CURS 1

FARMACOGNOZIE GENERALĂ
Farmacognozia este ştiinţa care are drept obiect cunoaşterea produselor naturale de origine vegetală şi
animală, utilizate direct ca medicament sau care servesc drept sursă la prepararea medicamentelor.
Farmacognozia studiază produsele vegetale sub toate aspectele, în afară de acţiunea lor fiziologică, care
formează obiectul farmacodinamiei.
Numele de farmacognozie, ca toate denumirile ştiinţifice, derivă de la cuvintele greceşti farmakon =
medicament şi gignosco - cunosc. Acest nume a fost introdus de C.A.Seydler, în 1825. care 1-a întrebuinţat în
publicaţia sa 'Analecta Pharmacognostica" şi după care a început să pătrundă treptat în patrimoniul ştiinţei.
La noi în țară farmacognozia se dezvoltă odată cu înființarea învățământul farmaceutic de către dr.Davila în
1856. Se dezvoltă odată cu apariția primei Farmacopei române în 1862, editate de Constantin Hepites, în care
erau introduce produse vegetale dintre care 109 sunt indigene.
Produsul vegetal poate fi constituit din planta întreagă sau numai din anumite părţi de plantă: organe
subterane, scoarţă, frunze, flori, fructe, seminţe, muguri, care conţin substanţe farmacologic active. Tot ca
produse vegetale sunt considerate şi uleiurile volatile, răşinile, balsamurile, gumele, uleiurile grase etc., care se
obţin prin diverse metode de extracţie, presare.
Prin folosirea termenului de produs vegetal se urmăreşte totodată înlocuirea denumirii vechi de "drog", care
astăzi este utilizată frecvent, pentru produsele care sunt folosite de toxicomani (stupefiante, halucinogene etc.).
Putem evidenţia farmacognozie pură şi farmacognozie aplicată.
Farmacognozia pură, se ocupă cu studiul problemelor pur ştiinţifice.
Farmacognozia aplicată, îşi propune drept scop cunoaşterea şi determinarea produselor vegetale şi animale
oficinale.
Pe plan mondial cercetarea plantelor medicinale se bucură de o atenţie mereu crescândă, efectuându-se studii
complexe bazate pe colaborări între botanişti, biologi, agronomi, farmacişti, chimişti, farmacologi etc. Această
orientare este justificată de necesitatea lărgirii sortimentelor de medicamente de natură vegetală şi datorită
faptului că substanţele naturale prezintă avantajul unei mai bune toleranţe pentru organism.
Obiectul de studiu al farmacognoziei include:
1) studierea plantelor medicinale ca surse de substanţe farmacologic active. Se studiază compoziţia chimică
a plantelor, biosinteza substanţelor de bază care au întrebuinţare în medicină, dinamica formării lor în plante,
acţiunea factorilor mediului înconjurător şi metodelor de cultivare a plantelor medicinale asupra acumulării
principiilor active;
2) determinarea resurselor de plante medieinale. Se studiază plantele medicinale în condiţiile naturale: a
identifica locurile de creştere a lor în masă, a stabili gradul de răspândire şi rezervele de exploatare a lor. Pe
baza datelor obţinute în rezultatul acestor investigaţii de elaborat planuri perspective de recoltare a produselor
vegetale. Cunoaşterea dinamicii acumulării principiilor biologic active în organele vegetale ale plantei dă
posibilitatea de a reglamenta termenele şi metodele de recoltare, uscare şi păstrare a produselor vegetale;
3) normarea şi standardizarea produselor vegetale. în acest scop se elaborează proiecte ale documentaţiei
tehnice de normare (standarde, monografii farmacopeice, diverse instrucţiuni), sunt perfecţionate metodele
determinării identităţii şi calităţii produselor vegetale;
4) descoperirea noilor remedii de origine vegetală în scopul elaborării medicamentelor mai eficiente.
Farmacognozia modernă reprezintă sinteza cunoştinţei biologice, biochimice, şi farmacodinamică,
având ca obiect studiul complex al produselor medicamentoase naturale, preponderent vegetale, dar şi animale.
Farmacognozia, în sensul ei larg, cuprinde istoricul utilizării anumitor remedii naturale, răspândirea
acestora, selectarea şi cultivarea plantelor producătoare, obţinerea şi conservarea produselor vegetale şi animale,
identificarea şi evaluarea calităţii lor, precum şi desfacerea lor.

1
 În sens restrâns, farmacognozia implică cunoaşterea particularităţilor, metodelor de identificare şi
evaluare a medicamentelor naturale; ea reprezintă veriga de legătură între farmacologie - biochimie- toxicologie
- tehnică farmaceutică - chimie.
Datorită evoluţiei ştiinţei biologice şi fizico-chimice, farmacognozia a înregistrat numeroase progrese
putându-se vorbi de mai multe ramuri:
1. Farmacognozia descriptivă - farmaco-botanica oferă informaţii despre sursele producătoare şi
produsele vegetale (obţinerea, conservarea produselor);
2. Fitochimia (chimia vegetală) însumează cunoştinţe despre structura chimică, modul de formare a
principiilor active, precum şi a proprietăţilor fizico-chimice în baza cărora se elaborează procedee de extracţie,
purificare, identificarea şi dozare în scopul determinării calităţii produselor vegelate.
3. Fitoterapia (terapia prin plante) - tratarea maladiilor cu ajutorul preparatelor farmaceutice de origine
vegetală.

