Enciclopedia Plantelor Folosite in Terapia Veterinara

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ 1
TEMELIE MIHAELA
ENCICLOPEDIA
PLANTELOR MEDICINALE
FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ
ROVIMED PUBLISHERS
2 PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ
Prepress: Bogdan Barabaş
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TEMELIE, MIHAELA
Plante medicinale folosite în terapia veterinară
/ Mihaela Temelie; ed.: Viorel Medveţki. - Bacău :
Rovimed Publishers, 2008
Bibliogr.
Index
ISBN 978-973-7719- 28-2
I. Medveţki, Viorel (ed.)
633.88
615.322
Copyright © by ROVIMED PUBLISHERS
Editura ROVIMED PUBLISHERS

www.rovimed.com
e-mail: editura@rovimed.com
TEMELIE MIHAELA
ENCICLOPEDIA
PLANTELOR MEDICINALE
FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ
ROVIMED PUBLISHERS
CUVÂNT ÎNAINTE
Animalele, indiferent de modul lor de hrănire, consumă diferite plante sau organe ale
acestora în scopul diminuării şi, chiar, tratării stărilor lor de boală.
Inteligenţa la nivelul animalelor este definită prin capacitatea acestora de a-şi adapta
comportamentul la situaţia existentă.
Se disting două modalităţi de conduite adaptative:
▪ instinctivă (automată) – exprimată prin programe ce includ experienţa speciei,
transmise genetic,
▪ deliberată – în care intervine intenţionalitatea.
Un act deliberat cu eficienţă adaptativă presupune o experienţă însuşită prin învăţare şi
memorare, o anticipare şi o elaborare adecvată. În instincte apare doar o experienţă trecută şi
memorată în genele codului genetic. Transmiterea lor la descendenţi constituie prin sine însăşi o
anticipare a condiţiilor de mediu şi a experienţelor la care va fi supus purtătorul lor. Când
experienţele individuale şi condiţiile de mediu nu corespund cu acelea memorate de specie în aceste
instincte, individul este obligat să recurgă la acte deliberate sau să piară prin lipsa capacităţii de adaptare.
În realitate există o îmbinare a celor două posibilităţi de acţiune, o „libertate a voinţei” ale
cărei limite se extind concomitent cu dezvoltarea filogenetică a sistemului nervos. Într-o lume în
continuă schimbare şi evoluţie, nici un instinct nu poate fi suficient pentru a anticipa toate condiţiile
în care va trăi purtătorul său. De aceea, acesta trebuie să fie dotat şi cu posibilităţi de acţiune
întreprinse ad-hoc. Când toate acestea sunt depăşite individul dispare.
Instinctele sunt garanţii pe care specia şi le ia pentru ca perpetuarea sa să nu se întrerupă. De
aceea, le întâlnim în lumea vie, şi acesta este motivul pentru care manifestarea lor se petrece sub
imperiul unei tensiuni la care animalul nu se poate opune fără să-şi atragă suferinţa, iar satisfacerea
lor este răsplătită prin plăcere.
În esenţa lor, conduitele instinctive constituie acte inteligente având finalităţi adaptative. Ele
sunt o expresie a inteligenţei materiei vii.
Din dragoste de animale şi de natură am continuat seria „ENCICLOPEDIA PLANTELOR

MEDICINALE” prin realizarea volumului „Enciclopedia plantelor medicinale folosite în
terapia veterinară”.
Elaborarea acestei lucrări are la bază anumite considerente de ordin teoretic şi practic:
- acest volum se adresează atât specialiştilor, cât şi publicului iubitor de animale,
- plantele medicinale pot fi încadrate la limita dintre produsele alimentare şi
medicamentele propriu-zise. Rolul lor nu se limitează la influenţarea unor procese
patologice, ci devine din ce în ce mai important în prevenirea afecţiunilor.
- în lucrare este redată răspândirea plantelor medicinale, acolo unde sunt în număr mare
şi pot fi recoltate,
- de asemenea, cartea oferă îndrumări privind recoltarea în condiţii optime a acestor
plante,
- recoltarea plantelor medicinale din flora spontană de către proprietarul
necuvântătorului oferă numeroase avantaje: mişcarea, îmbogăţirea cunoştinţelor,
valorificarea unor resurse locale,
- pentru a evita eventualele accidente, este descris cum trebuie să fie produsul obţinut
după uscare,
- se ştie că pentru a avea un efect terapeutic direct mai accentuat plantele medicinale se
administrează în amestecuri. De aceea, la fiecare afecţiune mai des întâlnită sunt
prezentate plantele medicinale indicate,
- pentru ca plantele medicinale să-şi păstreze calităţile şi efectul asupra organismului,
trebuie preparate în mod adecvat şi potrivit scopului urmărit; acest aspect este mult
mai important decât cantitatea pe care o administrăm,
- explicarea diferiţilor termeni medicali şi botanici întâlniţi în lucrare.
Lucrarea începe cu o prezentare succintă a istoriei plantelor medicinale şi a relaţiei plante -

animale, care face obiectul primului capitol „Studiu introductiv”.
În capitolul „Noţiuni generale despre plante medicinale” se prezintă principalele clase de
principii active, ca substanţe tămăduitoare pentru organismul animal. De asemenea, se indică
metodele de identificare, recoltare, uscare şi conservare ale plantelor medicinale în subcapitolul
„Obţinerea drogurilor”. Un loc aparte în acest subcapitol îl are prezentarea specială a precauţiei faţă
de plantele medicinale toxice. Capitolul se încheie cu prezentarea modurilor de prelucrare a
drogurilor [reprezentate prin materia primă de origine vegetală, animală sau minerală, care serveşte
la prepararea anumitor medicamente (conform definiţiei din DEX); organele uscate ale plantelor
medicinale, în cazul nostru].
Al treilea capitol, care este şi cel mai vast, cuprinde „Plantele medicinale folosite în
terapia veterinară”. Fiecare specie de plante se legitimează cu denumirea populară şi ştiinţifică,
urmată de încadrarea în familie, ecologia şi răspândirea în ţară. În continuare se prezintă descrierea
botanică succintă pentru recunoaşterea plantei, organul (organele) utilizat(e), recoltarea (la plantele
medicinale cele mai folosite recoltarea este însoţită de prezentarea produsului obţinut, pentru a
putea fi utilizat cu maximum de randament). Monografia plantei se completează cu compoziţia
chimică din punct de vedere al virtuţilor terapeutice, precum şi, unde este cazul, toxicologia plantei
urmată de acordarea primului ajutor în cazul unor intoxicaţii accidentale cu plante medicinale
toxice. Apoi sunt prezentate recomandările fitoterapeutice şi modul de administrare al plantelor, atât
în uz intern, cât şi în cel extern. Monografia fiecărei plante medicinale se încheie cu un tabel care
sintetizează datele cele mai importante despre aceasta. De asemenea, fiecare plantă este însoţită de
un desen alb - negru.
Explicarea succintă a diferiţilor termeni medicali şi botanici întâlniţi în lucrare face obiectul
„Glosarului”.
„Indexul de denumiri ştiinţifice” vine în sprijinul cititorului pentru a găsi planta
medicinală căutată, indiferent sub ce denumire populară ar cunoaşte-o.
Materialul bibliografic fiind foarte generos şi numeros, lucrarea se încheie doar cu o
„Bibliografie selectivă”.
Trebuie subliniat că această lucrare nu urmăreşte să prescrie tratamente şi nici să înlocuiască
consultaţia medicului, ci numai să arate însuşirile plantelor medicinale, să înlăture unele
întrebuinţări greşite şi să ajute la utilizarea lor într-un mod ştiinţific, în apărarea sănătăţii.
1 octombrie 2008
Autorul
STUDIU INTRODUCTIV
VECHIMEA CUNOŞTINŢELOR DESPRE

RELAŢIA PLANTE - ANIMALE
Din cele mai vechi timpuri, alături de asigurarea hranei, a locuinţei, etc., o necesitate vitală a
omului a constituit-o şi practicarea vindecării empirice. Sunt documente care atestă îndeletnicirea folosirii
plantelor în lecuirea bolilor de către triburile geto-dacice, care locuiau teritoriul ţării noastre. După
cucerirea romană, cunoştinţele farmacognostice şi terapeutice ale grecilor şi latinilor au completat tezaurul
cultural dac. Dintre plantele descrise de botanistul şi medicul Dioscorides (sec. I, e. n.), în lucrarea sa „De
materia medica”, între cele cu utilizări medicinal, câteva zeci au denumiri dacice.
Dintre plantele medicinale (unele şi alimentare) folosite de pe vremea tracilor până în zilele
noastre, pe teritoriul României sunt: Allium cepa (ceapa), Aconitum napellus (omagul), Hypericum
perforatum (sunătoarea), Sarothamnus scoparius (Cytisus scoparius - mături), Sambucus nigra (soc),
Chelidonium majus (rostopască), Gentiana asclepiadea (ghinţura albastră), Gentiana lutea (ghinţura
galbenă), Verbascum thapsus (lumânărică), Menta piperita (mentă), Salvia officinalis (salvie, jaleş),
Thymus vulgaris (cimbru), Achillea millefolium (coada şoricelului), Artemisia absinthium (pelin),
Taraxacum officinale (păpădia), Pimpinella anisum (anason), Carum carvi (chimion), Eryngium planum
(scaiul dracului), Conium maculatum (cucuta), etc. (A. Petrescu, 1976). Medicina empirică românească,
una dintre cele mai bogate din lume, constituie şi astăzi o preţioasă sursă de informaţie şi chiar de
inspiraţie pentru farmacognozia modernă.
În antichitate se foloseau metode de îmblânzire a animalelor sălbatice cu ajutorul unor plante
aromatice şi narcotice, care acţionau asupra sistemului nervos al acestora, modificându-le
comportamentul. Scriitorii antici vorbesc despre faptul că unii „vrăjitori” ascundeau în sandale sau între
degetele picioarelor frunze de valeriană (Valeriana officinalis) sau cătuşnică (Nepeta cataria) al căror
miros atrăgea pisicile şi câinii. Nu este de mirare că aceste personaje colindau cetăţile urmate cu docilitate
de o mulţime de animale, într-o procesiune stranie, ce uimea privitorii, sporind faima „vrăjitorului”. În
„Descrierea Eladei”, apărută în secolul al II-lea d. Hr., scriitorul grec Pausanias amintea de vânătorii care
atrăgeau lupii şi vulpile punându-şi pe ei o cămaşă impregnată cu sucuri de plante, de obicei din neamul
odoleanului (Valeriana officinalis), care produceau excitaţii vânatului. Tot el credea că acesta era şi
secretul taumaturgilor (în concepţiile religioase - persoane înzestrate cu capacitatea supranaturală de a face
minuni) care atrăgeau în jurul lor lei şi tigri fără ca sălbăticiunile să le facă vreun rău. Probabil că acest
procedeu era cunoscut şi de către unii creştini pe care romanii, condamnându-i la moarte, îi aruncau în
groapa cu lei şi care, spre stupefacţia mulţimii dornică de spectacole sângeroase, rămâneau nevătămaţi,
obţinând în acest fel graţierea. Scrieri vechi, referindu-se la astfel de odorante, arată că ele conţineau
extracte de nard (Nardostachys jatamansi) şi coacăz (Ribes sp.), precum şi uleiuri parfumate. Animalele
copleşite de miros nu cutezau să se apropie.
Studiul ştiinţific al acestor substanţe vegetale efectuat în ultimii 50 – 60 de ani, în laboratoare, a
îmbogăţit simţitor arsenalul substanţelor insectifuge de sinteză şi a pus la îndemâna îmblânzitorilor de
animale, care evoluează în circurile moderne o seamă de droguri-narcotice, care, într-o bună măsură, îi
apără de agresivitatea unor fiare care, oricât de bine dresate, pot avea uneori reacţii imprevizibile.
PRIN TIMP ŞI SPAŢIU

La începutul secolului al XIX -lea, naturalistul de origine franceză F.F.Virey, cunoscut şi ca
medic veterinar, considera că primii doctori în medicină au fost animalele. El se sprijinea pe
observaţii personale, dar şi pe informaţiile cuprinse în lucrarea „Historia naturalis” a lui Pliniu cel
Bătrân (24 – 79 d. Hr.) unde sunt prezentate multe situaţii în care animalele se folosesc de diferite
specii de plante.
Aşa, de pildă, uliul (Accipiter gentilis), când simte că i-a slăbit vederea, îşi umezeşte ochii
cu seva plantei Tragopogon picroides, care este rudă cu lăptuca sălbatecă. Pasărea zgârie tulpina cu
ghearele pentru a da de seva vindecătoare.
Rândunicile (Hirundo rustica) tratează afecţiunile asemănătoare, în cazul când acestea apar
la pui, cu latexul galben-portocaliu al rostopascăi (Chelidonium majus). Pe teritoriul ţării noastre s-
au găsit tăbliţe care dovedesc întrebuinţarea de către medicii legiunilor romane din Dacia, a acestui
remediu în tratarea afecţiunilor oculare. De astfel, în medicina populară, şi astăzi, planta este
folosită în acest scop, deşi farmacognozia modernă o recomandă pentru alte suferinţe.
Pliniu cel Bătrân notează că nevăstucile (Mustela nivalis) se imunizează împotriva
muşcăturii şerpilor veninoşi mâncând rută (Ruta graveolens), o plantă greu mirositoare, conţinând
un ulei eteric şi glicozidul rutina.
Căprioarele (Capreolus capreolus) rănite de săgeţi erau găsite rumegând frăsinel
(Dictamnus albus). Ulterior, s-a constatat că scoarţa tulpinii acestei plante aromatice este tonică şi
stimulentă, iar uleiul ei volatil este un puternic bactericid.
Râsul (Lynx lynx), în momentul în care este rănit, îşi prepară din anumite plante, pe care le
„rumegă”, o pastă pe care o aplică pe răni întinzând-o cu ajutorul limbii şi care joacă rolul unui
veritabil pansament.
Un vestit farmacist medieval, Jakob Christoffel von Grimmelshausen, relua, în 1669, ideea
lui Pliniu, potrivit căreia oamenii au ţinut seama de felul cum animalele se serveau de plantele de
leac. Astfel, în una din operele sale, mult apreciate în epocă, scria: „Credeţi voi, oameni, că noi,
animalele, suntem proaste? […] Dacă socotiţi că suntem aşa de proaste, spuneţi-mi, vă rog, cine i-a
învăţat pe porumbeii sălbatici, gaiţe, mierle şi potârnichi să folosească drept purgativ frunzele de
tulichină, iar pe turturele şi găini, păpădia? Cine a învăţat pe câini şi pe pisici să mănânce iarbă
înrourată, când vor să-şi curăţe pântecele? Cine sfătuieşte pe mistreţi să mănânce iederă şi pe urşi
mătrăgună, acestea fiind medicamente pentru ei? Cine l-a îmbiat pe vultur să caute şi să folosească
geode când nu-şi poate depune ouăle decât cu greutate? Şi cine îndeamnă pe şarpe să mănânce
molură când năpârleşte şi vrea să-şi limpezească vederea?”
La ţară se spune că atunci când câinele are dureri de cap consumă frunze de iarba-câinelui
(Cynodon dayctylon). În cazuri asemănătoare pisicile se tăvălesc peste cătuşnică (Nepeta cataria).
Vulpile (Vulpes vulpes), care au mâncat momeli cu otravă, consumă boabe de dalac (Paris
quadrifolia), a căror acţiune vomitivă ar putea constitui un antidot.
Este un fapt verificat experimental că multe animale folosesc plantele în combaterea
paraziţilor intestinali. De pildă, câteva din speciile care hibernează mănâncă spre sfârşitul verii
plante cu acţiune dezinfectantă pentru tubul digestiv, cum ar fi pelinul (Artemisia absinthium) şi
leurdă (Allium ursinum) a căror acţiune fitoncidă şi vermifugă este recunoscută. Ierunca sau cocoşul
de mesteacăn (Tetrastis bonasia) consumă, în timpul iernii, amenţi (mâţişori) de mesteacăn, care, de
asemenea, curăţă tubul digestiv de tenii şi de alţi paraziţi intestinali.
Animalele, indiferent de modul lor de hrănire, consumă diferite plante sau organe ale
acestora în scopul diminuării şi, chiar, tratării stărilor lor de boală. Iată câteva plante folosite de
animale în scop „terapeutic” şi acţiunea acestora:
Este cunoscut faptul că frunzele de brad (Abies alba) sunt consumate de cocoşul de munte
(Tetrao urugallus), atât ca hrană, cât şi ca preventiv al alterării mijloacelor de apărare imună.
Carnivorele consumă planta cunoscută sub numele de dragavei (Rumex crispus) în

traheobronşită, tuse uscată, iritantă, agravată la inspir profund. S-a remarcat, de asemenea, că
dragavei este consumată de animale şi în tusea tuberculoasă.
Frunzele de leurdă (Allium ursinum) combat coriza spasmodică la toate speciile de animale,
dar, îndeosebi, la pisica sălbatecă (Felis silvestris) şi la râs [Felis (Lynx) lynx], corize banale sau
rinite sezoniere care debutează cu strănuturi numeroase, urmate de apariţia unei secreţii apoase, care
cade sub formă de picături din nas şi irită narinele şi buza superioară, coriza de primăvară
(provocată de vântul umed din N – E), cu scurgeri arzătoare, care erodează nasul şi buza superioară.
Cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus capreolus), capra-neagră (Rupicapra
rupicapra) îşi „tratează” emfizemul, tusea brutală, expiraţia dificilă mâncând flori sau fructe de soc
(Sambucus nigra), în funcţie de sezon.
Cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus capreolus), capra-neagră (Rupicapra
rupicapra), consumă partea aeriană de urzica mică (Urtica urens) pentru diminuarea efectelor
urticariei de origine alimentară, toxică sau alergică.
Carnivorele consumă partea aeriană a viorelelor (Scilla bifolia) pentru a „trata”
traheobronşita, cu instabilitate termică şi circulatorie. Pierderea mirosului antrenează scăderea
apetitului.
Sute de astfel de observaţii, făcute de-a lungul secolelor, au dus la concluzia că medicina
populară şi farmacologia primitivă s-au inspirat, iniţial, din aceste manifestări ale instinctului de
apărare şi conservare specific animalelor.
Desigur că autoterapia vegetală a animalelor a fost o posibilă şi importantă sursă de
inspiraţie pentru omul primitiv, dar nu unica, deoarece acesta se găsea în faţa unor situaţii când doar
propria lui experienţă trebuia să decidă asupra plantelor presupuse utile. Şi era firesc, deoarece el
întâlnea unele specii de plante care reacţionau în organismul uman astfel decât în cele animale. De
exemplu:
▪ valeriana (Valeriana officinalis), la animale (în special, la tigri şi pisici) este excitantă, în
timp ce la om este sedativă,
▪ fructele de mătrăgună (Atropa belladonna), bine tolerate de păsări, produc prin ingerare, la
om, tulburări grave,
▪ osul-lemnului (Sarothamnus scoparius) este toxic pentru om, din cauza sparteinei, în timp
ce pentru iepuri şi căprioare ei constituie hrana de bază în timpul iernii.
NOŢIUNI GENERALE DESPRE

PLANTELE MEDICINALE
PRINCIPIILE ACTIVE ALE PLANTELOR MEDICINALE

Cunoştinţele despre plantele medicinale, atât de folosite în prezent, reprezintă împletirea tradiţiei
medicinii empirice cu cercetările cele mai recente, realizate în acest domeniu – un valoros tezaur oferit de
natură omului şi animalelor, în scopul vindecării diferitelor afecţiuni. Deşi se fac în continuare descoperiri de
noi substanţe vegetale, astăzi se cunosc bine substanţele tămăduitoare ale plantelor numite principii active.
Acestea au fost încadrate în mai multe clase şi anume: alcaloizii, hidraţii de carbon, glicozidele
(heterozidele), saponinele, principiile amare, uleiurile, taninurile, acizii organici, vitaminele, antibioticele.
La enumerarea substanţelor conţinute de către o specie de plantă medicinală se apelează frecvent la
toţi compuşii identificaţi în planta respectivă. Astfel, la o asemenea înşiruire se nominalizează o serie întreagă
de compuşi chimici: „planta conţine aminoacizi, grăsimi, zaharuri, amidon, mucilagii, potasiu, etc.”, texte cu
care nu se spune nimic fiindcă nu există nici o plantă care să nu conţină substanţe din grupele menţionate.
Situaţia se schimbă doar atunci, când substanţa cu pricina se găseşte într-un procent semnificativ mai mare în
comparaţie cu alte plante. Cantităţile însemnate de mucilagii din nalbă sau podbal conferă acestor substanţe
interes terapeutic. Din întreaga compoziţie chimică a unei specii prezintă interes terapeutic numai substanţele
biologic active. Valoarea produsului vegetal este condiţionată de conţinutul în principii active.
Grupele de principii active sunt următoarele:
1. Alcaloizii. Sunt primele principii active descoperite de chimişti şi sunt substanţe cu caracter bazic,
răspândite, în special, la dicotiledonate. Aceştia constituie un grup foarte eterogen din punct de
vedere chimic. Caracterele comune ale tuturor alcaloizilor sunt:
- prezenţa azotului în molecula lor,
- formează săruri cu acizii,
- produc tulburări puternice în organism.
Majoritatea alcaloizi se prezintă sub formă cristalină, puţini în stare lichidă [coniina din
cucută (Conium maculatum), nicotina din tutun (Nicotiana tabacum)].
Dintre alcaloizii întâlniţi în plantele medicinale cităm: efedrina extrasă din cârcel (Ephedra
distachya), colchicina otrava brânduşei de toamnă (Colchicum autumnale), atropina alcaloid al
mătrăgunei (Atropa belladonna), hioscianina extrasă din măselariţă (Hyoscyamus niger), opiul scos
din capsulele mac (Papaver rhoeas) conţine 23 de alcaloizi (cei mai folosiţi: morfina, codeina,
tebaina, narcotina, papaverina), chelidonina întâlnită în rostopască (Chelidonium majus), harmina,
principiul activ al plantei Peganum harmala, întâlnită în cimitirele dobrogene, veratrina extrasă din
stirigoaie (Veratrum album), aconitina obţinută din omag (Aconitum taricum), leonurina din talpa-
gâştii (Leonurus cardiaca), singura labiată înzestrată cu alcaloizi.
2. Hidraţii de carbon. Dintre cele mai importante holozide (hidraţi de carbon) pot fi enumerate:
 Gume. Gumele sunt poliglucide complexe, care prin hidroliză dau galactoză, manoză,
glucoză, ramnoză, xiloză şi alte monoze. Ele au proprietatea de a reţine apa, formând
cleiuri, soluţii mucilaginoase şi geluri. Se întâlnesc la seminţele plantelor din familiile
Leguminosae, Liliaceae şi în tuberculii plantelor din familia Araceae, sub formă de
substanţe de rezervă. Gumele au proprietăţi emoliente.
 Mucilagii. Mucilagiile se găsesc în scoarţele unor copaci, în cotiledoanele multor
seminţe unde au rol de a reţine apa, preîntâmpinând procesul de deshidratare.
Mucilagiile au diverse roluri. Acestea se găsesc în diferite specii de nalbă (nalbă -
Lavatera thuringiaca, nalbă creaţă - Malva verticillata, nalbă mare - Althaea officinalis,
nalbă mică - Malva pusilla, nalbă de pădure - Malva sylvestris, nalbă măruntă - Malva
neglecta), poroinic (Orchis morio).
 Pectine. Pectinele sunt polizaharide de natură necelulozică, care se găsesc în structura
peretelui celular al plantelor, mai ales în fructe (aproximativ 30%), în bulbi şi fibre
vegetale. Pectinele sunt substanţe hidrofile, care prin îmbibare cu apă se transformă în
mucilagii. În fructele coapte pectinele se combină cu apă, glucide şi acizi în diferite

concentraţii şi dau naştere la geluri. Pectinele intră în compoziţia membranei celulare,
dar se pot acumula şi în vacuole. Aceste substanţe au acţiune coagulantă şi astringentă.
Exemple de plante care conţin în fructe pectine: gutui (Cydonia oblonga), măr (Malus
domestica), afin (Vaccinium myrtillus), păr (Pyrus sativa)
 Celuloză. Celuloza este un polizaharid ce constituie principalul component al
membranei celulei vegetale. Conţinutul de celuloză variază considerabil la diferite tipuri
de celule: astfel în ţesutul lemnos este în proporţie de 40 – 50%, pentru ca în celulele
endospermului să ajungă la 1%, iar în stratul suberos al pereţilor secundari să lipsească.
În plante celuloza este asociată cu alte substanţe: lignina, pectina, hemiceluloza, diferite
răşini, lipide, glicozide, taninuri, etc. Celuloza este importantă pentru activitatea tubului
digestiv.
 Amidon. Amidonul reprezintă rezerva de polizaharide cea mai însemnată din plantele
verzi şi constituie principala sursă de glucide (oze) pentru alimentaţia omului şi hrana
animalelor. Amidonul, rezultat în urma procesului de fotosinteză, se depozitează în
seminţe, bulbi şi tuberculi, sub formă de granule de mărimi, structură şi aspect
caracteristice pentru diferite specii vegetale. Granulele de amidon conţin pe lângă
polioze constituente ale amidonului şi apă, fosfaţi, lipide, acizi graşi, etc. Amidonul are
rol energetic.
3. Glicozide (heterozide). Glicozidele sau heterozidele sunt compuşi alcătuiţi dintr-o componentă
glucidică şi o componentă neglucidică, denumită aglicon, a cărei structură chimică poate fi foarte
diferită. Agliconul conferă glicozidelor proprietăţi fizice, chimice şi farmacologice specifice,
condiţionând în cea mai mare măsură utilizarea lor ca substanţe terapeutice. Din grupul glicozidelor
fac parte:
 Cardiotonice. Acest tip de glicozide sterolice este răspândit în frunzele plantelor din
familiile Apocynaceae, Liliaceae şi Scrophulariaceae. Au acţiune favorabilă asupra
cordului bolnav, diminuând pulsul, regularizând ritmul şi bătăile inimii; acţionează
uneori şi ca diuretic. Exemple de substanţe cardiotonice: digitalina din degetar (Digitalis
purpurea, D. lanata), convalatoxina din lăcrămioară (Convallaria majalis), adoniziada
şi adenivernozida prezente în ruşcuţa de primăvară (Adonis vernalis), erizimina
conţinută de micşunele sălbatice (Erysimum diffusum).
 Antracenozide. Compuşii din această categorie au culoare galbenă, portocalie şi roşie
şi se găsesc în rădăcinile mai multor plante, dar, în special, în scoarţa şi frunzele de
Rhamnus frangula (cruşin). Din această categorie fac parte frangulina şi senozida.
Acţiunea lor este purgativă sau laxativă ori laxativ-purgativă. Alte substanţe
antracenozide se găsesc în rădăcină de revent (Rheum palmatum), măcriş (Rumex
acetosa).
 Flavonozide. Compuşii din această categorie se găsesc în florile şi rădăcinile unor
plante din familiile Scrophulariaceae, Compositae, Leguminosae, Rosaceae, fiind
cunoscuţi circa 50 derivaţi flavonici care se găsesc liberi sau sub formă de glicozide.
Flavonele formează cristale incolore. Ele au acţiune, predominant, diuretică. Exemple
de substanţe flavonozide: apigenina conţinută de muşeţel (Matricaria chamomilla),
gura leului (Antirrhinum majus), quercetina ce se găseşte în trandafir (Rosa centifolia,
R. damascena) hamei (Humulus lupulus).
 Tioglicozide. Tioglicozidele, un alt grup de glicozizi sulfuraţi, prezintă caracteristici de
activare locală a circulaţiei sângelui, revulsive. Se găsesc în muştar alb (Sinapis alba),
muştar negru (Sinapis nigra), hrean (Armoracia rusticana) şi alte specii de crucifere.
4. Taninuri. Taninurile sunt substanţe prezente la numeroase specii de plante superioare şi localizate în
sucul vacuolar al celulelor corticale, frunzelor şi fructelor. Taninurile se prezintă sub forma unor
soluţii concentrate, refrigerente. Proporţia în care se găsesc ele variază în limite foarte mari, de
exemplu: în scoarţa de Quercus sp. 10 – 20%, la Salix sp. 9 – 13%, la Tilia sp. 15 – 20%, etc.
Taninurile sunt astringente şi au rol hemostatic.
5. Saponozide. Saponozidele sunt răspândite îndeosebi la reprezentanţii familiilor Dioscoreaceae,

Amarylidaceae, Liliaceae, Scrophulariaceae. Din acest grup fac parte saponinele: tigonina, gitonina,
digitonina, holoturina, etc. Saponinele au acţiune expectorantă, hemolizantă şi în unele cazuri depurativă.
6. Principii amare. Substanţele amare formează o grupă în care pot fi încadrate substanţe de diferite
structuri datorită unei singure proprietăţi organoleptice comune, şi anume: gustul lor este amar chiar
şi în diluţii mari. Se întâlnesc frecvent la plantele din familia Compositae. Produsele amare pot fi:
amare pure, amare mucilaginoase şi amare aromatice, acestea din urmă conţinând şi ulei volatil.
Glicozizii amari se găsesc în ghinţură albastră (Gentiana asclepiadea), ghinţură galbenă (Gentiana
lutea), fierea pământului (Centaurium umbellatum), păpădie (Taraxacum officinale). Uleiurile
volatile cu principii amare se întâlnesc în pelin (Artemisia absinthium), în angelică (Angelica
archangelica). Substanţele amare au acţiune tonic – amară, stomahic şi stimulează pofta de mâncare.
Aceste remedii se prescriu sub formă de tincturi amare.
7. Uleiuri eterice. Uleiurile eterice se află sub forma unor picături refrigerente, volatile. Se întâlnesc, de
exemplu, în celulele petalelor de Rosa canina (măceş), în perii secretori de la plantele familiei
Labiatae. Pereţii celulelor în care se găsesc uleiuri eterice sunt, de obicei, suberizaţi, fiind astfel
impermeabili. Uleiurile eterice se depozitează în vezicule intracelulare lipsite de membrană sau în
cazul perilor secretori, după elaborarea lor în citoplasmă traversează peretele şi se acumulează într-o
veziculă subcuticulară de unde se evaporă în atmosferă. Aceste substanţe sunt importante pentru
efectul lor antimicrobian şi antiseptic.
Uleiurile eterice se împart în trei categorii, după natura chimică a principalelor compuşi care
le dau mirosul caracteristic:
▪ uleiuri care conţin compuşii seriei alifatice: ulei de trandafir, ulei de nalbă, ulei de
levănţică, ulei de coriandru, ulei de lămâi;
▪ uleiuri care conţin terpene şi derivaţii lor:
- terpene monociclice: uleiul de mentă, uleiul de salvie, uleiul de obligeană;
- terpene diciclice: uleiul de pelin, uleiul de pin, uleiul de ienupăr, uleiul de
valeriană;
▪ uleiuri care conţin produşi din seria aromatică: uleiul de cimbru, uleiul de sovârf, uleiul
de anason, uleiul de fenicul.
8. Uleiuri grase. Uleiurile grase se întâlnesc în cantităţi mici în diferite organe ale plantelor, dar ele se
depozitează în cantităţi mari doar în seminţe, ca substanţă de rezervă pentru embrion. În planta vie
uleiurile sunt întotdeauna mai uşoare decât apa, nu se dizolvă în apă şi alcool (cu excepţia ricinului),
dar se dizolvă rapid în eter. Dintre uleiurile grase cele mai cunoscute şi frecvent folosite în fitoterapie
se numără uleiul de ricin, uleiul de migdal, uleiul de bumbac, uleiul de floarea-soarelui, uleiul de
cânepă, uleiul de in.
9. Uleiuri volatile. Uleiurile volatile sunt substanţe aromate întâlnite în diferite părţi ale plantelor
(rădăcină, tulpină, frunze, flori) care se extrag, de obicei, prin distilare cu apă. Sunt lichide grase la
pipăit, dar se deosebesc de uleiurile grase prin volatilitate, prin miros aromat şi prin solubilitatea lor
rapidă în alcool. Deşi foarte puţin solubile în apă, uleiurile volatile împrumută acesteia parfumul şi
gustul lor, dând naştere la „ape aromate”, folosite în fitoterapie.
10. Acizi organici. Acizii organici sunt compuşi care conţin una sau mai multe grupări carboxilice. Sunt
larg răspândiţi în regnul vegetal sub formă de acid oxalic (măcriş - Rumex acetosa), de acid malic
(măr - Malus domestica), de acid citric (lămâi - Citrus limon), etc. sau sub formă de săruri sau esteri
ai acestora. Se găsesc, mai ales, în fructe proaspete (zmeură, fragi, mure, etc.) contribuind la
stabilitatea vitaminei C din produsele vegetale şi, în cazul acidului citric, la prevenirea formării
calculilor urinari oxalici.
11. Răşini. Răşinile provin din oxidarea şi polimerizarea uleiurilor eterice. Sunt substanţe vâscoase, cu o
compoziţie complexă, fiind un amestec de terpene şi acizi rezinici. Se găsesc în citoplasmă sub
forma unor picături fine, strălucitoare, care difuzează în spaţii intercelulare sau se depozitează în
cavităţi şi canale rezinifere.
12. Fitoncide. Fitoncidele sunt substanţe volatile, similar antibioticelor, sintetizate de unele plante
superioare (îndeosebi plantele din familiile Liliaceae, Cruciferae) şi au proprietăţi bacteriostatice,
antibactericide şi antifungice. De pildă: filicina din ferigă (Dryopteris filix-mas) combate viermii
intestinali, santonina conţinută de pelin (Artemisia absinthium) combate viermii intestinali, aliina din
usturoi (Allium sativum), posedă efect antibiotic al căilor digestive şi respiratorii. Unele glicozide
fenolice, cu proprietăţi antibiotice cum ar fi arbutina din merişor (Vaccinum vitis idaea), geina din
cerenţel (Geum urbanum), salicina din salcie (Salix alba).
13. Vitamine. Vitaminele sunt substanţe organice complexe, indispensabile desfăşurării normale a proceselor
vitale. Organismul animal are nevoie de un aport zilnic din toate cele 13 vitamine absolut necesare. Acestea
sunt: A, B1, B2, B6, B12, C, D – D1 – D3, E, H, K – K1 – K2, PP, acid pantotenic, acid folic.
Vitaminele constituie principiile cele mai importante care sunt sintetizate în frunze (în
special). Plantele medicinale nu oferă cantităţi prea mari din vitamine, dar înaltul lor grad de
asimilabilitate, faptul că se absorb împreună cu celelalte principii active (care vin să completeze
efectul terapeutic urmărit) le conferă acestora o importanţă deosebită. De exemplu:
- măceşul (Rosa canina), în fructe este bogat în vitamine C, A, B1, B2, P, K, acid
nicotinic, dar şi alte substanţe cu valoare terapeutică cum ar fi: tanin, acid malic, acid
citric, pectine, zaharuri.
- urzica (Urtica dioica) este bogată în vitamine C, K, A, B2; mai conţine substanţe
azotoase, clorofilă, mucilagii.
Lipsa vitaminelor produce carenţe grave în organism (avitaminoze), care pot fi combătute
fie cu alimente vegetale (ce conţin respectiva vitamină), fie cu siropuri sau chiar vitamine preparate
prin biosinteză. Vitaminele necesare organismului animal se caracterizează prin:
▪ Vitamina A (axeroftol, antixeroftalmică) se găseşte în carotinidele plantelor galbene, roşii,
verzi (de exemplu lămâi - Citrus limon, portocal - Citrus aurantium), jucând un rol
important în mecanismul percepţiilor luminoase şi metabolismul calciului.
▪ Vitamina B1 (tiamina, aneurina, antiberi-beri) şi vitamina B2 (lactoflavina, riboflavina) sunt
importante în asigurarea funcţiilor sistemului nervos şi în metabolismul glucidelor şi se
găsesc în diferite organe ale plantelor superioare, dar, în special, în drojdia de bere
(Saccharomyces cerevisiae).
▪ Vitamina B6 (piridoxina) se găseşte în varză albă (Brassica oleracea var. capitata forma
alba), varză roşie (Brassica oleracea var. capitata forma rubra), spanac (Spinacia
oleraceae), ţelină (Apium graveolens), salată (Lactuca sativa), morcov (Daucus carota ssp.
sativus), nap (Brassica napus), fasole (Phaseolus vulgaris), cartof (Solanum tuberosum),
mazăre (Pisum sativum), ceapă (Allium cepa). Posedă un rol important în metabolism,
sporeşte rezistenţa la infecţii.
▪ Vitamina C (acid ascorbic, antiscorbutică), se formează din abundenţă în fructele de măceş
(Rosa canina), şi de cătină (Hippophae rhamnoides), de scoruş de munte (Sorbus
aucuparia) şi de coacăze negre (Ribes nigrum), în frunze de ciuboţica-cucului (Primula
officinalis), jucând un rol important în metabolism, în coagularea sângelui şi sporirea
rezistenţei la infecţii.
▪ Vitamina E (tocoferol, factorul antisterilităţii) se găseşte în organele verzi şi în seminţe, în
perioada de germinaţie. Ea asigură buna funcţionare a organelor genitale şi are efect
antiiritant.
▪ Vitamina F se găseşte din belşug în ulei de in (Linum usitatissimum), ea contribuind la
menţinerea troficităţii pielii şi la metabolismul colesterolului.
▪ Vitamina K (fitomenadiona), prezentă în special în mătasea porumbului (Zea mays), varză
albă (Brassica oleracea var. capitata forma alba), varză roşie (Brassica oleracea var.
capitata forma rubra), frunze de traista-ciobanului (Capsella bursa pastoris), urzică (Urtica
dioica), joacă un rol însemnat în procesul de coagulare a sângelui.
▪ Vitamina P (antipelagroasă, a permeabilităţii capilare) este un complex de compuşi
flavonici, întărind acţiunea vitaminei C, sporind rezistenţa capilarelor şi a venelor,
îmbunătăţind tensiunea arterială.
14. Antociani. Antocianii sunt pigmenţi răspândiţi în flori, fructe, frunze, rădăcini care îşi schimbă
culoarea în funcţie de pH – ul celular. Cei mai cunoscuţi antociani sunt: peonina (bujor - Paeonia
officinalis), malvina (nalbă - Malva glabra), cianina (albăstriţă - Centaurea cyanus), macocianina
(mac - Papaver rhoeas), delfinina (nemţişori de câmp - Consolida regalis), venina (din struguri roşii
- Vitis vinifera), etc. Rolul lor este insuficient cunoscut.
FARMACIA DIN PLANTE

Cunoaşterea plantelor medicinale şi recoltarea lor trebuie apreciate şi ca activităţi în mijlocul
naturii, ca ocazii de a face instructive şi utile ieşirile în căutarea aerului curat, liniştii şi frumuseţii. Pentru
cei interesaţi de regulile şi metodele de recoltare şi preparare a produselor fitoterapeutice.
Drogul reprezintă materia primă de origine vegetală, care serveşte la prepararea de produse
fitoterapeutice (infuzie, decoct, tinctură, sirop, etc.), a unor medicamente.
Se cunoaşte faptul că, de la locul de origine al plantei până la produsul vegetal folosit (drogul),
trebuie parcurse mai multe etape, fiecare având o deosebită importanţă:
A. cunoaşterea (identificarea) plantelor medicinale şi a zonelor lor de răspândire,
B. recoltarea plantelor medicinale care presupune mai multe faze:
a. perioada şi momentul recoltării,
b. tehnici generale de recoltare,
c. transportarea plantelor proaspăt recoltate,
C. uscarea plantelor medicinale,
D. conservarea (păstrarea) plantelor medicinale.
A. Identificarea plantelor medicinale şi a zonelor lor de răspândire.

Datorită unor asemănări care există între specii mai mult sau mai puţin apropiate, este posibilă
confundarea lor cu plante lipsite de valoare terapeutică. Recoltarea altei plante în locul celei căutate este
uneori dăunătoare, alteori zadarnică. Substituirea cu o plantă toxică poate să ducă la otrăviri.
Recoltarea unor plante nu se poate face an după an din aceleaşi locuri. În scurtă vreme s-ar ajunge
la dispariţia lor din zonă. Aşa sunt: coada şoricelului (Achillea millefolium L.), cruşinul (Rhamnus frangula
L.), iarba mare (Inula helenium L.), mătrăguna (Atropa bella-donna L.), sunătoarea (Hypericum
perforatum L.). Se recomandă ca, după un an de recoltare, să li se lase un an pentru refacere.
Plantele nu sunt răspândite toate în aceleaşi locuri, nu cresc toate într-o singură zonă. La loc
deschis, în câmpii, sunt răspândite anumite specii, care au nevoie mare de lumină şi de căldură, dar nu
necesită prea multă umezeală, iar în zonele de munte tot plante iubitoare de lumină, dar rezistente la frig şi
cu viaţă mai scurtă. Pe dealuri şi, mai ales, la adăpostul văilor şi pădurilor, cresc plantele care se
mulţumesc cu mai puţină lumină, dar au nevoie de multă umezeală. Alte specii cresc pe locuri virane, în
margini de drumuri şi de căi ferate, în apropierea locuinţelor, pe ruine, etc. Trebuie bine cunoscute plantele
medicinale, dar şi locurile în care este mai bogat răspândită fiecare specie.
Este necesar să se cunoască bine şi partea din plantă care trebuie recoltată. De exemplu, nu trebuie
recoltată planta întreagă, atunci când este nevoie numai de frunze, flori sau fructe. Este dăunătoare
distrugerea plantei fără nici un scop şi nu trebuie, nu sunt utile părţile de plantă care nu au valoare
medicinală. Astfel, de la pătlagină se recoltează frunza, denumită în latineşte Plantaginis folium, după
numele plantei şi după partea recoltată, de la soc florile - Sambuci flores şi fructele - Sambuci fructus şi aşa
mai departe.
B. Recoltarea plantelor medicinale.

Pentru a avea produse fitoterapeutice de calitate, plantele medicinale se recoltează numai din regiuni
nepoluate, departe de drumuri şi de căi ferate.
a. Perioada şi momentul recoltării. Perioada de timp cea mai potrivită pentru recoltarea
unei plante este de mare însemnătate. Este necesar să se cunoască în ce epocă, la care vârstă din
timpul creşterii şi dezvoltării, părţile care trebuie recoltate sunt mai bogate în principii active, adică
în substanţele care le dau acţiunea şi valoarea terapeutică.
Este necesar să se cunoască mai întâi în ce lună a anului poate să înceapă recoltarea
fiecărei plante, adică aşa-zisul calendar al recoltatorului. Se urmăreşte apoi, din timp în timp,
apropierea epocii potrivite pentru recoltare, mai ales, că dintr-o parte în alta a ţării şi de la un an la
altul sunt diferenţe climatice care grăbesc sau întârzie viaţa plantelor.
De cele mai multe ori trebuie să se cunoască şi momentul din zi, în care urmează să se facă
recoltarea. Unele plante se recoltează în zori pe rouă, ca să nu li se scuture fructele; dacă nu se poate în
zori, se vor recolta noaptea la lumina lunii. Altele se pot recolta numai după ce se ridică roua.
Nici starea timpului nu este indiferentă pentru stabilirea momentului de începere a

recoltării. Plantele medicinale nu se recoltează pe timp de ploaie. Mai mult, unele dintre ele
se recoltează pe timp uscat şi însorit, altele pe timp uscat şi noros, dar cald, altele pe timp
noros şi răcoros. Recoltarea plantelor aromatice necesită trecerea unui interval de timp de
una sau două zile însorite după ploaie, pentru ca vremea să fie uscată, dar cel mai bun pentru
recoltarea lor este timpul cald şi noros.
Rădăcinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) şi tuberculii (Tuber), adică
părţile subterane ale plantelor medicinale, se recoltează primăvara timpuriu, înainte de
formarea mugurilor sau părţilor aeriene, deci în perioada de repaus. Înainte de recoltarea
acestor organe trebuie să se acorde multă atenţie şi siguranţă identificării speciei, deoarece
acum se pot ivi cele mai multe confuzii.
Părţile aeriene (Herba) se recoltează, de obicei, cu puţin înainte de înflorirea
completă sau în timpul înfloririi. Momentul optim de recoltare al plantei în acest caz este
foarte diferit în funcţie de specie, altitudine şi zona geografică unde creşte planta.
Mugurii foliari (Gemmae sau Turionea) se recoltează primăvara devreme, înainte
de desfacerea lor, când planta îşi intensifică activitatea ei de vegetaţie.
Scoarţa sau coaja (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se recoltează, în
special, primăvara, la începutul vegetaţiei, când seva începe să circule, deoarece, pe de o
parte, scoarţa conţine o cantitate suficientă de principii active şi, pe de altă parte, se poate
uşor desprinde de partea lemnoasă a organului vegetativ.
Frunzele (Folium) se recoltează după ce au ajuns la maximum de dezvoltare. În
cazul plantelor ierboase, recoltarea cea mai bună corespunde epocii de înflorire a lor. Mai
trebuie amintit că frunzele, care conţin uleiuri volatile, trebuie recoltate pe timp noros, iar
celelalte pe vreme cu soare.
Recoltarea florilor (Flores sau Flos) se face cu puţin înainte de înflorire, adică în
boboc, cât şi în timpul înfloririi, dar în nici un caz mai târziu.
Recoltarea fructelor (Fructus) variază în funcţie de natura fructului. Astfel, în cazul
fructelor cărnoase (afine, porumbe, etc.) recoltarea se face în faza de pârgă, când ele sunt
complet dezvoltate, iar în cazul fructelor uscate înainte de deshidratarea lor.
Seminţele (Semen) se recoltează cu puţin înainte de completa maturizare, apoi se
întind imediat pentru uscare în straturi subţiri.
b. Tehnici generale de recoltare. Pentru obţinerea unor produse de bună calitate, se

aplică anumite tehnici sau metode, procedee de recoltare. Pentru unele părţi de plantă se
utilizează anumite metode şi cu totul altele se folosesc pentru alte părţi. În plus, sunt unele
produse care se recoltează prin tehnici cu totul speciale, care nu se potrivesc la recoltarea
altor produse.
Scoarţele de pe ramuri şi de pe tulpini se recoltează cu bricege sau cuţite. Se
crestează mai întâi scoarţa într-un loc, de jur împrejurul ramurii sau tulpinii, cu o tăietură
inelară, pătrunzând până la partea tare, lemnoasă, fără a reteza de pe copaci ramuri sau
tulpini prea mari sau prea multe, pentru a nu se usca copacul. La distanţe de 10-20 cm se fac
tăieturi inelare asemănătoare. Între două inele, se face altă tăietură de-a lungul ramurii sau
tulpinii şi, începând de la această tăietură, se dezlipeşte de jur împrejur, cu vârful cuţitului
scoarţa, care gata recoltată se aseamănă cu un jgheab. Pe tulpinile sau ramurile mai groase
se fac de-a lungul mai multe tăieturi, iar scoarţa nu se mai desface în jgheaburi, ci în fâşii
late şi lungi. Nu se vor tăia mai multe ramuri şi tulpini de câte se pot decoji în aceeaşi zi,
deoarece mai târziu nu se mai desprind de pe lemn.
Mugurii se culeg cu mâna, unul câte unul, căutându-i pe cei de mărime
corespunzătoare, observând să nu fie deschişi.
Frunzele se recoltează manual, prin strujire sau prin culegere, mai rar prin tăiere cu
foarfeca. Strujirea se aplică atunci când se recoltează deodată toate frunzele de pe tulpină
sau de pe ramuri. Tulpina, de exemplu, se prinde de vârf cu o mână, apoi se cuprinde din
apropiere cu cealaltă mână care, trasă în josul plantei, adună în palmă toate frunzele,
detaşându-le una după cealaltă. La fel se recoltează şi frunzele de pe ramuri. Dacă se
recoltează numai frunzele ajunse la maturitate, celelalte fiind lăsate să-şi continue creşterea
urmând să fie recoltate în alte etape, se culeg una câte una. Frunzele foarte mari, care
crescând la baza plantelor se întind în apropierea pământului, se recoltează prin tăiere cu
secera sau foarfeca. În general, frunzele se culeg fără codiţe (peţiol). În puţine cazuri, ca la
mătrăgună, când şi peţiolii sunt bogaţi în principii active, se recoltează împreună cu
frunzele.
Florile şi inflorescenţele, înţelegând prin inflorescenţe formaţiuni care cuprind mai
multe flori la un loc sau alăturate, se recoltează cu mâna sau cu foarfeca. Florile mari se
recoltează cu mâna. La fel se recoltează, când este cazul, numai anumite părţi din floare
(petale). Cu foarfeca se taie inflorescenţele.
Părţile aeriene ale plantelor, tulpinile înfrunzite cu ramuri şi flori se recoltează prin
rupere şi prin smulgere cu mâna, dar şi prin tăiere cu foarfeca, secera. De la plantele prea
înalt crescute, precum şi de la cele cu baza lemnoasă, se recoltează numai vârfurile înflorite,
ierboase.
Fructele se recoltează cu mâna, prin secerare, treierare şi uneori prin batere şi
scuturare.
Rădăcinile şi rizomii se recoltează prin smulgerea plantelor, prin scoaterea cu
cazmaua sau hârleţul, prin săparea unor gropi sau şanţuri. Plantele uşor înrădăcinate se
smulg. Cele cu rădăcini mai puternice se scot cu cazmaua sau hârleţul; când rădăcinile sau
rizomii sunt mari şi adânc înfipte în pământ, se sap gropi sau şanţuri care urmăreşte traseul
rădăcinilor lungi, pentru a nu lăsa îngropate părţile căutate şi de valoare. Şanţurile şi gropile,
indiferent de mărimea lor, se astupă imediat, pentru nivelarea terenului. Recoltarea
rădăcinilor şi rizomilor se face cu grijă, lăsând în teren destule plante, încât recoltarea să nu
fie urmată de distrugerea speciei prin dispariţia ei din locurile de creştere.
Plante toxice (otrăvitoare). Plantele care conţin substanţe toxice (otrăvitoare) se
recoltează, se transportă, se prelucrează şi se păstrează astfel, încât să nu pună în pericol
viaţa şi sănătatea celor care le recoltează şi le mânuiesc, a altor persoane, viaţa şi sănătatea
animalelor, precum şi puritatea mediului înconjurător. Plantele toxice se recoltează numai de
persoane adulte. Cea mai mare importanţă trebuie să se acorde faptului că recoltarea,
mânuirea şi prelucrarea plantelor toxice nu se vor face în nici un caz cu ajutorul copiilor.
Lipsa de experienţă, atenţia redusă, imposibilitatea de a înţelege consecinţele, sensibilitatea
mărită a organismului în creştere faţă de unii agenţi toxici sunt argumente suficiente pentru a
explica necesitatea excluderii copiilor de la această activitate, ori câte măsuri de protecţie s-
ar lua.
Folosirea mănuşilor de protecţie este obligatorie. De asemenea, este absolută
necesară spălarea mâinilor cu apă şi săpun după lucru şi înainte de a mânca, fuma, etc.;
ducerea mâinilor la ochi, gură, nas pe tot timpul lucrului este interzisă.
Ultima observaţie se referă la interzicerea de a arunca apa în care se spală plantele
toxice în heleşteiele, iazurile, bălţile, lacurile, din care se adapă animalele domestice şi
sălbatice, în fântâni sau ape curgătoare.
c. Transportarea plantelor proaspăt recoltate. Imediat după recoltare şi înainte de

a fi transportate spre locurile de uscare, produsele vegetale medicinale nu se aşează direct pe
pământ. O astfel de mânuire înseamnă lipsă de grijă faţă de păstrarea lor în stare de
curăţenie. Se interzice, de asemenea, aşezarea lor în grămezi, pentru că este urmată de
transpiraţie şi încălzire. Produsele încinse fermentează; căldura şi fermentarea distrug
principiile active. Are loc tot atunci schimbarea culorii produselor, adesea până la înnegrirea
totală, apoi dezvoltarea unor mucegaiuri, apariţia unor mirosuri străine.
Pentru transport, frunzele se încarcă, aşezându-le cât mai afânat cu putinţă în coşuri
sau lăzi. Folosirea sacilor sau pungilor de plastic este total interzisă, deoarece nu permit
circulaţia aerului în interior, grăbesc foarte mult transpiraţia, încălzirea şi urmările lor duc la
degradarea rapidă a produselor vegetale. În plus, materialele plastice absorb în proporţie mare
uleiurile volatile care dau mirosurile plăcute plantelor aromatice şi au adesea acţiuni medicinale
importante.
Florile se transportă în lăzi căptuşite cu hârtie curată (nu ziar) sau în coşuri.
Fructele zemoase se adună şi se transportă în lădiţe înalte de 10 – 15 cm, ca să nu se
strivească, deoarece sucurile fructelor strivite se preling pe fructele întregi, grăbind apariţia
proceselor de fermentaţie.
Transportarea plantelor toxice se face separat de alte plante.
Curăţirea, selectarea şi fasonarea plantelor medicinale. Înainte de uscare se efectuează

mai multe lucrări pregătitoare: curăţirea, selectarea şi fasonarea, care au ca scop obţinerea unui
produs cât mai curat, uniform, aspectuos şi de bună calitate, corespunzător viitoarei sale utilizări în
scopuri medicinale.
Curăţirea şi selectarea urmăresc înlăturarea corpurilor străine cum sunt: pământul, nisipul,
pietrişul, plantele străine sau părţi din plante străine şi, de asemenea, înlăturarea părţilor
nefolositoare din planta medicinală recoltată. Acestea din urmă sunt denumite şi impurităţi.
Pământul, nisipul şi pietrele rămase pe rizomi şi rădăcini sau cuprinse între firele lor se
îndepărtează prin scuturare puternică, uneori prin frecare cu peria şi adesea prin spălare cu apă
multă. Aceste corpuri străine aderă puternic la produse în timpul uscării, aşa încât îndepărtarea lor
ulterioară se face cu mult mai greu.
Din cauză că prin dizolvare unele principii active se pot pierde, pierzându-se astfel valoarea
terapeutică a produselor, spălarea trebuie să se facă repede, după care apa se va scurge bine, iar
rădăcinile şi rizomii se vor întinde la soare până se zvântă.
Se înlătură şi părţile nefolositoare din planta medicinală, care nu constituie produsul cerut şi
se consideră impurităţi: resturile de tulpini aeriene recoltate odată cu rădăcinile şi rizomii plantelor,
codiţele unor frunze, flori sau fructe, părţile lemnificate ale tulpinilor ierboase, resturile de lemn de
pe scoarţe, frunzele dintre flori sau fructe, uneori fructificaţiile din inflorescenţe, rădăcinile ajunse
prin smulgere între părţile aeriene, părţile îngălbenite, brunificate, uscate, mucegăite, atacate de
dăunători, etc. Pentru produsele din grupa fructelor, separarea corpurilor străine şi a impurităţilor se
face prin cernere, prin vânturare manuală ori mecanică sau, chiar, prin afundare în apă.
Lucrările de fasonare sunt necesare pentru a da produsului vegetal medicinal mărimea
corespunzătoare, forma potrivită şi aspectul pe care trebuie să-l aibă. De mărimea diferitelor
produse depinde în mare parte aspectul lor, uniformitatea, dar şi bunul mers al uscării, ambalării,
prelucrării ulterioare.
Fasonarea scoarţelor, care la decojire capătă dimensiuni prea mari, se face prin tăiere în
fragmente de mărimi corespunzătoare, de obicei de 10-20 cm. Când produsul este format din părţi
aeriene ale plantei, se scurtează tulpinile prea lungi, îndepărtând părţile desfrunzite. Rizomii şi
rădăcinile prea lungi se taie în fragmente de lungimi potrivite, de obicei între 10-15 cm. Dacă sunt
mai groase, rădăcinile şi rizomii se despică de-a lungul, o dată sau de mai multe ori sau se toacă în
felii subţiri denumite rondele.
Dacă timpul şi alte condiţii sunt favorabile, unele dintre operaţiile de curăţire, selectare şi
fasonare se pot face chiar la locul recoltării. În mod obişnuit, operaţiile pregătitoare se efectuează
însă numai după ce produsele recoltate se transportă la locul de uscare.
C. Uscarea plantelor medicinale

Uscarea înseamnă îndepărtarea apei din produse. După cum se ştie, apa din produsele
vegetale proaspăt recoltate produce transpiraţie, încălzire şi fermentaţii, procese care distrug
principiile active, permit mucegăirea, schimbă culoarea şi mirosul produselor. Plantele uscate nu
mai suferă aceste modificări şi îşi păstrează calităţile timp îndelungat. De asemenea, greutatea lor
scade mult, în oarecare măsură scade şi volumul.
Uscarea plantelor medicinale se începe cât se poate de repede după recoltare. În realitate,
pierderile de apă prin evaporare încep de la sine, imediat după recoltare, dar asigurarea unor
anumite condiţii este absolut necesară pentru a mării viteza de uscare şi pentru a favoriza uscarea
întregului material. În special, florile, frunzele şi fructele moi trebuie puse la uscat în cel mult 2-3
ore de la recoltare. Întârzierile, ca şi încetinirea, prelungirea uscării au ca urmări descompunerea
principiilor active, brunificări, mucegăiri.
Uscarea se poate organiza în încăperi goale, poduri, magazii, pătule, şure, şoproane, pe
prispe, balcoane, sub acoperişuri improvizate, precum şi la soare, în locuri deschise.
La soare se usucă, de obicei, rădăcinile de păpădie, rizomii de pir, scoarţele de călin, de
cruşin, cozile de cireşe şi vişine, florile albe, florile de lumânărică. Celelalte produse, dacă se usucă
la soare, se decolorează sau îşi pierd principiile active. Pentru uscare se mai obişnuieşte ca unele
produse, mai ales vârfurile înflorite (de exemplu sunătoarea), să fie legate în mănunchiuri sau
buchete care se agaţă pe sfori, sârme întinse în locuri adăpostite.
Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile pentru flori, frunze şi ierburi subţiri, 10-14 zile
pentru frunze groase şi părţi aeriene, 14-21 zile pentru scoarţe, rădăcini. Primăvara şi toamna, aceste
termene sunt aproximativ de două ori mai lungi. Pentru uscare pot fi folosite rame confecţionate din
nuiele, şipci, scândură sau plase de sârmă.
Curăţenia în spaţiile de uscare este foarte importantă. Deoarece adesea plantele trebuie
întinse pe podele, după curăţire acestea se acoperă cu rogojini sau cu hârtie curată, dar nu cu folii de
material plastic.
Produsele toxice se vor usca separat, în condiţii de siguranţă.
Trierea produselor vegetale medicinale după uscare este necesară, deoarece prin uscare mai
au loc unele schimbări de culoare. Fructele fermentate, florile şi frunzele îndoite sau presate în
timpul transportului se înnegresc, cele recoltate prea târziu se îngălbenesc, se brunifică ori se
înnegresc. Trierea se face manual.
Când produsul vegetal este destul de bine uscat, se sfarmă între degete, cu mici trosnituri.
Scoarţele, rădăcinile şi rizomii nu rezistă la îndoire şi se rup cu zgomot. Fructele uscate pot fi
sfărâmate, iar când sunt mişcate şi se lovesc unele de altele produc un sunet caracteristic.
Plantele medicinale uscate poartă denumirea de droguri.
D. Conservarea plantelor medicinale

Plantele uscate destinate utilizărilor casnice se păstrează în borcane bine închise, pungi de
hârtie, cutii de tablă, carton sau de lemn, tapetate în interior cu hârtie albă. La păstrarea plantelor
uscate este foarte important ca acestea să fie ferite de umiditate. Toate recipientele ce conţin
produse vegetale medicinale, trebuie să aibă o etichetă lizibilă cu numele plantei pentru a nu fi
confundate. Recolta veche nu trebuie amestecată cu cea nouă, ci trebuie ambalate separat. Cu cât
planta este mai veche, cu atât şi-a pierdut din proprietăţile sale terapeutice. Spaţiile de depozitare
trebuiesc să fie complet uscate, bine aerisite pentru a nu păstra umiditatea.
FORMELE FARMACEUTICE SUB CARE SE

ADMINISTREAZĂ PLANTELE MEDICINALE
Pentru ca plantele medicinale să fie accesibile celor ce le folosesc, s-a recurs la forme de utilizare a
lor în condiţii casnice, fără nici un fel de dificultate.
Prezentăm în continuare câteva reguli generale de preparare a produselor din plante medicinale:
 la prepararea tincturilor şi uleiurilor medicinale se folosesc, în general, plante proaspete.
Dacă se folosesc plante uscate, pentru prepararea uleiurilor, acestea se înmoaie mai întâi cu
puţin alcool.
 tincturile şi uleiurile se pun la macerat în sticle închise la culoare, acoperite cu dop de plută,
într-un loc călduros sau la soare, dar să nu depăşească 40 °C.
 tincturile, uleiurile, oţeturile şi celelalte preparate lichide (după ce s-au strecurat) se păstrează
în sticluţe sau sticle închise la culoare, astupate bine, etanş, în locuri întunecate şi răcoroase.
 maceratul se pregăteşte toată cantitatea odată, seara, dimineaţa se încălzeşte uşor şi se toarnă
în termos, administrându-se după indicaţii.
 decocturile se fierb acoperite şi se lasă acoperite după strecurare până la folosire.
 infuziile se acoperă imediat după ce s-au pus plantele şi se lasă în repaus acoperite la infuzat
după indicaţii.
 alifiile se păstrează în cutioare mici, la rece în frigider.
 când se fac băi generale (complete) nivelul apei nu trebuie să depăşească nivelul inimii, iar
temperatura 45°C.
 plantele medicinale folosite pentru toate preparatele vor fi bine mărunţite, iar amestecurile de
plante, de asemenea, mărunţite şi foarte bine amestecate.
Pentru a obţine substanţele medicamentoase din droguri, se pot utiliza diferite procedee de
preparare ca: infuzie, decocţie, maceraţie, tincturi, etc. care în general se bazează pe extracţia principiului
sau a grupului de principii active, folosindu-se dizolvanţi ca: apa, vinul, alcoolul, oţetul, uleiul, etc. Odată
cu principiul activ se extrage şi unele substanţe secundare, care uneori au proprietatea de a mări efectul
terapeutic al drogului.
Cele mai simple forme de utilizare în uz intern ale plantelor medicinale sunt:
a. Ceaiurile medicinale se pot prepara prin infuzie, decoct şi macerare.
Infuzia este forma cea mai obişnuită de extracţie a substanţelor active din plantele medicinale.
Poate fi: infuzie la rece şi infuzie la cald.
▪ Infuzia la rece se prepară lăsând planta proaspătă sau uscată fărâmiţată să stea
acoperită cu apă rece timp de 6 până la 16 ore. După acest răstimp, se amestecă
conţinutul şi se strecoară. Se bea rece sau uşor încălzit.
▪ Infuzia fierbinte. Pentru aceasta se acoperă planta proaspătă sau uscată cu apă
clocotită. Se acoperă vasul şi se lasă să infuzeze cu planta 3 – 10 minute, după care se
strecoară.
Infuzia se recomandă a fi preparată din flori sau părţi de plantă cu ţesuturi friabile. Unele droguri
ca florile de tei, muşeţel, frunze de mentă, etc. se prepară numai prin infuzie, deoarece prin fierbere
principiul lor activ (uleiul volatil) dispare.
Maceratul este soluţia extractivă apoasă cea mai simplă obţinută din plante la temperatura
mediului ambiant. Acest procedeu este indicat pentru speciile care se extrag la rece, ca de exemplu:
valeriană, nalbă, vâsc, etc. Materia primă vegetală fragmentată sau întreagă se menţine în contact cu
cantitatea de apă potabilă prescrisă un timp de 1 – 12 ore, agitând din când în când. Se filtrează prin tifon şi
se administrează în aceeaşi zi.
Decoctul este tot o soluţie extractivă apoasă obţinută la cald din materia primă vegetală
fragmentată, dar menţinută la fierbere cu cantitatea de apă prescrisă timp de 30 minute, în funcţie de
plantă. Soluţia extractivă apoasă astfel obţinută se filtrează fierbinte, apoi peste plantă se mai adaugă o
cantitate de apă fierbinte pentru a completa pierderile prin evaporare. Se lasă apoi să mai infuzeze încă 10
minute. Acest procedeu se întrebuinţează, în special, în cazul materiilor prime vegetale cu consistenţă
dură: rădăcini, scoarţe, unele fructe şi seminţe.
b. Tinctura. Tinctura este o soluţie extractivă hidroalcoolică obţinută la temperatura camerei. În

medicina casnică, această formă farmaceutică se obţine prin macerarea materiei prime vegetale în alcool
etilic de 40 – 70 grade.
Pentru prepararea tincturii se foloseşte planta proaspătă sau uscată, cu excepţia valerianei şi
cerenţelului. Este preferabil ca pentru prepararea tincturii să se întrebuinţeze planta proaspătă. Se taie
bucăţi planta, rădăcina se taie felii, florile se desfac petală cu petală, fructele se strivesc uşor. Apoi se pun
într-un vas, care se poate închide ermetic, se acoperă planta cu alcool. Se lasă vasul la temperatură
moderată şi se agită zilnic. Se lasă la macerat conform prescripţiilor. După aceea se presează planta, se
strecoară dacă este necesar. Deşi tinctura se poate păstra timp îndelungat, se recomandă, totuşi, să se
prepare anual. Se administrează sub formă de picături, luate cu apă, ceai sau pe zahăr.
c. Pulberea. Pulberea de plantă se obţine pisând planta într-un mojar sau măcinând-o în râşniţă,
dacă vrem să obţinem o pulbere mai fină. Pulberea nu se păstrează timp îndelungat, deoarece substanţele
aromatice conţinute se evaporă foarte uşor. Pulberea se administrează, de obicei, dizolvată în apă, lapte,
supă sau alte lichide.
d. Siropurile medicinale. Siropurile medicinale sunt soluţii extractive apoase la care se adaugă
zahăr (640 g zahăr la 360 ml lichid). În general, siropurile din plante medicinale se prepară dizolvând
zahărul într-o soluţie ce conţine substanţele medicamentoase aflate în drog (macerate, infuzii, decocturi).
Dizolvarea zahărului se face la rece sau la cald. Siropul se prepară în vase smălţuite. Apă care se evaporă
în timpul fierberii se completează cu apă fierbinte. Siropurile se strecoară (filtrează) fierbinţi prin tifon,
direct în sticle uscate, de capacitate mică, se completează bine şi se astupă imediat. Se păstrează la rece.
e. Vinul medicinal. Vinul medicinal este o formă farmaceutică obţinută din materii prime
vegetale fragmentate, dar macerate în vin. Se folosesc 30 –50 g de drog la un litru de vin vechi şi de bună
calitate. Macerarea se face la temperatura camerei. După 7 – 8 zile se strecoară. Se lasă în repaus 24 ore,
apoi se adaugă zahărul după gust. Vinurile medicinale sunt destinate uzului intern, în special, pentru stimularea
poftei de mâncare, în care scop se administrează cu jumătate de oră înainte de masă. Nu se recomandă celor cu
gastrite hiperacide, hipertensivilor şi celor cu afecţiuni hepatice. Nu se administrează copiilor.
Ca forme de uz extern se întâlnesc următoarele forme de administrare ale plantelor medicinale:
a. Oţeturile medicinale (aromatice). Se prepară prin macerarea plantelor medicinale mărunţite în
oţet de vin, în cantitate de 50 – 100 g plante la un litru de oţet. Timpul de macerare este de 7 – 8 zile după
care se filtrează prin tifon, iar la sfârşit conţinutul tifonului se presează. Oţeturile medicinale se
administrează numai în uz extern.
b. Uleiurile medicinale. Pentru prepararea extractelor uleioase de plante medicinale, se utilizează,
în special, florile. În afară de scopurile medicinale, uleiurile se întrebuinţează şi pentru îngrijirea pielii. Cel
mai valoros ulei este cel de sunătoare, dar se poate prepara şi din flori de muşeţel, levănţică, cimbrişor,
rozmarin şi sovârv. Extractele uleioase se pot amesteca câte două sau câte trei. Uleiurile se păstrează în
recipiente etanşe. Pentru prepararea extractelor uleioase se întrebuinţează doar ulei de măsline sau de
floarea-soarelui, de bună calitate, obţinute prin presare la cald. Vasul, în care s-au pus la macerat florile, se
aşează într-un loc ferit de soare, timp de 4 – 6 săptămâni, agitându-se zilnic conţinutul. După scurgerea
timpului necesar se presează plantele şi se strecoară uleiul prin pânză. Uleiul rămas se lasă să se
sedimenteze. Se păstrează la loc întunecat.
c. Inhalaţia. Inhalaţia se obţine din plante medicinale bogate în uleiuri volatile care se pun în vase
smălţuite sau de porţelan, peste care se adaugă o anumită cantitate de apă clocotită. Vaporii de apă saturaţi
în uleiuri volatile acţionează când pătrund prin inhalare în căile respiratorii.
d. Gargarisme. Gargarismele se prepară ca infuzie sau decoct din plante medicinale folosindu-se
sub formă de gargară în stomatite, afte, amigdalită, abcese dentare, etc.
e. Cataplasmele, prişniţele sau compresele. Cataplasmele, prişniţele sau compresele sunt destinate
uzului extern şi se obţine din diferite soluţii extractive apoase sau hidroalcoolice, cu care se îmbibă un
tifon sau o bucată de pânză de bumbac curată. Cataplasma se aplică direct pe piele pentru a se obţine un
efect revulsiv, emolient sau antiinflamator. Prin acest mod de utilizare se aplică şi unele măşti cosmetice.
f. Băile fitoterapeutice. Băile fitoterapeutice sunt forme de utilizare a plantelor medicinale în uzul
extern (sub formă de băi). Pentru a obţine un amestec de plante pentru băi (ceaiuri balneologice), plantele
fragmentate se introduc într-un săculeţ din tifon dublu. După umectare, săculeţul cu plante se fierbe,
conform indicaţiei, 10 – 30 minute, la foc domol, în 3 – 5 litrii de apă, care se pune apoi în cada de baie cu
apă la o temperatură potrivită.
g. Băile locale. Băile locale se prepară la fel ca băile fitoterapeutice, dar în cantităţi mai mici de
lichid şi se recomandă în cazul unor plăgi purulente, hemoroizi, etc.
Pentru ca plantele medicinale să-şi păstreze calităţile şi efectul asupra organismului, trebuie
preparate în mod adecvat şi potrivit scopului urmărit, acest aspect fiind mult mai important decât cantitatea
pe care o administrăm.
PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA

