C2.Factori epidemiologici principali .

Factori epidemiologici secundari

Lucrările lui Pasteur asupra microorganismelor au dus la formularea, mai intâi de

către Henle și apoi de către Koch, a următoarelor reguli utilizate pentru a stabili dacă un
organism viu specific provoacă o anumită boală:
-organismul trebuie să fie prezent în toate cazurile de boală
- organismul trebuie să poată fi izolat și crescut în culturi pure
-organismul trebuie, atunci când este inoculat la un animal susceptibil,să cauzeze boala
specifică
-organismul trebuie să poată fi obtinut de la animalul (infectat) și să poată fi identificat
Antraxul a fost prima boală care s-a conformat tuturor acestor reguli, care s-au dovedit utile și
pentru alte boli infecțioase.

Contaminarea reprezintă depunerea de germeni pe suprafețe integre , fără multiplicare

( germenii de pe mâini) . Reprezintă însă și prezența germenilor în apă, lapte, alimente, sânge,
medii de cultura sau în soluții de perfuzie incorect sterilizate.
Colonizarea reprezintă pătrunderea și înmulțirea germenilor , dar fără să producă
modificări patologice și fără să determine reacția organismului .
Factorul determinant al colonizării îl constituie capacitatea microorganismelor de a adera la
suprafaţa celulelor epiteliale, evitând astfel expulzarea lor. În acelaşi timp aderarea la
substratul celular stimulează creşterea şi multiplicarea microorganismelor, datorită tendinţei
nutrienţilor de a se concentra la interfaţa solid/lichid.
Aderenţa la un substrat celular are caracter de specificitate, în sensul că epiteliile cu
diferite localizări anatomice au capacităţi de recunoaştere şi de legare a unor bacterii diferite.
Procesul se bazează pe interacţiunea dintre adezinele bacteriene (structuri extraparietale
specie-specifice) şi receptorii complementari de pe suprafaţa celulelor epiteliale ale gazdei, de
natură glicoproteică sau glicolipidică.
Pentru ca aderenţa microbiană să se poată produce, este necesar să fie învinse
mecanismele gazdei care se opun acestui fenomen, cum ar fi:
- producerea de IgA care intervine în fenomenul de excludere imună;
- sinteza de lizozim care inhibă aderenţa;
- sinteza de analogi de receptori specifici (liberi, solubili) care se leagă de adezinele
bacteriene, neutralizându-le capacitatea de aderenţă la celulele epiteliale (literatura de
specialitate raportează şi situaţia inversă, în care bacteriile virulente produc şi elimină în
mediu adezine solubile, care blochează situsurile combinative ale anticorpilor şi implicit
funcţia acestora, de recunoaştere şi marcare pentru distrugere a agenţilor patogeni).
Boala infecțioasă reprezintă acea stare anormală a organismului consecință a
pătrunderii și multiplicării unor germeni patogeni ca bacterii, virusuri, ricketii, și care este
urmată de regulă de manifestări clinice și paraclinice , dar și cu manifestări biologice lipsite
de expresie clinică ( apariția imunității după o infecție inaparentă clinic) .
Caracterul infecțios și contagios al bolilor infecto-contagioase are importanță
epidemiologică în sensul măsurilor de izolare și protecție care se impun .
Procesul infecţios reprezintă totalitatea reacţiilor locale şi/sau generale determinate de
impactul dintre agentul patogen şi organismul uman sau animal.Reacţiile pot fi clinic evidente
, subclinice , asimptomatice , inaparente.
 Focarul epidemiologic este zona în care se găseşte sursa sau sursele de agent patogen şi
care poate disemina acest agent cu riscul de a ajunge la organisme receptive.
Focarul de infecţie este locul , ţesutul sau organul unde se exprimă , în grade variate de
intensitate şi polimorfism .
Starea de infecție se caracterizează prin pătrunderea și multiplicarea microorganismelor
patogene în țesuturile organismului gazdă .
Boala contagioasă este rezultatul acțiunii unui microorganism patogen – bacterie ,