Istoricul farmacognoziei
Omul trăieşte pe parcursul existenţei în mijlocul naturii, într-o intimă comunitate cu vegetaţia şi cu
fauna ei. O permanenţă care 1-a caracterizat pe om, din chiar clipa apariţiei sale pe planetă, a ţinut de faptul că
acesta s-a luptat continuu pentru a-şi păstra sănătatea şi pentru a rezista nenumăratelor boli care îl pândeau la
tot pasul. Instinctul de conservare este adânc înrădăcinat în structurile genetice ale speţei umane şi, într-un
asemenea context, nu trebuie să ne surprindă permanenta străduinţă a omului, şi asta chiar din clipa apariţiei
sale pe pământ, de a afla, pe calea observaţiei, ce îi este util sau, dimpotrivă, nociv pentru hrană, pentru sănătate
sau pentru viaţă în general. A fi sănătos, a trăi mult şi a trăi bine, reprezintă trepiedul tuturor opţiunilor umane
de la origini şi pînă în prezent.
Astfel omul a observat că un animal sălbatic, trăind, fireşte, în libertate nu mănâncă anumite plante sau
fructe pe care, în mod vizibil şi cu obstinaţie, le evită. Din acest motiv, el nu se otrăveşte niciodată. Este vorba,
desigur, despre un substrat instinctual de care ţine seama.
Mai mult decât atât: un animal trăind în mediul său natural de existenţă cunoaşte din experienţă plantele
pe care le poate folosi când este înfometat şi când este bolnav. Omul a observat că un râs atunci când este rănit
la coapsă, de exemplu, îşi prepară singur din anumite ierburi, pe calea masticaţiei, un pansament, cu care iniţial
îşi linge rana în cauză, pentru ca ulterior, să şi-1 pună pe ea.
Cunoscutul antropolog Claude Levi-Strauss, într-o carte a sa susţine că membrii unui trib din Filipine,
cunoscut sub denumirea de Pinatuba, sunt pe cât de primitivi, pe atât de buni cunoscători ai cadrului natural de
existenţă din care fac parte. Majoritatea membrilor acestui trib ştiu să descrie, cu cea mai mare uşurinţă, înjur
de 450 varietăţi de plante, înjur de 75 de păsări şi tot înjur de 20 de specii de furnici. Acuitatea spiritului de
observaţie, capacitate în rapidă regresie în lumea contemporană, explică fară îndoială realitatea acelor
spectaculoase şi precise descoperiri, pe linie de fitoterapie, ca şi a unor remedii de alt gen, caracterizând
vremurile îndepărtate ale condiţiei umane.
Diversele remedii şi tratamente s-au transmis oral din generaţie în generaţie până la apariţia scrisului.
De la sumerieni, în jurul anului 6000 î.e.n., ne-au rămas date despre folosirea plantelor medicinale.
Babilonienii şi asirienii au întocmit, în jurul anului 5000 î.e.n., un dicţionar de plante medicinale şi au înfiinţat
în oraşul Ninive o grădină de plante medicinale şi aromatice. Din vestigiile ce se găsesc la British Museum din
Londra reiese că asirienii cultivau macul încă până la anul 2700 î.e.n., iar despre folosirea mentei atestările
datează din jurul anului 1200 î.e.n. Toate datele amintite s-au găsit pe tăbliţele de lut ale asirienilor.
Din papirusurile egiptene, vechi de 5-6 milenii, s-au găsit mii de reţete, din care a reieşit că ei foloseau
foarte mult coriandrul şi ricinul. De menţionat inscripţiile ebraice cu plante medicinale sau manuscrisele
chinezeşti, ce conţin date care şi astăzi sunt uimitoare prin complexicitatea lor. Din opera colectivă indiană
Yadjur-Veda se cunoaşte că medicaţia vechilor triburi se baza pe mii de plante înzestrate cu virtuţi terapeutice.
Trebuie amintite de asemenea informaţiile despre folosirea plantelor medicinale râmase de la băştinaşii
Americei precolumbiene.
2
 În timpul elenilor şi romanilor, terapia cu plante ia un avânt considerabil, ceea ce duce la apariţia de
culturi de plante medicinale. Unul din cei mai vestiţi medici ai acestor timpuri este Hippocrates (460-377
î.e.n.), supranumit părintele medicinii. El a căutat leacuri din natură. în opera sa "Corpus Hipocraticum" a
descris pe larg 236 de plante medicinale, prescriind în 62 de cărţi, sfaturi igienice şi profilactice, după principiul
"natura trebuie ajutată în acţiunea ei tămăduitoare". Tot Hipocrat a propagat ideea lui Asklepios din Tesalia:
"întâi cuvântul, apoi planta şi la urmă cuţitul", adică mai întîi se va folosi psihoterapia, apoi se va apela la
fitoteratie şi numai după aceasta se va folosi terapia chirurgicală. Aristotel (384 - 322 î.e.n.) s-a ocupat
îndeosebi de produsele animale, iar Theophrastus (370 - 227 î.e.n.) în lucrarea sa "Istoria plantelor" face
descrierea botanică a plantelor.
Dioscorides, medic grec (sec. I e.n.), născut în Asia Mică este adevăratul părinte al farmacognoziei.
Tratatul său tradus în limba latină sub titlul "De materia medica" cuprinde desenele şi descrierea a peste 500
produse vegetale, animale şi minerale folosite în practica medicală. Această lucrare răspândită în lumea romană
şi arabă reprezintă principala sursă de cunoştinţe despre medicamentul vegetal, până la sfârşitul evului mediu.
Tot în această lucrare Dioscordies menţionează că pe teritoriul Daciei se utilizau numeroase specii de plante
medicinale.
Ne-au rămas date şi de la Pliniu cel Bătrân (23-70 e.n.), care, în "Historia naturalis" (37 de volume) a
descris 250 de produse vegetale.
Operele lui Galenus (sec. II) întemeietorul farmaciei galenice, domină multe secole întreaga medicină
europeană.
În evul mediu, cultura plantelor medicinale se practica pe lângă mănăstiri, iar cunoştinţele despre
leacurile vegetale le posedau numai călugării. După ce stareţa Hildegard von Bingen (1099-1179) a scris în 4
volume şi 38 de capitole o carte întitulată "Physika", privind cunoştinţe despre medicamente, se dezvoltă
interesul pentru cunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale şi se observă un început în studiul florei.
Între secolele VIII-XII1 cunoştinţele de medicină şi farmacie au fost preluate şi îmbogăţite de şcoala
arabă prin reprezentanţii săi de seamă: Avicenna, Averrhoes, Ibn Beitar etc.
Paracelsus, pe adevăratul său nume Theophrastus Bombastus von Hohenheim, medic elveţian din
secolul al XVI-lea, a folosit pentru prima oară noţiunea de principiu activ, înţelegând prin acesta obţinerea
"sufletului vegetalelor" sub formă de chintesenţă.
Descrierea şi clasificarea plantelor revine botanistului suedez K.Linne (1707- 1778). Primele date
ştiinţifice cu privire la compoziţia chimică a plantelor apar odată cu izolarea unor acizi organici (citric, malic,
oxalic, tartric) de către farmacistul suedez K.Scheele (1742-1786). Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
ştiinţele naturii şi medicina au fost strâns legate. De-abia în secolul al XlX-lea, medicina se desparte de ştiinţele
naturii.
Toate aceste lucrări au influenţat pozitiv dezvoltarea farmacognoziei.

