UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE BIOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ
EFECTE CITOGENETICE INDUSE DE ADMINISTRAREA UNOR
SUBSTANȚE POTENȚIAL REDUCĂTOR LA SPECIA CAPSICUM
ANNUUM L.

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
ȘEF LUCRĂR DR. BĂRA CSILLA IULIANA

ABSOLVENT ,
GHIUR ANDREEA-DENISA

IAȘI
2019
 UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE BIOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

EFECTE CITOGENETICE INDUSE DE

ADMINISTRAREA UNOR SUBSTAȚE POTENȚIAL
REDUCĂTOR LA SPECIA CAPSICUM ANNUUM L.

IAȘI

2019
 INTRODUCERE

Încă de la începuturile sale, genetica a fost o știință inovatoare pentru lumea cercetării.
Astfel, cu toate că apariția ei a avut loc destul de recent, ea a cunoscut o evolutie uimitoare, fapt
care i-a permis încadrarea în rândul științelor definitorii pentru secolul actual, fiind considerată
unul dintre domeniile cele mai dinamice și pasionante ale biologiei.
Cercatările privind ereditatea și variabilitatea au devenit de un interes profund, motiv
pentru care câmpurile de acoperire ale acestei științe au ajuns tot mai ample, ea fiind o sinteză a
unor științe precum citologia, chimia, fizica, matematica și cibernetica. Importanța sa se face
remarcată în domenii variate, fiind esențială pentru studiul plantelor, animalelor sau a
microorganismelor, stabilind mecanismele ce asigură conservarea informaţiei genetice precum şi
cele ale modificării ereditare (Raicu P., 1962).
Genetica are implicații în domenii de activități umane cu interes major: agricultura,
medicina, farmacia, protecția mediului. De aceea, dezvoltarea și aprofundarea studiilor de
genetică fundamentală și aplicativă constituie o necesitate a biologiei moderne, ele contribuind
atât la aprofundarea cunoștințelor despre materia vie, cât și la dezvoltarea a numeroase ramuri
ale economiei naționale.
Astfel, efectele geneticii la plante și-au făcut simțită prezența prin obținerea unor
genotipuri rezistente la boli si dăunatori, la ierbicide, pesticide, stresuri climatice, dar și prin
crearea unor noi soiuri de cartof, ceapă, grâu sau porumb. De asemenea, contribuția geneticii are
un rol important și prin realele avantaje aduse domeniului animal, fiind obținute surse bacteriene
capabile de a produce proteine specifice mamiferelor, cum ar fi insulina, interferonul și
hormonul de creștere. Mai mult, genetica a făcut posibilă crearea unor hibrizi de găini, porci și
viermi de mătase. ( Ștefănescu G., 2004).
Genetica a apărut în secolul al XIX-lea, fiind introdusă de Johann Gregor Mendel prin
studiile sale științifice a căror interes depășeau domeniul de cercetare al tuturor științelor
existente în acel moment.
 G. Mendel și-a început cunoscutele experimente de încrucișare la mazăre în anul 1857,
experimente ce au fost terminate 8 ani mai târziu, ele fiind publicate în lucrarea „Versuche über
Pflanzenhybridenˮ („Experiență asupra hibrizilor vegetaliˮ).
Termenul de genetică provine din grecescul gennao-a naște și a fost propus de către W.
Bateson în anul 1906, tot el fiind și cel care atestă pentru prima data valabilitatea legilor
mendeliene (Petre Raicu, 1962).
Printre personalitățile ce au marcat evoluția geneticii prin marile lor descoperiri se
numără fizicianul vienez Erwin Schrödinger care a susținut că și cromozomii conțin, sub formă
cifrată, codul genetic al fiecărei viețuitoare, dar și James Watson, care împreună cu englezul
Francis Crick, în anul 1953, au propus un model de structură a ADN-ului. Ca urmare a acestei
descoperiri, în anul 1968 a fost descifrat codul genetic (Băra I.I., 2003).
În țara noastră, primele cercetări despre genetica teoretică și experimentală au apărut în
jurul anului 1900, imediat după apariția geneticii ca știintă.
Primul cercetător care și-a început experimetele de genetică a fost C. Vasilescu, care între
anii 1889-1896 a realizat încrucișări între suinele solipede și cele bipede.
O contribuție însemnată pentru genetica din România o are și C. Sandu-Aldea, care în
1915 publică un manual de ameliorarea plantelor, în care explică diferite teorii cu privire la
ereditate, precum și căteva cercetări ale sale despre hibridarea la plante (Grioșan N., 1973).
Diversificarea și amplificarea cercetărilor de genetică teoretică și experimentală au avut
loc după cel de-al doilea Război Mondial, moment în care s-au înființat catedre și laboratoare de
genetică în învațământul superior biologic, agronomic și medical, dar și laboratoare de cercetări
în diferite instituții științifice (Ștefănescu G., 2004).
În țara noastră, datorită geneticii s-a reușit crearea unor noi soiuri de plante și rase noi de
animale, mai productive față de cele naționale.
SCOPUL INVESTIGAȚIILOR
CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA GENERAL BIOLOGICĂ A SPECIEI CAPSICUM

ANNUUM L.

1.1. Încadrarea sistematică a speciei

Încrengătura: Magnoliophyta
Clasa: Magnoliatae
Subclasa: Asteridae
Ordin: Scrophulariales
Familia: Solanaceae
Gen: Capsicum
Specie: Capsicum Annuum L.

Subclasa Asteridae constituie una dintre cele mai evolutive linii filogenetice ale clasei
Magnoliophyta, incluzând atât plante ierboase, cât și lemnoase, răspândite pe tot globul.
Câteva dintre caracteristicile reprezentative ale plantelor ce aparțin acestei subclase sunt
simpetalia și tetraciclia florilor, androceu, în majotiatea cazurilor, concrescut cu tubul corolei,
lipsa poliandriei și gineceu redus, de obicei, la două carpele.
Ordinul Scrophulariales cuprinde familii de plante, în majoritate erbacee și mai puțin
lemnoase, răspândite în regiunile temperate. Caracteristicile de bază ale acestor familii sunt
florile gamofile, zigomorfe, rar actinomorfe, pentamere, cu androceul format din 5-2 stamine, iar
gineceul bicarpelar, sicarp, superior.
Familia Solanaceae cuprinde specii de plante erbacee, mai rar lemnoase (arbuști sau
arbori), liane și epifite, uneori spinoase, cu frunze nestipelate, simple, întregi sau divizate și
alterne. Florile sunt solitare sau grupate în cime, bisexuate, mai rar unisexuate, pentamere,
actinomorfe sau ușor zigomorfe. Caliciul este gamosepal, persistent, corola gamopetală, rotundă,
tubuloasă, campanulată, androceu format din 5 stamine sau mai puține, inserate pe tubul corolei,
cu disc nectarifer intrastaminal, iar gineceul este, de regulă, bicarpelar, sincarp și superior.
(Pârvu C., 2002).

1.2. Originea şi răspândirea speciei

Originar din America centrală și America de Sud, ardeiul iute ocupă astăzi un loc de
frunte între alimentele cultivate și consumate pe întreg globul. Această specie face parte dintr-un
ansamblu de cinci specii cultivate, înmulțite și diversificate, fiind cea mai intens cultivată dinte
ele.
Dinte speciile de ardei, Capsicum annuum L. are cele mai mari variații de dimensiune,
formă și culoare a fructelor sale. Ardeiul iute este unul dintre principalele elemente folosite în
alimentația civilizațiilor mezoamericane, având o importanță economică și culturală deosebită în
întreaga lume. Astfel, această specie a ajuns, de-a lungul timpului, să fie cultivată de toate
populațiile globului.
Capsicum annuum L. este cunoscut încă din timpuri străvechi și era folosit în scopuri
medicinale, dar și în alimentație. Era folosit ca medicament și condiment pe teritoriul incașilor de
către olmeci, azteci etc. Dovezile arheologice din Mexic indică faptul că oamenii foloseau
ardeiul drept sursă de hrană, nu doar ca și condimente ocazionale, ci ca și componente ale unei
alimentații complexe și sofisticate. Cea mai veche dovadă a speciei de ardei a fost găsită într-o
peșteră din Valea Tehuac (Mexicul de sud-central),încă din anii 5000-6000 î.Hr.(Perry et al.,
2007; Pickersgill, 2007, citat de Araceli Aguilar, 2009).
Ardeiul iute a fost descoperit pentru prima dată de Columb, cu ocazia debarcării sale pe
Insula Haiti. În jurnalul său de bord, acesta îl descrie ca fiind „o plantă asemănătoare cu piperul,
dar mult mai iuteˮ. Medicul Chanca,cel care l-a însoțit pe Columb în călătoriile sale, afirmă, în
1494, că indienii din Haiti îl numeau „agiˮ, îl cultivau și îl foloseau drept condiment (Dronicescu
D., 1986).
Dioscorides, medicul curții împăratului roman Nero, a desenat și a descris amănunțit
ardeiul, denumindu-l piper longum și piper rotundum.
Denumirea condimentului este de origine greacă, de la cuvântul „piperi” sau „peperi”,
care, în Balcani, s-a transformat în „piperka” respectiv „paparka”, iar cultivatorii din Ungaria l-
au denumit „paprica” (ardei) (Bereşiu, 1977).
 Cei mai mari cultivatori ai ardeiului erau locuitorii Mexicului și indienii. În Jamaica,
nenumărate specii sunt cultivate și astăzi pentru boia, folosindu-le drept medicament pentru
tratarea bolii tropicale numită „mandranˮ.
Din America de Sud, țările în care ardeiul este cultivat intens sunt Peru, Brazilia și Chile.
În Brazilia se prepară „praful pepperˮ, folosit pentru ușurarea digestiei. De asemenea, ardeiul se
cultivă de foarte mult timp în țări precum SUA, Texas, Florida, California și Colorado.
Cele mai mari suprafețe de ardei se găsesc în Asia, mai exact în China, India și
Indonezia. În aceste țări ardeiul iute este folosit pentru a prepara o boia foarte iute. După Asia, al
doilea loc îl ocupă Africa. Dintre ţările africane mari cultivatoare, pe primul loc se situează
Egiptul, unde cultura ardeiului a început prima dată în Valea Nilului.
Mari cultivatoare sunt și China, Indonezia, Mexicul, Iugoslavia şi Turcia. În Bulgaria,
cultura ardeiului este foarte dezvoltată în zona oraşului Plovdiv. Printre marii cultivatori de ardei
din Europa se situează şi Spania.
În Europa, ardeiul a fost adus după descoperirea Americii, fiind introdus pentru prima
dată în Spania de către marinari,aceasta fiind și prima țară în care ardeiul a fost descris. Astfel, în
1526, apare la Toledo, lucrarea lui Gonsalo Fernandes de Ovideo, intitulată „Sumario de la
natural y general istorio de les indias”, în care ardeiul iute este descris amănunţit. Ca urmare a
acestor evenimente, ardeiul s-a răspândit foarte repede și în alte țări, inițial ca plantă
ornamentală, ajungând în Anglia, sudul Franței și în Europa centrală.
În ceea ce privește țara noastră, ardeiul iute a început să fie cultivat în secolul al XIX-lea,
mai întâi în părțile sudice, apoi în restul țării. În zilele noastre, se cultivă anual în jur de 15.000
de ha. Datorită condițiilor climatice favorabile din România, suprafețele de ardei au crescut
foarte mult, atât la culturile extratimpurii, cât și la cultura timpurie de vară și de toamnă, fiind
astfel asigurat consumul în stare proaspătă aproape în tot timpul anului.
Ardeiul are și o însemnătate economică importantă pentru țara noastră, astfel că datorită
factorilor de mediu ce au permis cultivarea și îngrijirea cu ușurință a acestuia, România exportă
cantități mari de ardei, atât în stare proaspătă, cât și sub formă conservată sau sub formă de boia,
În țara noastră se cultivă peste 15 soiuri de ardei, ce au dovedit rentabilitatea acestor culturi.
În prezent, este cultivat pe suprafețe mari de teren în Franța, Italia, Bulgaria, Ungaria,
Rusia și Ucraina.
 Figura 1 Originea și răspânidrea speciei Capsicum annuum L. (sursa: http://www1.biologie.uni-
hamburg.de/b-online/schaugarten/Capsicumannuum/Sweet_Pepp.html, Image credit: R. Saedler)

Regiunea de origine
Regiuni de răspândire

Ardeiul pentru boia cuprinde mai multe soiuri ce întrunesc condiţiile necesare pentru a
obţine culturi avantajoase din punct de vedere economic prin capacitate de fructificare intensă,
calitatea fructelor, precocitate şi coacere uniformă. Acesta se împarte în două categorii:
-ardei pentru boia dulce
-ardei pentru boia iute
Dintre soiurile de ardei ce prezintă un gust iute folosite la fabricarea boielei, pentru
consum în stare proaspătă sau ca ornament, cultivate pe suprafeţe restrânse şi îndeosebi în
gospodăriile individuale dar şi în cultură extinsă se numără și următoarele:
Iute de Bihor - are fructul mic, de cca. 6-7 cm, cu o greutate în medie de cca 8 g, culoare
roşie-vişinie şi un conţinut mare de capsaicină.
Negru iute - este cultivat mai mult în Bulgaria, are un procent ridicat de substanţă uscată
(16,3-24,8 %) şi cca. 200 mg la 100 g vitamina C. Acest soi prezintă calităţi tehnologice
foarte bune, fiind printre cele mai indicate soiuri la fabricarea boielei iuţi.
 Iute de Cayenne – are fructul de 8-10 cm lungime şi de 1-1,5 cm în diametru, conic,
drept, uşor curbat la vârf, cu suprafaţa neregulată, cu un gust iute extrem de pronunţat. Tufa este
înaltă, răsfirată, puternic ramificată. Fructele de pe tufă au poziţia pendulară.
Iute de Chile este un soi foarte productiv, produce mai multe fructe decât frunze. Se
prezintă sub formă de tufă, cu frunze mici, ascuţite, de culoare verde închis. Fructele sunt de
dimensiuni mijlocii, ascuţite la vârf, puţin cărnoase şi cu gust extrem de iute. Pe măsură ce
ajunge la maturitatea fiziologică, culoarea devine roşie închis. Este un soi cultivat mai mult în
răsadniţe şi sere.
Iute Arnăut este un soi destul de răspândit în culturile de la noi, atât în câmp cât şi în
sere şi răsadniţe. Are portul pitic, productiv şi semitimpuriu. Fructele sunt mijlocii, cărnoase şi
cu gust foarte iute. La maturitatea fiziologică culoarea este roşie sau portocalie
Iute în formă de cireaşă are fructe mici, aproape sferice, colorate în roşu intens, foarte
asemănătoare cu o cireaşă sau vişină, cu gust foarte piperat. Greutatea fructului este de 5-6 g.
Are puţină importanţă practică, unii producători folosindu-l ca produs conservat sub formă de
murătură. Deseori este folosit ca plantă decorativă.
Iute de Arad este un soi care se pretează la toate condiţiile de cultură (câmp, răsadniţe,
sere). Fructele sunt de formă conică, mult alungite (10-14 cm), cu un diametru de cca 2-3 cm,
colorate în verde. La maturitatea fiziologică culoarea fructelor este roşie
Iute românesc este un soi ce se pretează pentru cultura în sere şi răsadniţe. Fructele au
lungimea de 5-6 cm, de culoare roşie închis la maturitatea fiziologică.
Iute portocaliu este un soi la fel de timpuriu, foarte răspândit în special în culturile
forţate. Plantele au numeroşi lăstari subţiri. Fructele sunt de formă conică, lungi de 5-9 cm,
netede, lucioase, cu gust foarte iute, de culoare verde-închis la maturitatea de consum şi roşie sau
portocalie la cea fiziologică.
Kalocsai V-1 este un soi valoros din punct de vedere al conţinutului de capsaicină, creat
în Ungaria, cu fructele de formă alungită, de lungime medie, cu gust foarte iute. Frunzele sunt
mici şi ascuţite. Din acest soi s-au obţinut o serie de hibrizi cu însuşiri şi caracteristici superioare:
Kalocsai E - 15, Kalocsai - 57, Kalocsai - 601, Kalocsai – 622 (Bereșiu, 1977).
1.3. Descrierea anatomică şi morfologică a speciei

Figura 2 Capsicum annuum L. (sursa: http://www.sci-news.com/biology/science-

origins-chili-pepper-mexico-01870.html, Image credit: Missouri Botanical Garden.)

Descrierea morfologică
Ardeiul iute (Capsicum annuum L.) este o plantă ierbacee anuală în condiţiile
pedoclimaterice din ţara noastră, bienală sau perenă în regiunile de origine. Face parte din
familia Solanaceae, genul Capsicum, specia annuum şi are o perioadă de vegetaţie de 120-140
zile de la semănat şi până la prima recoltă. Această familie cuprinde plante ierbacee şi arbustive,
rareori arborescente, cu frunze nestipelate, simple sau sectate, dispuse pe tulpină altern. Florile
solitare sau grupate în cime sunt bisexuate, rareori unisexuate, de obicei pentamere, actinomorfe,
numai uneori zigomorfe. Caliciul este gamosepal, persistent, iar corola gamopetală, tubuloasă
sau rotată. Androceul este format din 5 (rareori mai puţine) stamine episepale, prinse de petale
(Pârvu, 2006). Gineceul este superior, de obicei bicarpelar, numai uneori 5-4 carpelar. Ovarul
posedă numeroase ovule anatrope sau campilotrope. Polenizarea poate fi entomofilă sau
ornitofilă. Fructele sunt bace şi capsule. Anatomic se caracterizează prin fascicule bicolaterale,
cu liber intralemnos. Perii epidermici sunt simpli şi glanduloşi (Pârvu C., 2005)

Rădăcina
Plantele de ardei au rădăcina principală pivotantă ce se formează la începutul vegetației și
ajunge, în condiții normale, până la adâncimea de 60-70 cm. Pe rădăcina principală se formează
numeroase rădăcini secundare,care au în primă fază de creștere o poziție orizontală, apoi una
verticală. Ele prezintă o răspândire superficială în sol, majoritatea dintre ele pătrunzând la o
adâncime de 30 cm, mai rar până la 60cm. Ca urmare, plantele de ardei iute nu au posibilitatea să
folosească apa de la adâncimi mai mari din terenul de cultură, decât în cantităţi mici, care nu
satisfac cerinţele lor mari faţă de acest factor de vegetaţie. Tot ca urmare a sistemului radicular
superficial, cu ocazia irigării şi mobilizării solului, o mare parte dintre plante nu-şi pot menţine
poziţia verticală, îndeosebi în cazul culturilor din sere şi solarii, unde plantele sunt mult mai
dezvoltate şi au o producţie mai mare (Bereșiu, 1977).