virus, ciupercă- care pătrunde în organism, pe care corpul nu reușește să-l distrugă la poarta
de intrare. Contagiozitatea unei boli infecțioase reprezintă capacitatea ei de a se extinde la
persoanele susceptibile la boală.
Contagiozitatea bolii este în funcție pe de o parte de cantitatea de germeni precum și
de calea de eliminare a acestora din organism.
Sunt mai frecvente în comunități și se răspândesc repede de la om la om.
Cele mai frecvente boli contagioase sunt gripa, guturaiul, varicela, rujeola, parotidita
epidemică .Varicela are cea mai mare contagiozitate.
Caracterul contagios depinde de :
-cantitatea de germeni infectanți
-calea de împrăștiere ( de eliminare a germenilor )
-gravitatea bolii – SIDA ; hepatita virală A , B
 Procesul epidemiologic reprezintă totalitatea factorilor şi mecanismelor biologice ,
naturale şi sociale , care concură în mod determinant sau favorizant la apariţia , extinderea şi
evoluţia particulară a unei stări morbide , la nivel populaţional.
Structura generală a procesului epidemiologic include factori principali    (  determinanți)
și factori favorizanți (dinamizatori).
1.Factori principali: 
a.sursa de agent patogen
b. modurile și căile de transmitere
c. receptivitatea populației.
a)sursa de agent patogen este acel organism viu care găzduiește agentul patogen, îi asigură
condiții de supraviețuire și eventual multiplicare și de la nivelul căruia, se produce
diseminarea germenilor la populația receptivă. Sursa de infecție poate să prezinte sau nu
semne de boală.
Izvorul de infecţie (sinonim: sursa de infecţie, rezervor de infecţie) este reprezentat
de organismul uman sau animal (mamifere, păsări, insecte), care adăposteşte sau creează
condiţii de trai, de înmulţire a agentului patogen, de unde, pe o cale sau alta, infectează
indivizi receptivi.
Elementele din mediul extern (apă , alimente , sol ), în care unele microoganisme se pot
înmulţi, nu constituie propriu – zis izvoare de infecţie , ci , de cele mai multe ori , îndeplinesc
rol de vehicul ( de ex. laptele în toxiinfecţiile alimentare , apa în dizenterie , solul în
antrax, etc).
Izvoarele de infecţie generează focare care dau infecţiei caracter epidemic. Sursa de
infecţie împreună cu teritoriul din jurul ei, în care există oportunităţi de transmitere a
agentului patogen la alte persoane receptive constituie focarul epidemic.
Orice izvor de infecţie, are două elemente principale:
1.Localizarea epidemiologică specifică  definitorie, caracteristică a agentului infecţios :
corespunde acelui situs anatomic din organismul gazdă la nivelul căruia are loc cea mai
semnificativă înmulţire a agentului patogen şi care permite apoi eliminarea
microorganismului patogen în mediul extern.
Adeseori ,  localizarea  epidemiologică coincide cu cea patologică: diareile acute infecţioase,
infecţiile acute respiratorii, infecţiile urinare.
În unele boli infecţioase însă, localizarea epidemiologică este alta decât cea patologică: în 
poliomielită, localizarea epidemiologică este intestinală, cea patologică – la nivelul neuronilor
din coarnele anterioare ale măduvei spinării; în rabie, localizarea epidemiologică
este parotidiană, iar cea patologică în  cornul lui Amon.
2.Calea de eliminare a agentului infecţios din organismul gazdă este determinată
delocalizarea epidemiologică specifică.
În infecţiile intestinale , principala cale de eliminare este cea prin fecale, iar în infecţiile
respiratorii – cea prin spută. Într-o anumită infecţie poate exista o singură localizare
epidemiologică a agentului
etiologic sau mai multe, dar şi în ultima situaţie, doar una din localizări este principală –
responsabilă de răspândirea agentului respectiv în colectivitatea umană (ex. în tuberculoză –
principala localizare este cea respiratorie, dar sunt posibile
și localizări renale, intestinale, osoase,etc; eliminarea principală va fi prin spută, la care se pot
adăuga urina, fecalele, puroi, s.a.)
