UNIVESITATEA DE ȘTIINȚELE VIEȚII „REGELE MIHAI I” DIN

TIMIȘOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

SPECIALIZAREA AGRICULTURĂ

REFERAT FITOPATOLOGIE
BACTERIILE

COORDONATOR: PROF. CĂRĂBEȚ ALIN

STUDENT CIOCAN CONSTANTIN

ANUL DE STUDIU III
GRUPA 1134

TIMIȘOARA 2023
NOŢIUNI GENERALE DESPRE BOLILE PLANTELOR

Definiţia, etiologia şi clasificarea bolilor plantelor

O plantă poate fi considerată sănătoasă dacă ea se dezvoltă normal, organele componente

sunt integre, iar în funcţiile vitale nu intervin dezechilibre. De cele mai multe ori însă, în
viaţaplantelor se pot înregistra diferite modificări structurale şi funcţionale care afectează
anumiteorgane sau întregul organism şi care pot periclita viaţa plantelor respective.

Din punctul de vedere al patologiei vegetale, prin „boală se înţelege orice tulburare cese
petrece în funcţiile şi structura unui organism, ce se manifestă prin modificări biochimice şi
fiziologice, urmate de modificări anatomice, morfologice, histologice şicitologice” (SORAUER,
1885; DELACROIX, 1927; GÄUMANN, 1951, citaţi de BOBEŞ şicolab., 1977).

In general, între starea normală şi cea patologică nu este posibilă o delimitare

precisă,deoarece la începutul procesului de îmbolnăvire simptomele sunt mai puţin vizibile cu
ochiulliber, abia după amplificarea tulburărilor suferite de planta bolnavă simptomele
devincaracteristice, iar boala poate fi determinată cu precizie.

Evoluţia bolii şi caracterul procesului patologic sunt determinate de interrelaţiile ce

secreează între agentul fitopatogen şi planta gazdă, în strânsă corelaţie cu factorii de mediu, carepot
favoriza sau defavoriza procesul de îmbolnăvire a plantelor. Ţinând cont de acest aspect,rezultă că
dirijarea factorilor de mediu şi în special conceperea tehnologiei de cultură trebuieefectuate în aşa
fel încât să se favorizeze dezvoltarea plantei de cultură şi să se defavorizezeevoluţia agenţilor
fitopatogeni

Etiologia şi clasificarea bolilor plantelor

Pentru stabilirea celor mai adecvate măsuri de prevenire a infecţiilor şi combatere abolilor,
o importanţă deosebită din punct de vedere practic o are stabilirea cauzelor care duc laîmbolnăvirea
plantelor.

Cauzele care duc la îmbolnăvirea plantelor pot fi de natură endogenă (interne)

şi/sauexogenă (externe)

In categoria cauzelor endogene sunt incluse unele dereglări de natură genetică, în

urmacărora se produc modificări în stadiul embrionar al organelor vegetative sau generative, cum
ar fi: formarea frunzelor în locul florilor sau a florilor în locul frunzelor, apariţia pe unele organe
aunor anomalii ca: fasciaţia tulpinilor sau a tijelor florale, răsucirea sau concreşterea unor
organeetc. Din punct de vedere al practicii agricole, aceste dereglări au o importanţă mai mică,
întrucâtau o frecvenţă destul de redusă.

Categoria cauzelor exogene este constituită din numeroşi factori externi care
acţioneazădirect sau indirect asupra plantelor de cultură şi care determină anumite dereglări
metabolice, înurma cărora apar simptome mai mult sau mai puţin evidente.

Cauzele exogene se grupează în cauze abiotice, care produc boli fiziologice (fiziopatii,boli
neinfecţioase, boli neparazitare) şi cauze biotice, care produc boli infecţioase (patofitoze,boli
parazitare).

Luând în considerare cauzele care produc boli plantelor de cultură, ca şi criteriu principalde
clasificare, se deduce faptul că bolile se clasifică în boli fiziologice sau fiziopatii şi boliparazitare
sau patofitoze.

Bolile fiziologice

Bolile fiziologice sunt considerate neinfecţioase deoarece nu se transmit de la o plantă

laalta, sunt produse de acţiunea nefavorabilă a factorilor de mediu, care influenţează
dezvoltareanormală a plantelor în funcţie de specie, soi sau fenofaza plantelor de cultură.
Dereglările funcţionale se înregistrează mai ales dacă factorii de mediu se abat în mod esenţial de
la cerinţeleoptime ale plantelor.

Dintre factorii de mediu cei mai importanţi care produc boli fiziologice la
plante,menţionăm factorii climatici, pedologici şi poluanţi.