Interdependenţa farmacognoziei cu alte discipline

Farmacognozia, studiind în deosebi materia primă de origine vegetală, se fundamentează pe numeroase
cunoştinţe de morfologie şi fiziologie vegetală, botanica sistematică.
Tot atât de utile sunt şi noţiunile de chimie (anorganică, organică, analitică, fizicală, coloidală) şi fizică
fără de care nu sunt înţelese numeroase capitole ale farmacognoziei, de exemplu: biogeneza, structura chimică,
extragerea principiilor active, analiza calitativă şi dozarea lor.
Pe de altă parte, între farmacognozie, chimie farmaceutică şi tehnologia medicamentelor există o
interdependenţă perfectă. Dezvoltarea ştiinţelor farmaceutice este condiţionată de legătura şi colaborarea dintre
aceste trei discipline. într-adevăr o cucerire nouă din domeniul farmacognoziei deschide largi perspective
chimiei farmaceutice, după cum noi produse de sinteză şi metode noi de analiză dă farmacognoziei posibilitatea
de a aprecia produsul vegetal studiat. între tehnologia medicamentelor şi farmacognozie există aceleaşi
raporturi, căci fără cunoaşterea compoziţiei chimice a produselor vegetale nu se pot prepara din ele
medicamente de reală valoare terapeutică. în acelaşi timp dacă farmacognoziei nu-i sunt cunoscute noile
3
cercetări ale tehnologiei referitoare la elaborarea preparatelor galenice şi a formelor medicamentoase, nu va
"putea condiţiona produse corespunzătoare imperativului timpului.
Cunoştinţele dobândite la studierea farmacognoziei sunt absolut necesare pentru farmacodinamie şi
toxicologie, căci nu se poate vorbi de acţiunea farmacodinamică sau toxicitatea unui produs până nu se
cunoaşte compoziţia chimică a acestuia.

Notiuni generale despre plantele medicinale

1.1. Plantele medicinale

PLANTA MEDICINALĂ - reprezintă specia vegetală utilizată în întregime sau parţial datorită conţinutului
în anumite principii active în tratarea unor afecţiuni umane sau animale. Atât plantele medicinale, cât şi cele
aromatice fac parte din categoria plantelor utilitare, înţelegând prin aceasta plante pe care omul le foloseşte într-
un scop anume.
Nomenclatura plantelor medicinale
Nomenclatura utilizată astăzi în botanică îşi are originea în nomenclatura latină, fiind impus de necesitatea
unei denumiri prescrise şi stabilite, universală pe plan mondial al plantelor. Fiecare specie este numită prin două
cuvinte: primul termen reprezintă genul(numele genului) și este scris cu majuscule, iar al doilea este numele
speciei și se scrie cu literă mică.
Ex :Lavandula angustufolia – levănțică
Hypericum perforatum - sunătoarea
Papaver somniferum – mac de gradină
Achillea millefolium –coada șoricelului

Clasificarea plantelor medicinale

Până în prezent nici un criteriu de clasificare a plantelor mediciale nu poate fi considerat perfect. În cazul
în care se utilizează criteriile botanicii, de sistematică sau morfologie vegetală constatăm că plantele din
încrengături, ordine sau familie, sau foarte înrudite botanic conţinând substanţe active diferite.
Plantele medicinale se pot clasifica în grupe după diverse criterii în funcţie de părerea diferiţilor autori. 
1) după caracteristicile botanice
a) Plante fără flori - arbori, arbuşti;
b) Plante cu flori - plante erbacee - această grupă este subîmpărţită după caracterele cele mai uşoare
de identificat, adică vizual, cum ar fi culoarea.
 plante cu flori fără învelişuri colorate;
 plante cu flori albe;
 plante cu flori galbene;
 plante cu flori roşii sau roz;
 plante cu flori violacee;
 plante cu flori albastre.

