FITOPATOLOGIE FORESTIERĂ

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:

Marcu, O., 2005 – Fitopatologie forestieră. Ed. Silvodel, Braşov.

Marcu, O., Tudor, I., 1976 – Protecţia pădurilor, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
R.N.P., 2000 – Protecţia pădurilor. Ed. Muşatinii, Suceava.
Gâdei, R. (trad.), 1999 – CIUPERCI. Cunoaşterea, recunoaşterea şi căutarea celor
mai cunoscute specii de ciuperci. Ed. ALL Educational, Bucureşti.
Pârvu, M., 1998 – Fitopatologie. Ed. Napoca Star, Cluj.
Ploaie, P. G., 1973 – Micoplasme şi bolile proliferative la plante. Ed. Ceres, Bucureşti.
 CAP. 1. INTRODUCERE
1.1. Definiţia şi obiectul fitopatologiei

Fitopatologia sau patologia vegetală este ştiinţa care studiază

bolile plantelor, agenţii fitopatogeni care le produc, precum şi
măsurile de prevenire şi combatere a lor.

Fitopatologia forestieră este o ramură a fitopatologiei generale care

se ocupă cu studiul bolilor specifice gazdelor forestiere. Împreună
cu Entomologia forestieră fac parte dintr-o ştiinţă comună, mai
complexă, Protecţia pădurilor, deoarece au un obiectiv comun
(protejarea pădurilor) şi utilizează o tehnică relativ asemănătoare
de combatere.

Obiective:
 descrierea simptomelor prin care bolile se manifestă
(simptomatologia sau patografia),
 studiul cauzelor bolilor (etiologia),
 studiul modului de acţiune a agenţilor patogeni şi evoluţia bolii
(patogenia),
 elaborarea mijloacelor de luptă preventivă (profilaxia) şi curativă
(terapia)
 1.2. Istoricul fitopatologiei

Fitopatologia, ca ştiinţă de sine stătătoare, a apărut în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea.
Istoric:
• primele cunoştinţe despre bolile plantelor datează din
antichitate;
• în Evul Mediu cunoştinţele despre natură, în general, au
progresat mai puţin;
• în timpul Renaşterii a fost descris un număr foarte mare de boli
ale plantelor;
• materialul bogat adunat de-a lungul a câteva secole privind
bolile plantelor a fost clasificat în secolul al XVIII-lea
(necunoscându-se agentul cauzal, bolile au fost clasificate
după simptomele prin care ele se manifestau);
• chiar şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea lucrările din
acest domeniu erau dominate tot de concepţia autogenistă prin
care bolile erau considerate ca ţinând de natura plantelor (şi nu
determinate de factori externi);
• abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin descoperirile
savantului francez Pasteur şi mai ales prin tehnicile de laborator
elaborate de acesta, s-a pus în evidenţă rolul microorganismelor
care produc boli plantelor, trecându-se astfel la o concepţie nouă,
patogenistă;
• întemeietorul fitopatologiei moderne a fost Julius Kühn, în
Germania, care în 1859 a publicat primul tratat de fitopatologie
bazat pe noua concepţie patogenistă, tratat în care sunt descrise
numeroase boli ale plantelor produse de ciuperci, grupa cea mai
importantă de agenţi fitopatogeni, atât în ce priveşte numărul
bolilor, cât şi gravitatea acestora;
• spre sfârşitul secolului al XIX-lea au fost puse în evidenţă bolile
fiziologice, antofitozele şi bacteriozele
• la începutul secolului al XX-lea virozele;
• după 1967 au fost identificate şi fitomicoplasmozele;
• secolul al XX-lea s-a caracterizat prin intensificarea cercetărilor
privind bolile plantelor, dar mai ales prin elaborarea măsurilor de
prevenire şi combatere a acestora.
 1.3. Dezvoltarea fitopatologiei în România

Şi în ţara noastră istoricul fitopatologiei cunoaşte trei

perioade distincte: empirică, micologică şi fitopatologică.

 Perioada empirică se referă la timpuri îndepărtate, când

locuitorii de pe teritoriul ţării noastre s-au confruntat cu
numeroase boli ale plantelor (mai ales la cereale) pe care le-
au denumit popular, foarte sugestiv, după simptomele prin
care se manifestau, motiv pentru care aceste denumiri s-au
păstrat până în zilele noastre (mălură, tăciune, făinare, rugină,
etc.).