Surse (izvoare) de agent patogen sunt reprezentate de :
1).Izvoare umane de infecţie
Sunt reprezentate de:
a)Bolnavi : sunt izvoare de infecţie pe durata perioadei de contagiozitate;
b)Infectaţi inaparenţi : sunt persoane care suportă procesul infecţios, dar fără manifestări
clinice decelabile ; au acelaşi rol ca izvoare de infecţie ca şi bolnavii cu forme de boală
aparentă;
c)Purtătorii sănătoși : sunt organisme aparent sănătoase, dar care pot găzdui , asigura
supravieţuirea şi eventual multiplicarea agentului patogen,fără a avea semne de boală. Ei se
pot diferenţia în:
-purtători cronici (foşti bolnavi)
-purtători sănătoşi – persoane cu un anumit grad de imunizare şi cu bună rezistenţă generală
nespecifică care pe perioade relative scurte găzduiesc şi diseminează
agentul patogen.
-purtători  preinfecţioşi – persoane aflate în perioada de incubaţie , variabilă în funcţie de
boală ; sunt contagioşi în ultima parte a incubaţiei
Omul este sursă exclusivă de germeni în bolile specifice omului : febra tifoidă ,
dizenteria, rujeola , hepatitele virale.
Eliminarea germenilor la om se face prin :
-secreții nasofaringiene ( scralatină ,difterie, tuse convulsive , rujeolă, oreion)
-vărsături ( toxiinfecții alimentare)
-materii fecale ( hepatite tip A și b , enteroviroze , febră tifoidă , dizenterie)
-urină ( febră tifoidă , ifecții urinare , TBC renal )
-spută- pneumonie de diverse etiologii
-secreții genitale , lichid seminal ( boli venerice , SIDA)
-sânge( hepatite virale B , C , D și SIDA)
-secreții purulente ( piodermite , abcese dentare)
2) Izvoare extraumane de infecţie
Sunt reprezentate de diverse animale şi păsări, fiind recunoscute aceleaşi categorii ca la om:
bolnave, infectate inaparent, purtătoare.
Numeroase infectii sunt comune omului si diferitelor specii animale fiind denumite zoonoze,
animalul constituind de cele mai multe ori sursa de infectie. Principalele zoonoze sunt:
bruceloza, morva, tularemia, salmoneloza, leptospiroza, antraxul etc.
Astfel: 
cabalinele transmit: morva, antraxul; 
bovinele, ovinele: salmoneloza, bruceloza, antrax, leptospiroza; 
porcinele: bruceloza, salmoneloza, leptospiranoza si unele parazitoze: trichineloza, teniaza; 
rozătoarele: pesta, tularemia, bruceloza , salmoneloza; 
câinii: turbarea, leptospiroza, tuberculoza; 
pisicile: turbarea; 
lupii: reperzinta izvorul de infectie în rabie; 
păsările: encefalite virotice, salmoneloza, ornitoza; 
artropode (căpușe): tularemia, encefalita virala. 
Toţi agenţii patogeni au un rezervor şi o sursă care pot să coincidă sau nu.
Rezervorul este locul în care agenţii patogeni există, trăiesc şi se multiplică. Rezervorul poate
avea o specificitate înaltă (ex. virusul poliomielitic sau Salmonella tiphii , rezervorul este
întotdeauna uman) sau un agent patogen poate fi găsit cu rezervoare animate cât şi inanimate.
Sursa de infecţie este reprezentată de organismul (uman sau animal) care adăposteşte
sau creează condiţii de viaţă şi de multiplicare sau în care se acumulează şi de unde se elimină
şi trece la persoanele receptive.
Microorganismele patogene se pot clasifica -în funcţie de rezistenţa în mediul extern în:
- germeni cu rezistenţă scăzută (maxim 1 zi)
- germeni cu rezistenţă medie (cel mult 1 lună)
- germeni cu rezistenţă mare (luni sau ani).
Atributele principale ale sursei de agent patogen :
- Capacitatea de diseminare
- Natura şi tipul porţilor de eliminare a produselor patologice
- Ritmul diseminării
- Categoriile de produse patologice prin care se diseminează agentul patogen
- Contagiozitatea –intensitatea , durata şi tipul eliminării agentului patogen
Forme de manifestare a procesului infecțios
-formă sporadică
-endemică
-epidemică
-pandemică
Dinamica procesului infecțios
-debut
-evoluție
-stingere
Clasificarea bolilor infecțioase după calea de transmitere
1.aeriene
2.hidrice
3.alimentare
4.prin vectori
5.de contact