Tulpina
Este dreaptă, cilindrică, tare și netedă, cu ramifiecație dicotomică, înaltă de 30-90 cm. și
uneori chiar mai mult, în funcție de specie. Plantele formează o tufă în formă de vas datorită
sistemului lor de ramificare. Astfel, dintr-un punct al tulpinii pornesc 2-3 ramificaţii, care, prin
bifurcare, formează ramificaţii de ordinul al doilea, apoi de ordinul al treilea ş.a.m.d. (Pârvu,
2002).

Frunzele
Sunt simple, întregi, cu baza asimetrică, ușor lanceolată, cu vârful ascuțit, format din limb
și pețiol, care poate fi lung sau scurt și subțire. Culoarea variază între diferite nuanțe de verde:
deschis, închis, sau gălbui. Lățimea frunzelor, de asemenea, variază și ea de la un soi la altul,
constituind caractere specifice fiecărei specii.

Florile
Sunt actinomorfe, hermafrodite, de culoare albă, dispuse solitar sau câte două, așezate la
locul de ramificare al tulpinii. Pedunculul floral este bine dezvoltat, numărul sepalelor, petalelor
și al staminelor este, în general, 6 sau 5, mai rar 7 sau mai multe. Staminele sunt scurte, de
culoare albicioasă, concrescute la baza petalelor. Plantele de ardei iute sunt în general autogame,
dar la unele dintre ele pistilul creşte mai lung decât staminele, motiv pentru care polenizarea la
acestea este alogamă. Ca urmare, polenizarea la ardeiul iute se face cu polen propriu sau străin
începând din momentul când florile sunt pe jumătate deschise. De asemenea înflorirea şi
polenizarea sunt mai frecvente în orele de dimineaţă şi se produc mai rar după-amiază
(Dronicescu, 1986).

Fructul
Este o bacă umflată, cu suprafață luciasă, mai mult sau mai puțin netedă. Formele și
dimensiunile sunt diferite, iar culoarea variază de la verde, la verde gălbui, galbenă sau
albicioasă în faza maturității tehnice sau chiar roșie sau portocalie în pragul maturității
fiziologice, când sunt bune de consum. Fructele sunt suculente, cu gust dulce sau picant. Sunt
scurte sau lung pedunculate, solitre sau buchete, cu poziție atârnândă sau erectă pe plantă
(Dronicescu, 1986).

Semințele
Sunt turtite, tari, aproape rotunde, cu lungimea de 34 mm, lăţimea de 2-3 mm, grosimea
de 0,5-1 mm, de culoare aurie sau galbenă–albicioasă, fixate pe receptacul. Seminţele extrase şi
uscate în condiţii necorespunzătoare sau păstrate în spaţii umede, precum şi cele vechi, sunt de
culoare închisă.
Facultatea germinativă a seminţelor de ardei iute este cuprinsă între 80 şi 90 % şi se menţine
corespunzătoare standardelor în vigoare timp de 4-5 ani (Dronicescu, 1986).

Descrierea anatomică
Rădăcina
Structura primară cuprinde rizordema, formată din celule mici, cu pereții foarte subțiri și
scoarța, care se diferențiază în trei zone: exoderma, formată dintr-un strat de celule mari, strâns
unite între ele și cu pereții suberificați la nivelul regiunii aspre, parenchimul cortical, format din
5-7 straturi de celule mari, cu pereți subțiri și cu meaturi între ele și endoderma de tip primar.
 Cilindrul central începe cu un periciclu unistratificat parenchimatic, de care se sprinjină
două sau trei fascicule de liber, separate de raze medulare înguste. Măduva este înlocuită de
timpuriu de cele mai noi vase de metaxilem.
Structura secundară este dată numai de activitatea cambiului, care formează spre exterior
un inel subțire de liber secundar, iar spre interior un corp lemnos secundar foarte gros. Liberul
secundar, de structură obișnuită, conține și celule de parenchim. Lemnul secundar prezintă
numeroase vase, de diametru diferit, dispersate într-o masă moderat sclerificată și lignificată,
reprezentată prin parenchim și libriform. (Toma, 2000).

Tulpina
Structura primară cuprinde epiderma, formată dintr-un strat de celule cu pereții externi
puțin îngroșați și acoperiți de o cuticulă foarte subțire și scoarța, diferențiată în două zone: una
externă, predominant colenchimatică și o zonă internă, parenchimatică, de tip meatic, săracă în
cloroplaste.
Cilindrul central este format dintr-un inel de fascicule conducătoare, foarte apropiate
între ele și din măduva parenchimatic celulozică de tip meatic.
Structura secundară este rezultatul activității cambiului și felogenului. Felogenul
produce la exterior câteva straturi de suber, iar spre interior produce feloderm. Cambiul formează
spre exterior un inel subțire de liber secundar, iar spre interior un inel foarte gros de lemn
secundar.

Frunza
Pețiolul are epiderma formată din celule cu pereții externi îngroșați și cutinizați.
Parenchimul intern este format din celule mari, cu meaturi înte ele, cele din straturile externe
conținând și cloroplaste Limbul are epiderma formată din celule mai mult sau mai puțin alungite,
cu toți pereții subțiri. Mezofilul este diferențiat în țesut palisadic și țesut lacunos pluristratificat.

Fructul
Epiderma externă este formată din celule mari, având pereții laterali prevăzuți cu
punctuații și pereții externi îngroșați.
 La fructele mature, în colenchim, parenchim și epidermă multe celule conțin picături de
ulei și carotenoidoplaste mici. În fructele necoapte este prezent, în cantități reduse, amidonul. La
fructele mature, celulele cu pereții subțiri conțin carotenoidoplaste și picături de ulei. Suprafața
pereților despărțitori ai fructelor are pete secretoare, ce reprezintă celule epidermice producătoare
de ulei, la ardeiul iute acestea fiind mai dezvoltate decât la alte soiuri (Zanoschi, 1985).

Semințe
Tegumentul este format din 5-6 straturi de celule, stratul extern având rol protector.
Epiderma este formată din celule mari, foarte puternic sclerificate. La marginea seminței,
celulele sunt de 3-5 ori mai înalte și conțin ulei.

1.4. Condiții de cultură

Factorii cu o deosebită însemnătate ce pot influența în mod direct creșterea și dezvoltarea
plantelor de ardei sunt căldura, lumina, temperatura, umiditatea și feritilitatea din aer și sol.

Temperatura
Fiind o plantă ce aparține categoriei de plante termofile și ținând cont de originile sale
tropicale, ardeiul este o plantă ce are nevoie de căldură, fiind foarte sensibil la temperaturi
scăzute, acestea întârziindu-i fructificarea. Experimentele făcute de-a lungul timpului au arătat că
frigul și vremea noroasă pot stagna creșterea plantelor și le pot afecta fructificarea. Pentru ca
semințele de ardei să germineze au nevoie de o temperatură minimă de 13-15°C. În aceste
condiții, germinarea și răsărirea efectivă a plantelor au loc după 18-20 de zile. Temperatura cea
mai benefică pentru ca plantele să se dezvolte normal, de la germinare până la răsărire și creștere
este cunprinsă între 22-25°C. Crescute la această temperatură, plantele pot germina într-un
interval de 10 zile. Sub temepratura de 7°C ardeiul își oprește în totalitate creșterea.
Temperaturile de 0°C și cele curinse între 3-5°C prelungite mai multe zile la rând intervin într-un
mod acerb în dezvoltarea plantelor, provocând distrugerea completă a acestora. De asemenea,
nici temperaturile prea ridicate nu sunt benefice dezvoltării într-un ritm favorabil a proceselor
biologice ale plantelor de ardei. De exemplu, temperaturile de 40°C determină stagnarea
creșterii, înfloritului sau fructificării. În astfel de condiții intervine ca factor indispensabil
viețuirii ardeiului apa. Cantitatea de apă pierdută prin transpirație este mai mare decât cea
absorbită prin rădăcină și plantele se ofilesc, iar o parte din flori cad. Atunci când temepraturile
sunt prea ridicate, se mai poate observa pe vârful fructelor apariția unor pete negre, ce reprezintă,
de fapt, arsurile provocate de căldura solară prea puternică. (Bereșiu, 1977).
Ca urmare a pretențiilor mari față de temperatură pe care le posedă plantele de ardei se fac
remarcate și schimbările bruște de temperatură dintre zi și noapte ce pot provoca deranjamente în
creșterea și fructificarea acestuia.
Acestea fiind spuse, este de înțeles faptul că ardeiul este o plantă iubitoare de căldură și lipsa
acesteia poate provoca dereglări masive în ritmul evolutiv al fiecărei plante.

Lumina
Deși ardeiul este o plantă de zi scurtă, ce crește și se dezvoltă normal în intervalul de 12-
24 de ore , acesta manifestă o sensibilitate ridicată față de intensitata luminii. Insuficiența luminii
face ca plantele să fructifice foarte slab sau deloc.
În faza de răsad, plantele de ardei au nevoie de o intensitate a luminii cuprinsă între 2400-
4000 de lucși, iar în timpul perioadei de vegetație, înfloririi și implicit în faza de fructificare,
intensitatea luminii trebuie să fie de peste 5000 de lucși (Pârvu, 2005).
În lunile de iarnă, cu puțină lumină, se diminuează înfloritul, implicit fructificarea sau există
posibilitatea ca florile să cadă. În cazul culturilor de ardei din sere, pe lângă lumina naturală este
necesară și o sursă de lumină artificială. Acest lucru a fost dovedit de Angeli într-un experiment
de-al său, în urma căruia numărul fructelor pe plante s-a îmbunătățiț simțitor , crescând de la 1-2
fructe în lipsa luminii artificiale, la 7 fructe în prezența acesteia. În ciuda faptului că fructuficarea
tufelor de ardei s-a dovedit a fi sporită, folosirea luminii artificiale este considerată a fi prea
costisitoare și nerecuperabilă, motiv pentru care metoda nu s-a extins în practică. Astfel, se
recomandă ca ardeiul să fie cultivat în sere începând cu luna februarie, când plantele pot primi
mai multă lumină de la soare.
Insuficiența luminii are efecte negative încă de la răsărirea plantelor, deoarece, în asemea
condiții, plantele se alungesc anormal chiar după primele zile de vegetație. În faza de înflorire
lumina este un factor indispensabil, întrucât în lipsa acesteia, o parte din flori sunt avortate.
 Umiditatea
Acest factor are și el un rol hotărâtor pentru buna dezvoltare a plantelor de ardei, ce se
arată destul de pretențioase atât față de umiditatea din sol, cât și de cea din aer. Astfel, plantele
au nevoie de 500 de unități de apă în prima fază de vegetație, de 550 de unități în faza de
înflorire și de 750 de unități în faza de fructificare. În ceea ce privește aerul, plantele de ardei au
nevoie de o umiditate cuprinsă între 70-80%.
Pentru ca plantele să se dezvolte normal este necesar ca vasele prin care circulă seva să
fie în permenență pline cu sevă. În perioadele anului cu temepraturi ridicate, alimentarea cu apă
suficientă echilibrează transpirația și odată cu aceasta și temepratura din corpul plantelor. Lipsa
apei, mai ales în astfel de perioade, provoacă închiderea vaselor, întârziind fructificarea. Pe de
altă parte, transportul substanțelor nutritive din sol către plantă se face doar prin intermediul apei.
Un sol bogat în îngrășăminte, dar lipsit de apă, este inutil, deoarece planta nu poate extrage
substanțele necesare. Nevoia de apă ce se suplimentează plantelor diferă în funcție de soiuri și de
culturi. Spre exemplu, soiurile de boia și cele iuți se pot dezvolta destul de bine și fără a fi udate
permanent, chiar și în regiuni cu umezeală mai puțină, ele fiind mai rezistente la acest factor de
mediu.

Solul
Pentru ca plantele de ardei să se dezvolte într-un mediu propice, alegea tipului de sol
trebuie să fie conform cerințelor și necesităților acestora. Astfel, ardeiul are nevoie să crească
într-un sol fertil, bogat în humus, de natură nisipo-argiloasă , cu structură bună și permeabilitate
ridicată, pentru a putea reține apa. Pe solurile argiloase ardeiul nu arată rezultate promițătoare,
deoarece acestea nu sunt corespunzătoare cultivării acestui tip de plante, având o capacitate
redusă de reținere a apei și o aerisire slabă. Aciditatea solului trebuie să aibă un pH cuprins între
5,5 si 6,8.
Nevoia de substanțe minerale variază mult, nu numai cu natura solului, ci și cu perioada de
vegetație și cu tipul soiului cultivat. Astfel, soiurile cu fructe mari, mai productive, au nevoie de
mai multe îngrășăminte decât cele ce produc fructe de dimensiuni mai mici.
Dintre îngrășămintele chimice, azotul joacă un rol destul de important în dezvoltarea
prielnică a plantelor de ardei, deoarece în periada de vegetație, cantitatea de azot din sol are un
rol hotărâtor în formarea aparatului foliaceu, ce sporește capacitatea de asimilație a plantelor.
Într-o cantitate suficientă, azotul contribuie și la o fructificare sporită a plantelor. Lipsa azotului
sau insuficiența acestuia are ca urmare încetinirea creșterii și dezvoltării, dar și formarea unui
aparat foliaceu redus. Este de menționat însă, că nici excesul azotului din sol nu are efecte
benefice plantelor, acesta provocându-le dezechilibre grave în procesul biologic dintre creștere și
dezvoltare, făcându-le mai puțin rezistente la atacul bolilor și afectând fructele formate prin
maturarea întârziată a acestora.
Un alt element important în viața plantelor de ardei îl constituie fosforul. Acesta are
contrbuții semnificative în formarea și dezvoltarea sistemului radicular, în grăbirea fructificării și
maturării fructelor, sporirea rezistenței plantelor la atacul bolilor și dezvoltarea acestora într-un
ritm benefic și sănătos. Lipsa acestui element din viața plantelor de ardei provoacă tulburări
însemnate asupra sistemelor lor.
Potasiul este și el un alt element chimic fără de care plantele de ardei ar avea de suferit.
Acesta contribuie la formarea hidraților de carbon și a acidului ascorbic, compuși ce au o
influență semnificativă asupra calității fructelor.
Pe lângă azot, fosfor și potasiu, ce constituie elemntele chimice de bază în dezvoltarea într-un
ritm recomandat al plantelor de ardei, acestea au nevoie și de alte elemente chimice, în cantități
mai mici, pentru ca procesele lor de creștere să fie cât mai echilibrate. Printre acestea se află
calciul, care în cantitățile potrivite, favorizează creșterea rădăcinilor și a celorlalte organe.
Plantele de ardei utilizează, pentru o bună creștere, și o serie de elemente chimice cunoscute sub
denumirea de „microelementeˮ, reprezentate de fier, magneziu, bor, mangan etc., ce se găsesc în
cantități suficiente în solurile din țara noastră. Absența din sol a unuia sau mai multor
microelemente are ca urmare perturbarea creșterii și dezvoltării normale a plantelor, ce se
manifestă sub diferite forme: oprirea procesului de creștere, deformarea a diferite organe ale
plantei, căderea florilor, atac de cloroze etc

1.5. Boli și dăunători

În ultima perioadă, legumicultura s-a dezvoltat foarte rapid,sectorul agricol ajungând
astăzi să fie bazat pe mecanizare completă, autimatizare, chimizare și irigare. Datorită acestei
intensificări, mai ales în culturile din sere si solarii, se creează condiții favorabile pentru
dezvoltarea a nenumărate boli ale plantelor, ce aduc mari prejudicii recoltelor.
 În culturile legumelor, bolile sunt foarte periculoase, deoarece se propagă ușor și pot
cuprinde într-un timp foarte scurt suprafețe mari de teren.
Ardeiul,datorită calităților sale nutritive și economice, precum și a arelalul de cultură ridicat
în foarte multe țări de pe întreg globul, nu a fost ferit de atacul dăunatorilor și prezintă un număr
destul de mare de boli la care este predispus.

