1 Definiţia, obiectul şi legăturile fitopatologiei cu alte discipline.

Fitopatologia este stiinta care se ocupa cu studiul bolilor plantelor dar si cu prevenirea si
combaterea acestora.
Fitopatologia este o stiinta ce s a dezvoltat ca ramura a biologiei vegetale, si se sprijina cu
preponderenta pe micologie, bacteriologie, virusologie .

ecologia=studiul biologiei agenţilor patogeni şi a bolilor plantelor

etiologia=cercetarea si stabilirea cauzelor bolilor
patografia= descrierea simptomelor patologice prin care se manifestă bolile plantelor
profilaxia=experimentarea, elaborarea şi recomandarea metodelor şi mijloacelor de luptă
preventivă împotriva bolilor plantelor

2 Definiţia noţiunii de boală.

Prin boala se intelege orice tulburare ce are loc in structura unui organism vegetal care afecteaza
capacitatea de productie si reproducere a plantei

3 Etiologia şi clasificarea bolilor plantelor.

După natura cauzei care le produc, bolile plantelor se împart în două mari categorii :
a. Boli de natură neinfecţioasă (neparazitare sau fiziologice);
b. Boli de natură infecţioasă (parazitare).

a.bolile neinfectioase : se datoresc actiunii nefavorabile a factorilor de mediu;

In aceasta categorie de boli intra vatamarile cauzate de frig(geruri), de exces de caldura (arsuri),
compozitiei anormale a atmosferei(excesul de substante toxice), produse de activitatea diferitelor
fabrici

b.bolile infectioase: sunt provocate dde diferiti agenti patogeni, bolile parazitare se impart in:
- viroze - boli produse de virusuri;
- viroidoze - boli produse de viroizi;
- micoplasmoze - boli produse de micoplasme;
- bacterioze - boli cauzate de bacterii;
- micoze - boli provocate de ciuperci;
- antofitoze - boli produse de antofite (plante cu flori).

Boli acute: procesul patologic se desfasoara rapid ,ducand in scurt timp la pierderea organului
sau plantei (ex putregaiul cenusiu al boabelor de struguri)
Boli cronice: evolutia lenta, de lunga durata, planta debiliteaza treptat.
Bolile epifitice se răspândesc cu repeziciune de la o plantă la alta, cuprinzând suprafeţe mari
(ex invaziile de mana la vita de vie)
Bolile endemice, au o răspândire lentă limitată la o suprafaţă restrânsă. Apariţia bolilor
endemice este strâns legată de anumite condiţii locale, care sunt realizate numai în anumite
zone unde boala are un caracter permanent (de exemplu, râia neagră a cartofului)
Boli ce produc pagube mici, de 1-5% fără a se manifesta sub formă de epidemii (tăciunele
comun al porumbului, rugina florii soarelui);
 boli ce produc pierderi mijlocii de 5-10%, rar produc epidemii (fuzarioza porumbului)
boli care produc pierderi mijlocii de 5-10% dar care formează în anumite condiţii epidemii de
mari proporţii diminuând în mod considerabil recolta (rugina neagră a grâului)
boli care produc pierderi mari de 10-20% sau chiar peste 20% (mana florii soarelui,mana
cartofului).

4 Însuşirile agenţilor fitopatogeni (afinitatea, patogenitatea, agresivitatea şi virulenţa)

!!!!!!Afinitatea este însusirea agentului patogen de a reactiona pozitiv la atracţia exercitată de
planta gazdă proprie lui.
!!!!!Agresivitatea-este insusirea unui agent patogen de a ataca una sau mai multe plante gazda de
a invinge rezistenta si de a le paraliza.
!!!!!Patogenitatea-este proprietatea unui agent de a fi patogen adica de a infecta planta,de a se
dezvolta si produce imbolnavirea si de a determina aparitia simptomelor.
!!!!!Virulenţa este însuşirea unui agent patogen de a ataca cu o intensitate mai mare sau mai micã
planta gazdã, ea ilustrând gradul acţiunii parazitare.

5 Capacitatea de a secreta enzime şi toxine

Insuşirile principale ale agenţilor patogeni, virulenţa şi agresivitatea sunt determinate de
complexul enzimatic al acestora şi de toxinele care rezultã în urma activitãţii lor metabolice.
Această capacitate o au numai bacteriile şi ciupercile fitopatogene; viroizii şi virusurile nu au
această capacitate însă ele pot induce în planta atacată modificarea unor substanţe chimice sau
formarea unor substanţe noi.
Enzimele produse de agenţii patogeni degradeazã substanţele complexe din planta gazdã,
transformându-le în produşi simpli uşor asimilabili, pe când toxinele au o acţiune vãtãmãtoare
asupra ţesuturilor vii ale plantei gazdă.
Toxinele. Sunt produşi ai metabolismului agenţilor patogeni care, de cele mai multe ori,
au o acţiune mortalã asupra ţesuturilor vii.
Enzimele (fermenţii). Sunt considerate ca produse cu acţiune primarã, deoarece sunt în
legãturã directã cu nutriţia agenţilor patogeni.

7 Modul de nutriţie al agenţilor fitopatogeni

Dupã modul lor de nutriţie, agenţii fitopatogeni, se încadreazã în grupa plantelor
heterotrofe. Prin plante heterotrofe înţelegem acele plante care folosesc pentru nutriţie
substanţe organice gata sintetizate.
HETEROTROFELE SUNT:-SAPROFITE
-PARAZITE
Saprofitele sunt organisme ce se hrãnesc cu substanţe organice în descompunere şi
cuprind un numãr mare de bacterii şi ciuperci.
Saprofitele obligatorii (total saprofite), trãiesc exclusiv ca saprofite, nu au stadii parazitare
în dezvoltare nu sunt patogene şi nu intereseazã din punct de vedere fitopatologic.
Parazitele sunt organisme care se hrãnesc direct cu substratul viu al plantelor spontane sau
cultivate. Organismele parazite, la rândul lor, cuprind douã subgrupe şi anume: facultativ
saprofitele şi parazite obligate.
8Diseminarea agenţilor fitopatogeni
În natură diseminarea (răspândirea) agenţilor fitopatogeni se poate realiza pe mai multe căi, care
pot fi directe sau indirecte.
Raspandirea directa –se poate realize prin organele de inmultire generativa(seminte) sau de
inmultire vegetative (bulbi, tuberculi )
Răspândirea DIRECTA germinativă (prin sămânţă) numită şi răspândire spermochoră la
rândul ei este de două feluri : exogenă şi endogenă.
Raspandirea germinativa exogena:se refera la acei agenti fitopatogeni care adera la exteriorul
semintelor,puietilor sau a altor organe ale plantelor; pe această cale se înmulţesc numeroase
specii de ciuperci, unele bacterii şi foarte puţine virusuri.
Răspândirea germinativă endogenă este proprie acelor agenţi fitopatogeni care atacă planta
gazdă, pătrund şi infectează seminţele acestora din embrionul cărora se vor dezvolta plante
bolnave.
Dintre virusurile care se transmit astfel amintim : virusul mozaicului comun al fasolei, virusul
mozaicului comun al mazării.
9 Râspândirea INDIRECTA(pasivă) se realizează prin intermediul unor factori mijlocitori
dintre care menţionăm : solul, apa, vântul, animalele, omul, uneltele şi maşinile agricole, gunoiul
de grajd.
--Prin sol ( răspândire pedochoră) se răspândesc în general acei agenţi fitopatogeni care atacă
organele subterane ale plantelor.
--Prin apă (răspândire hidrochoră) se răspândesc pe distanţe mici (apa din picăturile de ploaie şi
condens) sau pe distanţe mari (apa din torenţi, canale de irigaţii, pârâuri, etc.)
--Prin vânt (răspândire anemochoră) se răspândesc majoritatea agenţilor fitopatogeni (la distanţe
considerabile de sute de kilometri) cum ar fi ciupercile : Puccinia graminis, Plasmopara viticola,
--Prin gunoiul de grajd. În răspândirea unor agenţi patogeni, un rol important îl joacă gunoiul de grajd,
care provine de la animale hrănite cu plante bolnave. Astfel prin gunoiul de grajd este infectat solul cu
akinetosporangii (organ de inmultire)de Synchitrium endobioticum sau cu clamidospori de Ustilago
maydis.