II.CĂILE DE TRANSMITERE A INFECŢIEI (al II.lea factor epidemiologic principal)

  Transmiterea microorganismelor patogene reprezintă al doilea factor
epdemiologic primar, obligatoriu pentru constituirea procesului epidemiologic.Transmiterea
are ca suport material diferite elemente ale mediului extern cum sunt: aerul, apa, alimentele,
obiectele, solul, etc. Ele se interpun între sursa de infecţie şi organismul receptiv.
Mecanismele de transmitere a bolilor contagioase sunt foarte variate.
Propagarea unei infecții se poate face în mod direct și indirect :
1. transmiterea directă prin contactul direct între eliminatorul de germeni și persoana
receptivă. Exemple : difterie, boli venerice (contact sexual),hepatita cu virus B (transfuzii de
sânge sau plasmă) , varicella , gripă , rabie .
2. transmiterea indirectă se face prin intermediul unor elemente din mediul extern (apa, aer,
alimente, obiecte).
-prin aer se pot transmite: infecțiile respiratorii (gripa, tuberculoza etc.), febrile eruptive;
-prin sol: infecția cărbunoasă, gangrena gazoasă, tetanos;
-ape(de suprafață, fântâni, conducte): febra tifoidă și alte salmoneloze, holera, dizenteria;
hepatitele virale enterice etc.
-medicamente: tetanos, salmoneloze, diferite infecții cu stafilococi, streptococci, piocianic,
b.coli etc;
-alimente: tuberculoza, bruceloza, toxiinfecții alimentare (cu stafilococ, salmonele, bacil
botulinic etc.);
-obiecte: difterie, scarlatina etc.
-prin vectori mecanici – muștele și vectori biologici –țânțarul anofel
Transmiterea aerogenă este una dintre cele mai comune căi de răspândire a agenţilor patogeni.
Răspândirea în aer se face prin:
- picături septice (picăturile Flügge) din secreţii provenind din nasofaringe sau bronhii,
expulzate prin tuse, strănut, vorbit în imediata apropiere a sursei;
- nucleosoli, picături care şi-au pierdut umiditatea de suprafaţă, dar asigură în interior condiţii
optime pentru conservarea unor microbi rezistenţi în mediul extern (bK);
- particule de praf,care provin din secreţiile uscate, încărcate cu agenţi patogeni rezistenţi la
uscăciune (stafilococi, streptococi).
Vectorii pasivi vehiculează agenţii patogeni în mod mecanic, fără a le fi gazdă sau loc de
multiplicare (muştele, gândacii de bucătărie,furnicile). Se pot transmite : bacilli dizenterici,
salmonele etc.
Vectorii activi hematofagi sunt gazde intermediare, în care agenţii patologici îşi desfăşoară
parte din ciclul de dezvoltare (păduchi, purici, ţânţari, căpuşe). În mod activ în sensul ca
agentul etiologic se îmulțește în organismul lor .
De exemplu - păduchele transmite tifosul exantematic;
-țânțarul anofel malaria;
-puricele: pesta, tifosul exantematic murin, tularemia;
-căpușele: tularemia, rickettsiozele și encefalitele de căpușă.
Rolul mâinilor murdare
Dacă nu se respectă igiena personală, în special a mâinilor , există pericolul ca în cazul
purtătorilor de germeni să se transmită bacterii patogene la persoane sănătoase. Astfel mai
ales cei care manipulează medicamente sau alimente pot transmite prin intermediul mâinilor
murdare diferite infecții cu poartă de intrare digestivă: febra tifoidă, salmoneloze, infecții cu
stafilococi sau b. coli patogen, dizenterie etc.
Din mediul extern bacteriile pot ajunge în organism pe mai multe căi. Locul de
pătrundere al microorganismului în organism se numeste “poartă de intrare” și cele mai
importante căi sunt: cutanată, respiratorie, digestivă.
3.Transmiterea indirectă complexă se realizează prin transferul succesiv al
agentului patogen pe multiple elemente de mediu, legate între ele ca elementele unei ştafete,
de la izvorul de infecţie la organismul receptiv, ca de exemplu: jucării, batiste, haine murdare,
veselă , instrumente chirurgicale nesterile, apa, alimente.

III.MASA POPULAȚIONALĂ RECEPTIVĂ

            Receptivitatea reprezintă susceptibilitatea de a face o boală infecțioasă. Opusul

receptivității este rezistența la o boala infecțioasă.
            Rezistența la infecție are două componente:
-rezistența generală, nespecifică, realizată de apărarea nespecifică a organismului;
-rezistența specifică (imunitatea) – naturală și artificială.
Imunitatea este componenta specifică a rezistenţei fiind dependentă de prezenţa anticorpilor
sau/şi a unor cellule specializate .
Imunitatea naturala poate fi:
→de specie – prin care omul este protejat de unele boli ale animalelor și păsărilor;
→câștigată – pasiv  (prin anticorpii materni transmiși transplacentar și care apără sugarul de
boală infecțioasă până la vârsta de 5-6 luni)
-  activ (ca urmare a trecerii printr-o boală infecțioasă).
Imunitatea artificială poate fi:
→activă – obținută prin vaccinare;
→pasivă – prin administrare de seruri imune sau imunoglobuline specifice.
Nereceptivitatea este starea organismului , dobândită sau castigate în timpul vieţii care
asigură protecţia , cu grade variate de intensitate , faţă de boli
Rezistenţa este starea generală nespecifică ca rezultat al funcţiilor şi structurilor organismului
care poate proteja împotriva oricăror factori nesanogeni.
Rezistenţa este dependent de factori ca : integritatea barierelor cutanate , hematopoeza ,
inflamaţia, fagocitoza , sisteme secretorii antimicrobiene , sistemul complement şi properdine,
aciditate gastrică şi vaginală , Ig A la nivelul mucoaselor respiratorii, digestive , urinară