Din punct de vedere practic, specialistul agronom are posibilitatea ca printr-o tehnologiede
cultură adecvată să regleze acţiunea, mai ales a factorilor pedologici şi poluanţi. Trebuie reţinut
faptul că acţiunea nefavorabilă a majorităţii factorilor de mediu poate duce şi lainfluenţarea
pozitivă a atacului agenţilor fitopatogeni.

Factorii climatici care pot produc îmbolnăviri plantelor de cultură sunt: temperatura
şiumiditatea, lumina şi accidentele climatice.

Temperatura. Având în vedere faptul că fiecare organism vegetal are un optim, minim
şimaxim termic, variaţiile de temperatură au un rol hotărâtor în procesele fiziologice ale plantelor.
 Efectul temperaturilor situate în jurul minimului termic al speciei se concretizează
în:-stagnarea în creştere a plantelor;

-îngălbenirea parţială a frunzelor sau a întregii plante;

-căderea frunzelor tinere

;-formarea la plantele bianuale a tulpinilor florifere încă din primul an;

-pieirea plantelor în cazul în care temperatura scade sub minimul termic al speciei etc.

In cazul în care temperaturile scad sub 00 C se înregistrează următoarele efecte

-înnegrirea mugurilor;

-ofilirea lăstarilor;

-îngălbenirea şi ofilirea frunzelor;-sterilitatea florilor;

La speciile lemnoase, în timpul iernii, gerurile prelungite pot produce următoarele

efecte:

-pieirea mugurilor;

-necrozarea cambiului ramurilor, cu formarea unor leziuni canceroase şi cu scurgeri

degome;

-crăpături longitudinale sau semicirculare pe trunchi sau coarde etc

.Efectul temperaturilor situate în jurul maximului termic se concretizează într-o serie

dedereglări fiziologice şi structurale:

-formarea de aţe la păstăile de fasole;-legarea slabă a florilor;

-căderea prematură a florilor şi frunzelor;

-întărirea boabelor de mazăre etc.

Depăşirea maximului termic al speciei duce la coagularea fracţiunilor proteice

dinprotoplasma celulelor, ceea ce produce pieirea bruscă a plantei, fenomen cunoscut şi
subdenumirea de apoplexie la căldură. In general, efectul temperaturilor peste maximul termic
estemult mai periculos în condiţii de secetă şi umiditate atmosferică scăzută.
 Umiditatea. Lipsa apei are ca efect ofilirea plantelor, care poate fi reversibilă sau
ireversibilă, înfuncţie de durata menţinerii condiţiilor de secetă. In situaţia în care aprovizionarea
cu apă esteredusă, dar nu la limita minimă, se poate înregistra fenomenul de şiştăvire a boabelor
de cereale,lignificarea rădăcinoaselor, putrezirea părţii apicale a legumelor etc.

Deficitul de apă, urmat de exces de apă produce crăparea rădăcinilor la

legumelerădăcinoase sau a căpăţânilor de varză.

Excesul de apă din sol poate produce asfixierea rădăcinilor şi ofilirea plantei, iar la
unelespecii determină formarea unor mici tumori apoase, care ulterior se suberifică şi pot
ficonfundate cu atacul unor agenţi fitopatogeni.

Lumina reprezintă un factor determinant în viaţa plantelor, deoarece în prezenţa acesteia

sedesfăşoară procesul fiziologic – fotosinteza. In cazul lipsei parţiale de lumină apare fenomenulde
etiolare, concretizat prin alungirea internodiilor, reducerea grosimii tulpinii, a suprafeţeifoliare,
dezvoltarea slabă a ţesuturilor mecanice etc., ceea ce produce dereglări în proceselemetabolice,
căderea cerealelor, reducerea rezistenţei faţă de îngheţuri şi faţă de bolile parazitare.Lumina prea
intensă conduce la modificări ale coloraţiei frunzelor sau chiar arsuri caresunt mai frecvente după
ploi, întrucât picăturile de apă pot acţiona ca nişte lentile, carecondensează razele solare pe
suprafaţa frunzelor, producând leziuni.

Accidentele climatice cele mai frecvente sunt vânturile puternice, grindina, stratul gros
dezăpadă, descărcările electrice etc.

Vântul moderat provoacă o intensificare a transpiraţie plantelor, care duce la fenomenulde

ofilire, iar un vânt puternic produce căderea cerealelor, scuturarea seminţelor, ruperealăstarilor şi
ramurilor, provocând răni care favorizează infecţiile cu agenţi fitopatogeni.

Stratul gros de zăpadă provoacă asfixierea cerealelor de toamnă şi sensibilizareaacestora

la atacul de mucegai de zăpadă.

Grindina provoacă leziuni mecanice pe ramuri, tulpini şi fructe, ruperea şi

zdrenţuireafrunzelor şi florilor. In toate cazurile, rănile cauzate favorizează infecţiile cu diferiţi
agenţifitopatogeni.