VETERINARĂ
AFINUL
Vaccinium myrtillus L. – Fam. Ericaceae
Ecologie. Răspândire.
Afinul este o specie montană, de la limita inferioară a pădurilor de molid până în
zona alpină (2 250 m). Creşte atât la umbră, semiumbră, cât şi la soare, în tăieturi sau
doborâturi de pădure, pajişti sărace, îndeosebi pe versanţii mai umbriţi şi umezi, fiind
indicator pentru soluri puternic acide, dar cu umiditate ridicată. Se întâlneşte în
întregul lanţ carpatic, în toate judeţele de munte.
Descrierea plantei.
Arbust înalt de 10 – 50 (60) cm, foarte ramificat, are tulpina verde cu muchii
evidente, frunzele sunt ovale cu vârf ascuţit, marginea mărunt dinţată, florile, de
culoare roz, sunt la subsuoara frunzelor. Fructele sunt sferice, negre – albăstrui,
brumate şi au gust dulce – acrişor.
Organul utilizat.
De la această plantă se folosesc frunzele – Myrtilli folium – şi fructele – Myrtilli
fructus – care se recoltează în perioada iulie – septembrie.
Recoltare. Uscare. Produsul obţinut.
Pentru frunze se rup ramurile fără flori. Se aşează în coşuri, fără a le îndesa. Frunzele
presate sau lovite se înnegresc în timpul uscării. Se recomandă ca uscarea să înceapă
imediat. În acest scop, ramurile culese se agaţă sau se întind în locuri umbrite şi bine
aerisite. Când frunzele sunt uscate, dar ramurile încă nu sunt complet uscate se trece
la separarea frunzelor de ramuri prin batere sau prin strujire şi apoi prin vânturare.
Produsul obţinut este format din frunze uscate, subţiri, cu ambele feţe verzi, fără
miros, cu gust slab astringent.
Fructele coapte se recoltează cu mâna. Se separă apoi impurităţile în vase cu apă,

când fructele cad la fund, iar impurităţile se adună de pe suprafaţa apei cu o sită.
Separarea se va face foarte repede pentru ca sucul fructelor să nu treacă în apă.
Fructele umede se întind la soare până se zvântă, apoi se trec în camere încălzite şi
lipsite de praf, unde se întind în straturi subţiri, pe rame cu plasă de sârmă
galvanizată.
Fructele se consideră uscate când ajung la consistenţa stafidei. Vânturate, fructele
care s-au uscat, sună.
Principii active.
Frunzele de afin conţin flavone, acizi organici, tanin, mirtilină – o substanţă specifică,
iar fructele au în plus zaharuri, caroten, pectine şi vitaminele C şi B.
Acţiune farmacologică. Recomandări.
Produsele de afin au importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Prezenţa taninurilor dă produsului proprietăţi antiseptice şi antidiareice în infecţiile
intestinale, mai ales în gastroenterite, contribuind la ameliorarea proceselor de
fermentaţie şi putrefacţie.
Flavonelor li se atribuie importante şi variate proprietăţi farmacologice. S-a
demonstrat acţiunea antiinflamatorie. Totodată au proprietăţi bacteriostatice,
utilizându-se ca antiseptic urinar şi uşor diuretic.
Mod de administrare.
Uz intern. Pentru tratarea diareei, gastroenteritei, afecţiunilor renale, cistitei se
administrează:
a. infuzie dintr-o lingură frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100
ml apă clocotită. Se acoperă 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât).
b. decoct dintr-o lingură frunze uscate la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la
foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal
(se toarnă pe gât).
c. macerarea la rece a fructelor uscate, o lingură la 100 ml apă. Se lasă 10 ore
la temperatura camerei. Se obţine un lichid negru – violaceu. Se strecoară.
Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât).
Dozele de tratament :
animale mari (cabaline, taurine) 20 – 50 – 100 g,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 – 15 g,
animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 3 – 5 g.
Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau vindecarea.
În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:
Denumire ştiinţifică şi populară
Vaccinium myrtillus afin

Alte denumiri populare ale Acţiune farmacologică Organ Mod de
plantei utilizat administrare
afene de munte, afine negre, diuretic, antiseptic, antidiareic, infuzie,
afinghi, asine, coacăză, antiinflamator, bacteriostatic, frunze, fructe decoct,
cucuzie, pomuşoare astringent, dezinfectant macerat
ALBĂSTRELE
Centaurea cyanus L. – Fam. Compositae
Buruiană de cultură, tipică pentru semănăturile de grâu şi secară, uneori creşte şi pe
marginea drumurilor şi prin locurile uscate şi pietroase în regiunile de câmpie şi
deal.
Descrierea plantei.
Este o plantă ierboasă, anuală, dreaptă, înaltă de 50 – 100 cm, cu frunze liniare de 8
– 9 cm şi înguste, cu perişori mătăsoşi, flori terminale de culoare albastră.
Organul utilizat.
De la albăstrele se folosesc inflorescenţele – Cyani flores – care se recoltează în
perioada iulie – august.
Inflorescenţele se recoltează prin rupere cu mâna. Se usucă în locuri bine aerisite, la
umbră, în strat subţire.
Produsul obţinut este constituit din flori uscate, de culoare albastru – închis, fără
miros şi fără gust.
Principii active.
Principiile active ale albăstrelelor sunt constituite din substanţe amare, tanin,
mucilagii, săruri de potasiu.
Produsul de albăstrele are importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Acest produs, un adevărat medicament natural, este indicat în boli de rinichi şi de

vezică (datorită proprietăţilor diuretice), dereglări ale funcţiilor digestive, diaree
(acţiune astringentă, antiinflamatoare).
Uz intern. Pentru tratarea dispepsiilor, indigestiilor, cistitelor, afecţiunilor renale,
diareelor se administrează:
a. infuzie din 2 linguri flori uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml
apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
administrează prin breuvaj bucal,
b. decoct din 2 linguri flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 –
10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin
breuvaj bucal.
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 – 2 g.
Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă
sau se ameliorează.
Centaurea cyanus albăstrele

Alte denumiri populare ale plantei Acţiune Organ Mod de
farmacologică utilizat administrare
floarea grâului, buruiană mnerie, clopoţel, antiinflamator, uşor
corobatică albastră, vineţele, floarea paiului, diuretic, astringent, infuzie,
inflorescenţă
ghioc, droc, măturice, zglăvoc, dioc, floare antidiareic decoct
vânătă, iarba frigurilor, vineţea
ALOE
Aloe arborescens L. – Fam. Liliaceae
Aloe, cunoscută încă din antichitate, este originară din Africa Tropicală şi
Meridională, unde atinge talia unui arbore. Iubitoare de aer şi lumină. Aloe este
răspândită în sudul Africii. În România se cultivă ca plantă ornamentală de
apartament.
Descrierea plantei.
Aloe este o plantă ierboasă, perenă, tulpina este înaltă până la 3 m, diametrul 5 – 8
cm, neramificată, cu internodii dese, palide. Frunzele cărnoase, persistente, dispuse în
spirală, fără fibre, suculente, lungi de 45 – 60 cm, canaliculate, pe margini cu spini
moi. Florile roşii, cu câte 6 stamine, cilindrice, drepte, lungi de 3 – 4 cm, concrescute
la bază într-un tub scurt, dispuse în inflorescenţă densă, spiciformă. Înfloreşte iarna.
Organul utilizat.
De la aloe se folosesc frunzele – Aloe folium – şi/sau planta – Aloe herba.
Recoltare.
De pe plante de aloe, în vârstă de 3 – 5 ani, se recoltează frunze sau părţi de plantă
prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca. Se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de
pulbere.
Principii active.
Produsul de aloe conţine capaloină, substanţă activă amară, precum şi derivaţi de
antrachinonă.
Produsele de aloe au importanţă în medicina veterinară.
În doze mici este stimulent digestiv, în doze mai mari devine purgativ al
intestinului gros, în doze foarte mari devine un purgativ drastic. Efectul purgativ
diferă de la o specie la alta, calul fiind cel mai sensibil.
Principiile active pe care le conţine au şi rol bacteriostatic, în special faţă de bacilul
Koch şi stafilococi.
Uz intern: Pentru tratarea de constipaţii rebele (mai ales pentru cabaline), indigestii,
anorexie, stimulent gastric se administrează:
a. macerat dintr-o lingură de frunze mărunţite la 100 ml apă, timp de 30
minute. Se administrează prin breuvaj bucal.
b. tinctură dintr-o linguriţă de frunze la 100 ml alcool, timp de 7 – 8 zile. Se
agită sticla în fiecare zi. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal.
Dozele de tratament pentru anorexie, stimulare digestivă:
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,1 – 0,5 – 2 g.
Dozele de tratament în constipaţii rebele:
Pentru purgaţie, administrarea drogului se face după o dietă de 10 – 12 ore, urmată
apoi de adăpare la discreţie, în condiţii de repaus.
Aloe arborescens aloe

Alte denumiri populare Acţiune farmacologică Organ utilizat Mod de
ale plantei administrare
purgativ, bacteriostatic, (faţă
frunze, macerat,
doftor de bacilul Koch, stafilococi),
părţi de plantă tinctură
stimulent digestiv
ALUNUL
Corylus avellana L. – Fam. Betulaceae
Alunul este frecvent întâlnit din zona de câmpie până în cea montană, în toată ţara. Creşte în
păduri, la margini şi tăieturi de păduri, tufărişuri (adesea pure), zăvoaie, islazuri.
Descrierea plantei.
Arbust cu înălţime de până la 6 m, alunul are florile grupate în inflorescenţe numite
amenţi, iar fructele – alune.
Organul utilizat.
De la alun se recoltează frunzele – Coryli folium – în perioada aprilie – august.
Recoltarea frunzelor se face prin ruperea lor cu codiţă. Se aleg numai frunze întregi,
sănătoase. Frunzele recoltate se transportă imediat la locurile de uscare. Se întind la
umbră, în poduri calde, cu aerisire bună şi acoperite cu tablă sau în încăperi calde şi
în şoproane, în straturi subţiri. Se întorc zilnic, cu atenţie, spre a nu le sfărâma.
Produsul uscat obţinut este constituit din frunze de culoare verde – închis, cu gust
amar, fără miros.
Principii active.
Frunzele de alun conţin tanin, flavone, ulei volatil.
Frunzele au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Având rol antifebril, hemostatic, dezinfectant, reconfortant medicina veterinară
tradiţională foloseşte frunzele de alun ca hrană sau sub formă de infuzie pentru
prevenirea bolilor.
Infuzia se prepară din 2 linguri de frunze de alun bine mărunţite peste care se toarnă
500 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face timp de mai multe
zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Primăvara în luna mai, crescătorii de vite iau scoarţă de alun, o usucă, o macină şi
o amestecă cu sare şi pulbere de oase calcinate. Acest amestec este administrat în tain
animalelor.
Corylus avellana alun

Alte denumiri populare ale Acţiune farmacologică Organ utilizat Mod de
plantei administrare
antifebril, hemostatic,
alunel, fundici, rânză, tufă frunze infuzie
dezinfectant, reconfortant
AMĂREALA
Polygala amara L. – Fam. Polygalaceae
Amăreala este o specie de plante care creşte prin păşuni şi locuri ierboase, însorite,
din zonele alpine şi subalpine.
Descrierea plantei.
Numită şi iarbă grasă, amăreala este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică, cu
înălţime de 15 – 20 cm. În pământ prezintă un rizom ramificat, de culoare brun –
gălbuie la exterior şi alburiu la interior. Primăvara iese din rizom numeroase tulpini,
care în mare parte din lungimea lor sunt întinse pe pământ. Frunzele sunt glabre.
Există frunze bazale, cu formă eliptică – ovală, care sunt dispuse în rozetă. Frunzele
de pe tulpină sunt mai mari, mai alungite şi mai înguste. Florile mici, de culoare
albastră sau violetă, sunt grupate în inflorescenţe. Întreaga plantă este amară.
Organul utilizat.
De la amăreală se foloseşte partea aeriană – Polygalae amarae herba – care se
recoltează pe timpul înfloritului, adică în perioada iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Se taie cu cuţitul sau cosorul partea aeriană a plantei, aproape de nivelul solului, pe
timp frumos, uscat. Se usucă la umbră în strat subţire, de preferat în poduri acoperite
cu tablă.
Principii active.
Amăreala conţine saponine, principii amare, ulei eteric, mucilagii, tanin, săruri
minerale.
Amăreala prezintă importanţă terapeutică. Ea posedă proprietăţi emoliente, reglator
digestiv, galactogog.
Uz intern: pentru tratarea stărilor de inapetenţă, bronşită, reglarea tractului
gastrointestinal, stimularea secreţiei lactice se administrează o infuzie preparată din 2
linguri de plantă uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită.
Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Dozele de tratament:
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10 g,
Polygala amara amăreală1

Alte denumiri populare ale Acţiune Organ Mod de
plantei farmacologică utilizat administrare
iarbă grasă, iarbă lăptoasă,
emolient, reglator
oloioasă, seceruici, şerpăriţă, partea aeriană infuzie
digestiv, galactogog
şopârliţă, tămâioară
ANASONUL
Pimpinella anisum L. – Fam. Umbelliferae
Anasonul este o plantă exclusiv de cultură, care are nevoie de multă căldură, de
lumină directă şi umiditate moderată. Vegetează bine pe soluri fertile, afânate, cu
pânza freatică mai superficială. În România se cultivă în judeţele: Ialomiţa, Călăraşi,
Giurgiu, Teleorman, Olt, Timiş, Constanţa.
Descrierea plantei.
Anasonul este o plantă anuală, ierboasă, înaltă de 40 – 70 cm. În pământ posedă
rădăcină pivotantă. Tulpina, ramificată în partea de sus, este goală la interior.
Frunzele de la bază sunt ovale, cu margini dinţate, iar cele superioare sunt adânc
divizate în segmente înguste, liniare. Florile sunt mici, albe, regulate, pe tipul 5 şi
grupate în inflorescenţe compuse. Fructele sunt ovale la maturitate, de 3 – 5 mm
lungime.
Organul utilizat.
De la anason se folosesc fructele – Anisi fructus – care se recoltează în perioada
august – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Fructele se recoltează dimineaţa pe vreme însorită, când 80% din inflorescenţe sunt
uscate, prin tăierea acestora. Se usucă la umbră în strat subţire, în aer liber sau în
încăperi aerisite, apoi se treieră şi, dacă este posibil, se trece prin selector. Se
răscolesc zilnic cu lopata (dacă este o cantitate mai mare) sau cu mâna până la uscarea
completă. Uscarea artificială se efectuează în cuptor la o temperatură de 30 – 40 0C.
Principii active.
Fructele de anason conţin ulei volatil bogat în anetol, aldehidă anisică, colină, cetone.
Atenţie! Produce stări toxice la animale în cazul consumului în exces de frunze şi

seminţe. Intoxicaţia se manifestă prin: tulburări gastrointestinale şi excitaţie nervoasă.
Se intervine cu infuzii preparate din flori de tei şi flori de muşeţel, prin administrarea
de tanin, cărbune. În formele excitative se recomandă opiacee şi sedative.
Fructele vechi nu se folosesc deoarece devin toxice.
Fructele de anason au utilizări terapeutice în medicina veterinară. Ele posedă
proprietăţi stomahice, carminative, eupeptice, antispastice, galactogoge, fapt pentru
care se utilizează sub formă de infuzie, decoct deoarece stimulează secreţiile
glandulare, cele de la nivelul mucoasei gastrice şi intestinale, biliare, mamare.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, indigestiilor, anorexiei, calmant în
colici la pui şi la animalele tinere, eupeptic pentru animalele tinere:
a. infuzie dintr-o linguriţă de fructe peste care se toarnă 100 ml apă clocotită.
Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct dintr-o linguriţă de fructe la 100 ml apă. Se fierbe 10 – 15 minute.
animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 2 g.
păsări 0,2 – 0,5 g.
Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă.
Pentru stimularea producţiei de lapte la taurine, frunzele sau seminţele se
administrează în concentrate în limita dozelor de mai sus.
Uz extern. Pentru combaterea ectoparaziţilor (purici, păduchi) la păsări, mai ales la
cele de colivie, se aplică pulverizaţii pe corp cu uleiul obţinut din seminţe.
Pulverizaţiile se fac în cantităţi mici, astfel uleiul are acţiune toxico – iritativă.
Uleiul serveşte la combaterea ectoparaziţilor (purici, păduchi) şi ca antiscabios.
Pimpinella anisum anason

Alte denumiri populare ale plantei Acţiune farmacologică Organ Mod de
utilizat administrare
anason românesc, anis, chimin dulce, stomahic, carminativ,
infuzie, decoct,
bădean, hanus, chimion de grădină, eupeptic, antispastic, fructe
ulei
hanos, molotru, secărea, tarhon galactogog, antiparazitar
ANGELICA
Angelica archangelica L. – Fam. Umbelliferae
Angelica este întâlnită spontan în zona montană şi subalpină (500 – 1500 m
altitudine), prin locuri stâncoase şi umede, în chei, pe malul pâraielor, în turbării, la
margine de pădure. Planta este declarată monument al naturii şi nu se recoltează din
flora spontană. În scopuri medicinale se cultivă la altitudine de 500 – 600 m, în
apropierea apelor curgătoare, pe locuri adăpostite şi însorite.
Descrierea plantei.
Planta are o înălţime de 1 – 2 m şi prezintă un rizom gros (napiform), de culoare
brună, cu numeroase zbârcituri şi striaţii circulare, dure, elastice, cu miros aromat,
caracteristic şi gust iute, din care se desprind multe rădăcini lungi şi ramificate.
Angelica, în primul an prezintă numai frunze bazale, iar în anul al doilea formează o
tulpină foarte groasă. Frunzele sunt mari, lungi, bipenate. Florile, de culoare albă-
verzui, sunt grupate în inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la angelică se recoltează rizomul cu rădăcini – Angelicae rhizoma cum radicibus
– toamna sau primăvara.
Recoltare. Uscare.
Rizomul şi rădăcinile de angelică se recoltează toamna târziu, în primul an de
vegetaţie, sau primăvara devreme, în anul al doilea de vegetaţie, cu folosindu-se
hârleţul sau cazmaua. Se scutură de pământ şi, dacă este necesar, se spală într-un
curent de apă, după care se pun la zvântat. Nu se ţin mult în apă pentru că principiile
active sunt foarte solubile. Se taie rizomul în bucăţi de 6 – 8 – 10 cm, iar fragmentele
groase se despică de-a lungul. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, bine aerisite.
Principii active.
Produsul de angelică conţine ulei eteric, cumarine, o substanţă specifică – angelicină,
lactone, acizi graşi, vitamina B1, glucoză, amidon, acizii anorganici: acidul cafeic,
acidul clorogenic, acidul angelic, acidul malonic, acidul succinic, acidul oxalic,
acidul fumaric, acidul citric, acidul aconitic.
Atenţie! Uleiul eteric, lactonele, cumarinele pot produce stări uşoare de toxicitate
la animale. Intoxicaţiile pot avea simptomele: tulburări gastrice, excitabilitate
nervoasă şi în unele cazuri mai grave paralizii. Se intervine prin suprimarea cauzei,
menţinerea animalului la umbră, se administrează calmante opiacee, tranchilizante.
Produsele de angelică au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi
cultă.
Se foloseşte datorită proprietăţilor sale aromatice, antifebrile, diuretice, tonic în
convalescenţă şi debilitate, stimulente, antinevralgic, stomahice şi carminative.
În uz intern, pentru tratarea următoarelor afecţiuni: stări febrile, stări „a frigore”,
afecţiuni renale, anorexii, ca tonic în convalescenţă şi debilitate, produsul de
angelică se administrează astfel:
a. decoct din 5 g rizom şi rădăcină de angelică uscată, bine mărunţită la 100
ml apă. Se fierbe 20 – 30 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se
b. tinctură din 5 g rizom şi rădăcină uscată, bine mărunţită la 100 ml alcool
de 30 – 400. Se lasă în sticlă acoperită cu dop timp de 7 – 10
zile, agitându-se zilnic pentru uniformizare. Se strecoară şi se
animale mijlocii (ovine, caprine, porci) 5 – 10 g,
animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 4 g.
Tinctura, după ce s-a stabilit doza specifică animalului respectiv, se diluează
cu apă şi apoi se administrează prin breuvaj bucal.
Tratamentul se aplică până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Angelica archangelica angelica

tonic general, antifebril, diuretic,
aglică, anghelică, antonică, rizom cu decoct,
antinevralgic, stomahic, carminativ,
buciniş, cucută mare rădăcini tinctură
antisteric, aromatic, stimulent
ANGHINAREA
Cynara scolymus L. – Fam. Compositae
Anghinarea este o plantă de cultură, originară din regiunea Mării Mediterane şi
nordul Africii. În România se cultivă în sudul ţării (Sectorul Agricol Ilfov, în judeţele
Ialomiţa, Teleorman, Giurgiu, Olt, Dolj, Buzău, Brăila). Este o plantă sensibilă la
temperaturi scăzute (nu rezistă sub 00C). Pentru protejare, se acoperă pe timp de iarnă
cu paie, frunze sau se muşuroieşte. Preferă soluri nisipoase, adânci, bogate în humus,
bine structurate, cu reacţie neutră, permeabile, cu umiditate suficientă. Fiind
pretenţioasă faşă de umiditatea atmosferică, pe timp de secetă se irigă.
Descrierea plantei.
Anghinarea este o plantă ierboasă, bienală sau perenă, înaltă de până la 2 m. În
pământ prezintă un rizom din care pornesc rădăcini puternice, profunde. Tot din
rizom, în primul an se dezvoltă o rozetă de frunze lungi de 100 – 120 cm şi late de
cca. 50 cm, cu nervura principală foarte proeminentă, cu margini care prezintă
crestături adânci şi uneori spini. Frunzele tinere sunt albicioase, datorită perilor deşi
de pe ambele feţe. Cu timpul, perii de pe faţa superioară se desprind şi cad. În al
doilea an, dintre frunzele rozetei se înalţă o tulpină, care este dreaptă, groasă, puternic
ramificată şi prezintă frunze mari, adânc divizate, spinoase, albicioase. Florile, de
culoare roşie – violacee, sunt tubuloase, grupate în inflorescenţe mari, globuloase.
Organul utilizat.
De la anghinare se recoltează în scop medicinal frunzele – Cynarae folium – din iunie
până în septembrie, pe măsură ce ajung la maturitate, dar înainte de a începe să
îmbătrânească.
Din rozeta bazală se recoltează numai frunzele mijlocii lungi de 50 – 100 cm, prin
tăiere cu secera. Recoltarea excesivă până la desfrunzire conduce la scăderea
producţiei totale şi micşorarea rezistenţei plantei la ger. Se pot face 3 – 4 recoltări pe
an, dar numai până la căderea brumei. Tufele destinate ca material de înmulţire vor fi
excluse de la recoltare. Pentru uscare peţiolul frunzelor se despică. Frunzele se aşează
în strat subţire, la umbră, în încăperi sau magazii bine aerisite.
Produsul obţinut este lipsit de miros, dar cu gust foarte amar.
Principii active.
Frunzele de anghinare conţin cinarină, acizii cafeic, chinic, clorogenic, malic, lactic,
gliceric, glicolic, flavone (cinarozidă, scolinozidă), polifenoli, principiu amar
(cinaropicrina), mucilagii, taninuri, pectine, săruri de potasiu şi de magneziu.
Produsul constituit din frunze de anghinare are importanţă terapeutică în medicina
veterinară. Acesta posedă acţiune coleretică şi întăreşte funcţia antitoxică a ficatului.
Datorită flavonelor are acţiune diuretică, creşterea debitului urinar neafectând compoziţia
chimică a urinei eliminate, atât în cloruri, cât şi în azot total şi amoniac. De asemenea,
favorizează sinteza antitoxică de uree şi scade cantitatea de colesterol, această din urmă
proprietate datorându-se, probabil, aportului de compuşi sterolici cu acţiune
hipocolesterolemiantă. Prin administrarea preparatelor de anghinare mărirea diurezei este
totdeauna însoţită şi de o creştere a concentraţiei ureice.
Cinarina (ca substanţă pură, are gust uşor aromat) stimulează colereza. Totodată,
acţionează şi la nivel hepatic (asemănător silimarinei din seminţele de armurariu) stimulând
funcţia antitoxică a ficatului, favorizează regenerarea celulei hepatice şi hiperemia ficatului.
Anghinarea îmbină în mod fericit proprietăţile unui remediu biliar cu cele ale remediului
hepatic, prima calitate fiind însă predominantă. Infuziile din frunzele de anghinare sunt,
astfel, capabile să provoace, în criza hepatică, analgezie, reducerea senzaţiei de vomă,
reducerea balonării şi a meteorismului.
O altă proprietate, nu mai puţin importantă, a produsului de anghinare este efectul hipolipemic.
Animalele cu leziuni hepatice, dacă sunt tratate cu preparate obţinute din această plantă,
prezintă ameliorări rapide ale leziunilor, iar toxinele sunt eliminate masiv prin urină.
Acţionează favorabil în steatoza hepatică care deseori însoţeşte afecţiunile biliare.
Anghinarea este folosită în hepatitele cronice, ciroze, congestie şi insuficienţă hepatică,
nefrite cronice, în tulburări ale metabolismului apei, ca tonic-amar, în tratamentul
afecţiunilor alergice pe fond hepatic, în hipocolesterolemie, ca antireumatic, febrifug.
În uz intern, pentru tratarea anorexiei cu stimularea digestiei şi apetitului, în stări febrile, în
tratarea afecţiunilor cronice hepatice, în insuficienţă biliară, tulburări ale metabolismului
apei, ca şi în afecţiuni renale se administrează:
a. infuzie preparată din 1 g de frunze de anghinare uscate bine mărunţite la 100 ml
apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
b. decoct din 1 g de frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute
la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
animale mari (cabaline, taurine) 10 – 25 g,
Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau
se ameliorează.
Cynara scolymus anghinare

Alte denumiri populare Acţiune farmacologică Organ Mod de
ale plantei utilizat administrare
coleretic, diuretic,
infuzie,
hipocolesterolemiant, antitoxic hepatic, frunze
decoct
tonic-amar, antireumatic, febrifug
ARINUL NEGRU
Alnus glutinosa Gaertn. – Fam. Betulaceae
Arinul negru este întâlnit în lunci, depresiuni, văile râurilor, turbării la câmpie şi
dealuri, de unde urcă până în zona montană inferioară sub formă de mici pâlcuri, la
altitudine de 800 – 900 m, maximum 1300 m în Munţii Harghita. Este un arbore
rezistent la geruri, îngheţuri timpurii şi târzii; este pretenţios la căldură şi exigent faţă
de umiditatea mare din sol. Îi place solul umed, jilav.
Descrierea plantei.
Arinul negru este cunoscut şi sub numele de anin negru. Este un arbore impunător,
înalt de 10 – 25 (30) m. Rădăcinile tinere posedă nodozităţi (de culoare portocalie)
cu bacterii simbionte fixatoare de azot (N2). Tulpina dreaptă, prezintă în tinereţe
scoarţa netedă, de culoare cenuşie, iar după (10) 15 – 20 ani devine negricioasă, cu
solzi colţuroşi. Lemnul dens, în secţiune este alb – roşiatic, dar la aer devine
cărămiziu, cu inele anuale vizibile. Frunzele sunt obovate sau aproape rotunde,
lipicioase în tinereţe, iar toamna, înainte de căderea lor, se înnegresc. Florile sunt
grupate în amenţi formaţi de vara şi se desfac în primăvara următoare de timpuriu,
înainte de înfrunzire.
Arinul negru are o longevitate de 100 ani.
Organul utilizat.
De la aninul negru se utilizează scoarţa – Alni cortex – care se recoltează în
perioadele martie – aprilie.
Recoltare. Uscare.
Scoarţa se recoltează primăvara de pe ramuri de 4 – 5 ani. Se vor lăsa netăiate şi
unele tulpini şi ramuri principale, din care planta să se refacă în anii următori.
Ramurile şi tulpinile nu vor depăşi cantitatea ce se poate decoji în aceeaşi zi.
Decojirea lor în ziua următoare se face greu şi dă un produs care nu mai corespunde,
din cauză că scoarţa se decojeşte cu aşchii de lemn, care nu se mai pot înlătura.
Pentru decojire, se înlătură lichenii de pe ramuri, se crestează inelar scoarţa la
distanţe de 25 – 30 cm, se despică apoi între 2 inele de-a lungul ramurii şi se
desprinde întreaga porţiune, cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbust,
duce la uscarea lui. Scoarţele nu se vor îmbrăca una în alta şi se vor întinde la soare
pentru a se usca.
Principii active.
Toate produsele de arin negru conţin taninuri, substanţe minerale, uleiuri eterice.
Atenţie! Consumul exagerat de frunze în furaje sau administrarea de prea mult
drog provoacă tulburări digestive, constipaţie şi colici. Se intervine prin suprimarea
cauzei şi se administrează purgativ uleios, pansament gastric şi medicamente
simptomatice.
Produsul prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Scoarţa de arin
negru conţin principii active ce acţionează ca tonic amar, diuretic, astringent,
febrifug, dezinfectant, cicatrizant, antihemoragic, antiinflamator şi uşor
antimicrobian. Produsele sunt recomandate pentru tratarea febrei, stomatitei,
gastroenteritelor, enterite catarale şi hemoragice.
Uz intern. Drogul de arin negru se foloseşte, în uz intern, pentru tratarea
următoarelor afecţiuni: stomatite, gastroenterite, enterite catarale şi hemoragice,
hematurie, sub formă de:
a. infuzie preparată din 10 – 25 g de scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100
ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 – 40 minute. Se strecoară. Se răceşte
şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct din 10 – 20 g de scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se
fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea febrei aftoase, rănilor, tăieturilor, panariţiului,
necrobacilozei se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament
steril, cu decoct obţinut din 200 g scoarţă uscată şi bine mărunţită sau pulbere la 900
ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se lasă la răcit până la călduţ.
Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se
foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Alnus glutinosa arin negru

tonic amar, diuretic, astringent, febrifug,
anin, anin negru, alin, infuzie,
dezinfectant, cicatrizant, antihemoragic, scoarţă
aniniş, lipicios decoct
antiinflamator, uşor antimicrobian
ARDEIUL
Capsicum annuum L. – Fam. Solanaceae
Ardeiul este plantă de cultură originară din America Centrală şi America de Sud. În
România se cultivă în toate zonele, pe aproximativ 15 000 ha. Planta are cerinţe
ridicate faţă de căldură, este pretenţioasă faţă de lumină şi umiditate. Preferă solurile
nisipo-lutoase, neutre, fertile, bogate în elemente minerale.
Descrierea plantei.
Ardeiul este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 30 – 50 (-100) cm, în funcţie de
varietate, soi şi tipul de cultură. În pământ posedă o rădăcină pivotantă, cu numeroase
rădăcini secundare. Tulpina este dreaptă, ramificată şi poartă frunze simple,
lanceolate, cu peţiol lung. Florile au culoarea albă, sunt solitare, dispuse câte două la
locul de ramificare a tulpinii.
Organul utilizat.
De la ardei se folosesc fructele (ardeii) – Capsici fructus – care se recoltează în
perioada iunie – septembrie (octombrie).
Recoltare. Uscare.
În scop terapeutic ardeii (fructele) se recoltează cu mâna când au ajuns la maturitate.
Uscarea se face la umbră. Se păstrează în locuri uscate, în pungi de hârtie sau înşiraţi pe aţă.
Principii active.
Produsul, constituit din fructe (ardei) uscate, conţine capsaicina (alcaloid principal,
care imprimă gustul iute, arzător), capsicina (alt alcaloid important, cu acţiune
puternic rubefiantă), capsantina şi capsorubina (două substanţe carotinoidice, care
conferă culoarea fructului), glucoză (7,33%s.p.), fructoză (1,99%s.p.), zaharoză
(0,43%s.p.), amidon (1,78 – 4,40g%s.u.), substanţe pectice (7,8 – 9,8g%s.u.), lipide
(0,33%), ulei eteric, vitamina C (139 – 160 mg % s.p. în fructele verzi şi 211 – 300
mg% s.p. la cele roşii), vitamina B1 (0,05 mg % s.p.), vitamina B2 (0,05mg%s.p.),
vitamina PP (0,33 mg % s.p.), vitamina E (0,65 mg % s.p. în fructele verzi şi 1 mg %
s.p. în cele roşii), vitamina A (0,75 – 6,00mg % s.p.), vitamina P (75 – 300 g s.p.),
săruri minerale de K, S, P, Mg, Na, Fe, Mn, Cu, Co.
Produsele de ardei au importanţă terapeutică în medicina tradiţională.
Ardeiul intensifică activitatea cortexului suprarenal şi producţia de corticosteroizi.
De asemenea este un stimulent al digestiei.
În terapeutică se administrează pentru acţiunea sa rubefiantă, revulsivă, în
combaterea durerilor reumatice, nevralgice, lumbago, pentru vitaminizarea
organismului, sub formă de tinctură sau diverse loţiuni la care se asociază şi alte
antireumatice sau analgezice.
La aplicarea pe piele a tincturii de ardei, în doze moderate se produce senzaţia de
căldură. La doze ridicate senzaţia poate fi de arsură. Ardeiul, de fapt, nu-i dotat cu
acţiune rubefiantă propriu-zisă; capsaicina excită terminaţiile nervoase cutanate
termosensibile, trasmiţând senzaţia de căldură şi numai secundar provoacă hiperemia
în zona de aplicaţie.
Uz intern. Pentru tratarea retenţiei urinare, a fasciolozei:
a. decoct dintr-o lingură de pulbere de ardei iute (boia de ardei iute), o
lingură de usturoi zdrobit şi o lingură de hrean ras în 500 ml apă. Se
fierbe10 minute. Se acoperă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se
administrează oilor prin breuvaj bucal, câte 1 linguriţă pe zi, timp de 8
zile,
b. decoct dintr-o lingură de pulbere de ardei iute (boia de ardei iute) şi
câteva rămurele de răchită roşie la 700 ml apă. Se fierbe10 minute. Se
acoperă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se administrează oilor prin
breuvaj bucal, câte 2 - 3 linguriţe pe zi.
Tratamentul se aplică până la vindecarea sau ameliorarea stării animalului.
Uz extern. Pentru efectul rubefiant, revulsiv tegumentar, insecticid se administrează:
a. macerat în apă a pulberii de ardei (ardei iute, în special),
b. macerat în ulei de in sau vaselină a pulberii de ardei (ardei iute, în
special),
c. tinctură din boia de ardei (ardei iute roşu) sau ardei (ardei iute roşu) tăiat
foarte mărunt, în proporţie de 1:5 alcool.
Toate preparatele sunt aplicate local prin frecţii sau pensulaţii.
Capsicum annuum ardei

ardei borcănos, ardei lung, boia, chiper diuretic, antihelmintic, decoct,
chiperat, chipăruş, chiper de cel dulce, chiper rubefiant, revulsiv fruct tinctură,
iute, chiper lung, paprică, piper turcesc tegumentar, insecticid macerat
ARMURARIUL
Silybum marianum (L.) Gaertn. – Fam. Compositae
Datorită originii mediteraneene, armurariu are pretenţii ridicate de temperatură, însă
moderate faţă de umiditate şi sol (nu suportă solurile grele sau pe care stagnează apa).
În România se cultivă în sudul Munteniei (judeţele Ialomiţa, Giurgiu, Teleorman), în
sudul Olteniei (judeţele: Olt, Dolj), Dobrogea (judeţul Constanţa) şi în sudul Câmpiei
de Vest (judeţul Timiş).
Descrierea plantei.
Armurariu este o plantă ierboasă, anuală de iarnă (hibernantă) sau bienală, robustă,
înaltă de 1 – 1,5 m. În pământ posedă o rădăcină viguroasă. Tulpina este dreaptă,
puţin tomentoasă, ramificată, cu frunze mari, alungit – ovate, glabre, sesile, alterne,
marmorate cu alb în lungul nervurilor, care se prelungesc marginal în câte un ghimpe
mai lung. Între aceştia se găsesc ţepi mai scurţi. Florile liliachii sau roşii sunt
organizate în inflorescenţe mari (până la 5 – 6 cm diametru), spinoase. Fructele sunt
lungi de 6 – 8 mm, de culoare galben – brună, cu gust amărui şi lipsite de miros.
Organul utilizat.
De la armurariu se recoltează fructele – Cardui mariae fructus – în luna august.
Fructele se recoltează dimineaţa pe vreme însorită, când 80% din inflorescenţe sunt
uscate, prin tăierea acestora. Se usucă în aer liber sau în încăperi aerisite, apoi se
treieră şi, dacă este posibil, se trece prin selector.
Produsul obţinut este format din fructe de culoare brună – gălbuie, cu gust mai
mult sau mai puţin amar şi nu au miros.
Principii active.
Fructele de armurariu conţin silimarină, care este constituită din patru compuşi:
silibină, silidianină, silimanină, silandrină. Produsul mai conţine saponine,
fitomelane, acid fumaric.
Produsul de armurariu prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
tradiţională şi cultă. Principiile active din fructele de armurariu au activitate ca
antihepatotoxic şi protector al hepatocitelor (celulele ficatului) şi al membranelor
acestora, în tratamentul inflamaţiilor hepatice, în ciroză hepatică şi diverse hepatite, în
tratarea afecţiunilor hepatice cu tulburări funcţionale, care au apărut în urma unor
intoxicaţii, şi, lucru foarte important, pot fi administrate în scop profilactic pentru
protecţia celulelor hepatice atunci când există posibilitatea aportului unor substanţă
care afectează ficatul (solvenţi organici, derivaţi cloruraţi, etc.).
Produsul posedă o acţiune necrotropă, antagonizând degenerescenţele celulare
hidropice, şi lipotropă, prin scăderea degenerescenţei grase.
Silimarina exercită o acţiune hepatoprotectoare şi faţă de unele tetracicline
(oxiteracina, randomicina) înlăturând efectele nocive ale acestora. De asemenea, este
capabilă să protejeze celula hepatică faţă de acţiunea unor pesticide.
Pentru tratarea afecţiunilor hepatice cronice, a indigestiilor, anorexiei:
a. infuzie preparată din 10 g de fructe de armurariu la 100 ml apă clocotită.
b. macerat din 1 g de fructe la 100 ml oţet de mere sau alcool de 350. Se lasă
acoperit 7 zile, timp în care sticla se agită periodic pentru uniformizare. Se
strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine)15 – 30 g,
Tratamentul durează 4 – 5 zile consecutiv. Se face o pauză de 4 – 5 zile şi apoi se
poate relua, repetându-se de câteva ori, în cazul afecţiunilor hepatice.
Silybum marianum armurariu

argenţică de grădină, armurar, antihepatotoxic, protector al
buruiana-armurării, crăpuşnic, hepatocitelor, necrotrop, scade infuzie,
fruct
scaiul-Sf. Mării, scai pestriţ, degenerescenţa grasă, stimulent al macerat
scaete digestiei dificile
ARNICA
Arnica montana L. – Fam. Compositae
Arnica este răspândită în regiunile montane, în zona subalpină în tot lanţul carpatic,
dar mai frecventă în munţii Apuseni şi în nordul Moldovei. Planta creşte prin fâneţe
şi păşuni umede.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de carul zânelor, arnica este o plantă ierboasă, perenă,
înaltă de 20 – 60 cm, cu rizom cilindric orizontal sau oblic din care se desprind
rădăcini. Tulpina dreaptă, cilindrică, simplă, rar ramificată se termină cu o
inflorescenţă şi este acoperită cu peri scurţi, rigizi. Frunzele bazale sunt dispuse în
rozetă. Frunzele tulpinale sunt mici şi aşezate opus. Inflorescenţa este formată din
flori galbene.
Organul utilizat.
De la carul zânelor se recoltează inflorescenţele fără codiţe – Arnicae flores – în
lunile iunie – iulie.
Florile de arnică se recoltează la începutul înfloririi, prin tăiere cu cuţitul sau
foarfeca ori prin rupere cu mâna. În această primă fază, florile marginale ale
inflorescenţelor sunt viu colorate şi sănătoase. Se usucă la umbră, în strat subţire.
Produsul obţinut are aromă uşoară şi gust iute – amărui.
Observaţie! Pulberea de flori, care se formează şi se ridică în timpul manipulării
acestora, produce strănut, de aceea se foloseşte o mască de pânză pe nas şi gură.
Principii active.
Produsul conţine ulei volatil, acizi graşi, caroten, fitosteroli, timol, cinarina, poliine,
acid clorogenic, acidul cafeic, flavone, colină, derivaţii de cvercetol şi kemferol, un
complex de principii amare specific numit aricină.
Atenţie! Supradozarea în tratamentul animalelor determină stări toxice, care se
manifestă prin tulburări gastrointestinale şi colici. Se intervine cu spălături gastrice
de evacuare şi cu tratament simptomatic.
Florile de arnică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Datorită timolului produsul are acţiune antiseptică, antiinflamatorie şi de
stimulare a formării ţesuturilor de granulare. Poliinele au proprietăţi bacteriostatică şi
fungică, iar acidul clorogenic antiinflamator, antisclerotic, antihemoragică acţiuni la
care se asociază şi cinarina, care este în plus şi diuretică. Acidul cafeic este
bacteriostatic, iar colina este hipotensivă. Derivaţii de cvercetol şi kemferol măresc
viteza de circulaţie a sângelui la nivelul coronarelor.
Extern, florile de arnică au acţiune cicatrizantă, vasoconstrictorie şi vulnerară.
Uz intern: Pentru tratarea stărilor febrile şi cistitelor hemoragice, se administrează:
a. infuzie preparată dintr-o lingură de flori uscate şi bine mărunţită peste
care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20 – 25 minute. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează „per os” prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 5 g flori uscate, bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe
10 – 15 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal.
animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 g,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 5 – 10g,
Tratamentul se aplică până la vindecarea sau ameliorarea animalului.
Uz extern: Pentru tratarea plăgilor infectate, a eczemelor, contuziilor se prepară o
tinctură din 15 – 20 g pulbere de flori peste care se toarnă 100 ml alcool de 30 – 400.
Se lasă în sticlă acoperită cu dop timp de 8 – 10 zile, agitându-se zilnic pentru
uniformizare. Se strecoară şi se foloseşte sub formă de comprese, îmbibate cu o
soluţie obţinută din 3 părţi tinctură şi 7 părţi apă. Aceste comprese nu se aplică pe
răni proaspete.
Arnica montana arnică

carul pădurilor, podbeal de munte, antiseptic, antiinflamator,
inflores infuzie,
ciudă, cujdă, carul zânelor, iarba antisterolic, diuretic,
cenţă decoct, tinctură
soarelui, ţâţa oilor, tabacu–câmpului vasoconstrictor periferic, vulnerar
BOBUL
Vicia faba L. – Fam. Leguminosae
Bobul este o specie de plante originară din Asia. În România se cultivă pe suprafeţe
reduse, în Transilvania şi în nordul Moldovei. Planta este puţin pretenţioasă faţă de
căldură, suportând bine îngheţurile uşoare de primăvară (de până în – 50C). În
schimb, are cerinţe ridicate faşă de umiditate,mai ales, la germinare, înflorire şi la
formarea păstăilor. Seceta provoacă avortarea florilor. Preferă soluri grele, argiloase.
Descrierea plantei.
Bobul este o plantă ierboasă, anuală, cu înălţimea între 50 – 70 cm. În pământ posedă
o rădăcină pivotantă, cu ramificaţii secundare prevăzute cu nodozităţi colţuroase,
neregulate. Tulpina este dreaptă, glabră, groasă, 4 – unghiulară, fistuloasă. Florile,
albe, mari de 2 – 3, au aripile cu o pată mare, neagră şi sunt dispuse câte 3 – 6 în
inflorescenţe. Fructul, numit păstaie, este lung de 4 – 10 cm, brun – negricios la
maturitate, cu 4 – 5 seminţe are culoare cafenie – roşcată sau negricioasă.
Organul utilizat.
De la bob se foloseşte partea aeriană – Vicii herba – care se recoltează în perioada
iunie – iulie.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene se recoltează prin tăiere cu secera sau cu cuţitul, în timpul înfloritului,
după ce s-a ridicat roua. Se usucă pe prispă, la umbră, în strat subţire, sau în poduri
acoperite cu tablă şi bine aerisite. La 2 – 3 zile produsul se întoarce.
Principii active.
Planta, în organele sale aeriene, conţine săruri minerale de Na, K, P, Ca, Fe, Mg,
vitaminele A, B1, B2, C (în cantităţi mici) şi unele principii active puţin studiate.
Produsele de bob se utilizau în medicina populară veterinară. Principiile active din
plantă au acţiune antitetanos, folosindu-se cenuşa de paie de bob pentru combaterea
tetanosului.
Animalele se tratează empiric de tetanos, administrându-le silitră (azotat de potasiu)
în hrană, tiriac în apă, după care sunt afumate cu paie de bob.
Vicia faba bob

baclale, boabă, bombă, bonă,
antitetanos tulpină afumare
cochie, favă, păsule
BOZUL
Sambucus ebulus L. – Fam. Caprifoliaceae
Bozul este o specie de plante comună, întâlnindu-se în locuri ruderale, prin ogoare,
pe lângă drumurile de prin sate.
Descrierea plantei.
Este o plantă ierboasă, perenă, viguroasă, înaltă de 0,5 – 1 (2) m, cu frunze compuse,
flori albe, grupate în inflorescenţă, iar fructele au culoarea neagră. Bozul are un
miros neplăcut.
Organul utilizat.
De la boz se culege în scopuri medicinale partea aeriană – Sambuci ebuli herba – în
perioada iunie – iulie.
Recoltare. Uscare.
Recoltarea părţii aeriene înflorite se face pe timp însorit, când 50 – 75% dintre ele
sunt deschise, tăind cu foarfeca. Uscarea se face repede, pe rame, în lumina directă a
soarelui, acoperite cu un rând de hârtie.
Recoltarea se face prin tăierea tulpinilor şi ramurilor tinere. Se vor lăsa netăiate
unele tulpini şi ramuri principale, din care planta să se refacă în anii următori.
Ramurile şi tulpinile nu vor depăşi cantitatea ce se poate decoji în aceeaşi zi.
Decojirea lor în ziua următoare se face greu şi dă un produs care nu mai corespunde,
din cauză că scoarţa se decojeşte cu aşchii de lemn, care nu se mai pot înlătura.
Pentru decojire se crestează inelar scoarţa la distanţe de 25 – 30 cm, se despică apoi
între 2 inele de-a lungul ramurii şi se desprinde întreaga porţiune, cu vârful cuţitului.
Decojirea ramurilor direct pe arbust, duce la uscarea lui. Scoarţele nu se vor îmbrăca
una în alta şi se vor întinde la soare pentru a se usca.
Principii active.
Florile de boz conţin acizi organici, flavone, zaharuri, ulei volatil, substanţe amare,
saponine, răşini.

Partea aeriană de boz are importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională.
Acestor preparate li se atribuie proprietăţi analgezic, antispastic, antialergic faţă de
înţepăturile insectelor cicatrizant şi antiinflamator. Frunzele, prin uleiul volatil şi
acidul valerianic, sunt folosite ca insectifug.
Uz intern. Pentru tratarea animalelor de atonie ruminală, medicina populară foloseşte
scoarţa albă a tulpinii după ce o înlătură pe cea externă. Se fierbe în lapte şi după ce
s-a răcit se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât). Se practică la ovine,
bovine.
Uz extern. Pentru tratarea rănilor, umflăturilor şi durerilor de picioare se
administrează un decoct obţinut din 100 g plantă mărunţită la 1 000 ml apă. Se fierbe
20 minute, apoi se lasă la răcit. Se strecoară. Se fac spălături locale.
Pentru tratarea hipodermozei, strechei se foloseşte un decoct preparat din 150 g
vârfuri de tulpini de boz, funingine, 50-60 g sare la 500 ml apă. Se fierbe 20- 25
minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se aplică comprese pe zona unde există
afecţiunea. Eficacitatea este bună.
Pentru tratarea rănilor produse de muşcătura animalelor sălbatice se administrează
un decoct obţinut din 100 g frunze de boz la 500 ml apă. Se fierbe 30 minute. Se
strecoară. Se fac spălături locale.
Datorită uleiului volatil şi a acidului valerianic, care au efect insectifug, se
administrează boz astfel: pentru combaterea ectoparaziţilor (în special a păduchilor)
la găini, se atârnă în coteţ (în poiată) ramuri cu multe frunze de boz.
Sambucus ebulus boz

analgezic, antispastic, antialergic faţă partea
boj, izbolu, scai mărunt, soc
de înţepăturile insectelor, aeriană, decoct
mic
antiinflamator, cicatrizant scoarţă
BRADUL
Abies alba Mill. – Fam. Pinaceae
Bradul este puţin rezistent la ger şi îngheţurile târzii, uşor vătămat de fum şi gazele
din atmosferă, întâlnit pe soluri profunde, fertile în staţiuni adăpostite la altitudinea
de 600 – 1200 m în Carpaţii Orientali, la 700 – 1500 m în Carpaţii Meridionali şi în
Carpaţii Occidentali. Ocupă cca. 5% din suprafaţa împădurită a României şi cca.
25% din suprafaţa ocupată de conifere. Formează păduri pure sau păduri de amestec
cu alte specii.
Descrierea plantei.
Bradul este un arbore conifer, înalt de 50 – 60 m, care prezintă o rădăcină pivotantă,
profundă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu grosime de 1 – 2 (3 – 4) m. Scoarţa
conţine numeroase pungi cu răşină. Coroana este deasă, compactă, cilindrică –
piramidală, cu vârful ascuţit la tinereţe şi lăţit la bătrâneţe. Frunzele aciculare, sunt
pe faţa superioară de un verde mai deschis, iar pe faţa inferioară cu două dungi
albicioase, paralele. Frunzele sunt dispuse pe două rânduri în acelaşi plan.
Bradul are o longevitate de până la 700 ani.
Organul utilizat.
De la brad se folosesc mugurii – Abietii turiones – care se recoltează primăvara.
Recoltare. Uscare.
Datorită înălţimii copacului, mugurii de brad se pot culege cu mâna, numai când ne
ajutăm cu o scară. Uscarea se face în cuptorul aragazului la temperaturi de 40 – 450C.
Principii active.
Mugurii de brad conţin ulei volatil bogat în borneol, tanin, răşină, celuloză, săruri
minerale cu potasiu, fosfor, calciu, mangan, fier, siliciu, sodiu.
Atenţie! Principiul toxic este terebentina. Simptomele intoxicaţiei sunt: febră,
colici, tremurături musculare, constipaţie urmată de diaree apoasă şi hematurie. Se
intervine cu administrare de lapte, decoct de in, purgative saline, infuzie de tei,
cărbune, tratament simptomatic şi tonice cardiace.
Produsul de brad prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională
şi cultă.
Principiile active din mugurii de brad au proprietăţi antiseptic, astringent, tonic,
stimulează digestia şi pofta de mâncare, vitaminizant, antiinflamator. Se utilizează
produsul în combaterea gastroenteritei, anorexiei, în debilitate.
În tratarea de gastroenterite, anorexie, debilitate se administrează:
a. infuzie preparată din 1 000 g rămurele tinere uscate sau muguri peste care
se toarnă 10 l apă clocotită. Se lasă un timp până ce temperatura scade la
800C, apoi se lasă acoperită 4-5 ore. Se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 1 000 g rămurele tinere uscate sau muguri la 10 l apă. Se
fierbe 60 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj
bucal.
animale mari (cabaline, bovine) 5 – 10 l,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 3 l,
la purcei şi miei 250 – 500 ml,
animale mici (pisici, câini, păsări) 100 – 200 ml.
Mărirea dozelor poate duce la intoxicaţii.
Abies alba brad

brad alb, brad nemeş, baradău, cepi, antiseptic, astringent,
infuzie,
barădac, brădaică, bread, buhaci, haşcă, tonic, vitaminizant, muguri
decoct
hăciugă, nemeş, pin alb, porod antiinflamator
BRÂNDUŞA DE TOAMNĂ
Colchicum autumnale L. – Fam. Liliaceae
Brânduşa de toamnă este caracteristică pentru fâneţe, poieni, livezi din zona de deal şi
munte, cu umiditate suficientă, dar fără apă stagnantă, pe soluri luto-nisipoase. Creşte pe
teritoriul judeţelor Cluj, Sălaj, Maramureş, Covasna, Harghita, Braşov, Prahova,
Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea, Gorj, în nordul Moldovei, în Bucovina.
Descrierea plantei.
Plantă ierboasă, perenă, otrăvitoare, înaltă de 20 – 45 cm, fără tulpină deasupra solului,
brânduşa de toamnă dezvoltă în pământ un mic bulbo-tuber, acoperit cu resturile frunzelor
din anul anterior, colorate în cafeniu, gros de aproximativ 3 cm şi lung de 4 – 5 cm. Din el
cresc primăvara 3 – 4 frunze lanceolate, verzi, cu nervuri paralele, care ating lungimi de 25
– 30 cm şi lăţimea de 2,5 cm. Între frunze apare primăvara ovarul, care se transformă în
capsulă alungită, moale, de culoare verde, devenind în iunie – iulie albicioasă. În această
etapă seminţele sunt albe. Culoarea capsulei trece în cafeniu, începând de la vârf. După
vestejirea frunzelor, în septembrie – octombrie apar florile violacee.
Organul utilizat.
De la brânduşa de toamnă se recoltează seminţele – Colchici semen – în iulie – august şi
uneori bulbo-tuberii – Colchici bulbus – tomna, în timpul înfloririi, august – octombrie.
Pentru seminţe se recoltează capsulele, când au devenit albicioase şi cu vârful cafeniu.
Capsulele se usucă la soare pe prelate, în strat subţire, iar pe timp urât în camere încălzite şi
bine aerisite. Zilnic se întorc, pentru o uscare uniformă. Capsulele uscate se bat într-un sac,
apoi se cern prin sită deasă. Cele rămase se desfac cu mâna. Seminţele cernute se şi
vântură. Apoi se lasă la soare încă 1 – 2 zile, pentru uscare completă.
Produsul obţinut este de culoare brun-închis, au gust amar, înţepător, iar mirosul lipseşte.
Bulbo-tuberii, după ce au fost scoşi din pământ, se spală şi se taie în rondele. Se usucă în
cuptoare la temperaturi sub 500C.
Produsul are culoare brun-cenuşie şi gust amar.
Principii active.
Produsele conţin colchicină (alcaloid) şi derivaţii ei, dintre care cel mai important este
demecolcină. Compoziţia chimică a brânduşei de toamnă mai cuprinde şi două combinaţii
de glicozizi.
Colchicina se acumulează relativ uşor în organism şi se elimină încet, din care cauză
produsul este foarte toxic, administrându-se cu grijă.
Absorbită pe cale orală, colchicina străbate ciclul entero-hepatic. Ea se fixează în mai
toate ţesuturile şi îndeosebi în mucoasa intestinală, ficat, rinichi şi splină, cu excepţia
miocardului (muşchiul iminii), muşchilor scheletici şi plămânilor. Eliminarea se face, în
special, prin fecale şi urină.
Atenţie! Produsele sunt foarte toxice. Toxicitatea este dată de colchicină. Doza
mortală pentru bovine este de 8-10 g frunze proaspete/Kg greutate sau 2-3 g frunze
uscate/Kg.
Intoxicaţiile cu colchicină se manifestă după 2 – 48 ore de la ingerare şi constă din
salivaţie abundentă, gastroenterită, violente dureri abdominale, balonări, enterită
hemoragică, anurie, paralizia centrului respirator bulbar (ce poate apare între prima şi a
şasea zi de la intoxicaţie), moartea. Primul ajutor constă în spălături gastrice cu
administrare de cărbune, ceai tare, lapte, apă cu albuş de ou, apă cu tanin (5-10%), apă cu
tinctură de iod (5 ml tinctură de iod la un litru de apă), mucilagiu de altee, clisme cu
cloralhidrat şi tonice cardiace.
Produsele de brănduşă de toamnă prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
tradiţională şi cultă.
Colchicina, în cazul celulei animale, opreşte diviziunea celulară, fapt pentru care este
utilizată în tratamentul leucemiilor. Acest lucru se realizează însă cu mari dificultăţi,
toxicitatea sa mare producând numeroase inconveniente. În schimb, demecolcina, mult
mai puţin toxică, este mai activă (de 10 ori) putând fi administrată în doze mai mari.
În tratamentul puseelor de gută acută şi subacută, ca analgezic şi în tratarea
reumatismului cronic, se administrează tinctură. Cu toată medicaţia antigutoasă actuală,
colchicina este remediul cel mai eficient în crizele de gută. Produsul nu acţionează
uricozuric, ci inhibă fagocitoza cristalelor de către leucocite întrerupând astfel cercul vicios
al procesului inflamator. Se poate folosi la precizarea diagnosticului de către medic. O
criză dureroasă, care nu răspunde colchicinei, cu siguranţă nu este gută.
Ca urmare a mecanismelor descrise mai sus, este indicată în accese acute de gută, în
profilaxia crizelor acute la gutoşi cronici, este un uricoeliminator şi inhibitor al sintezei de
acid uric.
Stimulează peristaltismul intestinal şi măreşte secreţiile ca cea biliară, intestinală. Se
administrează şi în tratamentul afecţiunilor inflamatorii venoase, reumatismale.
Demecolcina se administrează în tratarea neoplasmului (posedând o acţiune de inhibare
a diviziunii celulare), în limfopatii maligne, carcinoame dermice. Este activă în tratamentul
ascitei, al periplegiilor spastice şi al fenomenului de rigiditate.
În uz extern, colchicina se foloseşte în dermatita precanceroasă, psoriazis şi ca paraziticid.
Colchicina se recomandă prin prescripţie medicală. Ingerată în cantităţi mari devine toxică.
Produsele de brânduşă de toamnă se administrează numai de medic şi sub
supravegherea sa.
Colchicum autumnale brânduşa de toamnă

bălură, blânduşcă, ceapa ciorii, inhibă diviziunea celulară, bulbo- se administrează şi
crinul mâţii, ghicitoare, gâgâţele, anticanceros, antigutos, tuberi, se supraveghează
jiorele de toamnă, ruscea de poiană analgezic, antiinflamator seminţe de medic
BRUSTURUL
Arctium lappa L. – Fam. Compositae
Specie caracteristică pentru terenuri necultivate, brusturul creşte pe lângă drumuri, căi
ferate, garduri, de la câmpie până în zona montană; rezistă la secetă şi temperaturi
extreme.
Descrierea plantei.
Brusturul este o specie ierboasă, bianuală; în primul an are numai frunze mari, în rozetă,
pornind direct din rădăcini, iar în anul al doilea are şi tulpini florifere puternice; florile sunt
de culoare purpurie.
Organul utilizat.
De la brustur se foloseşte rădăcina – Bardanae radix – care se recoltează fie toamna
primului an, în octombrie – noiembrie, fie în primăvara celui de al doilea an de vegetaţie, în
martie-aprilie.
Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul, se spală imediat, se curăţă de părţile aeriene, se
taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar fragmentele groase se despică în 2 – 4 bucăţi pentru a se
usca mai uşor. Rădăcinile de brustur se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate.
Produsul uscat obţinut are miros slab, caracteristic şi gust dulceag-mucilaginos, apoi amar.
Principii active.
Rădăcinile de brustur conţin zaharuri, săruri de potasiu, acid cafeic, hormoni volatili,
principii amare, mucilagii, uleiuri volatile, vitamine din complexul B.
Atenţie! Supradozarea poate determina fenomene toxice. Intoxicaţiile se manifestă
prin: tulburări digestive, nefrite, transpiraţii, poliurie sau anurie. Se intervine cu
purgative saline, apă de var, cărbune, tanin, tonice cardiace, tratament simptomatic.