FACTORII EPIDEMIOLOGICI SECUNDARI (de mediu , dinamizatori)

Coexistenţa factorului epidemiologic determinant – agentul infecţios – şi a
factorilor epidemiologici primari – sursa de infecţie, calea de transmitere, receptivitatea
populaţiei – în acelaşi timp  şi  în
acelaşi loc, reprezintă tot atâtea condiţii pentru realizarea unui proces sau focar 
epidemiologic.
Factorii de mediu - sociali, economici, culturali, naturali (fizici), biologici – au o
influenţă secundară , nedecisivă , asupra constituirii sau nu a focarului epidemiologic, dar pot
interveni în modul de manifestare sau de evoluţie al acestuia.
Factorii epidemiologici secundari se clasifică astfel:
1.Factorii naturali
Factorii determinanţi ai procesului epidemiologic sunt influenţaţi, activator sau limitativ, de o
serie de factori favorizanţi (secundari).
Factorii naturali pot stimula sau inhiba dezvoltarea , inmultirea, difuzarea agentilor
patogeni in mediul extern pot influenta reactia organismului fata de agresiunea infectioasa
-factori meteo- climatici: precipitatii, umiditate, temperatura aerului, miscarile aerului
-factori cosmici: iradiere solara, ionizarea atmosferica
-factori geografici: latitudine, altitudine, relief
-factori tehnici: cutremure, alunecari de teren, erupti
Cea mai mare influenţă asupra proceselor epidemiologice au :
-factorii meteo – climatici: precipitaţii, umiditate, mişcarea aerului
-factorii cosmici: iradierea solară, ionizarea atmosferică
-factorii geografici: latitudinea, altitudinea, relieful
-factorii telurici: cutremure, erupţii vulcanice

2.Factorii economico – sociali

Se grupează astfel:
-factori ocupaţionali: profesia, condiţiile de muncă -boli profesionale: tularemia, antrax,
bruceloza, leptospiroze, febra Q
-standardul economic al populaţiei: condiţii de lucuit, alimentaţie, asistenţă medicală
-standardul cultural şi educaţional al popoulaţiei
-aglomeraţia– favorizeaza diseminarea agentilor patogeni ai bolilor infectioase aerogene sau a
celor transmise prin vectori
-perturbările economico – sociale ocazionale: războaie, crize economice.
3.Factorii biologici sunt reprezentaţi de invazii de rozătoare sau de păsări, atacuri cu arme
bacteriologice, etc.
Sezonalitatea
Aceasta reprezinta cresterea incidentei morbiditatii in anumite anotimpuri ale anului.Astfel,
bolile infectioase digestive, ca şi cele transmise prin vectori sunt mai frecvente în sezonul
cald, iar bolile infecţioase respiratorii domină sezonul rece.
Periodicitatea
Aceasta se referă la evoluţia epidemică multianuală a unei boli infecţioase şi este legată de
factori biologici şi sociali. Astfel, apariţia periodică, multianuală a unor epidemii depinde de
gradul de imunitate lăsat de boală,de specificitatea acesteia, de dimensiunile masei receptive,
de persistenţa surselor de infecţie în colectivitate, etc.
Scarlatina, hepatitele virale parenterale prezintă evoluţie periodică.
Sporadicitatea
Este caracterizată de apariţia unui număr redus de cazuri
Receptivitatea neuniformă a populaţiei (neimune) la diferite infecţii aerogene – conform
grupelor de vârstă (copii, maturi)
În dependenţă de mărimea indicelui de receptivitate (contagiozitate) infecţiile aerogene se pot
împărţi în 4 grupuri: ● Infecţii cu receptivitate absolută, indicele contagiozităţii este ≈ 100% -
rujeola, oreion. ● Infecţii cu receptivitate înaltă indicele contajiozităţii este – 50-70% - gripa.
● Infecţii cu receptivitate moderată, indicele contagiozităţii este 15-40%- difteria. ● Infecţii
cu receptivitate foarte redusă, indicele contagiozităţii este mai mic de 1%.
Vârsta                                                   
§ Sugarii, copilul mic, prescolarii si scolarii mici (6-9 ani) au receptivitate crescut ăfată de
bolile infecto-contagioase. Evolutia infectiilor prezintă forme caracteristice legate de
rezistenta generală mai sc ăzută a organismului si de particularită tile de dezvoltare a
sistemului nervos, care încă nu controlează eficient functiile adaptative.
Relatiile ulterioare cu mediul de viată, extind posibilitătile de contact cu agentii patogeni. La
agresiunile acestora, reactiile de apărare ale organismului au la bazămecanisme reflexe
neconditionate si conditionate.
Dacă conditiile igienice si de mediu sunt corespunz ătoare, stimulii din mediu
favorizează procesul de organizare a rezistentei fată de boal ă. Când conditiile de viatăale
copiilor sunt necorespunză toare, pot influenta defavorabil rezistenta la boli infecto-
contagioase.
§ Scolarii de vârst ă  mijlocie (10-14 ani) sunt receptivi la infectiile streptococice si 
complicatiile acestora (boala reumatismală si afectiunile cardiace).
§ Adolescenta nu este dominată de patologia infectioasă.