Descărcările electrice produc pagube mai ales la pomii fructiferi sau arbori răzleţi
dinparcuri şi păşuni, dar din păcate la persoane care se adăpostesc inconştient sub aceşti arbori.
 Factorii pedologici. Solul prin proprietăţile biologice, fizice şi chimice poate favorizasau
defavoriza dezvoltarea normală a plantelor. In general, efectele negative ale factorilorpoluanţi pot
fi evitate prin conceperea şi aplicarea unei tehnologii de cultură adecvată, dintre caremenţionăm:

Structura solului. Pe solurile grele aeraţia este insuficientă, băltirea apei este frecventă,
ceea ceduce la debilitarea plantelor şi la creşterea sensibilităţii faţă de atacul agenţilor
fitopatogeni.pH-ul alcalin provoacă clorozarea frunzelor de viţă de vie şi piersic, iar cel acid
favorizeazăapariţia unor boli (hernia rădăcinilor de varză – Plasmodiophorabrassicae).

Conţinutul în substanţe nutritive poate acţiona direct asupra plantelor de cultură prin
anumitedereglări metabolice sau indirect, prin sensibilizarea la atacul agenţilor fitopatogeni.
Astfel, carenţa în elemente nutritive produce debilitarea plantelor, scăderea producţiei,concretizate
în apariţia unor decolorări totale sau parţiale distribuite neuniform pe suprafaţalimbului foliar, care
au repercusiuni asupra procesului de fotosinteză. In cazul excesului de azotse dezvoltă o vegetaţie
luxuriantă, prelungirea perioadei de vegetaţie (care favorizează ataculbolilor), slăbirea rezistenţei
ţesuturilor mecanice, fructele nu au culoarea normală la maturitate,au pulpa apoasă şi nu se
păstrează peste iarnă.

Factorii poluanţi. Bolile fiziologice cauzate de factori poluanţi se înregistrează

cufrecvenţă mai ridicată în zonele unor exploatări industriale.

Efectele dăunătoare se datorează fie acumulărilor de reziduuri în sol, fie

acumulărilordirecte prin intermediul frunzelor. Zonele cele mai puternic poluate din România se
situează înjurul oraşelor Baia Mare, Copşa Mică, Suceava, Zlatna şi altele.

Efectele cele mai dăunătoare asupra plantelor dar şi a omului, se înregistrează în

cazulgazelortoxice, care în concentraţii ridicate pot să producă afecţiuni acute sau cronice, în
funcţiede timpul de expunere la acţiunea gazelor.

Acţiunea negativă a gazelor toxice este în mare măsură influenţată de

umiditateaatmosferică, insolaţie, curenţi atmosferici etc.

Cele mai frecvente intoxicaţii sunt provocate de compuşii sulfului, florului, azotului
şigazele de eşapament de la autovehicule, precum şi praful existent în zonele industriale
 Foarte frecvent se înregistrează intoxicaţii în cazul neaplicării corecte a
îngrăşămintelorchimice şi a erbicidelor, mai ales când erbicidarea se efectuează pe vânt şi erbicidul
estevehiculat pe culturile sensibile faţă de erbicidul respectiv.

Bolile parazitare

Bolile parazitare sau infecţioase sunt produse de agenţi fitopatogeni şi în funcţie denatura
acestora, se clasifică astfel:-

-viroze – boli provocate de virusuri;

-micoplasmoze – boli provocate de micoplasme;

-ricketioze – boli provocate de ricketzii;

-bacterioze – boli provocate de bacterii;

-micoze – boli provocate de ciuperci;

-antofitoze – boli provocate de antofite parazite;

-lichenoze – boli provocate de licheni;

-ficoze – boli provocate de alge;

-flageloze – boli provocate de flagelate.

După evoluţia procesului patologic bolile se clasifică în boli acute şi cronice. In cazul
celor acute, procesul patologic evoluează foarte rapid, producând în scurt timp moartea
plantei(mana tutunului – Peronospora tabacina), iar în cazul celor cronice, evoluţia este înceată,
timpde mai mulţi ani (uscarea ramurilor – Nectria cinnabarina)

In funcţie de viteza de propagare sau zona de manifestare, bolile determină epifitii

sauendemii. Epifitiile (epidemiile) sunt determinate de boli care se propagă foarte rapid şi
cuintensitate mare, producând adevărate invazii (ruginile cerealelor – Puccinia spp.), iar endemiile
sunt determinate de boli care se manifestă an de an în aceleaşi zone, cu intensităţi diferite, înfuncţie
de condiţiile climatice (mana viţei de vie – Plasmoparaviticola).
Procesul de patogeneză a bolilor infecţioase la plante

Desfăşurarea procesului patologic al bolilor infecţioase cuprinde trei faze

succesive:infecţia, incubaţia şi manifestarea bolii. Pentru realizarea infecţiei, iniţial, trebuie să aibă
loc contaminarea, adică venirea agentului fitopatogen în contact cu planta gazdă.