 Perioada micologică este situată în secolul al XIX-lea, când

apar primele menţiuni scrise despre bolile plantelor în
lucrările unor botanişti şi micologi:
 botanistul M. Fuss, 1878 - o lucrare monografică despre
uredinalele din Transilvania;
 Constantineanu, 1920 - „Les Uredinées de la Roumanie”.
 Perioada fitopatologică s-a dezvoltat paralel cu cercetările de
micologie când au început să apară şi lucrări cu caracter
fitopatologic:
 1927 - ICAR (Institutul de Cercetări Agronomice din
România), în care funcţiona şi o secţie de fitopatolgie
condusă de prof. Traian Săvulescu (1889 - 1963), cel care a
pus bazele fitopatologiei în ţara noastră;
 1967 - ICPP (Institutul de Cercetări pentru Protecţia
Plantelor);
 1933 - ICAS (Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice) în
cadrul căruia a funcţionat şi un laborator de fitopatologie
forestieră condus de prof. C.C. Georgescu (1898 - 1968), cel
care a pus bazele fitopatologiei forestiere în ţara noastră şi
care a predat acest curs mai întâi la Şcoala Superioară de
Silvicultură de la Bucureşti şi apoi la Facultatea de
Silvicultură din Braşov.
1.4. Aspecte generale privind cauzele apariţiei
şi răspândirii bolilor plantelor
 Crearea pe suprafeţe mari de monoculturi în care
agenţii fitopatogeni monofagi găsesc condiţii
favorabile pentru înmulţire:
 extinderea culturii plopilor euramericani care a
condus la răspândirea speciilor: Venturia sp. –
defolierea de primăvară a plopilor (specii care
produc necroze pe frunze şi lujeri), ciupercile
Dothichiza populea şi Cytospora chrysosperma,
localizate pe scoarţă, Xanthomonas populi – arsura
sau cancerul bacterian al scoarţei plopilor;
 fenomene asemănătoare se întâlnesc şi în culturile
intensive de sălcii, precum şi în culturile intensive
din pepinierele centrale mari, dacă nu se aplică la
timp măsurile preventive corespunzătoare.
 Crearea arboretelor pe cale artificială, situaţie în care
culturile forestiere tinere suferă până reuşesc să treacă
perioada critică a adaptării la locul de semănare sau de
plantare.
Apar frecvent speciile: Lophodermium seditiosum –
înroşirea şi căderea acelor de pin, Microsphaera
abbreviata – făinarea stejarilor, Lachnellula willkommii
– cancerul laricelui, etc.
Mai mult, arboretele create pe cale artificială rămân şi în
continuare vulnerabile la acţiunea factorilor biotici
dăunători, în comparaţie cu arboretele instalate pe cale
naturală.
 Extinderea speciilor autohtone în afara arealului lor,
în cazul unor specii de răşinoase, s-a dovedit a fi o
măsură neculturală, arboretele respective suferind
ulterior sub acţiunea agenţilor fitopatogeni.
 Conducerea greşită a arboretelor naturale:

 uscarea în masă a stejarului şi gorunului, în trei perioade:

 începând cu anul 1937, având ca factori cauzali primari, stagnarea
prelungită a apei provenită din topirea bruscă a zăpezilor şi acţiunea
insectelor defoliatoare,
 începând cu anul 1945, factori primari fiind urmările secetei şi acţiunea
insectelor defoliatoare,
 începând cu anul 1962, datorită defolierilor produse de insecte.
Dacă în primele două cicluri a predominat uscarea stejarului, în
regiunea de câmpie fiind afectat mai ales stejarul pedunculat, în
stejăretele de terasă şi şleaurile de câmpie, ultimul ciclu a afectat,
mai ales gorunul, în zona de dealuri, predominând uscările de tip
rapid, cu uscarea arborilor primăvara sau în timpul verii. Ciupercile
şi în general agenţii fitopatogeni participă în faza înaintată a uscării
ca factori secundari, instalându-se pe arbori debilitaţi:
Mycrosphaera abbreviata şi speciile traheifile, bacterii din genul
Erwinia şi ciuperci din genul Ophiostoma;