10 EVOLUŢIA PROCESULUI PATOLOGIC ÎN PLANTE

INFECTIA—reprezinta patrunderea agentului patogen in planta gazda si stabilirea unei serii de
procese biologice intre pathogen si planta gazda.
PATRUNDEREA AGENTILOR PATOGENI IN PLANTA GAZDA SE POATE FACE PRIN ORIFICII
NATURALE ,PRIN RANI(leziuni), SI PRIN STRAPUNGEREA ACTIVA A PERETILOR CELULARI

11 Evoluţia procesului patologic la plante (Incubaţia)

Prin incubaţie se înţelege perioada cuprinsă între infecţie şi apariţia primelor simptome
evidente ale bolii. Invadarea ţesuturilor din planta gazdă de către agentul fitopatogen este în
strânsă dependenţă cu grupa din care acesta face parte (virusuri, bacterii, ciuperci, antofite
parazite) şi cu o serie de factori interni şi externi.
La bacterii, perioada de incubaţie oscilează de la 3-30 zile.
La ciupercile fitopatogene, perioada de incubaţie diferă de la o specie la alta, fiind mai mult
influenţată de factorii mediului înconjurător.

12 Manifestarea bolii
Ultima fază de evoluţie a procesului patologic la plantele atacate de agenţii fitopatogeni
este manifestarea la exterior a simptomelor vizibile.
La virusurile şi bacteriile fitopatogene este greu de delimitat incubaţia de manifestare la
exterior a patogenului, deoarece simptomele sunt puţin evidente la început.
La ciupercile fitopatogene, delimitarea dintre incubaţie şi manifestarea la exterior se face mai
uşor, deoarece acesta din urmă începe de cele mai multe ori odată cu apariţia fructificaţiilor.
Această a treia fază a procesului patologic este foarte variată în manifestarea ei şi este
caracteristică pentru fiecare fitoparazit în parte, fiind rezultatul interacţiunii strânse între
agentul fitopatogen, planta gazdă şi condiţiile de mediu.
Manifestarea bolii, ca şi cele două faze precedente, reprezintă o perioadă de timp mai
lungă sau mai scurtă din evoluţia procesului patologic, care se termină o dată cu distrugerea
parţială sau totală a organului sau a plantei atacate.

13 Modificări biochimice ale plantelor atacate de agenţii fitopatogeni.

In plantele atacate de agenţii patogeni apar modificãri de ordin biochimic, care se referã la
conţinutul de apã, de substanţe minerale, substanţe proteice, de substanţe grase, de hidraţi de
carbon
Conţinutul de apã. Atacul unor agenţi patogeni determinã scãderea cantitãţii de apã, fapt
evidenţiat la grâul atacat de Puccinia graminis
Scãderea cantitãţii de apã se datoreşte faptului cã pe frunze apar o serie de leziuni care
înlesnesc pierderea apei prin transpiraţie.
Conţinutul de substanţe minerale. La plantele atacate de agenţii patogeni cantitatea de
substante minerale sporeşte mult, ca urmare a faptului cã la ele catabolismul este mult
intensificat. Astfel, la aceste plante parazitate creşte foarte mult, îndeosebi cantitatea de calciu,
fosfor şi potasiu. De exemplu la sfecla de zahãr atacatã de Phoma betae, cantitatea de potasiu
ajunge la 12,8% comparativ cu plantele sãnãtoase unde el se gãseşte în cantitate de 8,4%.

Conţinutul de substanţe proteice. În plantele atacate de agenţii patogeni, conţinutul de

substanţe proteice se mãreşte, prin acumularea în ţesuturi de aminoacizi sau alte substanţe ce
conţin azot.
Conţinutul de substanţe grase. O serie de cercetãtori dintre care îl putem menţiona pe
Schmidt, au evidenţiat faptul cã, în celulele frunzelor de sfeclã atacate de Uromyces betae (care
produce boala numitã rugina frunzelor) şi în cele de grâu atacate de Puccinia striiformis (care
produce boala numitã rugina galbenã) se acumuleazã grãsimi în cantitate mai mare, sub formã
de picãturi uleioase.
14 Modificãri fiziologice ale plantelor atacate de agenţii fitopatogeni.
Fotosinteza. Procesul de fotosintezã la plantele atacate de fitoparaziţi suferã modificãri mai
mult sau mai puţin pronunţate. În cazul agenţilor patogeni saprofiţi facultativi şi paraziţi
facultativi care atacã frunzele, procesul de fotosintezã scade din intensitate, ca urmare a
faptului cã porţiuni din limbul foliar sunt scoase din funcţiune prin apariţia petelor de
decolorare dupã distrugerea cloroplastelor.
Respiraţia. Caracteristic pentru plantele atacate de fitoparaziţi este faptul cã respiraţia se
intensificã. Astfel, perele atacate de Sclerotinia fructigena au respiraţia de 8 ori mai mare în
comparaţie cu perele sãnãtoase. Dupã observaţiile lui Kuprevici la plantele de ovãz, parazitate de
Puccinia coronifera f.sp.avenae, respiraţia este cu 45 – 80 % mai mare decât la exemplarele
sãnãtoase.
Creşterea intensitãţii procesului respirator la plantele atacate de fitoparaziţi, se poate explica fie
pe seama respiraţiei agentului patogen, fie datoritã intensificãrii procesului de oxidare şi acţiunii
iritante a parazitului asupra plantei gazdã. În cazul scãderii intensitãţii respiraţiei, aceasta se
poate explica prin aceea cã o parte din ţesuturile plantei sunt distruse.
Temperatura. Ca si la animale sau om, la plantele atacate de agenţii patogeni, în urma instalãrii
stãrii de boalã, temperatura creşte. Spre deosebire de animale, la plante creşterea temperaturii
se produce local, adicã acolo unde se instaleazã agentul patogen. Astfel, tuberculii de cartof
atacaţi de Fusarium solani sau Phytophthora infestans au o temperaturã mai mare comparativ
cu tuberculii sãnãtoşi.
Creşterea temperaturii în organele sau în ţesuturile plantelor atacate de agenţii patogeni se
datoreşte modificãrilor metabolismului, intensificãrii activitãţii fermentilor oxidanţi şi
intensificãrii proceselor metabolice.