Infecţia

Prima fază a procesului patologic reprezintă procesul prin care se realizează

pătrundereaagentului fitopatogen în plantă şi stabilirea unor relaţii de parazitism între acesta şi
planta gazdă. Pătrunderea agenţilor fitopatogeni în plante se realizează diferit: prin orificiile
naturale(stomate, hidatode, lenticele), prin deschideri accidentale (leziuni) şi prin străpungerea
activă amembranelor celulare.

Bacteriile infectează plantele prin stomate, hidatode, lenticele, leziuni accidentale sauprin
străpungerea activă a ţesuturilor tegumentare ale plantelor. Ele se înmulţesc în interiorulţesuturilor
plantelor şi se răspândesc intercelular, mai rar intracelular.

Incubaţia

Cea de-a doua fază a procesului de patogeneză este reprezentată de perioada dintreinfecţie
şi apariţia primelor simptome ale bolii. In acest interval de timp, agentul fitopatogencreşte, se
înmulţeşte şi invadează porţiuni din ce în ce mai considerabile din ţesuturile planteigazdă, stabilind
raporturi parazitare cu acestea.

Cunoaşterea concretă a perioadei de incubaţie a agenţilor fitopatogeni este deosebit

deimportantă din punct de vedere practic, întrucât, în funcţie de aceasta se stabilesc termenele
deaplicare a tratamentelor chimice de prevenire sau combatere a bolilor.

Bacteriile se înmulţesc prin diviziune directă, se răspândesc intercelular, mai rarintracelular

şi formează colonii dense. Prin enzimele secretate, distrug clorofila celulară, cauzândmoartea
acesteia.

Pe timp umed, la suprafaţa zonei afectate, apare prin stomate un exudat gomos, în care
segăsesc celule bacteriene. Perioada de incubaţie este cuprinsă între 3 şi 50 de zile (ex.; 3-10 la
Pseudomonas lachrymans – pătarea unghiulară a frunzelor de castraveţi; 15-50 la
Erwiniacarotovora – putregaiul umed al cartofului etc.).
Manifestarea bolii
In evoluţia bolilor infecţioase, după infecţie şi incubaţie, când în condiţii
prielnicedezvoltării agenţilor fitopatogeni, plantele suferă modificări biochimice şi funcţionale,
urmeazămanifestarea bolii, care poate să dureze mai mult sau mai puţin, în funcţie de
agresivitateaagentului fitopatogen, până la distrugerea parţială sau totală a organului sau plantei
atacate.

La bolile provocate de virusuri şi bacterii, între perioada de incubaţie şi manifestareabolii

nu se poate face o distincţie netă, întrucât în perioada de incubaţie apar şi unele simptomede boală,
mai mult sau mai puţin evidente. Aceste simptome se accentuează treptat, devincaracteristice,
momentul corespunzând cu manifestarea tipică a bolii. In cazul bolilor produse de ciuperci,
manifestarea tipică a bolii corespunde momentuluiapariţiei simptomelor evidente, concomitent cu
apariţia fructificaţiilor agenţilor fitopatogeni lasuprafaţa organului atacat.

Modificări suferite de plantele bolnave în procesul de patogeneză

In procesul de patogeneză, atât planta-gazdă, cât şi agentul fitopatogen, datorităreacţiilor

reciproce de adaptare la noile condiţii de viaţă, suferă modificări fiziologice şimorfologice, care
se intensifică pe parcursul desfăşurării acestui proces. Prin sistemul defermenţi şi toxine, acţiunea
agenţilor fitopatogeni se concretizează în modificări în compoziţiachimică a celulelor şi ţesuturilor
atacate, în procesele fiziologice, precum şi modificări citologiceşi anatomo-morfologice ale
plantelor bolnave.

Acţiunea agenţilor fitopatogeni asupra plantelor bolnave este influenţată de

numeroşifactori, ca: modul de infecţie, modul de răspândire a agentului fitopatogen în ţesuturile
planteiatacate, evoluţia bolii, complexul de enzime şi toxine secretate de agenţii
fitopatogeni,agresivitatea şi virulenţa agentului fitopatogen etc.De asemenea, modificările
funcţionale şi structurale sunt influenţate de reacţia plantei-gazdă faţă de agentul fitopatogen, care
diferă în raport cu natura şi proprietăţile plantelor,compoziţia chimică, structura morfologică,
fenofaza de dezvoltare, toate în strânsă corelaţie cufactorii de mediu, pedologici, climatici,
tehnologici etc.
Modificări în compoziţia chimică a celulelor şi a ţesuturilor plantelor bolnave

Conţinutul în apă. Efectul parazitar al agenţilor fitopatogeni asupra plantelor conduce lao
scădere sau la o sporire a conţinutului în apă în organele afectate (ex. scădere: frunzele de
grâuatacate de Puccinia graminis; creştere: tulpinile de porumb atacate de Ustilago maydis).