1.5.1. Viroze
Piticirea și îndesirea ardeiului este o boală produsă de agentul patogen Marmor
cucumeris. Simptomele sunt piticirea plantei și pătarea inelară a frunzelor. Când infecțiile se
produc de timpuriu, plantele rămân mici, ajungând abia la 20-40% din înălțimea unei plante
sănătoase, internodurile sunt scurte, frunzele deformate și mult îndesite. Există cazuri în care, pe
fruzele plantelor afectate de această viroză apar pete mari, clorotice, delimitate de borduri
necrotice, de culoarea brun închis, dispuse, în general, către baza limbului (Pohrib C., 2014)
Mozaicul ardeiului agentul patogen ce produce această boală este Marmor tabaci.
Simptomele arătate de plantele infectate se deosebesc prin frunze mici și mozaicate, cu pete de
culoare verde închis sau gălbui, care constrastează cu petele de culoare verde. Frunzele atacate
puternic se răsucesc sau se deformează. Adesea, fructele virozate sunt atât de deformate încât
determină planta să nu mai prezinte valoare economică (Pohrib C, 2014).
Pătarea galbenă la ardei (mozaicul lucernei la ardei) este o boală de origine
americană, răspândită acum în toate țările în care se cultivă ardeiul, inclusiv România. Plantele
virozate printă pe frunze pete mari, de culoare galbenă sau galben-auriu, urmate de arsura
zonelor și căderea frunzelor. Tulpinile prezintă arsuri alungite, iar di muguri apar frunze tinere
deformate și mozaicate. Fructele ce apar pe altfel de plante sunt mici, deformate, cu pete de
arsuri.
Acest virus este transmis de 3 speci de afide, dar poate fi transmis de la un an la altul și
prin sămânță (Drocea E, 1979).
Necroza nervurilor ardeiului este o boală răspândită în toată Europa, fiind cunoscută și
sub numele de „mozaicul nervurianˮ sau „virusul Y al cartofului la ardeiˮ. Frunzele tinere de la
plantele infectate cu acest virus prezintă pete decolorate, de dimensiuni reduse, care se pot uni,
formând zone decolorate ce se extind de la vârful frunzei spre bază. În final frunza se
îngălbenește.
 Virusul este transmis de la culturile de cartof, tutun, tomate și de la florile de petunie prin
intermediul afidelor.
Pătarea inelară cloroto-necrotică a ardeiului este o boală care a fost semnalată pentru
prima dată în România în anul 1980, în culturile de ardei din spațiile protejate.
Pe frunzele tinere se observă o îngălbenire și transparență a nervurilor principale.
Frunzele mai bătrâne manifestă simptome de arsură variate ca formă. Apare astfel desfrunzirea
plantelor. Pe tulpini apar pete de decolorare sau de culoare brună, iar fructele nu mai au valoare
comercială.
Virusul este transmis de la plantă la plantă prin diferiși vectori (insecte, acarieni), prin
inoculare de suc.

1.5.2. Micoplasmoze
Stolburul ardeiului este o boală cunoscută în toată Europa, însă cele mai mari pagube
produse de aceasta au loc în sudul și sud-estul continentului. În țara noastră, boala a fost
semnalată încă din anul 1979.
Plantele bolnave sunt observate începând cu luna iulie, când la frunzele tinere apar
simptome de decolorare, ce se extind mai apoi spre baza plantei. Frunzele se răsucesc spre partea
superioară a nervurii mediene, iat nervurile se colorează violaceu. Creșterea în înălțime este
stopată, florile rămân sterile sau formează fructe mici, deformate și cu puține semințe. Plantele
atacate se observă ușor datorită piticirii și a decolorării
Transmiterea micoplasmei se face de la plantă la plantă prin intermediul insectei
Hyalesthes obsoletus sau prin cuscută.

1.5.3. Boli produse de ciuperci

Putregaiul fructelor de ardei este o boală produsă de ciuperca Altenaria capsici annuui,
care mai este numită și alternarioză. Se manifestă prin apariția unor pete gălbui sau măslinii ce
pornesc de la varful fructelor de ardei și se întind spre baza acestuia. În dreptul petelor, țesutul se
înmoaie apoi fructele se înnegresc. Boala apare în prima jumătate a lunii iulie, după o perioadă
bogată în precipitații, urmată de una secetoasă.
Făinarea ardeiului este o boală frecventă atât în culturile de câmp, cât și în sere.
Agentul patogen care o produce este Levillula taurica, o cipercă al cărui micelui se dezvoltă în
interiorul țesuturilor plantei gazdă. Acesta atacă toate organele aeriene ale plantei, dar cel mai
adesea parazitează frunzele. Pe fața superioară a limbului foliar apar pete de culoare galbenă, la
început izolate, apoi confluente. Pe fața inferioară, în dreptul petelor se formează o pâslă fină,
cenușiu-albicioasă, cu aspect făinos, formată din miceliu, conidiofori și conidiile ciupercii.
Frunzele puternic parazitate se îngălenesc și cad de timpuriu, iar fructele rămân mici, se
brunifică și în final cad.
Pătarea albă a frunzelor de ardei este destul de frecventă în multe țări, la noi fiind
sporadică, semnalată pentru prima dată în culturile de ardei din jurul Bucureștiului Este produsă
de ciuperca Phyllosticta capisci, ce atacă frunzele, producâd pe suprafața lor pete albicioase, de
formă oval-alungite, coțuroase sau neregulate, cu marginea bine conturată izolate sau confluente.
De cele mai multe ori, țesuturile din dreptul petelor se desprind și cad, iar frunzele se
perfoarează. În dreptul petelor, pe ambele fețe ale limbului foliar, apar o serie de punte de
dimenisuni foarte mici, negre, ce reprezintă, de fapt, organele de înmulțire asexuată ale ciupercii.
Ascochitoza ardeiului este o boală comună în multe țări din Europa, fiind prezentă și la
noi în țară, însă fără a provoca pierderi foarte mari. Agentul patogen responsabil pentru apariția
acestei boli este Ascochyta capsici . Acesta atacă frunzele plantei gazdă, producând pe suprafața
lor pete circulare, ovale sau neregulate, de 1-12 mm în diametru, de culoare cenușie-gălbuie. În
jurul petelor se observă o margine de culoare brună, fină, iar pe suprafața lor pete mici,
negricoase, ce repezintă picnidiile cipercii. În cele mai multe cazuri, țesuturile din dreptul petelor
se necrozează, se detașează și cad, iar frunzele rămân perforate.
Această boală se transimte de la un an la altul prin resturile de plante parazitare sau prin
semințe. (Iacob V., 2010).
Vestejirea fuzariană a ardeiului (fuzarioza), răspândită în majoritatea țărilor
cultivatoare de ardei, aceasta produce pagube considerabile, în special în sere. Plantele parazitate
prezintă frunzele decolorate, uscate, care de obicei cad. În partea bazală a tulpinii apar porțiuni
brun-negricioase. Țesuturile afectate putrezesc, ducând astfel la vestejirea rapidă a plantei. Când
vremea este umedă și caldă, la baza tulpinilor plantelor apare un mucegai albicios. Agentul
patogen ce provoacă aeastă boală este ciuperca Fusarium oxysporum. De cele mai multe ori,
acesta atacă, pe lângă tulpină și rădăcinile plantelor, care devin moi, cu un aspect umed.
 Printr-o secțiune transversală a tulpinilor plantelor parazitate, se va observa brunificarea
vaselor lemnoase,care sunt astupate ce miceliul ciupercii, de tile si de gome ce rezultă în urma
activității metabolice a plantelor atacate.
Antracnoza ardeiului este o boală răspândită în toate țările cultivatoare de ardei, dar
pagubele produse sunt mai însemnate doar în anumite țări. Agentul patogen ce provoacă această
boală este ciuperca Colletotrichum capisci . Acesta atacă fructele plantelor parazitate, pe care
apar pete de forme și mărimi variate, la început izolate, apoi confluente, cu textură apoasă, de
culaore brun-gălbuie. În dreptul petelor se diferențiază organele de înmulțire ale celulei, sub
forma unor puncte mici de culoare galben-portocalii. Atunci când boala ajunge la o fază mai
evoluată, petele devin negre, ca urmare a instalării unor microorganisme secundare, ce provoacă
putrezirea întregului fruct. Apariția acestei boli este favorizată de temperatura și umiditatea
relativ ridicate (Mititiuc, 1993).

1.5.4. Bacterioze
Pătarea bacteriană a ardeiului provocată de bacteria Xanthomonas campestris.
Plantele atacate prezintă pe frunzele tinere pete cu aspect umed, de culoare verde-închis, în
dreptul cărora țesuturile sunt bombate spre partea superioară. Uneori, aceste umflături apar chiar
și pe fața inferioară. Pe frunzele bătrâne, petele sunt mai mari, au culoarea galben deschis,
înconjurate de zonă cu aspect umed, care devine brun-inchis. La soiurile sensibile, petele sunt
numeroase, se unesc, iar frunza se îngălbenește și cade. Pe tulpini apar crăpături alungite, iar
fructele atacate prezintă pete brune cu aspect aspru.
Bacteria se transmite prin semințele ce provin de la plantele bolnave, ele putând să
supraviețuiască la suprafața semințelor chiar și 10 luni. Bacteria iernează în resturile vegetale
infectate, dar neîngropate în sol (Săvulescu, 1969).
Pătarea pustulară a fructelor de ardei este o boală originară din China, unde a fost
semnalată pentru prima dată în anul 1933, apoi a aparut în america in 1956, iar in România in
1971.
Este produsă de bacteria numită Pseudomonas syringae ce atacă în special frunzele și
fructele. Frunzele atacate au pete circulare de 1-2 mm. de culoare gălbuie, cu aspect umed, ce
evoluează spre zone brun-negricioase,în dreptul cărora limbul frunzei este subțiat și rămân
înconjurate de o zonă verde-găbuie. Aceleași pete brun-negricioase se întâlnesc și pe tulpini, însă
au formă alungită. Fructele prezintă pete de arsură negre, sperficiale, ușor bombate și bine
delimitate.
Bacteria se transmite de la un an la altul prin semințe infestate, pe care se află bacterii.
Primele infecții pot proveni și de la bacteriile din sol, unde acestea pot supraviețui în resturile de
plante bolnave, daca solul este umed si temperatura nu sade sub 4 grade C. În solurile alcaline
sărace bacteriile pot supraviețui foarte mult timp (Raicu C, 1982).

1.5.5. Dăunători
Musculița albă de seră (Trileurodes vaporarium) originară din regiunile tropicale ale
Americii, această insectă s-a răspândit în toate regiunile globului, ajungând și în toate zonele
României. Insecta se dezvoltă doar în condiții de seră și are câte 3-4 generații pe an.
Pagubele provocate sunt atât directe, prin înțeparea și sugerea sucului celular, ce duce la
micșorarea semnificativă a ritmului de dezvoltare și creștere a plantelor afectate, cât și indirecte,
deoarece acestea pot transmite virusuri, caz în care plantele nu mai pot fi vindecate. Musculița
albă secretă cantități mari de glucide, suport pentru apariția fumaginei pe frunze și fructe,
calitatea acestora scăzând considerabil. Apariția fumaginei duce la scăderea și apoi la stoparea în
totalitate a capacității fotosintetice al frunzelor, acestea îngălbenindu-se și apoi căzând.
Combaterea acestor insecte se face pe cale chimică, aplicându-se tratamente în doze
succesive până la dispariția completă a lor .
Păianjenul roșu al ardeiului (Tetranycus urticae) este un artropod de dimensiuni mici,
având 0,4-0,5 mm., femela fiind mai mare decât masculul. Deplasarea de la o plantă la alta se
face dacă acestea se află în contact, în cazul în care cad pe sol și se reîntorc pe cea mai apropiată
gazdă, pot fi transportați de lucrători sau de curenții puternici de aer.
Pagubele produse se datorează modului de hrănire prin înțepare, distrugerea celulelor
țesutului foliar și sugerea sucului celular, păianjenul fiind localizat, în primă fază, în apropierea
vaselor mari de transport.
Primele simptome ale plantei sunt mici puncte de culoare galbenă pe partea superioară a
frunzei, într-o zonă restrânsă. Ulterior, zonele afectate se măresc atât ca dimensiuni, cât și ca
număr pe frunze. Prin distrugerea celulelor în timpul hrănirii, țesurl foliar din zona afectată
colapsează, stomatele învecinate sunt distruse și fruncția respiratorie este mult redusă.
 Cele mai comune metode de combatere a păianjenului roșu sunt tratamentele chimice cu
acaricide sau insecto-acaricide.
Limaxul cenușiu (Deroceras agreste L.) este o specie larg răspândită, întânită des în
România, în mod special în anii bogați în precipitații.
Prezența acesor dăunatori se cunoaște după urmele lăsate de mucusul lăptos și sticlos
după uscare pe plante și pe sol. Se hrănesc prin devorarea frunzelor, fructelor și a semințelor,
scăzând astfel calitatea prin rozături și perforații.
Combaterea se poate face pe cale chimică, prin aplicarea unor tratamente specializate pe locurile
în care atacă limexul și evitarea udării suprafețelor tratate timp de 24 de ore.
Păduchii de plante/ Afidele (Cerosipha gossupii și Myzodes persicae) sunt insecte cu
corp moale și mobilitate redusă din cauza riscului de dezhidratare. Culorile sunt diferite, putând
fi transparente, verzi, gri, negre sau roz, în fruncție de hrană.
Se găsesc pe fața inferioară a frunzelor și pe tulpină, grupate în colonii, motivul
localizării fiind cel de protecție împotriva rezelor solare. Aceste insecte se grupează pe traseul
vaselor principale de transport ale frunzelor și pețiolului, de unde sug, cu ajutorul trompei, seva
elaborată a plantei. Seva reprezintă sursa lor de hrană, însă concentrația mare de glucide prezentă
în sevă comparativ cu nivelul de proteine face ca afidele să excreteze o cantitate considerabilă de
glucide sub așa-numita „rouă de miereˮ, substrat de creștere pentru mulți fungi și favorabil
pentru apariția fumaginei. Capacitatea de a secreta cantități mari de glucide face ca păduchii de
plante să creeze o relație mutuală cu furnicile, care se hrănesc cu „roua de miereˮ și protejează
afidele de diferiți prădători naturali ai acestora.
Afidele sunt unii duntre cei mai improtanți dăunători ce afectează culturile de legume.
Astfel, pentru combaterea lor este nevoie de elaborarea unui plan de prevenire și control foarte
riguros pentru reducerea daunelor produse. Metoda cea mai eficientă este combaterea chimică,
cu produse de contact și produse sistematice (Bârliga, 1968)

1.6. Principii active. Întrebuințări

Legumicultura este unul dintre domeniile cele mai importante ce pun astăzi bazele unei
economii bine conturate în țara noastră și constituie alimentația fundamentală pe întreg globul.
Datorită valorilor pe care le are, ardeiul ocupă astăzi un loc de frunte în culturile
legumicole din țara noastră și nu numai. Fructele acestuia se întrebuințează în alimentație sub
diferite forme: în stare proaspătă, gătite, sub formă prelucrată în industria conservelor și în
medicină. Fructele au un conținut ridicat de substanțe hrănitoare: zaharuri (glucoză, fructoză,
zaharoză) producătoare de energie, proteine, săruri minerale, vitamina A și C. Valoarea
alimentară a fructelor diferă în funcție de starea lor de maturitate. Astfel, ardeii ajunși într-o stare
avansată de maturitate, înroșiți, au un conținut de zaharuri și vitamine cu 40-50% mai mare decât
valoarea pe care o are un fruct verde, imatur din punct de vedere fiziologic. Fructele mature au
un conținut atât de ridicat în acid ascorbic, încât sunt folosite ca materie primă în prepararea de
concentrate cu vitamina C. Ardeiul este cel mai bogat fruct în vitamina C, fiind fruntaș între
legume pentru acest caracter. Consumul fructelor de ardei în stare crudă oferă organismului
posibilitatea de a beneficia de substanțele componente ale acesutia la voloarea lor biologică
maximă.
Coloritul ardeiului este dat de caroten, care în ficat se transformă în vitamină, favorizând
buna creștere a organismelor umane, pe care le apără contra infecțiilor. Fructele de ardei conțin
vitamina A în egală măsură cu morcovul, dublu față de unt, de 13 ori mai mult decât salata și de
50 de ori mai mult față de laptele de vacă. Carnea fructului de ardei conține 0,17-1,25% uleiuri
eterice, iar sămânța conține între 25-30% uleiuri.
Iuțeala ardeiuli este dată de prezența în carne și în semințe a unui alcaloid numit
„capsicinăˮ Această substanță medicamentoasă este cunoscută în farmacii sun denumirea de
„tinctura capsiciˮ și este folosită la compresele pentru încălzirea abceselor, la prepararea unor
loțiuni de păr și a unor alifii folosite pentru combaterea reumatismului.
În medicină, ardeiul are, de asemenea, o importanță însemnată. Astfel, fructele de ardei
au importanță terapeutică. Principiile active ale acestuia au rol eupeptic, rubefiant, revulsiv și
insecticid. Administrat în doze mici are rol la stabilizarea unei digestii normale, iar în doze mari
are acțiune purgativă. Intern, intensifică activitatea cortexului suprarenal și secreția de hormoni
corticosteroizi, iar administrat intravenos conduce la scăderea presiunii arteriale. Extern, tinctura
alcoolică sau diverse loțiuni sunt folosite în combaterea durerilor reumatice și nevralgice.
Capsicina brută este folosită pentru fabricarea vatei termogene.
Fructele de ardei au implicații și în domeniul cosmeticii, fiind folosite pentru combaterea
alopeciei (cheliei). Tinctura de ardei este folosită pentru masarea firelor de păr, determinând
tonifierea rădăcinilor.
CAPITOLUL. II

DIVIZINEA CELULARĂ MITOTICĂ

Pentru asigurarea existenței și continuității sistemelor biologice de-a lungul unei perioade
de timp cât mai îndelungate este necesară reproducerea acestora. Divizunea celulară este
considerată una dintre cele mai importante și universale trăsături ale vieții. Prin diviziune se
realizează creșterea organismelor, înlocuirea celulor moarte, vindecarea sau regenrarea unor părți
pierdute ori distruse din organism, însă tot prin diviziunea se produce și cancerul. Astfel, se poate
afirma că viața este un echilibru dinamic între diviziunea celulară și moartea celulară.
Un organism pluricelular provine din diviziunea repatată a unei singure celule inițiale:
zigotul sau celula-ou. Fiecare diviziune trebuie să se desfășoare după un plan care să permită o
repartiție regulată a tuturor constituenților celulari. Astfel, procesul formării unei noi celule
trebuie să se supună unor reguli stricte și precise. Formarea unei noi celule reprezintă un
ansamblu de fenomene ce se desfășoară la fel în toate organismele vii. Durata ciclului mitotic
depinde de tipul de țesut, de starea fiziologică a organismului, de factorii de mediu externi și este
cuprinsă între 30 de minute și 3 ore.
Definind strict cuvântul, mitoza (gr. mitosis-fir), înseamnă duplicare precisă, matematică
a fiecărui cromozom și a genelor sale în doi cromozomi fii și repartizarea acestora echilibrată în
doi nuclei fii.
Fenomenul diviziunii a fost observat pentru prima dată în anul 1832 de către Dumortier,
la alga Conferva aurea și apoi de către Cisteakov, în anul 1871. La animale, diviziunea mitotică
a fost observată pentru prima dată în anul 1879, de către Flemming, iar la celula vegetală ea a
fost descrisă în 1884 de Strasburger.
În general, la plante, mitoza se observă la celulele organelor care se găsesc în plină
activitate de creștere, cum sunt vârful vegetativ al tulpinii sau al rădăcinii.
2.1. Mitoza sau diviziunea ecvațională
Reprezintă modul normal de înmulțire a celulelor somatice (2n), având ca rezultat
apariția a două celule fiice cu același număr de cromozomi (2n) ca și nucleul celulei intrată în
diviziune.