15 Modificări anatomice ale plantelor atacate de agenţii fitopatogeni.

Modificãri anatomice. În urma atacului agenţilor patogeni asupra plantelor se produc o serie
de dereglãri în structura anatomicã, adicã modificãri ale celulelor şi ţesuturilor organelor
vegetative.
Modificãri celulare. Sunt acele modificãri ce se produc la plantele parazitare, afectând
constituienţii vii şi morţi ai celulelor.
Modificari ale peretelui celular - agentii fitopatogeni prin anumite enzime pe care le
produc,actioneaza asupra peretelui cellular al plantelor bolnave.
Modificãri ale citoplasmei şi constituanţtilor ei - Sub acţiunea agenţilor fitopatogeni,
citoplasma celulelor plantelor gazdã poate fi consumatã în întregime ca în cazul ciupercilor
endoparazit
Modificãri ale nucleului. Sub acţiunea agenţilor fitopatogeni, nucleul celulelor plantelor gazdã
suferã numeroase modificãri.
 Modificari morfologice
-hipertrofii si hiperplazii
-atrofii si hipoplazii
-ofilirea sau vestejirea plantei
-decolorarea sau cloroza
-necroza(arsura)
-putregaiurile
-caderea frunzelor, mugurilor,fructelor

Particularitãţile anatomo-morfologice ca factori ai rezistenţei

Dintre factorii structurali principali, care constituie primul obstacol la pãtrunderea agentului
patogen în ţesuturile plantelor gazdã, menţionãm:
-Integritatea tegumentului. Un numãr mare de agenţi fitopatogeni pãtrund în organele
plantelor prin leziunile ce apar în tegument.
-Grosimea epidermei şi a cuticulei. O serie de fitopatogeni pãtrund în plante strãpungând în mod activ
cuticula şi epiderma.
-Grosimea endodermului. Este cunoscut faptul cã endodermul are rol în protecţia cilindrului central. Cu
cât el este mai bine dezvoltat, cu atât agenţii patogeni vor ajunge mai greu în vasele conducãtoare, prin
intermediul cãrora se pot rãspândi în organele vegetative ale plantelor.
-Perozitatea. Plantele sau organele acoperite cu peri deşi sunt mai greu atacate de
fitopatogeni. Frunzele unor soiuri de viţă de vie, puternic pubescante, sunt mai puţin atacate de
Plasmopara viticola. De asemenea, unele soiuri de grâu, cu frunzele acoperite cu peri, sunt mai
puţin expuse atacului speciilor genului Puccinia ssp.
Numărul, mărimea şi gradul de închidere şi deschidere a stomatelor. La un număr mare de
fitopatogeni, infecţiile se realizează prin intermediul stomatelor. Ca urmare a acestui fapt, numărul,
structura, gradul de închidere şi deschidere a lor, au un rol însemnat în starea de rezistenţă sau
sensibilitate a plantelor la atacul agenţilor fitopatogeni.
Ritmul de dezvoltare al parazitului şi al plantei gazdă. In cazul în care ritmul de dezvoltare al plantelor
gazdă nu concordă cu ritmul de dezvoltare al anumitor agenţi patogeni, acestea se comportă aparent
rezistente la boli. Astfel, soiurile de grâu precoce scapă de infecţiile cu rugină neagră, produsă de
Puccinila graminia
Modul de înflorire al plantelor. Modul de înflorire al plantelor, în special al gramineelor, are un
rol însemnat în starea de rezistenţă sau receptivitate faţă de atacul fitopatogeni care produc infecţii
florale. Soiurile de grâu şi orz cu glumele strânse sunt mult mai rezistente la atacul ciupercilor ce produc
tăciunii
Tiloza şi depunerea de gome. În unele cazuri, postinfecţional în celulele plantelor au loc
reacţii histogene declanşate cum este formarea tilelor în ţesutul conducător, în special în vasele
de lemn.