Rădăcinile de brustur prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară.
Produsul acţionează laxativ, diuretic, sudorific, depurativ, hemostatic, uşor
carminativ, antiinflamator, antifurunculos, coleretic şi uşor ruminator. Preparatele de
brusture sunt folosite în maladiile renale şi cutanate (eczeme cu descuamare,
exantem hepatic cu ulceraţii), al gutei şi reumatismului, ca şi pentru tratamentul unor
plăgi deschise, în furunculoză.
Extractul din rădăcini are acţiune antitumorală.
Uz intern. Pentru tratarea stărilor toxice, stării „a frigore”, furunculoză mamară,
atonie ruminală se administrează:
a. infuzie preparată din 5-10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur peste
care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute,
apoi se strecoară. Se mai răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 5-10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur peste care
se toarnă 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc moale. Se strecoară. Se
mai răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea dermatitelor, eczemelor, furunculozei, plăgilor, plăgilor
cu larve se aplică:
a. spălături locale cu:
 infuzie preparată din 5-10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur
peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40
minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se spală locul afectat.
 decoct concentrat folosit în uzul extern, se obţine din două linguri
de rădăcină mărunţită la 350 ml apă. care se fierbe 10 minute. Se
acoperă 10 – 15 minute, apoi se strecoară şi se foloseşte.
b. cataplasme cu macerat la rece. Se macerează 5-10 g rădăcină uscată şi
mărunţită de brustur în 100 ml apă. Se lasă la macerat 10 zile la
temperatura camerei. Se strecoară şi se foloseşte.
Arctium lappa brustur

blustur, bruscălău, brustan, laxativ, diuretic, sudorific,
caftalan, calcoceni, captalan, depurativ, hemostatic, uşor infuzie,
captă, capul-călugărului, iarba- carminativ, antiinflamator, rădăcină decoct,
boierului, lapuc, lipan, nădai, scai antifurunculos, coleretic, cataplasme
mărunt, scaiul-oii ruminator, antitumoral
BRUSTURUL DULCE
Petasites hybridus (L.) G. M. Sch. – Fam. Compositae
Brusturul dulce creşte prin locurile umede şi pe marginea apelor, în zăvoaie, din
zona montană şi submontană.
Descrierea plantei.
Plantă erbacee, perenă, cunoscută şi sub numele de captalan sau brustur roşu, este
înaltă de 15 – 40 cm, cu rizom gros, noduros, ramificat, orizontal din care se
desprind rădăcini negricioase şi stoloni lungi de un metru. Tulpinile sunt simple,
neramificate, drepte. Frunzele sunt foarte mari, cordate sau reniforme şi sur –
păroase pe faţa inferioară. Florile au culoarea cărnii. Toată planta are miros neplăcut.
Organul utilizat.
De la brusturul roşu se recoltează rizomul şi rădăcinile – Petasitidis rhizoma –
primăvara de timpuriu sau toamna.
Rădăcinile de captalan se scot cu cazmaua sau hârleţul, se spală imediat, se curăţă de
părţile aeriene şi se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar fragmentele groase se despică în
2 – 4 bucăţi pentru a se usca mai uşor. Rădăcinile de brustur dulce se usucă la soare,
în locuri deschise, bine ventilate.
Produsul uscat obţinut are miros puternic şi dezagreabil, caracteristic, iar gustul
este acru şi amar.
Principii active.
Produsul de brustur dulce conţine petazină, petazol, ulei volatil, mucilagii, inulină,
rezine, glucoză, zaharoză, săruri de potasiu şi magneziu.
Rizomul şi rădăcinile de brustur dulce au importanţă terapeutică în medicina
veterinară cultă, servind ca sudorific, diuretic, depurativ, emenagog, vasodilatator,
musculotrop, spasmolitic, antiseptic, iar extern ca antiparazitar.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, stărilor febrile, stărilor toxico-
infecţioase se administrează:
a. infuzie preparată din 5-10 g rizom şi rădăcini uscate şi mărunţite de brustur
dulce peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20
minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. infuzie preparată din 5-10 g frunze sau flori uscate şi mărunţite de brustur
dulce peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15-20
c. macerat la rece. Se macerează 10 g rădăcină uscată şi mărunţită de brustur
în 100 ml apă. Se lasă acoperită 60 minute pentru a macera. Se strecoară şi
se foloseşte.
animale mari (cabaline, bovine) 20 – 50 – 100 g,
Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor, edemelor şi râiei la oi se administrează
infuzie preparată din 150 g rizom şi rădăcini uscate şi mărunţite de brustur dulce
peste care se toarnă 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 60 minute, apoi se
strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se aplică cataplasme cu un pansament pe locul
afectat sau se spală cu soluţia obţinută locul afectat de mai multe ori pe zi.
Tratamentul se aplică de 3 – 4 ori pe zi până când are loc ameliorarea sau
vindecarea.
Petasites hybridus brustur dulce

captalan, brustur roşu, brusturele sudorific, diuretic,
măgarului, captalaci, cucurez, floarea depurativ, emenagog, infuzie,
rizom,
ciumei, iarba pălăriei, iarba părului, vasodilatator, musculotrop, macerat,
rădăcină
lipan, podval mare, rădăcina ciumei, antiseptic, spasmolitic, cataplasme
smântânică, sudoarea laptelui antiparazitar
BUJORUL
Paeonia officinalis L. – Fam. Ranunculaceae
Bujorul este o specie de plante cultivată, în special, în grădinile rurale. Cunoscută şi
sub denumirea de rujă, bujorul are cerinţe moderate faţă de căldură şi sol.
Descrierea plantei.
Bujorul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 30 – 60 cm. În pământ posedă
rădăcină cu tuberculi alungiţi. Tulpina este dreaptă, uniformă, glabră şi, de obicei,
neramificată. Frunzele sunt 1 – 2 ternate, cu foliole lanceolate, late de mai mulţi cm,
cu nervuri proeminente. Florile, solitare, mari, au culoarea roşie.
Organul utilizat.
De la bujor se folosesc petalele – Paeoniae flores – care se recoltează în perioada mai
– iunie.
Recoltare. Uscare.
Culegerea florilor de bujor se face pe timp frumos, după ora 10, prin tăiere cu cuţitul
sau foarfece, după care petalele sunt smulse. O altă modalitate de recoltare o
reprezintă culegerea petalelor florilor când au început să cadă la exemplarele puse în
vază. Se usucă pe hârtie, în strat subţire, la umbră în poduri aerisite şi acoperite cu
tablă.
Principii active.
Produsul, constituit din petale roşii, uscate, conţine taninuri, peonidina, un antocian
care îi conferă culoarea roşie. De asemenea, mai conţine ulei eteric şi substanţe
mucilaginoase.
Petale florilor de bujor au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Principiile
active prezintă activitate antiseptică, diuretică, analgezică. Produsul se remarcă şi prin
acţiunea antispasmodică şi hemostatică.
Pentru a trata cistita hemoragică se administrează:
a. infuzie preparată din 100 - 200 g de petale de bujor uscate, bine mărunţite
la 1000 – 2000 ml apă clocotită. Se lasă acoperită pentru a infuza 30
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal,
b. decoct din 100 – 200 g de petale de bujor uscate, bine mărunţite la 1000 –
2000 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
animale mari (cabaline, taurine) 1000 – 2000 ml,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 250 – 500 ml,
Administrarea drogului se face 1 – 2 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce
animalul se vindecă sau se ameliorează.
Paeonia officinalis bujor

rujă, bajaruji, bujor de grădină, buşor, antiseptică, diuretică, analgezică, flori infuzie,
roză de Rusalii, ruşioară, tubaroză antispasmodică, hemostatică (petale) decoct
BUSUIOCUL
Ocimum basilicum L. – Fam. Labiatae
Busuiocul este o specie de plante condimentară originară din India, dar cultivată de
mult timp şi la noi, astfel că a intrat în tradiţia multor obiceiuri populare. Busuiocul
este pretenţios faţă de căldură şi de lumină, cu toate că se poate dezvolta bine şi pe
locuri uşor semiumbrite. Prezintă cerinţe moderate faţă de umiditate. Preferă soluri cu
textură mijlocie, bine structurate, permiabile, fertile, care nu fac scoarţă. Nu suportă
solurile argiloase, grele, reci, solurile nisipoase şi sărăturile.
Descrierea plantei.
Busuiocul este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de până la 50 (60)cm. Tulpina,
dreaptă, în partea superioară este păroasă, cu frunze late, peţiolate, ovate sau oblongi,
cu margini aproape întregi, glabre. Florile sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme
întrerupte. Corola florii este albă sau roşiatică.
Planta este caracterizată de un parfum specific.
Organul utilizat.
De la busuioc se foloseşte partea aeriană (constituită din tulpinile şi ramurile tinere
acoperite cu frunze, terminate cu sau fără inflorescenţă) – Basilici herba – care se
recoltează în perioada iunie – august.
Partea aeriană (constituită din tulpinile şi ramurile tinere acoperite cu frunze,
terminate cu sau fără inflorescenţă) se taie cu foarfeca în timpul înfloritului. Se usucă
în straturi foarte subţiri, la umbră, în poduri sau încăperi calde cu bună aerisire. Nu se
întorc.
Principii active.
Produsul de busuioc conţin ulei volatil compus din linalol, acetat de linalil,
eucaliptol, eugenol, estragol, fitoncide, saponine triterpenice, tanin.
Atenţie! Supradozarea produce tulburări digestive. În aceste cazuri se intervine cu
tratament simptomatic.

Părţile aeriene ale busuiocului prezintă importanţă terapeutică în medicina
veterinară. La animale este folosită în tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, inclusiv
hemoragice, în stări „a frigore” şi în tulburări gastrointestinale.
Apa în care se înmoaie busuiocul capătă proprietăţi speciale, datorită fitoncidelor
şi uleiului volatil care se dizolvă în lichid, conferindu-i calităţi dezinfectante,
reconfortante, igienice.
Pentru tratarea unor afecţiuni renale, cistite, cistite hemoragice, stări „a frigore”,
tulburări gastrointestinale se administrează o infuzie obţinută din plantă de busuioc
bine mărunţită. Se lasă acoperită 50 – 60 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal. Cantitativ infuzia se pregăteşte în
funcţie de mărimea animalului.
animale mari (cabaline, taurine) 1000 – 2000 – 3000 ml,
Cantităţile se pot repeta în 24 de ore.
Ocimum basilicum busuioc

basic, busioc de grădină, buruiană de bubă rea, antidiareic, emolient, partea
infuzie
coroabă, mătăcină, plescăiţă, rupturi, văsileac antiinflamator aeriană
CASTANUL SĂLBATIC
Aesculus hippocastanum L. – Fam. Hippocastanaceae
Castanul sălbatec este o specie de plante comună în cultură pe străzi, în parcuri. Cunoscut şi
sub denumirea de castan porcesc, castanul este un arbore rezistent la secetă şi geruri.
Preferă soluri profunde, bogate, revene, nisipoase.
Descrierea plantei.
Castanul sălbatec este un arbore înalt de până la 30 m, cu rădăcină puternică. Tulpina,
solzoasă, are scoarţa de culoare cenuşie – negricioasă, este puternic ramificată, cu trunchi
scurt, gros şi coroană deasă, largă, globuloasă. Frunzele sunt palmat compuse, lung –
peţiolate, cu 5 – 7 foliole cuneat – invers – ovate şi marginea crenat – serate. Florile, cu
petale de culoare albă, pătate cu roşu la bază, sunt dispuse în inflorescenţe mari, drepte.
Fructele sunt capsule cărnoase, sferice, verzi, cu ţepi mari, care conţin câte o sămânţă
(castană) turtit – sferică, brună, lucioasă, cu o pată gălbuie sau albicioasă corespunzătoare
micropilului.
Longevitatea castanului sălbatic este de 150 ani.
Organul utilizat.
De la castanul sălbatec se recoltează scoarţa – Hippocastani cortex – primăvara, înainte de
înfrunzire, frunzele – Hippocastani folium – în perioada mai – iunie, florile – Hippocastani
flores – în luna mai şi seminţele – Hippocastani semen – în intervalul septembrie –
octombrie.
Se taie ramuri tinere de 2 – 5 ani, numai atâtea câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Coaja
ramurilor se crestează inelar, la distanţe de 10 – 15 cm, se despică, apoi, de-a lungul
ramurii între 2 inele şi se cojeşte întreaga porţiune cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor
direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare tăierii ramurilor, decojirea nu se mai
poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul, când produsul se impurifică cu bucăţi de
lemn. Se usucă la soare sau în încăperi încălzite şi aerisite ori artificial în cuptor la
temperatură de până în 55 – 600C.
După uscare, produsul este rugos, cu culoare cenuşie sau brună, cu gust foarte amar şi
uşor astringent. Nu are miros.
Recoltarea seminţelor se face manual, culegându-le unul câte unul. Se usucă întinse în
strat în încăperi bine aerisite, în poduri sau chiar la soare, după ce au fost sortate,
înlăturându-se fructele atacate de dăunători sau/şi zdrobite. Timp de 3 săptămâni se întorc
zilnic. Seminţele se consideră uscate, când, fiind vânturate, ele sună.
Produsul nu prezintă miros, iar gustul este amar şi neplăcut.
Principii active.
Produsele de castan sălbatic nu au o compoziţie chimică unitară. Astfel, scoarţa conţine
fraxozida şi esculozida sau esculina (care sunt două heterozide cumarinice) şi o mare
cantitate de taninuri mixte.
Seminţele (castanele) castanului porcesc conţin saponine (denumite generic escine),
flavone (flavonozide, leucoantocianidoli, catehinele)
Atenţie! În cazuri de supradozaj, escina din produsele de castan sălbatec produce
intoxicaţii care se manifestă prin nelinişte, febră, greaţă, dureri de cap, dureri de abdomen,
vomă, diaree, sete, somnolenţă şi în cazuri mai grave delir, paralizie facială. Se intervine cu
vomitive, analeptice circulatorii.
Scoarţa şi seminţele de castan sălbatic prezintă importanţă terapeutică pentru medicina
veterinară cultă şi tradiţională. Datorită acţiunii sale ca antihemoroidal, antiedematos,
antiinflamator, carminativ, se foloseşte făina de castane obţinută din miezul seminţelor şi
scoarţa de pe ramuri sub formă de decoct 10-20%.
Uz intern. Pentru tratarea diareelor, inflamaţiilor tubului digestiv se administrează:
a. făină de castane, obţinută din miezul seminţelor dată în raziile alimentare
b. decoct din scoarţă de castan porcesc sub formă de pulbere la cantitatea de apă
specifică fiecărei categorii de animale. Se fierbe 30 minute la foc mic. Se lasă
acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal.
animale mari (cabaline, taurine) 0,5 – 1 – 1,5 kg drog uscat sau
1 – 2 – 3 kg drog proaspăt,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,1 – 0,3 kg drog uscat sau
0,4 – 0,5 kg drog proaspăt,
animale mici (pisici, câini, păsări) 10 – 15 g drog uscat
Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se
ameliorează.
Uz extern. Pentru tratarea proceselor inflamatorii exudative, edem traumatic se aplică
cataplasme cu infuzie preparată din 20 g de produse de castan sălbatic bine mărunţite sau
sub formă de pulbere la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează. Tratamentul se aplică până ce animalul se vindecă
Aesculus hippocastanum castan sălbatic

castan porcesc, castan de India, antihemoroidal, antiedematos, scoarţă, infuzie decoct,
castanul porcului antiinflamator, carminativ seminţe cataplasmă
CĂLINUL
Viburnum opulus L. – Fam. Caprifoliaceae
Călinul creşte în păduri şi tufărişuri mai umede, de la câmpie până în regiunile de
munte.
Descrierea plantei.
Este un arbust stufos, atinge uneori 4 m înălţime, scoarţa este cenuşie sau verde –
cenuşie, cu pete albicioase. Frunzele sunt oval – alungite şi au 3 sau 5 lobi; fiecare
lob are marginile dinţate şi vârful ascuţit. Toamna, frunzele se colorează în roşu, ca
şi fructele. Inflorescenţele sunt compuse din flori albe – verzui.
Organul utilizat.
De la călin se recoltează scoarţa – Viburni cortex – în luna aprilie.
Pentru aceasta se taie ramuri tinere, numai atâtea ramuri câte pot fi decojite în
aceeaşi zi. Coaja ramurilor se crestează inelar, la distanţe de 15 – 20 cm, se despică
apoi de-a lungul ramurii între două inele şi se decojeşte întreaga porţiune, cu vârful
cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbust duce la uscarea lui. Scoarţele bătrâne
cu crăpături, ca şi cele care conţin părţi de lemn se înlătură. Se usucă în aer liber, la
soare.
Produsul uscat este constituit din scoarţe tubulare sau în formă de jgheab, cu
suprafaţa internă netedă, verde – gălbuie sau cafenie – gălbuie, cu pete roşiatice şi cu
linii de-a lungul ei. Au miros slab, neplăcut, gust amărui, astringent.
Principii active.
Scoarţa de călin conţine o substanţă specifică, tanin, acid salicilc.
Atenţie! Planta este toxică, îndeosebi frunzele şi fructele. Intoxicaţia se manifestă
prin greaţă, vomă, diaree, somnolenţă, apatie, adinamie, mergând până la deces. Se
intervine prin evacuarea rapidă a conţinutului stomacal (dacă nu se reuşeşte în
totalitate se administrează şi vomitive), spălături gastrice cu cărbune.
Produsul, constând în scoarţa călinului, posedă acţiune sedativă, spasmolitică, şi
hemostatică. Scoarţa de călin are o acţiune tonifiantă asupra sistemului nervos.
Principiile active ale călinului conferă produsului o acţiune cardiotonică.
Pentru tratarea surescitării şi pierderilor de sânge, în uz intern, se administrează:
a. infuzie preparat din 2 linguriţe de scoarţă de călin uscată şi bine mărunţită
peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute
pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal.
b. decoct obţinut din 2 linguriţe de scoarţă de călin uscată şi bine mărunţită la
100 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 8 g.
sau se vindecă.
Viburnum opulus călin

sedativ, antispastic, infuzie,
clopoţei, mălin, păluşcă scoarţă
cardiotonic, hemostatic decoct
CĂTINA ALBĂ
Hippöphae rhamnoides L. – Fam. Elaeagnaceae
Specie cu mare rezistenţă la secetă şi ger, creşte pe prundişuri, nisipuri, soluri crude,
pe coaste râpoase pe care le fixează datorită lăstăririi şi drajonării. Vegetează din
zona de munte şi până în Delta Dunării, îndeosebi în judeţele Bacău, Vrancea,
Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Tulcea.
Descrierea plantei.
Cătina albă este un arbust cu spini, foarte ramificat, cu peri fini pe tulpini şi pe
frunze, dându-i un aspect albicios. Frunzele sunt întregi, alungite, înguste. Florile,
care apar înaintea frunzelor, sunt mici, gălbui, grupate în inflorescenţe fie globuloase
(cele bărbăteşti), fie alungite (cele femeieşti). Fructele mici, globuloase sunt
portocalii, grupate în ciorchine şi conţin o sămânţă.
Organul utilizat.
De la cătină se folosesc fructele – Hippophae fructus – în stare proaspătă sau uscată.
Fructele se recoltează din luna august până la primul îngheţ. Fructele sănătoase,
coapte, se desprind de pe ramuri cu foarfeca şi se strâng în coşuri căptuşite cu hârtie.
Se trece rapid fie la prepararea de suc, gem, sirop, etc. fie la uscarea lor în cuptor, la
foc mic (50 – 600C), până când acestea, căzând, produc zgomot. De asemenea se pot
congela: în prima etapă se răcesc la 20C, apoi se trece la faza a doua, la congelarea
propriu – zisă (respectiv la temperaturi între -15 şi - 250C)
Fructele uscate rămân portocalii, au miros caracteristic şi gust acrişor.
Principii active.
Cătina albă este o adevărată polivitamină naturală. Fructele cătinii conţin 400 – 1500
% vitamină C, caroten, vitaminele E, B1, B2, PP, acid folic, vitamina P, provitamina
D, ulei gras.
Fructele de cătină albă prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară
tradiţională şi cultă. Produsul, constând în fructe de cătină albă, posedă acţiune
stomahică, antianemică şi este vitaminizant.
Pentru tratarea tulburărilor de nutriţie şi metabolism, în uz intern, se administrează:
a. infuzie preparat din 50 g de fructe uscate peste care se toarnă 500 ml apă
clocotită. Se lasă acoperită 50 – 60 de minute pentru a infuza. Se strecoară.
Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 50 g de fructe uscate peste care se toarnă 500 ml apă. Se
fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se răceşte. Se
strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal.
animale mari (cabaline, taurine) 500 – 1000 ml/zi,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 200 – 500 ml/zi.
Administrarea drogului se face timp de mai multe zile (6 – 7 zile) până ce animalul se
vindecă sau se ameliorează.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone se spală locul afectat, folosind un tampon
de vată sau un pansament steril, cu:
a. infuzie preparat din 50 g de fructe uscate peste care se toarnă 500 ml apă
Se răceşte şi se foloseşte.
b. decoct obţinut din 50 g de fructe uscate peste care se toarnă 500 ml apă. Se
fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se răceşte. Se
strecoară şi se foloseşte.
Hippöphae rhamnoides cătină albă

stomahic, vitaminizant, infuzie,
cătină cenuşie, cătină de râu fructe
antianemic decoct
CĂTUŞNICA
Nepeta cataria L. – Fam. Labiatae
Cătuşnica creşte spontan prin fâneţe, tufărişuri, sub garduri vii, prin locuri ruderale,
mai mult pietroase, pe lângă garduri şi drumuri.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de iarba mâţei, cătuşnica este o plantă erbacee, perenă,
aromatică, cu înălţime cuprinsă între 40 – 100 cm, cu tulpina cvadrangulară, cu
frunzele oval peţiolate, cordate, cu marginea crenat serată. Faţa inferioară a frunzelor
este sur – tomentoasă. Florile, bilabiate, sunt de culoare albe – roşiatice.
Planta se remarcă prin mirosul puternic, plăcut, penetrant, aromat, asemănător
celui de lămâie şi are gust slab - amar. Atrage pisicile ca şi valeriana, de unde una
dintre denumirile populare.
Organul utilizat.
De la cătuşnică se recoltează partea aeriană înflorită – Nepenae catariae summitates
– în perioada mai – iulie.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene ale plantei, constând din vârfurile înflorite, se recoltează la începutul
îmbobocirii, pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, pe
rame, în straturi foarte subţiri.
Principii active.
Planta conţine ulei volatil bogat în carvacrol, nepetol şi mai puţin în timol. Planta
mai conţine acidul cafeic, acidul eterogenic, acidul rosmarinic şi nepetalactonă.

Partea aeriană înflorită de cătuşnică este folosită în medicina veterinară tradiţională.
I se atribuie acţiune ca antitusiv, antituberculos, behic, emolient. Cert este faptul că
pisicile o caută şi se tăvălesc peste ea şi o mănâncă.
Datorită proprietăţilor principiilor active preparatele de iarba mâţei se
administrează în tratarea tusei, tuberculozei şi a altor afecţiuni pulmonare.
Pentru tratarea tusei, tuberculozei şi a altor afecţiuni pulmonare, infuzia de cătuşnică
se poate prepara în două moduri:
 dintr-o linguriţă de produs bine mărunţit peste care se toarnă 200 ml apă
clocotită. Se la infuzia acoperită 15 minute. Se strecoară şi se
 dintr-o linguriţă de produs bine mărunţit peste care se toarnă 200 ml vin
fiert. Se la infuzia acoperită 15 minute. Se strecoară şi se administrează
prin breuvaj bucal.
Nepeta cataria cătuşnică

cătuşă mică, floare de nimica, iarba antitusiv, antituberculos, partea
infuzie
mâţei, iarba vântului, smeiţă behic, emolient aeriană
CEAPA
Allium cepa L. – Fam. Liliaceae
Ceapa este o specie de plante care provine, probabil, din Asia Centrală. În România
este cultivată în toate judeţele, ocupând o suprafaţă de aproximativ 40.000 ha.
Manifestă cerinţe mici faţă de căldură, dar emite pretenţii mari faţă de umiditate şi
lumină. În locuri umbrite nu formează bulbi şi tulpini florifere. Solicită soluri cu
textură nisipo – lutoasă, care pot avea, chiar, şi fertilitate moderată. Bulbii de ceapă,
datorită marii variabilităţi obţinute prin cultură şi ameliorări agrotehnice, au
dimensiuni şi forme foarte diferite. Există, în general, soiuri de ceapă cu bulbi turtiţi
la cei doi poli sau cu bulbi alungiţi. De asemenea, există soiuri de ceapă albă şi ceapă
vânătă sau roşie (în realitate culoarea este violacee), după cum cunoaştem şi ceapă
dulce şi ceapă iute.
Descrierea plantei.
Ceapa este o plantă ierboasă, cu miros şi gust caracteristic, perenă (în cultură bi - sau
trienală), cu înălţimea cuprinsă între 30 – 100 cm. În pământ posedă o rădăcină
firoasă. Bulbul (tulpina subpământeană) provine din modificarea frunzelor care, prin
îngroşarea lor la bază, devin suculente, iar cele din exterior pergamentoase. În
interiorul bulbului pot exista 1 – 3 muguri. Frunzele şi tulpina floriferă este fistuloasă.
Florile sunt dispuse în inflorescenţă.
Organul utilizat.
De la ceapă se folosesc bulbii – Allii cepae bulbus – care se recoltează in perioada
iunie – august în al doilea an de vegetaţie.
Recoltare. Uscare.
Bulbii de ceapă se recoltează scoţându-se în întregime din pământ cu ajutorul sapei
sau hârleţului şi tăind frunzele. Nu se usucă, ci se administrează în stare proaspătă.
Principii active.
Bulbii de ceapă conţin aliina şi alte fitoncide, ulei volatil cu bisulfură de alilpropil,
propilaldehidă şi propantiol cu proprietăţi lacrimogene. De asemenea, produsul mai
conţine flavone, acizii cafeic şi clorogenic, hidraţi de carbon (9%), sodiu (8mg%),
potasiu (160mg%), calciu (30mg%), fosfor (40mg%), fier (0,5%), iod, siliciu, sulf,
zinc, aluminiu, molibden, nichel, flor, cobalt, crom, cupru, mangan, vitamina A
(5mg%), vitaminele B1, B2, acid nicotinic (0,2mg%), vitamina C (8mg%), vitaminele
E, PP, acid fosforic, acid acetic, acid glicolic, glucide simple, taninuri.
Atenţie! Administrat intern în exces, îndeosebi în stare proaspătă, produce
intoxicaţii la animalele rumegătoare, mai rar la cele nerumegătoare (cal). Intoxicaţia
se manifestă prin: hipersalivaţie, vomă, gastroenterită, poliurie, icter. Se intervine prin
administrarea de tanin, lapte, laxative, tonice generale şi tratament simptomatic.
Produsul de ceapă are importanţă în medicina veterinară deoarece posedă acţiune
diuretică, bacteriostatică, antimicotică, antihelmintică, antiseptică, cicatrizantă.
Acţiunea preparatelor de ceapă se datorează fitocomplexului activ pe care-l conţine
şi prin care utilizările din medicina tradiţională au fost confirmate ştiinţific.
Sucul proaspăt posedă proprietăţi bacteriostatice, antimicotice. Această acţiune se
datorează fitoncidelor. Activitatea antibiotică a fost demonstrată faţă de
Staphylococcus aureus şi alţi germeni Gram pozitivi, faţă de Bacillus subtilis, Proteus
sp., Pseudominas sp., Escherichia coli, ca şi faţă de ciuperci fitopatogene, cum sunt
Colletotrychum circinans, Botrytis allii, B. abortus, B. bissoidea. Acţiunea sa
inhibitoare se manifestă faţă de pneumobacilul lui Friedlander şi Bacillus anthracis.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, a indigestiilor, pentru combaterea
viermilor intestinali se foloseşte suc sau ca atare în hrană.
animale mari (cabaline, taurine) 0,750 – 1,5 kg,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 100-250 g,
Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se
vindecă sau ameliorează.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor arsurilor, panariţiului, furunculozei se aplică un
unguent obţinut din amestecarea unui macerat de ceapă (un bulb mare de ceapă copt
şi tăiat mărunt macerat 8 ore în 100 ml apă rece) cu 10 g ceară de albine, 10 g răşină
de brad şi 50 g untură (smântână). Se aplică local.
Allium cepa ceapa

arbagic (bulbii mici), cabă, diuretic, bacteriostatic, antimicotic, bulbi proaspeţi,
bulb
cebulă antiseptic, antihelmintică, cicatrizant suc, unguent
CERENŢELUL
Geum urbanum L. – Fam. Rosaceae
Specie de umbră şi umiditate, cerenţelul creşte pe soluri uşoare şi afânate, uneori
abundent, în păduri umede din regiunile de câmpie şi deal, la marginea apelor şi a
drumurilor, în tufişuri, mai ales, în Transilvania (Covasna), Banat, Muntenia
(judeţele Argeş, Dâmboviţa, Giurgiu, Prahova), Oltenia (Olt, Vâlcea), Dobrogea
(Tulcea), Moldova (judeţele Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea).
Descrierea plantei.
Cerenţelul este o plantă ierboasă, perenă, cu înălţimea de 25 – 60 cm. În pământ
posedă un rizom cafeniu, gros până la 2 cm, din care pornesc rădăcinile. Interiorul
rizomului prezintă culoare roşiatică. Tulpina, lemnoasă la bază, este subţire, păroasă.
Frunzele bazale sunt în rozetă, cele tulpinale au peţiol scurt şi câte 3 – 5 lobi. Florile
galbene, cu codiţe lungi, cresc în vârful plantei. Fructele, mai multe la un loc, se
termină cu un vârf lung, ca un fir îndoit în formă de bici.
Organul utilizat.
De la cerenţel se folosesc rizomul şi rădăcinile, drogul cunoscându-se sub denumirea
de Gei rhizoma.
Se recoltează rizomii şi rădăcinile primăvara, în martie sau toamna, începând din
septembrie, prin smulgere, iar pe cele grele cu cuţitul sau cazmaua. În epocile de
recoltare, cerenţelul se recunoaşte mai uşor după fructe. Se scot din pământ rizomii
cu rădăcinile, se curăţă de resturile tulpinii aeriene şi se spală bine. Se zvântă câteva
zile. Uscarea se poate face la soare sau în camere încălzite. Rizomii uscaţi se rup cu
uşurinţă la îndoire.
Produsul uscat obţinut are culoare cafenie – închisă la exterior, roşiatică la interior
şi gust amărui – astringent, cu aromă de cuişoare. Mirosul este slab aromat.
Principiile active.
Principiile active ale rizomului şi rădăcinilor de cerenţel sunt constituite din tanin
(10-24%) de natură galică şi catehică, acid galic şi acid elagic (în stare liberă), acidul
cafeic, acidul clorogenic, zaharuri, ulei volatil, substanţe amare.
Acţiune farmaceutică. Recomandări.
Produsul de cerenţel prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară cultă
şi tradiţională. Preparatul posedă acţiune astringentă, calmantă, antiseptică, fiind şi
un bun fortifiant.
Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, stărilor de debilitate şi în convalescenţă
se administrează decoct obţinut din 10 g de rădăcină şi rizom bine mărunţită la 250
ml apă. Se fierbe 30 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se
animale mici (pisici, câini) 30 – 50 g.
Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se
În uz extern, pentru tratarea plăgilor, eczemelor, ulcerelor cutanate se prepară un
decoct obţinut din 10 g de rădăcină şi rizom bine mărunţită la 250 ml apă. Se fierbe
30 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Cu
acest decoct se fac spălături locale şi se aplică cataplasme.
Geum urbanum cerenţel

albeaţă, bărbuşoară, buruiană de inimă rea, astringent, calmant, decoct,
rădăcină,
buruiană de cucui, cerculeţ crânceş, antiseptic, tonic băi locale,
rizom
cuişoriţă, iarba faptului, richioară, verneţel general cataplasme
CHIMEN
Carum carvi L. – Fam. Umbelliferae
Chimenul este o specie spontană, dar şi cultivată. În România se cultivă în Câmpia
de Vest, Podişul Transilvaniei şi în Ţara Haţegului. În primul an este semiumbrofilă,
iar în anul al doilea heliofilă. Se dezvoltă bine pe soluri profunde, afânate, cu
umiditate suficientă.
Descrierea plantei.
Chimenul se mai numeşte şi chimion. Este o plantă erbacee, bienală, înaltă de până
la 100 cm. În primul an formează o rozetă bazală de frunze. În al doilea an formează
o tulpină cu frunze şi flori. Rădăcina pivotantă poate atinge adâncimi de 40 cm.
Tulpina se ramifică spre vârf. Frunzele sunt rare şi adânc divizate (2 – 3 penat –
sectate). Florile, mici, de culoare albă, roz sau roşcată, sunt grupate în inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la chimion se folosesc fructele – Carvi fructus – care se recoltează în lunile iulie
– august.
La plantele din fâneţe, recoltarea se face în etape, pe măsura coacerii lor. Fructele se
culeg înainte de maturitatea completă şi numai dimineaţa sau seara, iar ziua numai
pe timp noros, pentru a nu se scutura. Fructele se depozitează în încăperi uscate,
curate, dezinfectate, în strat se 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă complet.
Produsul obţinut posedă gust şi miros caracteristic. Culoarea este brună sau brun –
cenuşie.
Principii active.
Fructele de chimen conţin ulei volatil, care are component principal carvona în
proporţie de 50 – 80%, alături de carveol şi carvacrol. Produsul de chimion mai
conţine şi ulei gras, glucide, proteine, cumarine, fitosteroli.
Fructele de chimen prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară.
Produsul posedă acţiune carminativă, calmează colicii intestinal, galactogogă, este
un stimulent al funcţiilor gastrice, fluidifiant al secreţiilor bronhice
Acţiunea carminativă este foarte importantă. Acţiunea reală a carminativelor
vegetale a fost mai greu de pus în evidenţă, din care cauză medicina ştiinţifică i-a
acordat mai puţină importanţă. Carminativele vegetale par a influenţa tonusul
musculaturii netede, astfel încât are loc o resorbţie a gazelor la nivelul vaselor
sanguine, fapt care duce la încetarea fenomenelor spastice. Acţiunea carminativă
provoacă declanşarea secreţiei gastrice, influenţează peristaltismul intestinal,
tensiunea arterială şi, chiar, funcţia inimii.
Pentru tratarea inapetenţei, meteorismului, enterocolitelor, bronşitelor şi pentru
stimularea producţiei de lapte se administrează:
a. infuzie preparată din 2 - 5 g de fructe de chimen la 100 ml apă clocotită.
b. decoct din 2 - 5 g de fructe de chimen la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute
la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
Carum carvi chimen

secară, chimion, chimen de câmp, carminativ, calmarea colicilor
chimeon, chimin sălbatic, chiminog, intestinale, stimulent al
limă, chiminoc, chimişon, chimin de funcţiilor gastrice, fluidifiant fructe infuzie, decoct
câmp, negralică, piperuş, săcărică, al secreţiilor bronhice,
tarhon, tipăruş emenagog, galactogog
CICOAREA
Cichorium intybus L. – Fam. Compositae
Specie foarte răspândită la noi în ţară, cicoarea creşte în păşuni şi fâneţe, pe
marginea drumurilor, a căilor ferate şi şanţurilor, a culturilor, în locuri necultivate,
din zona de câmpie până în cea montană.
Descrierea plantei.
Cicoarea este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 30 – 100 cm, cu rozetă bazală de
frunze alungite şi neregulat crestate, tulpina ramificată cu frunze mici;
inflorescenţele terminale şi axilare au culoarea albastră – azurie.
Organul utilizat.
De la cicoare se folosesc părţile aeriene nelignificate – Cichorii herba – şi rădăcina –
Cichorii radix – care se recoltează în perioada iulie – august şi în septembrie –
noiembrie.
Partea aeriană se recoltează prin tăiere cu foarfeca, în perioada înfloririi, în iulie –
august, fără baza lemnoasă, cel mai bine dimineaţa, după ce roua se evaporă şi
înainte de a se închide florile. Se usucă în straturi subţiri, în locuri umbroase, uscate,
bine aerisite.
Florile uscate sunt albicioase – cafenii.
Rădăcinile se recoltează în septembrie – noiembrie cu hârleţul sau cazmaua. Se
curăţă de pământ, se spală repede, se zvântă şi se usucă în încăperi aerisite, încălzite.
Produsul obţinut este constituit din rădăcini uscate, cafenii – cenuşii la exterior, iar
la interior albicioase, cu mici puncte galbene – cafenii lipsite de miros, cu gust
mucilaginos – amar.
Principii active.
Atât rădăcina, cât şi partea aeriană a cicorii conţin principii amare (lactucina),
cicorină, inulină, tanin, acid cicoric, ulei volatil, aminoacizi esenţiali.
Produsele de cicoare au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Acestea
posedă acţiune uşor sedativă, diuretică, coleretic - colagogă, depurativă, stimulează
metabolismul.
Pentru tratarea anorexiei, dischineziei biliare, de angiocolită, hepatită, afecţiuni
renale, constipaţii se administrează:
a. infuzie preparată din 5 g de plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă
Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal,
b. decoct din 5 g de plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe
15 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte
Cichorium intybus cicoare

cicoară, cicoare de câmp, cicoară de vară, sedativ, diuretic,
rădăcină,
cicorie amară, cociţă, doruleţ, dudău, floarea- depurativ, stimularea
partea infuzie, decoct
secerei, încingătoare, scai voinicesc, directă a metabolismului,
aeriană
mestică, scăiuşeţ, de casă, sporiş coleretic - colagog
CIMBRIŞORUL
Thymus serpyllum L. – Fam. Labiatae
Specie iubitoare de căldură, cimbrişorul creşte pe locuri aride, pietroase sau
nisipoase, însă cu expoziţie sudică şi bogate în calciu. Se întâlneşte în zona de deal şi
munte, în fâneţe, pe coaste aride, pietroase. Poate fi recoltată în cantităţi mai mari în
întreaga Transilvanie, judeţele de deal ale Munteniei şi Olteniei, în Moldova (Bacău,
Botoşani, Suceava, Neamţ, Vrancea), Dobrogea (Tulcea).
Descrierea plantei.
Cimbrişorul este un subarbust de talie mică, având înălţimea de 10 – 30 cm şi fiind
aromat. Parţial târâtor, cu ramuri îndreptate în sus, frunzele sunt mici, ovale,
alungite, opuse, iar inflorescenţele glomerulare, cu flori mici, roşii – purpurii sau roz.
Organul utilizat.
De la cimbrişor se recoltează partea aeriană – Serpylli herba – în perioada iunie –
septembrie.
Recoltarea se face cu ajutorul foarfecii sau cu cuţitul, numai când plantele sunt
înflorite, pe timp uscat, după ce se ridică roua. Părţile, care au devenit lemnoase, se
aleg şi se îndepărtează. Uscarea se face la umbră în straturi subţiri. În primele zile
produsul se întoarce din când în când. Mai târziu începe să-şi scuture florile şi
frunzele şi de aceea se lasă neîntors până la sfârşitul uscării.
Produsul uscat trebuie să aibă flori roz – violacee, miros plăcut şi gust aromatic
pronunţat.
Principii active.
Alături de uleiul volatil, cimbrişorul conţine un principiu amar specific, acizi
organici, flavone, tanin.
Partea aeriană a plantei prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă
şi tradiţională. Produsul posedă acţiune expectorantă, antispastică, antiseptică,
coleretic, cicatrizant, antiviral, antiparazitară.
Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, dischineziei biliare, enterocolitelor, afecţiunilor
pulmonare şi bronşitelor se administrează infuzie preparată din 5 g de plantă uscată
bine mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a
infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal,
Uz extern. Se foloseşte şi ca insecticid pentru ectoparaziţii din adăpostul păsărilor
sub forma unei infuzii concentrate, care se prepară din 100 g de plantă uscată bine
mărunţită la 900 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a infuza. Se
strecoară. Se răceşte şi se foloseşte.
Thymus serphyllum cimbrişor

cimbrişor de câmp, buruiană de expectorant, antispastic,
balsam, cimbriţor sălbatec, cimbru antiseptic, stomahic, diuretic,
păsăresc, cimbru târleţ, cimbrul coleretic, cicatrizant, partea
infuzie
ciobanului, iarba cucului, lămâiţă, antidiareic, antiviral şi ca aeriană
sărpun, schinduf, serpunel, simbru, insecticid pentru ectoparaziţii
tămăiţă, timian, timişor din adăpostul păsărilor
CIMBRUL
Thymus vulgaris L. – Fam. Labiatae
Specie de lumină, cimbrul creşte în locuri însorite şi cu temperaturi ridicate. Zonele
unde se întâlneşte des sunt în Câmpia Olteniei (Olt, Dolj), Bărăganul (Giurgiu,
Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, sudul Buzăului), Câmpia de Vest, precum şi în zonele de
câmpie ale judeţelor Bacău şi Neamţ.
Descrierea plantei.
Cimbru este un subarbust cu tufe globuloase, cu baza lemnificată, înalt de 10 – 50
cm, are tulpini numeroase, cilindrice, lemnoase şi cenuşii la bază, părţile tinere cu
peri îndreptaţi în jos, frunzele au peţiol scurt şi sunt mici, opuse, au marginile
răsucite, sunt păroase pe faţa inferioară. Florile, mici, de culoare roz, sunt grupate în
mici inflorescenţe în formă de spic.
Organul utilizat.
De la cimbru se recoltează partea aeriană, respectiv partea ierboasă a rămurelelor –
Thymi vulgaris herba – în perioada iunie – octombrie.
Recoltarea cimbrului se face cât mai timpuriu, când apar primii boboci, dar înainte
de înflorirea în masă. Tăierea se face cu cuţitul, secera la 5 – 10 – 15 cm de la
suprafaţa pământului, astfel încât să se evite tăierea părţilor lemnoase ale tulpinii.
Uscarea se face la umbră, în locuri sau în încăperi curate şi cu o bună aerisire.
Produsul uscat este constituit din frunze de culoare verde, cu gust aromat,
caracteristic şi miros plăcut.
Principii active.
Partea aeriană a cimbrului conţine ulei volatil, tanin, acizi organici, principiu amar,
flavone, ulei gras, săruri de litiu. Produsul vegetal recoltat în timpul verii este mai
bogat în ulei volatil decât cel recoltat toamna.
Partea aeriană nelignificată a plantei este utilizată în medicina veterinară tradiţională
şi cultă, deoarece prezintă importanţă terapeutică. Produsul posedă acţiune
expectorantă, antispastică, antiseptică, coleretic, cicatrizant, antiviral, antiparazitară.
Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, dischineziei biliare, enterocolitelor, afecţiunilor
pulmonare şi bronşitelor se administrează infuzie preparată din 5 g de plantă uscată,
bine mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a
infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal,
sau se vindecă.
Uz extern. Se foloseşte şi ca insecticid pentru ectoparaziţii din adăpostul păsărilor
sub forma unei infuzii concentrate, care se prepară din 100 g de plantă uscată, bine
mărunţită la 900 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a infuza. Se
strecoară. Se răceşte şi se foloseşte.

Thymus vulgaris cimbru

cimbrişor grecesc, cimbru expectorant, antispastic,
adevărat, cimbru bun, cimbru antiseptic, stomahic, diuretic, partea
infuzie
mirositor, iarba cucului, iarbă de coleretic, antidiareic, cicatrizant, aeriană
lămâioară, lămâioară, lămâiţă antiviral, antiparazitar
CINSTEŢ
Salvia glutinosa L. – Fam. Labiatae
Cinsteţ este o specie de plante comună, întâlnită prin păduri umbroase, pe lângă
pâraie, văi, îndeosebi, în regiunea montană.
Descrierea plantei.
Este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 – 100 cm. În pământ prezintă un rizom
gros, oblic. Tulpina este uneori ramificată. Frunzele sunt simple cu marginea dinţată
şi vârful ascuţit. Peţiolul frunzei este lung şi păros. Florile, mari, de culoare galben –
sulfurii, brun – punctate, sunt dispuse în inflorescenţe simple.
Organul utilizat.
De la cinsteţ se recoltează partea aeriană – Salviae glutinosae herba – în perioada
iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene ale plantei se recoltează prin tăiere cu secera sau cuţitul, pe timp
frumos şi spre seară, după orele 16. După ploi, recoltatul se face cel mai devreme
după 15 ore de timp însorit. Uscarea se face în strat subţire, la umbră, de preferat în
poduri acoperite cu tablă.
Principii active.
Preparatele, constituite din partea aeriană de cinsteţ, conţin ulei eteric, tuionă, alfa-
borneol, cineol, pinen, camfen.
Datorită proprietăţilor sale terapeutice, produsul de cinsteţ este utilizat şi în medicina
veterinară tradiţională. Partea aeriană posedă acţiune antiseptică, cicatrizantă,
antibacteriană.
În tratamentul febrei aftoase, ca şi în îngrijirea rănilor rezultate din rosături de
hamuri, jug, de lovituri se prepară decoct din 500 g de plantă bine mărunţită la 10
litri de apă. Se fierbe 30 minute la foc moderat. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se
strecoară. Se răceşte. Cu acest decoct se fac spălături locale de 3 – 4 ori pe zi.

Plantele fierte din decoct se aplică sub formă de compresă pe rană. Administrarea
drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Salvia glutinosa cinsteţ

brânca porcului, cocean căpresc, dumbravnicul antiseptic,
partea decoct,
calului, jane, jaleş, iarba Sf. Ion, lăpuş, urechea cicatrizant,
aeriană compresă
porcului antibacterian
CIREŞUL
Cerasus avium (L.) Mnch. – Fam. Rosacae
Cireşul este o specie de plante care se întâlneşte prin pădurile din zona de câmpie şi
până în etajul montan (1000 m).
Descrierea plantei.
Cireşul este un arbore care poate să atingă şi 20 m înălţime. Frunzele sunt ovale, cu
margini dinţate. Florile sunt albe, iar fructele roşii, albe sau negre, în cazul cireşului
amar, care este cel mai valoros din punct de vedere terapeutic.
Organul utilizat.
De la cireş se recoltează cozile fructelor – Cerasi stipes – în lunile iunie – iulie.
Recoltare. Uscare.
În perioada de coacere a fructelor se colectează cozile cireşelor coapte. Acestea se
spală imediat cu apă, se lasă să se zvânte, apoi se îndepărtează dintre ele resturile de
crengi, frunze, sâmburi. Se pun la uscat în straturi subţiri, la soare, întorcându-se
zilnic, pentru a le feri de mucegăire.
Principii active.
Codiţele fructelor de cireş conţin săruri de potasiu, taninuri catehice, saponine,
flavone.

Codiţele cireşelor au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională, prezentând acţiune diuretică (cu uşoară acţiune antiinflamatorie), uşor
astringent, antidiareică.
Pentru tratarea afecţiunilor renale şi ale căilor urinare (cistită, pielită, pielonefrite), a
diareii se administrează:
a. infuzie preparată din codiţe uscate de fructe de cireş la 250 ml (pentru
fiecare 25 g de drog) apă clocotită. Se lasă acoperită 30 – 40 minute. Se
strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal,
b. decoct obţinut din codiţe uscate de fructe de cireş la 250 ml (pentru fiecare
25 g de drog) apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă acoperită 20
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
Cerarus avium cireş

cerăş pădureţ, cerăş păsăresc, cireşe, diuretic (cu uşoară
cireş păsăresc, cireş sălbatec, ciureş, acţiune antiinflamatorie), codiţele infuzie,
mălin, mălin păsăresc, mocru, uşor astringent, fructelor decoct
vascuşoară, vişin antidiareic
CIUBOŢICA – CUCULUI
Primula officinalis (L.) Hill. – Fam. Primulaceae
Ciuboţica – cucului este răspândită în zonele de deal şi munte, prin poieni însorite,
păşuni, prin fâneţe, la margini de păduri. Se întâlneşte în întreaga Transilvanie,
Muntenia (Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Prahova), Oltenia (Gorj, Mehedinţi, Vâlcea),
Moldova (Bacău, Iaşi, Suceava, Vrancea, dar şi în Neamţ).
Descrierea plantei.
Ciuboţica – cucului este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică. În pământ are un
rizom lung din care pornesc numeroase rădăcini subţiri. Partea aeriană este înaltă de
10 – 30 cm. Frunzele formează o rozetă bazală. Din mijlocul ei se înalţă o tulpină
ierboasă, goală în interior, care poartă o inflorescenţă compusă din flori galbene –
aurii, care sunt parfumate.
Partea utilizată.
De la ciuboţica – cucului se recoltează în lunile aprilie-mai atât florile – Primulae
flores – cât şi rizomul cu rădăcinile – Primulae radix.
Rizomii cu rădăcini se recoltează cu sapa sau cazmaua. Se spală repede, se zvântă,
apoi se întind la soare sau în poduri acoperite cu tablă.
Produsul uscat prezintă rizomi cafenii – cenuşii sau cafenii – roşcaţi, cu suprafaţa
aspră, acoperită de numeroase rădăcini albe – cenuşii în interior, albe – gălbui la
exterior. Au miros slab caracteristic, gust astringent – amărui.
Florile de ciuboţica – cucului, grupate în inflorescenţă, se taie cu cuţitul sau

foarfeca, apoi se separă floare cu floare, înlăturând tulpinile. Se usucă întinse în strat
subţire, la umbră, în încăperi curate, aerisite.
După uscare, florile au petalele intens colorate în galben, miros plăcut de miere şi
gust dulceag.
Principii active.
Plantele de ciuboţica – cucului conţin acid ascorbic, saponine, două substanţe
specifice, tanin, ulei volatil, acid salicilic.
Preparatele de ciuboţica – cucului prezintă importanţă terapeutică în medicina
veterinară tradiţională.
Datorită saponinelor, produsul se foloseşte ca expectorant şi fluidifiant al
secreţiilor bronhice. Produsele au proprietăţi antitusive, calmante şi antispastice,
sudorifice, diuretice, uşor laxative.
Extern, sub formă de cataplasme aplicate pe locurile dureroase, contuzii, echimoze
au acţiune calmantă, cicatrizantă şi hemostatică.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, renale, cistitelor se administrează:
a. infuzie preparată din 5 – 10 g flori de ciuboţica – cucului uscate şi
mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă
30 – 40 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se
b. decoct obţinut din 10 linguri pulbere de rădăcină la 1 000 ml apă. Se
fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30 minute. Se strecoară. Se
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g.
Uz extern. Pentru tratarea zonelor traumatizate se aplică cataplasme locale cu:
a. infuzie preparată din 50 – 100 g flori de ciuboţica – cucului uscate şi
mărunţite peste care se toarnă 900 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă
30 – 40 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se
foloseşte.
b. decoct obţinut din 10 linguri pulbere de rădăcină de ciuboţica – cucului
la 1 000 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă acoperită 20 – 30
minute. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte.
Primula officinalis ciuboţica cucului

aglică, aglice, agliş, andicel, expectorant, antitusiv, calmant,
flori, infuzie, decoct,
cizma cucului, calce, calţă, antispastic, sudorific, uşor laxativ,
rădăcină cataplasme
clopoţele, urechea ursului calmant, cicatrizant, hemostatic
CIUMĂFAIA
Datura stramonium L. – Fam. Solanaceae
Specie comună din zona de câmpie până în cea montană, ciumăfaia se întâlneşte în
locuri gunoite, în pârloage, grădini, vii, islazuri, rovine, umpluturi, în locuri
necultivate.
Descrierea plantei.
Ciumăfaia este o specie ierboasă, anuală, toxică, înaltă până la 100 (120) cm, cu
multe ramificaţii pe care cresc frunze mari, cu codiţe lungi, ovale sau oval –
triunghiulare, fiecare având mai mulţi lobi ascuţiţi. Florile, de culoare albă, sunt
lungi de cca. 10 cm. Fructul, acoperit cu ghimpi, la început are culoare verde, apoi
brună.
Organul utilizat.
De la ciumăfaie se folosesc frunzele – Stramonii folium – ce se recoltează în lunile
iunie – septembrie.
Perioada de recoltare este legată de dezvoltarea plantei, fiind necesară aşteptarea
înfloririi, când în frunze concentraţia de substanţe active este maximă. Se aleg zile
uscate, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea
recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. Frunzele se rup cu codiţe
(peţiol). Este permisă şi recoltarea plantei întregi şi desprinderea frunzelor de pe
tulpini numai după uscare. Uscarea trebuie să se înceapă imediat după recoltare.
Frunzele se întind în straturi subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri sau chiar la
soare.
Produsul uscat este constituit din frunze subţiri, sfărâmicioase, lipsite de miros, cu
gust amărui, înţepător.
Observaţie! Spălarea mâinilor cu apă şi săpun după lucru şi înainte de a mânca,
fuma, etc. este absolut necesară, datorită toxicităţii plantei. Se interzice folosirea
copiilor la recoltarea şi mânuirea acestei plante.
Principii active.
Frunzele de ciumăfaie conţin substanţe specifice dintre care cele mai importante sunt
scopolamina şi hiosciamina. Mai conţin ulei eteric, acizi oxalic, malic, citric,
fumaric, succinic.
Atenţie! Planta este toxică. La cai se observă dilatarea maximă a pupilei şi
micşorarea irisului, uscarea mucoasei bucale senzaţie de sete mare, refuzul hranei,
balonarea stomacului, stare de nelinişte, pulsul accelerat şi slab, respiraţie grea,
constipaţie, paralizia centrului respirator bulbar, asfixie, moarte. La rumegătoare
semnele se succed mai rapid. Se intervine cu spălături gastrice, administrare de
tonice cardiace, purgative, injecţii cu parasimpaticomimetice, izolarea animalului în
locuri liniştite şi aerate.
Frunzele de ciumăfaie sunt folosite în tratamentul căilor respiratorii sub formă de
pulbere sau ţigări antiastmatice. Acţiunea pe care o exercită asupra căilor respiratorii
se datorează, în special, hiosciaminei, substanţă ce se absoarbe foarte uşor prin piele,
cât şi prin mucoase. În caz de intoxicaţii, în special la copii, se produce înroşirea
pielii, uscarea gurii, creşterea pulsului. Produsul se mai foloseşte ca antispastic şi în
maladia Parkinson. Se administrează numai sub formă de pulbere, tinctură,
fumigaţii.
Pentru tratarea tulburărilor aparatului respirator, astmului, ca sedativ şi hipnotic se
administrează decoct preparat din frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe
5 minute la foc domol. Se strecoară. După ce s-a răcit se administrează prin breuvaj
bucal.
Dozele de tratament la prescripţia medicului:
Datura stramonium ciumăfaie

laur, buruiană bolundă, ciumăfoaie, ciumare, antispastic,
ciuma fetei, curcută, cornută, durducan, laur antiasmatic,
frunze decoct
porcesc, măr spinos, mandragină, mărul sedativ, hipnotic,
porcului, nebunariţă, nebuneală, turbare antiinflamator
CIURUL – ZÂNELOR
Carlina acaulis L. – Fam Compositae
Ciurul – zânelor, cunoscută şi sub numele de turtă, este o specie de plante întâlnită
prin fâneţe şi păşuni pe care le depreciază calitativ, frecventă în regiunea montană şi
subalpină.
Descrierea plantei.
Turta este o specie ierboasă, perenă, cu rizom relativ gros, pivotant. Tulpina este
scurtă de până la 15 cm sau lipseşte. Frunzele sunt penat – sectate, spinoase, rigide,
cu nervuri proeminente. Florile, de culoare brun – roşcate, sunt dispuse în
inflorescenţă terminală, mare, cu diametrul de 7 – 12 (15) cm.
Organul utilizat.
De la ciurul – zânelor se foloseşte rizomul şi rădăcinile – Carlinae rhizoma et radix
– care se recoltează în perioada august – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Se scoate din pământ rizomul cu rădăcinile, cu ajutorul cazmalei sau hârleţului. Se
scutură de pământ, iar dacă este nevoie se spală într-un curent de apă. Se taie în
bucăţi de 5 – 6 cm. Se usucă în poduri acoperite cu tablă.
Principii active.
Rizomul şi rădăcinile de ciurul – zânelor conţin ulei volatil, inulină, tanin, rezine,
săruri minerale.
Produsul de ciurul – zânelor prezintă utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă
şi tradiţională.
Preparatele sunt folosite pentru acţiunea diuretică. Farmacodinamic intervine
asupra epiteliului renal, mărind cantitatea de urină eliminată. De asemenea posedă şi
proprietăţi colagoge, antiinfecţioase şi antidermatozide. Se foloseşte ca tonic
stomahic, în tratarea ascitei, a afecţiunilor rinichilor şi căilor urinare, a infecţiilor, în
combaterea febrei.
Acţiunea antibacteriană, îndeosebi faţă de stafilococ, se datorează oxidului de

carlină, compus prea toxic pentru a fi utilizat în terapeutică.
Uz intern. Pentru tratarea nefritei, cistitei, stărilor febrile, ascitei, indigestiilor se
administrează:
a. infuzie preparată din 10 g pulbere din rizomi şi rădăcină de ciurul – zânelor
peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute. Se
lasă la răcit. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se
b. decoct obţinut din 10 g pulbere din rizomi şi rădăcină de ciurul – zânelor la
250 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară
(se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se administrează prin breuvaj
bucal.
Uz extern. Pentru tratarea rănilor purulente, dermatitelor, scabiei, tricofiţiei se
administrează extracţie umedă preparată din 5 g pulbere de rizom şi rădăcină la 100
ml oţet. Se lasă 7 zile la macerat. Sticla se agită zilnic pentru uniformizarea
conţinutului. Se strecoară. Se badijonează zonele afectate sau întregul corp.
Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce
Carlina acaulis ciurul zânelor

turtă, ceapă ciorească, ciurul zorilor, cioropor, diuretic, colagog,
infuzie,
colacul babii, găinuşă, ciortopolog, iarba antidermatozic, tonic
rizomi cu decoct,
lupului, mărul ciobanului, nevăstuică, pălămidă, stomahic, antitermic,
rădăcină extracţie
pâinea babei, punga babei, sita zânelor, tătăiaşe, antibacterian
acetică
spinul cerbului, turcea, turturea (stafilococ)
COACĂZUL NEGRU
Ribes nigrum L. – Fam. Saxifragaceae
În flora spontană, considerat relict glaciar, coacăzul negru creşte sporadic în
Transilvania (Alba, Bistriţa – Năsăud, Cluj, Harghita, Covasna), Moldova (Bacău),
prin păduri umede, tufişuri, malul râurilor din zona montană.
Descrierea plantei.
Coacăzul negru este un arbust înalt de până la 1 – 2 m, puternic ramificat, frunzele
au peţiol lung şi sunt ascuţite la vârf, cu 3 – 5 lobi ce au pe faţa inferioară vezicule
galbene, ca nişte puncte strălucitoare. Inflorescenţele, atârnând în ciorchine, sunt
acoperite de perişori şi florile, care o compun, au culoarea galbenă – verzui la
exterior şi roşie – maronie la interior. Fructele au formă sferică şi sunt de culoare
neagră.
Organul utilizat.
De la coacăzul negru se foloseşte în scop medicinal fructele – Ribi negri fructus.
Recoltare. Uscare.
Fructele se recoltează, prin scuturare, când au ajuns la maturitate fiziologică.
Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în încăperi curate, bine aerisite.
Principii active.
Frunzele, dar, mai ales, fructele coacăzului negru conţin vitamina C, tanin, săruri de
potasiu, ulei volatil, zaharuri.
Fructele de coacăz negru prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
tradiţională. Principiile active au efect antiinfamator, astringent, tonic, reconfortant.
Fructele de coacăz negru se administrează ca adjuvant în tratamentul bolilor
infecţioase, în afecţiuni renale, în convalescenţă, tonic, reconfortant, sub formă de:
a. infuzie preparată din 3-5 g fructe de coacăz negru uscate şi mărunţite
peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute,
apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin
breuvaj bucal.
b. macerat din fructe de coacăz negru. Se macerează 5-10 g fructe în 200 ml
apă timp de 40-50 minute la temperatura camerei. Se strecoară şi se
Ribes nigrum coacăz negru

pomuşoară neagră, smordin, smordină antiinfamator, astringent, frunze, infuzie,
neagră, strugurei negri tonic, reconfortant. fructe macerat
COADA – CALULUI
Equisetum arvense L. – Fam. Equisetaceae
Coada – calului este o specie întâlnită prin lunci umede, pe marginea apelor de munte, pe
râpe, terenuri apoase, pe terasamentele căilor ferate, ca buruiană în culturi, de la câmpie
până în regiunea montană.
Descrierea plantei.
Coada – calului este o plantă ierboasă, perenă, cu rădăcini adventive, ce au tuberculi de
mărimea unei alune, bogaţi în substanţe de rezervă. Rădăcinile pornesc dintr-un rizom
negricios, articulat. Din rizom cresc anual primăvara tulpini fertile şi vara tulpini sterile.
Tulpina fertilă este mică, de 5 – 15 cm înălţime, articulată, neramificată, la noduri cu
frunze solzoase, de culoare brunie, unite într-o teacă cu marginea dinţată. Terminal poartă
un spic, sporifer. Tulpina sterilă, verde, asimilatoare, dreaptă, cu înălţimea de 20 – 50 (80)
cm, se formează după dispariţia tulpinii fertile. Este şi ea articulată, la noduri cu frunze
mici, unite într-o teacă mică, dinţată şi cu ramuri verticilate, simple, rar ramificate, de
regulă 4 – brăzdate. Ramurile îi dau aspectul unei cozi de cal.
Organul utilizat.
De la coada – calului se foloseşte tulpina sterilă – Equiseti herba – care se recoltează în
perioada iulie – septembrie.
De la coada – calului se foloseşte tulpina sterilă care se recoltează pe vreme frumoasă,
după ce s-a ridicat roua, prin tăierea acestora la 5 – 6 cm de sol. Se curăţă părţile brune şi
se înlătură. Se usucă la umbră, în strat subţire, în încăperi curate, bine aerisite sau poduri
acoperite cu tablă.
Produsul obţinut are culoarea verde – cenuşiu, este inodor şi are gust uşor acrişor.
Principii active.
Coada – calului este una dintre plantele cele mai bogate în dioxid de siliciu şi posedă, pe
lângă aceasta, o saponină denumită ecvizetonină; în plus, conţine două flavone şi un ulei
volatil, izolat din materialul vegetal uscat. De asemenea, mai posedă acizii malic şi oxalic,
gliceride ale acizilor stearic, linoleic, oleic, vitamina C, săruri de potasiu.
Produsul de coada – calului prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Principiile active din produs posedă acţiune antimicrobiană, antiseptică, scade aciditatea
gastrică, dezinfectant urinar, expectorant, bronhodilatator, diuretic, hemostatic.
Uz intern. Pentru tratarea unor afecţiuni pulmonare, renale, în cistite, cistite hemoragice se
administrează:
a. infuzie preparată din 3-4 linguri de coada-calului uscată şi mărunţită peste care
se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 40 – 50 minute, apoi se
strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 3-4 linguri de coada-calului uscată şi mărunţită la 250 ml apă.
Se fierbe 25 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin
breuvaj bucal.
ameliorează.
Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, plăgilor atone se aplică cataplasme cu:
a. decoct obţinut din 3-4 linguri de coada-calului uscată şi mărunţită la 250 ml
apă. Se fierbe 25 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte.
b. macerat din 4 linguri de coada-calului. Se macerează în 250 ml apă rece timp
de 1-2 ore la temperatura camerei. Se strecoară şi se foloseşte.
ameliorează.
Equisetum arvense coada calului

coada mânzului, părul porcului, coadă antimicrobian, dezinfectant
infuzie,
goală, barba ursului, bota calului, coada urinar, antiseptic, expectorant, tulpina
decoct,
iepei, mânzoaică, iarbă de cositor, bronhodilatator, diuretic, sterilă
macerat
opintici, peria ursului, nodăţică hemostatic
COADA – CALULUI MARE

Equisetum telmateia – Fam. Equisetaceae
Coada – calului mare se întâlneşte frecvent pe marginea apelor, coaste râpoase, locuri
umede, păduri mocirloase, marginea şanţurilor, de la câmpie până la munte.
Descrierea plantei.
Numită şi părul – porcului, coada – calului mare este o specie erbacee, perenă. Rădăcinile
adventive pleacă dintr-un rizom puternic, brun – negricios. Posedă tulpină fertilă de
primăvară şi sterilă de vară. Tulpina fertilă este brun – roşcată, rar brun – alburie, înaltă de
20 – 50 cm, nerămuroasă, goală în interior. Trăieşte 7 – 8 zile. După fructificare piere.
Tulpina sterilă este foarte viguroasă, neramificată, înaltă de 50 – 100 (120) cm. Ea
prezintă ramuri lungi, simple sau ramificate, aspre la pipăit.
Organul utilizat.
De la coada – calului se foloseşte tulpina sterilă – Equiseti herba – care se recoltează în
Recoltare. Uscare.
De la coada – calului se foloseşte tulpina sterilă care se recoltează pe vreme frumoasă,
după ce s-a ridicat roua, prin tăierea acestora la 5 – 6 cm de sol. Se curăţă părţile brune şi
se înlătură. Se usucă la umbră, în strat subţire, în încăperi curate, bine aerisite sau poduri
Principii active.
Produsul conţine dioxid de siliciu şi posedă o saponină denumită ecvizetonină; în plus,
conţine două flavone şi un ulei volatil, izolat din materialul vegetal uscat. De asemenea,
mai posedă acizii malic şi oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic, oleic, vitamina C,
săruri de potasiu.