2.1.1. Interfaza
Este perioada în care au loc cele mai multe transformări fizico-chimice, ce fac din nucleu
centrul unei activități metabolice intense. În această fază se dubleză numărul constituenților
celulari, stocul de informații (AND) de care celula dispune. Rezultatele acestor transformări vor
fi vizibile abia în cursul fazelor următoare.
Interfaza cuprinde trei faze, denumite G1, S și G2.
Faza G1 sau presintetică are o durată de timp variabilă și poate ocupa 25-50% din
interfază. În timpul acesteia, cantitatea de ADN caracteristică speciei, corespunzând la 2n
cromosomi ai celulelor somatice, rămâne constantă. Fiecare filament cromatic (cromozom
monocromatidic) cu diametrul de 25 nm. este format dintr-o moleculă de ADN dublu catenară,
combinată cu proteine histonice. Uneori se remarcă heterocromatină sub formă de cromozomi.
Sinteza de ARNm se realizează plecând de la eurocromatină, ceea ce înseamnă că această
producere de ARNm nu necesită în mod obligatoriu replicarea AND-ului, care va avea loc în
faza următoare.
Faza S (faza de sinteză) are o durată de timp de 5-8 ore și ocupă 35-40% din interfază.
În acestă fază are loc replicarea moleculei de ADN, deci dublarea cantității acestuia, dublarea
histonelor, macromoleculelor proteice ale aparatului acromatic sau mitotic și continuarea sintezei
de ARNm. Datorită replicării materialului genetic, în această fază cromosomii devin
bicromatidici.
Faza G2 sau postsintetică are o durată de 3-5 ore și începe după terminarea replicării
ADN-ului. În această fază continuă sinteza de ARNm, are loc sinteza proteinelor cu rol contractil
(actină, tubulină, miozină) necesare formării fusului de diviziune.
Daca mitozele se succed rapid, faza G1 este foarte scurtă. De asemenea, dacă interfaza
este foarte lungă, faza S are loc foarte târziu.
În timpul interfazei, nucleul își mărește volumul tocmai datorită sintezei de ADN, ARN și
proteine.
 În raport cu interfaza, totalitatea fazelor ce alcătuiesc cariocineza constituie, de fapt,
împărțirea și repartiția în două loturi identice a informației din nucleu. (Griorișan, 1973).

2.1.2. Profaza
În timpul acestei faze au loc o serie de fenomene specifice: individualizare și
specializarea cromosomilor, formarea fusului acromatic, dispariția nucleolilor și a anvelopei
nucleare.
Individualizare și specializarea cromosomilor este un fenomen ce condensează
molecule gigantice de nucleoproteine cu ADN în ansambluri compacte, ușor transportabile și
puțin fragile. Fiecare filament de cromatină se scrutează și se îngroașă, fenomen ce se întâmplă
pe parcursul mai multor etape, luând numele de cromosom sau cromonemă. Fiecare cromonemă,
individualizată, continuă să se scurteze și să se îngroașe, prezentându-se în final sub forma unor
bastonașe ce iau numele de cromosomi. Fiecare cromosom apare dublu, divizat longitudinal în
două cromatide unite la nivelul centromerului. Astfel, la sfârșitul profazei, fiecare cromosom este
format din două cromatide unite la nivelul centromerului. Acest clivaj devine optic vizibil abia în
profază, însă cromosomii sunt clivați intefazic încă de la sfârșitul fazei S.
Formarea fusul acromatic - în același timp cu evoluția fazei de individualizare si
specializare a cromosomilor, atunci când aceștia se scrutează și se îngroașă, se observă că
citoplasma perinucelară se diferențiază într-o zonă clară, ce crește treptat, fiind importantă în
special pentru polii viitorului fus acromatic. Acestea sunt calotele polare, care se alungesc în
formă de conuri, atingând curând polii opuși ai celulei, în timp ce bazele lor se confundă. Se
formează astfel un fus acromatic de consistentă mai mult sau mai pușin gelatinoasă și relativ
solidă. Anvelopa nucleară va dispărea și cei doi poli ai celulei vor fi reuniți de fibre fuzoriale.
Aceste fibre se împart în două categorii:
-fibre continue, ce sunt emise și se întind de la un pol la celălalt pol al celulei, menținând distanța
dintre ei.
-fibre cromozomice ce sunt sintetizate și pleacă de la centromerul fiecărui cromosom și
înaintează simultan, cu aceeași viteză spre cei doi poli.
Fusul acromatic sau de diviziune conține 500-600 de fibre goale în interior.
Dispariția nucleolilor – în timpul profazei are loc fragmentarea și dezorganizarea
nucleolului, până la dispariția completă a acestora. Ca urmare, au loc următoarele modificări:
zona granulară dispare prima, zona fibrilară ia aspectul unei structuri vacuolare, urmând să se
degradeze pe măsură ce ADN-ul său constitutiv se integrează în cromozomii în curs de
individualizare.
Dispariția anvelopei nucleare are loc după formarea fusului acromatic. Anvelopa
nucleară se franglenteză în structuri relativ mari, ce păstrează în permanență infrastructura de
membrană dublă și rămân în interiorul fusului de diviziune, pentru ca mai apoi să participe la
formarea membranelor nucleilor-fii (Raicu P., 1974)

2.1.3. Metafaza
Se caracterizează prin dispunerea, la ecuatorul fusului (celulei) a cromosomilor
bicromatidici și clivați longitudinal.
Deoarece fibrele cromozomice înaintează simultan și cu aceeași viteză spre cei doi poli ai
fusului, centromerul se află chiar în mijloc, între acești poli, în momentul în care aceștia vor fi
uniți de către fibrele cromozomice. Pentru că toți cromosomii se comportă la fel, ei vor fi dispuși
la același nivel, adică în planul ecuatorial al fusului.
În această fază toși cromosomii ating maximul de scurtare, îngroșare și spiralizare.
Cromatidele sunt vizibil separate pe toată lungimea lor, exceptând nivelul centromerului, unde
rămân unite prin nucleoproteine. Dacă spațiul permite și cromosomii sunt mici, se dispun la
același nivel cu centromerii, în regiunea ecuatorială. Când sunt mai lungi, brațele lor se
orientează spre unul dintre cei doi poli.
Așadar, particularitățile esențiale ale stării metafazice sunt: centromerii constituie
punctele de inserție al cromosomilor clivați în planul ecuatorial al fusului acromatic, cromosomii
omologi au tendința de a rămâne aproape unii de alții, brațele cromatidelor aceluiași cromosom
sunt, în general, îndrepatate spre același pol al fusului. (Raicu, 1974)

2.1.4. Anafaza
Această fază cuprinde următoarele etape: disociaerea cromatidelor din fiecare pereche,
migrarea cromosomilor-fii (monocromatidici) spre polii fusului și trasarea lor polară.
Disocierea cromatidelor începe la nivelul centromerului, care între timp s-a divizat. Este
un proces care începe în același timp pentru toți cromosomii clivați, situați la nivelul aceleiași
plăci ecuatoriale. Din momentul disocierii, fiecare cromatidă este autonomă, bine individualizată
și devine un cromosom.
Migrarea cromosomilor are loc în mod simultan: toți cromosomii urcă în același timp la
poll corespunzător al fusului acromatic. Atingând polii, cromosomii, apropiați între ei, formează
două grupe simetrice. În cadrul acestui fenomen de trasare polară, brațele cromosomilor se
dispun în cordoane paralele, extremitățile lor fiind îndreptate spre vechea placă ecuatorială.
Mecanismul de atragere a cromosomilor spre poli nu este încă în totalitate cunoscut. După
efectuarea a diferite studii s-a concluzionat că se poate exclude posibilitatea ca fibrele fusului
acromatic să se contracte și astfel să apropie cromosomii de cei doi poli. Dovada acestiu fapt este
faptul că diametrul microtubulilor rămâne aceeași în timpul cariocinozei. Plauzibilă este ipoteza
conform căreia regiunea centromerului are rol motor. S-a dovedit că inactivând această regiune
cu ajutorul unui fascicul de raze ultraviolete, migrarea anafazică nu mai are loc. ( Toma C.,
2000)

2.1.5. Telofaza
Are loc formarea celor doi nuclei-fii, placând de la două loturi egale de cromosomi ce s-
au separat în timpul anafazei. Fiecare lot de cromosomi formează o masă confuză la polul fusului
acromatic. Cu toate acestea, extremitățile brațelor cromosomilor rămân mai mult sau mai puțin
distante și întotdeauna îndreptate spre ecuatorul fusului.
Cromosomii suferă transformări inverse decât cele ce au loc în profază: se despiralizează
treptat, se alungesc și se subțiază ceea ce permite formarea unei noi rețele cromatice. În timpul
acestor transformări, nucleolii iau naștere în anumite zone ce poartă numele de zone nucleolare .
În timpul telofazei se formează o nouă anvelopă nucleară, plecând de la resturile
anvelopei nucleului inițial. Fiecare nouă anvelopă cuprinde în nucleu substanțe provenite din fus
și din citoplasmă, alcătuind nucleoplasma.
Astfel, fiecare carioconeză determină o reîntinerire fiziologică, în cursul căreia au loc
schimburi între nucleu și citoplasmă. Se presupune că aceste schimburi sunt diferite ca natură sau
cantitate de cele care au loc în timpul interfazei (Toma C., 2000).
2.2. Citochineza (citodiereza)
Repezintă diviziunea celulei în două compartimente, acest proces urmând după
cariocineză.
La plantele superioare, citochineza începe la sfârșitul anafazei sau la începutul telofazei și se
desfășoară după o anumită schemă: mici vezicule golgiene, bogate în lipide și proteine, se dispun
la ecuatorul fusului acromatic. Ele cresc, apoi confluează, lăsând mici spații între ele, la nivelul
cărora plasmalemele celor două celule-fiice se unesc, rezultând astfel plasmodesmele, traversate
de unul sau mai multe filamente ale reticulului endoplasmic. În urma acestui proces ia naștere
fragmoplastul sau placa celulară. Fragmoplastul se întinde treptat centrifugal, în aelași timp cu
fusul acromatic, însă fără să depășească limitele acestuia, pentru a forma o lamelă fină între cele
două celule-fiice. Simultan, placa celulară devine pectică, prin acumulare de pectine și ia
denumirea de lamelă mediană sau lamelă mijlocie. În tot acest timp, fusul acromatic se
dezorganizează. Fiecare citoplasmă sintetizează o pătură subțire e celuloză, ce se aplică pe
lamela mediană de natură pectică (Crăciun T., 1991).
CAPITOLUL III

MUTAȚII

3.1. Conceptul de mutație. Generalități

Orice ființă vie existentă, inclusiv omul, este rezultatul unui amplu proces de evoluție.
Această evoluție a fost posibilă datorită unor factori indispensabili existenței, factori printre care
se numără și mutațiile.
Cercetări asupra mutațiilor se fac încă din secolul al XVII-lea, moment din care tot mai
mulți oameni de știință interesați de acest subiect au încercat să găsesască răspunsuri și să
definească termenul de mutație cât mai bine. Astfel, Erwin Bauer, susține că prin mutație se
înțelege „orice variație ereditară care nu este rezultatul unei încucișăriˮ. După Guenot, mutația
reprezintă „o variație bruscă de amplitudine diferită și imediat ereditară, ce poate să apară
spontan sau ca rezultat al unei acțiuni experimentaleˮ.
În 1968, Zolyneak susținea că prin mutație se întelege „orice modificare ereditară bruscă
ce își face apariția în constituția genetică a unui individ, datorită unor schimbări care au loc în
structura genelorˮ.
Provenit din latinescul mutatio – schimbare, modificare, termenul de mutație a fost folosit
pentru a defini schimbările ereditare, bruște, mari și mici, din plasma germinativă. Astăzi,
mutația se definește ca fiind „o modificare a conținutului informației ereditare a unui individ,
prin alterări produse la nivel molecular, cromosomial, genomic sau celular, sub impactul unor
factori de natură fizică, chimică și biologică sau pur și simplu prin hazardˮ. Altfel spus, mutația
este răspunzătoare, în mare măsură, de variabilitatea lumii vii.
Cercetările de genetică moleculară au demonstrat că mutația este o „eroareˮ în
succesiunea nucleotizilor de-a lungul catenei liniare a ADN-ului sau ARN-ului. Noua structură a
segmentului moleculei de ADN (sau ARN) afectat de mutație este ereditară. (T. Crăciun, 1991)
Organismul afectat de mutație se numește mutant, iar procesul de schimbare a genei
poartă numele de mutageneză.
 Producerea mutațiilor are loc ca urmare a modificării structurii chimice a unei gene sau a
unui cromosom ori prin modificarea numărului de cromosomi. Indiferent de natura schimbării, la
organismul care suferă o mutație are loc apariția unei funcții genetice noi. Acest organism va fi
diferit de celelalte din aceeași specie, deoarece el deține o genă sau un cromozom modificat, ceea
ce determină apariția unor caracteristici noi, proprii doar lui. Mutația se va transmite
descendenților, care vor moșteni concomitent și noile caracteristici ale ascendenților. Dacă
mutația este dăunătoare, selecția naturală acționează în sensul îndepărtării ei.
Mutațiile pot apărea spontan, în mod natural, în orice ființă vie sau pot fi rezultatul
inducerii experimentale, cu ajutorul diferiților agenți mutageni. Fie că sunt naturale sau
artificiale, ele pot afecta orice organ de pe planetă, supunându-l unor efecte pozitive sau
negative, după cum, și ele, pot fi benefice sau dăunătoare.
Prin urmare, se poate afirma că noțiunea de mutație implică două aspecte imperios necesare: o
schimbare bruscă ce se transmite ereditar, dar care, în același timp, trebuie neaparat să se
producă în materialul genetic.

3.2. Clasificarea mutațiilor

Fenomenul de mutație și asocierea lui cu schimbarea genei a condus, odată cu apariția
acestuia, la nevoia de găsirea a unor criterii de clasificare. Cu toate că inițial au fost recunoscute
doar mutațiile ce era însoțite de efecte fenotipice vizibile, ușor de detectat, mai apoi s-a
descoperit faptul că acestea reprezintă doar o mică parte din totalitatea mutațiilor actuale.
Pentru o clasificare cât mai exactă, nu s-au folosit doar diferențele fundamentale, ci și cele
legate fie de frecvența sau modalitatea manifestării, fie de modul de detectare sau de condițiile în
care apar, astfel realizându-se o clasificare arbitrară, cât mai exactă. Așadar, mutațiile pot fi
clasificate după cum urează:
În funcție de frecvența diferitelor tipuri de mutații aceasta se clasifică în trei grupe:
Mutații dăunătoare (aproximativ 80%) – în stare homozogotă cauzează o descreștere a
variabilității și fertilității organismului;
Mutații letale ( peste 19%) – care prin efectele lor fiziologice și biochimice cauzează
moartea organismului;
Mutații vizibile (mai puțin de 1%) – au efecte fenotipice evidente și, ca urmare, sunt
ușor detectabile.
 Pe baza efectelor fenotipice și a caracteristicilor afectate , mutațiile se împart în patru
tipuri:
Mutații letale – a căror prezență în organism este dezastruoasă, afectând gene de
importanță majoră în organism, prin a căror blocare se realizează moartea individului înainte de
maturitatea sexuală.;
Mutații morfologice - alelele mutante ce apar la loci care afectează fenotipul privind
conformația, talia, mărimea și culoarea, determinând o nouă morfologie comparativ cu fenotipul
standard. Acest tip de mutație se poate întâlni la orice specie, chiar și la microorganisme.;
Mutații fiziologice – sunt determinate de schimbări ce apar la loci care controlează
diferite funcții: ritmul de creștere, capacitatea de adaptare la difertie condiții de mediu
(temepratura, umiditatea, boli și dăunători) etc.;
Mutații biochimice – alele apărute la loci caracteristici, care alterează funcția acestora
sau schimbă tipul substanțelor chimice sintetizate, fiind sintetizate alte tiputi de aminoacizi,
pigmenți, vitamine sau alți componenți organici de bază. Organismele afectate de acest tip de
mutație se numesc mutante biochimice sau nutriționale.
În funcție de celulele în care apar mutațiile sunt grupate în două categorii:
Mutații germinale – când schimbarea locilor are loc în celulele-mamî ale gameților, în
timpul meiozei sau în gameți. Acest tip de mutație a avut un rol esențial în evoluția organimelor
cu înmulțire sexuată;
Mutații somatice – când schimbarea intragenică are loc în celulele somatice. Aceste
mutații sunt transmise prin diviziunea mitotică și au o frecvență relativ ridicată în regnul vegetal .
În funcție de condițiile în care apar și cauzele care le provoacă, mutațiile au fost împărțite în
două categorii:
Mutații spontane – apar în condiții naturale, sub acțiunea unor agenți sau factori
mutageni, cunoscuți sau necunoscuți, cum ar fi radiațiile cosmice sau radioactivitatea unor
elemente naturale. Acești agenți sunt prezenți în naturp, dar fluctuează de la un loc la altul;
Mutații induse – sunt produse experimental de către om, prin folosirea unor agenți sau
factori mutageni ce au proprietatea de a schimba structura genei.
În funcție de unitățile materialului genetic pe care le afectează, mutațiile pot fi:
Mutații genice – când afectează genele;
Mutații cromozomiale – când afectează cromozomii;
Mutații genomice – atunci când întreg genomul este afectat.
După modul de exprimare fenotipică, mutațiile pot fi:
Mutații dominante;
Mutații co-dominante;
Mutații semi-dominante;
Mutații recesive.
Această clasificare se referă la organismele diploide, la care mutageneza a creat relații de alelism
între gene.
În funcție de locul în care sunt plasate genele:
Mutații autozomale – plasate pe autozomi;
Mutații heterozomale – plasate pe heterozomi. Acesta manifestă sex-linkage;
Mutații necromozomiale – ale genelor ca nu se găsesc plasate pe cromozomi.