Particularităţi chimico-fiziologice ca factori ai rezistenţei

-Chimiotropismul. La un număr apreciat de specii, chimiotropismul negativ poate fi un factor de
rezistenţă, mai ales în ceea ce priveşte infecţiile cu ciuperci, având însă şi un rol deosebit şi în ceea ce
priveşte infecţiile bacteriene.
Presiunea osmotică. Se consideră că între puterea de absorbţie a celulelor şi rezistenţa la boli, în unele
cazuri, există o corelaţie directă, dar în altele nu se pot stabili asemenea corelaţii. În anumite condiţii
de mediu plantele rezistente la atacul fitoparzitilor se caracterizează printr-o presiune osmotică
ridicată în celule.
Aciditatea sucului celular. Prezenţa în celulele plantelor gazdă a acizilor organici (citric, malic, tartric),
constituie un factor de rezistenţă faţă de bacteriile fitopatogene, deoarece activitatea lor este frânată,
în general, în mediu acid.
Conţinutul celular în substanţe inhibitoare. Un rol important în reacţia de rezistenţă a plantelor au şi
substanţele inhibitoare din celule. Dintre substanţele existente în sucul celular cu rol inhibitor asupra
dezvoltării agenţilor patogeni menţionăm: substanţele colorante, fenolii şi derivaţii lor, alcaloizii,
heteroauxina, substanţele antibiotice, toxinele, prohibitinele.
Fenolii şi derivaţii lor. În alte foarte multe cazuri s-a dovedit existenţa unei corelaţii între prezenţa
compuşilor fenolici şi rezistenţa plantelor la atacul agenţilor patogeni. După Newton şi Anderson
(1929), rezistenţa grâului la rugini se bazează pe acţiunea compuşilor fenolici din celulele plantei gazdă,
care au actiune toxică asupra miceliului ciupercii. Asupra agenţilor patogeni cea mai mare toxicitate o
au ortofenolii şi parafenolii.
Alcaloizii. La un număr apreciabil de plante se formează o serie de alcaloizi care au acţiune toxică mai
ales asupra ciupercilor fitopatogene. De exemplu, la tomate se formează tomatina şi solanina care
inhibă dezvoltarea ciupercii Fusarium lycopersici.
Heteroauxina. Pe lângă stimularea creşterii plantelor, heteroauxina împiedică germinarea sporilor şi
creşterea miceliului la o serie de ciuperci fitopatogene ca: Tilletia tritici, Cercosporella herpotrichoides,
Ophiobolus herpotrichoides ş.a.
Substanţe antibiotice. La un număr mare de plante superioare s-a constatat prezenţa unor substanţe
antibiotice, cărora li se atribuie rol în rezistenţa naturală faţă de atacul agenţilor patogeni. Această
categorie de antibiotice poartă numele de fitoncide şi le întâlnim la usturoi, muştar, ceapă, hrean,
exercitând o puternică actiune bactericidă şi fungicidă.
Prohibitinele. Sunt substanţe complexe ce se formează în plante în cantităţi mai mari sau mai mici,
înaintea stabilirii raporturilor parazitare între gazdă şi patogen. Ele au rol în inhibarea dezvoltării
agenţilor fitopatogeni, putând avea un spectru larg sau limitat de acţiune. În funcţie de aceasta au fost
grupate în două categorii şi anume: prohibitine generale şi prohibitine specifice. Cele generale dau o
rezistenţă generală a plantelor, ce se manifestă la nivelul organelor lor vegetative, iar cele specifice dau
o rezistenţă specifică, ce se manifestă la nivelul ţesuturilor.
Rezistenţa prin reacţii de hipersensibilitate. Această formă de rezistenţă a plantelor faţă de agenţii
fitopatogeni apare postinfecţional în urma stabilirii contactului între gazdă şi parazit. Sub acţiunea
toxinelor agentului patogen sau în contact cu acesta, celulele plantelor sunt distruse, iar nutriţia şi
răspândirea parazitului sunt oprite.
Rezistenţa specifică, este acea rezistenţă care se manifestă numai faţă de anumite rase
fiziologice ale agentului pathogen. Acest tip de rezistenţă se mai poate întâlni şi sub alte
denumiri şi anume: rezistenţa totală (deoarece acţionează în tot cursul perioadei de vegetaţie)
de plantulă, fiziologică, majoră, prin hipersensibilitate, diferenţială, rasială etc.
 Rezistenţa nespecifică (generală), reprezintă acea rezistenţă care se manifestă în mod egal faţă
de toate rasele fiziologice ale agentului fitopatogen. În literatura de specialitate acest tip de rezistenţă
mai este cunoscut şi sub următoarele denumiri: rezistenţă generală, rezistenţă moderată, rezistenţă
uniformă, rezistenţă de câmp, rezistenţă durabilă, rezistenţă nerasială, rezistenţă multigenică, etc.
Din punct de vedere genetic se cunosc trei categorii de rezistenţă: oligogenică, poligenică şi
citoplasmatică.
Rezistenţa oligogenică, este tipul de rezistenţă ce are în majoritatea cazurilor controlul
determinat de oligogene (gene majore) şi numai în anumite cazuri controlul ei este determinat de
poligene (gene minore).
Din punct de vedere epidemiologic rezistenţa poate fi : verticală şi orizontală.
Rezistenţa verticală a plantelor gazdã este acea rezistenţã care se manifestã numai faţã de anumite rase
ale agentului pathogen, în timp ce faţã de alte rase ale aceluiaşi parazit este neeficace. Ea se
caracterizează prin specificitate şi instabilitate. Rezistenţa verticală corespunde cu rezistenţa specificã şi
cu cea oligogenicã.
Rezistenţa orizontală a plantelor este generală şi se manifestă în mod egal faţă de toate rasele agentului
patogen .Ea este permanentă, caracter ce rezultă din lipsa interacţiunii gazdă-patogen.
Rezistenţa orizontală corespunde cu rezistenţa nespecifică şi cu rezistenţa poligenică. În literatura de
specialitate acest tip de rezistenţă mai este cunoscut sub următoarele denumiri: rezistenţă uniformă,
rezistentă moderată, rezistenţă de câmp, rezistenţă durabilă etc.
Controlul genetic al rezistenţei orizontale este poligenic. Numărul genelor participante variază de la
câteva până la mai multe sute, mii si chiar sute de mii
Reacţia de toleranţă - Reacţia de toleranţã reprezintã capacitatea plantelor de a suporta un atac sever al
unui agent patogen, fãrã a se înregistra pierderi cantitative şi calitative din recoltã. Toleranţa este un tip
de reacţie aparte, care nu poate fi echivalentã cu rezistenţa orizontalã sau cu alte tipuri de rezistenţã.
Reacţia de imunitate - Reacţia de imunitate reprezintã fenomenul care indicã lipsa totalã a atacului
unui agent patogen, absenţa oricãrui simptom al bolii. Ea este absolutã, invariabilã şi permanentã. Spre
deosebire de reacţia de rezistentã care conferã plantei o protectie fie completã, fie permanentã, dar
niciodatã pe amândouã, imunitatea conferã o protectie completã si permanentã împotriva bolii.
Reacţia de sensibilitate - Reacţia de sensibilitate este fenomenul opus rezistentei prin care o populaţie
de plante gazdã prezintã incapacitatea de a se apãra împotriva unui agent patogen. Plantele sensibile nu
opun nici o rezistenţã la pãtrunderea şi dezvoltarea în corpul lor a unui parazit.

PREVENIREA ŞI COMBATEREA BOLILOR PLANTELOR (FITOTERAPIA)

Scopul practic al fitopatologiei îl reprezintă prevenirea şi combaterea bolilor, reducerea pagubelor,
asigurarea şi sporirea calitativă şi cantitativă a producţiei agricole.
Prevenirea şi combaterea bolilor plantelor în general şi a celor de cultură în special, este o problemă de
mare actualitate şi majoră a agriculturii.

Fitoterapie=Totalitatea măsurilor metodelor şi mijloacelor de prevenirea şi combaterea agenţilor patogeni

Măsurile preventive (profilactice) se iau înainte ca planta să fie atacată, sunt mai eficiente, mai puţin
costisitoare şi în majoritatea cazurilor nepoluante.
Măsurile curative (terapeutice) se aplică după atacul agentului patogen în planta gazdă, sunt mai dificil de
aplicat, au un caracter specific şi sunt mai costisitoare.
Măsuri agrofitotehnice (culturale)

Lucrările agrofitotehnice care se aplică pentru fiecare plantă cultivată, au o deosebită importanţă în
prevenirea şi combaterea agenţilor fitopatogeni. Ele vizează pe de o parte crearea unor condiţii optime
pentru dezvoltarea plantelor, care astfel devin mai rezistente la atacul patogenilor, iar pe de altă parte
urmăresc crearea unor condiţii nefavorabile dezvoltării agentului patogen.
Aplicarea măsurilor agrofitotehnice realizează nu numai prevenirea sau reducerea pagubelor, dar şi
apreciabile reduceri ale costurilor de producţie ale produselor agricole.
Principalele elemente componente ale măsurilor agrofitotehnice sunt următoarele:
-alegerea terenului de cultura: Prin alegerea raţională a locului de cultură se va da fiecărui teren
întrebuinţarea cea mai potrivită, evitându-se cultivarea plantelor sensibile la frig în terenuri reci,
expuse vânturilor, a plantelor de umbră în locuri puternic însorite etc.
-lucrările solului cum ar fi: dezmiriştirea, arăturile adânci de toamnă şi vară, grăpatul, irigarea solului,
prăşitul, erbicidarea etc. prin modificarea factorilor edafici pot crea condiţii nefavorabile dezvoltării
agenţilor fitopatogeni. Astfel prin dezmiriştire şi arat se distrug buruienile şi se introduc în sol un număr
mare de agenţi patogeni cum sunt sporii ciupercilor care produc rugini şi tăciuni şi care astfel sunt puşi
în condiţii improprii de germinare.