2) după mediul de viață

a) Sunt plante care trăiesc pe stânci sau pajişti alpine. Aici întâlnim:
 plante lemnoase: ienupărul, jneapănul, afinul, merişorul;
 plante erbacee: omagul, creţişoara, pedicuţa, arnica, ciuboţica cucului.
b) Pe pajişti şi fâneţe umede din zonele de deal şi de munte întâlnim:
 plante lemnoase: mesteacănul, alunul, ienupărul;
4
  plante erbacee: coada şoricelului, arnica, cicoarea, 3 fraţi pătaţi, brânduşa de toamnă, sunătoarea.
c) În pădure întâlnim:
 plante lemnoase: mesteacăn, alun, păducel, iederă, stejar, cruşin, zmeur, mur;
 plante erbacee: turtiţa mare, rostopasca, mărul lupului, fragul, roiniţa.
d) În tăieturi de pădure întâlnim:
 plante lemnoase, mesteacăn, alun;
 plante erbacee - mătrăguna, sunătoarea, urzica;
e) Pe coaste sau rupturi de pante: plante erbacee şi plante lemnoase.
f) Pe pajiştile uscate înflorite întâlnim plante erbacee - cimbrişor de câmp.
g) Pe marginile de drumuri, căi ferate, buruienişuri - plante lemnoase, erbacee;

3) după tipul de floră:

- zonarea naturală (flora spontană)
- zonarea culturilor (specii cultivate).

4) după cerinţele plantelor faţă de condiţiile ecologice şi sunt:

1. Plante medicinale de apă şi locuri mlăştinoase – specii iubitoare de apă (Iris sp., Colchicum
autumnale, Acorus calamus, Valeriana officinalis etc.).
2. Plante medicinale de câmpie – specii adaptate condiţiilor de insolaţie ridicată ce caracterizează verile din
sudul ţării (Foeniculum vulgare, Pimpinella anisum, Coriandrum sativum, Papaver bracteatum ş.a.).
3. Plante medicinale de deal – specii adaptate condiţiilor ce caracterizează zonele subcarpatice cât şi zonele
împădurite (Atropa belladona, Vinca minor, Crataegus monogyna, Geum urbanum – specii din flora spontană
de deal; Papaver somniferum, Carum carvi, Valeriana officinalis – specii cultivate).
4. Plante medicinale de munte – specii adaptate condiţiilor caracterizate prin altitudine, vânturi,
temperaturi mai scăzute în toată perioada anului (Genţiana sp., Arnica .., Angelica archangelica etc.).

5) după perioada de recoltare. Perioada optimă de recoltare se stabileşte pe baza dinamicii de

acumulare a principiilor active şi anume în faza de acumulare maximă. Din acest punct de vedere se consideră
următoarele grupe:
1. Plante medicinale care se recoltează în perioada repausului vegetativ (Atropa belladona, Inula
helenium ş.a.); din categoria speciilor bienale rădăcinile se recoltează în toamna anului I de vegetaţie (Angelica
archangelica, Pimpinella anisum excepţie face specia Colchicum autumnale (la care rădăcinile tuberizate se
recoltează vara când frunzele încep să se veştejească), şi Aconitum nepellus (la care tuberculii se recoltează în
perioada înfloritului). Speciile aparţinând acestei grupe sunt considerate având în vedere utilizarea rădăcinii.
2. Plante medicinale care se recoltează vara, în perioada de vegetaţie. Această grupă cuprinde
specii anuale sau perene care se recoltează pentru flori, organele florale sau herba (Ocimum
basilicum, Majorana hortensis, Tagetes patula, Calendula officinalis etc.).

6) după ciclul de vegetaţie şi parcurgerea fenofazelor.

1. Plante medicinale anuale – specii care parcurg întregul ciclu de vegetaţie într-un singur an
(Tagetes patula, Calendula officinalis, Papaver somniferum etc).
2. Plante medicinale bienale – specii care îşi desfăşoară ciclul de vegetaţie pe parcursul a doi ani
(Carum carvi, Salvia sclarea ş.a.).
3. Plante medicinale vivace (perene) – speciile care au ciclul de viaţă multianual. Acestea pot fi:
 * Plante cu rădăcina transformată în rizomi sau stoloni (Iris germanica, Mentha piperita, Valeriana
officinalis, Acorus calamus etc).
* Plante cu rădăcina tuberizată (Aconitumsp.).
* Plante cu tulpina transformată în bulbotuberi (Colchicum autumnale).

5
 * Plante cu rădăcina îngroşată având la baza coletului muguri dorminzi (Atropa belladona, Inula
helenium, Taraxacum officinale, Rheum palmatum etc).
* Plante semilemnoase având la baza ramurilor muguri dorminzi (Lavandula officinalis, Salvia
officinalis, Urtica dioicaetc).
Plantele perene mai pot fi clasificate şi în funcţie de aspectul lor în: plante ierboase (Valeriana
officinalis, Thymus vulgaris, Papaver bracteatum) şi plante lemnoase (Salvia officinalis, Lavandula
angustifolia, Glycyrrhiza glabra).

7) după caracterele botanice. Această clasificare urmăreşte criteriul strict legat de înşuşirile morfologice
şi de tipul florii. Astfel plantele se clasifică şi se grupează pe ordine, genuri, familii şi specii.

8) după conţinutul în principii active.

1. Plante medicinale ce conţin uleiuri volatile (uleiuri esențiale sau uleiuri eterice).
2. Plante medicinale ce conţin alcaloizi (compuşi organici complecşi, caracterizaţi prin prezenţa azotului în
molecula lor şi reacţie alcalină, cu formare de săruri).
3. Plante medicinale care conţin glucide (hidraţi de carbon, heterozide sau glicozide).
4. Plante medicinale care conţin flavonoide. Flavonoidele sunt pigmenţi galbeni.
5. Plante medicinale care conţin antocianozide. Antocianozidele sunt pigmenţi hidrosolubili aflaţi în sucul
celular care conferă florilor, fructelor şi frunzelor toamna, culoarea roşie, violetă, albastră.
6. Plante medicinale care conţin taninuri. Taninurile sunt compuşi naturali neazotaţi cu structură
polifenolică.
7. Plante care conţin antracenozide. Antracenozidele sunt compuşi naturali ai antracenului având
proprietăţi purgative.