Conţinutul în substanţe minerale. Ca rezultat al intensificării proceselor catabolice,

înplantele bolnave se înregistrează o creştere a conţinutului în substanţe minerale, comparativ
cuplantele sănătoase, în special conţinutul în calciu, fosfor şi potasiu (ex. conţinutul în potasiu
laplantele de sfeclă atacate de Phoma betae).

Cantitatea de clorofilă. In cazul atacului majorităţii agenţilor fitopatogeni se produce

oscădere a cantităţii de clorofilă, datorită distrugerii cloroplastelor sau datorită blocării
sintezeiclorofilei (ex. frunzele de ovăz atacate de Puccinia coronifera au o cantitate de clorofilă
mairedusă cu 63% decât cele sănătoase).

Conţinutul în hidraţi de carbon poate să scadă (ex. rădăcinile de sfeclă atacate dePhoma
betae) sau să crească (ex. prunele atacate de Taphrina pruni). Scăderea conţinutului dehidraţi de
carbon este cauzată de reducerea intensităţii asimilaţiei clorofiliene şi intensificareaproceselor
catabolice. In toate cazurile, dezechilibrul circuitului hidraţilor de carbon duce lascăderea cantităţii
de substanţă organică asimilată în perioada de vegetaţie şi, implicit, lascăderea producţiei plantelor
atacate.

Conţinutul în substanţe proteice suferă modificări datorită acţiunii agenţilor

fitopatogeni.In general, este favorizată acumularea azotului amoniacal în detrimentul
azotuluiproteic, datorită activităţii proteolitice a complexului de enzime secretate de agenţii
fitopatogeni(ex. virozele).

Conţinutul în substanţe grase. Cercetările efectuate sub acest aspect sunt relativrestrânse;
totuşi, se cunoaşte că frunzele de grâu atacate de Puccinia striiformis şi cele de sfeclăatacate de
Uromyces betae conţin în celule grăsimi acumulate, mai mult decât în funzelesănătoase.

Biocatalizatorii. Efectul negativ al acţiunii agenţilor fitopatogeni se concretizează,uneori,

în distribuţia inegală a substanţelor de creştere. Tumorile canceroase, provocate de Agrobacterium
tumefaciens au un conţinut ridicat de heteroauxină.
 Producţia de substanţe de excreţie. Ca urmare a atacului unor agenţi fitopatogeni,pomii
fructiferi, în special caisul, cireşul şi prunul, reacţionează prin formarea exagerată degome. In cazul
unor traheobacterioze se formează gome în vasele liberolemnoase, care seblochează, iar ramurile
se usucă.

Procesele enzimatice suferă modificări mai mult sau mai puţin profunde. In general,
seconstată o creştere a fermenţilor hidrolitici şi oxidanţi, iar ca urmare se intensifică
proceselecatabolice. Sub acţiunea fermenţilor proteolitici se intensifică descompunerea proteinelor
înaminoacizi liberi care, în ţesuturile contaminate, se găsesc în cantităţi mai mari decât în
ţesuturilesănătoase

Modificări în procesele fiziologice

Modificările fiziologice sau funcţionale, determinate de atacul bolilor constituie

obiectulunei discipline de sine stătătoare - Fiziologia plantelor bolnave sau Fiziopatologia, care la
noiîn ţară este mai puţin abordată. Dintre procesele fiziologice modificate de acţiunea
agenţilorfitopatogeni menţionăm fotosinteza, respiraţia, transpiraţia, temperatura.

Fotosinteza. Acţiunea agenţilor fitopatogeni asupra procesului de fotosinteză a plantelorse

manifestă diferit. In cazul bolilor care se manifestă prin pete pe frunzele plantelor, acesteaproduc
o scădere considerabilă a fotosintezei, proporţională cu mărimea suprafeţelor
atacate(Mycosphaerella pinodes, Erysiphe graminis). Sub influenţa unor agenţi fitopatogeni, în
anumitefenofaze, intensitatea fotosintezei poate să crească sau să scadă (ex. grâu – Ustilago tritici
–creşte în fenofaza de plăntuţă şi scade în momentul înspicării). Scăderea intensităţii fotosintezeila
plantele bolnave este determinată de distrugerea unor porţiuni din suprafaţa de asimilaţie a
frunzelor sau de acţiunea vătămătoare a fermenţilor extracelulari ai paraziţilor
asupracomponentelor vii din celulele plantelor-gazdă

Respiraţia. Acest proces fiziologic se intensifică în general, în cazul tuturor

agenţilorfitopatogeni şi variază în funcţie de stadiul evolutiv al agentului fitopatogen. Perele
atacate deciuperca Monilinia fructigena înregistrează o respiraţie de opt ori mai mare în comparaţie
cuperele sănătoase. In cazul atacului de rugini intensitatea respiraţiei creşte mai ales în
timpulformării sporilor.