3.3. Mutații naturale

Primele observații privind mutațiile la plante a fost făcute încă din secolul al XVII de
către farmacistul Sprenger, când a fost descoperită apariția unei plante de rostopască
(Chelidonium majus) cu frunze și petale diferite față de alți indivizi din aceeași specie. Deoarece
caracterele s-au transmis la descendenți, noua formă a primit denumirea Chelidonium laciniatum.
Descoperirile continuă să apară, astfel că în anul 1763, a fost găsită de către horticultorul
Duchesnea, într-o cultură de fragi, o plantă ce avea frunzele simple, în loc să fie compuse din trei
foliole. Este, de fapt, o plantă care se găsește la originea fragului monofil.
Observații numeroase au fost făcute în secolele XVIII-XIX, moment în care cultura
plantelor și creșterea animalelor au luat un mare avânt și numeroși cultivatori au descris o serie
de mutații ce aveau loc spontan. Charls Darwin a avut meritul de a fi cules toate aceste observații
și de a fi făcut el însuși multe altele la diverse plante și animale. Descriindu-le sub denumirea de
„spotsˮ, acesta prezintă variațiile erditare urmărite de-a lungul timpului în publicații precum
Originea speciilor (1859) sau Variația animalelor și plantelor în stare domestică (1868). Acesta
descrie mutații animale observate pe oi, păuni sau vaci, iar din punct de vedere vegetal, se axează
pe mutațiile ce afectează doar anumite organe ale plantelor, pe care le numește „variațiuni
muguraleˮ observate pe specii de piersici și pruni.
 Cu toate acestea, termenul de mutație a fost folosit pentru prima dată de către Hugo de
Vries, în secolul al XIX-lea. El a fost, de asemea, cel care a elaborat teoria mutaționistă, bazată
pe studiul mutațiilor la lumânărică (Oenothera lamarckiana). Tot el este cel care a sugerat
producerea de mutații artificiale care să fie folosite în ameliorarea plantelor și a animalelor, dar și
folosirea razelor X în producerea mutațiilor artificiale.
Mai târziu, începând cu anul 1908, termenul de mutație genetică a început să fie tot mai
utilizat, atrăgând atenția multor cercetători, printre care și T.H.Morgan și colaboratorii săi, care
au descoperit la Drosophila melanogaster existența formelor alternative ale aceleiași gene-
alelele. Punând problema apariției acestora, Morgan și colaboratorii săi au afirmat și apoi au
demonstrat că genele pot suferi schimbări – mutații, în urma cărora iau gene noi sau gene
mutante.

3.4. Mutații artificiale

Studiile privind mutațiile artificiale au început în secolul al XIX-lea, imediat după
descoperirea razelor X. O serie de studii și lucrări similare privind mutațiile la plante, la diferite
specii, au fost publicate de către botanistul C. Stuart-Gager din New-York și de J. T. Mavor.
Mulți alți cercetători din acea perioadă au încercat să inducă mutații artificiale la diferite
organisme, cu ajutorul agenților fizici sau chimici, însă rezultatele nu au fost conform
așteptărilor, întrucât metodele de lucru nu erau destul de avansate în acea perioadă.
Efectul mutagen al radiațiilor a fost dovedit de către H.J. Müller, în 1927, care a folosit o
metodă ingenioasă de detectare a mutațiilor recesive și letale la Drosophila melanogaster. Tot în
această perioadă, L. J. Stadler reușește să obțină mutații prin iradieri cu raze X și raze gamma la
orz și la porumb, A. F. Blakeslee la Datura stranomium și T.H. Goodspeed la Nicotiana
tabacum.
În domemeniul cercetărilor privind mutațiile artificiale sunt renumite lucrările unor
geneticieni suedezi, în special L.N.Delone și A.A.Sapeghin ce au obținut numeroase mutante
benefice în procesul de ameliorare a plantelor cultivate și ale cerealelor.
Mai târziu, lucrări efectuate în țări precum Olanda, Italia, Belgia, Germania, Franța și nu
numai, au imbogățit într-un mod remarcabil cunoștințele referitoare la acțiunea mutagenă a
radiațiilor.
 După lungi cercetări, s-a descoperit că există foarte multe substanțe chimice ca aldehida
formică, acidul nitros, agenții alkinați, analogii bazelor azotate, diferiți coloranți etc. ce au efect
mutagen și pot fi folosite pentru inducerea mutațiilor în mod artificial. Mai mult, s-a descoperit
că temperatura și șocurile termice asupra materialului genetic au și ele contribuții însemnate în
domeniul mutațiilor.

3.5. Importanța mutațiilor

Datorită proprietăților pe care le au, mutațiile aduc o mare contribuție în dezvoltarea
progresivă a viețuitoarelor și în evoluția acestora, fiind singura cale de a obține forme ce nu au
mai existat în natură. Se poate spune că orice organism actual nu este decât rezultatul muației,
recombinării și selecției naturale ce au avut un rol primordial de-a lungul timpului pentru
existența tuturor ființelor.
Prin fenomenul de mutație au loc modificarea unui număr mai mare sau mai mic de
caractere, particularitate de care omul s-a folosit pentru crearea unor noi rase de animale sau
plante ce mai apoi au fost izolate și înmulțite. Aceste acțiuni s-au datorat faptului că frecvența
mutațiilor naturale este mică. Căutându-se metode noi de a induce mutațiile în scopuri benefice
existenței umane, s-au descoperit factorii mutageni ce sunt tot mai des utilizați pentru astfel de
practici. Astfel, în lumea vegetală au apărut diferite soiuri de plante modificate genetic din care
s-au dezvoltat soiuri valoroase de care beneficiem astăzi doar datorită descoperirii mutațiilor.
Dintre acestea fac parte, de exemplu, strugurii fără sâmbure, piersicile de mari dimensiuni și
căpșunile fin aromate, dar și mutante ale unor specii de plante folosite în culturi cu producții
ridicate cum sunt orzul, ovăzul, fasolea, și alunele de pământ și o serie de forme foarte valoroase
de grâu și porumb bogate în aminoacizi esențiali, foarte rezistente la atacul agenților patogeni, cu
o capacitate de producție ridicată și o calitate foarte bună (Raicu, 1974).
La animale, prin mutații s-au obținut noi rase producătoare de blănuri deosebit de variate
și atrăgătoare.
La oameni, s-au descoperit diferite anomalii cromozomale ce provoacă simptome
importante din punct de vedere medical. Aprofundarea acestor studii deschide largi perspective
din punct de vedere teoretic și practic.
La organismele inferioare, cum sunt bacteriile și ciupercile, ce pot fi crescute cu ușurință
în laborator, s-au realizat o serie de mutații foarte valoroase pentru umanitate. De exemplu, la
ciuperca Penicillium, din care se obține penicilina în mod natural într-o cantitate foarte mică, s-a
reușit creșterea producției de peste 50 de ori, datorită unor mutații induse prin iradierea a
milioane de spori. La alte antibiotice, ca de exemplu tetramicina, productivitatea formelor create
prin mutageneză a fost mărită cu 800%.
Cu toate acestea, există și mutații artificiale nefolositoare, obținându-se uneori diferite
forme de anomalii, dar din care se pot extrage și mutații folositoare, cu valoare genetică
imporatantă, în vederea efectuării unor viitoare studii genetice.

3.6. Efectele agenților mutageni asupra cromosomilor

Odată cu amplificarea cercetărilor asupra mutațiilor s-a aprofundat și subiectul factorilor
mutageni ce provoacă apariția acestor fenomene. Mutațiile spontane pot apărea în natură datorită
unor factori externi și interni ai organismelor vegetale și animale. Cele induse, sunt rezultatul
cercetărilor științifice, care supunând anumite organisme unor tratamente cu diferiți factori
mutageni vizează cunoașterea cât mai aprofundată a mecanismelor apariției mutațiilor, dar și
sporirea lor, pentru ca mai apoi să poată fi utilizate în diferite procese de care să se poată
beneficia.
Agenții mutageni utilizați în inducerea mutațiilor artificiale sunt clasificați în trei
categorii: fizici, chimici și biologici.
Din categoria agenților mutageni fizici fac parte radiațiile, șocurile termice, ultrasunetele
etc., cele mai utilizate și cunoscute fiind radiațiile, ce se împart în două categorii: ionizante și
neionizante.
În țesuturile pe care le penetrează, radiațiile ionizante produc efecte biologice primare,
determinând distrugerea sau modificarea unei anumite părți din materialul genetic cromozomial.
Efectul radiațiilor depinde de doza în care sunt administrate, specia organismului folosit și starea
fiziologică a acestuia, perioada din ciclul celulei supusă iradierii, volumul nucleului și numărul și
volumul cromosomilor.
Radiațiile neionizante provoacă doar o stare de excitare a moleculelor din materialul care
le absoarbe, fără a produce ionizări pe traseul lor din celulă și țesuturi. Din acestă categorie fac
parte radiațiile UV ce pot produce mutații genice, cromozomial structurale și genomice.
Cu toate că au fost mult mai târziu utiliați, numărul agenților mutageni chimici a crescut
vertiginos în ultimele decenii. În comparație cu radiațiile ionizante, care pătrund ușor în materia
vie, agenții chimici pot rămâne în straturile superficiale ale corpului, pot fi eliminați înainte de a
produce mutații sau pot fi metabolizați în alti compuși inofensivi petru organism. De asemena,
factorii chimici provoacă uneori mutații specifice, au o mare capacitate mutagenă în soluții
concentrate, iar în soluții diluate au capacitatea de a preveni sau împiedica activitatea mutagenă a
altor factori.
În ultimul timp au fost descoperiți numeroși factori mutageni chimici, începând cu
oxigenul pur aflat sub presiune mare și substanțe simple cum sunt peroxidul de hidrogen și
clorura de magneziu până la substanțe complexe, dintre care atenția a fost îndreptată către o serie
de medicamente utilizate de către om și animale. După Barthelmess, unele antibiotice
(actinomicina, cromomicina etc.), agenți care inhibă tumori (colchicina, utilizată în ameliorarea
plantelor), analeptice (unii derivați urinici), narcotice (aldehida formică, morfina), agenți
antimicrobieni (cum sunt unele antibiotice și derivați al fenolului), sedative (talidomina) sau
unele substanțe anorganice (halogeni, cianura de potasiu) fac parte din categoria produselor
farmaceutice cu efecte mutagene.
A treia categorie de factori mutageni este reprezentată de cei biologici. S-a constatat că
unele virusuri sau insecte parazite pot provoca diferite mutații gazdelor, prin produșii lor
metabolici De asemenea, există metaboliți cu însușiri mutagene pentru însăși mecanismele în
care se produc. Astfel, s-a putut explica frecvența mai mare de modoficări structurale în
cromosomii semințelor vechi , „îmbătrâniteˮ, decât în cei ai semințelor tinere
CAPITOLUL IV

CARACTERIZAREA GENERALĂ A SUBSTANȚELOR POTENȚIAL

REDUCĂTOR FOLOSITE

4.1. Generalități
Din punct de vedere structural, vitaminele fac pare din categoria substanțelor organice
indispensabile funcțiilor vitale. Alături de enzime și hormoni, acestea fac parte din grupa
catalizatorilor biochimici ce contribuie la reglarea și stimularea proceselor meta bolice. Plantele,
animalele și microorganismele au nevoie de aceste substanțe care să stimuleze și să regleze
procesele metabolice, contribuind în mod efectiv la funcținarea organismului.
Denumirea de „vitaminăˮ a fost folosită pentru prima dată în anul 1912 de către K. Funk
ce denumește așa extractul obținut din tărâțele de orez folosit la tratarea păsărilor bolnave.
Cu mici excepții, vitaminele sunt sintetizate în principal de organismele vegetale și
microorganisme. Omul și animalele își procură vitaminele din alimentație, fie în stare liberă, fie
sub formă inactivă, de provitamine, ce se vor sintetiza ulterior în organism în vitamine (Chiosa
L, 1955).
Din punct de vedere chimic, vitaminele sunt substanțe micromoleculare foarte
heterogene, atât structural, cât și funcțional. Din acest motiv, clasificarea lor s-a realizat destul de
greu, astăzi fiind unanim acceptată clasificarea în funcție de solubilitatea acestora. Astfel,
utilizând acest criteriu, vitaminele pot fi:
- vitamine liposolubile (A, D, E, F, K);
- vitamine hidrosolubile (compllexul de vitamine B, vitamina C, P, PP etc.).
Denumirile folosite pentru vitamine sunt destul de diverse, în prezent fiind atribuite mai multe
nume unei singure substanțe, în funcție de diferite criterii:
Cercetările biochimice, fiologice și terapeutice din primele decenii ale secolului XX au condus
la stabilirea denumirii vitaminelor după mai multe criterii:
- denumirea alfabetică utilizează mejuscule ale alfabetului latin. Odată cu creșterea numărului
devitamine cunoscute, s-a început și utilizare unor indici (A₁, A₂, D₂-D₇,B, B₁₅, B₁₂ₐ etc.)
- denumirea chimică, bazată pe structura chimcă a fiercărei vitamine (retinol, piridoxină)
 - denumirea terapeutică, bazată pe efectul farmacodinamic principal (vitamina antiscorbutică,
antipelagroasă etc). (Cojocaru D., 1996)

4.2. Riboflavina (Vitamina B₂,vitamina G)

A fost semnalată pentru prima dată în lapte, în anul 1879, de către Blyth, sub forma unui
pigment galben-verziu fluorescent ce a primit denumirea de lactoflavină. Mai târziu, s-a
descoperit prezența unor compuși similari în albușul de ou, rinichi, urină, mușchi, drojdii etc.,
toate primind inițial denuri distincte, în funcție de materialul biologic în care erau identificate.
Abia după determinarea structurii chimice s-a concluzionat că, de fapt, este vorba de una și
aceeași substanță, ce a primit numele de riboflavină, deoarece conține un rest ribitil (Chiosa
L,1955).

Structura chimică și proprietăți

Din punct de vedere structural, riboflavina este 6,7-dimetil-9-(D-1ʼ-ribitil)-izoaloxazină.

Figura 3. Structura chimică a riboflavinei ( sursa: https://www.alamy.it/vitamina-b2-riboflavina-molecola-di-formula-

scheletrico-image159340205.html, Image credit: molekuul.be & Alamy Vettoriale Stock )

Riboflavina este o substanță cristalină, de culoare galben-portocaliu, fără miros și cu gust

amar. Nu are o temperatură fixă de topire, este solubilă în apă, mai puțin solubilă în alcool,
piridină, acid acetic și insolubilă în benzen, eter, acetonă, cloroform și benzină. Soluțiile alcaline
au efect distructiv asupra riboflavinei.
 Culoarea galbenă a vitaminei B2 se datoreză maximului de absorbție în domeniul albastru
și violet ale spectrului. În organismele vii, riboflavina se găsește atât în stare liberă, cât și sub
forma a doi derivați nucleotidici cu rol enzimatic: flavin-mononucleotidul (FMN) și
flavinadenindinucleotidul (FAD). (Cojocaru D., 1996)

Starea naturală
În diferite surse naturale, riboflavina se găsește atât sub formă liberă, cât și sub forma
celor două coenzime nucleotidice. Cea mai bogată sursă de vitamina B2 pentru om este drojdia
de bere. În general, majoritatea alimentelor de origine animală sau vegetală conțin cantități
apreciabile de riboflavină, capabile să îndeplinească necesitățile organismului uman. Printre
alimentele cele mai bogate în riboflavină se numără ficatul, brânzeturile, ouăle, mușchiul de vită
și porc, vinul roșu. În vegetale, deși acestea constituie o sursă importantă de hrană pentru lumea
animală, conținutul de riboflavină se găsește în cantități mai mici decât în alimentele de origine
animală.