9) după utilizarea terapeutică

–  plante utilizate în bolile aparatului cardiovascular, care conţin, de regulă, glicozide sau heterozide
cardiotonice.
– plante utilizate în bolile aparatului respirator care pot fi cu acţiune emolientă, cu acţiune expectorantă
etc.
– plante utilizate în afecţiunile aparatului digestive
–  plante folosite în bolile aparatului urinar;
–  plante folosite în bolile sistemului nervos
–  plante folosite în unele boli ale aparatului genital
–  specii utilizate în tratamentul extern

10) după organul utilizat în terapeutică. Din acest punct de vedere există 6 grupe de plante medicinale:
1. Plante medicinale de la care se utilizează rădăcina, bulbii sau tuberii
2. Plante medicinale de la care se utilizează tulpina şi coaja
3. Plante medicinale de la care se utilizează herba (tulpina + frunzele)
4. Plante medicinale de la care se utilizează frunzele şi foliolele
5. Plante medicinale de la care se folosesc inflorescenţele, florile sau petalele
6. Plante medicinale de la care se utilizează fructele şi seminţele
7. Plante medicinale de la care se utilizează sucul celular şi seva
 
Plantele sunt organisme de uscat (excepţie fac unele plante acvatice, care în evoluţia lor au trecut prin
faza de uscat şi s-au readaptat vieţii acvatice).
Plantele sunt autotrofe fotosintetice şi sunt principalii producători de oxigen pe uscat.
În timp ce procariotele şi protistele primeau tot ce le era necesar pentru a trăi şi a se reproduce din
mediul acvatic, trecerea la viaţa pe uscat a ridicat importante piedici, care trebuiau învinse. Principala
dificultate consta în aceea că de data aceasta aprovizionarea trebuia să se facă din două medii diferite.
6
 din aer: CO2;
din sol: apa şi nutrienţii minerali (în primul rând azot, sulf, fosfor);
la care se adaugă şi lumina.

De aceea plantele au trebuit să-şi formeze sistemul radicular, cu ajutorul căruia să poată absorbi apa şi
mineralele, dar şi frunzele cu suprafaţă mare, care să permită deopotrivă captarea luminii solare şi
schimbul de gaze cu atmosfera (absorbţia CO2 şi eliminarea O2 în cursul fotosintezei), cu preţul imobilităţii.

O altă problemă a constituit-o tocmai suprafaţa mare a frunzelor necesară pentru funcţiile amintite,
dar care uşura pierderea apei prin evaporare, apă strict necesară pentru funcţionarea normală a celulelor. De
aceea a fost nevoie de acoperirea frunzelor şi a tulpinilor cu material ceros, cuticulul, care este
impermeabil pentru apă, împiedicând astfel evaporarea, iar pentru a asigura schimbul de gaze, frunzele sunt
prevăzute cu pori reglabili, care traversează cuticulul, numite stomate.

Fotosinteza. Plantele sunt acelea care transformă energia luminii solare în energie chimică,
printr-un proces opus procesului de ardere.

În cazul unei hexoze (de ex glucoza):

fotosinteză

6 H2O + 6 CO2 + energie C6H12O6 + 6 O2

ardere

Acest proces de fotosinteză se produce cu degajare de oxigen şi este răspunzător de atmosfera terestră
bogată în oxigen. De fotosinteză sunt capabile şi organisme inferioare, deţinătoare de cloroplaste, dar astăzi
plantele sunt cele mai importante producătoare de oxigen, fără de care n-ar putea exista organismele
consumatoare, ierbivore şi carnivore, a căror sursă de energie este arderea substanţelor nutritive.

1.1.1. Plante medicinale - descriere

Valoarea terapeutică a plantelor medicinale are la bază relatia dintre structura chimică a
substantelor active, numite si principii active, si actiunea lor farmacodinamică pe care o exercită asupra
elementelor reactive ale organismului.
Faptul că majoritatea plantelor medicinale au o compozitie chimică complexă începând de la 2-3
compusi până la 30-40 substante chimice identificate în unele plante, cum ar fi speciile genurilor Digitalis,
Vinca Claviceps, Papaver etc., explică si proprietătile farmacodinamice multiple ale uneia si aceeiasi plante.
Lucrurile se complică atunci când avem de-a face cu amestecuri de plante cunoscute sub denumirea de
"ceaiuri medicinale" sau "specii medicinale" sau amestecuri de tincturi, de pulberi de plante, sau alte
forme farmaceutice complexe.
Proprietăţile terapeutice ale plantelor medicinale sunt condiţionate de prezenţa în acestea de substanţe
active, cum ar fi alcaloizi, flavonoide, glicozide, vitamine, taninuri care afectează fiziologic organele la
oameni şi animale sau care sunt biologic active în ceea ce priveşte agenţii cauzatori de diverse boli.
Plantele sunt folosite în mod direct sub formă de medicamente, de o multime de culturi din
întreaga lume – de exemplu în cultura chineză sau medicina indiană. Multe plante folosite pentru consum au
efecte terapeutice, de exemplu, usturoiul. Plante medicinale sunt resurse de noi medicamente. Se
estimează că sunt mai mult de 250.000 de specii de plante si flori.