Produsul de coada – calului mare prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Principiile active din produs posedă acţiune antimicrobiană, antiseptică, scade aciditatea
gastrică, dezinfectant urinar, expectorant, bronhodilatator, diuretic, hemostatic.
În medicina tradiţională şi cultă, preparatele obţinute din coada – calului mare s-au
folosit şi încă se folosesc pentru calităţile lor diuretice.
Preparatele din coada – calului mare măresc rezistenţa ţesutului conjunctiv, justificând
astfel prescripţia lor în tratamentul bolilor reumatismale. Sfera indicaţiilor s-a deplasat
astăzi pentru aceste preparate către maladiile metabolice, printre care poliartrite cronice,
artroze şi, de asemenea, edemele picioarelor.
În tratamentul eczemelor şi neurodermitelor se prescriu băi de coada – calului mare sau
comprese datorită efectului favorabil exercitat asupra circulaţiei locale.
Uz intern. Pentru tratarea unor afecţiuni pulmonare, renale, în cistite, cistite hemoragice se
administrează:
a. infuzie preparată din 3-4 linguri de coada-calului mare uscată şi bine mărunţită
peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 40 – 50 minute,
apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj
bucal.
b. decoct obţinut din 3-4 linguri de coada-calului mare uscată şi bine mărunţită la
250 ml apă. Se fierbe 25 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se
ameliorează.
Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, plăgilor atone se aplică cataplasme cu:
a. decoct obţinut din 3-4 linguri de coada-calului mare uscată şi bine mărunţită la
250 ml apă. Se fierbe 25 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se
foloseşte.
b. macerat din 4 linguri de coada-calului mare. Se macerează în 250 ml apă rece
timp de 1-2 ore la temperatura camerei. Se strecoară şi se foloseşte.
ameliorează.
Equisetum telmateia coada calului mare

barba sasului, barba ursului, antimicrobian, dezinfectant urinar, infuzie,
tulpina
brad, brădac, brădişor, codâie de antiseptic, expectorant, decoct,
sterilă
a mare, părul porcului bronhodilatator, diuretic, hemostatic macerat
COADA – RACULUI
Potentilla anserina L. – Fam. Rosaceae
Coada – racului formează covoare compacte în satele de deal, pe marginea uliţelor,
şanţurilor şi a râurilor, îndeosebi în Transilvania, Muntenia (Argeş, Prahova),
Moldova (Neamţ, Suceava).
Descrierea plantei.
Coada – racului este o plantă ierboasă, perenă, cu tulpină orizontală şi ramuri
ascendente, frunze compuse, argintii pe faţa inferioară şi flori galbene cu cinci
petale.
Organul utilizat.
De la coada – racului se recoltează partea aeriană – Anserinae herba – înflorită în
perioada iulie – septembrie şi rădăcina – Anserinae radix – în lunile septembrie –
octombrie.
Recoltarea părţii aeriene de coada – racului se face prin rupere cu mâna sau prin
tăiere fie cu secera, fie cu coasa, când planta creşte în masă. Se aleg părţile
îngălbenite, plantele străine sau tulpinile târâtoare din produs şi se înlătură. Se întind
în strat subţire la umbră în şoproane, magazii curate şi aerisite.
Produsul uscat este constituit din plante de culoare verde – închis, cu flori galbene
– închis, fără miros şi cu gust amărui.
Rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi
vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un
curent de apă, se zvântă. Se păstrează în locuri uscate, răcoroase.
Principii active.
Produsul, constituit din partea aeriană de coada – racului, conţine tanin, substanţe
amare, flavone.
Atenţie! Se pare că are o toxicitate electivă faţă de cal. În general planta este
ocolită de animalele erbivore. Simptomele intoxicaţiei sunt: colici, eructaţii
amoniacale, constipaţii cu coprostază, hipotermie, sudori reci. Se intervine cu
spălături gastrice de evacuare, purgative şi tratament simptomatic.
Preparatele de coada – racului prezintă importanţă terapeutică pentru medicina
veterinară. Datorită taninului posedă proprietăţi astringente şi antidiareice. Are, de
asemenea, proprietăţi hemostatice, antiseptice, antispastice, îndeosebi pentru
tratamentul colicilor intestinale, în contracţii dureroase preciclice. În litiaza renală şi
artrite se recomandă o cură mai îndelungată cu infuzie.
Pentru tratarea enteritelor, enterocolitelor, enteritelor hemoragice, cistitelor
hemoragice se administrează:
a. infuzie preparată din 8 linguri de coada-racului uscată şi mărunţită peste
care se toarnă 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 – 30 minute,
apoi se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. infuzie preparată din 4 linguri rădăcină de coada-racului uscată şi mărunţită
peste care se toarnă 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 20 minute,
apoi se strecoară. Se mai răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
c. decoct obţinut din 8 linguri de coada-racului uscată şi mărunţită la 1000 ml
apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin
breuvaj bucal.
d. decoct obţinut din 4 linguri rădăcină de coada-racului uscată şi mărunţită la
1 000 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se
Potentilla anserina coada racului

argentină, argindeană, arginţică, arginţel,
astringent, antidiareic, partea
buboană, buruiana junghiurilor, iarba infuzie,
antiseptic, antispastic, aeriană,
scrântiturii, sclintiţă, iolut, troscot, vintricea, decoct
cicatrizant, hemostatic rădăcină
prescură, zolotnic
COADA – ŞORICELULUI
Achillea millefolium L. – Fam. Compositae
Coada – şoricelului este una dintre cele mai cunoscute şi răspândite plante
medicinale, ce creşte cel mai adesea la marginea drumului, în locuri uscate, acoperite
cu iarbă, pe marginea ogoarelor, păşuni, poieni, râpe.
Descrierea plantei.
Este o plantă ierboasă, perenă, cu tulpini înalte de 20 – 80 cm, frunzele sunt fin
divizate, iar inflorescenţa, terminală, bogată, are culoare albă sau roz.
Organul utilizat.
De la coada – şoricelului se folosesc inflorescenţele – Millefollii flores – şi planta cu
frunze şi flori (partea aeriană) – Millefollii herba.
Recoltarea începe în iunie şi încetează în septembrie. Timpul cel mai bun de
recoltare este între orele 10 – 14, în zilele însorite. Inflorescenţele se taie cu foarfeca
de la locul unde începe ramificarea lor. Partea aeriană se taie cu vârfurile înflorite, la
distanţa de 20 cm de la vârf, evitându-se recoltarea părţilor lemnoase ale tulpinii.
Atât inflorescenţele, cât şi părţile aeriene se întind în straturi subţiri în încăperi sau
adăposturi curate şi bine aerisite (poduri, magazii) ferite de razele soarelui.
Produsul uscat are miros aromat şi gust amărui.
Principii active.
Frunzele conţin tanin, principii amare, vitamina C, iar florile ulei volatil. Planta este
bogată în fosfaţi, nitraţi şi cloruri, mai ales de potasiu.
Produsele de coada – şoricelului prezintă importanţă terapeutică în medicina
veterinară. Datorită conţinutului în ulei volatil, bogat în azulen, coada-şoricelului are
proprietăţi puternic astringente, apropiindu-se de cele ale muşeţelului. Se
întrebuinţează intern, sub formă de infuzie, decoct în majoritatea afecţiunilor (mai
ales cele care se manifestă prin dureri intermitente) hepatice, gastrointestinale,

combătând, în acelaşi timp infecţia intestinală, acumularea gazelor (carminativ),
antianemic, antialergic, depurativ, combate viermii intestinali, bolile vezicii urinare.
Extern se foloseşte ca vulnerar. Se mai utilizează sub formă de băi, comprese în
tratamentul hemoroizilor, rănilor şi al arsurilor. Drogul are şi acţiune antiinflamatorie
şi dezinfectantă, regenerează ţesuturile.
Uz intern. Pentru tratarea nefritelor, pielonefritelor, cistitelor, cistitelor hemoragice,
colicelor, ca stimulent digestiv, ruminator, reglator al funcţiei hepatice se
administrează:
a. infuzie preparată din 3-5 g produs de coada – şoricelului uscat şi mărunţit
minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se
b. decoct obţinut din 3-5 g produs de coada – şoricelului uscat şi mărunţit la
100 ml apă. Se fierbe 10 – 15 minute la foc domol. Se strecoară. Se
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 g.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se fac spălături locale folosindu-se pansament
steril, după care se aplică cataplasme cu infuzie preparată din 3-5 g produs de coada
– şoricelului uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă
şi se lasă 20 – 30 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se
foloseşte.
Alchillea millefolium coada şoricelului

alunele, brădăţel, ciureşică, coada- antiseptic, dezinfectant urinar,
inflores infuzie,
şoarecii, coada-hârtului, crestăţea, diuretic, tonic-aperitiv,
-cenţă, decoct,
cricalic, iarba-oilor, iarba-şoarecelui, stimulent al funcţiei hepatice,
partea băi locale,
iarbă strănutătoare, rotăţele albe, antispastic, astringent,
aeriană cataplasme
prisnel, sorocină, şorecie, ţâţa-forcotecii antiinflamator, cicatrizant
CORIANDRUL
Coriandrum sativum L. – Fam. Umbelliferae
Coriandrul, cunoscut încă din antichitate, este o plantă cultivată şi sporadic
sălbatecă. Este originară din sudul Europei. În România se cultivă în sudul şi sud –
estul ţării, unde precipitaţiile sunt de peste 400 mm anual. Creşte bine pe
cernoziomuri şi soluri brune de pădure, netasate; vegetează slab pe soluri grele şi
umede. Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. Nu suportă excesul de
umiditate, vânturile calde şi uscate.
Descrierea plantei.
Coriandrul este o specie ierboasă, anuală, înaltă de 30 – 100 cm. Rădăcina este
pivotantă, subţire. Tulpina, dreaptă, cilindrică, glabră, fin – striată, este ramificată în
partea superioară. Frunzele de la baza plantei sunt simple, lung – peţiolate şi sunt fie
întregi cu trei lobi dinţaţi, fie compuse din trei foliole adânc crestate şi dinţate. Ele se
usucă timpuriu. Celelalte frunze, alterne, sunt penate, liniar – sectate. Florile mici, de
culoare albă, violetă sau roz, sunt grupate în inflorescenţe compuse, lung –
pedunculate. Fructele sunt sferice, mici, galbene – brunii sau brune. Toată planta, cu
excepţia fructelor coapte, au miros neplăcut, de ploşniţă.
Organul utilizat.
De la coriandru se folosesc fructele – Coriandri fructus – care se recoltează în iulie
– august.

Fructele se recoltează când au ajuns la maturitate, prin tăierea inflorescenţelor
uscate, pe timp frumos, uscat. Se usucă la umbră în strat subţire, de preferat în poduri
acoperite cu tablă. Se răscolesc zilnic cu lopata (dacă este o cantitate mai mare) sau
cu mâna până la uscarea completă.
Produsul uscat constă în fructe dure, casante, de culoare brun – gălbuie.
Principii active.
Componentul principal al fructelor de coriandru este uleiul volatil. Există o relaţie
între mărimea fructului şi conţinutul în ulei volatil; fructele mai mici sunt mai bogate
în ulei. Constituentul important al uleiului volatil este format din lonalool, alături de
care se găsesc pinen, geraniol, borneol, terpineol, citronelol, citrat, carvonă, camfor.
În endosperm, fructele de coriandru mai conţin ulei gras format din gliceride ale
acidului petroselinic şi substanţe proteice, umbeliferonă, gama – sitosterol,
tocoferoli, cumarine, acid cafeic şi clorogenic, aminoacizi.
Fructele de coriandru au importanţă terapeutică în medicina veterinară şi posedă
acţiune spasmolitică, stomahică, carminativă, bactericidă şi fungicide, stimulează
secreţia de lapte. Se administrează ca tonic – aperitiv şi în combaterea colicilor, a
viermilor intestinali îndeosebi la pui.
Pentru tratarea afecţiunilor inflamatorii ale tubului digestiv, colicilor cu exces de
gaze, stimularea secreţiilor glandelor mamare se administrează:
a. infuzie preparată din 10 g fructe de coriandru peste care se toarnă 100 ml
apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se
mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. pulbere de fructe care se adaugă în mâncare sau se administrează prin
breuvaj bucal.
Coriandrum sativum coriandru

anason, coleandru, buruiană spasmolitic, carminativ, bactericid,
pucioasă, chimen, iarbă fungicid, stimulează secreţia de infuzie,
fructe
puturoasă, piper, piper alb, lapte, tonic – aperitiv, în combaterea pulbere
pucioasă, puturoasă colicilor, a viermilor intestinali
CREASTA – COCOŞULUI
Celosia argentea f. crestata – Fam. Amaranthaceae
Creasta – cocoşului este o specie de plante cultivată ca plantă decorativă în parcuri şi
grădini publice. Planta nu emite pretenţii mari faţă de factorii de mediu.
Descrierea plantei.
Creasta – cocoşului este o plantă ierboasă, anuală, cu înălţimea cuprinsă între 10 – 60
cm. Tulpina este dreaptă, glabră, cu frunze liniar - lanceolate. Florile, mici, de culoare
purpurie – lucitoare, sunt dispuse în inflorescenţă de forma unui evantai. Fructul este
o capsulă, care conţine mai multe seminţe. Acestea sunt de culoare neagră, fin –
punctate, lucioase.
Organul utilizat.
De la creasta – cocoşului se folosesc inflorescenţele – Celosia argentea flores – care
se recoltează în perioada (iunie) iulie – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Inflorescenţele de creasta – cocoşului se culeg cu mâna sau se taie cu foarfeca ori
cuţitul. Ele se recoltează după orele 11, pe timp frumos, însorit. Se usucă la umbră,
într-un strat foarte subţire, de preferinţă în poduri acoperite de tablă.
Principii active.
Planta este studiată incomplet din punct de vedere al compoziţiei chimice, ştiindu-se
doar că inflorescenţele conţin taninuri.
În medicina veterinară tradiţională se folosesc inflorescenţele de creasta – cocoşului
pentru proprietăţile lor astringente, antihemoragice, fiind administrate în tratarea
diareii, hematuriei, sub formă de infuzie sau decoct.
În tratarea diareii se recomandă infuzia de creasta – cocoşului, care se prepară dintr-
o linguriţă de produs bine mărunţit la 200 ml apă clocotită. Se acoperă 10 minute,
apoi se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct obţinut din 15 g de

inflorescenţă de creasta – cocoşului bine mărunţită la 350 ml apă. Se fierbe 15
minute la foc mic. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
Celosia argentea creasta cocoşului

busuioc roşu, oţetar, serped, inflores- infuzie,
astringent, antihemoragic
talpa - gâştei cenţă decoct
CREŢIŞOARA
Alchemilla vulgaris L. – Fam. Rosaceae
Creţişoare este întâlnită prin păşuni, fâneţe, pe stâncării, coaste abrupte, albii de
torenţi, rupturi de pantă, margini de pădure, tufişuri din etajul montan şi alpin.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de brumărie, creţişoara este o plantă ierboasă, perenă, ce
prezintă în pământ un rizom brun, din care pornesc numeroase rădăcini adventive
subţiri. Tulpina este dreaptă sau culcată, înaltă până la 40 cm. Frunzele sunt
reniforme, cu 7 – 9 (13) lobi. Frunzele bazale sunt lung – pedunculate şi dispuse în
rozetă, iar cele tulpinale sunt mai mici. Florile, mici, galbene – verzui, cu două
rânduri de sepale, lipsite de petale sunt grupate în inflorescenţe terminale.
Organul utilizat.
De la brumărie se foloseşte partea aeriană – Alchemillae herba – care se recoltează
în perioada iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene ale creţişoarei se culeg prin tăiere cu forfeca sau cuţitul sub rozeta de
frunze. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din
pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului. Se usucă la
umbră, în strat foarte subţire, fără a se întoarce.
Principii active.
Produsul de brumărie conţine tanin, acidul elagic, acidul luteic, substanţe grase
constituite din acidul palmitic şi acidul stearic, fitosteroli.

Preparatele de creţişoară prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Produsul posedă acţiune astringentă, diuretică, antiinflamatorie, antihemoragică,
antidiareică, stomahică, cicatrizantă. Principiile active ale plantei au efecte
terapeutice complexe favorabile în tratamentul enteritelor, gastroenteritelor,
afecţiunilor renale, a cistitelor hemoragice. De asemenea, in uz extern, se fac
spălături locale şi se aplică cataplasme cu infuzie sau decoct de plantă.
Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, afecţiunilor renale, a
cistitelor hemoragice se administrează:
a. infuzie preparată din 5-10 g produs de creţişoară uscat şi mărunţit peste
apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin
breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 5-10 g produs de creţişoară uscat şi mărunţit la 100 ml
apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor hemoragice, inflamaţiilor acute se fac
spălături locale şi, apoi, se aplică cataplasme cu:
a. infuzie preparată din 5-10 g produs de creţişoară uscat şi mărunţit peste
apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se foloseşte.
b. decoct obţinut din 5-10 g produs de creţişoară uscat şi mărunţit la 100 ml
apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară şi se foloseşte.
Alchemilla vulgaris creţişoară

brumărie, creţărel, făină de in, astringent, diuretic,
partea infuzie,
pălaşcă, pleaşcă, rătunjir, umbra - antiinflamatorie, antihemoragic,
aeriană decoct
muntelui, umbrarul - doamnei antidiareic, stomahic, cicatrizant
CREŢUŞCA
Filipendula ulmaria (L.) Maxim. – Fam. Rosaceae
Creţuşca este o plantă întâlnită la altitudini de 300 – 900 m, prin zăvoaie, pajişti
umede cu vegetaţie înaltă, mlaştini cu sau fără turbă, la marginea râurilor, în şanţuri,
buruienişuri, mai ales, în zona forestieră a fagului.
Descrierea plantei.
Numită şi anglică, creţuşca este o specie erbacee, perenă, înaltă de 60 – 120 cm.
Prezintă în pământ un rizom orizontal, noduros, din care pornesc rădăcini adventive,
filiforme. Tulpina este dreaptă, glabră, unghiulară, roşcată, de obicei simplă. De
asemenea, prezintă frunze alterne, compuse imparipenat – sectate, cu 2 – 5 perechi
de foliole mari, late, de formă ovală şi cu o foliolă terminală mult mai mare, 3 – 5
lobată. Florile sunt mici, albe, dispuse în inflorescenţe puternic mirositoare. Fructele
sunt glabre, torsionate în spirală după înflorire.
Organul utilizat.
De la creţuşcă se recoltează partea aeriană – Ulmariae herba – în iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene de la creţuşcă se culeg prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea
trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea
se face pe timp frumos, după ora 10, când roua este ridicată, în perioada înfloritului.
Se usucă la soare, în strat foarte subţire, fără a se întoarce.
Principii active.
Produsul conţine ulei volatil, primverozida salicilatului de metil, care, însă, în timpul
uscării se descompune şi se volatilizează, astfel că produsul uscat nu mai prezintă
mirosul de salicilat de metil. Mai conţine hiperină, avicularină, flavonă (spireozidă),
gaulterozid izosalicină, aldehidă salicică, heliotropină şi vanilină în urme, glucide,
ceruri, tanin, glucozida cvercetolului.
Părţile aeriene de la creţuşcă au importanţă terapeutică în medicina veterinară
Acţiunea diuretică se datorează flavonelor, iar cea antireumatică spireozidei şi
gaulterozidei, substanţe înrudite cu acidul salicilic. Produsul mai posedă acţiune
astringentă, tonică, antihidropică, antiinflamatorie. Preparatele de creţuşcă se
recomandă în stări reumatismale, stări „a frigore”, în tratarea afecţiunilor renale.
Se practică tratamente în stări reumatismale, stări „a frigore”, în afecţiuni renale
utilizându-se infuzie preparată din 3 – 5 g produs de creţuşcă uscat şi mărunţit peste
care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute, apoi se
strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin breuvaj bucal.
sau se vindecă.
Filipendula ulmaria creţuşcă

anglică, barba caprei, borş, diuretic, antireumatic, diaforetic,
partea
caprifoaie, răcuşor, smântânică, astringent, tonic, antihidropic, infuzie
aeriană
taulă, teişor antiinflamator
CRINUL ALB
Lilium candidum L. – Fam. Liliaceae
Crinul alb este o specie de plante originară din Asia de Sud – Vest. În România se
cultivă în majoritatea judeţelor ţării. Planta nu este foarte pretenţioasă faţă de factorii
de mediu, dar preferă soluri uşoare, bogate în humus. .
Descrierea plantei.
Crinul alb este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 60 – 100 cm. În pământ prezintă
un bulb ovoidal, gălbui sau alb, cu numeroşi solzi. De la baza bulbului se desprind
numeroase rădăcini. Tulpina este dreaptă, plină, verde. Frunzele sunt glabre,
lanceolate. Florile sunt complet albe, mari, infundibuliforme, de 5 – 8 cm lungime,
cu antere galbene şi au miros plăcut, specific.
Organul utilizat.
De la crinul alb se folosesc florile – Liliumae candidumi flores – care se culeg în
perioada mai – iunie şi bulbii – Liliumae candidumi bulbus – care se recoltează
toamna.
Recoltare. Uscare.
Florile de crin alb se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau prin rupere cu mâna.
Recoltarea se face pe timp frumos, însorit, după ora 10, când roua este ridicată. Se
usucă în strat subţire (în strat de câte o floare), la umbră, de preferat în poduri
Bulbii se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale
(părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de
apă, se zvântă, se taie în fragmente. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau
în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor
la temperatură de 40 – 500C.
Principii active.
Produsul de crin alb este incomplet studiat din punct de vedere al compoziţiei
chimice.
Preparatele de crin alb au utilizări terapeutice în medicina veterinară. Florile de crin
alb posedă proprietăţi antiseptice, bactericide şi cicatrizante. Bulbul de crin alb
posedă principii active cu rol sedativ, antifebril, sudorific, antibiotic, galactogen.
Medicina veterinară foloseşte planta intern în stările febrile, stările „a frigore”,
mastite şi în agalaxie. Extern, în tratarea plăgilor ca antiseptic şi cicatrizant.
Uz intern. Pentru tratarea stărilor febrile, stărilor „a frigore”, mastitelor şi în
agalaxie se recomandă un macerat preparat din 5 g pulbere de bulbi sau flori de crin
alb în 200 ml apă rece, timp de 30 – 40 minute. Procedeul asigură extragerea
principiilor active. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 50 – 60 g.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se administrează un macerat preparat din 5 g
pulbere de bulbi sau flori de crin alb în 200 ml apă rece, timp de 30 – 40 minute. Se
strecoară. Cu soluţia obţinută se fac spălături locale folosindu-se un pansament steril.
Lilium candidum crin alb

crin de grădină lilie, liliom alb, antiseptic, bactericid, cicatrizant,
flori,
muşcată, pipăroase, stânjenel alb, sedativ, antifefril, sudorific, macerat
bulbi
zambac antibiotic, galactogen
CRINUL DE PĂDURE
Lilium martagon L. – Fam. Liliaceae
Crinul de pădure este o specie de plante care se întâlneşte prin pădurile de foioase,
margini de pădure, prin fâneţe, locuri stâncoase, de la câmpie până în regiunea
montană, pe teritoriul majorităţii judeţelor ţării.
Descrierea plantei.
Crinul de pădure este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 40 – 80 cm. În pământ
prezintă un bulb ovoidal, format din numeroşi solzi cărnoşi. De la baza bulbului se
desprind numeroase rădăcini. Tulpina este dreaptă. Frunzele (cel puţin cele
inferioare) sunt verticilate, lanceolate sau ovat – oblongi. Flori pendule, roz, roşiatice
sau violacee sunt punctate cu purpuriu – închis şi au miros specific.
Organul utilizat.
De la crinul de pădure se folosesc florile – Liliumae martagon flores – care se
recoltează în perioada mai – iunie şi bulbii – Liliumae martagon bulbus – ce se culeg
toamna.
Recoltare. Uscare.
Florile de crin de pădure se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau prin rupere cu
mâna. Recoltarea se face pe timp frumos, însorit, după ora 10, când roua este
ridicată. Se usucă în strat subţire (în strat de câte o floare), la umbră, de preferat în
poduri acoperite cu tablă.
Bulbii se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale
apă, se zvântă, se taie în fragmente. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau
în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor
la temperatură de 40 – 500C.
Principii active.
Produsul de crin de pădure conţine ulei volatil, saponine, flavone, acizi organici.
Preparatele de crin de pădure au utilizări terapeutice în medicina veterinară. Florile
de crin posedă proprietăţi antiseptice, bactericide şi cicatrizante. Bulbul de crin de
pădure posedă principii active cu rol sedativ, antifebril, sudorific, antibiotic,
galactogen. Medicina veterinară foloseşte planta intern în stările febrile, stările „a
frigore”, mastite şi în agalaxie. Extern, în tratarea plăgilor ca antiseptic şi cicatrizant.
Uz intern. Pentru tratarea stărilor febrile, stărilor „a frigore”, mastitelor şi în
agalaxie se recomandă un macerat preparat din 5 g pulbere de bulbi sau flori de crin
de pădure în 200 ml apă rece, timp de 30 – 40 minute. Procedeul asigură extragerea
principiilor active. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se administrează un macerat preparat din 5 g
pulbere de bulbi sau flori de crin de pădure în 200 ml apă rece, timp de 30 – 40
minute. Se strecoară. Cu soluţia obţinută se fac spălături locale folosindu-se un
pansament steril. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de mai multe
zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Lilium martagon crin de pădure

crin de grădină lilie, liliom alb, antiseptic, bactericid, cicatrizant,
flori,
muşcată, pipăroase, stânjenel alb, sedativ, antifefril, sudorific, macerat
bulb
zambac antibiotic, galactogen
CRUŞINUL
Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.) – Fam. Rhamnaceae
Cruşinul este o specie care creşte în păduri cu exces de umiditate, pe malul râurilor, în
zăvoaie, locuri mocirloase, mlaştini, îndeosebi în zona de deal. Este răspândit în
Transilvania (cu deosebire în Braşov, Cluj, Arad, Hunedoara, Sălaj, Satu-Mare), mai puţin
în nordul Moldovei.
Descrierea plantei.
Arbust înalt de 1 – 3 m, cruşinul are coroană rară din ramuri subţiri, scoarţa este netedă,
cafeniu – cenuşie, cu numeroase lenticele albe – cenuşii aşezate orizontal, iar la interior are
culoarea galbenă – portocalie. Frunzele au marginea întreagă şi faţa lucioasă. Florile, de
culoare albă, sunt grupate în buchete la subţioara frunzelor. Fructele sunt cărnoase,
globuloase. Ele la început au culoare verde, apoi roşie şi la maturitate negru – violet.
Organul utilizat.
De la cruşin se recoltează scoarţa – Frangulae cortex – începând din martie până la
sfârşitul lui iunie.
Recoltarea se face prin tăierea tulpinilor şi ramurilor tinere. Ramurile de un an, care se
recunosc prin lipsa lenticelelor de pe scoarţă, ca şi ramurile bătrâne, care nu mai sunt
lucioase şi prezintă crăpături adânci, nu dau un produs utilizabil în scopuri medicinale. Se
vor lăsa netăiate şi unele tulpini şi ramuri principale, din care planta să se refacă în anii
următori. Ramurile şi tulpinile nu vor depăşi cantitatea ce se poate decoji în aceeaşi zi.
Decojirea lor în ziua următoare se face greu şi dă un produs care nu mai corespunde, din
cauză că scoarţa se decojeşte cu aşchii de lemn, care nu se mai pot înlătura. Pentru
decojire, se înlătură lichenii de pe ramuri, se crestează inelar scoarţa la distanţe de 25 – 30
cm, se despică apoi între 2 inele de-a lungul ramurii şi se desprinde întreaga porţiune, cu
vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct pe arbust, duce la uscarea lui. Scoarţele nu se
vor îmbrăca una în alta şi se vor întinde la soare pentru a se usca. De reţinut, scoarţele
recoltate trebuie ţinute un an în “depozit” pentru oxidarea anumitor substanţe înainte de
folosire.
Prin uscare suprafaţa interioară a produsului nu trebuie să se înnegrească. Va avea
culoare galbenă – portocalie sau roşcată, gust slab amar, fără miros.
Principii active.
Scoarţa de cruşin conţine două substanţe specifice, principii amare, mucilagii, saponine,
flavone.
Atenţie! Administrarea de scoarţă verde, frunze şi, mai ales, fructe la animale produce
intoxicaţii, care au simptomele: apatie, vomă, colici, hipertermie, tulburări
gastrointestinale, diaree, diaree hemoragică, epuizare totală. În cazuri grave survine
moartea. Se intervine cu spălături gastrice de evacuare, tanin, cărbune vegetal, calmante,
opiacee, clisme cu clorhidrat, tonice generale, tratament simptomatic.
Scoarţa de cruşin se administrează ca laxativ sau purgativ, în funcţie de doză. În stare
proaspătă posedă acţiune drastică, cu colici şi vomismente, din care cauză este utilizată
numai după uscare. Acţiunea laxativă se manifestă la circa 10 ore de la administrare prin
stimularea mobilităţii intestinului gros. Coaja de cruşin are avantajul faţă de alte purgative
de origine vegetală că se poate folosi multă vreme fără a produce obişnuinţă pentru
organism. Se întrebuinţează, mai ales, în constipaţiile cronice sub formă de pulbere,
infuzie sau decoct. Cantitatea de scoarţă folosită pentru un ceai este în funcţie de starea de
constipaţie a organismului. În cantitate mică are acţiune laxativă. În totdeauna se va începe
cu doze mici, care se vor mări în funcţie de efectul produs.
Uz intern. Pentru tratarea constipaţiilor cronice se administrează:
a. decoctul de scoarţă de cruşin se prepară astfel: 50 g pulbere (4 linguri) de coajă
mărunţită se opăreşte cu 500 ml apă. După 30 minute, se fierbe la foc mic timp
de un sfert de oră. Se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se
b. infuzie preparată din 50 g pulbere (4 linguri) de coajă mărunţită peste care se
toarnă 500 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 60 minute. Se strecoară. Se
c. pulbere care se administrează prin breuvaj bucal.
Se calculează 1 g / Kg corp.
Uz extern. Pentru tratarea râiei şi zgârieturilor la animale se prepară o alifie din pulbere
scoarţă de cruşin, oţet şi unt. Se pun într-un vas şi se fierb uşor. Se amestecă bine şi se lasă
la răcit. Se ung zonele afectate. Administrarea drogului se face de 3 – 4 ori pe zi, timp de
mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Rhamnus frangula cruşin

pulbere,
paţachină, crăsci, lemn câinesc laxativ, purgativ scoarţă
decoct
CUCURBEŢICA
Aristolochia clematis L. – Fam. Aristolochiaceae
Cucurbeţica este o specie întâlnită prin vii, semănături, marginea pădurilor,
tufărişuri, crânguri, în lungul căilor ferate, în zona de câmpie şi de deal.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de mărul – lupului, cucurbeţica este o plantă erbacee,
perenă, care prezintă în pământ un rizom cilindric, scurt, de culoare galbenă – brun.
Tulpina dreaptă, simplă, cu noduri evidente, de unde se îndoaie în zig-zag. Frunze au
formă ovat – triunghiulare, cu baza adânc cordată, vârf rotunjit, pieloase, lung –
peţiolate, alterne. Florile, tubuloase, de culoare galbenă – palid, sunt câte 3 – 5 la
subsuoara frunzelor. Insectele pătrunse în floare sunt ţinute în captivitate pentru a
realiza polenizarea. Fructul este globulos, de forma unei pere şi are culoarea galbenă
– verzuie.
Organul utilizat.
De la mărul – lupului se foloseşte partea aeriană – Aristolochiae herba – care se
recoltează în lunile mai – iunie.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca, în timpul înfloritului, pe
vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferinţă în
poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face în cuptoare la temperaturi de 50-
600C.
Rizomul plantei se recoltează toamna către sfârşitul perioadei de vegetaţie. Se scoate

din pământ cu cazmaua. Se spală într-un curent de apă (dacă este cazul). Se usucă în
poduri acoperite cu tablă, în strat subţire.
Principii active.
Produsul conţine un complex de acizi denumiţi generic acizi aristolochici. Mai
conţine alcaloizi, dintre care amintim ca mai important magnoflorina, apoi tanin,
fitosteroli, alantoină, principii amare, rezine flavone, care prin extracţie conduc la un
compus colorat, denumit „galben de Aristolochia”.
Atenţie! Planta este toxică. Toxicitatea se manifestă prin scăderea poftei de
mâncare, constipaţie, apoi, inflamaţii ale rinichilor.
Preparatul de cucurbeţică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
cultă şi tradiţională.
S-a demonstrat că extractele de mărul – lupului măresc rezistenţa fagocitară a
leucocitelor. Responsabil de această acţiune este acidul aristolochic, activ în
concentraţie de 1 : 100 000. Acţiunea sa este de stimulare a fagocitozei naturale şi nu
se aseamănă cu efectul antibioticelor. Acidul aristolochic se acumulează în organism
la administrări repetate, probabil în circulaţia entero – hepatică, din care cauză se
instalează un efect de lungă durată, care este favorabil în tratamentul unor infecţii
cronicizate (fistule anale, fistule dentare, plăgi greu vindecabile).
Uz extern. Pentru tratarea bolilor de picioare, febrei aftoase, rujetului şi a plăgilor se
prepară un decoct din 4 linguri de cucurbeţică uscată şi mărunţită la 2 000 ml apă. Se
fierbe 15-20 minute la foc domol. Se strecoară. Se lasă la răcit până la călduţ. Cu
soluţia obţinută se spală picioarele animalelor bolnave, rănite, locurile afectate.
Reţeta are o vechime de 200 ani şi este foarte întrebuinţată de crescătorii de animale.
Aristolochia clematis cucurbeţică

clocotici, desagii - popii, fasolică, floarea
antibiotic, stimulează partea
lupului, lăpădătoare, locotiţă, măr lupesc, decoct
fagocitoza aeriană
mişcoriţă, remf
CURPEN
Clematis vitalba L. – Fam. Ranunculaceae
Curpenul este o plantă comună întâlnindu-se prin păduri, tufărişuri, zăvoaie, vii, pe
garduri. Creşte pe soluri grele, până la umede, cu conţinut mare de carbonaţi,
începând din zona de câmpie până la făgetele montane inferioare.
Descrierea plantei.
Curpenul este o liană perenă, care prezintă în pământ un rizom puternic din care se
desprind rădăcini. Tulpina este agăţătoare, cu muchii longitudinale, mai proeminente
spre noduri, ramificată. Are o lungime de până la 10 m, iar în lipsa unui suport
rămâne târâtoare. Scoarţa se exfoliază în fâşii lungi. Frunzele sunt imparipenat –
compuse, cu 3 – 5 foliole ovate sau ovat – lanceolate. Peţiolul se transformă în cârcel
persistent, lignifiat, pentru susţinerea tulpinii. Florile, de culoare albe – verzui, sunt
grupate în inflorescenţe terminale sau axilare.
Organul utilizat.
De la curpen se folosesc frunzele – Clematis folium – care se recoltează în perioada
iunie – august.
Recoltare. Uscare.
recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. Frunzele se rup cu peţiol.
Uscarea trebuie să se înceapă imediat după recoltare. Frunzele se întind în straturi
subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri sau chiar la soare.
Principii active.
Frunzele de curpen conţin un alcaloid numit clematina, anemonimă,
protoanemonină.

În medicina veterinară tradiţională, preparatele din frunze de curpen se administrează
datorită proprietăţilor de antiinflamator, antibiotic.
Uz extern. Pentru tratarea rănilor la animale, inclusiv cele pricinuite de jug, se
aplică cataplasme cu frunze de curpen zdrobite. Administrarea drogului se face de 3 –
4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Clematis vitalba curpen

curmen, curpăn de pădure, curpini albi, curpănaş,
aniinflamator,
curpeniţă, curpin, hălăciugă, curpini negri, frunze cataplasme
antibiotic,
luminoasă, năprasnică, vie pădureană, viţă albă
CUSCRIŞORUL
Pulmonaria officinalis L. – Fam. Boraginaceae
Numită şi plămânărică, cuscrişorul creşte în locuri umbroase şi umede, în păduri de
foioase, din câmpie şi până în zona montană inferioară, în toată ţara, cu deosebire în
Transilvania, Muntenia (Dâmboviţa, Giurgiu), Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava).
Descrierea plantei.
Cuscrişorul este o plantă ierboasă, de talie relativ mică, fiind înaltă până la 30 cm,
aspru păroasă, cu rizom gros, cu tulpină cilindrică, neramificată. Frunzele sunt
alungite, ovale, cu mici pete rotunde albe. Florile, grupate în inflorescenţă, la
deschidere sunt roşii, apoi trec în violet şi albastru. Pe aceeaşi plantă se află flori cu
cele trei feluri de culori, în acelaşi timp.
Organul utilizat.
De la cuscrişor se recoltează frunzele – Pulmonariae folium – din martie până în
septembrie.
Primăvara, în martie, aprilie şi mai, se recoltează prin rupere cu mâna frunzele de pe
tulpinile cu flori. Mai târziu, se recoltează cantităţi mai mari de pe tulpinile fără flori.
Se aleg şi se îndepărtează frunzele atacate, iar cele sănătoase se întind în straturi
subţiri în şoproane, poduri sau camere cu bună aerisire, ferite de lumina soarelui.
Produsul obţinut constă în frunze uscate, de culoare verde – închis pe partea
superioară, uneori cu pete albicioase şi verde – albăstriu pe faţa inferioară, acoperite
cu peri aspri pe ambele feţe, fără miros, cu gust slab mucilaginos şi uşor sărat.
Principii active.
Frunzele de cuscrişor conţin mucilagii, tanin, saponine, alantoină, săruri de potasiu,
acid silicic, vitaminele A, C.
Produsul de cuscrişor are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Principiile active conferă preparatelor acţiune expectorantă, behică,
emolientă, diuretică, astringentă, antiseptică, hemostatică, remineralizantă,

cicatrizantă.
Datorită acestei compoziţii chimice complexe, frunzele se folosesc în afecţiunile
căilor respiratorii (bronşită, gripă), uşurând expectoraţia, calmând tusea şi răguşeala.
Prin sărurile de potasiu ce le conţine, plămânărica are şi acţiune diuretică,
întrebuinţându-se în boli de rinichi şi vezică urinară. Acidul silicic îi dă proprietăţi
remineralizante recomandându-se în convalescenţă şi stări de demineralizare.
Alantoina imprimă plantei însuşirea de a vindeca şi cicatriza rănile (arsuri,
degerături) prin stimularea ţesuturilor sănătoase. Pentru aceste proprietăţi se
recomandă şi în ulcerul gastric, iar datorită taninului se foloseşte în diaree.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, afecţiunilor renale, cistitelor se
administrează:
a. infuzie preparată din 10 g produs de cuscrişor uscat şi mărunţit peste care
se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi
se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin
breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 10 g de frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă. Se
fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se
c. pulbere de frunze de cuscrişor.
d. extract de frunze de cuscrişor.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se fac spălături locale folosindu-se un tampon de
vată sau un pansament steril şi, apoi, se aplică cataplasme cu:
a. infuzie preparată din 10 g produs de cuscrişor uscat şi mărunţit peste care
se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se
strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se foloseşte.
b. decoct obţinut din 10 g de frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă. Se
fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se strecoară şi se foloseşte.
Pulmonaria officinalis cuscrişor

plămânărică, boranze, crucişor, iarba expectorant, emolient,
pământului, iarba-plămânilor, behic, astringent, diuretic, infuzie,
frunze
maclaviţă, mierea ursului, sudoare, antiseptic, hemostatic, decoct
tutun de pădure cicatrizant, remineralizant
DALAC
Paris quadrifolia L. – Fam Liliaceae
Dalacul este o specie de plante care vegetează în păduri umbroase, cu soluri umede
şi bogate în humus, de la câmpie până în regiunea montană.
Descrierea plantei.
Numită şi răsfug, dalacul este o specie de plantă ierboasă, perenă, înaltă de 10 – 40
cm, care prezintă în pământ un rizom repent, orizontal, cu 2 – 4 internodii lungi de 1
– 4 cm. Tulpina este glabră. Frunzele sunt invers ovate, glabre, într-un singur
verticil, scurt – peţiolate, cu trei nervuri principale evidente.
Organul utilizat.
De la dalac se recoltează frunzele – Paris quadrifolia folium – în perioada mai –
iulie.
Recoltare. Uscare.
Frunzele tinere de răsfug se recoltează înainte de înflorire prin ciupirea a cel mult 30
– 35% din frunzele plantei. Se usucă la umbră, în strat subţire, în încăperi sau poduri
(de preferat acoperite cu tablă) curate, aerisite.
Principii active.
Produsul constituit din frunze uscate de dalac conţine două saponine specifice
(paridina şi paristyfinina), flavone, rezine.
Atenţie! Saponinele specifice au acţiune iritantă asupra mucoaselor, epiteliilor şi
excitantă asupra sistemului nervos.
Intoxicaţiile, deşi rare, se manifestă prin diaree, colici, ameţeli, vomă, poliurie,
dilatarea pupilelor, contracţii spasmodice la nivelul muşchilor. Se intervine prin
administrare de multe lichide, de vomitive, purgative.
Planta este puţin studiată sub aspect farmacodinamic.
Produsul de dalac are importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională.
Frunzele sunt utilizate ca diuretice, antihemoragice, stomahice antispasmodice, cu
efecte în alienaţia mintală, tuse convulsivă, epilepsie, sub formă de pulbere.
Cu frunze uscate sunt tratate vitele cornute când urinează sânge şi când nu rumegă.
Dar produsul de dalac se administrează numai de medic şi sub supravegherea sa.
Paris quadrifolia dalac

răsfug, boaba lupului, boaba vulpii, buruiană de diuretic, se adminis-
bubă, frunză de zgaibă, iarba stelei, mărul antihemoragic, trează şi se
frunze
lupului, mură de ghite, poala vulpii, struguele stomahic, supraveghează
lupului, turta lupului antispasmodic de medic
DEGEŢELUL LÂNOS
Digitalis lanata Ehrh. – Fam. Scrophulariaceae
Degeţelul lânos este o specie cultivată, dar întâlnită spontan prin tufişuri, margini de
pădure, rarişti de pădure, poieni, locuri pietroase din zona de câmpie şi colinară,
vegetând pe sol subţire, în sudul Transilvaniei, Banat, Oltenia, Muntenia, sudul
Moldovei. În condiţii de cultură vegetează bine în regiuni cu precipitaţii de 500 –
600 mm anual. Este o plantă pretenţioasă la lumină. Lumina are rol important în
mărirea conţinutului de principii active. Preferă soluri luto – nisipoase şi nisipoase cu
regim favorabil de precipitaţii.
Descrierea plantei.
Degeţelul lânos este o plantă ierboasă, perenă în stare spontană (cultivată ca bienală),
înaltă de 30 – 70 cm. Tulpina este dreaptă, simplă sau ramificată, spre vârf lânos –
păroasă. Frunzele bazale alungit – lanceolate şi atenuate în peţiol, cele tulpinale
eliptic – lanceolate, sesile, alterne. Florile, albe – gălbui, sunt grupate în
inflorescenţă terminală, spiciformă.
Organul utilizat.
De la degeţelul lânos se folosesc frunzele – Digitalis lanatae folium – care se
recoltează în două etape (prima etapă este iunie – iulie şi a doua septembrie –
octombrie) pe măsură ce ating dezvoltarea maximă, adică cel puţin 7 cm lungime.
Recoltarea frunzelor se face manual prin rupere, pe timp însorit, între orele 11 – 14.
Programarea pentru recoltarea frunzelor nu este indiferentă. S-a dovedit, prin
determinări cantitative, că maximum de principii active se acumulează în timpul zilei
şi anume între orele 11 – 14. Principiile active sintetizate în frunze în timpul zilei, în
orele de luminozitate maximă, se pare că sunt consumate în metabolismul plantei, în
timpul nopţii. În prima etapă se culeg frunzele din exteriorul rozetei bazale, lăsând
pentru a doua pe cele mai mici dinspre interior, ca şi pe cele de pe tulpini. Uscarea se
face întinzând frunzele în straturi subţiri, la soare în 5 – 6 ore, iar la umbră, în poduri
acoperite cu tablă în aproximativ 8 zile.
Produsul obţinut constă în frunze uscate, de culoare verde, cu nervuri albicioase
pe faţa inferioară, cu gust amar, lipsite de miros.
Principii active.
Frunzele de degeţel lânos conţin peste 70 de glicozide cardiotonice, dintre care principale
sunt lanatozida A, digitalium verum, lanatozida B, lanatozida C, digitoxigenol, gitoxigenol
şi gitaloxigenol. Produsul mai conţine saponine, digitala, flavone, acetilcolină, colină,
enzime şi bioelemente: cupru, molibden, mangan, crom, nichel.
Atenţie! Toate organele plantei conţin glicozizi cardiotonici, saponine, sapogenine,
steroizi, glicozizi digitalonici cu acţiune otrăvitoare. Semnele intoxicaţiei constau în
salivaţie abundentă, vomă, colici diareici, poliurie, albuminurie, uneori hematurie,
puls accelerat, tensiunea arterială în creştere continuă. Moartea survine prin asfixie.
În caz de intoxicaţie cu degeţel lânos se face apel imediat la medic. Până la sosirea
ajutorului sanitar calificat se intervine cu spălături stomacale, se administrează
cărbune medicinal şi laxativ – purgativ constând din sulfat de sodiu (sare amară).
Preparatele de degeţel lânos prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă.
Digitala este, în doze terapeutice, un cardiotonic vascular. Ea întăreşte mişcările
cordului, rărind şi regularizând ritmul bătăilor inimii. Totodată se măreşte amplitudinea
acestor bătăi. În această acţiune presiunea arterială creşte ca urmare a măririi forţei de
pompare a sângelui, cât şi prin contracţia capilarelor din cauza acţiunii vasoconstrictive
intense, exercitată asupra fibrelor netede ale vaselor contractile.
Frunzele de degeţel lânos constituie şi un diuretic foarte eficace, determinând o
mai bună irigare renală. Tulburările de circulaţie însoţite de staze venoase se
ameliorează, dispar edemele, acţiune care se datorează prezenţei saponinelor şi
flavonelor din produs.
Efectul cardiotonic şi diuretic persistă timp de circa două săptămâni după
administrarea preparatelor de digitală. Aceste preparate nu trebuie administrate timp
îndelungat, fără pauze, deoarece se ajunge astfel la doze cardiotoxice. Pentru a evita
acest lucru, în tratament se interpun pauze digitalice, când sunt administrate alte
produse cardiotonice (Convallaria majalis – lăcrămioara, Adonis vernalis – ruscuţa
de primăvară, Scilla bifolia – viorele).
Pentru tratarea insuficienţei cardiace, emfizemului pulmonar, ca tonic cardiac şi
diuretic se utilizează sub forma preparatelor farmaceutice Lanatozid C, drajeuri şi
soluţii 1% „per os” sau 0,4% injectabile intravenos, ori Digoxin, comprimate
conţinând 0,25 mg sau soluţie injectabilă 0,5%.
Formele de administrare, cât şi dozele, se aplică sub supravegherea medicului.
Aceasta deoarece doza terapeutică trebuie calculată pentru fiecare bolnav în parte, în
funcţie, pe de o parte de doza terapeutică necesară şi, respectiv, de toleranţa
individuală faţă de această doză.
Digitalis lanata degeţel lânos

cucenţă, degetăriţă, degeţel de frunze se administrează şi se
cardiotonic, diuretic
câmp, ţâţa - oii supraveghează de medic
DEGEŢELUL ROŞU
Digitalis purpurea Ehrh. – Fam. Scrophulariaceae
Degeţelul roşu este o specie de plante exclusiv de cultură. În România se cultivă în
judeţele Botoşani, Suceava, Braşov, Hunedoara, Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea. Este o
plantă pretenţioasă la lumină şi umezeală. Lumina are rol important în mărirea
conţinutului de principii active. Preferă soluri luto – nisipoase şi nisipoase cu regim
favorabil de precipitaţii.
Descrierea plantei.
Degeţelul roşu este o plantă toxică ierboasă, bienală până la perenă, acoperită cu
peri, înaltă de 30 – 100 cm. În pământ posedă rădăcină pivotantă, bogat ramificată.
În primul an dezvoltă o rozetă de frunze lungi de aproximativ 30 cm, oval –
lanceolate, cu peţiol înaripat, lung. Faţa superioară a frunzei este zbârcită, iar cea
inferioară lânoasă şi se caracterizează şi prin proeminenţa nervurilor împletite ca
într-o reţea. Tulpina apare în al doilea an, fără ramificaţii. Prezintă din loc în loc
frunze alterne, mai mici decât cele din rozeta bazală, iar de-a lungul părţii terminale
o inflorescenţă, constituită din flori roşii – purpurii, în formă tubuloasă, păroase,
asemănătoare unor degetare.
Organul utilizat.
De la degeţelul roşu se folosesc frunzele – Digitalis purpureae folium – care se
recoltează pe măsură ce ajung la dezvoltarea maximă, mai întâi cele din exteriorul
rozetei, începând din luna august.

Programarea pentru recoltarea frunzelor nu este indiferentă. S-a dovedit, prin
determinări cantitative, că maximum de principii active se acumulează în timpul zilei
şi anume între orele 11 – 14. Principiile active sintetizate în frunze în timpul zilei, în
orele de luminozitate maximă, se pare că sunt consumate în metabolismul plantei, în
timpul nopţii. În prima etapă se culeg frunzele din exteriorul rozetei bazale, lăsând
pentru a doua pe cele mai mici dinspre interior, ca şi pe cele de pe tulpini. Uscarea se
face întinzând frunzele într-un singur strat, la soare în 5 – 6 ore, iar la umbră, în
poduri acoperite cu tablă în aproximativ 6 zile.
Produsul obţinut constă în frunze uscate, de culoare verde – închis pe faţa
superioară şi verde – deschis pe cea inferioară, cu gust amar, miros slab, particular.
Principii active.
Produsul de degeţel roşu are un conţinut foarte mare de glicozide cardiotonice, dintre
care principale sunt purpureoaglicozida A, purpureoaglicozida B, glucoditaloxozidă,
digitalium verum, digitoxigenol, gitoxigenol şi gitaloxigenol. Preparatul mai conţine
saponine, digitala, flavone, acetilcolină, colină, enzime şi bioelemente: cupru,
molibden, mangan, crom, nichel.
Atenţie! La animale intoxicaţiile survin foarte rar. Doza mortală pentru cal este de
120-140 g frunze proaspete, iar pentru rumegătoarele mari este de 160-200 g frunze
proaspete. Semnele intoxicaţiei constau în salivaţie abundentă, vomă, colici diareici,
poliurie, albuminurie, uneori hematurie, puls accelerat, tensiunea arterială în creştere
continuă. Moartea survine prin asfixie. În caz de intoxicaţie cu degeţel lânos se face
apel imediat la medic. Până la sosirea ajutorului sanitar calificat se intervine cu
spălături stomacale, se administrează cărbune medicinal şi laxativ – purgativ
constând din sulfat de sodiu (sare amară).
Produsul prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă.
Digitala este, în doze terapeutice, un cardiotonic vascular. Ea întăreşte mişcările
cordului, rărind şi regularizând ritmul bătăilor inimii. Totodată se măreşte
amplitudinea acestor bătăi. În această acţiune presiunea arterială creşte ca urmare a
măririi forţei de pompare a sângelui, cât şi prin contracţia capilarelor din cauza
acţiunii vasoconstrictive intense, exercitată asupra fibrelor netede ale vaselor
contractile.
Frunzele de degeţel roşu constituie şi un diuretic foarte eficace, determinând o mai
bună irigare renală. Tulburările de circulaţie însoţite de staze venoase se
ameliorează, dispar edemele, acţiune care se datorează prezenţei saponinelor şi
flavonelor din produs.
Efectul cardiotonic şi diuretic persistă timp de circa două săptămâni după
administrarea preparatelor de digitală. Aceste preparate nu trebuie administrate timp
îndelungat, fără pauze, deoarece se ajunge astfel la doze cardiotoxice. Pentru a evita
acest lucru, în tratament se interpun pauze digitalice, când sunt administrate alte
produse cardiotonice (Convallaria majalis – lăcrămioara, Adonis vernalis – ruscuţa
de primăvară, Scilla bifolia – viorele).
Pentru tratarea insuficienţei cardiace cronice, insuficienţei cardiace subacute,
insuficienţei valvulare, fibrilaţii auriculare, în stadiul de decompensaţie, hidropizii de
origine cardiacă, emfizem pulmonar se recomandă:
a. pulbere de frunze de degeţel roşu,
b. infuzie,
c. macerat la rece, care se filtrează după 24 ore
d. produs farmaceutic: Digitalină – soluţie 10/00,

e. produs farmaceutic Digitalis – comprimate 0,1 g,
f. produs farmaceutic Nidacil – comprimate, supozitoare, fiole, soluţii,
g. tinctură 10%.
Se administrează prin breuvaj bucal.
Dozele de tratamentcu infuzie sunt mari, medii şi mici. Tratamentul se face
fracţionat 3-4-6 zile, cu pauze pentru a evita acumularea:
animale mari (cabaline, taurine):
* doze mari 4 – 5 – 8 g,
* doze medii 2 – 3 – 5 g,
* doze mici 1,2 – 2 – 3 g.
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine):
* doze mari 0,2 – 0,5 – 1 g,
* doze medii 0,2 – 0,3 g,
* doze mici 0,1 – 0,2 g.
animale mici (pisici, câini):
* doze mari 0,05 – 0,5 g,
* doze medii 0,03 – 0,1 g,
* doze mici 0,02 – 0,05 g.
Dozele de tratament cu tinctură:
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 5 – 10 ml,
animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 – 1 ml.
Formele de administrare, cât şi dozele terapeutice produsului de degeţel roşu se
aplică sub supravegherea medicului. Aceasta deoarece doza terapeutică trebuie
calculată pentru fiecare bolnav în parte, în funcţie, pe de o parte de doza terapeutică
necesară şi, respectiv, de toleranţa individuală faţă de această doză.
Digitalis purpurea degeţel roşu

degetărel roşu, degetăriţă, deget frunze se administrează şi se
cardiotonic, diuretic
roşu, ţâţa – oii, năpăs-trocel supraveghează de medic
DENTIŢA
Bidens tripartita L. – Fam. Compositae
Dentiţa este o specie comună în toate regiunile ţării, întâlnindu-se prin mlaştini cu şi
fără turbă, şanţuri umede, în zona de margine a lacurilor, râurilor, zăvoaie, pe lângă
izvoare, fântâni, locuri ruderale umede.
Descrierea plantei.
Este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 20 – 60 (100) cm. Prezintă în pământ
rădăcină deasă, uneori fusiformă. Tulpina este dreaptă, glabră, subţire, tetraedrică, de
culoare verde deschis, dar purpurie în dreptul nodurilor, ramificată. Frunzele, de
culoare verde – închis, sunt tripartite. Florile, de culoare galbenă, sunt dispuse în
inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la dentiţă se foloseşte partea aeriană – Bidentis herba – care se recoltează în
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană de la dentiţă se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca (acestea
trebuie să fie bine ascuţite, pentru a nu smulge planta din pământ), în perioada
înfloritului, pe timp frumos, însorit, după ora 11. Se usucă în strat subţire, în poduri
Principii active.
Produsul de denţiţă conţine ulei eteric, acid ascorbic, tanin, flavone, cumarine
(umbelifarana şi scopoletol).
Preparatele de dentiţă are importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active posedă astringentă, cicatrizantă. Produsul este folosit extern, sub
formă de infuzie.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, a plăgilor cu viermi se fac de 3 ori pe zi spălături
locale folosindu-se un pansament steril. Infuzia de dentiţă se prepară dintr-o linguriţă
de plantă uscată, bine mărunţită la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită, pentru a
infuza, 10 minute. Se strecoară. Se foloseşte.
Se mai practică presărarea pe rană de pulbere uscată de dentiţă sau prepararea unei
paste din pulbere de plantă şi apă şi aplicarea ei pe rană.
Bidens tripartita dentiţă

cânipioară, cârligior, dindiniţă, dintele lupului, astringent, partea
infuzie
dinţii babei, doi dinţi, iarbă roşie, lichitoare, puriţă cicatrizant aeriană
DOVLEACUL
Cucurbita pepo L. – Fam. Cucurbitaceae
Cunoscut şi sub denumirea de bostan, dovleacul este o specie de plante originară din
Mexic. În România se cultivă printre tulpinile de porumb. Este o plantă iubitoare de
lumină. Suportă bine umiditatea din sol, dar este atacat de boli. Dovleacul este puţin
pretenţios faţă de sol. Vegetează bine pe cernoziomuri semiargiloase, afânate, fertile.
Descrierea plantei.
Dovlecelul este o plantă ierboasă, anuală, care posedă în pământ rădăcină pivotantă,
ramificată. Tulpina, agăţătoare, cu cârcei, este în muchii, aspru – păroasă, puternic
ramificată. Frunzele, mari, sunt 5 – lobate, lung – peţiolate, acoperite cu peri aspri,
rigizi. Florile sunt mari, galben – aurii, în formă de pâlnie. Fructele sunt melonide,
verde – galbene – portocalii, lunguieţe. Pulpa fructului este fragedă, suculentă, apoi
devine aţoasă, tare. Coaja la maturitate este tare. Seminţele sunt albe – gălbui, mari,
netede.
Organul utilizat.
De la bostan se folosesc în scop terapeutic seminţele – Cucurbitae pepo semen – care
se recoltează toamna.
Recoltare. Uscare.
Seminţele de bostan se recoltează toamna când fructul a ajuns la maturitate
fiziologică. Fructul (bostanul) se crapă, seminţele se aleg din miez şi se usucă la soare
sau la umbră, întinse pe hârtie, în strat subţire.
Principii active.
În afară de ulei gras (35%), cumarine, carotenoide, cucurbitol, fitosterine,
peporezinei, seminţele de bostan conţin aminoacizi, din care unul denumit cucurbitină
(Dunnill şi Fowden – 1965) ar fi principiul activ al produsului.
Produsele de dovleac prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
tradiţională.
Cucurbitina din seminţele de bostan, posedă o acţiune tenifugă, ca şi cea a
peporezinei. Datorită acţiunii celor două categorii de principii active, aceste seminţe
sunt considerate un bun antihelmintic ţinând cont de lipsa de toxicitate a drogului. Se
recomandă în tratarea în combaterea viermilor intestinali (tenie, limbric, oxiur,
botriocefal).
Pentru tratarea viermilor intestinali, în special al teniei şi ai limbricilor, se recomandă
seminţe decorticate, fărâmiţate mărunt, care de administrează prin breuvaj bucal sau
sub formă de boluri, seminţe fărâmiţate în emulsie de ulei de floarea soarelui sau
miere. După 12 ore de la aplicarea tratamentului se administrează ulei de ricin prin
breuvaj bucal. Uleiul de ricin stimulează purgaţia.
Cucurbita pepo dovleac

bostan, bostan porcesc, berbeniţă, bostan de ţară, stare
antihelmintic sămânţa
dovlegi galbeni, dovlegi pestriţi, dovlete, dofani proaspătă
DOVLEACUL TURCESC
Cucurbita maxima Duch. – Fam. Cucurbitaceae
Cunoscut şi sub denumirea de bostan turcesc, dovleacul turcesc este o specie de
plante originară din America Centrală. În România se cultivă printre tulpinile de
porumb. Este o plantă iubitoare de lumină. Emite cerinţe mari faţă de umiditatea din
sol şi aer. Dovleacul turcesc este puţin pretenţios faţă de sol. Vegetează bine pe
cernoziomuri semiargiloase, afânate, fertile.
Descrierea plantei.
Dovleacul turcesc este o plantă ierboasă, anuală. În pământ posedă rădăcină
pivotantă, puternică, adâncă. Tulpina este târâtoare, cilindrică, goală în interior,
ramificată şi cu peri rigizi. Prezintă ramuri cu cârcei. Frunzele sunt mari, cordiforme,
peţiolate, aspru – păroase. Florile, mari, au culoarea galbenă – aurie. Fructul,
peponidă voluminoasă, are formă sferică sau sferic – comprimată şi culoare argintie
sau alburie.
Organul utilizat.
De la bostanul turcesc se folosesc în scop terapeutic seminţele – Cucurbitae maxima
semen – care se recoltează toamna.
Recoltare. Uscare.
Seminţele de bostan turcesc se recoltează toamna când fructul a ajuns la maturitate
fiziologică. Fructul (bostanul turcesc) se crapă, seminţele se aleg din miez şi se usucă
la soare sau la umbră, întinse pe hârtie, în strat subţire.
Principii active.
Fructul de bostan turcesc conţine zaharuri, mici cantităţi de grăsimi, săruri minerale
de sodiu, potasiu, calciu, fosfor, vitaminele A, B1, B2, C. În afară de ulei, cumarine,
carotenoide, fitosterine, peporezinei, seminţele de bostan turcesc conţin aminoacizi,
din care unul denumit cucurbitină (Dunnill şi Fowden – 1965) ar fi principiul activ al
produsului.

Produsele de dovleac au importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Seminţele lui sunt considerate un bun antihelmintic ţinând cont de lipsa de
toxicitate a drogului.
Cucurbitina din seminţele de bostan turcesc, posedă o acţiune, în special, tenifugă,
ca şi cea a peporezinei. Datorită acţiunii celor două categorii de principii active,
aceste seminţe sunt considerate un bun antihelmintic ţinând cont de lipsa de toxicitate
a drogului. Se recomandă în tratarea în combaterea viermilor intestinali (tenie,
limbric, oxiur, botriocefal).
Pentru tratarea viermilor intestinali, în special al teniei şi ai limbricilor, se recomandă
seminţe decorticate, fărâmiţate mărunt, care de administrează prin breuvaj bucal sau
sub formă de boluri, seminţe fărâmiţate în emulsie de ulei de floarea soarelui sau
miere. După 12 ore de la aplicarea tratamentului se administrează ulei de ricin prin
breuvaj bucal. Uleiul de ricin stimulează purgaţia.
Cucurbita maxima dovleac turcesc

bostan turcesc, bostani moldoveneşti de
în stare
fript, bostani munteneşti, dovleci antihelmintic sămânţa
proaspătă
plăcintari, dovlete românesc, sămânţar
DRAGAVEI
Rumex crispus L. – Fam. Polygonaceae
Gragavei este o specie de plante comună în întreaga ţară, de la câmpie până în
regiunea subalpină, întâlnindu-se prin locuri virane, ruderale, pe lângă garduri,
drumuri, pâraie, fâneţe umede, păşuni.
Descrierea plantei.
Dragavei este o plantă ierboasă perenă, care posedă în pământ un rizom. Tulpina este
dreaptă, muchiată, simplă sau ramificată. Frunzele inferioare la bază sunt îngustate
într-un peţiol încreţit. Toate frunzele au marginea foarte mult ondulat – încreţite.
Florile, de culoare galbenă, sunt dispuse în verticile.
Organul utilizat.
De la dragavei se foloseşte partea aeriană – Rumicis herba – care se recoltează în
iulie – august.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană de la dragavei se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca (acestea
trebuie să fie bine ascuţite, pentru a nu smulge planta din pământ), în perioada
înfloritului, pe timp frumos, însorit, după ora 11. Se usucă în strat subţire, la umbră,
în poduri acoperite cu tablă.
Principii active.
Preparatele, constituite din partea aeriană de dragavei, conţin tanin, glucide, flavone,
vitamina C, vitamina K.
Produsul de dragavei are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Principiilor active din dragavei li se atribuie proprietăţi expectorante, de fluidifiant
al secreţiilor bronhice, antitusive, calmante şi antispastice, sudorifice. Medicina
tradiţională foloseşte produsul pentru tratarea traheobronşitei, în tuse uscată, iritantă,
agravată la inspir profund. S-a remarcat, de asemenea, că dragavei este consumată de
animale şi în tusea tuberculoasă.
Pentru tratarea traheobronşitei, în tuse uscată, iritantă, agravată la inspir profund, în
tusea tuberculoasă se administrează infuzie, care se prepară dintr-o linguriţă de
produs de dragavei bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 200 ml apă rece. Se
acoperă 15 minute. Se strecoară (filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă se
foloseşte produsul sub formă de pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal.
Rumex crispus dragavei

bronghi, brozdii, crestăţele, hrenuţ, expectorant, fluidifiant al
partea
limba boului, măcrişul calului, secreţiilor bronhice, antitusiv, infuzie
aeriană
sceavă, stevie, ştegie calmant, antispastic, sudorific
DREŢE
Lysimachia nummularia L. – Fam. Primulaceae
Dreţe este o specie întâlnită la câmpie şi în regiunea deluroasă, care creşte prin
poieni, tufişuri, păduri, zăvoaie, depresiuni umede, lunci, malul lacurilor, bălţilor,
pajişti umede, şanţuri.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de gălbăşoară sau duminicuţă, dreţe este o plantă mică,
ierboasă, perenă. Tulpina este dreaptă, dar de cele mai multe ori repentă, simplă, în
patru muchii, glabră, lungă de 10 – 50 cm. Frunzele sunt rotunde sau eliptice, opuse.
Florile sunt mari de culoare galbenă, dispuse la subţioara frunzelor.
Organul utilizat.
De la duminicuţă se foloseşte partea aeriană – Lysimachiae nummulariae herba –
care se recoltează în perioada mai – iulie.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene de la gălbăşoară se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul.
Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ.
Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua.
Se usucă la umbră, în strat foarte subţire, fără a se întoarce, de preferinţă în poduri
Principii active.
Produsul de duminicuţă conţine tanin, saponine, flavone, leucoantociani şi acizi
fenolici.
Medicina veterinară tradiţională foloseşte partea aeriană de la dreţe în tratarea
septicemiilor la animale. Experimental s-a dovedit acţiunea inhibantă a extractului
apos asupra dezvoltării multor germeni, dar îndeosebi împotriva germenului
Mycobacterium tuberculosis.
De asemenea au fost evidenţiate şi proprietăţi analgezice şi hipotermizante ale
acestei plante.
Pentru tratarea septicemiei se dă animalelor erbivore să consume planta ca atare, în
stare verde sau uscată. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce
Lysimachia nummularia dreţe

afic, banul popii, coada racului, gălbăjoară, tuberculostatic,
în stare
gălbenele de pădure, greţel, inima pământului, cicatrizant, partea
proaspătă sau
maţele ghinilor, oloagă, măghiranul pă-mântului, analgezic, aeriană
uscată
scrântitoare febrifug
DUDUL ALB
Morus alba L. – Fam. Moraceae
Dudul alb este o specie de plante de origine asiatică. În România este frecvent cultivat
în grădini, livezi, curţi, pe marginea drumurilor, în plantaţii pentru sericicultură, în
toată zona de câmpie şi de deal. Vegetează bine pe soluri uşoare, afânate, fertile,
suficient de umede.
Descrierea plantei.
Dudul alb este un arbore foios, înalt până la 8 – 10 m. În pământ posedă rădăcină
pivotantă. Tulpina are trunchiul drept, scurt, gros şi coroana ramificată, globulară,
rară. Scoarţa tulpinii este de culoare brună – cenuşie, cu crăpături largi. Lemnul, de
culoare albă – gălbuie, prezintă raze medulare şi inele anuale vizibile. Frunzele sunt
mari, cordiforme, cu marginea serată şi vârf ascuţit. Fructele (dudele) sunt albe,
dulci, fade, zemoase. Lăstăreşte viguros.
Longevitatea dudului alb este de 100 de ani.
Organul utilizat.
De la dudul alb se folosesc frunzele – Mori folium – care se recoltează în perioada
mai – iunie.
Recoltare. Uscare.
Recoltarea frunzelor de dud alb, fără peţiol, se face prin ruperea lor cu mâna sau prin
tăiere cu cuţitul ori foarfeca, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în
strat subţire, la umbră, în magazii, şoproane sau poduri acoperite cu tablă. Din timp
în timp se întorc cu grijă, pentru a nu le sfărâma.
Principii active.
Frunzele de dud alb conţin tanin, acid aspartic, acid folic, arginină, acid acetic, acid
propionic, acid izobutiric, aldehide, cetone, caroten, maliat, carbonat de calciu. Cu
toată compoziţia chimică complexă a produsului, principiul activ hipoglicemiant încă
nu este cunoscut.
Dudele conţin apă, antociani, tanin, acizi organici, glucide, pectine, vitamina C,
provitamina A.
Preparatele de dud alb au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. La
animale se folosesc în tulburări de metabolism, gastrite şi gastroenterite. Scoarţa
rădăcinii are acţiune purgativă şi tenifugă. Fructele imature, astringente sunt
antidiareice, iar cele mature laxative şi antiscorbutice.
Pentru tratarea tulburărilor de metabolism, gastritelor şi gastroenteritelor se
recomandă:
a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de dud alb peste care se
toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se
b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de dud alb peste care se
toarnă 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc moale. Se lasă la răcit. Se
Morus alba dud alb

agud, agud alb, frăgar, frăgar alb, morvar, alcalinizant, astringent, infuzie,
frunze
solcov, sorcov, pomniţar, şorcoviţă antidiareic decoct
DUMBRAVNICUL
Melittis melissophyllum L. – Fam. Labiatae
Dumbravnicul este o specie de plante, care creşte prin păduri, margini de pădure,
tufărişuri, întâlnindu-se din regiunea dealurilor până în cea montană inferioară.
Descrierea plantei.
Dumbravnicul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 60 cm. În pământ
prezintă un rizom scurt, ramificat, din care pornesc rădăcini adventive. Tulpina este
dreaptă, patrunghiulară, neramificată, păroasă. Frunzele au forma ovat – cordată şi
sunt peţiolate, cu marginea dinţată, având pe faţa inferioară peri (îndeosebi în lungul
nervurilor). Ca aşezare, frunzele sunt opuse. Florile au culoarea purpurie, roz sau,
rar, albă.
Planta este plăcut mirositoare.
Organul utilizat.
De la dumbravnic se folosesc frunzele – Melittisae folium – care se recoltează în
perioada mai – iunie.
Recoltare. Uscare.