Virozele influenţează respiraţia plantelor diferit, producând creşterea sauscăderea

intensităţii respiraţiei. Creşterea intensităţii respiraţiei plantelor bolnave se explică fie prin
respiraţia intensă aagentului fitopatogen, fie prin intensificarea proceselor de oxidare şi acţiunii
excitante aparazitului asupra plantei-gazdă, iar scăderea intensităţii respiraţiei se explică prin
distrugereaparţială a unor ţesuturi.

Transpiraţia. In raport cu natura agentului fitopatogen procesul de transpiraţie

suferămodificări variate. Astfel, traheobacteriozele şi traheomicozele, precum şi ciupercile
paraziteobligate ectoparazite produc o scădere a intensităţii transpiraţei plantelor bolnave.
Ciupercileendoparazite măresc intensitatea transpiraţiei.

Principalele cauze care produc modificarea intensităţii transpiraţiei plantelor bolnavesunt:

lezarea integrităţii ţesuturilor protectoare, modificarea aparatului stomatic şi dereglareadeschiderii
stomatelor, opturarea mecanică a ţesuturilor conducătoare de către bacteriile şiciupercile traheifile,
acţiunea fermenţilor şi toxinelor paraziţilor, care modifică permeabilitatea ţesuturilor.

Temperatura. La majoritatea plantelor bolnave se observă fenomenul de hipertermie.

Aceasta se datorează modificările metabolismului, intensificării fermenţilor oxidanţi şi aproceselor
de catabolism (ex. tuberculii de cartof atacaţi de Erwiniacarotovora şi Fusariumsolani).

Modificări citologice

Sub acţiunea agenţilor fitopatogeni se înregistrează modificări celulare, la

nivelulmembranei celulare, citoplasmei şi nucleului.

Modificări ale membranei celulare. Sub acţiunea exoenzimelor hidrolizante pe care

lesecretă agenţii fitopatogeni este degradată în modul cel mai frecvent lamela mijlocie
amembranelor celulare, de natură celulozo-proteică. Uneori, ca urmare a reacţiei plantei la
ataculparazitului, membranele celulare se suberifică sau se lignifică, devenind bariere în
caleaagenţilor fitopatogeni.

Modificări ale citoplasmei. Cantitatea de citoplasmă din celule se diminuează mai alesîn
cazul agenţilor fitopatogeni care se dezvoltă intracelular (ex. Synchytriumendobioticum).
Inmajoritatea cazurilor se înregistrează o distrugere a cloroplastelor, ceea ce duce la o clorozare
aţesuturilor atacate (Euphorbia cyparyssias atacată de Uromycespisi).

In celulele infectate cu virusuri au fost puse în evidenţă incluziuni celulare, care pot săfie
amorfe sau cristaline.
 Modificări ale nucleului. In unele cazuri nucleul celulelor atacate se deformează,
alteorinumărul nucleilor se măreşte pe cale amitotică (Taphrina deformans) sau se modifică
reţeauanucleară şi creşte numărul de nucleoli (Uredinales).

Modificări anatomo-morfologice
Orice boală se manifestă la început prin tulburări funcţionale şi citologice
care,acumulându-se, duc la apariţia unor modificări morfologice, vizibile, care constituie
simptomele exterioare ale bolii sau tabloul clinic al acesteia.

In decursul evoluţiei bolii, simptomele se modifică, ceea ce reclamă urmărirea lorevolutivă

şi cunoaşterea diferenţiată a modului de manifestare. Din această cauză, pentruidentificarea unei
boli, studiul simptomelor, al modificărilor anatomo-morfologice este primafază şi după aceea se
trece la studiul caracterelor agentului fitopatogen.

In cursul patogenezei plantele suferă următoarele modificări:

Hipertrofii sau hiperplazii. Apar datorită acţiunii enzimatice a agenţilor fitopatogeni,care

determină înmulţirea exagerată a celulelor sau mărirea dimensiunilor celulelor şi prinaceasta,
proliferarea haotică a ţesuturilor. După modul de formare se deosebesc hipertrofiihistoide,
determinate de proliferarea locală a celulelor şi hipertrofii organoide determinate deproliferarea
locală a celulelor şi proliferarea anumitor organe (ex. mături de vrăjitoare -Taphrina instititiae).

Hipertrofiile se formează pe toate organele:

-rădăcini – hernia rădăcinilor de varză – Plasmodiophora brassicae;

-tulpini – cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens; -frunze – băşicarea frunzelor de

piersic – Taphrina deformans;

-fructe – hurlupii – Taphrina pruni.