7
 Proprietătile lor terapeutice sunt folosite pentru tratarea unor numeroase boli, avantajul major fiind
că plantele medicinale sunt 100% naturale. În zilele noastre, suntem loviti din toate părtile de o multime de
alimente nesănătoase, iar sistemul imunitar este din ce în ce mai slăbit.
A descrie o plantă medicinal înseamna să prezinți caracteristicile ei:
- denumirea și încadrarea sistematică (denumire științifică, denumire popular, regn, încrengătură, clasă,
ordin, familie, specie)
- detalii despre locul unde crește
- tipul de rădăcină,tulpină,frunzre, flori, semințe și descrierea acestora
- compoziția chimică
- utilizările terapeutice

8
 CURS 2
1.1.2. Plante medicinal - criteriile morfologice de recunoastere
Identificarea plantelor medicinale si aromatice din natura de catre publicul larg, presupune un set
de criterii mai simple de recunoastere decat criteriile de clasificare si identificare a plantelor dupa caracterele
morfologice sau taxonomice, si anume dupa:
habitus,
culoarea florilor,
miros (in cazul plantelor aromatice),
marime (arbori, arbusti, plante ierboase).
mediul de viata in care traiesc plantele:
o stancarii,
o pajisti alpine,
o pasuni si fanete umede,
o paduri,
o pajisti uscate,
o coaste abrupte,
o locuri nisipoase
o lunci,
o zavoaie,
o locuri mlastinoase etc.

Botanica e stiinta biologica care studiaza plantele, avand drept scop cunoasterea tuturor insusirilor si
manifestarilor de viata ale acestora. Pentru ca in sec. 18 s-au dezvoltat industriile, nevoia de a cunoaste
plantele a devenit acuta.

Cunostintele s-au diversificat, permitand scindarea botanicii in mai multe discipline:

 Morfologia plantelor
 Sistematica plantelor
 Fiziologia plantelor
 Geobotanica
 Ecologia

Morfologia plantelor e ramura botanicii care studiaza forma exterioara si structura interna a plantelor.
Studiaza si variatiile care apar la plante sub influenta factorilor din mediul inconjurator si legile care
guverneaza aceste variatii.

In cadrul morfologiei distingem:

 Organografia (morfologia externa)
 Anatomia plantei (morfologia interna), care studiaza celula, tesuturile vegetale, structura interna a
organelor vegetale si de reproducere.

Istoricul morfologiei vegetale

Primele cunostinte referitoare la plante dateaza de acum 3000 de ani si apartin celebrului Yen-Ti care a
trait in China, fiind primul om care a invatat populatia Asiei sa recunoasca plantele utile si sa le cultive.
9
 Civilizatia hindusa in schimb a conferit plantelor semnificatii religioase sfinte asa cum reiese din celebrele
carti ale indienilor numite ―Vedele‖ care dateaza din mileniul II i.Hr.

La greci studiul plantelor a capatat un caracter stiintific, ei considerand plantele fiinte vii ca si animalele. In
perioada cuprinsa intre sec. 6-4 i.Hr., considerata prima epoca infloritoare culturala si stiintifica a
Greciei antice s-au remarcat savantii Aristotel care a fost considerat geniul antichitatii si Teofast, discipol al
lui Aristotel, care a fost considerat cel mai de seama botanist al antichitatii. In operele sale ―Cauzele
plantelor‖ si ―Cercetarea plantelor‖ clasifica pentru prima data plantele in:
o arbori,
o arbusti,
o semiarbusti
o ierburi.

La romani, Dioscoride, medic grec care a insotit legiunile romane in expeditii s-a preocupat de
proprietatile curative ale plantelor. El a clasificat plantele in 4 grupe mari:
Medicinale
Aromatice
Veninoase
Alimentare
In opera sa ―De materia medica‖ descrie 700 de specii de plante.

Plinius cel Batran a fost un mare enciclopedist. Opera sa ―Istoria naturalis‖ cuprinde 37 de carti dintre
care 16 sunt consacrate studiului plantelor, descriind peste 1000 de specii de plante

Cunostinte despre morfologia plantelor apar o data cu aparitia oranduirii sclavagiste, dar datorita tehnicii
rudimentare existente in acea perioada s-au adunat materiale din domeniul morfologiei plantelor, acesta
devenind o stiinta de sine statoare.

Din sec. 18 dezvoltarea morfologiei ia un mare avant la fel ca si celelalte ramuri ale botanicii.

In istoricul dezvoltarii morfologiei plantelor, incepand cu sec. 18 si pana azi se disting 4 etape:
1. perioada lineéana, caracteristica sec. 18 dominata ca personalitate de botanistul suedez Karl Lineé
care are ca scop descrierea de noi plante sau forme mai noi ale organelor de plante.

2. perioada goetheana sau a morfologiei comparate. Goethe in lucrarile sale emite ipoteza
metamorfozei unitare a tuturor organelor vegetale.

3. perioada morfologiei evolutioniste si experimentale. Apar structuri si forme noi ceea ce denota ca
plantele se gasesc intr-un proces continuu de evolutie

4. perioada morfologiei sec. 20 , cand datorita folosirii metodei comparativ-filogenetice si datorita

dezvoltarii tehnicii si mijloacelor de cercetare apar o serie de ramuri noi ale stiintei:
o genetica,
o biologia moleculara,
o biochimia,
o biofizica

In Romania prima lucrare de morfologie apare in 1880 si apartine lui Anastasie Fatu - ―Elemente de

10
botanica‖ ce cuprinde notiuni de:
o citologie,
o histologie,
o organografie
o fiziologie vegetala.

Profesorul Busuleag a publicat studii despre fructe.

Ioan Grintescu a publicat ―Curs de botanica in 5 fascicule‖ si ―Curs de botanica farmaceutica‖

Studiul anatomiei vegetale e legat de descoperirea si perfectionarea microscopului fotonic si electronic. In

sec. 16 incepe confectionarea lentilelor de sticla, la sfarsitul sec. mai multi fizicieni construiesc primul
microscop.

Un loc aparte il au olandezul Lunwenhoek care construieste un microscop cu putere de marire de 200X, lui
ii datoram faimoasa scrisoare adresata in 1676 Societatii Regale din Londra in care descrie pentru prima
data lucrurile vazute la microscop numinte de el animalute.

In 1655 apare lucrarea fizicianului Robert Hook in care se arata aplicatiile microscopului construit de el si in
care sunt prezentate si o serie de desene dintre care 2 reprezinta fragmente de sectiuni prin pluta unde se
observa pentru prima data structura celulara a unui tesut vegetal (suber). In descriere se folosesc pentru prima
data termenii de celula si perete celular.