 uscarea ulmilor, cu două cicluri în secolul al XX-lea, începând cu

anul 1918 şi respectiv 1953, fenomen datorat ciupercii Ophiostoma
ulmi;
 uscarea pinilor, fenomen înregistrat în ultimile decenii, în ţara
noastră şi în multe ţări din Europa, atât în plantaţiile tinere, cât şi în
arborete mature, naturale şi artificiale, dar mai ales acolo unde
aceste arborete sunt instalate pe terenuri degradate şi în staţiuni
improprii.
În majoritatea cazurilor factorii primari au fost cei abiotici
(temperaturi scăzute în perioada repausului de vegetaţie,
îngheţurile târzii, secetele excesive) care au dus la debilitarea
arborilor şi crearea condiţiilor favorabile pentru instalarea
microorganismelor fitopatogene, acestea imprimând fazelor de
uscare o succesiune rapidă (de cele mai multe ori fenomenul
având un caracter ireversibil).
Implicate în acest fenomen sunt: Coleosporium sp.,
Lophodermium seditiosum, Cenangium ferruginosum, Cronartium
ribicola, Diplodia pinea, Heterobasidion annosum, Armillaria
mellea şi Phellinus pini;

 uscarea molidului, mai ales în arboretele instalate prin extinderea

molidului în afara arealului natural, şi uscarea bradului, fenomene
în care sunt implicate ciuperci localizate pe frunze, pe lujeri, pe
scoarţă sau care produc putrezirea lemnului.
 Introducerea şi extinderea în cultură a unor specii exotice. Este
cazul duglasului verde (Pseudotsuga menziesii), a cărui
aclimatizare şi extindere în cultură a fost însoţită de fenomene
patologice ca: înroşirea şi căderea acelor, uscarea lujerilor
tineri, uscarea plantulelor şi puieţilor în pepiniere şi a unor
grupuri de arbori în culturile mai în vârstă.
Aceste vătămări au fost atribuite factorilor abiotici, fiind
înregistrate mai ales la altitudini de peste 1200 m, pe versanţi
puternic însoriţi şi în locuri expuse frecvent îngheţurilor târzii.
Ulterior s-au identificat şi două ciuperci microscopice care
parazitează acele, provocând uscarea şi căderea lor:
Phaeocryptopus gäumanni – fumaginea acelor de duglas şi
Rhabdocline pseudotsugae – înroşirea şi căderea acelor de
duglas.
Rezultă că introducerea speciilor exotice trebuie făcută cu mult
discernământ, după o verificare de lungă durată a comportării
lor în condiţii staţionale noi, respectiv după verificarea
rezistenţei lor la acţiunea factorilor biotici vătămători.
 Intensificarea transferului materialului de înmulţire (seminţe,
butaşi) şi a comerţului de produse vegetale a contribuit la
propagarea paraziţilor vegetali dintr-un teritoriu în altul, iar
aceştia au produs pagube mai mari în noul teritoriu, nu numai
pe plantele-gazdă specifice, dar şi pe alte plante-gazdă:
 ciuperca Cronartium ribicola, originară din nordul Europei, a fost
introdusă în America şi începând cu anul 1906 a produs în noul
teritoriu uscări ale pinilor, mai ales ale pinului strob, apreciate ca
un dezastru nemaicunoscut în istoria silviculturii;
 Microsphaera abbreviata – făinarea stejarilor este originară din
America de Nord şi a fost introdusă în Europa în 1905, fiind
depistată în Peninsula Iberică. În 1908 este semnalată şi la noi, iar
în următorii ani s-a răspândit rapid în Asia Centrală şi în Asia Mică.
O măsură cu o eficacitate relativă împotriva răspândirii
nedorite a unor agenţi fitopatogeni periculoşi dintr-un teritoriu
în altul o constituie aşa-numita carantină fitosanitară externă.
 Capacitatea de înmulţire a agenţilor fitopatogeni:
 ciuperca Plasmopara viticola – mana viţei de vie, la care, pe
o suprafaţă de 100 cm2 de frunză se diferenţiază 20
milioane de conidii, la care se adaugă numărul ciclurilor de
infecţie de 20-30/an.
 la ciuperca Ganoderma applanatum, un parazit de răni care
produce putrezirea lemnului la foioase, corpul fructifer
multianual produce în fiecare an, timp de 6 luni, 3x10↑10
spori/zi.
 la Puccinia graminis, pe o frunză de dracilă se formează
circa 8 milioane de ecidiospori.
Numărul mare de spori reprezintă o adaptare a ciupercilor
respective, deoarce dintre aceşti spori doar un număr mic
ajunge pe planta-gazdă specifică.
VĂ MULŢUMESC !