Principii active.
Compoziţia chimică a plantei a fost puţin studiată. Produsul, constituit din frunze
uscate de dumbravnic, conţine cumarină, heterozide, ulei volatil, tanin, săruri
minerale.
Preparatele de dumbravnic sunt folosite de medicina veterinară tradiţională. Li se
atribuie proprietăţi antiseptice, cicatrizante, anticoagulante.
Cercetări preliminare au evidenţiat efecte antiseptice şi diuretice. Se pare că inhibă
dezvoltarea colibacililor.
Uz extern. Pentru tratarea edemului mamar, a mamitei se recomandă spălături locale
cu decoct preparat din 4 linguri de frunze uscate şi mărunţite de dumbravnic la 500
ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute. Se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se
spală ugerul. Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile
până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Melittis melisophyllum dumbravnic

avrămească, bribonic, dobrişor, dubrajnic,
antiseptic, cicatrizant,
hămească, iarba albinei, iarba ciutei, ibornic, frunze decoct
anticoagulant
priboinic, todoruşcă, umbronic
FASOLEA
Phaseolus vulgaris L. – Fam. Leguminosae
Fasolea este o specie de plante originară din America Centrală şi de Sud. În România, se
cultivă în regiunile din sudul, sud – estul şi sud – vestul ţării. Emite cerinţe mari la
umiditate în perioada germinaţiei, înfloririi ţi formării păstăilor. Cu toate că este plantă de zi
scurtă, fasolea este foarte pretenţioasă faţă de intensitatea luminii. Preferă soluri mijlocii,
nisipo – lutoase, permeabile, fertile, vegetând bine pe cernoziomuri, soluri aluviale, soluri
brun – roşcate.
Descrierea plantei.
Fasolea este o plantă ierboasă, anuală, care posedă în pământ rădăcină firoasă, ramificată,
cu nodozităţi mici, adâncă până la 40 cm. Tulpina la formele oloage [Phaseolus vulgaris
var. nanus (Jusl.) Mart.] este dreaptă, ramificată, înaltă de 25 – 40 cm. La formele volubile
(Phaseolus vulgaris var. vulgaris L.) este agăţătoare, rar ramificată. Planta posedă frunze
trifoliate (rar simple), care au foliole cu margini întregi. Florile sunt puţin alburii, roşii sau
galbene, dispuse în inflorescenţe lungi, multiflore, dar mai scurte decât frunzele. Fructul
este păstaie, ce conţine 4 – 8 seminţe (boabe) reniforme.
Organul utilizat.
De la fasole se foloseşte în scop terapeutic tecile uscate – Phaseoli fructus sine semine –
care se recoltează toamna.
Recoltare. Uscare.
Se recoltează păstăile prin ruperea lor cu mâna sau prin tăiere cu cuţitul ori foarfeca, pe
timp frumos, dimineaţa, după ce s-a ridicat roua. Aceste se desfac pentru eliberarea
seminţelor. Ele se întind în straturi subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri bine ventilate,
acoperite cu tablă sau chiar la soare. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de
până în 35 – 45 0C.
Fructele (păstăile) se culeg cu mâna, prin rupere. Se usucă pe prispă, la umbră, în strat
subţire, sau în poduri acoperite cu tablă şi bine aerisite. La 2 – 3 zile produsul se întoarce.
Se recoltează tecile de la soiurile cu păstaia albă (după ce s-au îndepărtat boabele în
scopuri alimentare), nepătate prin ruperea lor cu mâna sau prin tăiere cu cuţitul ori foarfeca,
pe timp frumos, dimineaţa, după ce s-a ridicat roua. Ele se curăţă de vrejuri, resturi de
frunze.
Principii active.
Produsul, constituit din tecile uscate ale fasolei, conţine flavone, aminoacizi esenţiali
(arginină, asparagină, tirozină, triptofan), galedină, acid guanidinaminovalerianic, acid
salicic, acid fosforic, vitamina C, hemiceluloză (cca. 50%), săruri minerale.
Fasolea verde posedă proteine (2,1 – 2,5%), zaharuri (5,6%), potasiu (177mg%), calciu
(195mg%), fosfor (420mg%), fier (7mg%), nichel, cupru, cobalt, vitamina A (125mg%),
vitamina B1 (0,9mg%), vitamina B2 (0.6 mg%), niacină (3,7mg%), vitamina C (120mg%).
Boabele de fasole conţin proteine (21%), hidraţi de carbon (56%), potasiu (1770 mg%),
calciu (195 mg%), fosfor (420 mg%), fier (7 mg%), nichel, cupru, cobalt, vitamina A,
vitamina B1, vitamina B2, niacină, vitamina C.
Produsele de fasole, sub formă de teci uscate, fasole verde au importanţă terapeutică în
medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Datorită flavonelor existente în tecile uscate de fasole se explică, în parte, acţiunea
diuretică a produsului. Alte proprietăţi care caracterizează tecile uscate de fasole:
depurativă, nutritivă, energizantă, remineralizantă, de asemenea curăţă umorile
organismului, favorizând eliminarea toxinelor, intervine favorabil înlăturând excesul de apă
din corp.
Pentru tratarea edemelor renale, cistitelor, nefritelor, ascitei, intoxicaţiilor se administrează
un decoct preparat din aproximativ 100 păstăi la 1 000 ml apă. Se fierbe 20 minute. Se
acoperă şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi administrează prin breuvaj bucal.
ameliorează.
Medicina populară foloseşte decoctul în atonie ruminală, fascioloză şi retenţie placentară.
Phaseolus vulgaris fasole

baclău, baghi, bob, fansule, depurativ, curăţă umorile
fasoi, fasulă, făsule, fisuliu, organismului favorizând eliminarea teacă,
decoct
fusei, fusoi, pustoaică, postae, toxinelor, înlătură excesul de apă seminţe
păsui, teacă, ţucără din corp, diuretic, antiinfecţios
FENICULUL
Foeniculum vulgare Mill. – Fam. Umbelliferae
Originar din sudul Europei, feniculul se cultivă la noi în regiunile de câmpie din sud,
sud – est şi în cele de vest. Planta este pretenţioasă faţă de căldură, vegetând bine pe
soluri nisipo – argiloase, bogate în humus şi calciu, pe cernoziomuri sau soluri de
luncă.
Descrierea plantei.
Cunoscut şi sub numele de molură sau anason dulce, feniculul este o plantă ierboasă,
bienală sau perenă, înaltă de 100 – 200 cm. În pământ posedă rădăcină pivotantă,
cărnoasă, slab – ramificată. Tulpina are multe ramificaţii care pornesc de la bază, are
suprafaţa striată şi brumată. Frunzele sunt 3 – 4 penat – sectate, fin divizate
(asemănătoare cu cele de mărar). Inflorescenţele, dispuse în vârful tulpinilor şi
ramurilor, sunt umbele formate din 8 – 16 umbeluţe cu 12 – 20 de flori fiecare.
Florile, care compun inflorescenţele, sunt mici, de culoare galbenă. Fructele sunt
alungite, îngustate spre capete, glabre, de culoare galbenă – verzuie, cu miros plăcut
şi gust dulceag.
Organul utilizat.
De la fenicul se folosesc fructele – Foeniculi fructus – care se recoltează în lunile
Recoltare. Uscare.
În primul an de vegetaţie, feniculul se seceră în octombrie. În anii al doilea, al treilea
şi al patrulea recoltarea se face la sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie.
Recoltarea se face în etape, pe măsura coacerii lor. Momentul cel mai prielnic este
când 50% din totalul umbelelor sunt coapte. Fructele se culeg înainte de maturitatea
fiziologică completă şi numai dimineaţa sau seara, iar ziua numai pe timp noros,
pentru a nu se scutura. Fructele se depozitează în încăperi uscate, curate,

dezinfectate, în strat se 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă complet.
Principii active.
Fructele uscate de anason dulce conţin ulei volatil (cu transanetol, cis-anetol,
estragol), ulei gras, glucide, proteine, acid cafeic, acid clorogenic, săruri minerale de
zinc, nichel, cobalt, crom, fier, calciu, magneziu, cupru, potasiu, sodiu, molibden.
Produsele de fenicul prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Fructele de anason dulce sunt utilizate ca digestiv, carminativ, diuretic,
expectorant, antiseptic, vermifug, antiparazitar.
Fructele servesc la tratarea indigestiilor afecţiunilor digestive, bronşitelor şi
colicilor abdominale.
Uz intern. Pentru tratarea indigestiilor afecţiunilor digestive, bronşitelor şi colicilor
abdominale la animale mici şi tineret se administrează:
a. pulbere de fructe,
b. infuzie preparată din 2 g fructe (fărămiţate sau nu) de fenicul peste care se
Uz extern. Pentru combaterea paraziţilor se prepară o infuzie din 2 linguri de fructe
(fărămiţate sau nu) de fenicul peste care se toarnă 500 ml apă clocotită. Se acoperă şi
se lasă 60 minute, apoi se strecoară. Se unge cu această soluţie corpul animalului.
Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce
Foeniculum vulgare fenicul

anason dulce, molură, baden, basamac, digestiv, carminativ,
chimin dulce, chimion, cumin, fenhiel, diuretic, expectorant, infuzie,
fructul
hanos, finchil, hanus, marariu de casă, antiseptic, vermifug, pulbere
mălură, molură, secărea antiparazitar
FERIGA
Dryopteris filix-mas (L.) Schott. – Fam. Polypodiaceae
Feriga este o specie de plante comună, întâlnită în păduri de foioase, tufărişuri, locuri
umbrite, buruienişuri de depresiune, sporadic în molidişuri, din regiunea inferioară a
munţilor până la etajul subalpin din întreg lanţul carpatic. Feriga este indicatoare de soluri
cu regim de umiditate reavăn până la jilav, sensibilă la poluare atmosferică.
Descrierea plantei.
Feriga, cunoscută şi sub numele de iarbă dulce de munte, este o plantă ierboasă, perenă. În
pământ prezintă un rizom gros, lung până la 30 cm, oblic – ascendent, acoperit cu resturi
de peţioluri din anii precedenţi. Frunzele tinere răsucite în formă de cârjă, dispuse în
buchet. Frunzele mature sunt mari, lungi până la 140 cm, cu un peţiol de 30 cm, acoperit
cu palee membranoase, brun – roşcate.
Organul utilizat.
De la iarba dulce de munte se foloseşte rizomul – Filicis maris rhizoma – care se
recoltează primăvara devreme sau toamna târziu.
Se recoltează toamna, scoţându-se în întregime din pământ şi tăind frunzele de pe rizomi
astfel ca să rămână numai bazele peţiolurilor, de maximum 2 – 3 cm înălţime. Se prezintă
sub formă de bucăţi, de obicei drepte, dar pot fi şi curbate. Aspectul lor este caracteristic
datorită bazelor peţiolurilor care acoperă rizomul. Numai în secţiune poate fi descoperit
rizomul propriu – zis. Se usucă la umbră, într-un singur strat sau suspendaţi pe şipci în
poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi mai
mici de 400C.
Produsul obţinut are o culoare brun – roşcată, gustul la început dulceag devine iute şi
neplăcut, astringent, iar mirosul lipseşte.
Principii active.
Principiile active din rizomul de ferigă sunt constituiţi dintr-o substanţă caracteristică
tuturor ferigilor, filicina. Mai posedă acidul filicinic, acidul flavaspidic, filmarona,
componenţi floroglucidici.
Atenţie! Rizomii de ferigă sunt foarte toxici în perioada de încolţire. Conservarea

îndelungată a drogului şi administrarea cu un purgativ uleios îi măreşte toxicitatea.
La supradozare, filicina poate provoca fenomene toxice, de ordin gastrointestinal, mai
ales vomă, greaţă şi diaree, tulburări nervoase ca astenie, depresiune, somnolenţă şi chiar
lipotimie, tulburări vizuale, auditive şi cardiovasculare concretizate prin aritmie,
tahicardie, mai rar bradicardie. Nu se administrează lapte pentru că măreşte acţiunea toxică
a plantei. El favorizează absorbţia acidului filicinic la nivelul tubului digestiv, crescând
toxicitatea. Se intervine cu cărbune, mucilagii, tonice cardiace, alcool, cafeină, tratament
simptomatic. Tratamentul se aplică sub supraveghere medicală.
Rizomul ferigii este folosit de medicina veterinară împotriva viermilor intestinali.
Cel mai activ component este filicina, dar s-a observat că toţi componenţii floroglucidici
posedă activitate antihelmintică. Se menţionează că activitatea compuşilor floroglucidici
se manifestă numai în cazul rizomilor proaspeţi, indicată de culoarea verde a secţiunii
acestora. Deoarece substanţele active din rizomul de ferigă paralizează musculatura netedă
a celor mai multe specii de tenie, produsul constituie unul din cele mai bune preparate
tenifuge, naturale, indigene. Se mai foloseşte şi împotriva altor viermi intestinali ca:
Botriocephalus distomum, Ascaris, Ankylostoma.
Cu 15 minute înaintea administrării se ia bicarbonat de sodiu care diminuează aciditatea
şi măreşte activitatea floroglucidelor, iar la o oră de la folosirea preparatului se ia un
purgativ pentru eliminarea viermilor. Este nevoie de purgativ deoarece acţiunea filicinii
este numai viermifugă (paralizia viermilor) nu şi viermicidă (eliminarea viermilor).
Uz intern. Pentru tratarea cestodozelor (gălbează), stărilor icterice, afecţiunilor pulmonare
se administrează:
a. pulbere de rizom de culoare verzuie ( cel de culoare galbenă sau brună este
ineficace),
b. extract cloroformat cu 18-25% filicină. Se administrează prin breuvaj bucal, după
o dietă de 12-18 ore.
Dozele de tratament cu pulbere de rizom:
animale mici (pisici, câini) 2 – 5 – 10 g,
păsări 1 – 2 g.
Dozele de tratament cu extract (Extractum filicis):
animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 – 1 g,
păsări 0,2 – 0,5 g.
Uz extern. Pentru tratarea reumatismului şi gutei se adaugă în baie sau se frecţionează
articulaţiile dureroase cu preparatul obţinut astfel: rizomul de ferigă se fierbe 20 minute în
900 ml apă, după care se trece prin sită.
Administrarea drogului se face 2 – 4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se
Dryopteris filix mas ferigă

iarbă dulce de munte, feregă, barba ursului, făliuţă, antihelmintic, pulbere,
rizom
feligă, ferice, firică, iarba şarpelui, limba cerbului tenifug extract
FLOAREA – SOARELUI
Helianthus annuus L. – Fam. Compositae
Floarea – soarelui este o specie de plante originară din America de Nord. În România
se cultivă aproape pe tot teritoriul său. Planta emite cerinţe medii faţă de umiditate,
obţinându-se producţii bune în zonele cu precipitaţii de 400 – 450 mm anual. De
asemenea, suportă bine seceta. Floarea – soarelui preferă soluri lutoase sau luto –
nisipoase, profunde, bogate în humus, vegetând bine pe cernoziomuri, soluri aluviale
şi soluri brune negleizate.
Descrierea plantei.
Floarea – soarelui este o plantă ierboasă, viguroasă, anuală, uleioasă, cu înălţimea
cuprinsă între 1 – 3 m. În pământ posedă rădăcină pivotantă, puternică, cu rădăcini
secundare, adâncă până la 2,5 m. Tulpina este dreaptă, cilindrică, groasă, aspru –
păroasă, cu măduvă buretoasă. Frunzele sunt alterne, mari, cordiforme, cu marginea
serată, aspre, peţiolate. Creşterea frunzelor încetează după înflorire. Florile, de
culoare galbenă – aurie, sunt grupate în inflorescenţa mari, cu diametru de până la 30
cm. Inflorescenţa are aspect de floare simplă şi urmăresc cursa diurnă a soarelui.
Fructele sunt achene comprimate, de culoare brună sau brun – negricioasă.
Organul utilizat.
De la floarea – soarelui se folosesc seminţele – Helianthi semen – care se recoltează
în perioada august – septembrie şi uleiul de floarea – soarelui – Oleum Helianthi.
Recoltare. Uscare.
Se recoltează seminţele prin scuturare cu mâna, pe vreme frumoasă, uscată, după
orele 10. Se usucă în strat foarte subţire, la umbră, de preferat în poduri acoperite cu
tablă şi bine aerisite.
Uleiul de floarea – soarelui (Oleum Helianthi) se obţine prin presarea la rece a
seminţelor de floarea – soarelui. Este un lichid limpede, de culoare galben-deschisă,
cu gust dulceag şi miros caracteristic. Uleiul neutralizat este lipsit de miros.
Principii active.
Produsul conţine quercetrină, antocianină, betaină, xantofilă, acizi solanici, colină,
ulei volatil. Seminţele conţin ulei volatil, fitină, lecitină, acizi graşi nesaturaţi şi
saturaţi, aminoacizi esenţiali, celuloză, vitaminele A, D, E, K, săruri minerale –
îndeosebi de potasiu.
Preparatele de floarea – soarelui au utilizări terapeutice atât în medicina veterinară
tradiţională, cât şi în cea cultă.
Uleiul, obţinut din seminţele de floarea – soarelui, se foloseşte ca vehicul pentru
vitaminele liposolubile, precum şi pentru preparare de uleiuri şi linimente
farmaceutice. Medicina veterinară foloseşte uleiul ca laxativ, emolient şi protector.
Uz intern. Pentru tratarea indigestiilor, constipaţiilor se foloseşte ulei comestibil
administrat ca atare sau în amestec cu alte substanţe prin breuvaj bucal.
Dozele de tratament ca laxativ:
animale mari (cabaline, bovine) 150 – 500 ml,
animale mici (pisici, câini) 2 – 20 – 50 ml.
Uz extern. Ungerea pielii cu ulei pentru efectul lui emolient şi protector.
Helianthus annuus floarea – soarelui

ierboaie, ochiul – soarelui, sorină,
laxativ, emolient, protector.
pantonea, răsărită, ruja – soarelui, seminţe ulei
rumăniţă mare, sora – soarelui
FRAGUL
Fragaria vesca L. – Fam. Rosaceae
Fragul este o specie foarte comună, care se întâlneşte prin pajişti, poieni, fâneţe,
păduri, crescând pe soluri uşoare în toate zonele de deal şi munte din întreaga ţară
(cu excepţia Dobrogei).
Descrierea plantei.
Fragul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 5 – 20 (30) cm, cu rozetă de frunze la
bază, tulpini târâtoare şi florile albe.
Organul utilizat.
De la frag se utilizează frunzele – Fragariae folium – care se recoltează din luna
iunie până în septembrie şi fructele (fragii) proaspete.
Recoltare. Uscare.
Frunzele de frag fără peţiol, se recoltează, prin rupere cu mâna. Se aleg zile uscate,
iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării.
Momentul cel mai potrivit din zi este dimineaţa. În vederea uscării se întind în aer
liber la soare, în locuri adăpostite, în poduri, magazii bine ventilate şi se întorc din
timp în timp.
Principii active.
Drogul conţine tanin, flavone, ulei volatil, zaharuri, mucilagii, acizi graşi, potasiu,
calciu, fier, fosfor, vitaminele C, A.
Frunzele de fragi prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Datorită proprietăţii de diuretic cu eliminare de acid uric şi uraţi se foloseşte în
tratarea gutei, a afecţiunilor renale şi vezicale. De asemenea se utilizează ca
astringent în tratarea diareii sau a colitei cu tendinţe diareice.
Frunzele de fragul prezintă şi proprietăţi dezinfectante (bactericide),
antiinflamatorii şi cicatrizante
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistite, diareii se recomandă:
a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100
ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară şi se lasă la
răcit. Se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe
15 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin
breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea stomatitelor şi a plăgilor se foloseşte infuzie preparată din
10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se lasă
acoperită 15-20 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se spală gura animalului sau
se spală rănile.
Pentru tratarea febrei aftoase se administrează un decoct obţinut din 20 g frunze
uscate şi mărunţite la 500 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute la foc domol. Se lasă la
răcit. Se strecoară. Se spală animalul în gură şi pe picioare, insistând asupra zonelor
afectate.
Fragaria vesca frag

astringent, antidiareic, diuretic cu eliminare infuzie,
frăguţă sălbatecă, căpşuni,
de acid uric şi uraţi, dezinfectante frunze decoct
pomiţă, vărguţe
(bactericide), antiinflamatorii, cicatrizante
FRASINUL
Fraxinus excelsior L. – Fam. Oleaceae
Frasinul este frecvent întâlnit în zona de câmpie şi deal, dar şi la munte (în partea
inferioară), crescând în păduri, lunci, zăvoaie, chei, preferând soluri afânate.
Descrierea plantei.
Frasinul este un arbore viguros, înalt până la 40 m. Frunzele sunt compuse din 7 – 13
foliole, de formă ovală, uneori lanceolată, cu marginea dinţată. Culoarea este verde
închis. Florile apar înaintea frunzelor. Fructul este aripat.
Organul utilizat.
De la frasin se recoltează frunzele – Fraxini folium – în perioada mai – iulie.
Recoltarea frunzelor se face prin strujire de pe codiţa principală. Se usucă în straturi
subţiri pe rame sau prelate, în magazii curate, şoproane, la umbră.
Produsul obţinut este constituit din foliole uscate de culoare verde închis, fără
miros şi cu gust amar şi astringent.
Principii active.
Foliolele de frasin conţin substanţe specifice, tanin, acizi organici.
Atenţie! Supradozarea determină toxicitate. Responsabili de acest efect sunt
luminalul şi derivaţii cumarinici. Simptomele constau în: constipaţie urmată de
diaree, diaree hemoragică, nefrite, nefrite cu hematurie sau oligurie. Se intervine cu
spălături gastrice, rehidratare, ser glucazat, vitamina K, tratament simptomatic.

Produsul prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Cu toate că frunzele
de frasin nu conţin prea multe principii active, produsul are acţiune diuretică,
laxativă, cicatrizantă. Se foloseşte şi în tratamentul gutei. De asemenea, se
întrebuinţează ca bun remediu antiartritic.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, stărilor „a frigore” şi ca
purgativ se administrează:
a. infuzie preparată din 3-5 g frunze uscate şi mărunţite de frasin peste care se
toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară şi
se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 3-5 g frunze uscate şi mărunţite de frasin la 100 ml apă.
Se fierbe 10 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se
c. pulbere de frunze de frasin.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor antractuoase se fac spălături cu soluţii obţinute
prin procedeele enunţate mai sus.
Fraxinus excelsior frasin

diuretic, laxativ, infuzie, decoct,
fracsân, frapsin, frasen, iasig, iesic frunze
antireumatic, cicatrizant pulbere
FRĂSINELUL
Dictamnus albus L. – Fam. Rutaceae
Frăsinelul este o specie care se întâlneşte prin locuri însorite, uscate, în tufărişuri,
mărăcinişuri, marginea pădurilor, poieni, pajişti stepice, coaste înierbate, de la
câmpie până în zona deluroasă.
Descrierea plantei.
Cunoscut şi sub numele de floarea – focului, frăsinelul este o plantă ierboasă, perenă,
înaltă de până la 100 (120) cm. Prezintă în pământ un rizom cenuşiu – negricios, din
care pornesc rădăcini. Tulpina este dreaptă, rigidă, simplă, păroasă. Florile sunt mari,
albe sau rozee, cu striaţii purpurii.
Organul utilizat.
De la frăsinel se folosesc rădăcinile şi rizomii – Dictamni albi cortex – care se
recoltează toamna.
Recoltare. Uscare.
Rizomii şi rădăcinile de frăsinel se recoltează toamna cu cazmaua. Se spală într-un
curent de apă. Se usucă la soare sau la umbră în poduri acoperite cu tablă.
Manipularea plantei vii se face cu atenţie. În contact cu pielea şi mucoasele produce
iritaţii puternice, chiar vezicaţii.
Principii active.
Produsul de frăsinel conţine ulei volatil, dictamnină, colină, rezine, glucide,
substanţe amare, saponine. Datorită uleiului volatil, planta are un miros puternic
aromat, iar în zilele calde, acesta volatilizându-se, se autoaprinde. Ca atare, planta

pare înconjurată de un nimb de flăcări, de unde şi denumirea de floarea – focului.
Preparatele din frăsinel au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională.
S-a constatat că scoarţa tulpinii acestei plante aromatice este tonică şi stimulentă,
iar uleiul ei volatil este un puternic bactericid.
Uz intern. Pentru tratarea rănilor, infecţiilor pielii se administrează decoct, care se
prepară dintr-o linguriţă de pulbere de scoarţă de frăsinel la 300 ml apă rece. Se
fierbe 15 minute. Se acoperă 15 minute. Se strecoară (filtrează prin tifon dublu sau
triplu). Se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor purulente, arsurilor, infecţiilor se
recomandă să se spele locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament
steril, cu decoct, care se prepară dintr-o linguriţă de pulbere de scoarţă de frăsinel la
300 ml apă rece. Se fierbe 15 minute. Se acoperă 15 minute. Se strecoară (filtrează
prin tifon dublu sau triplu). Se foloseşte.
Dictamnus albus frăsinel

floarea focului, floarea luminii, frăţiori tonic, stimulent, bactericid scoarţă decoct
GĂLBENELE
Caledula officinalis L. – Fam. Compositae
Gălbenelele este o specie de plante cultivată şi subspontană, care este nepretenţioasă faţă
de temperatură. Creşte bine în lumină directă. Are pretenţii moderate faţă de umiditate.
Vegetează bine pe toate tipurile de sol, dar, mai ales, pe cele fertile şi profunde.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de filimică, gălbenelele este o plantă erbacee, anuală, înaltă
de 20 – 50 cm. Prezintă în pământ o rădăcină pivotantă. Tulpina este dreaptă,
ramificată, pubescentă. Frunzele sunt sesile, întregi, pubescente, alterne. Florile,
grupate în inflorescenţă cu aspect de floare simplă, de culoare galbenă până la galben
– portocaliu, au diametru de 3 – 4 cm.
Organul utilizat.
De la gălbenele se recoltează inflorescenţele – Calendulae flores – care se recoltează
în lunile iunie – septembrie.
Inflorescenţele de gălbenele se recoltează prin rupere cu mâna sau prin tăiere cu
foarfeca, pe timp uscat, însorit, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în straturi foarte
subţiri, aşezate pe rame, la umbră, în camere curate, bine aerisite sau în poduri
Produsul uscat constă din flori de culoare galbenă, care nu au miros şi nici gust.
Recoltarea stimulează formarea de noi inflorescenţe.
Principii active.
Produsul de gălbenele conţine un ulei volatil, substanţe amare, rezine, carotenoizi,
flavone, compuşi policnici, tanin, acizi organici, saponine, mucilagii
Atenţie! Supradozarea în tratamentul intern provoacă intoxicarea animalelor.
Toate speciile sunt sensibile. Simptome: hipersalivaţie, vomă, colici, diaree,
meteorism, dispnee, tulburări cardiace (tahicardie), transpiraţii abundente,
tremurături musculare, pareze, paralizii. Se intervine prin evacuarea toxicului prin
spălături gastrice, administrarea de purgative, mucilagii, emoliente, cărbune, soluţii

iodate, pansamente gastrice, calmante, spasmolitice, tonice generale, cafeină,
glucoză, rehidratante, tratament simptomatic.
Preparatele de filimică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
tradiţională şi cultă. Principiile active posedă acţiune emenagogă, antispastică,
cicatrizantă, antiinflamatorie.
Ca topic, un preparat de gălbenele dă bune rezultate în tratamentul diferitelor
plăgi, în înţepături de insecte, în tratarea degerăturilor, arsurilor, când acţionează ca
antiseptic, cicatrizant şi antiinflamator, antitrichomonazic.
Uz intern. Pentru tratarea gastritelor, ulcerelor, cistitelor hemoragice, furunculozei
se administrează:
a. infuzia de gălbenele se prepară dintr-o linguriţă de produs bine mărunţit la
100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 minute pentru a infuza. Se strecoară şi
se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal.
b. tinctura se obţine din 20 g drog foarte bine mărunţit, care se macerează 8
zile în 100 ml alcool de 70 grade. Sticla se astupă cu dop. Se agită în
fiecare zi pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal. Înainte de administrare doza se diluează cu apă.
c. maceratul se prepară dintr-o linguriţă şi jumătate de produs bine uscat şi
mărunţit la 100 ml apă sau lapte la temperatura camerei. Se acoperă 60
minute pentru a macera. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, plăgilor, plăgilor purulente, furunculozei,
papilomatozei, trichomonazei vaginale, arsurilor, conjunctivitelor se recomandă:
a. infuzia de gălbenele se prepară dintr-o lingură de produs bine uscat şi
mărunţit la 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute pentru a infuza. Se
strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se spală de mai multe ori zona
afectată, iar în trichomonază se fac spălături vaginale.
b. tinctura se obţine din 20 g drog foarte bine mărunţit, care se macerează 8
fiecare zi pentru uniformizare. Se strecoară. Se badijonează zona afectată.
c. must din flori proaspete presate. Se badijonează zona afectată.

Calendula officinalis gălbenele
filimică, calce, calinică, cilimică, coconiţe, cicatrizant,
infuzie,
crăiţe, ruşnică, ochi galbeni, flori oşeneşti, antispastic,
inflores- tinctură,
căldăruşă, fetişcă, floare galbenă, gălbenioare, antiinflamator,
cenţă macerat,
hilimică, ochişele, roşioară, rujinică, salomie, antiseptic,
must
stâncuţă, silinii, tătăişi, vâzdoage antitrichomonazic
GHINŢURA ALBASTRĂ
Gentiana asclepiadea L. – Fam. Gentianaceae
Ghinţura albastră este o specie de umbră sau semiumbră, cu cerinţe ridicate faţă de
umiditate. Creşte pe văioage umede, la margini de poieni sau păduri, în zona
montană, pe versanţii umbriţi ai dealurilor, coborând până la 400 – 500 m, în tot
arcul carpatic.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de lumânărica pământului sau genţiană, ghinţura albastră
este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 40 – 80 cm, cu frunze ovale, opuse, flori
albastre, în formă de clopot, aşezate la subţioara frunzelor.
Organul utilizat.
De la ghinţura albastră se recoltează rădăcinile şi rizomii – Gentianae asclepiadeae
radix – în lunile august – septembrie.
Se scot rizomii şi rădăcinile din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Apoi se spală bine
de pământ, se îndepărtează resturile de părţi aeriene, se taie în bucăţi de 10 – 15 cm,
iar fragmentele groase se despică de-a lungul. Rădăcinile atacate de insecte,
rădăcinile seci sunt necorespunzătoare. Se usucă la soare, în locuri deschise, bine
ventilate, până când la îndoire se rup cu uşurinţă.
Produsul uscat se prezintă sub formă de bucăţi de rădăcini, mai mult sau mai puţin
neregulate, aproximativ cilindrice, uneori curbate sau despicate longitudinal.
Rădăcinile se deosebesc de rizomi prin zbârcituri adânci pe care le prezintă pe
suprafaţa lor, orientate longitudinal şi, adesea, cu o alură spiralată, datorită
torsionării rădăcinii. Rizomii au, în schimb, striuri orientate transversal şi mai mult
sau mai puţin dese, după cum fragmentul provine din porţiunea superioară a
rizomului sau din zona de joncţiune cu rădăcina. Culoarea este brun – gălbuie până
la brun – cenuşie la exterior şi, în mod obligatoriu, galbenă la interior. Gustul este la
început dulceag, apoi foarte amar, iar mirosul slab.
Principii active.
Rădăcinile şi rizomii de ghinţură albastră conţin principii amare, ulei volatil, o
substanţă specifică (genţianina), tanin.
Atenţie! Mărirea dozelor determină intoxicarea animalelor manifestată prin
tulburări digestive. Se intervine prin tratament simptomatic.
Rădăcina de genţiană (ghinţură albastră) prezintă importanţă terapeutică în medicina
veterinară tradiţională şi cultă.
Principiile active îi conferă produsului acţiune tonic-amară, stomahică, coleretică –
colagogă, antihemoragică.
De asemenea, produsul posedă şi proprietăţi antipiretice (scăzând temperatura).
Pentru tratarea anorexiei, în tulburări digestive cronice, tulburări de metabolism,
atonia prestomacelor, cistite hemoragice se administrează:
a. infuzie e prepară din 2 linguriţe de rădăcină şi rizom de genţiană bine
uscate şi mărunţite la 1 000 ml apă. Se acoperă 15 – 20 minute pentru a
infuza. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoctul se obţine din 2 linguriţe de rădăcină şi rizom de genţiană bine
uscate şi mărunţite la 1 000 ml apă. Decoctul se fierbe 10 minute la foc
domol şi se strecoară fierbinte. Se lasă la răcit. Se administrează prin
breuvaj bucal.
c. tinctura de ghinţură albastră se prepară macerând 4 linguri de drog în 100
ml alcool de 70 grade, timp de 8 zile. Sticla se agită în fiecare zi pentru
uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal. Înainte de
administrare doza se diluează cu apă.
Dozele de tratament pentru infuzie şi decoct:
Dozele de tratament pentru tinctură:
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,2 – 0,5 – 2 g,
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,05 – 0,2 – 0,5 g.
Gentiana asclepiadea ghinţură albastră

lumânărica-pământului, tăietoare,
tonic amar, stomahic,
brilioancă, coada lupului, coada vacii,
aperitiv, stimulent gastric, rădăcină, infuzie, decoct,
creasta cocoşului, fierea-pământului,
coleretic-colagog, rizom tinctură
gălbinare, lumânărea, iarba tăieturii,
antipiretic, antihemoragic
ghinţură, ochinăle
GHINŢURA GALBENĂ
Gentiana lutea L. – Fam. Gentianaceae
Ghinţura galbenă este o specie întâlnită pe soluri scheletice şi pajişti în regiunile
montană şi alpină, bogate în humus. Vegetează bine pe soluri bogate în calciu (fiind
o plantă calcifilă), pe pante luminate, însorite, cu expoziţie sudică sau sud – estică.
Rezistă la temperaturi foarte scăzute din timpul iernii. Prezintă cerinţe ridicate faţă
de umiditatea solului.
Descrierea plantei.
Ghinţura galbenă este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 40 – 120 cm. Prezintă în
pământ un rizom gros, scurt, cu multe rădăcini cilindrice, lungi până la 90 cm.
Tulpina este fistuloasă, cilindrică, neramificată, glabră, frunzoasă. Frunzele sunt
eliptice, alungite, late până la 10 cm. Florile sunt mari, de culoare galbenă, dispuse în
inflorescenţe. Foarte răspândită altădată, în toate zonele alpine din ţara noastră, a fost
în pragul dispariţiei, datorită unei exploatări neraţionale. Astăzi este o plantă ocrotită
prin lege ca monument al naturii. Este cultivată pentru scopuri medicinale în judeţele
Braşov, Prahova, Neamţ.
Organul utilizat.
De la ghinţura galbenă se folosesc rădăcinile şi rizomii – Gentianae radix – care se
recoltează toamna.
Rizomii şi rădăcinile ghinţurei galbene se recoltează numai din culturi. Se scot din
pământ cu sapă sau hârleţul. Se spală într-un curent de apă. Se taie în bucăţi de 10 –
15 cm. Uscarea se face la soare sau la umbră, în poduri acoperite cu tablă.
Produsul uscat are culoarea brun – gălbuie până la cenuşie, la exterior şi galbenă
la interior. Gustul este la început dulceag, apoi foarte amar, iar mirosul slab.
Principii active.
Produsul de ghinţură galbenă conţine substanţele amare: genţiopicrina, amarogenţina,
genţiamarina, genţiacaulina, izogentizina. De asemenea mai conţine alcaloidul
genţianina, glucide, tanin.
Atenţie! Supradozarea duce la intoxicaţii. Se intervine cu tratament simptomatic.

Rizomii şi rădăcinile ghinţurei galbene prezintă importanţă terapeutică în medicina
veterinară. Principiile active pe care le conţin rizomii şi rădăcinile de ghinţură
galbenă posedă proprietăţi stomahice şi tonic amare, eupeptice, coleretice –
colagoge, diuretice. De asemenea, stimulează secreţia salivei, a sucurilor gastrice şi
intestinale ajutând la realizarea unei digestii normale, măreşte secreţiile biliare,
stimulează contracţia vezicii biliare şi, ca urmare, evacuarea bilei.
Pentru tratarea anorexiei, tulburărilor digestive cronice, tulburărilor de metabolism,
atoniei prestomacelor, cistitei hemoragice se administrează:
a. infuzia de gălbenele se prepară din 2 linguriţe de produs de ghinţură
galbenă bine uscat şi mărunţit la 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă 15
minute pentru a infuza. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează
prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 2 linguriţe pulbere de produs bine uscat şi mărunţit la 1
000 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară fierbinte, apoi se lasă la răcit.
c. pulbere de produs bine uscat şi mărunţit de ghinţură galbenă care se
d. tinctura se obţine din 15 g drog foarte bine mărunţit, care se macerează 8
fiecare zi pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal. Înainte de administrare doza se diluează cu apă.
e. extract din rădăcini şi rizomi de ghinţură galbenă. Se administrează prin
breuvaj bucal.
Dozele de tratament pentru extract:
animale mici (pisici, câini) 0,1 – 0,5 – 1 g.
animale mici (pisici, câini) 0,05 – 0,2 – 0,5 g.
Gentiana lutea ghinţură galbenă

abrămească, cahincea, dunţură,
stomahic, tonic-amar, infuzie, decoct,
hinţură, fierea-pământului, rădăcină,
coleretic-colagog, eupeptic, pulbere, tinctură,
ghimpere de munte, ochinăle, rizom
diuretic extract
strigoaie, stegeră, ţintură
GOARNA-GRAMOFONULUI
Vinca minor L. – Fam. Apocynaceae
Numită şi saschiul, goarna-gramofonului este mult răspândită prin păduri umbroase,
mai ales, în Sălaj, Hunedoara, Bistriţa – Năsăud, Maramureş, Timiş, Arad, Bihor,
Cluj, Caraş-Severin şi pe suprafeţe mai puţin compacte în Bacău, Neamţ, Vrancea,
Gorj, Vîlcea, Argeş, Dîmboviţa, Prahova. Lipseşte în Dobrogea.
Descrierea plantei.
Goarna-gramofonului este o plantă ierboasă, târâtoare, având ramuri verticale cu
flori. Ramurile verticale au înălţime de 15 – 20 cm. Frunzele sunt ovale, lucioase,
pieloase, cu marginea întreagă şi dispuse opus. Au culoarea verde – închis pe care o
păstrează şi în timpul iernii, fiind persistente. Florile au culoare albastră.
Organul utilizat.
De la această plantă se recoltează tulpinile verticale cu frunze şi flori – Vincae
minoris herba – începând din aprilie până în octombrie.
Perioada de recoltare începe când planta este în plină înflorire şi când frunzele ei au
crescut îndeajuns, prea puţine rămânând tinere. Se taie cu cuţitul sau foarfeca bine
ascuţite, pentru a nu smulge rădăcinile. Se aleg apoi frunzele galbene sau brunificate.
Uscarea se face cât mai curând, în locuri ferite de lumina directă a soarelui, dar
călduroase şi bine aerisite, întinzând plantele în strat subţire şi întorcându-le după 2 –
3 zile.
Produsul uscat este constituit din tulpini cu frunze verzi, de culoare ceva mai
deschisă pe faţa inferioară şi cu flori albastre, fără miros, cu gust sălciu – amărui.
Principii active.
Produsul constituit din partea aeriană de goarna-gramofonului, conţine vincamină,
substanţe specifice, aminoacizi, flavone, acizi organici, antibiotice vegetale.

Partea aeriană de goarna-gramofonului are utilizări terapeutice în medicina
veterinară tradiţională. I se conferă preparatului proprietăţi ca diuretic,
antiinflamator, antiseptic.
Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi
mărunţite peste care se adaugă 100 ml apă. Se fierbe 15 – 20 minute la foc domol. Se
lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Vinca minor goarna gramofonului

saschiu, bobârnoc, barbanoc,
brebenei, caprifoi, coada diuretic, antiinflamator, antiseptic partea
decoct
vânătorului, cununiţă, foaie în fir, aeriană
iederă, merişor, perişor, ponchiu
GRÂUL
Triticum aestivum ssp. vulgare L. – Fam. Gramineae
Grâul, plantă alimentară de bază, este cultivat de milenii. În România se cultivă pe
suprafeţe mari. Planta cere climă moderat de caldă şi umedă. Preferă soluri lutoase şi
luto – nisipoase, bogate în humus.
Descrierea plantei.
Grâul este o plantă ierboasă, anuală, cu înălţimea cuprinsă între 40 – 150 cm. În
pământ posedă rădăcină fasciculată, firoasă. Tulpina, numită şi pai, este dreaptă,
netedă, glabră, goală la interior. Frunzele sunt liniare, cu nervuri paralele, margine
întreagă, fără peţiol, glabre. Tulpina se termină cu un spic cu spicileţe formate din 3 -
7 flori cu palee inferioare (acestea constituie pleava). Fructul (bobul de grâu) este o
cariopsă.
Organul utilizat.
De la grâu se foloseşte fructul (bobul de grâu) – Triticum aestivum ssp. vulgare – care
se recoltează în perioada iunie – iulie.
Recoltare. Uscare.
Grâul se recoltează la maturitate. Boabele de grâu se depozitează în încăperi uscate,
curate, dezinfectate, în strat subţire. Se lopătează zilnic până se usucă complet.
Principii active.
Fructul (bobul de grâu) conţine proteine (8 – 24%), amidon (60 – 70%), glucide (2 –
3,5%), vitaminele A, B, E, K, D, PP, fitosteroli. Dintre aminoacizii ce constituie
proteinele boabelor de grâu mai numeroşi sunt: arginină, histidină, isoleucină,
leucină, lizină, metionină, fenilalanină, triptofan, valină.

Produsele de grâu au utilizare terapeutică în medicina veterinară. Principiile active
conţinute de boabele de grâu îi conferă proprietăţi nutritive, stomahice, pansament
gastric, antiinflamatorii, plastic, absorbant, cicatrizant, antidot în intoxicaţiile cu iod.
Mai posedă rol plastic, sicativ, absorbant, protector.
Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, ca antiinflamator al intestinului gros, plastic
pentru tineret şi animale adulte în convalescenţă, antidot în intoxicaţiile cu iod, ca
pansament gastric se administrează:
a. mucilagiu de amidon preparat din o parte amidon şi patru părţi apă rece. Se
amestecă energic şi continuu. Peste acestea se adaugă 45 părţi apă fierbinte.
Se amestecă continuu. Vasul se aşează pe foc 15 minute, amestecându-se
continuu. Se obţine o masă coloidală albă. Se lasă la răcit până la călduţ. Se
b. pulbere simplă de amidon,
c. amidon în diverse mixturi. Se administrează prin breuvaj bucal.
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 –5 g.
Uz extern. Se indică în tratarea afecţiunilor de piele (dermatitelor, urticare,
eczemelor) aplicarea de cataplasme cu amidon şi/sau băi cu amidon.
Triticum aestivum grâu

ssp. vulgare
arnăut, grâu de primăvară, nutritiv, pansament gastric, stomahic, mucilagiu,
grâu cârnău, grâu de antiinflamatorii, cicatrizant, absorbant, pulbere,
fructul
toamnă, grâu rusesc, grâu plastic, antidot în intoxicaţiile cu iod, amidon,
alb, leşiţă, hulcă, ulcă plastic, sicativ, absorbant, protector cataplasme
HAMEI
Humulus lupulus L. – Fam. Cannabinaceae
Hameiul creşte spontan căţărat pe arbori la marginea pădurilor, în zăvoaie, lunci,
tufişuri, garduri, de-a lungul râurilor, de la câmpie până la altitudinea de 1000 m. Se
cultivă pe suprafeţe tot mai mari, mai ales în împrejurimile Sighişoarei, Clujului şi
Orăştiei, pe terenuri amenajate cu araci înalţi. Preferă regiuni cu precipitaţii bogate
ce imprimă mediului un caracter răcoros. De asemenea preferă soluri cu textură
mijlocie, profunde, permeabile, bogate în calciu.
Descrierea plantei.
Hameiul este o liană perenă. Rădăcina este puternică, pătrunde în pământ până la 3 –
4 m. Frunzele sunt opuse, aspre, lung – trilobate în partea mijlocie şi simple spre
vârf, faţa superioară păroasă, cea inferioară glabră. Florile mascule sunt grupate în
inflorescenţe, iar cele femele dispuse în amenţi pedunculaţi, devenind conuri ovate.
În scopuri alimentare, în special, hameiul se cultivă. În plantaţii plantele mascule
lipsesc, deoarece polenizarea determină pierderea calităţii tehnologice a conurilor
femele.
Organul utilizat.
De la hamei se recoltează, în scopuri medicinale, conurile femele – Lupuli strobuli –
şi perii glandulari pluricelulari – Glandulae lupuli – care se recoltează în perioada
Conurile femele de hamei se recoltează, prin rupere cu mâna sau tăierea cu foarfeca,
în zilele senine, uscate, după ora 10. Culoarea conurilor trebuie să fie verde. Se
usucă la umbră, în poduri acoperite cu tablă, într-un singur strat. Uscarea artificială,
în cuptor, se face la 40 – 500C. Conurile odată recoltate, se usucă, se întind pe bucăţi

mari de pânză şi se bat, în vederea desprinderii perilor glandulari.
Produsul obţinut se prezintă ca o pulbere groscioară, lipicioasă. Are gust amar şi
miros puternic, aromatic şi iritant. Produsul trebuie conservat la loc uscat, în absenţa
luminii, deoarece principiile active se degradează. Se recomandă să nu se utilizeze
un produs conservat mai mult de un an.
Principii active.
Produsul de hamei conţine humulona, lupulona, ulei volatil, colină, asparagină. În
ultimii ani au fost izolate cetonele: humulinona şi hulupona.
Atenţie! Supradozarea internă produce intoxicaţii. Simptome: stare depresivă,
tulburări cardiovasculare, tulburări nervoase. Se intervine pentru evacuarea
conţinutului stomacal, tratament simptomatic.
Preparatele de hamei prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
tradiţională şi cultă. Principiile active conferă produselor proprietăţi sedative,
digestive, antispastice, tonic amare, antibacteriene, cicatrizante. Se indică şi ca tonic
în stările de debilitate.
Uz intern. Pentru tratarea stărilor nimfomatoase, anorexiei, ca tonic în stările de
debilitate se recomandă infuzie de hamei se prepară dintr-o linguriţă de conuri
uscate, bine mărunţite, peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15
minute pentru a infuza. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj
bucal.
Dozele de tratament cu rol sedativ:
Dozele de tratament cu rol digestiv:
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 – 2 g,
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone şi plăgilor deschise se indică infuzie de
hamei se prepară dintr-o linguriţă de conuri uscate, bine mărunţite, peste care se
toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se
lasă la răcit. Se fac spălături locale de mai multe ori pe zi, folosindu-se un pansament
steril, până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Humulus lupus hamei

sedativ, digestiv, conuri
amei, cumulău, curpăn, hamei sălbatec, infuzie,
antispastic, tonic amar, femeieşti,
himei, măiugă, mei, mulugă, peste pădure, spălături
antibacterian, peri
tofolean, vână de hamei, viţă da hamei locale
cicatrizant, tonic glandulari
HREANUL
Armoracia rusticana (Lam.) G.M.Sch. – Fam. Cruciferae
În România, hreanul se cultivă mai ales în jurul oraşelor mari. Creşte şi spontan, ca
plantă comună, în poieni, în grădini, pe malul râurilor şi pârâirilor, la marginea
drumurilor, în locuri necultivate. Nu emite pretenţii faţă de factorii de mediu. Este
rezistent la ger.
Descrierea plantei.
Hreanul este o plantă ierboasă, perenă, cu rădăcină adâncă (60 – 100 cm), frunzele
sunt mari, alungite, iar florile sunt grupate în inflorescenţe mici, de culoare albă.
Organul utilizat.
De la hrean se utilizează rădăcina – Cochleariae radix – care se recoltează toamna.
Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul, se spală imediat, se curăţă de părţile
aeriene, se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar părţile groase se despică în 2 – 4
fragmente pentru a se usca mai uşor. Rădăcinile de hrean se usucă la soare, în locuri
deschise, bine ventilate.
Produsul obţinut este constituit din rădăcini sau fragmente de rădăcini uscate, de
culoare închisă la exterior şi albă – gălbuie la interior, cu gust iute şi miros înţepător.
Principii active.
Rădăcina de hrean conţine glucide, aminoacizi, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, fier,
vitaminele A, B1, B2, B6, F, C, substanţe sulfuroase, azotaţi, acid ascorbic.
Atenţie! Folosirea în tratament a frunzelor recoltate în timpul înfloritului sau

supradozarea internă cu drogul obţinut din rădăcină determină intoxicaţii. Simptome
respiraţie dispneică, congestie pulmonară, edem pulmonar, colici, comă. Se intervine
cu purgative saline, cărbune, mucilagii, infuzii de muşeţel sau de nalbă mare,
calmante.
Preparatele de hrean au utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi
cultă. Datorită compuşilor sulfuraţi, hreanul modifică secreţiile bronhice, stimulează
diureza şi exercită o acţiune balsamică şi antiseptică. Principiile active conferă
hreanului efect eupeptic, expectorant, diuretic, diaforetic, antiseptic, antiparazitar.
Extern este revulsiv, rubefiant şi lacrimogen.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor, catarului pulmonar, atonia rumenului, stări „a
frigore”, paraziţi intestinali se recomandă maceratul de rădăcină proaspătă de hrean,
care se prepară dintr-o linguriţă şi jumătate de produs ras la 50 g miere de albine sau
100 ml lapte, astfel încât hreanul să reprezinte 20 – 30% din preparatul obţinut. Se
acoperă 60 minute pentru a macera. Se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea reumatismului se aplică cataplasme cu rădăcină de hrean
rasă sau rădăcină rasă amestecată cu oţet de miere.
Atenţie! Trebuie avut grijă la timpul cât se ţine cataplasma, pentru a nu irita, arde
locul deja afectat.
Armoracia rusticana hrean

eupeptic, expectorant, balsamic,
ahrean, chirean, hărean, irean,
diuretic, diaforetic, antiseptic, macerat
rădăcină sălbatecă, ridiche rădăcină
antiparazitar, revulsiv, rubefiant, cataplasmă
sălbatecă, rean, tormac
lacrimogen
IARBA MARE
Inula helenium L. – Fam. Compositae
Iarba mare este o specie de lumină şi semiumbră, cu cerinţe ridicate faţă de umiditate.
Creşte în zona de deal şi în cea montană inferioară, la margini de păduri, prin fâneţe
umede, de-a lungul pâraielor. Bazinele mai importante se întâlnesc în toată Transilvania,
în judeţele de deal ale Moldovei, Munteniei şi Olteniei.
Descrierea plantei.
Denumită şi oman, iarba mare este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 60 – 150 (200) cm,
cu tulpină viguroasă, ramificată în partea superioară. Frunzele sunt mari, ovale.
Inflorescenţele, de culoare galbenă, seamănă cu floarea – soarelui, dar sunt mai mică. În
pământ are un rizom vertical, gros, cărnos, ramificat, pe a cărei suprafaţă se văd cicatrice
inelate. Din rizom cresc rădăcini lungi de 20 – 50 cm. Au culoare cafenie – gălbuie la
exterior şi albă la interior. Rizomul şi rădăcinile au miros camforat, balsamic.
Organul utilizat.
De la iarba mare se recoltează rizomul cu rădăcinile – Inulae radix – care se face în
septembrie şi octombrie, dar şi în aprilie, înainte de pornirea vegetaţiei.
Se aleg plantele bine dezvoltate, în vârstă de 2 – 3 ani. Cu ajutorul hârleţului sau cazmalei
se scot din pământ, se spală imediat bine, în multă apă, se înlătură resturile părţilor aeriene,
precum şi rădăcinile subţiri, seci, lemnoase sau atacate de paraziţi. Se taie în bucăţi de 10 –
15 cm, iar fragmentele groase se despică de-a lungul. Se întind în straturi subţiri, în
încăperi încălzite şi se întorc des. Uscarea lentă favorizează înnegrirea produsului.
Produsul uscat este constituit din rizomi şi rădăcini întregi sau tăiate în fragmente,
cenuşiu – cafenii la exterior, albe – cenuşii la interior şi cu puncte cafenii, cu miros
camforat şi gust amar, aromat. Rădăcinile despicate trebuie să aibă miezul plin.
Principii active.
Rizomul şi rădăcinile de iarbă mare conţin inulină, ulei volatil, helenină, fitoncide
(antibiotice vegetale), substanţe amare.

Preparatele de iarbă mare prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară. Produsul
este un calmant al tusei şi modificator al secreţiilor bronhice. Acţionează atât ca
expectorant, cât şi ca spasmolitic, dar mai posedă şi o acţiune general – tonică, datorită
proprietăţilor amare ale substanţelor amare pe care le conţine.
În afara acestor calităţi terapeutice, produsul mai posedă acţiune diuretică (în reumatism
şi gută şi în afecţiunile renale, dar, mai ales, de natură infecţioasă), bacteriostatică
(inhibând dezvoltarea bacilului Koch – cel care produce T.B.C.-ul), antifermentativă şi
antivirală.
În ultima vreme s-a stabilit că helenina, în afara acţiunilor menţionate, exercită un
oarecare efect sedativ asupra sistemului nervos central, la nivelul bulbo-medular, fiind
recomandată în hipersensibilitate, hiperexcitabilitate şi insomnii.
Datorită unor substanţe specifice conţinute, preparatul are o acţiune antihelmintică,
îndeosebi combătând limbricii.
Terapeutica medicală veterinară foloseşte preparatele de iarba mare pentru tratarea
afecţiunilor pulmonare, renale şi ca stomahic (uşurând activitatea stomacului).
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, renale, ascaridiozei, ca stomahic şi
sedativ general se administrează:
a. infuzie preparată din 5 g pulbere din rădăcină de iarbă mare peste care se toarnă
100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20-30 minute. Se strecoară şi se lasă la
b. decoct obţinut din 5 g pulbere din rădăcină la 100 ml apă. Se fierbe 15-20
minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal.
c. pulbere de rădăcină, care se administrează prin breuvaj bucal. Apoi se toarnă
apă.
Empiric, rădăcinile uscate şi pisate se dădeau odinioară vacilor pentru o producţie mai
mare de lapte şi pentru mărirea procentului de grăsime conţinută în acesta. De asemenea
se dădeau oilor pentru tratarea gălbezei şi porcilor pentru a se îngrăşa şi a-i feri de boli.
Uz extern. Pentru tratarea eczemelor, rănilor purulente, ulceraţiilor se fac spălături locale
cu decoct preparat din 4 linguri de pulbere de rădăcină la 250 ml apă. Se fierbe 15-20
minute la foc domol. Se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară. Se foloseşte soluţia
obţinută utilizând un pansament steril sau un tampon de vată, după care se aplică comprese.

Inula helenium iarbă mare
behic, expectorant, spasmolitic,
bruscălean, iarbă mare frumoasă, tonic, antihelmintic (îndeosebi pulbere,
rizom cu
holoman, iarbă neagră, lacrimile limbrici), diuretic, bacteriostatic decoct,
rădăcini
Elenei, ochiul boului, smântânică (faţă de bacilul Koch), comprese
antifermentativ, antiviral
IARBA ROŞIE
Polygonum persicaria L. – Fam. Polygonaceae
Iarba roşie este o specie de plante care creşte prin locuri mlăştinoase, pe marginea
râurilor, pâraielor, din regiunea dealurilor până în cea subalpină.
Descrierea plantei.
Iarba roşie este o plantă erbacee, anuală, cu înălţime de până la 60 cm. Tulpina este
dreaptă, glabră, puţin ramificată, cu noduri bazale pronunţate şi tubuloasă, prevăzută
cu peri. Frunzele sunt compuse, foliolele fiind perigoniale. Florile, de culoare albă
sau roşiatică, sunt grupate în inflorescenţă spiciformă.
Organul utilizat.
De la iarba roşie se foloseşte partea aeriană – Polygoni persicariae herba – care se
recoltează în lunile iulie – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene de la iarba roşie se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul.
Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat roua.
Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi
se întorc cu atenţie.
Principii active.
Produsul conţine saponine, flavone, mucilagii. De asemenea mai conţine principii
toxice, incomplet cunoscute, care, în doze relativ mari, provoacă tulburări hepatice.