Lucrarea italianului Marcello ―Opera omnia‖ constituie prima lucrare de anatomie vegetala si animala in
care autorul descrie celulele pe care le denumeste sacule (lutricule).

Timp de peste 100 de ani nu se mai inregistreaza nici un progres in domeniul anatomiei pana in sec. 19
cand tehnica microscopiei se imbunatateste la fel ca si tehnica efectuarii preparatelor microscopice.
In sec. 19 se elaboreaza:
 ―Teoria fisulara‖,
 ―Teoria celulara‖,
 ―Teoria moderna‖-1865 cand se descopera numeroase organite si structure:
o nucleu,
o nucleoli,
o membrana celulara,
o substrat fundamental,
o cromatina,
o citoplasma.

O data cu introducerea microscopului electronic se poate vorbi de ultrastructura celulei vegetale. Primul
microscop electronic - Germania 1834-1835

Compozitia chimica a materiei e relevanta pentru originea pamanteana a vietii si derivarii din materia nevie.
Din 104 elemente chimice cunoscute in stare naturala, peste 62 se gasesc in compozitia materiei vii, gasindu-
se si in materia nevie, fapt ce dovedeste o compozitie chimica asemanatoare, diferentele constand numai in
proprietatile diferitelor elemente chimice.

La plante, indiferent de specie, in componenta acestora intra:

 13 elemente chimice a caror concentratie variaza cu tipul si functia celulelor ( C, H, O, N, S, P, Cl, Si,
11
 K, Na, Ca, Mg, Fe).
 macroelementele, respective: C-50%, O-40%, H-6%, N-2% , constituenti majori ai materiei vii
reprezinta 98% din materia vegetala uscata.
 celelalte 9 elemente precum si altele care se gasesc in cantitati infime reprezinta restul de 2% din
materia vegetala uscata.

In organism, elementele chimice se afla intr-o anumita proportionalitate. Excesul sau carenta unor
elemente chimice perturba desfasurarea normala a proceselor biologice rezultand boli sau moartea plantei.

Sistematica (taxonomia) e ramura biologiei care clasifica si stabileste ordinea naturala de inrudire si
evolutie a plantelor.

Fiziologia studiaza procesele vitale ale plantelor (ex: nutritia).

Geobotanica studiaza raspandirea plantelor pe glob si descopera legile care guverneaza aceasta
raspandire.

Ecologia plantelor studiaza mediul in care traiesc plantele.

Botanica farmaceutica e o disciplina aplicata care are ca obiect principal de studiu plantele medicinale din
punct de vedere:
 morfologic,
 anatomic
 taxonomic.

12
 CARACTERELE DE CULTURĂ A
PLANTELOR MEDICINALE

1. Geobotanica - este disciplina biologică de sinteză care se ocupă cu studiul complex al

covorului vegetal, sub aspect ecologic, fenologic, geografic şi cenologic.
Fenologia – este o ramură a biologiei care studiază influenţa factorilor meteorologici,
asupra dezvoltării plantelor, cunoştinţele de geobotanică, contribuie la zonarea agricolă a
teritoriului şi la alegerea judicioasă a sortimentului de plante pentru diferite zone.
Fundamentează teoretic şi practic tehnologia cultivării plantelor; contribuie la dirijarea eficientă
a factorilor ecologici şi la crearea mediului favorabil pentru obţinerea de producţii maxime şi de
calitate superioară.
2. Fitoecologia – este ştiinţa care studiază interrelaţiile plantele-comunităţi vegetale şi
factorilor mediului de viaţă (factori ecologici).
Factorii ecologici se clasifică astfel:
 factori climatici – apa, temperatura, lumina, aerul;
 factori edafici – reacţia chimică a solului, precum şi fertilitatea solului;
 factori orografici – altitudinea, înclinarea terenului;
 factori biotici – plante, animale;
 factori antropici – omul;
 factori universali – timpul, spaţiul, gravitaţia.
Aceşti factori acţionează asupra plantelor simultan, în complex şi compensator.

FACTORII CLIMATICI – acţionează direct asupra plantelor cu intensităţi diferite în