Măsuri fizico – mecanice

Măsuri fizice. Se referă la utilizarea factorilor fizici în combaterea bolilor la plante. Factorii fizici utilizaţi
în combaterea agenţilor patogeni sunt:
temperatura ridicată şi scăzută-este folosita in combaterea bolilor plantelor de cultura folosindu se la
dezinfectarea solului si semintelor
lumina solara-este utilizată în combaterea unor agenţi patogeni, procedeul purtând numele de
helioterapie. Astfel, seminţele de fasole infectate cu Xanthomonas phaseoli se dezinfectează în
majoritatea cazurilor, cu ajutorul luminii prin expunerea la soare timp de 20-30 ore. De aemenea
tuberculii de cartof expuşi la lumina -------solară înainte de a fi plantaţi, devin mai rezistenţi la atacul
agenţilor fitopatogeni care produc putregaiuri.
-- radiaţiile - de diferite tipuri (ultraviolete, infraroşii, X, gama, beta) sunt folosite în combaterea unor
agenţi patogeni, procedeul fiind cunoscut sub numele de radioterapie. In acest fel sunt inactivaţi şi
distruşi agenţii patogeni ce aparţin virusurilor, micoplasmelor, bacteriilor şi ciupercilor
--electricitatea

Măsuri mecanice folosite în fitoterapie sunt: chirurgia vegetală, vânturarea seminţelor şi

decusentarea.
-Chirurgia vegetală constă în înlăturarea prin fenomenul de tăiere sau extirpare a organelor plantelor
afectate de atacul agenţilor patogeni. Rănile care rămân în urma tăierilor se dezinfectează, pentru a nu
constitui o poartă de intrare pentru alţi agenţi patogeni cunoscuţi sub numele de “paraziţi de rană”
-Vânturarea (triorarea), este operaţia prin care se îndepărtează corpurile străine şi seminţele bolnave
de cele sănătoase. Prin procesul de vânturare, care se realizează cu ajutorul unor maşini speciale, se
 pot separa scleroţii de Claviceps purpurea de seminţele de secară, sau se pot înlătura boabele de grâu
mălurate de cele sănătoase.

Măsuri chimice
Produsele folosite în cadrul acestei metode de prevenire şi combatere a bolilor plantelor se numesc
“fitofarmaceutice” făcând parte din marea familie a “pesticidelor”.
Aplicarea produselor fitofarmaceutice în combaterea bolilor plantelor poate fi făcută sub formă de:
tratamente uscate; tratamente umede; tratamente gazoase.
In tratamentele uscate produsele folosite au aspectul unor pulberi sau pudre şi se aplică prin prăfuire.
Tratamentele umede se realizează prin stropire, cufundare sau umectare utilizându-se substanţe sub formă
de
soluţii suspensii sau emulsii.
Tratamentele gazoase se realizează prin gazări sau aerosoli utilizându-se substanţe asfixiante sau substanţe
uşor volatile. Toate aceste tratamente se aplică cu ajutorul unor maşini sau aparate speciale.
In cadrul metodelor de combatere a bolilor şi dăunătorilor, chimioterapia prezintă o serie de avantaje
dintre
care menţionăm:
- distrugerea agentului patogen se poate face într-un timp scurt, ceea ce prezintă o mare importanţă
practică
mai ales în cazul unor boli epifizice;
- eficacitatea tratamentelor chimice poate fi maximă ducând în multe cazuri la distrugerea totală a
agentului
patogen;
- multe dintre produsele chimice (fungicide, acaricide, insecticide) sunt compatibile (se pot combina între
ele) realizând combaterea simultană atât a unor agenţi patogeni cât şi a unor dăunători;
- metodele chimice pot fi complet mecanizate.
Ca urmare a aplicării unilaterale, neraţionale a mijloacelor chimice au apărut o serie de efecte negative
deosebit de grave cum sunt:
- consum mare de materii prime şi energie;
- toxicitate pentru animale, îndeosebi pentru mamifere şi om;
- modificarea echilibrului ecologic prin poluarea atmosferei solului şi apei;

Virusocide (produse antivirale)

Modul de acţiune al substanţelor antivirale nu este cunoscut. Se presupune că antibioticele, regulatorii
de creştere şi antimetaboliţii ar interfera cu procesele de multiplicare a acizilor nucleici virali, blocându-
le, iar vitaminele, enzimele, coloranţii, împiedică sinteza proteinei virale.
Bactericide( produse antibacteriene)
Mecanismul de acţiune al substanţelor chimice în chimioterapia bacteriilor fitopatogene este diferit.
Antibioticele blochează sau inhibă multiplicarea şi sinteza proteinelor bacteriilor, foarte rar acţionează
asupra peretelui celular. Sărurile cuprice acţionează indirect inducând în planta gazdă sinteza unor
produşi fenolici cu rol în fitoprotecţie.
Fungicidele (produse antimicotice)
Agenţii fitopatogeni din rândul ciupercilor constituie unul din factorii de prim rang, care contribuie la
diminuarea producţiei agricole. Ca urmare a acestui fapt, substanţele chimice ce se folosesc pentru
combaterea ciupercilor parazite la plante reprezintă circa 20% din cantitatea pesticidelor utilizate pe
plan mondial.
Substanţele chimice ce intră în componenţa fungicidelor au rol de a împiedica agentul patogen să
pătrundă în plante sau după producerea infecţiei, să limiteze atacul acestuia.