4.3. Acidul ascorbic ( vitamina C, E 300)

În periaoda secolului al VI-lea, era cunoscută o boală ce producea hemoragii gingivale și
subcutanate și afecta rezistența organismului la diferite infecții, boală ce primise denumirea de
„scorbutˮ. Mai târziu, s-au obsevat efecte benefice asupra bolii la persoanele ce consumau în
mod constant citrice. Cu toate acestea, abia în anul 1912 se demonstrează că scorbutul este, de
fapt, o avitaminoză (lipsa totală a unor vitamine din organism). Denumirea de vitamina C a fost
dată în anul 1920 de către von Drummond (Chiosa L., 1955).
 Structura chimică
Din punct de vedere structural, vitamina C este 2,3-ceto-L-gulonolactonă.

Figura 4 Structura chimică a acidului ascorbic (sursa: https://www.123rf.com/photo_85870677_stock-vector-

vitamin-c-ascorbic-acid-ascorbate-molecule-skeletal-formula-.html, Image credit: Alamy Vettoriale Stock)

Acidul ascorbic se prezintă ca o pulbere cristalină, de culoare albă, formată din cristale
incolore, solubile în apă, alcooli și solvenți polari și insolubile în solvenți organici nepolari.
Principala proprietate chimică a acidului ascorbic este caracterul său puternic reducător,
respectiv ușurința cu care se poate oxida. Într-o primă etapă, sub acțiunea oxidanților slabi
(brom, iod) trece în acid dehridoascorbic. Cu oxidanți mai puternici, (KMnO₄, hipoiodați)
oxidarea continuă spre acidul dicetogulonic, apoi spre acid treonic și acid oxalic, uneori chiar
până la CO₂. Prima etapă este reversibilă și esențială pentru funcțiile sale biologice în procesul
de oxido-reducere. Următoarele reacții sunt ireversibileși au loc în organism în cursul
metabolizării și respectiv în formarea produșilor de eliminare.

Stare naturală
Vitamina C este larg răspândită în toate celulele din regnul vegetal și animal, în cantități
variate. Majoritatea animalelor pot sintetiza acidul ascorbic, cu excepția omului, primatelor și
cobaiului. Plantele, în special fructele și legumele proaspete ,reprezintă sursele cele mai
importante de vitamina C pentru om. Dintre acestea, cantități însemnate se găsesc în fructele de
măceș, ardeiul verde, coacăze, lămâi, portocale, ceapă sau pătlăgele roșii.
 În țesuturile animale, vitamina C se găsește în cantități destul de mari, mai ales în cele cu
puternică activitate funcțională cum sunt ficatul sau tiroida.
La om, acidul ascorbic se utilizează în scopuri terapeutice, având contibuții majore pentru
cicatrizarea rănilor, stimularea sistemului imunitare, combaterea unor boli cardio-vasculare sau
chiar împotriva stresului. O importanță deosebită are și în alimentația nou-născuților, care își iau,
în mod normal, aportul necesar din laptele mamei, prezența acidului ascorbic fiind indispensabilă
dezvoltării acestora într-un mod sănătos și benefic (Zăuleț M., 2011).
 CAPITOLUL V

MATERIAL ȘI METODE DE LUCRU

5.1. Materialul biologic

Ca material biologic s-au utilizat semințe de Capsicum annuum L., procurate de la Laboratorul
de Genetică al Facultății de Biologie, Universitatea “Al. ICuza” Iași.

5.2. Aparatură și reactivi

Tabel 1. Aparatură, substanțe chimice și materiale de laborator

Aparatura de laborator: Substanțe chimice utilizate în cadrul Materiale de laborator:

experimentelor:

Microscop fotonic , tip MC5-A Fixator 3:1 (alcool etilic absolut și -cutii Petri
acid acetic glacial)

Microscop fotonic, tip NIKON soluție de alcool 70% -hârtie de filtru

ECLIPSE
Cameră foto digitală, NIKON colorant Carr (carbon fuxină -pensetă inox
modificată)
riboflavină (vitamina B₂) -pipetă

- acid ascorbic (vitamina C) -sticlărie (flacoane, baloane

cotate, cilindru gradat)
- apă distilată -lame de microscop

- - -lamele de microscop
5.3. Etape și metode de lucru

5.3.1 Germinare semințelor

Semințele de Capsicum annuum L. au fost puse la germinat în plăci Petri cu diametrul de
10 cm. În total au fost folosite 200 de semințe, câte 50 pentru fiecare variantă experimentală,
rezultând astfel patru plăci Petri.

Figura 5. Placă Petri cu semințe la germinat

Semințele au fost puse la germinat la o temperatură optimă cuprinsă între 22-25°C. în:
-apă distilată
-riboflavină 0,25%
-soluție de acid ascorbic 0,25%
-riboflavină 0,25% și acid ascorbic 0,25% simultan
S-au obținut următoarele variante experimentale:
-V1: varianta martor
-V2: Capsicum + riboflavin
-V3: Capsicum + acid ascorbic
-V4 : Capsicum + riboflavină + acid ascorbic.

Plăcile Petri cu semințele de ardei au fost plasate în întuneric, în condiții de germinare

potrivite speciei, la o temperatură și umiditate relativ constante. Semințele de ardei au germinat
după 4 zile și au fost prelevate pentru analize citogenetice când rădăcinuțele au atins o lungime
de aproximativ 0,5-1 cm.

5.3.2. Fixarea materialului vegetal

După germinare, materialul vegetal a fost fixat în soluție 3:1 (alcool etilic absolut : acid
acetic glacial), la temperatura camerei, timp de 24 de ore.
Fixarea are rolul de a omorî celulele în starea în care se află în acel moment și de a
coagula constituenții celulari, fără a modifica structura internă și externă a celulelor. Prin fixare,
bioalcaloizii celulei se coagulează și, ca urmare, constituenții celulei se pot colora cu diferiți
coloranți.
După cele 24 de ore de fixare, materialul vegetal a fost păstrat la frigider, în soluție de
alcool 70% până la momentul colorării.

5.3.3. Hidroliza materialului vegetal

Rolul hidrolizei este de a ușura colorarea, prin dizolvarea parțială a substanțelor pectice
intercelulare, distrugerea parțială a pecto-celulozei parietale, precum și ușurarea etalării celulelor
între lamă și lamelă.
Hidroliza s-a efectuat cu soluție de HCl 50% timp de 7-8 minute, la temperatura camerei,
după ce, în prealabil, a avut loc spălarea cu HCl 1N timp de 5 minute.

5.3.4. Colorarea
Colorarea materialului vegetal s-a realizat cu soluție de carbolfuxină-modificată –
colorant Carr.
Metoda se bazează pe faptul că, în celulele care se află în diviziune, numi cromatina
cromosomilor se colorează selectiv în roșu-violet, în timp ce ARN-ul din citoplasmă și toate
celelalte elemente celulare nu se colorează.
După îndepărtarea soluției de hidroliză s-a adăugat colorant Carr cât să cuprindă
materialul vegetal. Flacoanele s-au păstrat la frigider timp de 24-48 de ore, la o temperatură de 4-
5°C. După lăsarea la frigider a rădăcinițelor și trecerea timpului necesar colorării s-a observat că
vârful acestora, respectiv regiunea meristematică, devine mai intens colorată deoarece aici se află
majoritatea celulelor în diviziune. Restul rădăciniței, unde frecvența diviziunilor este mai
scăzută, cuprinde celule mari și alungite și rămâne vizibil mai slab colorată.

5.3.5. Efetuarea preparatelor microscopice

Preparatele au fost efectuate după metoda squash care constă în etalarea materialului de
analizat pe o lamă, într-un strat foarte subțire, format cât mai mult posibil dintr-un singur strat de
celule.
Pe o lamă de sticlă curată, uscată și degresată,cu ajutorul unei baghete de sticlă a fost
pusă o picătură de acid acetic 45% , iar cu o pensetă se pun rădăcinițele semințelor de ardei în
picătura de acid. Cu ajutorul unei lame de bărbierit s-au tăiat 1-2 mm. din vârful rădăcinițelor,
respectiv zona meristematică, care a fost acoperită cu o lamelă.
Tinând fix un colț al lamelei cu o bucată de hârtie de filtru, în așa fel încât lamela să nu se
miște pe lamă, se lovește u un băț de chibrit în lamelă (în zona în care se află rădăinița) pentru a
etala celulele din interior spre exterior, într-un star cât mai subțire și pentru a dispersa
cromosomii cellelor în diviziune, pentru a putea fi observați mai ușor.
După etalare, între lamă și lamelă trebuie să se observe cu ochiul liber un strat foarte fin
de material colorat roșu-violet. După terminarea etalării, cu ajutorul unei hârtii de filtru se apasă
ușor peste lamelă pentru a absorbi excesul de acid acetic. Preparatul astfel pregătit poate fi
examinat la microscop.

5.3.6. Examinarea preparatelor la microscop

Preparatele temporare obținute se pot observa la microscop imediat după efectuare, timp
de câteva ore, deoarece la lumină și la temperatura camerei, colorantul va dispărea în citoplasmă.
Pentru a vizualiza preparatele obținute s-a fosolit microscopul optic , începând cu
obiectivul x10 și continuând cu obiectivele x20 și x40. Numărarea celulelor s-a realizat la
obiectivul x20, observându-se: numărul și proporția celulelor aflate în diviziune, fazele diviziunii
mitotice, suma dereglărilor și aberațiilor cromosomiale ce reprezintă procesul mutațional.
Pentru fiecare variantă experimentală au fost făcute cîâte cinci preparate pe care au fost
citite câte 10 câmpuri microscopice, pentru calcularea indicelui mitotic.
5.3.7. Efectuarea preparatelor semipermante și permanente
Preparatele semipermanente sunt efectuate în momentul în care stuedirea lor nu are loc
imediat după etalare, ci în ziua următoare. Principalul avantaj este că prin adăugarea glicerinei pe
mariginle lamelei este îndepărtată evaporarea acidului acetic 45% și astfel este împiedicată
deshidratarea celulelor. Dezavantajul preparatelor semipermanente este că ținute mai mult timp
la frigider, colorația lor se intensifică, colorantul difuzând și in citoplasmă.
Preparatele permanente sunt făcute să aibe o durată de timp căt mai îndelungată. Acestea
sunt realizate prin includerea în balsam de Canada, după o trecere prealabilă a lor prin băi
succesive în alcool etilic, alcool butilic, xilen și toluen, timp de două minute pentru fiecare baie.
După efectuarea unui astfel de preparat, acesta trebuie etichetat cu data și specia, uneori
numele substanșei folosite ca mutagen și concentrația ei.
5.3.8. Folosirea noniusului în studiu preparatelor
Noniusul, notat în caietul de observații alături de numărul prepartului studiat, este folosit
pentru a marca poziția celuleor ce prezintă interes deosebit în studiul efectuat, celule la care se va
reveni pentru studiu mai amănunțit sau ce urmează sa fie fotografiate.
Este întocmit cu ajutorul scalelor gradate pe care le prezintă microscopul pe masa mobilă
ce determină mișcarea preparatului, în direcție transversală și longitudinală.
Citirea noniusului se face la obiectivul x10. O primă condiție este aceea de a utiliza
mereu același microscop, la care s-au fixat foarte bine sisținătoarele lamei, iar o a doua condiție
este aceea a așezării preparatului pe masa mobilă în aceeași poziție, de exemplu, cu eticheta în
dreapta.

5.3.9. Efectuarea fotografiilor

Fotografiile diferitelor faze normale de diviziune mitotică și ale aberațiilor de diviziune
au fost efectuate la microscopul Nikon Eclipse E600, cu camera foto digitală Nikon, folosind
obiectivul x40 cu imersie și filtre gri, verde și albastră pentru mărirea contrastului.
CAPITOLUL VI

REZULTATE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR

6.1. Frecvența celulelor în diviziunea mitotică

6.1.2. Indicele mitotic

Conform datelor din Figura 7 și Tabelul 2, se constată că la specia Capsicum annuum L.
indicele mitotic (IM) scade la toate variantele de tratament în comparație cu varianta Martor.
Scăderi mai acentuate s-au observat în urma aplicării tratamentului simplu cu Riboflavină (V2)
dar cel mai evident în urma tratamentului cu Riboflavină + Acid ascorbic (V4). Ambele valori
sunt mai mici în comparație cu cea în urma tratamentului cu Acid ascorbic, însă nici una nu
depășește valoarea pe care indicele mitotic o are la varianta netratată.

Tabel 2. Indicele mitotic şi frecvenţa celulelor în diviziune mitotică, pe faze ale diviziunii, în apexul
radicular al plantulelor de Capsicum annuum L. în funcție de varianta experimentală

Varianta Total Total celule Total Repartiția celulelor pe fazele diviziunii

experimentală celule în interfază celule în IM
analizat diviziune
e
Nr. % Nr. % Profază Metafază Anafază Telofază
Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
Martor 12194 11926 97,8 25 2,4 2,12 163 62,9 51 19,6 23 8,8 21 8,1
9

Riboflavină 11376 11202 98,4 17 1,5 1,52 101 58 40 22,9 19 10, 13

4 9 7,4
Acid ascorbic 11376 11100 97,5 18 1,6 1,61 124 67,3 46 25 8 4,3 7 3,
4 8
Riboflavină + 11562 11288 97,6 17 1,4 1,48 113 65,6 39 22,6 8 4,6 12 6,
Acid ascorbic 2 9

Se constată că tratamentul atât cu vitamina B2, cât și cu vitamina C are drept efect
inhibarea diviziunii celulare a speciei Capsicum annuum L.
 Inhibarea diviziunii poate fi privită ca o reacție de apărare a plantei împotriva agenților
potențial mutageni, prin scăderea expunerii ADN și implicit a riscului de apariție a leziunilor la
acest nivel cât și la nivel cromosomial, în același timp, în timpul interfazei fiind activate
mecanismele de reparare a aberațiilor produse.

2.5

1.5

0.5

0
Martor Riboflavina Acid ascorbic Riboflavină+ Acid
ascorbic

Figura 6. Indicele mitotic în funcție de varianta experimentală

Faptul că între variantele de tratament nu există deosebiri marcante în ceea ce privește

valoarea IM, cât și scăderea acestuia comparative cu Martorul, sugerează că impactul agenților
testați asupra diviziunii este similar.

6.2. Frecvența fazelor diviziunii mitotice

În urma cercetărilor și conform Figurii 8 și Figurii 9, în ceea ce privește fregvența fazelor
diviziunii mitotice (profază, metafază, anafază și telofază), la toate variantele experimentale, s-a
constatat faptul că predomină ca frecvență profazele, urmate apoi de metafaze, iar telofazele și
anafazele sunt aproximativ egale, diferența dintre valorile acestora fiind una destul de mică. O
ușoară blocare a diviziunii în telofază (dovedită și de valoarea cea mai mică a IM) a avut loc la
variant V4, unde s-a constatat creșterea frecvenței celulelor în această fază, comparativ cu a celor
în anafază.

80
70
60
50
Profaza
40 Metafaza
30 Anafaza
20 Telofaza

10
0
Martor Riboflavină Acid ascorbic Riboflavină+Acid
ascorbic

Figura 7: Ponderea fazelor diviziunii mitotice în funcție de varianta experimentală

Conform datelor din Figura 7 și Figura 8 se obsevă cum profaza are cea mai ridicată
valoare indiferent de varianta experimentală. Profaza înregistrează valoarea maximă în cazul
tratamentului cu Acid ascrobic, iar cea mai mică valoare a acesteia este în cazul tratamentului cu
Riboflavină.

80

70

60

50
Martor
40 Riboflavină
Acid ascorbic
30 Riboflavină+Acid ascorbic
20

10

0
Profaza Metafaza Anafaza Telofaza

Figura 8. Fazele diviziunii mitotice

 Comparând ponderea profazelor, se observă că cele mai apropiate valori se înregistrează
în cazul tratamentelor cu Acid ascorbic și Riboflavină+Acid ascorbic.

Profaza
70
68
66
64
62 Profaza
60
58
56
54
52
Martor Riboflavină Acid ascorbic Riboflavină+Acid
ascorbic

Figura 9 Variația profazei în funcție de varianta experimentală

Din Figura 10 rezultă că ponderea metafazelor în raport cu variantele experimentale este

destul de aproapiată, valoarea maximă înregistrându-se în cazul tratamentului cu Acid ascorbic
(V3). Valorile dintre varianta tratată cu Riboflavină (V2) și cea cu Riboflavină+Acid ascorbic
(V4) sunt aproximativ aceleași, diferența dintre ele fiind una destul de mică (22,9 și 22,6).
Valoarea cea mai scăzută se înregistrează în cazul variantei Martor.

Metafaza
30

25

20
Metafaza
15

10

0
Martor Riboflavină Acid ascorbic Riboflavină+Acid
ascorbic

Figura 10 Variația metafazei în funcție de varianta experimetală

 Conform datelor din Figura 8 și Figura 11, procentul anafazei are valori maxime în cazul
tratamentului cu Riboflavină. Cea mai mică valoare se înregistrează în cazul tratamentului cu
Acid ascorbic și se observă o ușoară creștere în cazul tratamentului cu Riboflavină+Acid
ascorbic. Valorile dintre cele două variante V3 și V4 sunt foarte apropiate (4,3 și 4,6), ceea ce
denotă o inhibare în urma aplicării tratamentului cu Acid ascorbic la nivelul acestei faze.