Preparatul de iarbă roşie se foloseşte în medicina tradiţională veterinară. Principiile
active îi conferă produsului proprietăţi ca cicatrizant, antiinfecţios, astringent,
antihemoragic, vulnerar. În medicina veterinară tradiţională iarba roşie este folosită
pentru tratarea rănilor şi evitarea infecţiilor.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se aplică pe locul afectat pulbere obţinută din
partea aeriană a plantei.
Pentru tratarea plăgilor cu larve (răni cu viermi) se aplică:
a. suc obţinut prin presarea plantei,
b. planta recoltată proaspăt, mărunţită, se pune pe rană şi se pansează,
c. decoct obţinut din 10-15 g parte aeriană de iarbă roşie ruptă în bucăţi la 100
ml apă. Se fierbe la foc domol timp de 15-20 minute. Se lasă la răcit. Se
strecoară. Se spală rana, iar cu planta rămasă de la decoct se aplică
cataplasmă.
Polygonum persicaria iarbă roşie

ardeiaşi, ardeiul broaştei, buruiana cicatrizant, antiinfecţios,
partea pulbere, suc,
jermilor, iarba purceilor, iarbă iute, astringent, antihemoragic,
aeriană decoct
răchiţică vulnerar
IEDERA
Hedera helix L. – Fam. Araliaceae
Iedera este o specie de plante care creşte pe soluri calcaroase, cu mull, bogate în
humus, în păduri de stejar, fag, răşinoase, zăvoaie, pe stâncării, începând de la coline
până în regiunea montană, la 1500 – 1800 m altitudine. Este puţin rezistent la ger.
Rezistă bine la fum, gaze şi umbrire.
Descrierea plantei.
Iedera este o plantă foarte comună, o liană. Tulpina se fixează de arbori prin rădăcini
adventive. Frunzele sunt coriace, glabre, unghiular 5 – lobate, în timp ce frunzele
ramurilor bătrâne sunt deltoidee. Florile, albe – verzui, mici, sunt dispuse în
inflorescenţe simple.
Are o longevitate de 500 de ani.
Organul utilizat.
De la iederă se folosesc frunzele – Hederae helicis folium – care se recoltează când
este nevoie.
Recoltare. Uscare.
Recoltarea frunzelor se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16.
Frunzele se strujesc de pe tulpini, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în
şoproane, magazii.
Principii active.
Produsul de iederă conţine hederină, hederozida A, saponine, rutozid, acidul
clorogenic, acidul cafeic, scopolină. De curând a fost descoperită prezentă emetinei.
Atenţie! Fructele sunt toxice. Sunt semnalate rare cazuri de intoxicaţie. Intoxicaţia
se manifestă prin vomă şi diaree. Se intervine cu spălături stomacale, vitamină C
(comprimate sau fiolă), cărbune activ.
Produsele de iederă au utilizări terapeutice în medicina veterinară.
În medicina veterinară populară preparatele de iederă sunt folosite ca
antiinflamator, revulsiv, vasodilatator. Prin activitatea trofică accelerează
microcirculaţia la nivelul articulaţiilor şi al dermului.
Recent s-a precizat acţiunea antibiotică asupra bacteriilor Gram pozitiv.
Frunzele de iederă în combinaţie cu vâscul sunt folosite de medicina veterinară
tradiţională pentru obţinerea unui decoct folosit pentru tratarea animalelor de
hematurie-hemoglobinurie. Decoctul se prepară dintr-o lingură frunze uscate şi
mărunţite la 250 ml apă. Se fierbe 5-10 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se
Hedera helix iederă

brostean, buruiana zburătorului, antibiotic (pentru bacterii Gram
fanchiu, hârleţ, iedera celor pozitiv), antiinflamator, trofic, frunze decoct
frumoase, iedera zânelor revulsiv, vasodilatator periferic
IENUPĂRUL
Juniperus communis L. – Fam. Cupressaceae
Ienupărul se întâlneşte în pâlcuri sau formând tufărişuri, în rarişti şi margini de
pădure, poieni, păşuni, din regiunea colinară până în etajul montan. Este prezent în
întreg lanţul carpatic, între 700 – 1500 m altitudine. În Munţii Apuseni, Podişul
Transilvaniei şi Munţii Rodnei coboară până la 200 m. Ienupărul este rezistent la ger,
secetă şi nepretenţios faţă de sol. Preferă locuri luminoase, aerisite, cu umiditate
atmosferică ridicată, nepoluată de fum, praf, gaze.
Descrierea plantei.
Ienupărul este un arbust răşinos, foarte ramificat, care poate atinge 2 m înălţime.
Formează tufă deasă. Ramurile ca şi tulpinile sunt ascendente. Frunzele cresc câte 3
din acelaşi loc, sunt aciculare, liniare, cu vârful înţepător. Florile sunt mici. Cele sunt
de culoare galbenă, cele femeieşti sunt verzi.
Organul utilizat.
Produsul – Juniperi fructus – este impropriu denumit fruct, deoarece este alcătuit din
conurile femele, fructificate, cu 3 seminţe în interior, care poartă denumirea de
gălbule. Acestea se coc abia în al 2 – lea sau al 3 – lea an.
Recoltarea se începe în octombrie şi, dacă este posibil, se continuă toată iarna. Sub
arbuşti se întind prelate şi ramurile se bat uşor, până se scutură numai fructele
coapte. Se aleg şi se îndepărtează manual impurităţile mai mari. Impurităţile mai

mici decât fructele, între care şi insecte, se cern. Se usucă în straturi de 10 – 15 cm
grosime, întorcându-se cu lopata la 1 – 2 zile. Artificial, se usucă în cuptor la 35 –
400C.
Produsul uscat este constituit din pseudobace de culoare neagră – albăstruie, cu
suprafaţa cerată. Gustul este dulceag – amărui, aromat, iar mirosul balsamic,
caracteristic.
Principii active.
Produsul conţine ulei volatil, o substanţă amară specifică – juniperina, glucide, acizi
organici, flavone, pectine, rezine, tanin, acidul comunic.
Atenţie! Nici un preparat de ienupăr nu se administrează mai mult de 6 săptămâni.
La supradozarea drogului rumegătoarele devin sensibile. Simptome: hipersalivaţie,
colici, gastroenterită, enterită hemoragică, nefrită, hematurie, uneori paralizii. Se
intervine cu spălături gastrice, administrare de apă albuminată, lapte, vitamina K,
purgative, mucilagiu din seminţe de in, infuzie de nalbă mare, tanin, tanalbină, tonice
cardiace.
Preparatele de ienupăr au importanţă terapeutică în medicina veterinară. Se utilizează
sub formă de infuzii ca antiinflamator, antispastic bronhic, diuretic, stomahic şi
ruminator. De asemenea este folosit ca antiseptic al căilor urinare şi balsamic.
Datorită uleiului volatil posedă şi acţiune uşor expectorantă.
Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, vezico-renale, stărilor „a frigore”, ca
stimulator al secreţiilor gastrice şi ca ruminator se administrează infuzie preparată din
2-3 g de fructe uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la
răcit până la călduţ. Se strecoară şi administrează prin breuvaj bucal.
animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 3 g
găini 0,2 – 0,5 g.
Juniperus communis ienupăr

orchiş, boabe de brad, brădişor, bradul antiinflamator, antispastic,
ciumei, brazi pitici, cetină, feniar, ghimpăr, diuretic, stomahic,
fructe infuzie
globurău, ialovăţ, ienuper, ienibahar, ruminator, antiseptic al
jinipet, jneapăn, molete, sinap, şolovăţ căilor urinare, balsamic
INUL
Linum usitatissimum L. – Fam. Linaceae
Inul este o specie de plante originară din vestul Mării Mediterane şi din Asia Mică. Planta
s-a cultivat din Antichitate pentru fibre şi sămânţă. Formele cultivate astăzi sunt:
 in intermediar (Linum usitatissimum ssp. transitorium),
 in pentru fibre (Linum usitatissimum ssp. eurasiaticum). Inul pentru fibre
preferă climat umed, răcoros, luminozitate slabă. Emite pretenţii mari la
umiditatea din sol şi atmosferă. Perioada de vegetaţie este de 90 – 95 zile.
 in pentru ulei (Linum usitatissimum ssp. mediterraneum). Inul pentru ulei
este mai pretenţios la căldură decât cel de fibre. Perioada de vegetaţie este
de 75 – 150 zile.
Inul, indiferent de subspecie, găseşte condiţii bune în cea mai mare parte a României.
Se dezvoltă mai bine pe soluri uşoare, sau mijlocii, afânate, aerisite, profunde,
permeabile, bine structurate, bogate în humus.
Descrierea plantei.
Inul este o plantă ierboasă, anuală, textilă, oleaginoasă, cu înălţimea cuprinsă între 60
– 100 cm. În pământ posedă rădăcină pivotantă, subţire, lungă, slab – ramificată.
Tulpina este cilindrică, ramificată de la bază (la inul pentru ulei) sau numai terminal
(la inul pentru fuior). Frunzele sunt alterne, îngust – lanceolate (lungi de 2 – 3 cm şi
late doar de 2 – 3 mm), cu 3 nervuri paralele. Florile, albastre – azurii, sunt grupate
câte 10 – 15 dicazii terminale. Seminţele au formă oval – alungită, sunt dure, plate şi
lucioase, cu punctuaţii fine pe suprafaţa lor, rotunjite la un capăt şi ascuţite la

celălalt. Culoarea este brun – deschisă şi sunt lipsite de miros. Dacă sunt, însă,
zdrobite, dezvoltă un miros caracteristic de ulei de in. Gustul este muciloginos,
uleios.
Organul utilizat.
De la in se recoltează, în scop terapeutic, seminţele – Lini semen – care se folosesc ca
atare sau sub formă de făină (Farina Lini).
Recoltarea seminţelor de in se face când 85% dintre acestea au culoarea cafenire,
ziua numai pe timp noros, pentru a nu se scutura. Se depozitează în încăperi uscate,
curate, dezinfectate, în strat gros de până la 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă
complet.
Produsul obţinut se prezintă ca seminţe de formă oval – alungită, plate, lucioase,
dure, de culoare brună, cu gust mucilaginos, uleios şi nu au miros. Dacă sunt
zdrobite, dezvoltă un miros caracteristic de ulei de in.
Principii active.
Produsul, constituit din seminţe de in, conţine mucilagii (3 – 6%, lipide, protide,
linamarozid, săruri de potasiu şi magneziu. Un alt component principal al seminţelor
de in este uleiul gras care se găseşte în proporţie de până la 40%. Mucilagiul conţinut
în tegumentul sămânţei de in este format din acid galacturonic, ramnoză, urme de
fucoză şi, sub formă de esteri, şi eteri xiloză, galactoză, arabinoză.
Atenţie! Supradozarea produce intoxicaţii, care se manifestă prin: stare de nelinişte,
colici, hipersalivaţie, vomă, respiraţie dispneică şi foarte accelerată, convulsii,
contraindicaţii tetaniforme, tahicardie, cianoza mucoaselor, stare comatoasă, moarte.
Se intervine cu:
a. hiposulfit de sodiu 1-2 mg / kg corp intravenos, în soluţie apoasă 5-10%,
b. albastru de metilen 2% intravenos, 50-150 ml, asociat cu 10 ml nitrat de
sodiu 20% intravenos,
c. tonice cardiace,
d. spălături gastrice,
e. cărbune vegetal,
f. permanganat de sodiu.
Toate speciile sunt sensibile.
Seminţele de in au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Făina de in are acţiune emolientă, calmantă, antiseptică, cicatrizantă pentru
umectarea pielii şi înmuierea crustelor. Are proprietatea de a păstra timp îndelungat
temperatura apei cu care au fost preparate.
Seminţele sunt administrate ca laxativ – purgativ, emolient, antiinflamator.
Înmuiate în apă, seminţele formează un bloc mucilaginos şi ajungând în intestine
favorizează mecanic expulzarea bolului fecal. Seminţele de in se recomandă în
tratarea constipaţiei, cistitelor, furunculelor.
Uz intern. Pentru tratarea inflamaţiilor şi a iritaţiilor tubului digestiv, pentru
combaterea constipaţiei, atonia prestomacelor, împâstarea rumenului se
administrează:
a. ulei extras din seminţe de in. Se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct preparat din 8 g seminţe de in la 200 ml apă şi care se fierbe 10 –

15 minute. Se acoperă şi se lasă la infuzat 10 minute. Se strecoară. Se
Dozele de tratament cu seminţe:
Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, abceselor, furunculozei, flegmoanelor se aplică
cataplasme cu pulbere de seminţe de in.
Linum usitatissimum in
plantei utilizatadministrare
laxativ – purgativ, emolient, ulei,
in de fuior, in de sămânţă antiseptic, calmant, cicatrizant, seminţe decoct,
antiinflamator cataplasme
IPCĂRIGEA
Gypsophila paniculata L. – Fam. Caryophyllaceae
Ipcărigea este o specie care vegetează pe locuri nisipoase, uşoare, bine aerisite,
însorite din Dobrogea, sudul Munteniei şi Olteniei, sudul Moldovei, Câmpia de Vest.
Nu suportă terenurile grele.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de floarea – miresei, ipcărigea este o plantă ierboasă,
perenă, înaltă de 60 – 90 cm, cu numeroase ramificaţii. În pământ posedă un rizom
gros până la 7 – 8 cm, cafeniu – gălbui la exterior şi alb – gălbui la interior, din care
pornesc numeroase rădăcini lungi de 1,5 – 2 m. Frunzele sunt lanceolate, cu 3
nervuri, opuse. Inflorescenţa, foarte ramificată, cuprinde numeroase flori mici, de
culoare albă sau roşiatică.
Organul utilizat.
De la floarea – miresei se recoltează rizomii şi rădăcinile – Saponariae albae radix
sin. Gypsophila paniculata radix – din august până în noiembrie.
Se scot din pământ plantele ale căror fructe au ajuns la maturitate. Se taie partea
superioară a rizomului, care conţine muguri şi se îngroapă în acelaşi loc, pentru anii
următori. Rizomii şi rădăcinile recoltate se spală repede, se taie în fragmente de 10 –
20 cm lungime, iar cele groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm
grosime. Se usucă întinse în straturi subţiri, la soare, în încăperi şi poduri bine
ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C.
Produsul obţinut constă în fragmente de rizomi şi rădăcini cafenii – deschise la
exterior, albicioase la interior, cu miros slab şi gust dulceag – amărui, iritant.
Pulberea mirosită sau inhalată produce strănut.
Principii active.
Produsul de ipcărige conţine saponine, glucide, acizi graşi, cantităţi mici de ulei
volatil.

Rădăcinile şi rizomul de la floarea – miresei prezintă importanţă terapeutică în
medicina veterinară.
Principiile active pe care preparatele le conţin diminuează tensiunea superficială,
modificând permeabilitatea membranei celulare. De asemenea, măreşte secreţia bilei
şi secreţiile altor glande digestive. Datorită acţiunii expectorante, se recomandă sub
formă de decoct, la tratarea formelor cronice de tuse, în care este necesară
expectoraţia. Astfel, produsului i se atribuie rol expectorant, depurativ, fluidifiant,
diuretic, cicatrizant.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, nefrite (ca adjuvant) se
administrează:
a. infuzie preparată din 3-5 g produs de floarea – miresei uscat şi mărunţit
100 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
c. macerat se prepară dintr-o linguriţă de pulbere de rădăcină la 200 ml apă
rece. Se lasă acoperit 8 ore pentru a macera. Se administrează prin
breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, eczemelor se fac spălături locale cu:
a. infuzie preparată din 3-5 g produs de floarea – miresei uscat şi mărunţit
minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul.
100 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se strecoară.
Se aplică cataplasme cu un pansament steril îmbibat cu soluţia rezultată din
infuzie sau decoct.
Gypsophila paniculata ipcărige

coroana miresei, floarea miresei, expectorant, depurativ, rădăcină, infuzie, decoct,
gipsăriţă, iperige, scuturice, strălucită fluidifiant, diuretic, cicatrizant rizom macerat
ISOPUL
Hyssopus officinalis L. – Fam. Labiatae
Isopul este o specie de plantă de origine mediteraneană. Emite cerinţe mari faţă de
căldură, dar rezistă şi la geruri aspre dacă solul este acoperit. În schimb, este puţin
pretenţios faţă de umiditate şi sol, putând fi folosit şi pentru lucrările antierozionale,
fixarea nisipurilor mobile, talazurilor. Fiind şi o plantă ornamentală şi meliferă se
recomandă a fi cultivată în parcuri şi spaţii verzi, îndeosebi în Oltenia (judeţele Dolj,
Olt), Muntenia (judeţele Giurgiu, Teleorman, Prahova şi în sudul judeţului Buzău) şi
în Câmpia de Vest.
Descrierea plantei.
Isopul este un subarbust de cultură cu aspect tufos, lignificat la bază, înalt până la 60
– 80 cm. În pământ posedă rizom scurt, brun din care pornesc mai multe rădăcini.
Tulpinile aeriene sunt mai multe la număr, drepte, cilindrice, muchiate, cu frunze
opuse, liniar – lanceolate, lungi de 2 – 4 cm şi înguste de 2 – 8 mm, aproape sesile,
glabre. Florile, albastre, roz sau albe, au staminele mult ieşite în afară şi grupate în
inflorescenţe spiciforme, cu câte 7 – 9 flori aşezate la subsuoara frunzelor superioare.
Organul utilizat.
De la isop se foloseşte partea aeriană ierboasă şi vârfurile înflorite – Hyssopi herba –
care se recoltează în perioada iunie – septembrie (2 – 3 recolte).
Părţile aeriene de la isop se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cosorul. Acestea
se face pe vreme frumoasă, caldă, în perioada înfloritului (când plantele sunt înflorite
pe jumătate), între orele 10 – 17. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite
cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie.
Produsul obţinut este constituit din tulpini ierboase şi ramuri uscate, cu frunze
mici, flori purpurii, roz sau roz – albe la subsuoara frunzelor, cu miros aromat şi gust
slab – arzător.
Principii active.
Produsul, constituit din părţile aeriene înflorite de isop, conţine ulei volatil, flavone
(hesperidină, diosmină), taninuri triterpenice, acid ursolic, acid oleanolic, substanţe
amare, săruri minerale de calciu, potasiu, sodiu, fosfor, fier, mangan, sulf, cupru,
zinc, molibden, aluminiu.
Atenţie! Supradozarea provoacă intoxicarea animalului. Toate speciile sunt
sensibile. Intoxicaţiile se manifestă prin dispnee, hipersalivaţie, tahicardie, alte
tulburări cardio – circulatorii. Se intervine prin spălături gastrice, tonice cardiace şi
Părţile aeriene înflorite de isop au importanţă terapeutică în medicina veterinară
Principiile active din plantă acţionează ca antiseptic bronşic şi pulmonar,
expectorant foarte activ, tonic amar, hipotensiv, vasodilatator arterial,
bronhodilatator, anticataral, sudorific, scade fragilitatea capilarelor, stimulează pofta
de mâncare, împiedică infiltrarea grasă a ficatului, diuretic, calmant al durerilor
abdominale, carminativ, cicatrizant.
Uz intern. Pentru tratarea inflamaţiilor catarale ale căilor respiratorii, în bronşite,
afecţiuni febrile se administrează infuzie preparată din 3 – 5 g de produs de isop bine
mărunţit sau sub formă de pulbere la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20
minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu în cazul produsului sub
formă de pulbere). Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea rănilor se administrează:
a. infuzie preparată din 3 – 5 g de produs de isop bine mărunţit sau sub
formă de pulbere la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute.
Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu în cazul produsului sub
formă de pulbere). Se răceşte şi se foloseşte.
b. macerat obţinut din produs de isop bine mărunţit sau sub formă de pulbere
la 100 ml apă la temperatura camerei sau lapte. Se lasă 60 minute. Se
strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu în cazul produsului sub
formă de pulbere) şi se foloseşte.
Cu aceste preparate se fac spălături locale de mai multe ori pe zi folosindu-se
pansamente sterile sau tampoane de vată.

Hyssopus officinalis isop
Alte denumiri Acţiune farmacologică Organ Mod de
populare ale utilizat administrare
plantei
antiseptic bronşic şi pulmonar, expectorant foarte
activ, tonic amar, hipotensiv, vasodilatator arterial,
cimbru cel bun,
bronhodilatator, sudorific, scade fragilitatea partea infuzie,
cimbru de grădină,
capilarelor, stimulează pofta de mâncare, aeriană macerat
culecel bun
împiedică infiltrarea grasă a ficatului, diuretic,
calmant al durerilor abdominale, carminativ
IZMA – BROAŞTEI
Mentha aquatica L. – Fam. Labiatae
Izma – broaştei este o specie de plante care poate fi întâlnită prin locuri mlăştinoase,
dar mai ales în ape lin curgătoare şi ape stătătoare adânci până la 2 m, bogate în
calciu. Ocupă suprafeţe însemnate în Delta Dunării şi lunca inundabilă a Dunării.
Descrierea plantei.
Izma – broaştei este o plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 100 cm. În pământ
posedă un rizom subţire cu internodii lungi. Tulpina, fin – păroasă, poate fi simplă
sau ramificată. Frunzele sunt ovale, eliptice, uşor serate pe margine. Florile sunt
grupate în inflorescenţă globuloasă.
Organul utilizat.
De la izma – broaştei se folosesc frunzele – Menthae aquaticae folium – care se
recoltează în lunile iulie septembrie.
Recoltare. Uscare.
Frunzele se recoltează, dacă este posibil, numai din ce există deasupra apei. Se usucă
la soare, într-un strat subţire. Se poate usca şi la umbră, în poduri acoperite cu tablă.
Principii active.
Frunzele de izma – broaştei conţin ulei volatil, colină, acizi graşi, glucide, un
principiu amar, tanin, fitoncide, mentonă, fitosterine.
Frunzele de izma – broaştei au utilizări terapeutice empirice în medicina veterinară.
Produsul prezintă o acţiune bacteriostatică, cicatrizantă.
Uz extern. Pentru tratarea ragadelor mamelonare (crăpăturile mameloanelor) se
aplică un unguent preparat din pulbere de frunze amestecate cu smântână. Se ung
mameloanele de 3 ori pe zi, timp de mai multe zile, până la vindecare .
Mentha aquatica izma broaştei

buruiana dalacului, iarba cucului, izma apei,
izmă lungă, izmă porcească, izmă proastă, cicatrizant,
frunze unguent
izmă creaţă, mintă, minta bălţilor, mentă bacteriostatic
bătrânească, veşniţă
LAPTELE – CUCULUI
Euphorbia cyparissias L. – Fam. Euphorbiaceae
Laptele – cucului este o specie heliofilă, care se întâlneşte prin păşuni, locuri uscate,
nisipoase, pietroase, însorite, locuri ruderale şi cultivate, pe margini de drum, de la
câmpie până în regiunea subalpină.
Descrierea plantei.
Planta, cunoscută şi sub numele de alior, este ierboasă, perenă, foarte comună, înaltă
până la 50 cm. În pământ prezintă un rizom puternic, oblig, lignificat, cu stoloni.
Tulpina, glabră, este ramificată în partea superioară. Frunzele, îngust – liniare, moi,
sunt dispuse în spirală. Florile grupate în inflorescenţă. Ca urmare a faptului că la
cea mai mică rănire a plantei exudă un latex vâscos, de culoare albă, i s-a dat numele
de laptele - cucului
Organul utilizat.
De la alior se recoltează părţile aeriene – Euphorbia cyparissias herba – şi latexul
plantei.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană de la laptele - cucului se recoltează prin tăiere cu foarfeca, în timpul
înfloritului, pe vreme frumoasă, uscată. Pentru că planta se foloseşte în stare
proaspătă şi, mai ales, latexul ei, aliorul nu se conservă pentru iarnă.
Principii active.
Planta conţine o substanţă specifică euphorbion. Mai conţine cauciuc, gumă, răşină,
uleiuri grase, uleiuri eterice, amidon, tanin, rezine.
Atenţie! Planta este otrăvitoare. Substanţa toxică este euphorbionul. Latexul are
proprietăţi revulsive foarte pronunţate. Aplicat pe piele poate provoca iritaţie şi
băşici. Latexul ajuns în ochi poate provoca orbirea. Intern produce inflamaţii
gastrointestinale şi purgaţii drastice. Se intervine cu vomitive, purgative şi cărbune activ.
Laptele – cucului a fost mult timp folosit în medicina veterinară populară. Principiile
active îi conferă produsului efect purgativ-emetic, vermifug, coleretic puternic.
Utilizat extern posedă acţiune iritant-revulsivă.
Uz intern. În unele zone ale ţării, empiric, se foloseşte pentru tratarea constipaţiei
decoct obţinut din 3-5 g produs uscat şi mărunţit la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute
la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal numai la
animalele mari şi mijlocii.
Uz extern. Tot empiric, pentru tratarea papilomatozei cutanate sau mamare
(afecţiune neoplazică benignă de natură virotică) la bovine şi cabaline se badijonează
papiloamele cu latex de laptele – cucului. Latexul nu se diluează. Se rupe planta şi
latexul eliminat se aplică pe locul afectat. Tratamentul se face de trei pe zi. Efectul
nu a fost încă confirmat ştiinţific.
Euphorbia cyparissias laptele cucului

alior, buruiană de negi, buruiană de purgativ-emetic, vermifug, partea decoct, aplicaţii
friguri, laptele câinelui, laptele lupului coleretic puternic, iritant-revulsiv aeriană cu latex
LĂCRĂMIOARA
Convallaria majalis L. – Fam. Liliaceae
Lăcrămioara sau mărgăritarul este o specie care vegetează spontan frecvent în păduri
de foioase, mai ales stejerete, tufărişuri, în locuri umbroase, îndeosebi în regiunile de
câmpie şi de dealuri. Este indicată pentru cultură printre masive arborescente, în
parcuri şi grădini. Planta se întâlneşte pe soluri brune sau brun – roşcate, bogate în
calciu şi mull, afânate, fertile. Mărgăritarul este o plantă de semiumbră, cu cerinţe
ridicate faţă de umiditate.
Descrierea plantei.
Mărgăritarul este o plantă otrăvitoare, ierboasă, perenă, înaltă de 15 – 25 cm, care
are în pământ un rizom lung şi subţire, din care cresc frunze mari, ovale, cu margini
întregi şi peţiol lung. Din anul al treilea, odată cu apariţia frunzelor sau după
înfrunzirea completă, apare şi tulpina cu 5 – 15 flori mici, albe, parfumate, grupate
spre vârf. Înfloreşte în mai.
Organul utilizat.
De la lăcrămioară se recoltează partea aeriană înflorită – Convallariae herba – în
perioada aprilie – mai.
Recoltarea părţii aeriene se face prin tăiere cu cuţitul ori foarfeca, în zile uscate şi
aşteptând să se ridice roua. Frunzele de cea mai bună calitate sunt cele recoltate
înainte de înflorire. Recoltarea prin smulgere este oprită, deoarece duce la
distrugerea plantelor. Uscarea se face numai în încăperi foarte curate şi calde.
Produsul uscat îşi păstrează culoarea verde, nu are miros, iar gustul este amar.
Principii active.
Partea aeriană conţine compuşi cardiotonici, saponine, flavone.
Atenţie! Planta este toxică. Supradozele sunt toxice şi pot provoca simptomele:
gastroenterite însoţite de vome, colici, diaree, frisoane, dispnee superficială, micţiuni
dese sau anurie, ameţeli, pierderea echilibrului, paraplegii, modificări cardiace (apar
la 10 – 15 minute de la ingerare). Se intervine cu purgative saline, clisme cu apă
sărată, clisme cu clorhidrat, infuzii de orz, diuretice, injecţii cu apomorfină,
pilocarpină, cafeină, tratament simptomatic.
Medicina veterinară foloseşte produsele de lăcrimioară în tulburări de ritm cardiac,
mai ales în tratamentul de lungă durată.
Deşi iniţial produsul a fost utilizat ca purgativ, nu a întârziat să-şi evidenţieze
calităţile sale cardiotonice. Datorită puternicii acţiuni diuretice este recomandat ca
remediu al leziunilor muşchiului inimii, în aritmie, dispnee cardiacă. Cele mai
folosite produse sunt infuzia, maceratul şi tinctura. Cel mai activ s-a dovedit sucul
obţinut prin presarea plantei proaspete, care posedă o activitate dublă faţă de cea a
infuziei.
Pentru tratarea dereglărilor de ritm cardiac se administrează:
a. infuzie preparată din 50 g produs de lăcrimioară uscat şi bine mărunţit
peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15
b. tinctură, care se poate pregăti astfel: din 100g de plantă înflorită se
obţine un suc. Peste acesta se adaugă 18 ml alcool 900C, 15 g glicerină
şi apă distilată până se completează 100 ml. Se lasă la macerat 5 zile,
agitând sticla la 12 ore. Se administrează prin breuvaj bucal.
c. macerat se prepară din 50 g produs de lăcrimioară uscat şi bine
mărunţit la 100 ml apă rece. Se lasă acoperit 30 – 40 minute pentru a
macera. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Dozele de tratament pentru infuzie sau macerat:
animale mici (pisici, câini) 0,2 – 1 g,
păsări (găini) 0,02 – 0,1 g.
animale mari (cabaline, taurine) 10 –25 ml,
animale mici (pisici, câini) 0,5 – 2 ml,
păsări (găini) 0,05 – 0,2 ml.

Convallaria majalis lăcrămioară
mărgăritar, cerceluşi, clopoţele, clopoţei, flori
cardiotonic, infuzie,
domneşti, iarba lui Sf. Gheorghe, iarba partea
în dereglări de ritm macerat,
mărgăritarului, lăcrămiţă, mărgărit, mărgea, aeriană
cardiac tinctură
păhăruţe, suflete
LEMNUL CÂINESC
Ligustrum vulgare L. – Fam. Oleaceae
Lemnul câinesc este frecvent întâlnit în subarboretul pădurilor de câmpie şi de deal,
în tufişuri, crânguri. Este o specie rezistentă la ger, secetă şi fum. Suportă bine
umbrirea. Vegetează pe diferite soluri afânate, aerisite.
Descrierea plantei.
Lemnul câinesc este un arbust foios, înalt de 1 – 5 m, are înrădăcinare superficială,
cu numeroase ramificaţii fine. Tulpina este ramificată de la bază, cu scoarţă de
culoare cenuşiu – brună. Lăstarii sunt pubescenţi. Frunzele sunt mai mult sau mai
puţin lanceolate. Florile, de culoare albă, neplăcut mirositoare, sunt dispuse în
inflorescenţă.
Organul utilizat.
De la lemnul câinesc se recoltează florile – Ligustri flores – în lunile iunie – iulie şi
frunzele – Ligustri folium – în perioada înfloritului.
Recoltare. Uscare.
Florile se recoltează prin tăiere cu foarfeca, iar frunzele prin strujire, în perioada
înfloritului, pe timp frumos, uscat, după ora 10. Se usucă la umbră, în strat subţire,
de preferat în poduri acoperite cu tablă.
Principii active.
Produsul conţine două substanţe specifice ligustrina şi ligulina. Mai conţine tanin,
vitamina C.
Atenţie! Consumarea plantei de către animale le provoacă iritaţia tubului digestiv,
salivaţie, gastroenterite, colici, diaree, poliurie sau hematurie. Se intervine cu
pansament gastric, cărbune medicinal, tanin, pulbere de scoarţă, de stejar, tanalbină,
tonice cardiace, vitamine K.

Medicina veterinară foloseşte planta în aplicaţii terapeutice externe pentru tratarea
plăgilor atone, stomatitelor şi afecţiunilor podale (panariţiu, desongulări), râiei.
Principiile active îi conferă produsului acţiune antiseptică, antiparazitară şi
cicatrizantă.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor atone, stomatitelor, afecţiunilor podale (panariţiu,
desongulări), scabiei se fac spălături locale cu:
a. infuzie preparată din 10 g produs de lemn câinesc uscat şi mărunţit peste
care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi
se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se spală locurile afectate.
b. decoct obţinut din 10 g produs de lemn câinesc uscat şi mărunţit la 200
ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se spală locurile
afectate.
Ligustrum vulgare lemn câinesc

caprifoi, călin, caşie, cireş de pădure, cornăţel, antiseptic,
frunze, infuzie,
corn, cununiţă, lemnul câinelui, mălai negru, cicatrizant,
flori decoct
mălin, mirtoi, salbă moale, tulchioară antiparazitar
LEMNUL DULCE
Glycyrrhiza glabra L. – Fam. Leguminosae
Lemnul dulce2 este o specie de plante heliofilă, întâlnit numai în regiunile joase,
puţin răspândit în flora spontană, în special în albiile râurilor părăsite, în
buruienişuri, locuri necultivate, în câteva staţiuni din judeţele: Brăila, Ialomiţa şi
Vrancea (Răstoaca, Cârligele, Unirea, Vulturu, pe valea râului Putna). Vegetează pe
soluri uşoare sau mijlocii, nisipoase sau nisipo – lutoase, umede, fără apă stagnantă.
Specie de lumină, suportă, însă, şi semiumbra. Planta cere temperatură ridicată şi
staţiuni ferite de vânturi puternice.
Descrierea plantei.
Lemnul dulce este un subarbust peren, înalt de până la 1,5 m. Prezintă un rizom
principal gros, fusiform, din care se desprind rizomi secundari, bruni la exterior şi
galbeni la interior, lungi de 1 – 2 m. De pe aceştia se desprind numeroase rădăcini,
lungi de 1 – 2 m. Tulpinile sunt drepte, viguroase, puţin ramificate în partea
superioară. Frunzele sunt compuse, cu 5 – 9 foliole ovale sau lat – eliptice. Florile,
de culoare albastră – violetă, sunt grupate câte 50 – 80 în inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la lemnul dulce se recoltează rizomii şi rădăcinile – Liquiritiae radix sau
Glycyrrhizae glabrae rhizoma cum radicibus – primăvara, în perioada martie –
aprilie şi toamna, în lunile septembrie – octombrie.
Plantele de cel puţin 3 – 4 ani se dezrădăcinează, săpându-se gropi şi şanţuri în jurul
lor, urmărind rizomii şi rădăcinile lungi. Se scoate întreaga tufă. Tufa, de pe care nu
se taie primii 15 – 25 cm de rizom cu muguri sau rădăcini, se îngroapă în acelaşi loc,

pentru a forma din nou rădăcini în următorii 3 – 4 ani. Gropile şi şanţurile se astupă.
Rădăcinile se scutură de pământ, se zvântă şi se scutură din nou. Dacă este nevoie, se
spală repede şi se zvântă câteva ore. Pentru fermentare se aşează în grămezi, care se
acoperă cu paie sau coceni. La 2 – 3 zile se desfac şi se întorc cu furca, pentru a nu
mucegăi. După 10 – 15 zile, când au devenit mai galbene în interior, se taie în bucăţi
de 25 – 30 cm. Cele mai groase de 2 cm se despică de-a lungu. Se usucă la soare sau
în poduri acoperite cu tablă. Artificial, se usucă în cuptor la temperaturi de cel mult
400C. Uscarea se face până ce se rup uşor la îndoire.
Produsul obţinut are miros slab caracteristic, iar gustul, la început dulce, devine
apoi puţin amar şi iute.
Principii active.
Produsul conţine saponine, fitosteroli, glicirizină, acidul gliciretic, săruri de calciu,
potasiu, magneziu, fier, fosfor, zinc, mangan, cupru, cobalt, flavone, glicerol, urme de
tanin şi cumarine, acizi graşi, colină glucide, ulei eteric, vitamine din complexul B.
Medicina veterinară foloseşte rizomul şi rădăcinile de lemn dulce în tratarea
animalelor de bronşite, gastroenterite, constipaţii.
Produsul posedă acţiune expectorantă. Flavonele imprimă o activitate diuretică şi
spasmolitică, comparabilă cu cea a papaverinei. De asemenea, influenţează
motilitatea gastrointestinală, conferindu-i preparatului proprietăţi laxative.
În tratamentul bronşitelor, gastroenteritelor, constipaţiilor se administrează:
a. pulbere de rădăcină şi rizom de lemn dulce,
b. decoct obţinut dintr-o linguriţă pulbere de rădăcină şi rizom de lemn dulce
la 200 ml apă. Se fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se
răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal numai.
c. macerat la rece se prepară dintr-o linguriţă pulbere de rădăcină şi rizom de
lemn dulce la 200 ml apă rece. Se lasă acoperit 2 ore pentru a se macera. Se
Dozele de tratament pentru pulbere:
Dozele de tratament pentru infuzie sau macerat:
Glycyrrhiza glabra lemn dulce

dulcişor, iarbă dulce, rădăcină dulce, expectorant, diuretic, rădăcină, pulbere, decoct,
reglisă spasmolitic, laxativ, rizom macerat
LEMNUL DOMNULUI
Artemisia abrotanum L. – Fam. Compositae
Lemnul domnului este o specie subspontană, care se întâlneşte în sudul ţării.
Vegetează bine pe soluri uscate, nisipoase sau pietroase, permeabile.
Descrierea plantei.
Lemnul domnului este un semiarbust, cu miros aromat de lămâie, înalt de până la 1
m. Posedă în pământ o rădăcină bogat ramificată. Tulpina este dreaptă, ramificată.
Frunzele sunt foarte divizate, iar pe faţa inferioară fin – păroase. Florile, de culoare
galbenă, sunt dispuse în inflorescenţe mici.
Organul utilizat.
De la lemnul domnului se foloseşte partea aeriană – Artemisia abrotanum herba sin.
Abrotani herba – care se recoltează în august – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană se recoltează prin tăiere cu foarfeca, în timpul înfloritului, pe vreme
frumoasă, uscată, după orele 11. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferat în
poduri acoperite cu tablă. Produsul emană un miros plăcut de lămâie.
Principii active.
Produsul conţine ulei volatil bogat în eucaliptol, cumarine (din care cea mai
importantă izofraxidinozida), flavone, abrotină (alcaloid cristalizabil), substanţe
amare.
Medicina veterinară tradiţională foloseşte preparatul de lemnul domnului pentru
tratarea bronşitelor, în tratamentul stomatitei foliculare a calului.
Principiile active îi conferă produsului efect antispastic, expectorant,
antiinflamator, antiseptic, cicatrizant.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitei (tusei) la cai se administrează:
a. planta se taie mărunt şi se amestecă în grăunţe. Se administrează de 2 – 3

ori pe zi.
b. decoct obţinut din 10 g produs de lemnul domnului uscat şi mărunţit la
200 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se spală
locurile afectate. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal numai.
Uz extern. Pentru tratarea stomatitei foliculare la cal se recomandă decoct obţinut
din10 g produs de lemn câinesc uscat şi mărunţit la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute.
Se strecoară. Se răceşte. Se fac spălături bucale de mai multe ori pe zi, ultima, seara,
după ce animalul a mâncat porţia de hrană.
Artemisia abrotanum lemnul Domnului

alimană, focşor, lămâiţă, lemn domnesc, antispastic, expectorant, în stare
partea
lemn dulce, lemnuş, pelin domnesc, antiinflamator, antiseptic, proaspătă,
aeriană
rosmalin, ţipruş cicatrizant. decoct
LEURDA
Allium ursinum L. – Fam. Liliaceae
Leurda este o specie care vegetează pe soluri bogate în humus, umede, fiind întâlnită
prin păduri umbroase de foioase din regiunea muntoasă şi deluroasă.
Descrierea plantei.
Leurda este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 50 cm. Prezintă în pământ un
bulb ovoid, cu puţine fibre paralele, din care pornesc rădăcinile firoase. Tulpina
floriferă este dreaptă. Frunzele sunt late de 2 – 3 cm, eliptic lanceolate, cu peţioli
lungi de cca. 5 cm. Planta are numai frunze bazale. Florile, albe, sunt grupate câte 5
– 20 într-o inflorescenţă. Planta are miros de usturoi.
Organul utilizat.
De la leurdă se recoltează frunzele – Allii ursinii folium – în perioada aprilie – iunie.
Recoltare. Uscare.
Frunzele se recoltează în timpul înfloritului, prin rupere cu mâna. Se usucă la umbră,
în strat subţire, în poduri acoperite cu tablă.
Principii active.
Compoziţia chimică a leurdei este insuficient studiată. Planta conţine levuroză,
aliină, care prin hidroliză enzimatică sau prin antrenare cu vapori de apă trece în
bisulfură de alil. Aceasta posedă mirosul şi gustul de usturoi.
Atenţie! Supradozarea determină intoxicaţii. Simptome: hipersalivaţie,
tremurături musculare, anorexie. Se intervine cu tonice, calciu gloconic, glucoză,

Frunzele de leurdă au întrebuinţări în medicina veterinară tradiţională, fiind folosite
la tratarea stării „a frigore”, cistitelor hemoragice, mastitelor şi mamitelor
hemoragice. Principiile active conferă produsului acţiune antihemoragică,
antiinflamatorie, antiseptică.
Pentru tratarea stării „a frigore”, cistitelor hemoragice, mastitelor, mamitelor
hemoragice se indică infuzie preparată dintr-o lingură de produs de leurdă bine uscat
şi mărunţit la 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se
Allium ursinum leurdă

ai-ciorăsc, ai de pădure, ai sălbatic, antihemoragic,
frunze infuzie
aiuţi, aliu, leoardă antiinflamator, antiseptic
LEUŞTEANUL
Levisticum officinale Koch.– Fam. Umbelliferae
Leuşteanul este o specie de plante originară din sudul Europei. În România se cultivă
în grădinile ţărăneşti. Planta manifestă pretenţii moderate faţă de căldură, umiditate şi
lumină. Vegetează bine pe soluri grele, bogate în substanţe minerale şi organice.
Descrierea plantei.
Leuşteanul este o plantă ierboasă, perenă, aromatică, înaltă de peste 1 m, cu miros
puternic, caracteristic. În pământ posedă un rizom gros de pe care se dezvoltă rădăcini
şi tulpina aeriană, care este dreaptă. Frunzele, de culoare verde intensă, descrescând
ca mărime de la bază spre vârf, sunt penat – sectate (frunzele inferioare dublu, cele
superioare simplu – penate), cu foliolele lat – ovate şi la vârf incis – dinţate. Florile,
mici, de culoare galbenă, sunt grupate în inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la leuştean se folosesc rizomul şi rădăcinile – Levistici radix – şi fructele –
Levistici fructus. Ambele organe ale plantei se recoltează toamna. Se mai folosesc şi
frunzele – Levistici folium – care se culeg în perioada iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Rizomii şi rădăcinile de leuştean se recoltează toamna, spre sfârşitul vegetaţiei.
Acestea se curăţă de resturi vegetale şi impurităţi. Se spală repede într-un curent de
apă, se taie în discuri (rondele) de 1 cm grosime. Se usucă întinse într-un singur strat,
la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor
la temperaturi de până în 40 – 50 0C.
Fructele de leuştean se recoltează tot toamna, când sunt bine formate, maturizate şi
uscate. Fructele sunt mici, lat – eliptice şi turtite, de culoare albă – gălbuie până la
brune.
Principii active.
Produsele de leuştean conţin rezine, furanocumarine, dar, în special, ulei volatil, al
cărui component principal este terpineolul. Mai conţine taninuri, acid acetic, acid
benzoic, rutozidă, amidon.
Atenţie! Supradozarea poate produce tulburări digestive, gastroenterite, tulburări
ale aparatului renal manifestate prin poliurie. Cazurile uşoare pot fi tratate la
domiciliu. În cazuri mai deosebite se face tratament simptomatic.
Produsele de leuştean au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi
cultă.
Principiile active din preparatele de leuştean posedă acţiune antiseptică. Leuşteanul
se recomandă în afecţiuni renale, cistite, cistite hemoragice, afecţiuni ale căilor
respiratorii, datorită acţiunii expectorante, diuretice şi uşor sedative (calmează
sistemul nervos după perioade de stres).
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, cistitelor hemoragice, a
afecţiunilor căilor respiratorii se administrează:
a. infuzie preparată din 5 g produs (frunze şi rădăcină) bine mărunţit la 100 ml
apă clocotită. Se lasă acoperită 10 – 15 minute pentru a infuza. Se strecoară.
Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal,
b. decoct din 5 g produs (frunze şi rădăcină) la 100 ml apă. Se fierbe timp de
10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin
breuvaj bucal.
Uz extern. Empiric, muşcătura de şarpe se spală cu borş din tărâţe de porumb în care
s-au adăugat frunze de leuştean uscate şi fărâmiţate.
Levisticum officinale leuştean

buruiană de lungoare, buruiana rizom cu
antiseptic, expectorant, infuzie,
lingoarei, leoştean, lustrean, libistoc, rădăcini,
diuretic, uşor sedativ decoct
luştreang, păscănaţ fructe
LEVĂNŢICA
Lavandula angustifolia Mill. – Fam. Labiatae
Levănţica este o specie de plantă de origine mediteraneană. Planta are nevoie de
temperaturi ridicate, rezistând la ger doar în perioade de repaus şi acoperită cu
zăpadă. Levănţica emite pretenţii faţă de lumină, fiind puţin pretenţioasă faţă de
umiditate şi sol. Vegetează bine pe soluri calcaroase, afânate, permeabile şi relativ
uscate. Nu suportă solurile cu exces de umiditate sau pe care stagnează apă. În
România s-a cultivat mai mult prin grădini ca plantă ornamentală şi aromatică. În
ultimul timp se cultivă pe suprafeţe ceva mai mari în Câmpia de Vest, Câmpia
Olteniei, Câmpia Burnazului, în Bărăgan, în zona de câmpie şi colinară a Dobrogei,
în Subcarpaţii de curbură şi meridionali. Aceasta deoarece levănţica este o foarte
bună plantă fitoameliorativă pentru valorificarea terenurilor erodate şi prevenirea
eroziunii solului, putându-se cultiva pe pante abrupte, însorite, calcaroase.
Descrierea plantei.
Levănţica este un semiarbust, peren, înalt de 30 – 60 (100) cm, care formează tufe
globuloase. În pământ posedă rădăcină lignificată, lungă de 2 m şi groasă de 2 – 3 cm.
Tulpina este dreaptă, puternic ramificată, începând de la bază, formând tufe
globuloase de culoare verde – cenuşii datorită perilor. Frunzele sunt liniare, întregi,
opuse, sesile, fiind de 8 – 10 ori mai lungi de cât late. Florile, de un albastru –
violaceu, sunt grupate în inflorescenţe terminale cu aspect de spic lung de 3 – 7 cm.
Fructele au formă ovoidă şi culoarea brună şi sunt lucioase. Ele sunt grupate câte
patru.
Levănţica are o longevitate de 20 – 30 de ani.
Organul utilizat.
De la levănţică se folosesc florile – Lavandulae flores – care se recoltează în perioada
iunie – iulie, începând din al doilea an de cultivare.
înfloririi şi deschiderii a 25% dintre flori, când în acestea concentraţia de ulei volatil
şi alte substanţe active este maximă. Se aleg zile uscate, calde, iar după ploaie se mai
aşteaptă încă 2 – 3 zile însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai
potrivit din zi este dimineaţa între orele 9 – 12. Vârfurile înflorite se taie cu secera
sau foarfecul la distanţa de cel mult 5 cm sub ultima floare. După tăiere, se
colectează în coşuri, fără a le presa. Se transportă imediat acasă pentru a pregăti
uscarea. Aceasta se face la umbră pe rame peste care s-a aşternut hârtie curată în
şoproane, magazii sau poduri curate, bine aerisite, acoperite cu tablă. Se întinde în
strat subţire. Din timp în timp se întorc până la uscarea totală. Apoi se face strujirea
inflorescenţelor uscate.
Produsul obţinut este format din flori solitare, de culoare albastră – violetă, cu
miros plăcut, aromat, caracteristic şi gust amărui.
Principii active.
Produsul, constituit din flori de levănţică, sunt bogate în ulei volatil (cu cca. 50%
acetat de linalil). Componentul principal al uleiului volatil este linalolul, care, cu cât
se găseşte în procent mai mare sub formă esterificată (acetat de linalil), cu atât
conferă preparatului o calitate mai bună, superioară. Pe lângă acetatul de linalil, în
uleiul volatil se mai găsesc şi alţi alcooli ca geraniol, nerol, lavandulol, borneol.
Produsul de levănţică mai conţine tanin (constituit în cea mai mare parte din acidul
rozmarinic), cumarine, acid ursolic, un principiu amar, rezine, pectine.
Produsele de levănţică au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active din florile de levănţică acţionează pentru hidratarea organismului
şi, prin aceasta, ca febrifug. Asigură reconfortarea şi calmarea după surmenaj fizic şi
iritabilitate nervoasă.
Pentru tratarea lipsei poftei de apă (lipsa setei) se pun câteva picături de ulei de
levănţică sau flori de levănţică în vasele din care se adapă animalele. Mirosul agreabil
determină animalele să consume mai multă apă.
Lavandula angustifolia levănţică

favorizează hidratarea ulei,
levand, livand, aspic, spichinel flori
organismului, febrifug flori
LICHENUL DE PIATRĂ
Cetraria islandica (L.) Ach. – Fam. Parmeliaceae
Lichenul de piatră este răspândit la noi în ţară pe stânci şi pe platourile din regiunea
alpină, uneori în jnepenişuri, îndeosebi pe Muntele Mic în Banat, Ţarcu, Godeanu,
Masivul Retezat, Munţii Făgăraşului, Parângului, Sibiului şi în judeţele Maramureş,
Bistriţa – Năsăud, Covasna, Harghită, Mureş şi Suceava.
Descrierea plantei.
Cunoscut şi sub numele de lichenul renului, lichenul de piatră are tal foliaceu,
coriace, friabil, în formă de tufă mică, aspru la pipăit, este pe faţa superioară de
culoare brun – verzui, iar pe cea inferioară alb – cenuşiu.
Organul utilizat.
De la lichenul renului se recoltează talul – Lichen Islandicus – în perioada aprilie –
noiembrie.
Talul se recoltează în întregime, numai pe vreme uscată. Se desprinde uşor de pe
substrat. Acolo unde este abundent, se poate strânge chiar cu grebla pentru fân.
Imediat după recoltare se curăţă de resturi de muşchi, urme de iarbă, alte impurităţi.
Se înlătură părţile brunificate, înnegrite. Uscarea se face în aer liber sau în şoproane
cu aerisire bună.
Produsul uscat are un gust amar – mucilaginos, mirosul este foarte slab, dar nu
diferă la culoare mult faţă de planta proaspătă.
Principii active.
Lichenul de piatră conţine mucilagii (70% solubile), acizi lichenici, lichenină, acidul
usnic, acidul cetraric, acidul lichen – stearic, ulei volatil, vitamina A, vitamina B,
iod, principii amare şi cetona fridelină.
Talul lichenului are importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Principiul amar are un efect general.
Acidul usnic are proprietăţi antibiotice, îndeosebi faţă de Mycobacterium
tuberculosis. Se pare că, datorită acestei proprietăţi, lichenul de piatră poate fi indicat
şi în tratarea tuberculozei.
Preparatul de lichenul de piatră se administrează ca antiinflamator, emolient în
catarul căilor respiratorii, behic (liniştitor al tusei) şi expectorant. De asemenea, se
indică pentru tratarea gripelor, traheo-bronşitelor acute, bronşitelor cronice,
laringitelor acute şi cronice.
Lichenul de piatră, ca atare, este astăzi din ce în ce mai puţin utilizat. Recent s-au
descoperit proprietăţile antitumorale ale acidului usnic.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, în tratarea gripelor, traheo-
bronşitelor acute, bronşitelor cronice, laringitelor acute şi cronice se administrează
infuzie preparată din 2 - 5 g de lichenul de piatră bine uscat şi mărunţit la 100 ml apă
clocotită. Se lasă acoperită 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se adaugă un
vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidităţii. Se răceşte şi se
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată
sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 5 g tal lichenic bine uscat şi mărunţit
la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se
foloseşte.
Cetraria islandica lichenul de piatră

muşchi de piatră, muşchi antiinflamator, emolient, behic, infuzie,
talul
creţ, muşchi de munte expectorant, cicatrizant, antitumoral decoct
LIMBA MIELULUI
Borago officinalis L. – Fam. Boraginaceae
Limba mielului este o specie de plante care se cultivă, dar şi care se găseşte în flora
spontană, vegetând în locuri ruderale şi pe locuri cultivate.
Descrierea plantei.
Limba mielului este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 30 – 60 cm. Tulpina este
dreaptă, aspru – păroasă, ramificată. Frunzele sunt alungit – lanceolate, păroase.
Florile sunt roşii la început, apoi albastre precum cerul şi sunt grupate în
inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la limba mielului se recoltează partea aeriană – Boraginis herba – în perioada
iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene de la limba – mielului se recoltează în timpul înfloritului, prin tăiere
cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge
planta din pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, cel
mai bine dimineaţa după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, în locuri umbroase,
uscate, bine aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă în strat foarte subţire şi
Principii active.
Produsul constituit din părţile aeriene de la limba mielului conţine alantoină, răşină,
mucilagii, flavone, prostaglandine, tanin, săruri de potasiu.
Părţile aeriene de la limba – mielului au importanţă terapeutică în medicina
veterinară tradiţională şi cultă.
Preparatul posedă acţiune diuretică, sudorifică, febrifugă, depurativă, emolientă şi
cicatrizantă. Se recomandă pentru tratarea unor afecţiuni pulmonare, unor afecţiuni
renale, în stări „a frigore”, a plăgilor.
Uz intern. Pentru tratarea unor afecţiuni pulmonare, renale, în stări „a frigore” se
administrează infuzie preparată din 10 - 15 g de produs de limba mielului bine uscat
şi mărunţit la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se
strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea
acidităţii. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor:
a. se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril,
cu infuzie preparată din 10 - 15 g de produs de limba mielului bine uscat şi
mărunţit la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a
infuza. Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu
pentru neutralizarea acidităţii. Se răceşte şi se foloseşte.
b. tinctură, care se poate pregăti astfel: din 10g de plantă înflorită bine uscată
şi mărunţită la 100 ml alcool. Se lasă 10 zile pentru extracţie. Sticla se agită
zilnic pentru uniformizare. Se strecoară. Se badijonează şi se bandajează
plăgile.
Borago officinalis limba mielului

alior, arăriel, boranţă roşie, diuretic, sudorific, febrifug, depurativ, partea infuzie,
mierea ursului, otrăţel emolient, cicatrizant aeriană tinctură
LUMÂNĂRICA
Verbascum phlomoides L. – Fam. Scrofulariaceae
Lumânărica este o specie de plante care vegetează în locuri necultivate, la margini de
drumuri. Ea solicită multă lumină şi uscăciune excesivă. Creşte pe terenuri pietroase,
nisipoase în zona de câmpie şi de deal din întreaga ţară.
Descrierea plantei.
Lumânărica este o plantă ierboasă, anuală, înaltă până la 2 m, tulpina este dreaptă,
neramificată, cu flori galbene, grupate în inflorescenţă (în treimea superioară), cu
frunze păroase, ovale, care sunt din ce în ce mai mari spre bază.
Organul utilizat.
De la lumânărică se recoltează florile (petalele şi staminele) – Verbasci flores – din
iunie până în septembrie şi rădăcinile – Verbasci radix – toamna târziu sau
primăvara devreme.
Recoltarea se face numai dimineaţa, după ce se ridică roua. Când florile încep să se
închidă de căldură, la amiază, nu se vor mai recolta, deoarece dau, ca şi florile căzute, un
produs necorespunzător. Se culeg cu mâna, prin ciupire, numai corola cu staminele de la
florile deschise. Se colectează în cutii sau coşuri căptuşite cu hârtie curată. Uscarea se face
la soare, în straturi subţiri, cu un singur rând de flori, pe rame sau pe hârtie curată, timp de
câteva ore, apoi la umbră. Uscarea prea înceată le brunifică.
Culoarea florilor uscate trebuie să fie galbenă – aurie, mirosul plăcut, de miere,
gustul dulceag, mucilaginos.
Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul, se spală imediat, se curăţă de părţile

aeriene, se taie în bucăţi de 10 – 15 cm, iar părţile groase se despică în 2 – 4
fragmente pentru a se usca mai uşor. Rădăcinile se usucă la soare, în locuri deschise,
bine ventilate.
Observaţie! Deoarece perii plantei provoacă inflamaţii ale pielii, mucoaselor,
ochilor, pe timpul recoltării se va purta îmbrăcăminte cu mâneci lungi şi bine închisă
la gât. Mâinile nu se vor duce la faţă şi, mai ales, la ochi.
Principii active.
Principalul principiu activ îl constituie mucilagiile, dar florile de lumânărică mai
conţin şi saponine, flavone, acizi organici, zaharuri, tanin şi un alcool specific.
Atenţie! Florile, rădăcinile de lumânărică folosite fără a fi uscate au o doză de
toxicitate la care toate speciile de animale sunt sensibile. Intoxicaţia prezintă
simptomele: somnolenţă, apatie, oligourie sau anurie, transpiraţii, tremurături
musculare. Se intervine cu purgative saline, apă de var, cărbune medicinal, tanin,
cardiotonice, tratament simptomatic.
Florile de lumânărică au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Proprietăţile expectorante şi emoliente le fac să fie incluse în speciile pectorale
sau se folosesc ca behice şi antiastmatice. Cu toată acţiunea expectorantă nu se vor
utiliza în catarul acut, ci în stări subacute şi în bronşitele cronice. Mai au acţiune
antiinflamatorie, antivirală, antihistaminică, antispastică, antimicrobiană.
Medicina veterinară etnoiatrică foloseşte rădăcina plantei pentru tratarea plăgilor
cu larve (viermi). Ţăranii introduc florile de lumânărică în găurile de şoareci
deoarece au acţiune ratifugă.
Uz intern. Pentru tratarea stărilor „a frigore”, afecţiunilor pulmonare, bronşitelor,
laringitelor se administrează infuzie preparată din 3 - 5 g de flori de lumânărică bine
uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 – 15 minute pentru a
infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor cu larve se spală locul afectat, folosind un tampon
de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut dintr-o lingură de rădăcină de
lumânărică bine uscată şi mărunţită la 200 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc
mic. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte.

Verbascum phlomoides lumânărică
coada lupului, coada expectorant, emolient, behic, antiasmatic,
flori, infuzie,
mielului, corobatică, cucuruş antiinflamator, antiviral, antihistaminic,
rădăcină decoct
galben, lipan, rânzişoară antispastic, antimicrobian
MACUL
Papaver somniferum L. – Fam. Papaveraceae
Macul este o specie de plante de cultură originară din Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Se cultivă în toate judeţele de câmpie şi deal. Vegetează bine pe soluri mai fertile şi
bogate în calciu. Creşte în toate judeţele de câmpie şi deal.
Descrierea plantei.
Macul este o plantă ierboasă, anuală, dreaptă, înaltă de până la 100 cm, cu tulpina
acoperită cu peri aspri. Frunzele, păroase şi ele, sunt divizate. Florile au patru petale,
intens roşii, unele având baza pătată.
Organul utilizat.
De la macul de grădină se folosesc petalele florilor – Papaver somniferum flores –
sau capsule – Opium – care se recoltează din mai până în iunie.
Recoltarea se face prin desprinderea uşoară a petalelor, la începutul desfacerii florii.
Momentul optim al recoltării este dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, iar timpul s-a
încălzit (după orele 9 – 10). Petalele se culeg fără a le strânge cu degetele. Petalele
strivite îşi schimbă culoarea în timpul uscării şi apar cu pete cafenii. Se colectează în
cutii sau coşuri căptuşite cu hârtie curată. Uscarea se face pe rame, peste care s-a
aşternut hârtie curată. Petalele care s-au lipit una de alta în timpul transportului, se
desfac. Se întind în strat subţire. Ramele se aşează în locuri adăpostite de soare şi de
vânt, de preferinţă în poduri, sub acoperişuri de tablă.
Produsul uscat este constituit din petale roşii – violacee, cu sau fără pete de
culoare neagră la bază, cu miros slab, caracteristic, cu gust amărui, mucilaginos.
Capsulele se recoltează când seminţele se desprind de pe pereţii lor. În această

fază capsulele sunt tari şi de culoare galbenă-cenuşie. Întârzierea recoltatului reduce
conţinutul de morfină.
Principii active.
Petalele de mac de grădină conţin mucilagii, alcaloizi, substanţe specifice, complexul
antocianic, care este format din cianoziodă, mecocianină, readinozidă. Complexul
antocianic este responsabil de coloraţia roşie a florii de mac.
Capsulele (şi opiul) conţin alcaloizi:
 de tip morfinian: morfină, codeină, tebaină, pseudomorfină, neoptină,
codeinonă,
 de tip benzil- şi benziltetrahidroizochinolina: papaverină, laudanosină,
laudanidină, laudanină, papaveraldină, codamină, reticulină,
 de tip ftalilizochinolină: pacodină, tetrahidropapaveraldină, narcotină,
narcotolină, narceină,
 de tip protopină: protopină, criptopină,
 de tip aporfină: corituberină, magnoflorină, izoboldină,
 de tip protoberberină: coreximină, izocoripalmină, canadină, captizină,
berberină,
 de tip N-metilreadină: papaverubina C, D, E, glaudină.
Mai conţin enzime (oxidaze, peroxidaze, fenoloxidaze, invertază, demitelaze,
fosfataze, proteaze, etc.), glucide simple (glucoză, fructoză, zaharoză, xiloză),
poliglucide (holoceluloză, pentozani, pectine), apă, Na, K, Ca, Mg, B, Al, Si, Ti,
Mn, Fe, Cu, Pb.
Opiul mai conţine acizi organici: meconic, lactic, malic, tartric, citric, acetic,
succinic.
Atenţie! Toate organele plantei, exceptând seminţele, conţin latex constituit din
numeroşi alcaloizi toxici. La vacă, porc, pisică pot apare reacţii adverse determinate
de morfină, care le este contraindicată din cauza stărilor de excitaţie. Intoxicaţia se
manifestă prin: stări depresive, ataxie sau stări de excitaţie, cu accese rabiforme,
convulsii, urmate de paralizii, hipersalivaţie, meteorism, colici, tulburări respiratorii
şi cardiace, mucoase subicterice, hematurie, albuminurie. Se intervine cu spălături
gastrice prin sifonare, apă albuminată, cărbune medicinal, tanin, purgative saline sau
ulei de ricin, permanganat de potasiu.
Capsulele macului prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară.
Alcaloizii cei mai importanţi cu întrebuinţări în terapeutică sunt:
 papaverina, puţin toxică, acţionează spasmolitic asupra musculaturii
netede.
 narcotina din opiu serveşte ca materie primă pentru obţinerea hidrostinei
şi cotarninei utilizate ca hemostatice în hemoragiile uterine. Clorhidratul
de narcotină este un sedativ al tusei mai puternic decât codeina.
 morfina este una din cele mai puternice calmante ale durerii. Posedă
proprietăţi analgezice hipnotice şi narcotice. Provoacă obişnuinţă,
dependenţă, ceea ce impune doze crescânde pentru acelaşi efect
terapeutic. Determină intoxicaţie cronică.
 codeina are efect sedativ asupra centrului tusei.
Produsul de mac prezintă o acţiune antitusivă, spasmolitică, sedativ al tusei,
calmantă, narcotică, analgezică hipnotică, narcotică, uterolitic-antispastică.
Produsele de mac nu se recomandă decât cu prescripţie medicală. Pentru tratarea
colicilor abdominale, ca narcotic şi hipnotic se administrează pulbere de opiu, boluri,
pilule, extract uscat, tinctură cu 1% morfină.
Dozele de tratament cu pulbere de opiu:
Dozele de tratament cu extract:
Empiric, în anumite zone ale ţării, animalelor care fată greu li se administrează
decoct din capsule de mac. Probabil decoctul are efect uterolitic-antispastic şi
analgezic.
Papaver somniferum mac

spasmolitic, antitusiv, sedativ al la indicaţia şi
flori
mac alb, mac albastru german, tusei, calmant, narcotic, sub
(petale),
mac de grădină, somnişor analgezic hipnotic, narcotic, observaţia
capsule
uterolitic-antispastic medicului
MACUL DE CÂMP
Papaver rhoeas L. – Fam. Papaveraceae
Deşi specifică ca buruiană de semănături (în special de cereale), macul de câmp se
întâlneşte şi în mirişti, pe marginea drumurilor, a căilor ferate, pe soluri mai fertile şi
bogate în calciu. Creşte în toate judeţele de câmpie şi deal.
Descrierea plantei.
Macul este o plantă ierboasă, anuală, dreaptă, înaltă de până la 100 cm, cu tulpina
acoperită cu peri aspri. Frunzele, păroase şi ele, sunt divizate. Florile au 4 petale,
intens roşii, unele având baza pătată.
Organul utilizat.
De la mac se folosesc petalele – Rhoeados flores – care se recoltează din mai până în
iunie.
Recoltarea se face prin desprinderea uşoară a petalelor, la începutul desfacerii florii.
Momentul optim al recoltării este dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, iar timpul s-a
încălzit (după orele 9 – 10). Petalele se culeg fără a le strânge cu degetele. Petalele
strivite îşi schimbă culoarea în timpul uscării şi apar cu pete cafenii. Se colectează în
cutii sau coşuri căptuşite cu hârtie curată. Uscarea se face pe rame, peste care s-a
aşternut hârtie curată. Petalele care s-au lipit una de alta în timpul transportului, se
desfac. Se întind în strat subţire. Ramele se aşează în locuri adăpostite de soare şi de
vânt, de preferinţă în poduri, sub acoperişuri de tablă.
Produsul uscat este constituit din petale roşii – violacee, cu sau fără pete de
culoare neagră la bază, cu miros slab, caracteristic, cu gust amărui, mucilaginos.
Principii active.
Petalele de mac de câmp conţin mucilagii, alcaloizi, substanţe specifice, complexul
antocianic, care este format din cianoziodă, mecocianină, readinozidă. Complexul
antocianic este responsabil de coloraţia roşie a florii de mac de câmp.
Petalele florilor de mac de câmp au importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Preparatul prezintă o acţiune emolientă, expectorantă, decongestionantă şi antitusivă,
fiind un sedativ moderat şi uşor narcotic.
Pentru tratarea afecţiunilor respiratorii, a stării „a frigore” se administrează infuzie
preparată din 1 - 2 g petale de mac de câmp bine uscate şi mărunţite la 100 ml apă
clocotită. Se lasă acoperită 15 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se
Papaver rhoeas mac de câmp

macul cucului, mac iepuresc, mac emolient, antitusiv, sedativ
flori
păsăresc, mac roşu, mac sălbatec, moderat, uşor narcotic, infuzie
(petale)
măcuţ, paparone expectorant, decongestionant
MANA – PĂMÂNTULUI
Arum maculatum L. – Fam. Araceae
Mana – pământului, cunoscută şi sub denumirea de rodul – pământului, este frecvent
întâlnită în zona de câmpie şi deal din toată ţara, crescând în păduri umede şi
umbroase, tufărişuri, preferând soluri afânate, bogate în humus.
Descrierea plantei.
Rodul – pământului este o plantă ierboasă, perenă, de 15 – 30 cm înălţime, cu
tubercul orizontal în pământ, frunze sagitale, flori grupate în inflorescenţă şi fructe
roşii. Este o plantă toxică.
Organul utilizat.
De la mana – pământului se recoltează tuberculul cu rădăcinile sale – Ari tuber – în
perioada martie – aprilie.
Tuberculii de mana – pământului sunt scoşi cu cazmaua sau hârleţul. Imediat se
spală, apoi se zvântă. Se usucă în încăperi încălzite.
Produsul uscat este constituit din tuberculi cu aspect zbârcit, de culoare maro –
închis sau brună, nu au miros.
Principii active.
Rodul – pământului, în tuberculii săi, conţine amidon, saponine, alcaloizi (aroina) şi
substanţe specifice.
Atenţie! Mana – pământului este socotită, o plantă toxică datorită, probabil,
saponinelor şi unor alcaloizi ca aroina. Sucul plantei irită puternic pielea şi
mucoasele gastrointestinale. Provoacă purgaţie violentă, salivaţie, vărsături. Produce
parapareză şi hemoglobinurie. Se intervine prin administrare de multe lichide, de

vomitive, tratament simptomatic.
Produsul de mana – pământului este utilizat în medicina veterinară tradiţională. I se
atribuie proprietăţi antiinfecţioase, antiinflamatorii, antiseptice, bacteriostatice.
Totodată, preparatul se foloseşte şi ca vulnerar şi antinevralgic în diferite dureri.
Pentru tratarea septicemiei, empiric, se foloseşte decoctul de mana-pământului, care
se obţine din două linguriţe de produs bine mărunţit sau pisat la 500 ml apă. Se
fierbe la foc potrivit timp de 35 minute. Se strecoară fierbinte, apoi se răceşte până la
călduţ. Decoctul, astfel preparat, se amestecă cu 500 ml borş şi se administrează prin
breuvaj bucal.
Atenţie! Datorită toxicităţii plante şi faptului că beneficiile sunt mai mici decât
riscurile acestui tratament, reţeta nu este încurajată a fi folosită.
Arum maculatum mana pământului

rodul pământului, aron, baltag, antiinfecţios, antiinflamator,
tubercul cu
calendarul - codrului, ghimper nemţesc, antiseptic, bacteriostatic, decoct
rădăcină
hribă, săgeată, timp, ungurean vulnerar, antinevralgic
MĂCEŞUL
Rosa canina L. – Fam. Rosaceae
Măceşul creşte în rărituri de păduri sau pe marginea acestora, în locuri poieniţe, pe
coaste însorite, în păşuni şi fâneţe, la marginea drumurilor şi a căilor ferate. Se
întâlneşte de la câmpie până la munte (nu mai sus de 1200 m), dar, îndeosebi, în
zonele de deal.
Descrierea plantei.
Măceşul este un arbust înalt de 1 – 3 m, acoperit cu ghimpi ale căror vârfuri sunt
îndreptate în jos, ramurile sunt arcuite în afară, frunzele sunt compuse având 5
foliole. Florile, cu 5 petale, sunt de culoare roz.
Organul utilizat.
De la măceş se recoltează:
 florile – Cynosbati flores – în luna iunie,
 frunzele – Cynosbati folium – în perioada mai – iunie,
 fructele – Cynosbati fructus – în lunile august – septembrie.
Frunzele se rup cu mâna de pe tulpini sau se taie cu foarfeca, apoi se usucă în poduri
cu aerisire bună sau în şoproane, magazii.
Florile se recoltează prin tăiere cu foarfeca, iar frunzele prin strujire, în perioada
înfloritului, pe timp frumos, uscat, după ora 10. Se usucă la umbră, în strat subţire,
de preferat în poduri acoperite cu tablă.
Fructele de măceş se culeg în diferite faze de coacere, când sunt portocalii sau
roşii, dar nu şi când coacerea este depăşită şi încep să devină moi. Se recoltează cu
mâna, numai fructele întregi şi sănătoase. Uscarea măceşelor se face numai în cuptor
încălzit la o temperatură de 85 – 1050C. Se verifică prin strângere între degete; când
se sparg cu zgomot, înseamnă că sunt bine uscate.
Măceşele uscate sunt ovale, cu o adâncitură în vârf, portocalii sau roşii, lucioase
sau zbârcite. Seminţele lor sunt galbene. Peretele fructului este dulce-acrişor, slab
astringent, lipsit de miros.
Principii active.
Măceşele au un conţinut bogat de vitamine A, B1, B2, C, P, K, PP, E, dar cea care
este în cantitate mai mare este vitamina C. Mai conţin şi acizi organici, pectine,
tanin, flavone, săruri minerale.
Medicina veterinară foloseşte produsele de măceş pentru rolul lor laxativ, diuretic,
depurativ, tonic şi ca stimulator general în tratarea lipsei poftei de mâncare la
animale (anorexii), în indigestii, afecţiuni renale cu mărirea diurezei şi eliminarea
substanţelor toxice din organism, cistite, stări „a frigore”.
Datorită vitaminei P, preparatele de măceşe menţin permeabilitatea şi fragilitatea
vaselor capilare, normalizând circulaţia sângelui. Măceşele se utilizează ca
vitaminizant, astringent şi antidiareic.
Datorită conţinutului în vitamină C, produsul este important pentru funcţionarea
normală a tuturor glandelor cu secreţie internă (tiroidă, pancreas, etc.) a ficatului,
splinei, creierului, inimii; intervine în respiraţia ţesuturilor, în reacţiile fermentative,
în procesul de eliminare al toxinelor sanguine.
Pentru tratarea anorexiilor, indigestiilor, afecţiunilor renale, cistitelor, stărilor „a
frigore”, ca tonic vitaminizant pentru animalele în convalescenţă şi recuperabile se
administrează decoct obţinut din 6 – 10 g produs de măceş la 200 ml apă. Se fierbe
timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin
breuvaj bucal.
Rosa canina măceş

ciucuri de mărăcine, cacaşder, glogheje, iarba laxativ, diuretic,
mâţei, mărăcine, mărăcinile-coţofanei, răsură, depurativ, tonic, flori,
rug sălbatec, rujă, scoabe, scoruş nemţesc, stimulator general, frunze, decoct
sipică, suieş, trandafir sălbatec, tufă de rug, vitaminizant, fructe
zgoroghin astringent
MĂCEŞUL DE MUNTE
Rosa pendulina L. – Fam. Rosaceae
Măceşul de munte este o specie de plante care vegetează pe coaste abrupte, stâncării,
grohotişuri, chei, defileuri, păduri, în etajul montan şi subalpin, pe soluri scheletice,
superficiale, slab – acide, bogate în azot. Planta suportă o uşoară umbrire.
Descrierea plantei.
Măceşul de munte este un arbust, înalt până la 2 m. Posedă tulpini lungi, cu ramuri
scurte, orizontale sau pendule, de obicei lipsite de ghimpi, ca şi ramurile florifere.
Frunzele sunt imparipenate cu 7 – 9 (11) foliole eliptice sau ovale. Florile sunt mari
(5 cm diametru), violaceae sau roz – purpurii.
Organul utilizat.
De la măceşul de munte se folosesc fructele – Rosa pendulina fructus – care se
recoltează toamna.
Fructele de la măceşul de munte se culeg în diferite faze de coacere, când sunt
portocalii sau roşii, dar nu şi când coacerea este depăşită şi încep să devină moi. Se
recoltează cu mâna, numai fructele întregi şi sănătoase. Uscarea măceşelor se face
numai în cuptor încălzit la o temperatură de 85 – 1050C. Se verifică prin strângere
între degete; când se sparg cu zgomot, înseamnă că sunt bine uscate.
Măceşele uscate sunt ovale, cu o adâncitură în vârf, portocalii sau roşii, lucioase
sau zbârcite. Seminţele lor sunt galbene. Peretele fructului este dulce-acrişor, slab
astringent, lipsit de miros.
Principii active.
Produsul conţine o cantitate mare vitamina C, vitaminele B2, K, PP, E, provitamina
A, glucide, acid malic, pectină, tanin, ulei volatil, acizi graşi, lecitină, săruri de
potasiu, calciu, fier, magneziu.