timp, şi de la o regiune la alta, influenţa lor putând fi puternic reliefată de zonarea vegetaţiei, de
la Ecuator spre poli în paralel cu zonarea climatică.
APA – substanţele minerale necesare plantelor sunt absorbite şi vehiculate sub formă de
soluţii apoase. Participă la sinteza şi hidroliza substanţelor organice; germinaţia necesită apă în
multiple procese fiziologice care determină trecerea embrionului de la viaţa latentă la cea
activă. Toate reacţiile biochimice se desfăşoară în prezenţa apei. Abundenţa sau lipsa apei se
reliefează puternic în înfăţişarea şi structura plantelor, implicit al covorului vegetal astfel încât
în funcţie de cantitatea de apă necesară dezvoltarea plantelor şi modificările morfo-anatomice
suferite de acestea în procesul adaptărilor se deosebesc următoarele grupe:
 hidrofite – sunt specii adaptate la mediul acvatic, prezintă modificări morfo-anatomice
profunde. Se dezvoltă ţesut aerifer până la 70% din întregul volum al organismului.
Acesta este de adaptare pentru aprovizionarea celulelor cu oxigen. Ţesuturile mecanice
devin aproape inexistente. Absorbţia se face pe toată suprafaţa organelor deoarece
cuticula lipseşte.
 higrofite – sunt specii care cresc pe soluri cu exces de umiditate, cu apa freatică aproape
de suprafaţă şi care uneori ajung să băltească.
 mezofite – sunt specii cu cerinţe mici de apă comparativ cu cele precedente; nu prezintă
adaptări speciale pentru reducerea transpiraţiei.
13
  xerofite – sunt specii adaptate la un deficit sezonier de umiditate; rădăcinile pătrund
adânc în pământ şi se ramifică, se metamorfozează devenind suculente şi asimilatoare
(Familia Cetaceae). Frunzele se răsucesc şi îşi micşorează suprafaţa de
transpiraţie (Familia Gramineae); sunt tomentoase sau filiforme, deci au tot o transpiraţie
redusă.
TEMPERATURA – procesele vitale se desfăşoară la o temperatură care variază în general
între punctul de îngheţ al apei, care este de 00C şi punctul de coagulare al proteinelor
constituente ale celulei – 45-480C.
Variaţia temperaturii duce la intensificarea sau scăderea proceselor metabolice, pentru
fiecare proces existând o temperatură optimă de desfăşurare. Temperaturile minime la care se
declanşează procesele de creştere reprezintă pragul biologic al fiecărei specii.
Interacţiunea temperaturii vegetaţiei se manifestă şi prin influenţa moderatoare pe care o
au plantele asupra temperaturii. Pe suprafaţa superioară a frunzelor temperatura este mai
ridicată decât pe suprafaţa interioară. Solurile neacoperite de vegetaţie se încălzesc mult mai
repede decât cele îmburuienate.
Cerinţele diferite ale plantelor, faţă de temperatură au condus la clasificarea lor, astfel:
a) megaterme – cresc în regiuni calde, cu temperatura medie anuală de 250C;
b) mezoterme – sunt adaptate la un climat temperat cald, cu temperatura medie anuală
cuprinsă între 15-20oC, acesta fiind un climat de tip mediteran;
c) microterme – sunt adaptate la un climat temperat rece cu temperatura medie anuală
cuprinsă între 0-14oC;
d) hechistoterme – sunt adaptate la condiţii aspre cu temperatura medie anuală sub 0°C;
e) euriterme – amplitudine heuritermă largă care suportă temperaturi atât scăzute, cât şi
ridicate. 
LUMINA – reprezintă o condiţie esenţială pentru existenţa plantelor verzi; lipsa ei poate fi
numai periodic suportată de plantele autotrofe fotosintetizate. Există o legătură între cantitatea
de lumină la care sunt expuse plantele medicinale şi conţinutul după principii active. (Exemplu:
menta – în condiţiile de iluminare scăzută sintetizează cu precădere şi mentofuranul, ceea ce
înseamnă că scade cantitatea uleiului volatil, conferind un gust amărui). În caz de iluminare
prelungită sintetizează menthol şi esteri de menthol, ceea ce face ca uleiul volatil să aibă o
calitate superioară.
Clasificarea plantelor dependente de intensitatea luminii necesară:
1. Heliofile – sunt răspândite în general în zonele de stepă, cu luminozitate intensă, în
pajişti sau culturi. Ele pot fi şi în păduri, dar se adaptează prin intermediul tulpinilor
care sunt sub formă de liane.
2. Sciafile  – se dezvoltă foarte bine în condiţii de lumină difuză asigurată mai ales de
păduri.
AERUL – influenţează plantele prin compoziţia şi dinamica sa. Asigură polenizarea
plantelor anemofile şi răspândirea plantelor anemohore prin fructele, seminţele şi sporii
acestora. Intensifică procesul de transpiraţie la plante prin îndepărtarea vaporilor de
apă existenţi pe organele acestora, ca şi procesul de evaporare a apei din sol. Are acţiune de
xerofitizare asupra plantelor cărora le deshidratează ţesuturile şi le accelerează maturitatea,
grăbind înflorirea şi fructificarea lor.
14
 Produce tulburări în creşterea organelor tinere, frunzele tinere se usucă, seminţele se
maturizează forţat sau rămân seci cu puţin endosperm. Impurificarea aerului cu diferite
substanţe şi pulberi reziduale afectează adesea foarte profund vegetaţia mergând până la
moartea plantelor.
FACTORII EDAFICI – aceştia sunt factori specifici solului, influenţând covorul vegetal
prin structură, textură, reacţie chimică, grad de umiditate, fertilitate etc. favorizând interrelaţii
profunde între plante şi sol, fenomenul fiind reliefat de existenţa a numeroase specii şi
fitocenoze care preferă un anumit tip de sol, devenind plante indicatoare.
Reacţia chimică a solului, şi anume aciditatea accentuată este indicată de Vaccinium
myrtillus, iar pe solurile bazice este răspândit trifoiul mărunt. Unele specii preferă solurile
calcaroase (bumbac şi viţa de vie).
FACTORI OROGRAFICI – altitudine şi expoziţie 
1) Altitudinea – paralel cu creşterea înălţimii faţă de nivelul mării se modifică lumina,
temperatura şi precipitaţiile, ceea ce duce în mod firesc la schimbări la răspândirea şi
structura florei şi vegetaţiei. S-a constatat că există o legătură strânsă între cantitatea de
principii active şi altitudinea la care creşte planta (Exemplu: fructele de măceş recoltate
din zona de deal şi de munte au o cantitate net superioară de vitamina C, comparativ cu
fructele recoltate din zona de câmpie);
2) Expoziţia – influenţează gradul de luminozitate, temperatura şi curenţii de aer.
FACTORII BIOTICI. Între anumite plante superioare şi microorganisme se desfăşoară
raporturi de simbioză. Exemplu: cantitatea de pectine din vâsc depinde de anotimpul care se
recoltează (mai mare primăvara decât toamna sau iarna).
FACTORII ANTROPICI. Datorită activităţii sale constituente şi a mijloacelor tehnice de care
dispune, omul poate provoca în mediul natural schimbări mult mai mari decât ceilalţi factori
biotici, într-un timp cât mai scurt.

15