Hipertrofiile mai poartă şi denumirea de cecidii şi în funcţie de natura agentuluifitopatogen

care le produce sunt: bacteriocecidii, micocecidii şi zoocecidi (vezi entomologia).Atrofii sau
hipoplazii. Se manifestă printr-o insuficientă dezvoltare a organelor sauplantelor atacate. Uneori
atrofiile se găsesc asociate cu hipertrofiile pe acelaşi organ sau plantăatacată (ex. Taphrina pruni).
 Ofilirea. Poate fi determinată atât de acţiunea factorilor de mediu, cât şi de atacul
unoragenţi fitopatogeni. Simptomul este prezent în cazul atacului bacteriilor şi
ciupercilortracheiphile (ex. ofilirea bacteriană a tomatelor – Corynebacteriummichiganense).

Decolorarea sau cloroza se întâlneşte în cazul atacului virusurilor (ex. virusulmozaicului

mărului).

Pete colorate se manifestă în special pe frunze şi pot fi provocate de virusuri, bacterii

şiciuperci, având culori diferite (albă, galbenă, brună, roşie neagră etc.) (ex. pătarea roşie
afrunzelor de prun – Polystigma rubrum).

Necroza sau arsura apare datorită necrozării ţesuturilor atacate (ex. arsura frunzelor
defasole – Xanthomonas phaseoli).

Ciuruirea frunzelor reprezintă o fază evoluată a pătării, când ţesutul necrozat sedetaşează
de ţesutul sănătos şi cade, frunza devenind perforată (ex. ciuruirea frunzelor de cireş –Coryneum
beijerinckii).

Putregaiul se caracterizează prin descompunerea şi dezorganizarea în profunzime

aţesuturilor atacate sub acţiunea agenţilor fitopatogeni (pectinaza secreată de agenţii
fitopatogenidistruge lamela mijlocie, de natură pectică, a membranei celulare). Se deosebesc:
putregaiuriumede produse de bacterii (putregaiul umed al cartofilor – Erwinia carotovora) sau
putregaiuriuscate produse de ciuperci (putregaiul uscat al cartofilor - Fusarium solani).

Distrugerea parţială sau totală a organelor atacate. Sub acţiunea agenţilorfitopatogeni

anumite organe pot fi parţial sau total distruse (ex. tăciunele zburător al orzului –Ustilago nuda sau
mălura grâului - Tilletia sp.).

Inlocuirea organelor cu altele, cu structură deosebită. In cazul atacului unor

ciuperci,florile plantelor avortează şi în locul lor se dezvoltă organe proprii ciupercii parazite (ex.
cornulsecarei – Claviceps purpurea – spiculeţele secarei sunt distruse, iar în locul boabelor se
formeazăorganele de rezistenţă ale ciupercii, numite scleroţi).

Căderea organelor poate fi determinată de cauze neparazitare, cât şi de atacul

diferiţiloragenţi fitopatogeni (ex. monilioza – Monilinia sp.).
 Modificarea habitusului plantei. Sub influenţa atacului unor paraziţi, plantele îşischimbă
habitusul normal (ex. Portulaca oleracea atacată de Cystopus portulucae, îşi modificătulpina din
târâtoare în erectă).

Reacţia plantelor la atacul bolilor parazitare

Datorită importanţei deosebite a rezistenţei organismelor la boli, fără de care

plantele,animalele sau oamenii nu ar supravieţui în lupta cu bolile infecţioase, problema rezistenţei
plantelor la boli a fost şi este în continuare mult discutată, din literatura de
specialitatedesprinzându-se o serie de concepţii şi ţeluri viitoare în domeniul rezistenţei plantelor
la bolileinfecţioase. In cazul atacului diferiţilor agenţi fitopatogeni plantele se comportă în mod
diferit,reacţia plantelor putând fi de imunitate, rezistenţă, toleranţă, sensibilitate şi
hipersensibilitate.

Rezistenţa la boli este capacitatea plantelor de a preveni, restrânge sau întârziadezvoltarea

agentului fitopatogen ce produce boala şi are loc la niveluri ridicate, moderate sauscăzute. In
contrast cu rezistenţa, virulenţa este capacitatea unui agent infecţios de a învingebarierele
biochimice şi genetice de apărare de care dispune planta atacată. Atât rezistenţa cât şivirulenţa sunt
rezultatul combinat al unor componenţi biochimici şi, ca urmare, orice componentprezumtiv al
rezistenţei trebuie verificat prin numeroase încercări experimentale, pentru a sedetermina rolul său
în sistemul total de apărare.

