SINDROMUL MENINGEAL

Definitie : Meningita este o inflamaţie a membranelor de protecţie care învelesc creierul

şi măduva spinării, cunoscute sub denumirea colectivă de meninge.
Inflamaţia poate fi provocată de infecţia cu virusuri, bacterii sau alte microorganisme,
sau, în cazuri mai rare, de anumite medicamente.[2]
Meningita poate fi letală din cauza proximităţii inflamaţiei faţă de creier şi măduva
spinării; prin urmare, afecţiunea este clasificată drept urgenţă medicală.
Cele mai frecvente simptome ale meningitei includ: durere de cap şi redoare (înţepenirea
cefei) asociate cu febră, confuzie sau nivel scăzut de conştienţă, vărsături şi intoleranţă la lumină
(fotofobie) sau zgomot (fonofobie). De regulă, copiii prezintă numai simptome nespecifice, cum
sunt iritabilitatea şi somnolenţa.
Prezenţa unei erupţii cutanate poate indica o anumită cauză a meningitei; de exemplu,
meningita cauzată de meningococ poate fi însoţită de o erupţie cutanată caracteristică.
Diagnosticul de meningită este stabilit sau exclus în urma efectuării unei puncţii lombare.
Procedura constă în introducerea unui ac în coloana vertebrală în scopul prelevării unei mostre
de lichid cefalorahidian (LCR) care înconjoară creierul şi măduva spinării. Analiza LCR se
efectuează în cadrul unui laborator medical.

Semne şi simptome
În cazul adulţilor, cel mai frecvent simptom de meningită este durerea de cap severă, care
se produce în aproape 90% din cazurile de meningită bacteriană, urmat de rigiditatea cervicală
(incapacitatea de a înclina capul înainte din cauza înţepenirii muşchilor cefei şi a tensiunii
musculare sporite). În general, prezenţa concomitentă a următoarelor trei semne este specifică
bolii: rigiditate cervicală, febră subită şi stare mintală alterată; totuşi, cele trei semne nu se
manifestă împreună decât în 44–46% din cazurile de meningită bacteriană.Dacă niciunul dintre
cele trei semne nu este prezent, probabilitatea de meningită este extrem de redusă.
Inflamarea meningelui poate provoca anomalii ale nervilor cranieni, un grup de nervi cu
originea în trunchiul cerebral care asigură inervaţia capului şi a gâtului şi care controlează,
printre altele, motilitatea oculară, muşchii feţei şi auzul.
Simptomele vizuale şi pierderea auzului pot persista după încheierea unui episod de
meningită. Inflamarea creierului (encefalită) sau a vaselor de sânge din creier (vasculită
cerebrală), precum şi formarea de cheaguri de sânge în vene (tromboză venoasă cerebrală), pot
provoca stări de slăbiciune, pierderea sensibilităţii sau anomalii ale mişcărilor sau funcţiilor
părţilor corpului inervate de nervii care îşi au rădăcina în zona afectată a creierului.
Tipurile de bacterii care provoacă meningita bacteriană sunt diferite, în funcţie de grupa
de vârstă în care se încadrează persoanele infectate.
 La copiii prematuri şi nou-născuţi cu vârsta de până la trei luni, cauzele frecvente sunt
streptococii de grup B (subtipurile III, care populează în mod obişnuit vaginul şi
reprezintă cauza principală de infecţie în prima săptămână de viaţă) şi bacteriile care se
găsesc în mod normal în tractul digestiv, cum este Escherichia coli (purtător al
antigenului K1). Listeria monocytogenes (serotipul IVb) poate afecta nou-născutul şi
apare în caz de epidemii.
 Copiii mai mari sunt cel mai frecvent afectaţi de Neisseria meningitidis (meningococ) şi
Streptococcus pneumoniae (serotipurile 6, 9, 14, 18 şi 23) iar cei sub cinci ani, de
Haemophilus influenzae tip B (în ţările în care nu se efectuează vaccinarea).
 La adulţi, Neisseria meningitidis şi Streptococcus pneumoniae reprezintă, împreună, 80%
din cauzele de meningită bacteriană. Riscul infecţiei cu Listeria monocytogenes este
crescut la persoanele cu vârsta de peste 50 de ani.
Introducerea vaccinului pneumococic a scăzut ratele de meningită pneumococică atât la
copii, cât şi la adulţi.