Medicina veterinară foloseşte produsele de măceş de munte pentru rolul lor laxativ,
diuretic, depurativ, tonic şi ca stimulator general în tratarea lipsei poftei de mâncare
la animale (anorexii), în indigestii, afecţiuni renale cu mărirea diurezei şi eliminarea
substanţelor toxice din organism, cistite, stări „a frigore”.
Datorită vitaminei P, preparatele de măceşe menţin permeabilitatea şi fragilitatea
vaselor capilare, normalizând circulaţia sângelui. Măceşele se utilizează ca
vitaminizant, astringent şi antidiareic.
Datorită conţinutului în vitamină C, produsul este important pentru funcţionarea
normală a tuturor glandelor cu secreţie internă (tiroidă, pancreas, etc.) a ficatului,
splinei, creierului, inimii; intervine în respiraţia ţesuturilor, în reacţiile fermentative,
în procesul de eliminare al toxinelor sanguine.
Pentru tratarea anorexiilor, indigestiilor, afecţiunilor renale, cistitelor, stărilor „a
frigore”, ca tonic vitaminizant pentru animalele în convalescenţă şi recuperabile se
administrează decoct obţinut din 6 – 10 g produs de măceş de munte la 200 ml apă.
Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal.
Rosa pendulina măceş de munte

trandafir de munte, trandafir laxativ, diuretic, depurativ, tonic,
fructe decoct
de pădure stimulator general, vitaminizant, astringent
MĂRARUL
Anethum graveolens L. – Fam. Umbelliferae
Mărarul este o specie de plante originară din regiunea mediteraneană. Este rezistent la
temperaturi scăzute. Planta emite cerinţe mari faţă de lumină. Umbrirea alungeşte
plantele, iar aroma este scăzută. Ridică pretenţii la umiditate în timpul germinaţiei şi
la începutul perioadei de vegetaţie. Mărarul preferă soluri cu textură uşoară sau
mijlocie, afânate, bogate în humus şi curate de buruieni.
Descrierea plantei.
Mărarul este o plantă aromatică, condimentară, ierboasă, anuală, înaltă de până la 150
(160) m. În pământ posedă rădăcină pivotantă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, striată,
verde, glabră, cu frunze tripenat – sectate, care au foliole filiforme. Florile, mici, de
culoare gălbui – verzui, sunt grupate în inflorescenţe compuse. Fructele au formă
oval – eliptice şi sunt de culoare cafenie.
Organul utilizat.
De la mărar se folosesc frunzele – Anethi folium – şi fructele – Anethi fructus – care
se recoltează pe toată perioada de vegetaţie, primele, sau în lunile august – septembrie
cel de al doilea produs.
Recoltare. Uscare.
Recoltarea frunzelor de mărar se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la
ora 13 - 14. Frunzele se rup cu mâna sau cu cosorul ori cu cuţitul, apoi se usucă la
umbră, în strat subţire, în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii. Uscarea
artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi mai mici de 400C.
Fructele de mărar se recoltează când ajung la maturitate fiziologică, în general la

90 – 110 zile de la semănat. Se taie cu foarfeca sau cosorul tulpinile florifere. Se pot
lega mai multe tulpini la un loc sub formă de buchete. Dacă cantitatea de tulpini este
mică, fructele se obţin prin frecarea între palme a inflorescenţelor. Se usucă la
umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc
din când în când. Uscarea artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi mai
mici de 400C.
Principii active.
Produsul, constituit din frunze şi/sau fructe de mărar, conţine, în funcţie de organul
plantei, ulei volatil între 2,5 – 4% (în frunze) şi 3 – 6% (în fructe). Uleiul volatil este
format în proporţie de 40 – 60% din carvonă. De asemenea, mărarul este bogat în
potasiu, sulf, sodiu, vitamină A, vitamină B1, vitamină C.
Produsele de mărar au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Ca la toate plantele condimentare, frunzele de mărar au proprietăţi stomahice şi tonic
– amare. Ele măresc, totodată, cantitatea de urină eliminată în timp.
Fructele de mărar posedă acţiune carminativă, antispastică, sedativă,
antiinflamatorie, galactogogă.
Pentru ameliorarea digestiei, afecţiunilor pulmonare, crampelor abdominale, mai ales
la tineret, se administrează:
a. infuzie preparată din 10 - 15 g de produs de limba mielului bine uscat şi
mărunţit la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se
strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru
neutralizarea acidităţii. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. pulbere obţinută prin măcinarea seminţelor,
c. ulei, extras din seminţe.
animale mici (pisici, câini) 0,5 – 1 – 2 g,
păsări 0,2 – 0,5 g.
În mediul sătesc, în unele zone, vacilor mulgătoare li se administrează prin breuvaj
bucal decoct obţinut din seminţe de mărar sau se amestecă seminţele de mărar în
tărâţe, făină de porumb şi li se dă să mănânce, pentru mărirea producţiei de lapte şi
îmbunătăţirea calităţii lui.
Anethum graveolens mărar

tonic - aperitiv, carminativ, infuzie,
chimen dulce, crop, mărar de frunze,
antispastic, sedativ, antiinflamator, pulbere,
grădină, mărar tare, morar fructe
galactogog ulei
MĂSELARIŢA
Hyoscyamus niger L. – Fam. Solanaceae
Măselariţa este o plantă care creşte pe terenuri ruderale, printre dărâmături, pe maidane,
şanţuri, la margini de drum, păşuni gunoite, locuri necultivate sau ca buruiană în culturi,
pe lângă stâne de la câmpie până în etajul subalpin. Iernează bine în regiunile cu ierni mai
aspre. Nu suportă băltirea apei şi nici apa freatică la o adâncime mai mică de 1,5 m.
Solicită soluri drenate, cu textură luto – nisipoasă sau lutoasă.
Descrierea plantei.
Măselariţa este o plantă ierboasă, bienală, înaltă de 30 – 80 cm. Posedă o rădăcină
pivotantă. Tulpina, care apare în al doilea an, este dreaptă, cilindrică. La început se
dezvoltă o rozetă de frunze. Frunzele tinere tulpinale sunt întregi şi sesile, cele de la bază
sunt fidate, cu 5 – 7 lobi şi peţiolate. Sunt puternic pubescente, perii glandulari fiind
lipicioşi. Florile, aşezate la subsuoara frunzelor din partea superioară a tulpinii şi
ramurilor, au culoarea galben – murdar şi prezintă vinişoare reticulare roşietice.
Organul utilizat.
De la măselariţă se recoltează frunzele – Hyoscyami folium – în intervalul iunie – august.
Perioada cea mai potrivită pentru recoltare este la începutul înfloririi, aşteptând, în acest
scop zile uscate. Se recoltează frunzele, prin ciupire, în mai multe etape, pe măsură ce
ajung la dezvoltare deplină. Frunzele prăfuite sau stropite cu noroi, se spală repede cu apă,
se scurg şi se zvântă. Uscarea frunzelor se face la umbră, în adăposturi sau încăperi,
înşirate pe sfoară sau întinse într-un singur strat. Dacă peţiolul şi nervura principală sunt
groase, acestea se despică.
Culoarea produsului uscat este verde – închis, cu gust amar, puţin sărat şi lipsit de
miros, deşi, în stare proaspătă, posedă un miros caracteristic, neplăcut.
Principii active.
Produsul de măselariţă conţine hiosciamină, scopolamină, rutină, tanin, steroli, vitamina
C, aminoacizi liberi, ulei eteric, hiposcipicrină, oxalat de calciu, oxalat de litiu, acizii
cafeic şi clorogenic.
Atenţie! Planta este otrăvitoare şi în stare proaspătă şi în stare uscată. Simptomele
intoxicaţiei diferă de la o specie la altă La cai intoxicaţia se manifestă prin: midriază,
deglutiţie grea, sete, frisoane, nelinişte, convulsii, paralizie generală. La rumegătoare apar:
balonarea rumenului, respiraţie convulsivă cu raluri, diaree, paralizie generală. La porci
exteriorizează prin: midriază, deglutiţie grea, sete, frisoane, nelinişte, respiraţie convulsivă
cu raluri, diaree, vomismente, convulsii, paralizie generală. Se intervine cu cărbune
medicinal şi vomitive.
Produsele de măselariţă au utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Preparatele prezintă acţiune carminativă, antispastică, analgezică şi hipnotică.
Produsele de măselariţă nu se recomandă decât cu prescripţie medicală.
Uz intern. Pentru înlăturarea crampelor gastrointestinale cu gaze şi a peristaltismului
exagerat se administrează:
a. pulbere de frunze,
b. extract uscat (cu 0,3% alcaloizi),
c. ulei extras din seminţe (Oleum Hyoscyami) în liniment cu salicilat de metil,
d. tinctură.
Dozele de tratament cu pulbere:
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 – 0,8 ml.
ameliorează.
Medicina populară tratează caii de emfizem pulmonar şi sindrom tignafes (năduf,
suspin) cu seminţe de măselariţă pe care le amestecă cu furajele concentrate sau în grăunţe.
Uz extern. Pentru tratarea mialgiilor reumatice se fac frecţii locale cu tinctură obţinută din
frunze uscate şi mărunţite.
Hyosciamus niger măselariţă

bob, bolunditoare, buruiană de măsele, la indicaţia şi sub
narcotic, antispastic,
ciumască, iarba lui Sf. Ioan, masalari, frunze observaţia
hipnotic, analgezic
maslad, mătrăgună, nebunariţă, iosciam medicului
MĂSLINUL
Olea europaea L. – Fam. Oleaceae
Măslinul este o specie de plantă de origine mediteraneană. În România se cultivă în
apartament sau în sere.
Descrierea plantei.
Măslinul este un arbore (în unele cazuri arbust) de talie mijlocie, care poate atinge o
înălţime de până la 15 m, cu viaţă lungă. Frunzele de măslin au formă lanceolată, cu
marginea întreagă şi răsucită către faţa inferioară. Sunt scurt peţiolate. Culoarea
frunzelor este verde – închis pe faţa superioară şi mai albicioasă pe cea inferioară. De
asemenea, sunt lucioase. Florile au culoarea albă. Fructul, drupă, este rotund sau
eliptic, la maturitate negru – albăstrui, cu sămânţă striată, de formă ovat – alungită.
Organul utilizat.
De la măslin se folosesc frunzele – Olivae folium – care se recoltează în perioada mai
– iunie, şi uleiul de măsline – Oleum Olivarum – care se obţine din fructe (măsline).
Recoltare. Uscare.
Fructele de măslin se recoltează cu mâna, dar numai cele întregi şi sănătoase. Uscarea
artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi de 40 – 500C.
Uleiul de măsline este un lichid galben, cu nuanţă verzuie, cu gust dulceag şi miros
plăcut. Nu este sicativ (nu se usucă repede). Uleiul de măsline de calitatea I este
utilizat pentru prepararea soluţiilor injectabile, iar cel de calitatea a II-a intră în
alcătuirea unor forme de preparate ca unguentele, emulsiile, etc.
Principii active.
În măsline – Oleae fructus – în diferite faze de maturaţie, ca şi în uleiul de măsline se
găsesc oleuropeina, olivilul şi uvaolul (acesta din urmă fiind identic cu principiul
activ din frunzele de strugurii ursului – plantă ocrotită prin lege), acid maslinic,
trigliceride. Măslinele proaspete conţin apă până la 75%, protide în proporţie de 0,75
– 1% în măslinele verzi şi până la 3% în cele mature. În măslinele verzi cantitatea de
grăsimi (uleiul) este de 15%, iar în cele mature este de 58%. De asemenea, conţin
între 1 – 3,6% celuloză, în funcţie de stadiul de maturitate. Măslinele, ca şi uleiul,
sunt bogate în potasiu (până la 1g%), calciu, fier, cupru, magneziu, sulf, fosfor,
mangan, etc. Sunt prezente vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, vitamina C şi
vitamina E (8mg%).
Produsele de măslin au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Uleiul de măsline este emolient, colagog, laxativ uşor şi purgativ mecanic în doze
de 30 – 60 g, cicatrizant. Este prescris, intern, în anemie, tratamentul constipaţiilor, al
litiazei biliare, în afecţiuni hepatice, în colici renali, în cataruri stomacale şi
intestinale, în saturnism, ulcer, viermi paraziţi, paradontoze, alergii reumatismale.
Se absoarbe în mare cantitate, din care cauză se comportă ca un antidot faţă de
otrăvurile iritante.
Pentru tratarea constipaţiilor, al litiazei biliare, în afecţiuni hepatice, în colici renali,
în cataruri stomacale şi intestinale, în saturnism, ulcer, viermi paraziţi, paradontoze,
alergii reumatismale
Empiric, pentru tratarea fasciolozei şi pentru stimularea funcţiei ficatului, la oi, li
se administrează măline sau ulei în hrană.
Olea europaea măslin

emolient, colagog, laxativ uşor, fructe
ulei
purgativ mecanic, cicatrizant (ulei)
MĂTRĂGUNA
Atropa bella-donna L. – Fam. Solanaceae
Mătrăguna creşte în locuri umede şi umbroase, în păduri, tufişuri, în toate locurile
împădurite din lanţul carpatic. Se întâlneşte frecvent prin luminişurile pădurilor tăiate, mai
ales, în pădurile de fag.
Descrierea plantei.
Numită şi cireaşa lupului, mătrăguna este o plantă ierboasă, perenă, comună, foarte
otrăvitoare, înaltă până la 1,5 m, viguroasă, rămuroasă, cu rădăcini lungi până la 1m, groase
până la 4 cm, frunze mari, subţiri, ovale, flori violet – castanii la subţioara frunzelor (în iunie
– august), cu fructe negre – lucioase, asemănătoare cireşelor, dar cu numeroase seminţe.
Organul utilizat.
De la mătrăgună se recoltează frunzele cu peţiol (codiţe) – Belladonnae folium – începând
din iunie sau iulie. În septembrie – noiembrie se recoltează rădăcinile – Belladonnae radix.
Din păduri, rădăcinile se recoltează şi în aprilie.
Recoltarea frunzelor se face manual, puţin înainte de înflorire şi în timpul înfloririi, pe
vreme uscată, prin strujire, fără a tăia tulpinile şi se repetă încă o dată sau de două ori la 4 –
5 săptămâni. Se usucă la umbră.
Produsul obţinut nu are miros şi nu se gustă fiind otrăvitor.
Rădăcinile se recoltează (când frunzele se vestejesc şi tulpinile devin gălbui) cu hârleţul
sau târnăcopul. Se spală repede şi se zvântă. Rădăcinile seci, lemnoase şi cele foarte subţiri
se aruncă. Rădăcinile groase se despică, iar cele lungi se fragmentează la circa 10 cm. Se
usucă la soare sau în camere încălzite.
Observaţie! Spălarea mâinilor cu apă şi săpun după lucru şi înainte de a mânca, fuma,
etc. este absolut necesară. Se interzice utilizarea copiilor la recoltarea şi mânuirea
mătrăgunei. Apa în care se spală rădăcinile nu trebuie băută de animale şi nici să se scurgă
în fântâni sau în ape curgătoare.
Principii active.
Produsele de mătrăgună conţin substanţe specifice dintre care beladona şi atropina,
flavone, aminoacizi, scopolamină.
Atenţie! Toată planta este toxică. Intoxicaţia se manifestă prin refuzul hranei, dilatarea
maximă a pupilei şi micşorarea irisului, uscarea mucoasei bucale, sete mare, colici,
balonarea stomacului, puls accelerat şi slab, respiraţie grea, peristaltism intestinal absent,
constipaţie, stare de nelinişte. Semnele clinice pot să dispară sau se pot accentua
producând moartea. Se intervine pentru evacuarea conţinutului prin sifonaj, purgative,
clisme, administrare de tanin, cărbune medicinal, injecţii cu pilocarpină sau ezerină,
cafeină, fricţiuni pentru activarea circulaţiei. Ca neutralizant se foloseşte iodura de potasiu.
Preparatele de mătrăgună (prin beladonă) reprezintă antispasticul de predilecţie pentru
traiectul gastrointestinal, acestei acţiuni asociindu-se efectul de reducere a secreţiilor
gastrice şi intestinale, fapt important în tulburările datorate hiperacidităţii, relaxează
musculatura netedă. De asemenea posedă un efect calmant gastrointestinal. Spasmele
intestinale din enterocolitele acute şi cronice răspund bine la tratamentul cu beladonă.
Produsele de mătrăgună nu se recomandă decât cu prescripţie medicală.
Pentru tratarea constipaţiilor spastice, bronşitelor cronice se administrează:
a. infuzie preparată din 3 g de produs de mătrăgună bine uscat şi mărunţit sau
pulbere la 200 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 minute pentru a infuza. Se
b. pilule,
c. extract uscat,
d. pulbere obţinută prin măcinarea seminţelor,
e. tinctură de beladonă care conţine 0,03% alcaloizi.
animale mici (pisici, câini) 0,2 – 1 g.
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 – 0,5 – 1 ml.
Atropa bella-donna mătrăgună
cinstită, cireaşa codrului, cireaşa lupului, doamna
antispastic, tinctură,
codrului, floarea codrului, iarba codrului, iarba frunze,
calmant pulbere,
lupului, împărăteasă, împărăteasa buruienilor, rădăcină
gastrointestinal extract
nătrăgulă, papalău, ţilidonie
MĂTREAŢA – BRADULUI
Usnea barbata L – Fam. Usneaceae
Mătreaţa – bradului este un lichen întâlnit pe molid, brad, pin, lariţă. Vegetează,
relativ frecvent, în pădurile din etajul molidului.
Descrierea plantei.
Mătreaţa – bradului este o specie de licheni, care se prezintă ca o masă (tal) moale,
filamentoasă, alcătuită din fire lungi, subţiri, aspre la pipăit.
Organul utilizat.
De la mătreaţa – bradului se foloseşte talul lichenului –Usnea barbata – care se
poate recolta în toate lunile anului.
Recoltarea se face în tot cursul anului. Este, însă, recomandat ca recoltarea să se facă
toamna. Se usucă la umbră, în camere aerisite.
Produsul uscat are culoare verde – cenuşie, este fără miros, dar cu gust
mucilaginos, amar.
Principii active.
Produsul, constituit din talul lichenului mătreaţa – bradului, conţine acizi lichenici,
dintre care se evidenţiază acidul usnic şi o substanţă amară polifenolică.
În medicina veterinară produsele de mătreaţa – bradului are utilizări terapeutice.
Preparatul de Usnea barbata posedă acţiune antiinflamatorie, antibiotică, cu
creşterea rezistenţei organismului la infecţii, gripă şi răceli. De asemenea se
administrează şi în afecţiuni intestinale când efectul antibacterian al acidului usnic se

manifestă puternic.
Uz intern. Pentru tratarea inflamaţiilor căilor respiratorii, în gripă şi răceli se
administrează infuzie preparată din 2 - 5 g de produs de mătreaţa – bradului bine
uscat şi mărunţit la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute pentru a infuza.
Se strecoară. Se adaugă un vârf de cuţit cu bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea
acidităţii. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 5 g produs de mătreaţa – bradului bine
uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se răceşte
până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte.
Usnea barbata mătreaţa bradului

barba împăratului, barba bradului, antiinflamator, antibiotic, măreşte infuzie,
tal
barba copacilor, barba ursului imunitatea generală, antibacterian decoct
MENTA
Mentha piperita (L.) Huds. – Fam. Labiatae
Menta, cunoscută şi sub denumirea de izmă, se întâlneşte în Câmpia de Vest, în Dolj,
Bărăgan, în Dobrogea, în partea de est a judeţului Braşov, în sudul şi centrul
Moldovei (Galaţi, Vrancea, Bacău, Neamţ).
Descrierea plantei.
Izma este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 –120 cm, puternic ramificată chiar
de la bază, cu tulpina în 4 muchii evidente, cu frunze opuse, oval – lanceolate, flori
violacee grupate în inflorescenţe în formă de spic. Are miros aromat, caracteristic şi
gust înţepător, răcoritor.
Organul utilizat.
De la mentă se recoltează frunzele – Menthae folium – care se colectează înaintea
înfloririi, în perioada mai – iunie.
Frunzele se strujesc de pe tulpini, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în
şoproane, magazii.
Produsul obţinut trebuie să-şi păstreze culoarea verde (uneori cu nuanţe roşietice),
miros aromat specific şi gust înţepător, răcoritor.
Principii active.
Frunzele de mentă sunt bogate în ulei volatil cu mentol. Alături de acestea mai
conţin tanin, flavone, principii amare, acizi organici, cetone.
Acţiunea farmacologică. Recomandări.
Acţiunea farmacologică a produsului se manifestă în 3 direcţii:

1. produce o uşoară anestezie a mucoasei stomacului datorată mentolului,
prin care se explică acţiunea antiemetică,
2. stimulează secreţia şi funcţia biliară şi hepatică, fiind coleretic – colagog;
stimulează producerea bilei, influenţează pozitiv fluiditatea ei asigurând,
totodată, degajarea vezicii biliare,
3. are o uşoară acţiune antifermentativă, dezinfectantă, indicată în
tratamentul colitei fermentative.
Medicina veterinară foloseşte planta ca stomahic, bacteriostatic, expectorant,
astringent, carminativ, antispastic asupra sfincterelor, antiseptic, antispasmodic
intestinal, carminativ, antidiareic, sudorific, excitant al sistemului nervos şi o
recomandă în tratarea enteritelor, enterocolitelor, dispepsiilor, indigestiilor, crampelor
abdominale şi stărilor „a frigore”.
Pentru tratarea enteritelor, enterocolitelor, dispepsiilor, indigestiilor, crampelor
abdominale şi stărilor „a frigore” se administrează infuzie preparată din 2 - 5 g de
frunze de mentă bine uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30
minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal.
găini 0,2 – 0,5 g.
Mentha piperita mentă

izmă, izmă bună, mentă stomahic, bacteriostatic, expectorant,
bună, camfor, diană, astringent, carminativ, antispastic asupra
ferent, ghiazmă, ghizma sfincterelor, antiseptic, antispasmodic, frunze infuzie
broaştei, giugiumă, iarbă antidiareic, sudorific, excitant al
neagră, iasmă sistemului nervos
MENTA CREAŢĂ
Mentha spicata var. crispata L. – Fam. Labiatae
Menta creaţă, cunoscută şi sub denumirea de izmă creaţă, este o specie de lumină.
Temperatura ridicată este factorul determinant al conţinutului în ulei volatil al mentei
creţe. Se cultivă frecvent prin grădinile ţărăneşti alături de busuioc. Planta vegetează
bine pe soluri uşoare, afânate, bogate în humus.
Descrierea plantei.
Menta creaţă este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de până la 80 cm. În pământ posedă
rizom scurt, din care pornesc rădăcini adventive şi stoloni. Tulpina este dreaptă, în
patru muchii, cu frunzele adânc dinţate şi grofate, iar florile, mici, şi, spre deosebire
de mentă (Mentha piperita), sunt de nuanţă mai roşiatică.
Organul utilizat.
De la menta creaţă se recoltează frunzele – Menthae crispae folium – care se
colectează înaintea înfloririi, în perioada mai – iulie.
Recoltarea frunzelor de mentă creaţă se face în zilele senine, după ce se ridică roua,
până la ora 16. Frunzele se strujesc de pe tulpini, apoi se usucă în poduri cu aerisire
bună sau în şoproane, magazii.
Produsul obţinut trebuie să-şi păstreze culoarea verde (uneori cu nuanţe roşietice),
miros aromat specific şi gust înţepător, răcoritor.
Principii active.
Frunzele de mentă creaţă sunt bogate în ulei volatil cu mentol, carvonă, pinen,
limonen. Alături de acestea mai conţin tanin, flavone, principii amare, acizi organici,
cetone.
Produsul, constituit din frunze de izmă creaţă, are importanţă terapeutică în medicina
veterinară cultă şi tradiţională. Principiile active conferă, intern, produsului efect
spasmolitic intestinal, carminativ, coleretic – colagog, iar extern, efect antibacterian,
astringent.
Uz intern. Pentru tratarea dispepsiilor, indigestiilor, crampelor abdominale
enteritelor, enterocolitelor, se administrează infuzie preparată din 2 g de frunze de
mentă creaţă bine uscate şi mărunţite la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30
minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj
bucal.
găini 0,2 – 0,5 g.
Uz extern. Pentru tratarea ragadelor mamelonare (crăpăturile mameloanelor) se
aplică un unguent preparat din pulbere de frunze de mentă creaţă amestecate cu
smântână. Se ung mameloanele de 3 ori pe zi. Smântâna are acţiune emolientă.
Tratamentul se aplică până când are loc ameliorarea sau vindecarea.
Mentha spicata var. crispata mentă creaţă

izmă creaţă, creaţă, diană, gizmă creaţă, spasmolitic intestinal,
iarbă creaţă, iarbă neagră, izmă de apă, coleretic-colagog, infuzie,
frunze
izmă bătrânească, marcicină, izmă creaţă a carminativ, astringent unguent
cerbilor, nintă rece, trandahir antibacterian
MERIŞORUL
Vaccinium vitis idaea L. – Fam. Ericaceae
Merişorul sau coacăzul de munte creşte la mare altitudine (peste 1300 m), în pajişti
alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite (molidişuri). Este răspândit în zonele
mai înalte ale lanţului carpatic, în special, în Transilvania (Bistriţa – Năsăud,
Harghita, Covasna, Braşov, Hunedoara, Sibiu), Oltenia (Gorj, Vîlcea), Muntenia
(Argeş, Dîmboviţa, Prahova, Buzău), Moldova (Suceava, Neamţ).
Descrierea plantei.
Coacăzul de munte este un arbust stufos, de talie mică, înalt de 10 – 30 cm, cu
tulpină cilindrică, ramificată. Frunzele, cu margini întregi, sunt pieloase, lucioase, de
culoare verde – închis pe faţa superioară şi mai deschis pe faţa inferioară, unde se
văd şi puncte mici, cafenii – roşcate. Forma frunzelor este alungită, rotunjită spre
vârf şi mai îngustată spre peţiolul scurt. Florile cresc câte 2 – 6 pe vârfuri, au formă
de clopoţei de culoare albă – roz, cu câte 5 petale unite. Fructele sunt mici, zemoase,
la început albe, apoi roşii.
Organul utilizat.
De la merişor se recoltează frunzele – Vitis idaeae folium – în perioada august –
septembrie.
Recoltare. Uscare. Produsul uscat.
Recoltarea se face tăind cu cuţitul sau foarfeca ramurile cu frunze. Se elimină de pe
ramuri frunzele pătate sau uscate. Ramurile se întind apoi în strat subţire, în încăperi
călduroase şi aerisite, în poduri ventilate sau la umbră. În general, uscarea trebuie
făcută cât mai repede, prelungirea timpului de uscare atrăgând micşorarea valorii
medicinale a produsului. După uscare frunzele se strujesc.
Produsul uscat obţinut este constituit din frunze de culoare cafenii – negricioase,
cu gust astringent şi puţin amar.
Principii active.
Frunzele de merişor conţin substanţe specifice dintre care cea mai importantă este
hidrochinona, tanin, flavone, acizi organici, zaharuri, vitaminele A şi C, ceară.
Frunzele de merişor au utilizări terapeutice în medicina veterinară.
Produsul se administrează în tratamentul bolilor căilor urinare (cistite şi,
îndeosebi, în stări inflamatorii purulente), în afecţiuni renale, mai ales, în litiaze
renale, datorită acţiunii diuretice, antiseptice, antiinflamator şi litontriptice.
Acţiunea antiseptică, în tratamentul afecţiunilor amintite, se datorează
hidrochinonei, care se elimină rapid prin urină, colorând-o în verde.
Taninurile exercită o acţiune sinergică cu hidrochinona, prin calităţile lor
astringente şi antiseptice. La folosirea infuziei sau decoctului timp mai îndelungat,
taninurile conduc la o iritare gastrică, din care cauză este mai bine să se administreze
în asociere cu menta, în părţi egale.
Pentru tratarea cistitelor, afecţiunilor renale, gastroenteritelor, stărilor „a frigore”,
stărilor febrile se administrează:
a. decoct obţinut din 6 g frunze uscate şi mărunţite de merişor la 100 ml apă.
Se fierbe timp de 15 minute la foc mic. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se
b. infuzie preparată din 6 g frunze uscate şi mărunţite de merişor peste care se
c. macerat la rece. Se macerează 6 g frunze uscate şi bine mărunţite de
merişor în 100 ml apă. Se lasă acoperită 60 minute pentru a macera. Se
strecoară şi se foloseşte.
d. pulbere de frunze,
e. extract alcoolic.
Vaccinium vitis idaea merişor

coacăz de munte, merişor de munte, afin diuretic, antiseptic, infuzie, decoct,
roşu, bujor, afin, cimişir, coacăz, litontriptic, astringent, frunze macerat,
poronici, stropşeli, smârdar antidiareic, antihemoragic pulbere
MESTEACĂNUL
Betula verrucosa Ehrh. – Fam. Betulaceae
Mesteacănul este o specie întâlnită, mai ales, în păduri de deal, putând urca până în
zona montană în păduri de amestec cu coniferele.
Descrierea plantei.
Mesteacănul este un arbore înalt până la 30 m, cu scoarţă albă şi netedă, cu frunziş
rar, luminos şi flori grupate în amenţi.
Organul utilizat.
De la mesteacăn părţile folosite sunt: scoarţa – Betulae cortex, frunzele – Betulae
folium, mugurii – Betulae gemmae şi seva – Betulae sucus.
Recoltare. Uscare.
Frunzele se recoltează primăvara sau la începutul verii, prin strujirea ramurilor în
stadiul tânăr, când sunt încă lipicioase. Se usucă în straturi subţiri, la umbră, în
poduri, magazii.
Mugurii se recoltează cu mâna, se mărunţesc şi se usucă în straturi subţiri, la
umbră. După uscare se transformă în pulbere.
Seva se colectează spre mijlocul lunii martie prin crestarea tulpinii.
Principii active.
Produsele de mesteacăn conţin saponine, substanţe amare, mucilagiu, tanin, ulei
volatil, o substanţă specifică – betulina, alantoină, acid cafeic.
Atenţie! Frunzele consumate în cantitate mare sau supradozarea în tratament are
acţiune toxică. Responsabile de această stare sunt uleiul esenţial, compuşii fenolici şi
derivatul triterpenic (betulina). Intoxicaţia prezintă simptomele: tulburări digestive

manifestate prin enterite, colici, anorexie. Se intervine cu tonice generale, sedative,
Produsele de mesteacăn au utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă.
Scoarţa de mesteacăn este folosită pentru proprietăţile sale dezinfectante şi
cicatrizante.
Frunzele de mesteacăn posedă, în primul rând, o acţiune diuretică. Diureza
produsă are o acţiune favorabilă prin eliminarea masivă de acid uric. Sucul, obţinut
prin presarea frunzelor proaspete, este foarte eficient în tratamentul afecţiunilor
infecţioase şi inflamatorii ale căilor urinare. Se mai foloseşte în calculoză biliară,
dar, mai ales, în cea renală.
Extractul preparat din muguri posedă acţiune coleretică – colagogă, stimulează
secreţia biliară, gastrică şi intestinală şi previne litiaza biliară. Mugurii, datorită
uleiului volatil pe care îl conţin, au proprietăţi antibiotice. Seva de mesteacăn este
un mijloc eficient împotriva colicilor, durerilor şi litiazei renale, fiind şi depurativă.
Seva nu are acţiune diuretică.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, afecţiunilor hepatice, pentru
refacerea organismului se administrează infuzie preparată din 10 g frunze uscate şi
mărunţite de mesteacăn sau muguri uscaţi de mesteacăn peste care se toarnă 100 ml
apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se
Seva recoltată în luna martie prin crestarea tulpinii se administrează animalelor
pentru acţiunea ei tonică, dezinfectantă.
Uz extern. Pentru tratarea dermatitelor, eczemelor se spală locul afectat, folosind un
tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 20 g scoarţă de
mesteacăn bine uscată şi mărunţită la 200 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute
la foc mic. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte.
Betula verrucosa mesteacăn

diuretic puternic cu eliminare masivă frunze,
mastan, mesteacăn alb, de acid uric, coleretic-colagog, muguri,
infuzie, decoct
mestecan antiinflamator, tonic, antibiotic, scoarţă,
dezinfectant, cicatrizant sevă
MOLIDUL
Picea excelsa (Lam.) Link. (Picea abies L.) – Fam. Pinaceae
Molidul este vegetează pe soluri afânate, revene, brune sau brun – gălbui de pădure,
podzoluri sau soluri podzolite, adeseori scheletice, formând păduri întinse,
molidişuri sau în amestec cu bradul, uneori cu fagul, în etajul superior şi subalpin, pe
cele două versante ale munţilor Carpaţi. În etajul alpin se întâlneşte sub formă
pipernicită. Este puţin rezistent la gaze şi praf. Constituie, singur, o întreagă subzonă
fitoclimatică – molidişuri – cu limita superioară situată la 1500 – 1550 m altitudine,
în nordul Carpaţilor Orientali şi la 1700 – 1750 m în Carpaţii Meridionali. Limita
inferioară medie se situează la altitudinea de 700 – 800 m în Carpaţii Orientali şi 900
– 1000 m în Carpaţii Meridionali. Molidul este un creator de mediu specific, umbros,
rece, umed, lipsit de curenţi puternici de aer, cu soluri puternic podzolite, acide, cu
litieră bogată, pâsloasă, greu alterabilă.
Descrierea plantei.
Molidul este un arbore conifer, răşinos, înalt de până la 50 (60) m. Rădăcina prezintă
ramificaţii groase, care se găsesc şi la suprafaţa solului. Tulpina este cilindrică,
dreaptă, cu ramuri dispuse verticilat. Scoarţa are culoare brun – roşcată până la
cenuşiu. Coroana este ascuţit – piramidală. Frunzele sunt aciculare, puţin încovoiate.
Mugurii sunt nerăşinoşi, cei laterali au formă ovoidă, iar cei terminali sunt conici,
ascuţiţi.
Are o longevitate de 600 de ani.
Organul utilizat.
De la molid se recoltează mugurii – Abieti turio – primăvara şi în tot timpul anului
cetina.
Recoltare. Uscare.
Mugurii molidului se recoltează cu mâna, unul câte unul, căutându –i pe cei de
mărime corespunzătoare, observând să nu fie deschişi. După culegere se prelucrează
imediat.
Principii active.
Produsul conţine tanin, rezine, ulei volatil, uleiuri eterice, terebentină, acid acetic,
fitoncide, substanţe amare.
Atenţie! Nerespectarea dozelor duce la fenomene de intoxicaţie, care se manifestă
prin: colici, febră, tremurături musculare, constipaţie urmată de diaree apoasă,
hematurie. Se intervine cu lapte, decoct de in, purgative saline, infuzie de flori de tei,
cărbune medicinal, tratament simptomatic, tonice cardiace.
Produsul de molid prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Preparatul posedă acţiune eupeptică, antidiareică, astringentă, stomahic,
antiinflamatorie, mineralizantă. Uleiul volatil are efect antibacterian, ajutând la
tratarea stărilor diareice şi a inflamaţiilor intestinale.
Pentru tratarea gastroenteritelor, anorexiei, debilităţii, ca tonic general, mai ales
pentru tineretul în creştere, se administrează:
a. infuzie preparată din 1 000 g cetină proaspătă de molid peste care se toarnă
10 l apă la 800C. Se acoperă şi se lasă 4 ore, apoi se strecoară. Se răceşte şi
se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 1 000 g cetină proaspătă de molid la 10 l apă. Se fierbe
timp de 30 – 40 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se
animale mari (cabaline, bovine)
adulte 5 – 10 l,
viţei de 3 săptămâni 1 l,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine)
adulţi 2– 3 l,
purcei şi mei 0, 250 – 0,500 l,
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,100 – 0,250 l.
Picea excelsa molid

brad, brad înalt, brad negru, brad eupeptic, antidiareic,
roşu, brădaică, buhaci, molid alb, astringent, stomahic, muguri,
infuzie, decoct
molid gras, molidar, molift, păhui, antiinflamator, analgezic, frunze
pin roşu, podină antibacterian
MURUL
Rubus caesius L. – Fam. Rosaceae
Murul creşte frecvent în regiunile de câmpie şi de deal, rar în zona montană, la
marginea pădurilor, în tufişuri, pe coastele dealurilor. Este o specie rezistentă la ger,
secetă, ca şi la fum şi praf.
Descrierea plantei.
Murul este un arbust, cu lăstari lungi, cu numeroase tulpini, care sunt muchiate,
ghimpii sunt puternici şi cresc la distanţe egale. Frunzele sunt compuse din 5 foliole,
cele bazale mai mici, iar cea din vârf cu mult mai mare, de formă ascuţită, cu
margine neregulat dinţată, cu nervuri proeminente şi păroase pe faţa inferioară a
frunzei. Faţa inferioară a foliolelor este de un verde mai deschis, iar peţiolii au
ghimpi. Florile sunt albe cu 5 petale mari, grupate în inflorescenţe. Fructele au
culoare neagră şi sunt brumate la coacere.
Organul utilizat.
De la mur se recoltează frunzele – Rubi caesi folium – lipsite de peţioli, în lunile
iunie – iulie.
Recoltarea începe înaintea înfloririi şi durează pe tot timpul ei. Mâna se apără de
ghimpii de pe lăstari şi de pe peţioli cu ajutorul unor mănuşi confecţionate din mai
multe straturi de pânză tare sau îmbrăcând mâinile în ciorapi groşi de lână. Se culeg
direct foliolele fie prin strujire, fie rupându-le de pe peţiolul principal. Uscarea se
face la umbră în şoproane, magazii sau poduri curate acoperite cu tablă. Se întind în
strat subţire. Din timp în timp se întorc fără a le sfărâma.
Produsul obţinut este constituit din foliole uscate, de culoare verde mai închis pe
faţa superioară, cu miros plăcut şi gust astringent.
Principii active.
Produsul, constituit din frunzele de mur, conţine acizi organici, tanin, flavone,
vitamina C, acid salicilic.
Preparatele de mur au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi

tradiţională. Frunzele de mur posedă proprietăţi astringente, dezinfectante,
stomahice, spasmolitice, cicatrizante. De asemenea, prezintă efect favorabil în
suprimarea spasmelor intestinale, împiedică înmulţirea bacteriilor, precipită
proteinele şi realizează o acţiune hemostatică locală, adjuvant în tratamentul
afecţiunilor inflamatorii acute ale intestinului, favorizează digestia.
Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, indigestiilor, parezei prestomacelor, anorexiei
se administrează:
a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur peste care se
b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur la 100 ml apă. Se
fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se
animalul se vindecă.
Pentru tratarea hematuriei, medicina tradiţională foloseşte infuzia, decoctul de
frunze de mur, preparate ca mai sus.
sau un pansament steril, cu:
a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur peste care se
strecoară. Se răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte
de 2 – 3 ori pe zi.
b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur la 100 ml apă. Se
fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la
călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Rubus caesius mur

rug de mirişte, amură, mur de pădure, astringent, dezinfectant, infuzie,
frunze
mur pădureţ sălbatec, mură, mur tufos stomahic, spasmolitic, cicatrizant decoct
MURUL DE PĂDURE
Rubus fruticosus L. – Fam. Rosaceae
Murul de pădure se întâlneşte la câmpie, în regiunea deluroasă şi până la munte în
zona molidişurilor, pe marginea pădurilor, în tufişuri, rarişti de pădure, pe coaste
preferând lumina directă. Este o specie rezistentă la ger, secetă, ca şi la fum şi praf.
Emite pretenţii faţă de căldură şi lumină. Preferă soluri cu textură mijlocie, nisipo-
argiloase.
Descrierea plantei.
Murul de pădure este un arbust, cu lăstari lungi de 1 – 2 (3) m, arcuiţi în partea
superioară, tulpini, care sunt muchiate, ghimpii sunt puternici drepţi sau puţin
curbaţi, dispuşi pe muchii. Frunzele imparipenate, cu 3-7 foliole inegale, acuminate,
pe margine cu dinţi neregulaţi, cu nervuri proeminente şi păroase pe faţa inferioară a
frunzei. Faţa inferioară a foliolelor este de un verde mai deschis. Florile sunt albe sau
roz pal, grupate în inflorescenţe. Fructele au culoare neagră şi sunt brumate la
coacere.
Organul utilizat.
De la mur de pădure se recoltează frunzele – Rubi fruticosi folium – lipsite de peţioli,
în lunile iunie – iulie.
Recoltarea începe înaintea înfloririi şi durează pe tot timpul ei. Mâna se apără de
ghimpii de pe lăstari cu ajutorul unor mănuşi confecţionate din mai multe straturi de
pânză tare sau îmbrăcând mâinile în ciorapi groşi de lână. Se culeg direct foliolele fie
prin strujire, fie rupându-le de pe peţiolul principal. Uscarea se face la umbră în
şoproane, magazii sau poduri curate acoperite cu tablă. Se întind în strat subţire. Din
timp în timp se întorc fără a le sfărâma.
Produsul obţinut este constituit din foliole uscate, de culoare verde mai închis pe
faţa superioară, cu miros plăcut şi gust astringent.
Principii active.
Produsul, constituit din frunzele de mur de pădure, conţine acizi organici, tanin,
flavone, vitamina C, acid salicilic.
Preparatele de mur de pădure au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă
şi tradiţională. Frunzele de mur posedă proprietăţi astringente, dezinfectante,
stomahice, spasmolitice, cicatrizante. De asemenea, prezintă efect favorabil în
suprimarea spasmelor intestinale, împiedică înmulţirea bacteriilor, precipită
proteinele şi realizează o acţiune hemostatică locală, adjuvant în tratamentul
afecţiunilor inflamatorii acute ale intestinului, favorizează digestia.
Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, indigestiilor, parezei prestomacelor, anorexiei
se administrează:
a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur de pădure peste
care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se
b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur de pădure la 100
ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la
Pentru tratarea hematuriei, medicina tradiţională foloseşte infuzia, decoctul de
frunze de mur de munte, preparate ca mai sus.
sau un pansament steril, cu:
a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur de pădure peste
strecoară. Se răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte
de 2 – 3 ori pe zi.
b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de mur de pădure la 100
ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la
răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Rubus fruticosus mur de pădure

rug de pădure, mur negru, mur astringent, dezinfectant, stomahic, infuzie,
frunze
pădureţ sălbatec, mur stufos, mură spasmolitic, cicatrizant decoct
MUŞEŢELUL
Matricaria chamomilla L. – Fam. Compositae
Muşeţelul este o specie comună, răspândită în toate zonele de câmpie, în locuri
însorite, pe marginea drumului, pe pajişti, pe terenuri sărate, pe locuri bătătorite. În
România se şi cultivă. Bazinele cele mai importante şi, totodată, zone favorabile de
cultură sunt în Câmpia de Vest (Timiş, Arad, Bihor, Satu-Mare), Oltenia (Mehedinţi,
Dolj, Olt), Muntenia (Teleorman, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Buzău, Brăila),
Dobrogea. Are cerinţe mai ridicate pentru umiditate şi lumină. Rezistă bine la
temperaturi scăzute.
Descrierea plantei.
Numit în unele locuri şi romaniţă, muşeţelul este o plantă ierboasă, anuală,de talie
relativ mică, înaltă de 5 – 60 cm, cu miros aromat, caracteristic. Rădăcina este
pivotantă, ramificată superficial. Tulpina, dreaptă, glabră, este adesea ramificată de
la bază. Fiecare ramură se termină cu o inflorescenţă cu aspect de floare simplă.
Frunzele sunt alterne, de 2 – 3 ori penat – sectate.
Organul utilizat.
De la muşeţel se recoltează florile (de fapt inflorescenţele care au aspectul unei
florii) – Chamomillae flores – în lunile mai – iunie.
Recoltarea se face pe timp uscat, însorit, cel mai bine la amiază, prin rupere cu mâna.
Momentul cel mai potrivit este când florile albe de pe marginile inflorescenţelor iau
poziţie orizontală, iar partea centrală, goală în interior, se alungeşte în sus şi devine
galbenă spre bază, restul fiind încă de culoare galbenă – verzuie. Se usucă la umbră,
în locuri aerisite, în straturi subţiri, de 2 – 3 cm grosime, pe prelate, hârtii, rame. Pe
toată durata uscării nu se întoarce.
Produsul uscat are miros aromat, caracteristic şi gust amărui.
Principii active.
Florile de muşeţel conţin substanţe amare, ulei volatil, mucilagii, acizi organici, ulei
eteric, glucide simple, grăsimi, pectine, flavone, vitaminele B1, C, săruri de fosfor,
potasiu, siliciu, fier, magneziu, calciu, cupru, molibden, zinc, mangan.
Atenţie! Nerespectarea dozelor pentru uz intern poate duce la tulburări nervoase
(dromomanie) şi digestive. Se intervine cu tonice cardiace, tratament simptomatic.
Florile de muşeţel au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Preparatele se întrebuinţează pentru proprietăţile lor antispastice,
antiinflamatorii şi carminative. Acţiunea spasmolitică se datorează flavonelor. În
plus, muşeţelul posedă o acţiune cicatrizantă, fapt care creează condiţii favorabile în
tratamentul unor stări inflamatorii acute sau cronice ale mucoasei gastrice. Uleiul
volatil posedă o proprietate evident antiulceroasă, care se bazează pe un efect de
protecţie faţă de acţiunea ulcerogenă. Este indicat ca infuziile de muşeţel să se
administreze pe stomacul gol pentru a realiza un mai bun contact cu mucoasa
gastrică.
În doze mici muşeţelul se utilizează ca stomahic, antiseptic, în inflamaţiile gastrice
(gastrite, enterite, colite însoţite de colici), în meteorism de origine spastică.
Muşeţelul inactivează toxinele bacteriene, având astfel o acţiune antitoxică.
La aplicarea externă, preparatele de muşeţel dezvoltă o acţiune cicatrizantă,
datorată influenţării favorabile a metabolismului pielii.
Uz intern. Pentru tratarea gastritelor, enterocolitelor, în diaree, stări inflamatorii ale
mucoaselor, spasme intestinale, intoxicaţii, stări alergice, stări „a frigore” se
administrează:
a. infuzie preparată din 5 – 10 g pulbere de flori de muşeţel peste care se
b. decoct obţinut din 5 – 10 g pulbere de flori de muşeţel la 100 ml apă. Se
fierbe timp de 5 minute la foc domol. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se
păsări 0,1 – 0,2 g.
Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor, arsurilor, plăgilor atone, plăgilor purulente,
în conjunctivită, stomatită, dermatoze, eczeme se spală locul afectat, folosind un
tampon de vată sau un pansament steril, cu:
a. infuzie preparată din 10 g pulbere de flori de muşeţel peste care se toarnă
100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară. Se
răceşte până la călduţ. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu,
dacă s-a folosit pulbere) şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
b. decoct obţinut din 10 g pulbere de flori de muşeţel la 100 ml apă. Se fierbe

timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau
triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară
şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Se aplică şi comprese locale cu infuzie sau decoct de flori de muşeţel.
Matricaria chamomilla muşeţel

antispastic, antiinflamator (prin
romaniţă, mamoriţă,
desensibilizarea organismului faţă de
mărariul câinelui, morună, inflores- infuzie,
histamină), carminativ, cicatrizant,
muşeţel de câmp, ochiul cenţă decoct
antiulceros, stomahic, antiseptic,
boului, muşăţea, romaşcă
analgezic, antitoxic, sudorific, antidiareic
MUŞTARUL NEGRU
Brassica nigra (L.) Koch. (Sinapis nigra L.) – Fam. Cruciferae
Muştarul negru în stare spontană se întâlneşte în locuri mai mult sau mai puţin
umede, pe malul apelor, în locuri ravene ca plantă pionier, prin zăvoaie, în toată ţara.
Descrierea plantei.
Muştarul negru este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 50 – 150 cm. Tulpina este
dreaptă, cilindrică, ramificată, abundent păroasă în partea inferioară şi glabră în cea
superioară. Toate frunzele sunt peţiolate, cele inferioare sunt penat – lobate, cu lobul
terminal mare. Florile au culoarea galbenă, grupate în inflorescenţe bogate. Fructele
sunt silicve alipite de ax, îngustate la ambele capete. Seminţele sunt mici, de culoare
brun – roşcată.
Organul utilizat.
De la muştarul negru se recoltează seminţele – Sinapis nigrae semen – în iulie –
august.
Recoltarea se face dimineaţa pe rouă, ziua pe timp noros sau în nopţile cu lună, prin
tăierea cu cuţitul ori secera, când plantele au aproximativ 1/3 din silicve de culoare
galbenă – brună, iar 75 – 80% din seminţe sunt cafenii. Seminţele se usucă,
împreună cu pleava, în magazii, în straturi subţiri şi zilnic se lopătează. Când fructele
s-au uscat se separă de pleavă prin vânturare.
În stare uscată nu au miros. Zdrobite şi umezite, au miros caracteristic de muştar,
gust amărui la început, apoi înţepător, caracteristic.
Principii active.
Produsul de muştar negru conţine sinigrozidă, alilsenevol (esenţă de muştar),
sinalbină, sinapină, acid sinapic, colină, mucilagii, mirozină, ulei gras.
Atenţie! Ingestia masivă a plantei, după înflorire, produce animalelor intoxicaţii
grave. Supradozarea în tratament duce, de asemenea, la intoxicaţii. Toate speciile de
animale sunt sensibile la intoxicaţii cu muştar negru, dar, mai ales, cabalinele.
Porcinele şi ovinele pot face intoxicaţii şi prin aplicarea cataplasmelor o perioadă
mai lungă. Simptomele respiratorii, digestive, renale, cardiace şi nervoase se
manifestă clinic prin: hipersalivaţie, jetaj spumos, tuse, dispnee, edem pulmonar,
meteorism, colici, enterită, poliurie, hematurie. Cabalinele fac forme pulmonare
deosebite şi, în final, edem pulmonar. Se intervine cu spălături stomacale de
evacuare, soluţie de tanin, purgative saline (la bovine), vomitive (la porcine), decoct
şi mucilagiu de nalbă, decoct şi mucilagiu de muşeţel şi in, cafeină ser glucozat
hipertonic, venisecţie. În cazul formelor nervoase caracterizate prin excitaţie, se
administrează hipotonice, opiacee, calmante, clisme cu clorhidrat. Tineretul sugar nu
se alăptează de la animalele intoxicate. Toxinele se elimină prin lapte, prezentând
mare pericol pentru viaţa animalelor tinere.
Seminţele de muştar negru au utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Preparatele acţionează ca stomahic, diuretic, carminativ, excitant, digestiv,
rubefiant, revulsiv. Intern, sunt folosite pentru uşurarea activităţii stomacului,
liniştirea durerilor abdominale, expulzarea gazelor din intestin şi mărirea cantităţii de
urină eliminată. Extern, la locul de aplicare produc o congestie superficială cu efect
de decongestionare în profunzime a zonei respective (preparatul activează circulaţia
sângelui în zona avizată şi decongestionează organele interne subdiacente).
Uz intern. Pentru tratarea anorexiei, constipaţiei, pentru activarea digestiei se
administrează seminţe sau făină de muştar negru.
animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 – 2 g,
păsări 0,1 – 0,2 g.
Uz extern. Pentru tratarea congestiilor pulmonare, pleuritelor, mialgiilor miozitelor
se folosesc:
a. cataplasme preparate din făină de muştar negru cu apă caldă la 40 – 500C.
Se aplică local pentru 1 – 2 ore.
b. frecţii cu ulei de muştar negru în amestec cu alcool în diferite concentraţii,
în funcţie de specie:
bovine 10 – 20 ml ulei de muştar negru la 80 – 90 ml alcool,
cabaline 5 – 6 ml ulei de muştar negru la 94 – 95 ml alcool,
câini 2 – 5 ml ulei de muştar negru la 95 – 98 ml alcool.
Sinapis nigra muştar negru

plantei utilizatadministrare
haradal, muştar de câmp, muştar stomahic, diuretic, carminativ, făină,
sălbatec, rapiţă de muştar, rapiţă excitant, digestiv, rubefiant, seminţe cataplasme,
sălbatecă revulsiv frecţii
NALBA CREAŢĂ
Malva verticillata L. – Fam. Malvaceae
În flora spontană, nalba creaţă vegetează pe locuri gunoite din grădina cu flori,
grădini de legume, pe lângă garduri, întâlnindu-se în jumătatea de nord a ţării, în
regiunea de deal şi podiş.
Descrierea plantei.
Nalba creaţă este o plantă ierboasă, anuală sau bienală, înaltă de 60 – 150 cm. În
pământ posedă o rădăcină pivotantă. Tulpina, simplă sau ramificată, este dreaptă.
Frunzele au marginile ondulat – încreţite.
Organul utilizat.
De la nalba creaţă se recoltează în scopuri terapeutice frunzele – Malva verticillata
folium – în perioada mai-septembrie şi rădăcinile – Malva verticillata radix – toamna
spre sfârşitul vegetaţiei.
Frunzele mature de nalbă creaţă se recoltează fără peţiol, prin tăiere cu foarfeca.
Recoltarea se face în zilele senine, după ce se ridică roua, până la ora 16. Frunzele se
usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane, magazii.
Se scot rădăcinile din pământ cu cazmaua sau hârleţul plantele. Se taie partea
superioară a rădăcinii şi se îngroapă în acelaşi loc, pentru anii următori. Rădăcinile
recoltate se spală repede, se decortifică, se taie în fragmente de 10 – 20 cm lungime,
iar cele groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm grosime. Se
usucă întinse în straturi subţiri, la soare, în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea
artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C.
Produsul obţinut constă în fragmente de rădăcini cafenii – deschise la exterior,
albicioase la interior, cu miros particular şi gust dulceag, mucilaginos.
Principii active.
Compoziţia chimică a nalbei creţe nu este studiată. Frunzele sunt foarte bogate în
mucilagii (peste 30%).
Frunzele şi rădăcina de nalbă creaţă se folosesc în medicina veterinară cultă şi
tradiţională datorită proprietăţilor emoliente, antiinflamatorii, protectoare,
cicatrizante. Principiile active pe care le conţine planta şi, în special, mucilagiile
relaxează ţesuturile, diminuează starea inflamatorie până la dispariţie, favorizează
procesul de vindecare şi epitelizarea.
Uz extern. Pentru tratarea furunculozei şi eczemelor se spală locul afectat, folosind un
a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă creaţă uscată şi bine mărunţită
sau 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă
clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se foloseşte.
b. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă creaţă uscată şi bine mărunţită
sau 10 g frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc
domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se foloseşte.
Cu infuzia sau decoctul se spală de mai mute ori pe zi locul afectat.
c. cataplasme cu frunze de nalbă creaţă. Frunzele se introduc în apă clocotită
câteva secunde pentru a se înmuia. Se scot, se lasă să se răcească şi se
aplică pe furuncul sau eczemă după ce în prealabil acestea au fost spălate
cu infuzie sau decoct.
Malva verticillata nalbă creaţă

emolient, antiinflamator, frunze, infuzie, decoct,
protector, cicatrizant rădăcină cataplasmă
NALBA DE CULTURĂ
Malva glabra Desv. – Fam. Malvaceae
Nalba de cultură este înrudită îndeaproape cu nalba de pădure. În România planta se
cultivă în judeţele: Suceava, Botoşani, Buzău, Prahova, Ialomiţa, Giurgiu,
Teleorman. Nalba de cultură manifestă cerinţe moderate faţă de temperatură, dar este
iubitoare de lumină. Planta este pretenţioasă faţă de sol, vegetând bine pe sol
profund, uşor (mijlociu), fertil.
Descrierea plantei.
Nalba de cultură este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 30 – 100 cm sau chiar mai
mult, cu frunze cu peţiol lung, lobate şi cu flori solitare, mari, de culoare roşie –
rozie sau roz - violacee.
Organul utilizat.
De la nalba de cultură se recoltează frunzele – Malvae glabra folium – în intervalul
mai – iunie, florile – Malvae glabra flores – în perioada iunie – septembrie şi
rădăcinile – Malva glabra radix – toamna spre sfârşitul vegetaţiei.
Florile de nalbă de cultură se recoltează cu caliciu, fără peţiol (codiţă), prin tăiere cu
cuţitul sau foarfeca. Se aleg zile uscate, iar după ploaie se mai aşteaptă încă 2 – 3 zile
însorite, înainte de începerea recoltării. Momentul cel mai potrivit din zi este
dimineaţa. Recoltarea se face la intervale de 1 – 2 zile, pe măsură ce se deschid
bobocii. Uscarea trebuie să se înceapă imediat după recoltare. Florile se întind în
straturi foarte subţiri, în încăperi bine aerisite, în poduri ventilate, acoperite cu tablă
sau chiar la soare. Uscarea artificială, în cuptor obişnuit, se face la temperaturi de 35
– 400C.
Produsul obţinut este format din flori de culoare neagră, cu baza verde deschis, cu
miros slab, aromat şi gust mucilaginos.
Frunzele de nalbă de cultură se recoltează fără peţiol prin ciupire, alegându-le pe
cele mari, sănătoase, neatacate de rugină sau de insecte. Uscarea se face în strat
subţire, în locuri ferite de lumina directă a soarelui.
După uscare, culoarea frunzelor trebuie să rămână verde, să aibă gust mucilaginos
şi să fie lipsite de miros.
Principii active.
Produsele nalbei de cultură, constituite din frunze şi flori, conţin mucilagii, un
antocian numit malvină, malvidina, malvinol, alteină, tanin, săruri minerale,
vitaminele: A, B1, B2, C.
Atenţie! Nerespectarea dozelor provoacă tulburări circulatorii datorită influenţării
inimii, diverse tulburări digestive şi nervoase. Se intervine cu spălături de evacuare,
Produsele de nalbă de cultură se folosesc în medicina veterinară cultă şi tradiţională
datorită proprietăţilor emoliente, calmante, expectorante, behice, anticatarale,
antiinflamatorii, protectoare, cicatrizante. Principiile active pe care le conţine planta
şi, în special, mucilagiile relaxează ţesuturile, diminuează starea inflamatorie până la
dispariţie, favorizează expectoraţia, diminuează accesele de tuse, favorizează
procesul de vindecare şi epitelizarea.
Pentru tratarea bronşitelor cronice, gastroenteritelor, colitelor, în inflamarea
mucoaselor (bucale, rectale, vaginale, vezicale, uretrale, etc.) se administrează:
a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă de cultură uscată şi bine
mărunţită sau 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite peste care se toarnă
100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
b. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă de cultură uscată şi bine
mărunţită sau 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se
fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se
c. macerat preparat 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100
ml apă. Se lasă 2 ore la temperatura camerei. Se strecoară. Se

Malva glabra nalbă de cultură
emolient, calmant, expectorant, rădăcină,
infuzie, decoct
behic, anticataral, antiinflamatori, frunze,
macerat
protector, cicatrizant flori
NALBA MARE
Althaea officinalis L. – Fam. Malvaceae
Nalba mare creşte prin fâneţe umede, pe lângă tufărişuri din lunci şi zăvoaie, pe
malul apelor curgătoare şi bălţilor, în locuri umede, uneori sărăturate, fiind comună
de la câmpie până în regiunea de deal, dar preponderent se întâlneşte în zona de
câmpie. Nalba mare este puţin exigentă faţă de căldură, dar are cerinţe ridicate faţă
de umiditatea din sol. Vegetează bine pe soluri luto – nisipoase, nisipo – lutoase sau
chiar nisipoase, bogate în humus şi bine însorite.
Descrierea plantei.
Nalba mare este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 – 150 cm. Posedă în pământ o
rădăcină cărnoasă, cilindrică, lungă de 20 – 30 cm. Tulpina este dreaptă, cilindrică,
puţin ramificată sau simplă, lignificată la bază. Frunzele sunt lung peţiolate, uşor
lobate, iar florile, mari, au corola de culoare albă – roz. Toată planta prezintă peri
pâsloşi.
Organul utilizat.
De la nalba mare se folosesc frunzele – Althaeae folium – care se culeg în lunile
iunie – septembrie şi rădăcina – Althaeae radix – care se recoltează în două perioade
ale anului martie – aprilie şi octombrie – noiembrie.
Frunzele se ciupesc, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau în şoproane,
magazii.
În stare uscată, frunzele sunt zbârcite, catifelate la pipăit şi sfărâmicioase.