Măsuri de carantină şi legislaţie fitosanitară

Carantina fitosanitara externa are ca scop impiedicarea patrunderii pe teritoriul ţării noastre a o serie
de agenţi fitopatogeni primejdioşi şi să elibereze certificate fitosanitare pentru o serie de produse
vegetale destinate exportului.
Carantina fitosanitară internă, are drept scop lichidarea focarelor a o serie de agenţi patogeni, cât şi
oprirea răspândirii lor în zone necontaminate din ţara noastră.
Acest lucru se poate realiza prin intermediul Inspectoratelor teritoriale de carantină fitosanitară pentru
grupe de judeţe, prin Centrele republicane de combatere a bolilor şi dăunătorilor de carantină şi cu
ajutorul Laboratorului central de catantină fitosanitară.
In unele cazuri, produsele vegetale atacate de o serie de agenţi patogeni de carantină, se dezinfectează la
graniţă şi apoi sunt introduse pe teritoriul ţării. Din aceste produse dezinfectate, o parte se trimit la
laboratoarele de carantină şi câmpuri de carantină pentru testare şi verificare.
Măsuri de prognoză şi avertizare
-Depistarea agenţilor fitopatogeni se face pe baza controlului fitosanitar al culturilor agricole stabilindu-se,
totodată, frecvenţa şi intensitatea atacului.
-Dinamica agenţilor fitopatogeni urmăreşte pe teren, într-o anumită zonă, creşterea şi dezvoltarea frecvenţei şi
intensităţii unor boli la plantele de cultură.
-Prognoza, urmăreşte stabilirea datei apariţiei în masă a unui agent patogen, pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă viitoare. Prognoza poate fi dată numai de un specialist în domeniul fitopatologiei, care trebuie să ţină
cont de biologia agentului patogen,

VIROZE
Virozele sunt boli infectioase si contagioase cu efect generalizat asupra plantelor, produse de
organisme procariate cunoscute sub numele de virusuri.
Caracterele generale ale virusurilor fitopatogene
Virusurile sunt particule de dimensiuni submicroscopice, ce se pot observa numai cu microscopul
electronic. Ele sunt microorganisme parazite obligate fãrã metabolism propriu, dezvoltându-se numai
în interiorul celulelor vii ale plantelor gazdã.
Formă şi dimensiuni. Particulele virale sunt foarte mici, dimensiunile lor se mãsoarã în milimicroni, variind la
cele de formã alungitã
Dupã formă virusurile aparţin urmãtoarelor grupe (Fig.1):
I – grupa virusurilor alungite, flexuoase sau rigide, cu grosimea de 10 – 20 mm si de
lungime variabilã. În aceastã grupã se încadreazã virusul mozaicului tutunului (VMT) şi virusul
mozaicului dungat al orzului.
II – grupa virusurilor sferice, subsferice, poliedrice si elipsoidale: mari si mici
a) sferice mari cu diametrul ce variazã între 50 – 130 mµ (virusului mozaicului
conopidei, virusul piticirii orezului, etc.);
b) sferice mici cu diametrul cuprins între 17 – 30 mµ (virusul petelor de bronz la
tomate).
III – grupa virusurilor baciliforme care au particule de formã bacilarã, a cãror lungime
variazã între 30 – 58 mµ (virusul mozaicului lucernei).

Structura virusurilor – Virusurile sunt alcãtuite dintr-un singur acid nucleic (ARN sau ADN ) si o
proteinã în raport diferit (63-95% proteină şi 5-37% ARN); virusurile cu ARN se numesc ribovirusuri,
iar cele cu ADN – dexovirusuri.
Compoziţia chimicã a virusurilor fitopatogene
Compoziţia chimicã a virusurilor fitopatogene este, în general, constantã, ele fiind formate din
nucleoproteine de unde şi denumirea de virusuri proteine. Ca elemente chimice, proteinele virale contin:
carbon, oxigen, hidrogen, azot, fosforşi puţinã cenuşã.
ARN-ul constituie un singur lanţ polinucleotidic format din patru acizi: adenilic; citidilic; guanilic;
uridilic a cãror proporţie variazã de la un virus la altul.
Unele virusuri pot exista în plante nu numai sub formã de particule complete, ci şi sub formã de ARN
liber de proteinã.
Rolul principal în producerea infecţiei îl are ARN-ul care conţine toate “informaţiile genetice” ale
virusului, teaca de proteinã având doar rol de protecţie.

Proprietãţile virusurilor fitopatogene

Virusurile, inclusiv cele fitopatogene se caracterizează prin urmãtoarele proprietãţi:
Ultrafiltrabilitate. Reprezintă capacitatea virusurilor de a putea trece prin porii celor mai fine filtre de
portelan poros şi prin ultrafiltrele de colodiu.
Biotropismul pozitiv. Este capacitatea pe care o au virusurile de a se multiplica numai în celulele vii
ale plantelor gazdã, virusurile fiind parazite obligate fãrã echipament enzimatic şi metabolism
propriu. Datorită biotropismului pozitiv virusurile nu pot fi cultivate pe medii artificiale de cultură.
Cristalinitatea. Virusurile au proprietatea de a cristaliza formând paracristale in vitro sau cristale adevãrate. Prin
diferite metode fizice şi chimice, o serie de virusuri au fost obţinute sub formă cristalizată
Greutatea molecularã. Greutatea particulelor virale este foarte mare având valori cuprinse între 8–50 milioane

Acţiunea agenţilor fizici şi chimici asupra virusurilor fitopatogene

Sub influenţa unor factori fizici sau chimici, virusurile pot suferi importante modificãri structurale şi fiziologice
(putând fi inactivate sau distruse) care variazã de la un virus la altul.
-temperatura, -uscaciunea, -lumina, -pH ul mediului
 Infecţia şi multiplicarea virusurilor fitopatogene
Infecţiile virotice se produc prin încorporarea în mod pasiv, în celulele plantelor gazdã, a
virusurilor care ajung în ele prin leziunile ţesuturilor. Ajungând în celula vie, virusul îi deviazã
metabolismul care, în loc sã-şi sintetizeze compuşii proprii sintetizeazã complexele proprii
particulelor virotice.
Multiplicarea virusurilor în celulele plantelor gazdã se produce în mai multe etape
succesive:
 decapsidarea;
 absorbţia si fixarea virusului în celula gazdã;
 pãtrunderea virionului în celulã;
 replicarea genomului viral în celula gazdã;
 sinteza proteinelor virale şi morfogeneza virionului;
 liza celulei.
 Perioada cuprinsã de la inoculare şi pânã la apariţia noilor particule virale poartã numele de perioada
de latentã.
 În plante virusurile pot exista nu numai ca particule complete ci şi sub formã de ARN liber de
proteinã.