Traumatismele craniene recente pot permite pătrunderea bacteriilor de la nivelul cavităţii

nazale în spaţiul meningeal. În mod similar, dispozitivele amplasate la nivelul creierului şi
meningelui, de exemplu şunturi cerebrale, drenuri extraventriculare sau rezervoare Ommaya, pot
determina un risc crescut de meningită. În aceste cazuri, este mai probabilă infecţia cu
Stafilococi, Pseudomonas, şi alte bacterii Gram-negative. Aceşti agenţi patogeni sunt de
asemenea asociaţi cu meningită la persoanele cu sistem imunitar deficitar.O infecţie la nivelul
capului şi gâtului, cum este otita medie sau [[mastoidita], poate duce la meningită în cazul unui
procentaj redus de persoane. Persoanele cu implanturi cohleare pentru pierderea auzului prezintă
un risc mai mare de meningită pneumococică.
Meningita tuberculoasă, care este o meningită provocată de Mycobacterium tuberculosis,
este mai frecventă la persoanele din ţările în care tuberculoza este endemică, dar este de
asemenea întâlnită la persoane cu probleme imunitare cum este SIDA.Meningita bacteriană
recurentă poate fi provocată de malformaţii anatomice persistente, fie congenitale, fie dobândite,
sau de tulburări ale sistemului imunitar. Defectele anatomice permit continuitatea dintre mediul
extern şi sistemul nervos. Cauza cea mai frecventă de meningită recurentă este fractura craniană,
în special fracturile care afectează baza craniului sau care se extind spre sinusuri şi stânca
temporalului. Aproximativ 59% din cazurile de meningită recurentă se datorează unor astfel de
anomalii anatomice, 36% se datorează unor deficite imunitare cum este deficitul de complement,
care predispune mai ales la meningita meningococică recurentă, şi 5% se datorează infecţiilor
curente în zone adiacente meningelor.

Analize de sânge şi imagistică

În cazurile suspectate de meningită, se efectuează analize de sânge pentru markerii
inflamatori (de exemplu proteina C reactivă, hemograma completă), precum şi hemoculturi.
Cel mai important test prin care se identifică sau se exclude meningita este analiza
lichidului cefalorahidian prin puncţie lombară (puncţie spinală)Totuşi, puncţia lombară este
contraindicată dacă în creier este prezentă o masă (tumoare sau abces) sau dacă presiunea
intracraniană este ridicată, deoarece poate duce la hernie cerebrală. Dacă pacientul prezintă risc
de prezenţă a unei mase sau de presiune intracraniană ridicată (leziune craniană recentă,
antecedente cunoscute ale sistemului imunitar, localizarea semnelor neurologice sau presiunea
intracraniană crescută confirmată la examinare), se recomandă ca înainte de puncţia lombară să
se efectueze un examen prin CT sau IRM. Această situaţie se întâlneşte în 45% din toate cazurile
la adulţi.
În formele severe de meningită, poate fi importantă monitorizarea electroliţilor serici; de
exemplu, hiponatremia apare frecvent în meningita bacteriană, din cauza unei combinaţii de
factori, printre care deshidratarea, secreţia inadecvată a hormonului antidiuretic sau
administrarea intravenoasă de fluide excesiv de agresivă.
 Tratament

Tratamentul este prescris în funcție de cauza meningitei. 

 Meningita bacteriană necesită internare de urgență și este tratată cu antibiotic pe cale

intravenoasă. Antibioticul este ales în funcție de bacteria care a cauzat afecțiunea.
 Meningita virală nu este tratată cu printr-o terapie anume, ci se rezolvă de la sine în cel
mult două săptămâni de la instalare.
 Meningita fungică este tratată cu agenți antifungici.