Anafaza
12
10
8
Anafaza
6
4
2
0
Martor Riboflavină Acid ascorbic Riboflavină+Acid
ascorbic

Figura 11 Variația anafazei în funcție de varianta experimentală

Conform Figura 8 și Figura 12, în cazul telofazelor cea mai scăzută valoare o are
tratamentul cu Acid ascorbic, ceea ce dovedește efectul inhibitor al acestei substanțe potențial
reducător asupra diviziunii celulare în cazul acestei faze. Valoarea cea mai ridicată se
înregistrează în cazul variantei Martor. Între celelalte variante nu se observă o diferență
semnificativă.
 Telofaza
9
8
7
6
5 Telofaza
4
3
2
1
0
Martor Riboflavină Acid ascorbic Riboflavină+Acid
ascorbic

Figura 12 Variația telofazei în funcție de varianta experimentală

În concluzie, atât frecvența celulelor în diviziunea mitotică cât și distribuția pe faze ale
diviziunii pentru cele 3 variante de tratament (V2, V3 și V4) comparative cu variant V1 (Martor)
dovedesc că agenții cu potential reducător testați, au un impact minor asupra ciclului celular la
această specie .

În tabele următoare (Tab. 3- Tab. 25) am sitetizat datele obținute în urma analizei la
microscop a preparatelor obținute din cele patru variante experimental
Tabel 3 Martor Lama 1

Nr. total Nr. celule Nr. celule Telofaz

Câmp % % Profază % Metafază % Anafază % %
celule interfază divizune ă
3, 3, 0,
C1 178 171 96 7 6 1 0 0 0 0
9 3 5
2, 2, 0,
C2 201 195 97 6 5 1 0 0 0 0
9 4 4
3, 1,
C3 191 185 96,8 6 2 1 3 1 0,5 0 0
1 5
3, 3, 0,
C4 233 224 96,1 9 8 1 0 0 0 0
8 4 4
2, 1, 0,
C5 321 314 97,8 7 5 1 0 0 1 0,3
1 5 3
2, 2,
C6 208 203 97,5 5 5 0 0 0 0 0 0
4 4
2,
C7 147 141 95,9 6 4 4 0 0 1 0,6 1 0,6
7
2, 1, 0,
C8 213 207 97,1 6 4 1 0 0 1 0,4
8 8 4
2, 0, 0,
C9 164 160 97,5 4 1 1 1 0,6 1 0,6
4 6 6
2, 1,
C10 188 183 97,3 5 3 0 0 2 1 0 0
6 5
2, 2, 0,
Total 2044 1983 97 61 43 9 5 0,2 4 0,1
9 1 4

Tabel 4 Martor Lama 2

Nr.
Nr. celule Nr. celule
Câmp total % % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
interfază divizune
celule
C1 248 245 98,7 3 1,2 3 1,2 0 0 0 0 0 0
C2 281 274 97,5 7 2,4 4 1,4 1 0,3 1 0,3 1 0,3
C3 246 241 97,9 5 2 2 0,8 1 0,4 1 0,4 1 0,4
C4 213 209 98,1 4 1,8 2 0,9 2 0,9 0 0 0 0
C5 287 281 97,9 6 2 2 0,6 3 1 0 0 1 0,3
C6 251 248 98,8 3 1,1 2 0,7 1 0,3 0 0 0 0
C7 270 266 98,5 4 1,4 3 1,1 0 0 1 0,3 0 0
C8 289 285 98,6 4 1,3 3 1 1 0,3 0 0 0 0
C9 214 208 97,1 6 2,8 3 1,4 1 0,4 1 0,4 1 0,4
C10 253 247 97,6 6 2,3 3 1,1 1 0,3 1 0,3 1 0,3
Total 2552 2504 98,1 48 1,8 27 1 11 0,4 5 0,1 5 0,1
 Tabel 5 Martor Lama 3

Nr. total Nr. celule Nr. celule

Câmp % % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune
1, 0,
C1 283 277 97,8 6 2,1 4 1 0,3 1 0 0
4 3
0, 0,
C2 219 214 97,7 5 2,2 2 1 0,4 1 1 0,4
9 4
1,
C3 267 263 98,5 4 1,4 4 0 0 0 0 0 0
4
0,
C4 238 234 98,3 4 1,6 2 2 0,8 0 0 0 0
8
1,
C5 275 269 97,8 6 2,1 5 0 0 0 0 1 0,3
8
1,
C6 261 256 98 5 1,9 3 1 0,3 0 0 1 0,3
1
2,
C7 203 197 97 6 2,9 6 0 0 0 0 0 0
9
1,
C8 290 284 97,9 6 2 4 2 0,6 0 0 0 0
3
1, 0,
C9 214 209 97,6 5 2,3 3 1 0,4 1 0 0
4 4
0, 0,
C10 237 232 97,8 5 2,1 2 1 0,4 1 0 0
8 4
Tota 2487 2435 97,9 52 2 35 1,4 9 0,3 4 0,1 3 0,1
l

Tabel 6 Martor Lama 4

Nr. total Nr. celule Nr. celule Profaz Metafaz

Câmp % % % % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune ă ă
C1 283 278 98,2 5 1,7 2 0,7 2 0,7 1 0,3 0 0
C2 298 292 97,9 6 2 2 0,6 2 0,6 0 0 2 0,7
 C3 283 279 98,5 4 1,4 3 1 1 0,3 0 0 0 0
C4 257 253 98,4 4 1,5 4 1,5 0 0 0 0 0 0
C5 260 254 97,6 6 2,3 4 1,5 1 0,3 1 0,3 0 0
C6 236 229 97 7 2,9 3 1,2 1 0,4 2 0,8 1 0,4
C7 256 252 98,4 4 1,5 2 0,7 1 0,3 0 0 1 0,3
C8 223 220 98,6 3 1,3 2 0,8 1 0,4 0 0 0 0
C9 272 269 98,8 3 1,1 3 1,1 0 0 0 0 0 0
C10 286 282 98,6 4 1,3 2 0,6 1 0,3 1 0,3 0 0
Total 2654 2608 98,2 46 1,7 27 1 10 0,3 5 0,1 4 0,1
Table 6 Martor Lama 4
Tabel 7 Martor Lama 5

Câmp Nr. total celule Nr. celule interfază % Nr. celule divizune % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
C1 282 276 97,8 6 2,1 3 1,1 2 0,7 1 0,3 0 0
C2 238 233 97,8 5 2,1 3 1,2 1 0,4 0 0 1 0,4
C3 248 244 98,3 4 1,6 3 1,2 1 0,4 0 0 0 0
C4 257 251 97,6 6 2,3 5 1,9 0 0 1 0,3 0 0
C5 212 205 96,6 7 3,3 4 1,8 2 0,9 1 0,4 0 0
C6 270 265 98,1 5 1,8 3 1,1 1 0,3 0 0 1 0,3
C7 242 237 97,9 5 2,1 2 0,8 1 0,4 1 0,4 1 0,4
C8 231 227 98,3 4 1,7 2 0,8 2 0,8 0 0 0 0
C9 221 215 97,2 6 2,7 3 1,3 1 0,4 0 0 2 0,9
C10 256 252 98,4 4 1,5 3 1,1 1 0,3 0 0 0 0
Total 2457 2396 97,51 52 2,1 31 1,2 12 0,4 4 0,1 5 0,2

Tabel 8 Total Varianta Martor

Nr. Nr.
Nr.
celule celule Profaz Metaf Anafa Telofa
total % % % % % %
(V1) interfa divizu ă ază ză ză
celule
ză ne
L1 2044 1983 97 61 2,9 43 2,1 9 0,4 5 0,2 4 0,1
L2 2552 2504 98,1 48 1,8 27 1 11 0,4 5 0,1 5 0,1
L3 2487 2435 97,9 52 2 35 1,4 9 0,3 4 0,1 3 0,1
L4 2654 2608 98,2 46 1,7 27 1 10 0,3 5 0,1 4 0,1
L5 2457 2396 97,5 52 2,1 31 1,2 12 0,4 4 0,1 5 0,2
Total 12194 11926 97,8 259 2,41 163 1,3 51 0,41 23 0,1 21 0,1
Tabel 9 Riboflavină Lama 1

Nr. total Nr. celule Nr. celule

Câmp % % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune
0, 0,
C1 211 207 98,1 4 1,8 2 0 0 1 1 0,4
9 4
0,
C2 207 203 98 4 1,9 2 1 0,4 0 0 1 0,4
9
0, 0,
C3 209 206 98,5 3 1,4 1 0 0 1 1 0,4
4 4
0,
C4 196 194 98,9 2 1 0 0 1 0,5 1 0 0
5
0,
C5 230 227 98,6 3 1,3 1 2 0,8 0 0 0 0
4
1,
C6 211 207 98,1 4 1,8 3 0 0 0 0 1 0,4
4
0,
C7 124 121 97,5 3 2,4 1 2 1,6 0 0 0 0
8
0,
C8 199 197 98,9 2 1 1 1 0,5 0 0 0 0
5
0, 0,
C9 202 198 98 4 1,9 1 2 0,9 1 0 0
4 4
1,
C10 251 248 98,8 3 1,1 3 0 0 0 0 0 0
1
0, 0,
Total 2040 2008 98,4 32 1,5 15 9 0,4 4 4 0,1
7 1

Tabel 10 Riboflavină Lama 2

Nr. total Nr. celule Nr. celule Anafaz

Câmp % % Profază % Metafază % % Telofază %
celule interfază divizune ă
C1 281 276 98,2 5 1,7 4 2,6 0 0 0 0 1 0,3
 C2 228 226 99,1 2 0,8 2 0,8 0 0 0 0 0 0
C3 249 247 99,1 2 0,8 0 0 2 0,8 0 0 0 0
C4 178 176 98,8 2 1,1 2 1,1 0 0 0 0 0 0
C5 201 199 99 2 0,9 1 0,4 0 0 1 0,5 0 0
C6 211 210 99,5 1 0,4 1 0,4 0 0 0 0 0 0
C7 216 212 98,1 4 1,8 2 0,9 2 0,9 0 0 0 0
C8 202 199 98,5 3 1,4 1 0,4 1 0,5 0 0 1 0,4
C9 256 254 99,2 2 0,7 2 0,7 0 0 0 0 0 0
C10 249 246 98,7 3 1,2 2 0,8 0 0 1 0,4 0 0
Total 2271 2245 98,8 26 1,1 17 0,7 5 0,2 2 0,1 2 0
Tabel 11 Riboflavină Lama 3

Nr. total Nr. celule Nr. celule

Câmp % % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune
1,
C1 257 253 98,4 4 1,5 4 0 0 0 0 0 0
5
1, 0,
C2 192 188 97,9 4 2 3 1 0 0 0 0
5 5
0, 0,
C3 251 248 98,8 3 1,2 1 2 0 0 0 0
3 7
1, 0, 0,
C4 269 264 98,1 5 1,8 3 1 1 0 0
1 3 3
1, 0,
C5 236 232 98,3 4 1,7 3 0 0 1 0 0
2 4
0, 0,
C6 214 211 98,5 3 1,4 2 1 0 0 0 0
9 4
0, 0,
C7 256 252 98,4 4 1,5 2 1 0 0 1 0,3
7 3
1,
C8 268 263 98,1 5 1,8 4 0 0 0 0 1 0,3
4
1,
C9 207 204 98,5 3 1,4 3 0 0 0 0 0 0
4
C10 194 190 97,9 4 2 2 1 0 0 2 1 0 0
1, 0, 0,
Total 2344 2305 98,33 39 1,6 27 6 4 2 0
1 2 1

Tabel 12 Riboflavină Lama 4

Câm Nr. total Nr. celule Nr. celule

% % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
p celule interfază divizune
2, 0,
C1 237 232 97,8 5 2 0,8 2 0 0 1 0,4
1 8
 0,
C2 295 293 99,3 2 2 0,6 0 0 0 0 0 0
6
1, 0,
C3 283 279 98,5 4 2 0,7 2 0 0 0 0
4 7
1, 0,
C4 263 260 98,8 3 1 0,3 1 1 0.3 0 0
1 3
2,
C5 207 202 97,5 5 3 1,4 0 0 2 0,9 0 0
4
1, 0,
C6 211 208 98,5 3 2 0,9 1 0 0 0 0
4 4
2,
C7 203 198 97,5 5 5 2,4 0 0 0 0 0 0
4
1, 0,
C8 247 243 98,3 4 1 0,4 1 0 0 2 0,8
6 4
1, 0,
C9 226 223 98,6 3 2 0,8 1 0 0 0 0
3 4
2, 0,
C10 224 218 97,3 6 3 1,3 2 1 0,4 0 0
6 8
1, 0,
Total 2396 2356 98,3 40 23 0,9 10 4 0,1 3 0,1
6 4
Tabel 13 Riboflavină Lama 5

Nr. total Nr. celule Nr. celule Anafaz Telofaz

Câmp % % Profază % Metafază % % %
celule interfază divizune ă ă
2,
C1 237 232 97,8 5 3 1,2 2 0,8 0 0 0 0
1
2,
C2 275 268 97,4 7 3 1,1 1 0,3 3 1 0 0
5
1,
C3 233 229 98,2 4 1 0,4 2 0,8 0 0 1 0,4
7
0,
C4 223 221 99,1 2 1 0,4 1 0,4 0 0 0 0
8
1,
C5 255 252 98,8 3 1 0,3 0 0 2 0,7 0 0
1
0,
C6 232 230 99,1 2 2 0,8 0 0 0 0 0 0
8
1,
C7 207 203 98 4 3 1,4 0 0 0 0 1 0,4
9
1,
C8 200 197 98,5 3 3 1,5 0 0 0 0 0 0
5
1,
C9 225 222 98,6 3 1 0,4 2 0,8 0 0 0 0
3
1,
C10 238 234 98,3 4 1 0,4 3 1,2 0 0 0 0
6
1,
Total 2325 2288 98,4 37 19 0,8 10 0,4 5 0,2 2 0
5
Tabel 14 Total Riboflavină

Nr. total Nr. celule Nr. celule Profaz Metafaz

V2 % % % % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune ă ă
0,
L1 2040 2008 98,4 32 1,5 15 0,7 9 0,4 4 4 0,1
1
L2 2271 2245 98,8 26 1,14 17 0,7 5 0,2 2 0 2 0
0,
L3 2344 2305 98,3 39 1,6 27 1,1 6 0,2 4 2 0
1
0,
L4 2396 2356 98,3 40 1,6 23 0,9 10 0,4 4 3 0,1
1
0,
L5 2325 2288 98,4 37 1,5 19 0,8 10 0,4 5 2 0
2
0,
Total 11376 11202 98,4 174 1,5 101 0,8 40 0,3 19 13 0,1
1
 Câm Nr. total Nr. celule Nr. celule Anafaz
% % Profază % Metafază % % Telofază %
p celule interfază divizune ă
C1 188 184 97,8 4 2,1 3 1,5 1 0,5 0 0 0 0
C2 244 242 99,1 2 0,8 2 0,8 0 0 0 0 0 0
C3 214 211 98,5 3 1,4 3 1,4 0 0 0 0 0 0
C4 231 230 99,5 1 0,4 0 0 1 0,4 0 0 0 0
C5 107 104 97,1 3 2,8 1 0,9 1 0,9 0 0 1 0,9
C6 199 197 98,9 2 1 1 0,5 0 0 1 0,5 0 0
C7 206 204 99 2 0,9 0 0 2 0,9 0 0 0 0
C8 172 170 98,8 2 1,1 1 0,5 1 0,5 0 0 0 0
C9 211 209 99 2 0,9 1 0,4 0 0 1 0,4 0 0
C10 199 199 100 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Total 1971 1950 98,8 21 1 12 0,6 6 0,3 2 0,1 1 0
Tabel 15 Acid ascorbic Lama 1

Tabel 16 Acid ascorbic Lama 2

Câm Nr. total Nr. celule Nr. celule Metafaz Anafaz Telofaz
% % Profază % % % %
p celule interfază divizune ă ă ă
1,
C1 211 208 98,5 3 3 1,4 0 0 0 0 0 0
4
1,
C2 239 235 98,3 4 2 0,8 2 0,8 0 0 0 0
6
1,
C3 214 210 98,1 4 4 1,8 0 0 0 0 0 0
8
1,
C4 211 208 98,5 3 1 0,4 2 0,9 0 0 0 0
4
1,
C5 197 194 98,4 3 3 1,5 0 0 0 0 0 0
5
1,
C6 199 196 98,4 3 2 1 0 0 1 0,5 0 0
5
 1,
C7 221 217 98,1 4 2 0,9 1 0,4 0 0 1 0,4
8
2,
C8 235 230 97,8 5 4 1,7 1 0,4 0 0 0 0
1
1,
C9 208 204 98 4 3 1,4 1 0,4 0 0 0 0
9
2,
C10 205 199 97 6 4 1,9 2 0,9 0 0 0 0
9
1,
Total 2140 2101 98,1 39 28 1,3 9 0,4 1 0 1 0
8
Tabel 17 Acid ascorbic Lama 3

Nr.
Nr. celule Nr. celule Anafaz Telofaz
Câmp total % % Profază % Metafază % % %
interfază divizune ă ă
celule
C1 200 195 97,5 5 2,5 5 2,5 0 0 0 0 0 0
C2 221 218 98,6 3 1,3 2 0,9 1 0,4 0 0 0 0
C3 208 204 98 4 1,9 4 1,9 0 0 0 0 0 0
C4 223 220 98,6 3 1,3 2 0,8 1 0,4 0 0 0 0
C5 275 271 98,5 4 1,4 2 0,7 1 0,3 0 0 1 0,3
C6 214 211 98,5 3 1,4 2 0,9 0 0 1 0,4 0 0
C7 203 200 98,5 3 1,4 3 1,4 0 0 0 0 0 0
C8 235 230 97,8 5 2,1 3 1,2 2 0,8 0 0 0 0
C9 298 292 97,9 6 2 4 1,3 2 0,6 0 0 0 0
C10 246 242 98,3 4 1,6 4 1,6 0 0 0 0 0 0
Total 2323 2283 98,2 39 1,6 31 1,3 7 0,3 1 0 1 0