Simptomele şi modificãrile produse plantei gazdã

În urma contaminãrii, multiplicãrii şi rãspândirii virusurilor, în plante se produc anumite modificãri ale
metabolismului acestora, dupã care apar transformãri morfologice, anatomice şi fiziologice ce reprezintã
simtomele de boalã.
Dintre acestea principalele sunt:
Modificãri morfologice şi de creştere în care se încadreazã:
-talie pitica
-scurtarea internodiilor
-cresterea anormala in grosime
-reducerea dimensiunilor frunzelor
Modificari de culoare
-ingalbenire
-decolorarea
-inrosire
-pete pe Frunze
Modificari fiziologice
-ofilirea
-defolierea prematura

Simptome interne
-necroze floemice
-acumulari de amidon

Clasificarea simptomelor se poate face şi dupã organul atacat şi modificãrile produse astfel:
 Simptome foliare – se manifestã prin decolorãri, necrozãri, deformarea sau reducerea limbului.
Dintre acestea amintim: cloroza, mozaicul, leziuni locale (în special la infecţii artificiale).
Simptome tulpinale – se recunosc în special prin reducerea creşterilor, scurtnodãrile şi frunze
grupate “în rozete”.
Simptome florale – îşi fac apariţia în special pe petale.
Simptome pe fructe – se prezintã sub formã de pete inelare (cazul plum-poxului la sâmburoase),
deformarea, crãparea fructelor în special la seminţoase (pietrificarea perelor).

Viroizii – particule virale fãrã capsidã, transmitere pe cale mecanicã, afide, insecte si seminţe.

Bacteriile sferice – Cocii (Coccus) de formã sfericã pot fi izolate (monococi) sau grupate câte douã
formând diplococi, câte 4 formând tetracoci, pot forma lanţuri – streptococi sau pot alcãtui colonii

Bacilii au forma cilindrica sau de bastonase drepte cu capetele rotunjite, fiind izolati in grupuri
Vibrionii – au formã de bastonase grupate într-un singur plan, sub formã de virgulã sau secerã.
Spirilii au formă helicoidală şi sunt prevăzute cu filament axial.
Actinomicetele au formã de filamente ramificate subţiri, lungi de circa 50 µ.

Structura celulei bacteriene

Celula bacteriilor fitopatogene are o structurã complexã, fiind constituitã din: membranã (perete) celulară,
protoplasma, cili, capsulă.
Membrana celulara este peretele care delimiteaza celula bacteriana, este fina, incolora, constituita din
protein,lipide, si hidrati de carbon.

Protoplasma este alcatuita din citoplasma, materie nucleara,ribozomi.

Citoplasma este un amestec heterogen format din nucleoproteine (ARN), proteinde, hidrati de carbon,
apa, compusi minerali.
Nucleotidul apare sub forma unor corpusculi sferici sau ovali sub forma unor litere T,V,X, NU PREZINTA
MEMBRANA NUCLEARA.
Este localizat de obicei în partea centralã a celulei şi este alcãtuit din filamente fine de ADN care
corespund cromozomului.
Ribozomii sunt organite citoplasmatice de formã sferoidalã alcãtuite din: ARN ribozomal, proteine şi o
serie de ioni de Ca, Mg.
Incluziunile sunt produşi ai metabolismului, cu o compoziţie chimicã diferitã, implantaţi în citoplasmã.
Vacualele sunt formaţiuni prezente în celula bacterianã, mãrginite la exterior de tonoplast, conţin apã
si o serie de substanţe organice şi anorganice cu rol în menţinerea presiunii osmotice şi în procesul de
respiraţie.
Capsula este o formaţiune celularã superficialã lipsitã de structurã şi membranã, a cãrei compozitie
chimicã este de naturã polizaharidicã.
Cilii şi flagelii sunt nişte prelungiri citoplasmatice care ies prin anumite orificii ale membranei şi servesc la
mişcarea bacteriilor.

Nutritia bacteriilor fitopatogene

Ele sunt localizate în diferite organe: rãdãcinã, tulpinã, frunze sau într-o porţiune redusã a unui organ.

Micoze-sunt boli infecţioase produse de ciuperci fitopatogene. În raport cu celelalte boli ale plantelor
(viroze, micoplasmoze şi antofitoze) micozele sunt cele mai păgubitoare, mai răspândite, mai
numeroase şi mai bine studiate boli ale plantelor.

Structura celulară a ciupercilor fitopatogene

Celula ciupercilor este formata din componente protoplasmatice (citoplasma, nucleul, etc.) şi componente
neprotoplasmatice (membrana, vacuomul, substanţe de rezervă).
Citoplasma- prezintă la exterior o membrană fină lipoproteică, plasmalema, după care urmează hiaoplasma (la
periferia celulei) şi spre interior granuloplasma sau citoplasma granulară.
În componenţa citoplasmei intră : lipide, glicogen , acid ribonucleic, enzime, acizi organici, fosfatide, zaharuri.
Nucleul are o formă sferică sau ovoidă şi este mărginit de o membrană nucleară dublă , În interior se află
nucleoplasma şi unul sau mai mulţi nucleoli. Substanţa caracteristică a nucleului este acidul dezoxiribonucleic
(AND) iar numărul de cromozomi este mic şi variază după specie.

Peretele cellular-Majoritatea ciupercilor prezintă un perete celular bine evidenţiat, constituit din micoceluloză,
alături de care mai participă următoarele substanţe : caloza, chitina, hemiceluloza,
Aparatul vegetativ al ciupercilor - talul - prezintă o alcătuire diferită în raport cu treapta de dezvoltare
filogenetică
La ciupercile inferioare aparatul vegetativ este alcatuit dintr o singura celula nuda, lipsita de perete solid ,
constituita numai din citoplasma si nucleu numit gimnoplast
La ciupercile superioare hifele prezintă un număr mare de septe transversale şi formează un miceliu pluricelular
sau septat.

Miceliul extern, se dezvoltă la suprafaţa organelor plantei, formând, de cele mai multe ori, o pâslă
deasă sau mai puţin deasă. Ciupercile a căror miceliu este superficial se numesc ectoparazite.
Miceliul intern se dezvoltă în interiorul ţesuturilor plantelor gazdă. Ciupercile ce prezintă acest
tip de miceliu se numesc endoparazite. Acestea, la rândul lor sunt de două feluri : intracelulare şi
intercelulare. Cele intracelulare pătrund în interiorul celulelor şi se hrănesc cu conţinutul lor
protoplasmatic.

Organe de rezistenţă ale ciupercilor

 Stromele au forma unor cruste cu aspect cărbunos sau divers colorate ce apar de obicei pe
suprafaţa organelor parazitate. Ele sunt alcătuite dintr-o împletire mult mai densă a filamentelor
miceliene, astfel că acestea îşi pierd inividualitatea. În interiorul stromelor se găsesc peritecii sau loculi
cu asce şi ascospori sau picnidii, cu picnospori.
Rizomorfele sunt niste cordoane groase de diferite dimensiuni, formate din împletirea filamentelor
miceliene ale ciupercilor.
Ele sunt formate din două părţi : o zonă externă alcătuită din hife dense, colorate în brun închis; şi
o zonă internă, formată din hife incolore cu pereţii subţiri.
Gemele se formează în mod frecvent la ciupercile cu miceliul neseptat, când porţiuni din el se
înconjură cu o membrană rezistentă pierzând apă şi acumulând substanţe de rezervă. Ele au un aspect
perlat.
Sclerotii sunt organe tipice de rezistenţă cu o structură compactă, formate dintr-o împletire foarte
strânsă a filamentelor miceliene încât acestea practic îşi pierd individualitatea. Sunt de culoare neagră,
conţin o mică cantitate de apă (5-10%) şi o mare cantitate de substanţe de rezervă (grăsimi) până la 30%.