Măsuri generale de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile

Măsuri combative (lupta cu focar)

1. Depistarea bolnavilor şi a purtătorilor de germeni;
2. Izolarea bolnavilor şi suspecţilor (spital, domiciliu);
3. Transportul la spital;
4. Declararea cazurilor;
5. Înregistrarea şi raportarea;
6. Depistarea şi supravegherea contacţilor pe toată durata maximă a incubaţiei bolii;
7. Măsuri de sterilizare a purtătorilor de germeni;
8. Măsuri de dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare în focar;
9. Creşterea rezistenţei populaţiei receptive prin:
- măsuri nespecifice: igienico-sanitare, nutriţie corespunzătoare;
- măsuri de profilaxie specifică: administrarea de imunoglobuline, chimioprofilaxie,
imunizare artificială activă (vaccinarea);
10. Educaţie sanitară.
Măsurile de prevenire a bolilor infecţioase cuprind totalitatea acţiunilor întreprinse
într-o colectivitate în absenţa cazurilor de boală, cu scopul evitării apariţiei şi
răspândirii acestora.
Se disting două mari categorii de măsuri de prevenire:
1. Măsuri generale igienico-sanitare: se bazează pe promovarea, aplicarea şi respectarea
normelor de igienă comunală, alimentară, şcolară, profesională, individuală.
2. Măsuri speciale antiepidemice care sunt:
a) trajul epidemiologic - practicat în special în colectivităţi de copii şi tineri, care vizează
depistarea şi izolarea precoce a suspecţilor şi bolnavilor;
b) controlul medical la angajare şi controlul periodic al personalului din sectoarele speciale de
activitate (alimentaţie publică,aprovizionare cu apă,colectivităţi de copii);
c) supravegherea activă a purtătorilor de germeni;
d) măsuti preventive, continue, sistematice de dezinfecţie,dezinsecţie şi deratizare;
e) depistarea activă şi lichidarea promptă a focarelor de parazitism;
f) organizarea şi aplicarea programelor de imunoprofilaxie.

Bibliografie
1. BALS M.:”Boli infectioase”, vol.I, Ed.med. Bucuresti, 1958;
2.BOCÂRNEA C – Boli Infecțioase și Epidemiologie, ed.Info Team , 1999 , București
3. CAJAL M.:”Diagnosticul de laborator al inframicrobizelor umane”, Ed.Acad.R.P.R.,
Bucuresti, 1958;
4. DUCA M.:”Inframicrobiologie”, Ed.didactica si pedagogica, Bucuresti, 1965;
5. IVAN I.M., TURCU T., TEODOROVICI Gr., BOER L., POP C.: “Curs de epdemiologie
generala si speciala”, I.M.F. Bucuresti, 1963;
6. NESTORESCU N., POPOVIVI M.:”Toxiinfectiile alimentare”, Ed.medicala, Bucuresti,
1959;
7. TEODOROVICI Gr., IVAN A., ZVORISTEANU V.:”Elemente de epidemiologie
practica”, Litografia IMF Iasi, 1965;