Tabel 18 Acid ascorbic Lama 4

Nr. total Nr. celule Nr. celule

Câmp % % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune
C1 237 232 97, 5 2,1 2 0,8 2 0, 0 0 1 0,4
 8 8
99,
C2 295 293 2 0,6 2 0,6 0 0 0 0 0 0
3
98, 0,
C3 283 279 4 1,4 2 0,7 2 0 0 0 0
5 7
98, 0,
C4 263 260 3 1,1 1 0,3 1 1 0.3 0 0
8 3
97,
C5 207 202 5 2,4 3 1,4 0 0 2 0,9 0 0
5
98, 0,
C6 211 208 3 1,4 2 0,9 1 0 0 0 0
5 4
97,
C7 203 198 5 2,4 5 2,4 0 0 0 0 0 0
5
98, 0,
C8 247 243 4 1,6 1 0,4 1 0 0 2 0,8
3 4
98, 0,
C9 226 223 3 1,3 2 0,8 1 0 0 0 0
6 4
97, 0,
C10 224 218 6 2,6 3 1,3 2 1 0,4 0 0
3 8
98, 0,
Total 2396 2356 40 1,6 23 0,9 10 4 0,1 3 0,1
3 4
Tabel 19 Acid ascorbic Lama 5

Nr. total Nr. celule Nr. celule

Câmp % % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune
97, 1,
C1 221 215 6 2,7 3 3 1,3 0 0 0 0
2 3
98, 1,
C2 286 281 5 1,7 4 1 0,3 0 0 0 0
2 3
97, 1,
C3 298 292 6 2 4 2 0,6 0 0 0 0
9 3
C4 279 276 98, 3 1 3 1 0 0 0 0 0 0
 9
98, 0,
C5 276 272 4 1,4 2 2 0,7 0 0 0 0
5 7
0,
C6 262 257 98 5 1,9 1 4 1,5 0 0 0 0
3
97, 1,
C7 245 240 5 2 4 1 0,4 0 0 0 0
9 6
98, 1,
C8 234 230 4 1,7 3 0 0 0 0 1 0,4
2 2
98, 1,
C9 223 220 3 1,3 3 0 0 0 0 0 0
6 3
98, 1,
C10 222 218 4 1,8 3 1 0,4 0 0 0 0
1 3
98, 1,
Total 2546 2501 45 1,7 30 14 0,5 0 0 1 0,0
2 1

Tabel 20 Total Acid ascorbic

Nr. total Nr. celule Nr. celule

V3 % % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune
L1 1971 1950 98,8 21 1 12 0,6 6 0,3 2 0,1 1 0
1,8
L2 2140 2010 98,1 39 28 1,3 9 0,4 1 0 1 0
2
L3 2323 2283 98,2 39 1,6 31 1,3 7 0,3 1 0 1 0
L4 2396 2356 98,3 40 1,6 23 0,9 10 0,4 4 0,1 3 0,1
L5 2546 2501 98,2 45 1,7 30 1,1 14 0,5 0 0 1 0
Tota
11376 11100 97,5 184 1,6 124 1 46 0,4 8 0 7 0
l
Tabel 21 Riboflavină + Acid ascorbic Lama 1

Câm Nr. total Nr. celule Nr. celule Metafaz Telofaz

% % Profază % % Anafază % %
p celule interfază divizune ă ă
1,
C1 227 224 98,6 3 1 0,4 1 0,4 0 0 1 0,4
3
1,
C2 260 157 60,3 3 3 1,1 0 0 0 0 0 0
1
C3 200 198 99 2 1 0 0 0 0 2 1 0 0
C4 273 270 98,9 3 1 3 1 0 0 0 0 0 0
1,
C5 157 154 98 3 2 1,2 0 0 0 0 1 0,6
9
2,
C6 173 169 97,6 4 2 1,1 0 0 1 0,5 1 0,5
3
1,
C7 208 204 98 4 3 1,4 1 0,4 0 0 0 0
9
0,
C8 274 273 99,6 1 0 0 1 0,3 0 0 0 0
3
2,
C9 177 173 97,7 4 2 1,1 1 0,5 0 0 1 0,5
2
1,
C10 201 197 98 4 1 0,4 0 0 1 0,4 2 0,9
9
1,
Total 2150 2019 93,9 31 17 0,7 4 0,1 4 0,1 6 0,2
4

Tabel 22 Riboflavină+Acid ascorbic Lama 2

Nr.
Nr. total Nr. celule Profaz Metafaz Telofaz
Câmp % celule % % % Anafază % %
celule interfază ă ă ă
divizune
97,
C1 201 196 5 2,4 5 2,4 0 0 0 0 0 0
5
Tabel
23
Ribofl
avină
+ Acid
ascorb
ic
Lama
3
97,
C2 238 233 5 2,1 1 0,4 4 1,6 0 0 0 0
8
98,
C3 244 240 4 1,6 3 1,2 1 0,4 0 0 0 0
3
97,
C4 266 260 6 2,2 4 1,5 2 0,7 0 0 0 0
7
C5 208 204 98 4 1,9 2 0,9 1 0,4 0 0 1 0,4
98,
C6 289 284 5 1,7 4 1,3 0 0 1 0,3 0 0
2
98,
C7 225 222 3 1,3 1 0,4 2 0,8 0 0 0 0
6
97,
C8 193 189 4 2 2 1 2 1 0 0 0 0
9
98,
C9 258 254 4 1,5 4 1,5 0 0 0 0 0 0
4
C10 203 199 98 4 1,9 3 1,9 0 0 0 0 1 0,4
98,
Total 2325 2281 44 1,8 29 1,2 12 0,5 1 0 2 0
1

Câm Nr. total Nr. celule Nr. celule Anafaz

% % Profază % Metafază % % Telofază %
p celule interfază divizune ă
1,
C1 251 248 98,8 3 1 0,3 2 0,7 0 0 0 0
1
C2 215 212 98,6 3 1, 3 1,3 0 0 0 0 0 0
 3
0,
C3 203 201 99 1 1 0,4 0 0 0 0 0 0
4
0,
C4 231 229 99,1 2 1 0,4 0 0 1 0,4 0 0
8
1,
C5 279 275 98,5 4 2 0,7 2 0,7 0 0 0 0
4
0,
C6 264 262 99,2 2 2 0,7 0 0 0 0 0 0
7
0,
C7 244 241 98,7 2 1 0,4 0 0 0 0 1 0,4
8
1,
C8 237 234 98,7 3 1 0,4 2 0,8 0 0 0 0
2
1,
C9 188 185 98,4 3 3 1,5 0 0 0 0 0 0
5
1,
C10 219 215 98,1 4 2 0,9 2 0,9 0 0 0 0
8
1,
Total 2331 2302 98,7 27 17 0,7 8 0,3 1 0 1 0
1
Tabel 24 Riboflavină+Acid ascorbic Lama 4

Câm Nr. total Nr. celule Nr. celule

% % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
p celule interfază divizune
2, 1,
C1 234 227 97 7 3 1,2 3 0 0 1 0,4
9 2
0,
C2 212 211 99,5 1 1 0,4 0 0 0 0 0 0
4
1, 0,
C3 223 219 98,2 4 2 0,8 2 0 0 0 0
7 8
1,
C4 208 205 98,5 3 3 1,4 0 0 0 0 0 0
4
C5 267 267 100 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
 1,
C6 213 209 98,1 4 4 1,8 0 0 0 0 0 0
8
1,
C7 254 251 98,8 3 3 1,1 0 0 0 0 0 0
1
2, 0,
C8 233 228 97,8 5 3 1,2 2 0 0 0 0
1 8
1,
C9 211 207 98,1 4 3 1,4 0 0 1 0,4 0 0
8
C10 206 206 100 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
1, 0,
Total 2261 2230 98,6 31 22 0,9 7 1 0 1 0
3 3
Tabel 25 Riboflavină + Acid ascorbic Lama 5

Nr. total Nr. celule Nr. celule Metafaz

Câmp % 4 Profază % % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune ă
C1 294 290 98,6 4 1,36 2 0,6 2 0,6 0 0 0 0
C2 212 205 96,6 7 3,30 5 2,3 0 0 0 0 2 0,9
C3 265 262 98,8 3 1,13 2 0,7 1 0,3 0 0 0 0
C4 243 239 98,3 4 1,64 2 0,8 2 0,8 0 0 0 0
C5 201 198 98,5 3 1,49 3 1,4 0 0 0 0 0 0
C6 205 200 97,5 5 2,43 4 1,9 0 0 1 0,4 0 0
C7 265 263 99,2 2 0,75 2 0,7 0 0 0 0 0 0
C8 276 272 98,5 4 1,44 3 1 1 0,3 0 0 0 0
C9 287 284 98,9 3 1,04 1 0,3 2 0,6 0 0 0 0
C10 247 243 98,3 4 1,61 4 1,6 0 0 0 0 0 0
Total 2495 2456 98,4 39 1,56 28 1,1 8 0,3 1 0 2 0

Tabel 26 Total Riboflavină + Acid ascorbic

Nr. total Nr. celule Nr. celule

V4 % % Profază % Metafază % Anafază % Telofază %
celule interfază divizune
L1 2150 2019 93, 31 1,4 17 0, 4 0, 4 0,1 6 0,2
 9 7 1
98, 1, 0,
L2 2325 2281 44 1,8 29 12 1 0 2 0
1 2 5
98, 0, 0,
L3 2331 2302 27 1,1 17 8 1 0 1 0
7 7 3
98, 0, 0,
L4 2261 2230 31 1,3 22 7 1 0 1 0
6 9 3
98, 1, 0,
L5 2495 2456 39 1,56 28 8 1 0 2 0
4 1 3
Tota 97, 0, 0,
11562 11288 172 1,4 113 39 8 0 12 0,1
l 6 9 3
6.3. Frecvența aberațiilor cromosomiale totale și a tipurilor de aberații din apexul
radicular de Capsicum annuum L.

Conform datelor din Figura 13, se constată că la specia Capsicum annuum L. frecvența
aberațiilor ana-telofazelor normale are cele mai mari valori în cazul variantei martor. În celelalte
variante experimentale ana-telofazelor normale sunt destul de apropiate ca valori, cea mai mare
fiind în cazul tratamentului cu vitamina B2 (V2), iar cea mai scăzută în cazul tratamentului cu
vitamina B2 + vitamina C (V4). Ana-telofazele aberante au cele mai scăzute în cazul variantei
martor, acestea înregistrând o creștere bruscă în cazul celorlalte variante de tratament. Cea mai
ridicată valoare a ana-telofazelor aberante se înregistrează în cazul variantei de tratament cu
vitamina B2 + vitamina C (V4).

100
88.63
90
80
68.75 66.66
70 65
60
50 Ana-telofaze normale
40 33.33 35 Ana-telofaze aberante
31.25
30
20
11.36
10
0
Martor Riboflavină Acid ascorbic Riboflavină+Acid
ascorbic

Figura 13 Frecvența ana-telofazelor în funcție de varianta experimentală

Conform datelor din Figura 14 și Figura 15, frecvența aberațiilor, scăzută la varianta
martor, înregistrează valori tot mai mari la celelalte variante experimentale (V2, V3, V4). La
toate variantele, ca tipuri de aberații înregistrate predomină cromosomii retardatari, care
depășesc jumătate din totalul aberațiilor la toate variantele experimentale, cu excepția variantei
de tratament cu Acid ascorbic (V3) unde singurele aberații constatate sunt reprezentate de punți
simple.
 40

35
0
30
15
25
6.25
20 Cromosomi expulzați
33.33 Cromosomi retardatari
15 Punți
0 15.62
10 20
9.09
5
2.27 3.12
0 0
Martor Riboflavină Acid ascorbic Riboflavină+Acid
ascorbic

Figura 14 Frecvența și tipurile de aberații în diviziunea mitotică La Capsicum annuum L.

În Figura 15, se poate observa cum totalul aberațiilor înregistrate la variantele

experimentale are cea mai mică valoare la varianta martor și crește treptat la celelalte variante.
Valoarea cea mai ridicată ale aberațiilor s-a înregistrat în cazul Tratamnetului cu Vitamina B2 +
Vitamina C (V4).

Total aberații
40
35
30
25
Total aberații
20
15
10
5
0
Martor Riboflavină Acid ascorbic Riboflavină+Acid
ascorbic

Figura 15 Totalul aberațiilor în funcție de varianta experimentală la Capsicum annuum L.

 În următoarele tabele (Tabel 27-Tabel 52) am sintetizat datele privind ana-telofazele
normale, ana-telofazele aberante și tipurile de aberații obținute în urma analizei la microscop a
preparatelor din toate dle patru variante experimentale.

Tabel 27 Martor Lama 1

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
9 8 0 1 0 0

Tabel 28 Martor Lama 2

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
10 9 0 1 0 0

Tabel 29 Martor Lama 3

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
7 7 0 0 0 0

Tabel 30 Martor Lama 4

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
9 7 1 1 0 0
Tabel 31 Martor Lama 5

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
9 8 0 1 0 0

Tabel 31 Total Martor

Lama Total Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

ana- normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
telofaze retardatari expulzați
L1 9 8 0 1 0 0
L2 10 9 0 1 0 0
L3 7 7 0 0 0 0
L4 9 7 1 1 0 0
L5 9 8 0 1 0 0
Total 44 39 1 4 0 0

Tabel 23 Riboflavină Lama 1

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
8 7 0 0 1 0

Tabel 33 Riboflavină Lama 2

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale
Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
 retardatari expulzați
4 2 1 punte 1 0 0

Tabel 34 Riboflavină Lama 3

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale
Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
6 4 0 2 0 0

Tabel 35 Riboflavină Lama 4

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
7 4 1 2 0 0

Tabel 36 Riboflavină Lama 5

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante
telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
7 5 0 0 1 Punti multiple
si expulzati

Tabel 37 Total Riboflavină

Lama Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
 retardatari expulzați
L1 8 7 0 0 1 0
L2 4 2 1 punte 1 0 0
L3 6 4 0 2 0 0
L4 7 4 1 2 0 0

L5 7 5 0 0 1 Punti
multiple si
expulzati
Tota 32 22 2 5 2 1
l

Tabel 38 Acid ascorbic Lama 1

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
3 2 1 0 0 0

Tabel 40 Acid ascorbic Lama 2

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
2 2 0 0 0 0

Tabel 41 Acid ascorbic Lama 3

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
 retardatari expulzați
2 1 1 punte dubla 0 0 0

Tabel 42 Acid ascorbic Lama 4

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
1 1 0 0 0 0

Tabel 43 Acid ascorbic Lama 5

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
1 0 1 0 0 0

Tabel 44 Total Acid ascorbic

Lama Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
L1 3 2 1 0 0 0
L2 2 2 0 0 0 0
L3 2 1 1 0 0 0
L4 1 1 0 0 0 0
L5 1 0 1 0 0 0
Total 9 6 3 0 0 0

Tabel 45 Riboflavină + Acid ascorbic Lama 1

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
10 8 0 1 1 0

Tabel 46 Riboflavină + Acid ascorbic Lama 2

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante
telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
3 2 0 1 0 0

Tabel 47 Riboflavină + Acid ascorbic Lama 3

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
2 1 0 1 0 A-T dereglată
Tabel 48 Riboflavină + Acid ascorbic Lama 4
Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante
telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
2 1 0 0 1 0
Tabel 49 Riboflavină + Acid ascorbic Lama 5

Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale
Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
3 1 0 1 1 0

Tabel 50 Total Riboflavină + Acid ascorbic

Lama Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze aberante

telofaze normale Punți Cromosomi Cromosomi Alte tipuri
retardatari expulzați
L1 10 8 0 1 1 0
L2 3 2 0 1 0 0
L3 2 1 0 1 0 A-T dereglată

L4 2 1 0 0 1 0
L5 3 1 0 1 1 0
Total 20 13 0 4 3 0

Tabel 51 Frecvența ana-telofazelor normale și ana-telofazelor aberante în apexul radicular la specia

Capsicum annuum L.

Varianta Total ana- Ana-telofaze Ana-telofaze

% %
experimentală Telofaze normale Aberante

Martor
44 39 88,63 5 11,36
Riboflavină
32 22 68,75 10 31,25
Acid ascorbic
 9 6 66,66 3 33,33
Riboflavină + Acid
ascorbic 20 13 65 7 35

Varianta experimentală

Acid Riboflavină +
Tipul aberațiilor Martor Riboflavină ascorbic Acid ascorbic

Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %

una 1 2,27 1 3,12 3 33,33 0 0
Punți două 0 0 0 0 0 0 0 0
multiple 0 0 0 0 0 0 0 0
Punte ruptă 0 0 0 0 0 0 0 0
Cromosomi retardatari 4 9,09 5 15,62 0 0 4 20
Cromosomi expulzați 0 0 2 6,25 0 0 3 15
Alte aberații 0 0 1 3,12 0 0 0 0
Total aberații 5 11,36 9 28,12 3 33,33 7 35
Tabel 52 Tipul aberațiilor ana-telofazice în apexul radicular al speciei Capsicum annuum L. în funcție
varianta experimentală
 Profază (V1- Martor)

Ana-telofază cu cromosomi retardatari (V4 Riboflavină+Acid ascorbic)

 Ana-telofază cu punţi duble (V3 Acid ascorbic)

Ana-Telofază cu punţi multiple şi cromosomi expulzaţi (V2-Riboflavină)

 Ana-telofază cu retardatari (V2-Riboflavină)

Ana-Telofază dereglată (V4-Riboflavină+Acid ascorbic)

CONCLUZII