Nutritia -- ciupercilor este în strânsă legătură cu echipamentul lor enzimatic. În funcţie de acesta ele pot
fi monofage, oligofage şi polifage.
Ciupercile care se dezvoltă numai pe plante vii neputând utiliza substraturi organice moarte au fost
denumite parazite obligate.

Specializarea fiziologică a ciupercilor fitopatogene

Biotipurile se deosebesc prin grad de agresivitate şi virulenţă şi printr-o specializare strictă pe anumite specii,
soiuri sau linii de plante gazdă, determinând pe ele aspecte patologice diferite, ca urmare a atacului foarte
puternic.

Influenţa factorilor externi asupra ciupercilor fitopatogene

Mediul nutritiv în cazul ciupercilor fitopatogene este reprezentat de planta parazitată sau planta gazdă, iar în
condiţii de laborator de mediul artificial de cultură.
Temperatura influenţează în mare măsură atât creşterea şi dezvoltarea miceliului cât şi germinarea sporilor.
Temperatura de dezvoltare a ciupercilor variază de la o specie la alta între anumite constante termice.
Umiditatea atmosferică şi cea a substratului are influenţă atât asupra creşterii şi dezvoltării ciupercilor cât şi
asupra germinării şi propagării sporilor.

Lumina este un factor indiferent pentru marea majoritate a speciilor de ciuperci. Lumina foarte intensă are în
general o influenţă nefavorabilă asupra creşterii şi dezvoltării celor mai multe ciuperci care cresc mai bine

Aerul prin componentele sale şi în special prin oxigenul ce îl conţine, influenţează în mod pozitiv creşterea şi
dezvoltarea la majoritatea speciilor de ciuperci.

Substanţele toxice, în marea lor majoritate, au o influenţă defavorabilă asupra creşterii şi dezvoltării ciupercilor.
De asemenea, substenţele toxice au o acţiune directă asupra germinaţiei sporilor ciupercilor fitopatogene.

Înmulţirea ciupercilor fitopatogene

Inmultirea asexuata- la realizarea ei nu participa cellule sexuale.
Acest tip de inmultire poate avea loc in 2 moduri:
-prin portiuni de miceliu (inmultire vegetativa)
-prin organe special de inmultire (sporii)
Înmulţirea vegetativă. La ciuperci este tipul de înmulţire ce se realizează prin porţiuni din aparatul vegetativ
nespecializate, care se diseminează pe diferite căi dând naştere unui nou miceliu. Acest mod de înmulţire este
mai puţin răspândit la ciupercile parazite ce atacă plantele.
Tot vegetativă este şi înmulţirea prin spori de natură miceliană, cum sunt : artrosporii, aleurosporii,
clamidosporii, care reprezintă porţiuni din miceliu ce se înconjură cu o membrană mai groasă sau mai puţin
groasă se desprind de miceliu şi în condiţii favorabile reproduc întregul organism.

Înmulţirea prin spori. Sporii sunt organe special diferenţiate, ce se formează direct pe miceliu sau pe
ramificaţiile acestuia, cu rol în înmulţire şi propagare. Făcând parte din ciclul de viaţă al ciupercilor, sporii iau
naştere în funcţie de condiţiile de mediu, nutriţie, umiditate, temperatură.

Coremiile, prezintă conidioforii adunaţi în facicole compacte, la care rămân libere numai vârfurile unde se
formează conidiile.

Acervulii, se formează atunci când hifele miceliului se împletesc strâns, purtând la suprafaţa lor conidiofori scurţi
cu conidii.
Sporodochiile au aspectul unor pernuţe, se formeză prin împletirea hifelor pe suprafaţa cărora se dispun
conidiofori scurţi şi conidii.
Picnidiile se formează atunci când hifele ce poartă conidiile se întreţes dând naştere unor pungi adâncite în
substrat. Conidiile ce se formează în interiorul picnidiilor se numesc picnospori sau stilospori, putând fi
unicelulari, bicelulari sau pluricelulari.

Înmulţirea sexuată
Astfel, înmulţirea sexuată este caracterizată de două procese de bază şi anume : fecundaţia (F) şi reducerea
cromatică (R), care determină schimbul de faze, adică alternarea haplofazei cu diplofaze.
Procesul de fecundatie se petrece in doua etape:
-plasmogamia care consta in contopirea citoplasmelor
-cariogonia care consta in contopirea nucleilor
La alte ciuperci inferioare şi anume la oomicete, procesul sexual numit oogamie se termină prin fuzionarea a
două celule diferite ca formă, mărime şi potenţial sexual.

Apoteciul este un ascofruct larg deschis a carui himeniu tapiseaza partea lui inferioara, au forma si
marimi diferite
Periteciu este un ascofruct aproape complet închis având doar un por pe unde la maturitate sunt eliminaţi
ascosporii. La acest tip de ascofruct, ascosporii se elimină în mod activ, pe rând, odată cu maturizarea lor.
Cleistoteciu este ascofructul complet închis din care ascele şi ascosporii sunt puşi în libertate prin
distrugerea sau ruperea peretelui protector. Acest tip de ascofruct îl întâlnim la ciupercile ce produc
făinări
Basidiomicetele se deosebesc de ascomicete prin lipsa organelor sexuale, prin predominarea
miceliului dicariotic, prin formarea de excrescenţe pe hife numite cheutori.

Formarea ascelor este în strânsă legătură cu procesul sexual ce constă în copularea a două celule
sexuale ce nu prezintă gameţi denumite, în acest caz ascogon (arhicorp) sau gametangiu femel şi
anteridie sau gamentagiu mascul. În urma fecundaţiei conţinutul anteridiei se varsă în ascogon, având
loc procesul de plasmogamie. În urma procesului fecundării, indiferent cum se petrece procesul sexual,
rezultă filamente ascogene, formate din celule binucleate (care reprezintă dicariofaza), din care se
formează ascele.
Bazidiile se formează la partea terminală a ramificaţiilor miceliului endofit, fără a fi protejate de corpi
de fructificare

Miceliul basidiomicetelor este de trei feluri : primar, secundar şi terţiar.

Miceliul primar apare în urma germinării basidiosporilor păstrându-şi sexul imprimat de aceştia, este
format din celule cu un singur nucleu haploid ( n cromozomi) şi de regulă de scurtă durată. Pe acest tip
de miceliu nu se formează în mod obişnuit organele de înmulţire asexuată şi nici sexuată,

Miceliul secundar este constituit din celule binucleate,este parazit de lunga durata ,prezintaniste
carlige care fac legatura intre doua celule vecine

Miceliul terţiar este alcătuit din celule binucleate şi ia parte la formarea basidiofructului (carpoforului).