Ca urmare a cercetărilor efectuate, CALDWELL (1968) consideră că din punct de

vederefuncţional rezistenţa poate fi specifică şi nespecifică. Rezistenţa specifică sau totală mai
poartădenumirea de rezistenţă prin hipersensibilitate, diferenţială, rasială, calitativă, de gene
majore, iarcea nespecifică sau generală poartă şi denumirea de rezistenţă fără hipersensibilitate,
nerasială,cantitativă, parţială, de gene minore, multigenică.

Din punct de vedere epidemiologic, rezistenţa se împarte în verticală şi

orizontală(CEAPOIU, 1979). Rezistenţa verticală se manifestă faţă de anumite rase fiziologice ale
unuiagent fitopatogen şi este neeficace faţă de alte rase ale aceluiaşi agent fitopatogen, iar
rezistenţaorizontală se manifestă în mod egal faţă de toate rasele agentului fitopatogen, datorită
lipseiinteracţiunii gazdă – patogen (VANDERPLANK, 1976 şi ROBINSON, 1971, 1973).
 Rezistenţa verticală este caracterizată prin specificitate, instabilitate şi
expresivitatefenotipică de calitate, în timp ce rezistenţa orizontală este nespecifică, durabilă, iar
expresivitateaei fenotipică este cantitativă.

Prin toleranţă, în general, se înţelege capacitatea plantelor de a suporta un atac sever alunei
boli, fără a se înregistra pierderi însemnate în ceea ce priveşte producţia şi calitatea recoltei.Ea
poate fi adevărată sau reală şi presupusă sau ipotetică. Toleranţa ipotetică reprezintă un tip
derezistenţă moderată (SCHAFER, 1971). Prin definiţie, toleranţa este însuşirea unui soi de-
asuporta atacul unui agent patogen, fără ca producţia şi calitatea acestuia să fie afectatesemnificativ
(CEAPOIU şi NEGULESCU, 1983). In literatura de specialitate mai veche,toleranţa este
considerată o formă de rezistenţă situată între imunitate şi senisibilitate şi estedefinită ca o însuşire
a unui soi de a suporta atacul unei boli.

Reacţia de toleranţă se explică prin faptul că soiul tolerant atacat, prin intermediul
unuicomplex de însuşiri morfologice, biochimice şi fiziologice, atenuează procesele fiziologice
distructive declanşate de parazit şi posedă capacitatea de a sintetiza substanţe nutritive derezervă,
care depăşesc nevoile plantei şi pe care le poate ceda parazitului, fără a suferi pierderi derecoltă.
In cazul unui soi mai puţin tolerant, acesta posedă mecanisme care facilitează proceseledăunătoare
ale parazitului, şi, în multe cazuri, soiul are o sensibilitate mai ridicată faţă deprodusele metabolice
ale parazitului. Un soi din populaţia gazdă atacat de parazit se considerătolerant dacă acesta
prezintă o bună dezvoltare când şi agentul fitopatogen prezintă o bunădezvoltare.

Imunitatea este absolută, invariabilă şi permanentă şi reprezintă absenţa oricăruisimptom

al unei anumite boli. Ea conferă plantelor o protecţie completă şi permanentă împotrivaunui agent
fitopatogen, spre deosebire de rezistenţă, care este posibil să confere plantelor oprotecţie completă,
dar nu şi permanentă.

Sensibilitatea sau susceptibilitatea este fenomenul opus rezistenţei şi constă

înincapacitatea plantelor de a se apăra împotriva unui agent fitopatogen. Totodată,
sensibilitateaeste tipul cel mai comun de reacţie a plantelor la atacul agenţilor fitopatogeni. Ca şi
rezistenţa,sensibilitatea se caracterizează prin grade diferite de manifestare, începând de la
sensibilitatea maximă până la sensibilitatea minimă. Desigur că între rezistenţă şi sensibilitate nu
se pot face delimitări precise, sensibilitatea minimă consitutuind de fapt o rezistenţă incipientă.
Reacţia de hipersensibilitate se întâlneşte în cazul agenţilor fitopatogeni paraziţiobligaţi
şi se explică prin faptul că la pătrunderea acestora în celula gazdă, încep o serie demodificări
degenerative, care duc la moartea celulei gazdei şi, implicit, a parazitului obligat, dinlipsă de
substanţe nutritive. Astfel de reacţii de hipersensibilitate au fost descrise în cazul unorrugini la
cereale, in, fasole şi în cazul unor făinări (STAKMANN, 1914). Un tip de hipersensibilitate, cu
implicaţii practice s-a pus în evidenţă la cartof, în cazulatacului de Synchytrium endobioticum,
soiurile de cartof rezistente creându-se pe baza acesteireacţii. Se consideră că reacţiile de
hipersensibilitate nu pot fi limitate numai la celulele infectateşi că ele se extind şi la celulele
limitrofe acestora (WOOD, 1966)