Culoarea este verde – cenuşie pe ambele feţe, datorită perilor, mirosul este slab,
caracteristic, iar gustul mucilaginos.
Principii active.
Produsele de nalbă mare conţin mucilagii, tanin, flavone, vitaminele A, B1, B2, C,
amidon, săruri cu potasiu, calciu, magneziu, sodiu, fier, mangan, zinc, bor, cupru.
Atenţie! Supradozarea în tratamentul intern provoacă tulburări circulatorii,
diverse tulburări digestive şi nervoase. Se intervine cu spălături de evacuare,
Frunzele şi rădăcina de nalbă mare se folosesc în medicina veterinară cultă şi
tradiţională datorită proprietăţilor emoliente, antitusive, maturative, behice,
şi, în special, mucilagiile relaxează ţesuturile, diminuează starea inflamatorie până la
dispariţie, favorizează procesul de vindecare.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor cronice, gastroenteritelor, colitelor, în
inflamarea mucoaselor (bucale, rectale, vaginale, vezicale, uretrale, oculare) se
administrează:
a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită
peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 30 minute. Se
strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe
gât).
b. infuzie din 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite de nalbă mare peste care
se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 30 minute. Se strecoară. Se
răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât).
c. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită
sau 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 10
minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se
d. macerat preparat 100 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită sau
frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 1000 ml apă. Se lasă 60
minute la temperatura camerei. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal (se toarnă pe gât).
Uz extern. Pentru tratarea furunculozei şi eczemelor se spală locul afectat, folosind un
a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită

sau 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă
clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se foloseşte.
b. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă mare uscată şi bine mărunţită
sau 10 g frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc
domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se foloseşte.
c. cataplasme cu frunze de nalbă mare. Frunzele se introduc în apă clocotită
câteva secunde pentru a se înmuia. Se scot, se lasă să se răcească şi se
aplică pe furuncul sau eczemă după ce în prealabil acestea au fost spălate
cu infuzie sau decoct.
Althaea officinalis nalbă mare

bănuţi, caşul copiilor, colăcel, emolient, antitusiv, maturativ,
infuzie, decoct,
colăceii popii, covrigei, nalbă behic, antiinflamator, frunze
macerat
sălbatecă protector, cicatrizant
NALBA MICĂ
Malva pusilla Sm. – Fam. Malvaceae
Nalba mică, frecventă în toată ţara, se întâlneşte prin locuri ruderale şi cultivate, în
grădini, curţi, pe lângă drumuri, garduri şi locuinţe crescând, adesea împreună cu
nalba măruntă, pe locuri nisipoase, sărace în calcar.
Descrierea plantei.
Nalba mică este o plantă ierboasă, anuală, de talie relativ mică, înaltă de 10 – 30 cm.
Tulpina, ramificată, este dreaptă sau culcată la pământ. Frunzele sunt rotund –
reniforme, cordate la bază, cu 5 – 7 lobi, lung – peţiolate. Pe faţa inferioară, prezintă
peri simpli, fasciculaţi şi glanduloşi. Florile sunt axilare, roz sau albe.
Organul utilizat.
De la nalbă mică se recoltează frunzele – Malva pusilla folium – în iulie –
septembrie şi rădăcinile – Malva pusilla radix – în octombrie – noiembrie.
Recoltare. Uscare.
Recoltarea frunzelor se face pe timpul înfloritului, în zilele senine, după ce se ridică
roua, până la ora 16. Frunzele se ciupesc, apoi se usucă în poduri cu aerisire bună sau
în şoproane, magazii.
Rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul plantele. Se taie partea
usucă întinse în straturi subţiri, la soare, sau în încăperi şi poduri bine ventilate.
Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C.
Principii active.
Frunzele şi rădăcinile de nalbă mică conţin mucilagii în cantitate mare, substanţe
azotoase, tanin, vitamina C, fitosteroli.
Preparatele de nalbă mică se folosesc în medicina veterinară tradiţională. Principiilor
active din aceste produse li se atribuie proprietăţi emoliente, mai ales, substanţelor
mucilaginoase.
Pentru tratarea bovinelor de indigestie se amestecă decoctul, obţinut din frunze şi
rădăcini de nalbă mică, cu untură şi ulei. Preparatul, astfel, obţinut se administrează
breuvaj bucal.
Decoctul se prepară din 2 linguri de produs (rădăcină şi frunze) sub formă de
pulbere la 300 ml apă clocotită. Se fierbe 10 minute. Se acoperă şi se lasă 15 – 20
minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu).
Malva pusilla nalbă mică

bănicei, caşul popii, caş, colăcei, colăceii babii, emolient, antitusiv, frunze, infuzie,
covrigei, nalbă sălbatecă, nălbuşoară, pânişoară expectorant rădăcină decoct
NALBA DE PĂDURE
Malva sylvestris L. – Fam. Malvaceae
Nalba de pădure este o plantă comună în toată ţara. Planta este întâlnită frecvent prin
locuri ruderale, dărâmături, pe lângă drumuri, garduri, margini de pădure, rarişti de
pădure.
Descrierea plantei.
Nalba de pădure, cunoscută şi sub numele de nalbă sălbatecă, este o plantă ierboasă,
perenă, înaltă de 100 – 150 cm sau chiar mai mult, cu peri pâsloşi, moi, cu frunze cu
peţiol lung, uşor lobate, flori de culoare albă – rozie.
Organul utilizat.
De la nalba de pădure se recoltează frunzele – Malva sylvestris folium – în intervalul
mai – iunie, florile – Malva sylvestris flores – în luna iunie şi rădăcinile – Malva
sylvestris radix – în perioada octombrie – noiembrie, la nevoie şi în martie – aprilie.
Frunzele mature se recoltează fără peţiol, înainte de înflorire, prin tăiere cu foarfeca.
Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi aerisite.
Produsul uscat are culoare verde – cenuşiu, cu miros slab caracteristic şi gust
mucilaginos.
Florile se recoltează întregi, la începutul înfloririi prin tăiere cu foarfecă. Se usucă
la fel ca frunzele.
Produsul uscat are culoare albă – roz, fără miros, cu gust mucilaginos.
Rădăcinile, lungi de 20 – 30 cm şi groase de 1 – 3 cm, se curăţă de ramificaţiile
laterale, se scutură şi se freacă cu peria (numai dacă este nevoie se spălă repede), se
îndepărtează părţile lemnoase sau nesănătoase şi se taie în fragmente de 10 cm
lungime, iar cele mai groase se despică.
Produsul uscat, obţinut prin expunere la soare, are, la interior, culoare albă sau
slab gălbuie.
Principii active.
Produsele nalbei de pădure, care sunt folosite în scopuri medicinale, conţin
mucilagii, tanin, vitaminele A, B1, B2, C.

Frunzele şi rădăcina de nalbă de pădure se folosesc în medicina veterinară cultă şi
tradiţională datorită proprietăţilor emoliente, antitusive, maturative, behice,
şi, în special, mucilagiile au acţiune secretolitică pulmonară, relaxează ţesuturile,
diminuează starea inflamatorie până la dispariţie, favorizează procesul de vindecare.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor cronice, gastroenteritelor, colitelor, în
inflamarea mucoaselor (bucale, rectale, vaginale, vezicale, uretrale, oculare) se
administrează:
a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine
mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 30
minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se
toarnă pe gât).
b. infuzie din 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite de nalbă de pădure peste
care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20 – 30 minute. Se
strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe
gât).
c. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine
mărunţită sau 10 g frunze şi flori uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se
fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se
d. macerat preparat 100 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine
mărunţită sau frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 1000 ml apă.
Se lasă 60 minute la temperatura camerei. Se strecoară. Se administrează
prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât).
Uz extern. Pentru tratarea furunculozei şi eczemelor nalba de pădure se administrează
sub formă de:
a. infuzie preparată din 10 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine
mărunţită sau 10 g frunze uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml
apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se foloseşte.
b. decoct obţinută din 10 g rădăcină de nalbă de pădure uscată şi bine
mărunţită sau 10 g frunze uscate şi mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe 5
minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se foloseşte.
c. cataplasme cu frunze de nalbă de pădure. Frunzele se introduc în apă
clocotită câteva secunde pentru a se înmuia. Se scot, se lasă să se răcească
şi se aplică pe furuncul sau eczemă după ce în prealabil acestea au fost
spălate cu infuzie sau decoct.
Malva sylvestris nalbă de pădure
nalbă mare, bănuţi, creaţă, colăceii emolient, secretolitic pulmonar, frunze, infuzie, decoct,
babii, mălagă, nalbă sălbatecă, nalbă maturativ, antitusiv, behic, flori, macerat,
albă, nalbă de câmp, nalba calului antiinflamator, protector, cicatrizant rădăcină cataplasmă
NĂPRASNICUL
Geranium robertianum L. – Fam. Geraniaceae
Năprasnicul este o specie de plante destul de comună, caracteristică pădurilor
umbroase ce se întâlnesc în fâşia cuprinsă între 600 – 1300 m altitudine. Vegetează
pe soluri cu multă materie organică nedescompusă, umede şi numai la umbră.
Descrierea plantei.
Năprasnic este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de până la 60 cm. Posedă o tulpină
pigmentată roşiatic, cu frunze 3 – 5 palmat – sectate. Florile, roşii, sunt îngemănate
la capătul pedunculilor. Planta este caracterizată prin mirosul său neplăcut, de capră.
Organul utilizat.
De la năprasnic se recoltează partea aeriană – Geranii robertiani herba – în perioada
mai – iunie.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene de la năprasnic se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul.
Recoltarea se face pe timp frumos, la începutul perioadei înfloritului, după ce s-a
ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat
foarte subţire şi se întorc cu atenţie.
Principii active.
Părţile aeriene de la năprasnic conţin geraniină, ulei volatil, taninuri, rezine,
substanţe amare.
În medicina veterinară tradiţională produsul de năprasnic se foloseşte datorită
proprietăţilor principiilor active ca astringent, hemostatic, anticataral, carminativ,
depurativ, tonifiant, emolient, antiseptic, vulnerar, cicatrizant.
Uz intern. Pentru tratarea cistitelor, cistitelor hemoragice, gastroenteritelor,
enteritelor hemoragice, stărilor „a frigore”, traheobronşitelor, hepatitelor se
administrează:
a. infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se
toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se
răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinută din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se
lasă să stea 5 minute în apă rece, apoi se fierbe 5 minute la foc domol. Se
acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, ulceraţiilor, fistulelor, eczeme se spală locul
afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu:
a. infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă
100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă15 minute, apoi se strecoară. Se
răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe
zi.
b. decoct obţinut din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită la100 ml apă. Se lasă
să stea 5 minute în apă rece, apoi se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se
strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 –
3 ori pe zi.
Se aplică şi comprese cu infuzie sau decoct de năprasnic.
Geranium robertianum năprasnic

banat, buruiene de roşeaţă, buruiană astringent, hemostatic,
infuzie,
de săgetătură, ciocul berzei, iarba anticataral, depurativ, partea
decoct,
sângelui, înghegătoare, priboi, tonifiant, emolient, antiseptic, aeriană
cataplasme
năpaşnică, şovârf, ursan vulnerar, cicatrizant
NUCUL
Junglans regia L. – Fam. Junglandaceae
Nucul este frecvent cultivat în livezi, vii, grădini, curţi, marginea drumurilor de la
câmpie, până în regiunea dealurilor. În flora spontană, nucul se întâlneşte prin
pădurile din regiunile cu influenţă mediteraneană (Banat, sud – vestul Olteniei,
vestul Munteniei). Arborele este foarte pretenţios faţă de lumină şi preferă soluri
mijlocii, uşoare, adânci.
Descrierea plantei.
Nucul este un arbore foios, fructifer, foarte viguros, înalt de până la 30 m. Prezintă
rădăcină pivotantă, puternică. Tulpina este dreaptă, cu scoarţă netedă. Frunzele sunt
impari – penat compuse, cu 5 – 9 foliole cu margini întregi.
Organul utilizat.
De la nuc se recoltează frunzele – Juglandis folium – în iunie – iulie şi pericarpul
(coaja verde) fructului (nucii) – Nucum Juglandis pericarpium – în perioada august –
septembrie.
Recoltarea frunzelor se face fie strujind chiar de la început foliolele de pe peţiolul
principal, fie adunându-le întregi şi strujind foliolele după recoltare. Foliolele
recoltate se întind, pentru a se usca, în strat subţire, în poduri acoperite cu tablă.
Produsul uscat are miros aromat, caracteristic şi gust astringent – amărui. Prezintă
culoare verde – închis, dar frunzele nu sunt înnegrite.
Pericarpul se alege la decojirea nucilor recoltate. Se opresc numai fragmentele

tari, cu culoare verde – cafenie. Se usucă în poduri acoperite cu tablă.
Pericarpul uscat este cafeniu – verzui la exterior şi mai închis la interior. Posedă
miros aromat şi gust amar, astringent, aromatic.
Principii active.
Produsele de nuc conţin tanin, juglandină (un principiu amar), juglonă, flavone,
vitamina C, ulei volatil, amidon, pectină, acizi organici.
Atenţie! Pentru uzul intern, supradozarea în tratament poate provoca tulburări
gastrointestinale exteriorizate prin diaree apoasă sau sanguinolentă, colici,
dromomanie. Se intervine cu tratament simptomatic, se administrează lapte, ouă,
tanalbină, tonice cardiace, clisme cu clorhidrat.
Frunzele şi pericarpul fructelor de nuc au utilizări terapeutice în medicina
tradiţională veterinară. Principiile active conţinute de preparatele de nuc posedă
acţiune bactericidă, bacteriostatică, astringentă, calmantă, cicatrizantă, emolientă,
antitoxică, hemostatică, antidiareică, tonic – stomahic, antisudurală, antigalactogogă,
antireumatică, depurativă. În tratamentul extern, se indică în tratarea plăgilor,
eczemelor, sub formă de băi locale sau comprese.
Uz intern. Pentru tratarea cistitelor, cistitelor hemoragice, enteritelor şi pentru
înţărcarea forţată a vacilor în vederea repausului mamar se administrează:
a. infuzie preparată din 10 g frunze de nuc uscate şi mărunţite peste care se
toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se
b. decoct obţinut din 10 g frunze uscate şi mărunţite la 200 ml apă. Se fierbe
5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară. Se
Pentru tratarea fasciolozei (gălbează), ciobanii administrează oilor coji verzi de
nuci sau flori de nuc, pe care le amestecă în mâncarea animalelor.
Pentru tratarea hematuriei se indică decoct obţinut din 10 g muguri de nuc uscaţi
şi mărunţiţi la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă
răcit. Se strecoară. Decoctul se amestecă cu amidon şi un litru de borş. Se agită bine.
Se administrează de 3 ori pe zi, cu 2 ore înainte de masă.
Pentru tratarea mieilor cu guşă hipotiroidiană se recomandă decoct preparat din 10
g coji verzi de nuci la 200 ml apă. Se fierbe până se obţine o soluţie groasă. Se
acoperă şi se lasă răcit. Se strecoară prin sită. Se administrează mieilor câte 2 – 3
linguriţe 5 – 6 zile.
Uz extern. Pentru tratarea furunculozei, arsurilor, ulceraţiilor, fistulelor, eczeme,
stomatitelor, gingivitelor se recomandă:
a. unguent, care se prepară astfel: 15 g frunze de nuc mărunţite macerate 7
zile în 100 ml ulei, după care se ţine 3 ore la foc slab pe baia de apă. Se
strecoară. Se adaugă 15 g ceară de albine. Se ţine încă 30 minute pe baia de
apă, apoi se omogenizează. Se aplică unguentul după ce locul afectat se
spală cu infuzie sau decoctul obţinut din frunze de nuc.
b. cataplasme cu infuzie sau decoctul obţinut din frunze de nuc se aplică pe

locul afectat
Pentru tratarea plăgilor cu larve (viermi) se spală locul afectat, folosind un tampon
de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 3 – 4 linguri frunze uscate şi
mărunţite la 500 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se răceşte până la
călduţ. Se strecoară şi se foloseşte.
Juglans regia nuc

astringent, bactericid, bacteriostatic,
hipoglicemiant, cicatrizant, emolient, frunze, infuzie,
nucar
tonic, antitoxic, antidiareic, stomahic, pericarp decoct
antigalactogog, depurativ
NUFĂRUL ALB
Nymphaea alba L. – Fam. Nymphaeaceae
Nufărul alb este o specie de plante întâlnită în ape stătătoare şi lin curgătoare, adânci
până la 2 m, mai ales, în Delta Dunării.
Descrierea plantei.
Nufărul alb este o plantă ierboasă, perenă, acvatică, care posedă un rizom gros,
cărnos, dezvoltat, pe fundul apei. Frunzele, de obicei natante, au lamina pieloasă,
oval rotunjită, întreagă, cordată, cu diametru de 15 – 25 cm. Prezintă peţioli lungi.
Florile sunt mari, de culoare albă, cu numeroase petale în formă de spirală.
Organul utilizat.
De la nufărul alb se recoltează toamna, în perioada septembrie – octombrie, rizomul
– Nymphaea alba rhizoma.
Rizomii se recoltează toamna, spre sfârşitul vegetaţiei. Se spală repede, se taie în
discuri (rondele) de 1 cm grosime. Se usucă întinse în straturi subţiri, la soare sau în
încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la 40 – 50 0C.
Produsul obţinut are gust amar şi astringent.
Principii active.
Produsul din rizomi de nufăr alb conţin alcaloizii: nimfein şi nufarin, nimfalin,
mucilagii, substanţe amare.
În medicina veterinară tradiţională se folosesc rizomii de nufăr alb ca antidiareic,
antidizenteric, antiblenoragic, dar şi ca antitusiv şi în tratamentul tuberculozei.
Recent din această specie au fost izolaţi alcaloizi cu acţiune sedativ nervoasă
(dând bune rezultate în hipersensibilitate nervoasă).
Pentru tratarea fasciolozei (gălbează) se administrează rizom uscat, bine pisat,
amestecat cu funingine, sare şi alcool. Se administrează prin breuvaj bucal.
Pentru tratarea hipogalaxiei la vaci se adaugă în hrană rizom proaspăt tăiat sau
pulbere de rizom uscat.
Pentru tratarea tuberculozei şi tusei la cai se adaugă în hrană rizom proaspăt tăiat
mărunt sau pulbere de rizom uscat.
Nymphaea alba nufăr alb

corofete, crin de mare, curalice, antidiareic, astringent, în stare
nanufăr alb, nenufăr, plămână, antidizenteric, antitusiv, emolient, rizom proaspătă sau
plumieră, plută, tidvă de apă sedativ nervos, cardiotonic uscată
OBLIGEANA
Acorus calamus L. – Fam. Araceae
Obligeana este o specie de plante care solicită umiditate în exces. Se întâlneşte, în
flora spontană, la marginea bălţilor, pe malurile apelor curgătoare, în stufărişuri, în
locuri mlăştinoase, unde nivelul apei nu este mare şi se retrage periodic. În cantităţi
recoltabile vegetează în câteva localităţi din judeţele Timiş (Satchinez, Cenei,
Bogda, Beregsău, Banloc) şi Careş – Severin (Pojejena). Se poate cultiva pe
terenurile irigabile cu substrat argilos, aflate în lungul râurilor, bălţilor sau lacurilor.
În România se cultivă în comuna Satchinez, judeţul Timiş. În condiţii de orezărie,
poate da rezultate foarte bune şi în zona Deltei.
Descrierea plantei.
Obligeana este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 60 – 120 cm. În pământ posedă un
rizom orizontal, gros, cărnos. Tulpinile sunt cărnoase, în patru muchii, purtând o
singură frunză îngustă şi foarte lungă (50 – 70 cm). La subsuoara frunzei sunt
grupate florile într-o inflorescenţă cilindrică, ca un ştiulete.
Organul utilizat.
De la obligeană se folosesc rizomii – Calami rhizoma – care se recoltează primăvara
în martie – aprilie şi toamna în lunile septembrie – noiembrie.
Din locurile necultivate, toamna sau primăvara, se scot rizomii cu greble, căngi sau
furci. Rizomii tineri, mici, cu grosime mai mică de 1 – 2 cm, se plantează din nou în
mâl şi tot pentru refacerea plantelor în zonă, se lasă pe toată suprafaţa respectivă şi
indivizi nerecoltaţi. Rizomii se spală în curent de apă, se curăţă de rădăcini şi de
restul frunzelor, se taie în fragmente de 10 – 15 cm, iar cei groşi se despică. Se lasă
să se zvânte, apoi se usucă în încăperi calde sau în cuptor la temperatură mai mică de
400C.
Rizomii uscaţi prezintă o culoare cafenie la exterior şi albă – roz la interior,
cicatrici inelare pe o parte şi triunghiulare pe partea opusă (superioară), miros plăcut
aromat, iar gustul este amar, aromat.
Principii active.
Rizomii de obligeană conţin ulei volatil format din azaronă, pinen, eugenol,
eucaliptol. Produsul mai conţine rezine, substanţe amare cu acid acoric, acoronă,
calmeol, calaconă, acalmonă.
Rizomul de obligeană prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Pentru proprietăţile sale tonice, aromatice, stimulent gastric (pentru îmbunătăţirea
digestiei), carminative, antispastice preparatul de obligeană se foloseşte în
disfuncţiile gastrointestinale. Acţiunea substanţelor amare, aromatice se bazează pe
combinaţia existentă între principiile amare şi uleiurile volatile cu activitate
spasmolitică, carminativă sau colagog – coleretică. De asemenea posedă o acţiune
puternic – tonică şi de stimulare a secreţiei gastrice, fiind şi un excelent stimulent al
apetitului.
Pentru tratarea anorexiei, pentru activarea digestiei, ca tonic general se administrează:
a. infuzie din 3 g rizom uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă
clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal.
b. decoct din 3 – 5 g rizom uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 2 – 3
minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin
breuvaj bucal.
c. macerat apos din 5 g rizomul curăţat de coajă la 100 ml apă. Se lasă 10
ore la temperatura camerei. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal.
găini 0,1 – 1 g.
Acorus calamus obligeană

buciumaş, calamar, calamuz, călin, tonic, aromatic,
calm, calmenă, colm, crin de apă, carminativ, antispastic, infuzie,
paporotnec, papură roşie, speribană, diuretic, nutritiv, rizomi decoct,
spetează, spiribană, tartarachi, trestie antiseptic, coleretic- macerat
mirositoare colagog, reconfortant
OMAGUL
Aconitum tauricum Wulf. – Fam. Ranunculaceae
Omagul este o specie de plante întâlnită la peste 800 m înălţime, în locuri stâncoase
înierbate, în cantităţi mai mari în judeţele Timiş, Caraş – Severin, Cluj, Bistriţa –
Năsăud, Harghita.
Descrierea plantei.
Omagul este o plantă ierboasă, perenă, foarte otrăvitoare, înaltă de până la 1 m. În
pământ posedă un tubercul lung şi gros. La înflorire se formează alături un nou
tuber, care în anul următor dă o altă plantă. Tulpina este groasă şi dreaptă. Frunzele
sunt mari, palmate, adânc fidate, de culoare verde – închis, lucioase. Inflorescenţa se
dezvoltă în vârful tulpinii şi are numeroase flori de culoare albastră – violet.
Organul utilizat.
De la omag se foloseşte tuberculul – Aconiti tuber – care se recoltează din iunie până
în septembrie.
Tuberculii de omag se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul (de la plantele
înflorite ambii tuberculi, iar de la plantele trecute de înflorire numai tuberculul nou,
celălalt fiind moale şi deci uşor de recunoscut). Se scutură de pământ, se curăţă de
rădăcini şi de resturile tulpinii şi rădăcinilor, se spală. Tuberculii de omag, fiind
foarte otrăvitori, nu se vor spăla în ape curgătoare şi nici în lacuri din care se adapă
animalele, ci în vase, iar apele de după spălare şi resturile de omag se vor îngropa.
Uscarea se face repede, cel mai bine la soare sau în cuptor la temperaturi cuprinse
între 25 – 450C.
Produsul uscat este constituit din tuberculi cafenii – închis la exterior şi alb –
cenuşiu la interior.
Pentru a evita distrugerea speciei, se recomandă ca de pe un anumit teren să se
recolteze numai un sfert din plantele identificate.
Principii active.
Produsul de omag conţine un grup de alcaloizi cu structură chimică caracteristică.
Cel mai important alcaloid din punct de vedere al acţiunii farmacodinamice este
aconitina. Tuberculul de omag mai conţine acizii aconitic, malic, citric, tartric,
glucide.
Cercetări recente au pus în evidenţă şi prezenţa altor principii active: dopamina,
noradrenalina, tiramina.
Atenţie! Planta este extrem de toxică atât în stare proaspătă, cât şi în cea uscată.
Organele cele mai otrăvitoare sunt rădăcinile şi seminţele. Cantitatea de principii
active este maximă în perioada înfloririi. Principiul activ cel mai otrăvitor este
aconitina, care se absoarbe uşor la nivelul tubului digestiv, eliminându-se încet pe
cale renală şi care acţionează asupra sistemului nervos central. Doza mortală de
aconitină, ca substanţă pură, este de 2 - 3 mg pentru câine, 10 - 12 mg pentru cal.
Tuberculul uscat este letal în doze: 5 g pentru câine, 300 - 400 g pentru cal.
Depăşirea dozelor produce intoxicaţii grave, care provoacă moartea animalelor.
Semnele intoxicaţiei sunt vărsături, colici gastrointestinali, încetinirea bătăilor inimii,
reducerea frecvenţei respiratorie, hipersalivaţie, sete, hipotermie, mers nesigur,
poliurie, diaree, apoi constipaţie, moleşeală, paralizie, dilatarea pupilelor, moarte
prin asfixie. Evoluţia simptomatică este fulgerătoare în majoritatea cazurilor. Nu
există un antidot specific. Se recomandă spălături gastrice, tanin, cărbune în soluţie
de apă iodată 1%, ulei de ricin, decoct mucilaginos de nalbă, orez, in. În convulsii se
administrează morfină sub cutanat, clisme cu cloralhidrat, tonice generale,
vasodilatatoare şi antispastice (atropină cu adrenalină).
Produsul de omag are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Se întrebuinţează mai rar din cauza toxicităţii şi administrarea se face numai la
prescripţia medicului.
Prin conţinutul său în aconitină, tuberculul de omag este un modificator al
sistemului nervos central. Produsul acţionează asupra centrului respirator şi al celui
termoreglator. Pentru aceste acţiuni este utilizat, sub formă de tinctură, ca
antinevralgic, anticongestiv, stimulent respirator, hipotermizant. Se administrează în
gripe, guturai, nevralgii de trigemen, congestii pulmonare cu tuse, pneumonii,
laringite acute, sciatică, ticuri dureroase ale feţei. Aplicate local, preparatele de omag
produc senzaţie de căldură şi apoi impresia de anestezie şi furnicături, ca urmare a
excitaţiei terminaţiilor nervoase.
Uz intern. Administrarea produsului se face numai la prescripţia medicului. Se
administrează ca analgezic, anticongestiv, stimulent respirator, hipotermizant sub
formă de tinctură, cu un conţinut de 0,05 g aconitină la 100 ml alcool.
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 ml,
animale mici (pisici, câini, păsări) 2 – 5 picături.
Uz extern. Empiric, pentru tratarea plăgilor cu larve se administrează:

a. decoct din tubercul ras şi frunze de omag, cu care se spală rana. Acesta se
obţine astfel: 3 – 5 g produs la 350 ml apă. Se fierbe 2 – 3 minute la foc
domol. Se strecoară. Se răceşte. Se foloseşte.
b. unguent preparat din 5 g pulbere de tubercul uscat de omag amestecat cu
100 g untură de porc. Se aplică pe rana spălată.
Pentru combaterea păduchilor la vite, acestea se şterg cu o cârpă înmuiată în decoct
de omag dimineaţa şi seara, timp de mai multe zile, până dispar ectoparaziţii.
Decoctul se prepară astfel: din 5 g produs la 250 ml apă. Se fierbe 2 – 3 minute la
foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se foloseşte. Se lasă să se zvinte pielea
animalului, după care se spală cu apă călduţă, curată sau în care s-a adăugat 500 ml
infuzie de muşeţel.
Aconitum tauricum omag

iarbă rea, iarba-bubei, iarba- analgezic, antinevralgic, tinctură,
coifului, iarba-fierului, iarba- anticongestiv, stimulent respirator, tubercul decoct,
jermiloi, năpşor, omac, toaie hipotermizant, insecticid unguent
OREZUL
Oryza sativa L. – Fam. Gramineae
Orezul este o specie de plante originară din Asia de Sud. Planta emite pretenţii foarte
mari faţă de temperatură şi, mai ales, faţă de apă. Orezul valorifică diferite soluri ca
textură şi grad de fertilitate.
Descrierea plantei.
Orezul este o plantă alimentară, ierboasă, anuală, înaltă până la 130 cm. În pământ
posedă rădăcină firoasă, cu numeroase canale aerifere. Tulpina, pai, este cilindrică,
goală în interior. Frunzele, liniare, au tecile lungi.
Organul utilizat.
De la orez se folosesc boabele – Oryza sativa fructus – care se recoltează toamna.
Recoltare. Uscare.
Orezul se recoltează la maturitate. Boabele de orez se depozitează în încăperi uscate,
Principii active.
Boabele de orez conţin amidon, proteine, substanţe neazotate, celuloză, grăsimi,
calciu, fosfor, fier, potasiu, sodiu, sulf, magneziu, mangan, clor, iod, zinc, fluor.
Produsul de orez are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Principiile active, conţinute de boabele de orez, conferă proprietăţi energetice,
constructoare, antihemoragică, astringente, emoliente, antidiareice, diuretice cu
eliminare de uree. Se recomandă administrarea în uz intern, sub formă de decoct, în

surmenaj fizic, în azotemie, în diaree, colite de fermentaţie.
Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, enteritelor hemoragice se
administrează:
a. infuzie din 100 g cariopse (boabe) peste care se toarnă 1000 ml apă
clocotită. Se acoperă 60 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal.
b. decoct din 50 – 100 g cariopse (boabe) peste care se toarnă 1000 ml apă.
Se fierbe 15 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se
animale mari (cabaline, taurine) 0,5 – 1 Kg,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,200 – 0,350 Kg,
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,025 – 0,050 Kg.
Administrarea drogului se aplică de 2 – 3 ori pe zi şi se face timp de mai multe zile
până ce animalul se ameliorează sau se vindecă.
Uz extern. Pentru tratarea eczemelor şi altor boli de piele se aplică:
a. cataplasme din făină de orez şi apă,
b. pudrarea locului afectat cu făină de orez.
Oryza sativa orez

populare ale plantei utilizat administrare
energetic, constructor, antihemoragic, infuzie,
astringent, emolient, antidiareic, diuretic cu fruct decoct,
eliminare de uree cataplasme
ORZUL
Hordeum vulgare L. – Fam. Gramineae
Orzul este o specie de plantă originară din Tibet. Planta este rezistentă la temperaturi
mici. Preferă soluri cu textură mijlocie, luto-nisipoase, nisipo-lutoase, fertile.
Descrierea plantei.
Orzul este o plantă alimentară, furajeră, industrială, ierboasă, anuală, cu înălţime de
30 – 150 cm. În pământ posedă rădăcină firoasă, puţin dezvoltată. Tulpina, pai, are 5
– 7 internodii. Frunzele sunt liniare, verzi – pal, glabre. Spicul este lung de 4 – 13 cm.
Organul utilizat.
De la orz se folosesc fructele – Hordeum vulgare fructus – care se recoltează în iulie
– august.
Recoltare. Uscare.
Orzul se recoltează la maturitate. Boabele de orz se depozitează în încăperi uscate,
Principii active.
Bobul de orz conţine apă, amidon, proteine, grăsimi, multe substanţe neazotate,
celuloză, fosfor, potasiu, siliciu, magneziu, calciu, fier.
Produsele de orz au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active conferă acţiune emolientă, de tonic al sistemului nervos, tonic
cardiac, stimulator digestiv, drenor hepatic, antidiareic, antihemoragic, antiinflamator.
Preparatele de orz se recomandă, sub formă de decoct, în gastroenterite, enterite
hemoragice, indigestii, în regimuri dietetice.
Pentru tratarea gastroenteritelor, enteritelor hemoragice, indigestiilor, în regimuri
dietetice se administrează:
a. decoct din 50 g cariopse (boabe) peste care se toarnă 1000 ml apă. Se

fierbe 30 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal.
b. barbotaj din făină orz 10% şi malţ de orz 10%.
Administrarea drogului se aplică de 2 – 3 ori pe zi şi se face timp de mai multe zile
până ce animalul se ameliorează sau se vindecă.
În mediul sătesc crescătorii de animale folosesc boabele de orz ca hrană pentru
găini în scopul stimulării ouatului.
Hordeum vulgare orz

stimulator digestiv, drenor hepatic,
decoct,
antidiareic, antihemoragic, fruct
barbotaj
antiinflamator, tonic al sistemului nervos
OSUL IEPURELUI
Ononis spinosa L. – Fam. Leguminosae
Osul iepurelui este o specie de plante care creşte în păşuni şi fâneţe mai aride din
regiunea de deal şi se întâlneşte, îndeosebi, în întreaga Transilvanie, în zona colinară
a Olteniei şi a Moldovei (Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea).
Descrierea plantei.
Este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 60 cm, cu tulpina mult ramificată,
ramurile sunt terminate cu spini. Frunzele compuse au 3 foliole. Florile, de culoare
roz, cu dungi mai închise, sunt dispuse spre vârful tulpinii.
Organul utilizat.
De la această plantă se foloseşte rădăcina – Ononidis radix – care se recoltează în
două perioade ale anului: martie – aprilie şi septembrie – octombrie.
Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul, fiind înfipte destul de adânc în pământ.
Se spală bine de pământ, se îndepărtează resturile de părţi aeriene şi se taie în bucăţi
de 5 – 10 – 15 cm. Rădăcinile atacate de insecte, cele seci sau lemnoase sunt
necorespunzătoare şi se îndepărtează. Se usucă la soare, în locuri bine aerisite şi
călduroase, până când la îndoire se rup cu uşurinţă.
Produsul uscat constă din rădăcini de culoare brună, cu şanţuri adânci,
longitudinale, cu gust şi miros amar, aromat, persistent.
Principii active.
Rădăcinile de osul iepurelui conţin flavone, saponine, ulei volatil, substanţe
specifice, săruri minerale.
Produsul de osul iepurelui are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Substanţele specifice şi sărurile minerale îi dau proprietatea de a stimula
secreţiile glandelor, având acţiune diuretică şi depurativă. Produsul este folosit ca
diuretic, favorizând expulzarea calculilor renali şi înlesneşte eliminarea clorurilor.
Acţiunea diuretică, de eliminare a ureei şi clorurilor, se datorează sinergismului
flavonelor cu uleiul volatil şi cu saponinele. Preparatele mai posedă acţiune
antiseptică a căilor urinare şi antihemoragică.
Ca adjuvant, pentru îndepărtarea edemelor, în curele de primăvară, mai ales, în
afecţiunile metabolice, cum ar fi reumatismul şi guta, precum şi în dermatitele
cronice, se administrează produsul sub formă de decoct.
Pentru tratarea cistitei, cistitei hemoragice şi afecţiunilor renale se administrează:
a. infuzie preparată din 50 g de rădăcină uscată şi bine mărunţită la 500 ml
apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute pentru a infuza. Se strecoară.
b. decoct obţinut din 50 g de rădăcină uscată şi bine mărunţită la 500 ml apă.
Se fierbe 15 – 20 minute la foc mic. Se lasă acoperită şi se strecoară. Se
Doza se poate repeta la 24 ore.
Ononis spinosa osul iepurelui

asudul calului, bobul cocoaşei, caşul diuretic puternic,
iepurelui, ciocul-cioarei, colţul depurativ, antiseptic al infuzie,
rădăcină
iepurelui, dârmotin, lemnie, lingoare, căilor urinare, decoct
pir, sudoarea calului, sălăştioară antihemoragic
OVĂZUL
Avena sativa L. – Fam. Gramineae
Ovăzul este o cereală veche în culturi. Planta emite pretenţii faţă de apă. Nu este
pretenţios faţă de sol, vegetând bine pe soluri lutoase, luto-nisipoase.
Descrierea plantei.
Ovăzul este o plantă furajeră, alimentară, ierboasă, anuală, cu înălţime de 50 – 150
cm. În pământ posedă rădăcină firoasă, profundă. Tulpina, pai, este dreaptă, netedă,
glabră, cu 5 – 7 internodii. La bază este tufos – ramificată. Frunzele, plane, au limbul
uşor răsucit de la dreapta spre stânga. Spicul este lung.
Organul utilizat.
De la ovăz se folosesc fructele (cariopse) – Avena sativa fructus – care se recoltează
la maturitate.
Recoltare. Uscare.
Ovăzul se recoltează la maturitate. Boabele de ovăz se depozitează în încăperi
uscate, curate, dezinfectate, în strat subţire. Se lopătează zilnic până se usucă
complet.
Principii active.
Fructele de ovăz conţin amidon, glucide, proteine, ulei gras, saponine, un alcaloid
(avenină), săruri de calciu, vitamina B1, vitamina B2, nicotinamidă.
Produsul de ovăz are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.

Principiile active conferă preparatelor din ovăz acţiune emolientă, analeptică,
calmantă, cicatrizantă, depurativă, diuretică, hipoglicemiantă, energizantă, fortifiantă,
tonică, de stimulent tiroidian, dietetic, reconfortant, răcoritor.
Pentru tratarea enteritelor, gastroenteritelor, preventiv şi curativ se administrează
decoct preparat din 1000 g boabe (cariopse) de ovăz la 10 l apă. Se fierbe 60 minute
la foc mic. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
animale mari (cabaline, taurine) 1 – 2 porţii pe zi,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) ¼ porţie pe zi.
Pentru tineret se recomandă supe dietetice pregătite din 1000 g făină de ovăz, 3 l
apă caldă (40-500C), 2 g drojdie de bere, 3-5 g sare.Se lasă 6 ore la macerat, apoi se
fierbe 30 minute. Se lasă la răcit şi se administrează.
Doze:
purcei de 3 săptămâni 50 ml pe zi,
viţei 250 ml pe zi.
La vârsta de 2-3 luni, doza se măreşte de 4-5 ori.
În unele zone din ţară, ţăranii administrează în hrană ovăz pentru tratarea de atonie
ruminală, bronşite, emfizem pulmonar, inapetenţă, retenţie placentară la vaci,
stimularea ouatului.
Avena sativa ovăz

emolient, analeptic, calmant, cicatrizant, depurativ, decoct,
diuretic, tonic, hipoglicemiant, fortifiant, fruct supă,
energizant, dietetic, reconfortant, răcoritor boabe
PAPURA
Typha latifolia L. – Fam. Typhaceae
Papura este o specie cosmopolită de plante, care vegetează în ape stagnante, sau lin
curgătoare, bălţi, la marginea lacurilor, prin mlaştini, în toată ţara (şi este comună în
Delta Dunării).
Descrierea plantei.
Papura este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 1 – 2,5 m. Posedă un rizom gros,
noduros. Tulpina este foliată, iar frunzele sunt liniare, cărnoase, late de 1 – 2 cm.
Florile sunt dispuse în inflorescenţe. Spicul femel şi cel mascul se ating.
Organul utilizat.
De la papură se folosesc spicele florale – Typhae flores – în perioada iulie-august.
Recoltare. Uscare.
Spicele florale se recoltează în perioada înfloritului. Timpul cel mai bun de recoltare
este între orele 10 – 14, în zilele însorite. Inflorescenţele se taie cu foarfeca sau
cuţitul. Se întind în straturi subţiri în încăperi sau adăposturi curate şi bine aerisite
(poduri, magazii) ferite de razele soarelui. Artificial se pot usca în cuptor la
temperatură mai mică de 400C.
Principii active.
Compoziţia chimică a plantei este puţin studiată. Produsul de papură conţine amidon,
acizi graşi, săruri minerale.
Spicele florale de papură se folosesc în medicina veterinară tradiţională, sub formă
de decoct, ca dezinfectant, cicatrizant.
Uz extern. Pentru tratarea rănilor cu larve (viermi) se spală rana cu decoct preparat
din 2 linguri de produs bine mărunţit la 250 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă şi
se lasă 10 minute. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se foloseşte
de câteva ori pe zi.
Typha latifolia papură

băţea, berbecuţ, bot, bucsău, paporă, spice
dezinfectant, cicatrizant decoct
culm, papură de baltă, spetează florale
PĂPĂDIA
Taraxacum officinale Web. – Fam. Compositae
Specie de plante răspândită în toată ţara, din regiunea de câmpie până în zona
subalpină, vegetează în locuri necultivate, păşuni şi fâneţe, la margini de drumuri.
Descrierea plantei.
Păpădia este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 5 – 40 cm, cu rozetă bazală de
frunze lanceolate şi inegal scobite pe margine, tulpina floriferă este goală la mijloc şi
inflorescenţa are culoarea galbenă şi aspect de floare simplă.
Organul utilizat.
De la păpădie se recoltează frunzele – Taraxaci folium – în lunile aprilie – iunie şi
rădăcinile – Taraxaci radix – în perioada iulie – octombrie.
Frunzele de păpădie se culeg cu mâna prin rupere. Pentru uscare, ele se întind în strat
subţire, la umbră, în şoproane, poduri şi încăperi bine aerisite. Uscarea prea înceată
le înnegreşte.
Produsul obţinut este constituit din frunze uscate, care trebuie să rămână verzi la
culoare, să fie lipsite de miros şi să aibă gust amar.
Cu cazmaua sau sapă se recoltează rădăcinile, care se scutură de pământ şi se
spală repede în jet de apă, se aleg dintre ele şi se înlătură cele seci şi cioturile. Se
usucă la soare sau, pe timp ploios, în poduri cu acoperiş de tablă şi bine aerisite.
Rădăcinile uscate prezintă de-a lungul lor zbârcituri, la exterior sunt colorate în
cafeniu – închis, iar la interior sunt galbene în zona cilindrului central şi albe spre
margini.
Principii active.
Produsele de păpădie conţin un principiu amar specific, vitaminele A, B, C şi D,
zaharuri, pectine, iar rădăcinile inulină, tanin, colină, acizi organici.
Produsele de păpădie au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Păpădia se administrează ca adjuvant al reechilibrării glandulare în toate
afecţiunile unde există un dezechilibru glandular. Produsul posedă efect tonic,
ruminator.
Pentru stimularea digestiei se administrează:
a. infuzie preparată din 5 g frunze uscate şi mărunţite de păpădie sau 3 g
rădăcină uscată şi bine mărunţită peste care se toarnă 100 ml apă clocotită.
Se acoperă şi se lasă 20 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se
b. decoct obţinut din 5 g frunze uscate şi mărunţite de păpădie sau 3 g
rădăcină uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 – 10
minute la foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin
breuvaj bucal.
c. pulbere de frunze sau de rădăcină de păpădie.
În ţinutul Dornelor este obiceiul de a se amesteca în hrana oilor păpădie pentru
stimularea poftei de mâncare.
Taraxacum officinale păpădie

floarea broaştei, floarea găinii, floarea mălaiului,
infuzie,
floarea sorului, floarea turcului, flori galbene, guşa tonic, ruminator frunze,
decoct,
găinii, ochiul boului, pana vizigoiului, papadea, rădăcină
pulbere
lilicea, papalungă, părăsita găinilor, niparticli
PĂPĂLĂUL
Physalis alkekengi L. – Fam. Solanaceae
Păpălăul este o specie de plante care vegetează prin tufărişuri, margini de pădure,
rarişti de pădure, plantaţii de salcâm, întâlnindu-se în regiunile de câmpie şi de deal.
Descrierea plantei.
Păpălăul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 60 cm. Posedă în pământ un
rizom cilindric, subţire. Tulpina este dreaptă, muchiată. Frunzele sunt ovate cu baza
îngustată. Florile, dispuse la subsuoara frunzelor, sunt de un alb spălăcit, cu
vinişoare roşii. Fructul este o bacă sferică, de culoare roşie – portocali, lucioasă.
Organul utilizat.
De la păpălău se folosesc fructele proaspete - Physalis alkekengi fructus.
Recoltare. Uscare.
Fructele se recoltează la maturitate fiziologică şi se utilizează în stare proaspătă.
Principii active.
Fructele de păpălău conţin acid citric, substanţe amare, dintre care fisalina este mai
importantă, mucilagii, glucide. Printre alcaloizii toxici din plantă se numără şi
solanina.
Atenţie! Toată planta este toxică, cu excepţia fructelor.
Fructele au utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională, ca febrifug,
diuretic, laxativ, antiinflamator. Favorizează eliminarea uraţilor, nisipului.
Uz intern. Empiric pentru tratarea antraxului şi febrei aftoase se recomandă decoctul
de păpălău, care se prepară din 20 g fructe la 500 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se
acoperă 20 – 25 minute. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea febrei aftoase se spală locurile afectate cu decoct obţinut
din 30 g fructe la 900 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se acoperă 20 – 25 minute. Se
strecoară şi se foloseşte
Physalis alkekengi păpălău

băscuţă de roşeaţă, boborică, boborea, bobosilii,
febrifug,
cucurbeţică, cireaşa evreilor, dălac, fusui sălbatec,
diuretic, laxativ, fructe decoct
go-goaşe, gheorghinar, iarba bubei, măsălare,
antiinflamator
papală, păpălăi, papere
PĂTLAGINA
Plantago lanceolata L., P. media L., P. major L. – Fam. Plantaginaceae
Sub denumirea de pătlagină se cunosc trei specii de plante. Sunt răspândite în toată ţara, pe
margini de drumuri, în păşuni, buruienişuri, în culturi, din câmpie şi până în zona alpină.
Descrierea plantei.
Sunt plante ierboase, perene, înalte de 10 – 40 cm, cu frunze ovate (Plantago major, P.
media) sau lanceolate (Plantago lanceolata), au tulpini florifere drepte cu inflorescenţe de
tip spic.
Organul utilizat.
De la speciile de pătlagină se recoltează frunzele – Plantaginis folium – din mai până în
octombrie, fie separat, de la fiecare dintre cele trei specii, fie în amestec.
Recoltarea se face după ce se ridică roua, în zile uscate, ridicând frunzele, prinzându-le cu
o mână şi tăind întreaga rozetă cu secera sau cuţitul. Se îndepărtează tulpinile, frunzele
galbene şi cele atacate, apoi se întind în strat subţire, la umbră, în încăperi bine aerisite.
Produsul uscat are culoare verde, nu are miros, iar gustul este uşor amar şi acrişor.
Principii active.
Frunzele de pătlagină conţin mucilagii, vitaminele K, C, A, tanin, acizi organici, pectine,
flavone.
Produsul de pătlagină prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Frunzele de pătlagină reprezintă un produs vegetal, care este emolient, uşor
hemostatic şi astringent. Datorită acestor proprietăţi, frunzele de pătlagină sunt utilizate ca
cicatrizant şi vulnerar, ca astringent în stări inflamatorii ale căilor respiratorii, ale tractului
gastrointestinal. Ele fluidifică secreţiile bronhice, ajutând la eliminarea lor. Are în acelaşi
timp şi o acţiune de calmare a tusei de diferite origini şi a astmului bronşic.
Pătlagina are proprietăţi utile în tratamentul ulcerului, având acţiune cicatrizantă.

Vitamina K, conţinută în frunze, imprimă proprietăţi hemostatice.
Extern, se foloseşte, sub formă de băi, în tratamentul ulcerului varicos, în ulceraţii ale
pielii, sub formă de băi locale şi comprese în conjunctivită, blefarită datorită proprietăţilor
cicatrizante şi antiinflamatorii ale pătlaginii. Tot datorită proprietăţilor antiinflamatorii,
pătlagina are efect satisfăcător în tratarea înţepăturilor de insecte.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor, în catar laringo-traheal, diaree se administrează:
a. infuzie preparată din 20 – 30 g frunze uscate şi mărunţite de pătlagină peste care
se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte.
b. decoct obţinut din 20 – 30 g frunze uscate şi mărunţite de pătlagină la 250 ml
apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal.
c. macerare a 200 frunze proaspete la 2 000 ml apă rece. Se lasă 12 ore la
temperatura camerei. Se strecoară. şi se administrează prin breuvaj bucal.
ameliorează.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor varicoase, conjunctivitelor, blefaritelor se spală locul
afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu:
a. infuzie preparată din 40 g frunze uscate şi mărunţite de pătlagină peste care se
toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 minute, apoi se strecoară.
Se răceşte Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe
zi.
b. decoct obţinut din 40 g frunze uscate şi mărunţite de pătlagină la 250 ml apă. Se
lasă să stea 5 minute în apă rece, apoi se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se
strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori
pe zi.
c. cataplasme cu frunze proaspete de pătlagină tocate mărunt şi amestecate cu unt
proaspăt. Alifia se aplică pe locul afectat şi se leagă cu un bandaj.
Administrarea drogului se face de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul
se vindecă sau se ameliorează.
Empiric, pentru tratarea artritelor, tendinitelor, bursitelor, miozitelor, edemelor la
picioare se aplică pe locul afectat:
a. cataplasme cu frunze de pătlagină tocate sau pisate,
b. alifie preparată din 100 g unt proaspăt amestecat cu frunze de pătlagină tocate
sau pisate. După ce unguentul este aplicat, se leagă locul respectiv cu un bandaj.
Plantago lanceolata, pătlagină

P. major, P. media,
emolient, expectorant, infuzie, decoct,
iarbă de tăietură, limba oii, iarbă de
cicatrizant, antihemoragic, frunze unguent,
cale, limba broaştei
antiseptic cataplasmă
PĂTRUNJELUL
Petroselinum sativum Hoffm. – Fam. Umbelliferae
Pătrunjelul este o specie de plante originară din regiunea mediteraneană. În România
se cultivă în toate zonele. Planta este rezistentă la temperaturi scăzute. Emite
pretenţii faţă de lumină şi faţă de apă în anumite faze de dezvoltare a plantei. Preferă
soluri afânate, fertile, cu textură uşoară sau mijlocie.
Descrierea plantei.
Pătrunjelul este o plantă aromatică, ierboasă, bienală, înaltă de până la 130 cm.
Rădăcina este pivotantă, conică cu miros plăcut, aromatic. Tulpina cilindrică, uşor
striată, ramificată de la bază. Frunzele sunt lung – peţiolate şi fidate. Florile, albe –
verzui, sunt grupate în inflorescenţe compuse. Fructele sunt mici şi ovale.
Organul utilizat.
De la pătrunjelul se folosesc rădăcina – Petroselinum sativum radix – care se
recoltează în lunile octombrie – noiembrie, frunzele – Petroselinum sativum folium –
care se recoltează primăvara şi fructele – Petroselinum sativum fructus – în perioada
iulie – august.
Recoltare. Uscare.
Frunzele de pătrunjel se recoltează prin tăiere cu foarfeca, înainte de înflorire, după
ce s-a ridicat roua, pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat la umbră,
de preferinţă în poduri acoperite cu tablă.
Rădăcinile de pătrunjel se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de

resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede
într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente, cele groase se despică. Se
usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi
încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C.
Fructele se recoltează când ajung la maturitate, numai dimineaţa sau seara, iar ziua
numai pe timp noros, pentru a nu se scutura. Fructele se depozitează în încăperi
uscate, curate, dezinfectate, în strat de 10 cm. Se lopătează zilnic până se usucă
complet.
Principii active.
Frunzele de pătrunjel conţin ulei volatil în compoziţia căruia intră apiolul, vitamina
A, vitamina B1, vitamina C (200 mg%), acid folic, săruri minerale.
Rădăcina pătrunjelului conţine proteine, hidraţi de carbon, ulei volatil, ulei gras,
flavone (în special, apiozida şi luteozida), vitamina A, vitamina B1, vitamina B2,
vitamina C, niacin, sodiu (600 mg%), potasiu (145 mg%), calciu (75 mg%), fosfor,
fier.
Atenţie! Dozele prea mari în tratamentul intern pot determina intoxicarea
animalului. Intoxicarea se manifestă prin colici, timpanism, urticarie, tuse, congestie
pulmonară care trece în faza de edem pulmonar. Primele semne apar la 2-3 ore după
breuvajul bucal. Se intervine cu tratament simptomatic.
Produsele de pătrunjel au utilizări în medicina veterinară cultă şi tradiţională. În
medicina populară, produsele de pătrunjel se folosesc pentru tratarea rănilor greu
vindecabile, ca diuretic, stomahic, în badijonări ale mucoasei bucale.
În medicina cultă se indică ca diuretic, nefetrolitic.
Rădăcina pătrunjelului este un diuretic de valoare, recomandat în afecţiuni renale,
cu deosebire în litiaze. Important este faptul că posedă şi efect declorurant (cu
acţiune favorabilă în edeme cardiorenale), precum şi în eliminarea uraţilor. De
asemenea, are un rol tonic – aperitiv, fiind un stimulent general şi nervin. Prezintă
remarcabile proprietăţi antixeroftalmice, antirahitice şi antianemice.
Frunze. Intern. Sunt de mult cunoscute proprietăţile sale febrifuge, iar sub raportul
acţiunii emenagoge este una dintre cele mai active plante. Deşi mai moderate decât
la rădăcini, şi la frunze se manifestă proprietăţile diuretice – depurative. Frunzele de
pătrunjel sunt un stimulent general, antianemic şi antirahitic, ca şi un tonic nervin.
Ca stimulente, ele acţionează şi asupra musculaturii netede a organelor interne, fiind
indicate în toate cazurile de atonie digestivă, a vezicii biliare, cu efect colagog.
Calmează colicii acestor organe. Asupra aparatului circulator acţionează ca
vasodilatatoare şi în reglarea circulaţiei capilare. Au şi efect antihelmintic, în
combaterea oxiurilor. Extern. Pentru efectul antiinflamator se recomandă în iritaţii
ale pielii, contuzii, echimoze, înţepături de insecte, ca şi în inflamaţii ale ochilor. De
asemenea posedă şi efect antiparazitar.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor, stimulent în creşterea
tineretului se administrează infuzie preparată din 5 – 10 g frunze sau rădăcină de
pătrunjel uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 20
– 25 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal.
Pentru tratarea atoniei ruminale crescătorii de vite prepară un amestec de lapte acru
şi frunze de pătrunjel tocate mărunt. Se administrează prin breuvaj bucal.
Pentru tratarea constipaţiei se recomandă un decoct obţinut din 10 g frunze tăiate
mărunt, 10 g rădăcină la 500 ml apă rece. Se fierbe 20 – 25 minute. Se acoperă 15 –
20 minute şi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se amestecă cu 3 – 5 căţei de
usturoi. Se administrează prin breuvaj bucal.
Pentru stimularea ouatului la găini se dau frunze de pătrunjel tocate mărunt în
amestec cu făină de orz sau de porumb.
Uz extern. Pentru combaterea ectoparaziţilor se unge animalul cu o alifie preparată
din 10 g fructe de pătrunjel amestecate cu 90 g untură de porc. Se lasă amestecul 4-5
ore. Apoi se unge animalul pe o parte a corpului, iar a doua zi cealaltă parte.
Pentru tratarea tricofiţiei se indică un decoct concentrat obţinut din 20 g frunze de
pătrunjel tăiate mărunt şi 10 g de cimbru la 100 ml apă rece. Se fierbe 20 – 25
minute. Se acoperă 15 – 20 minute şi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se spală
plăgile tricofitice folosindu-se un tampon de vată sau un pansament steril.
Petroselinum sativum pătrunjel

cicatrizant, diuretic,
rădăcină, infuzie,
nefetrolitic, stomahic,
buruiana sărăciei, pătrinjel frunze, decoct,
emolient, tonic – aperitiv,
fructe unguent
stimulent general, antiparazitar
PĂTRUNJELUL DE CÂMP
Pimpinella saxifraga L. – Fam. Umbelliferae
Pătrunjelul de câmp este o specie de plante, care vegetează în fâneţe şi locuri pietroase, din
regiunea de câmpie până la munte.
Descrierea plantei.
Pătrunjelul de câmp este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 15 – 60 cm. Rădăcina este
pivotantă, cu miros respingător. Tulpina în partea inferioară este puţin păroasă. Frunzele
sunt penat – sectate. Florile albe sunt grupate în inflorescenţe compuse. Fructele sunt
glabre şi ovoidale.
Organul utilizat.
De la pătrunjelul de câmp se recoltează frunzele – Pimpinella saxifraga folium – în lunile
iulie-septembrie, rădăcina – Pimpinella saxifraga radix – care se recoltează în perioada
octombrie – noiembrie şi fructele – Pimpinella saxifraga fructus – în iulie-august.
Recoltare. Uscare.
Frunzele de pătrunjel de câmp se recoltează prin tăiere cu foarfeca, înainte de înflorire,
după ce s-a ridicat roua, pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat la umbră,
de preferinţă în poduri acoperite cu tablă.
Rădăcinile de pătrunjel de câmp se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă
de resturi vegetale (părţile aeriene) şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede
într-un curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente, cele groase se despică. Se usucă
întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite.
Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură de 40 – 500C.
Fructele de pătrunjel de câmp se recoltează aproape de maturitatea fiziologică, numai
dimineaţa sau seara, iar ziua numai pe timp noros, pentru a nu se scutura. Fructele se
depozitează în încăperi uscate, curate, dezinfectate, în strat de 10 cm. Se lopătează zilnic

până se usucă complet.
Principii active.
Produsele de pătrunjel de câmp conţin umbeliferonă, pimpinelină, ulei volatil, poliine,
acidul cafeic, acidul clorogenic, saponine, tanin, rezine, acizi organici.
În medicina populară, produsele de pătrunjel de câmp se folosesc pentru tratarea rănilor
greu vindecabile, ca diuretic, stomahic, în badijonări ale mucoasei bucale.
În medicina cultă se indică, sub formă de infuzie, în tratamentul afecţiunilor renale, a
faringitelor (şi ca gargară), a laringitelor, bronşitelor, ca diuretic, nefetrolitic, emolient,
cicatrizant, antiparazitar, ca stimulent în creşterea tineretului.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor renale, cistitelor şi ca stimulent în creşterea
tineretului se administrează infuzie preparată din 10 g rădăcină de pătrunjel de câmp uscate
şi mărunţite sau 5 g fructe de pătrunjel de câmp peste care se toarnă 100 ml apă clocotită.
Se acoperă 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal.
Pentru tratarea atoniei ruminale crescătorii de vite prepară un amestec de lapte acru şi
frunze de pătrunjel de câmp tocate mărunt. Se administrează prin breuvaj bucal.
Pentru tratarea plămânului emfizematos se recomandă un decoct obţinut din 10 g
rădăcină de pătrunjel de câmp la 250 ml apă rece. Se fierbe 25 minute. Se acoperă 15 – 20
minute şi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se administrează prin breuvaj bucal.
ameliorează.
Uz extern. Pentru combaterea ectoparaziţilor se unge animalul cu un unguent preparat din
10 g fructe de pătrunjel de câmp amestecate cu 90 g untură de porc. Se lasă amestecul 4-5
ore. Apoi se unge animalul pe o parte a corpului, iar a doua zi cealaltă parte.
Pentru tratarea tricofiţiei se indică un decoct concentrat obţinut din 20 g frunze de
pătrunjel de câmp tăiate mărunt şi 10 g de cimbru la 100 ml apă rece. Se fierbe 20 – 25
minute. Se acoperă 15 – 20 minute şi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se spală
plăgile tricofitice folosindu-se un tampon de vată sau un pansament steril. Administrarea
drogului se face de 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se
ameliorează.
Pimpinella saxifraga pătrunjel de câmp

cicatrizant, diuretic,
rădăcină, infuzie,
nefetrolitic, emolient, tonic-
buruiana sărăciei, pătrinjel frunze, decoct,
aperitiv, stomahic, stimulent
fructe unguent
general, antiparazitar
PEDICUŢA
Lycopodium clavatum L. – Fam. Lycopodiaceae
Pedicuţa este o specie de ferigi care vegetează pe coaste, prin păduri umede, păşuni
umede, zone pietroase, întâlnindu-se în regiunile montană şi subalpină.
Descrierea plantei.
Pedicuţa este o plantă ierboasă, perenă. Tulpina este târâtoare, lungă de 5 – 100 cm,
cu ramuri arcuite de 5 – 15 cm, ramificate dichotomic. Frunzele sunt mici, întregi,
foarte dese.
Organul utilizat.
De la pedicuţă se recoltează partea aeriană – Lycopodii herba – în iulie – august.
Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca, după ce s-a ridicat roua,
pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat la umbră, de preferinţă în
poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 –
500C.
Culoarea trebuie să rămână verde şi după uscare, gustul dulceag, astringent, iar
mirosul lipseşte.
Principii active.
Produsul de pedicuţă conţine alcaloizi, din care mai importanţi clavatina, licopodina.
Preparatul mai conţine flavone, acizi graşi, fitosteroli.

Partea aeriană a pedicuţei are importanţă terapeutice în medicina veterinară
tradiţională, fiind utilizată pentru tratarea râiei (având efect antiparazitar), eczemelor,
diverselor dermatoze.
Uz extern. Pentru tratarea eczemelor umede şi a diverselor dermatoze se tamponează
locul afectat cu un amestec de pulbere de plantă cu oxid de zinc.
Empiric, în anumite zone din ţară se tratează animalele de râie prin spălarea sau
tamponarea corpului cu decoct de pedicuţă, care se prepară dintr-o lingură de produs
bine mărunţit la 150 ml apă clocotită. Se fierbe 15 minute. Se acoperă 15 – 20
minute. Se strecoară şi se foloseşte.
Lycopodium clavatum pedicuţă

brădişor, brâncă, brâul vântului, bunceag, cicatrizant,
partea decoct,
chindicuţă, chedicuţă, muşchi de pământ, comăţel, antiseptic,
aeriană pulbere
pedică, brânca ursului, cornişor, talpa ursului antiparazitar
PELINUL
Artemisia absinthium L. – Fam. Compositae
Extrem de pretenţios la condiţiile de mediu (dar rezistă la secetă), pelinul creşte pe
terenuri aride, pietroase, în locuri necultivate, pe lângă canale de irigaţii, la marginea
drumurilor, a gardurilor, mai ales, în zona de câmpie.
Descrierea plantei.
Pelinul este o plantă ierboasă, perenă, robustă, înaltă de 50 – 120 cm. În pământ
posedă rădăcină lemnificată, ramificată. Tulpina este dreaptă, cilindrică, fin striată,
cu frunze sesile, dipenat-sectate, cu segmente fine, lanceolate, verzi-cenuşii pe faţa
superioară, argentii – cenuşii pe faţa inferioară, datorită perilor deşi şi mătăsoşi.
Tulpinile sterile poartă frunze lung-peţiolate, tripenat-sectate. Florile, de culoare
galbenă, sunt grupate în inflorescenţe globuloase.
Organul utilizat.
Drogul este constituit din partea aeriană a pelinului – Absinthii herba – recoltat în
Recoltarea se face la înflorirea deplină a pelinului, cu secera, cosorul sau foarfeca, în
zilele cu timp uscat, spre amiază. Uscarea se face la umbră, în şoproane, locuri
adăpostite, dar curate şi bine aerisite. Se întoarce la început zilnic, apoi mai rar.
Produsul uscat este constituit din tulpini cenuşii-argintii, frunze verzi – cenuşii pe
faţa superioară, cenuşii – argintii pe cea inferioară, flori galbene, cu miros
caracteristic amărui şi gust aromat, foarte amar.
Principii active.
Pelinul are un bogat conţinut de potasiu şi nitraţi, ulei volatil, substanţe amare.
Atenţie! Supradozarea determină stări toxice manifestate prin amauroză,
surescitare generală, nelinişte frică, creşterea bruscă a temperaturii, contracţii
convulsive, tremurături musculare, convulsii clonice, opistotonus, transpiraţie
abundentă. Evoluţia acută durează 3-5 ore, sfârşind cu moartea. Se intervine în
evacuarea prin sifonaj a tubului digestiv, cu calmante, cloralhidrat „per os” în
mucilagiu sau clisme, tonice generale, cafeină, ulei camforat, pilocarpină, comprese
reci pe corp. În formele cronice, după evacuarea tubului digestiv, se administrează
prin breuvaj bucal 15-30 g permanganat de potasiu, 60-100 g bicarbonat de sodiu şi
Planta are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Pelinul se foloseşte ca tonic amar, stomahic, ruminator. Pelinul posedă şi o acţiune
antimicrobiană.
Pentru tratarea indigestiilor, în atonia prestomacelor se administrează:
a. infuzia de pelin, care se prepară din 2 g parte aeriană uscată şi mărunţită
sau pulbere din plantă peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. După 20
minute de repaus şi acoperită infuzia se strecoară (se filtrează prin tifon
dublu sau triplu, în cazul pulberii), se răceşte şi se administrează prin
breuvaj bucal.
b. pulbere de plantă obţinută prin uscare şi fărâmiţată.
c. tinctura se prepară din 30 g parte aeriană uscată şi mărunţită, care se
macerează în 100 ml alcool de 30 – 40 grade, timp de 7 zile. Se agită
sticla zilnic pentru omogenizare. Se strecoară şi se foloseşte.
animale mari (cabaline, bovine) 1 – 3 – 8 ml,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 – 2 ml,
Planta transmite miros specific cărnii şi laptelui.
Artemisia absinthium pelin

pelin alb, pelin brun, pelinaş, lemnul tonic amar, infuzie,
partea
Domnului, pelin bun, iarba-fecioarelor, pelin stomahic, ruminator, tinctură,
aeriană
verde, pelin negru antimicrobian pulbere
PELINUL NEGRU
Artemisia vulgaris L. – Fam. Compositae
Pelinul negru, cunoscut şi sub numele de pelinariţă, se întâlneşte de la câmpie până
în zona muntoasă. Pretenţios la condiţiile de mediu (dar rezistă la secetă), pelinul
creşte pe terenuri aride, pietroase, în locuri necultivate, pe lângă canale de irigaţii, la
marginea drumurilor, a gardurilor.
Descrierea plantei.
Pelinul negru este o plantă ierboasă, perenă, robustă, înaltă de 50 – 150 cm. În
pământ posedă rizom multicapitat, continuat cu rădăcina abundent-ramificată.
Tulpina este cilindrică striată, nuanţată în roşu, adesea, glabră, ramificată. Ea poartă
frunze dublu-sectate în partea ei inferioară şi frunze simplu-penate, în rest. Frunzele
sunt pe faţa superioară glabre, verzi-închis pe faţa inferioară alb-tomentoase. Florile,
de culoare galbenă, tubuloase, sunt grupate în inflorescenţe.
Organul utilizat.
Drogul este constituit din partea aeriană a pelinariţei – Absinthii herba – recoltat în
Recoltarea se face la înflorirea deplină a pelinului negru, cu secera, cosorul sau
foarfeca, în zilele cu timp uscat, spre amiază. Uscarea se face la umbră, în şoproane,
locuri adăpostite, dar curate şi bine aerisite. Se întoarce la început zilnic, apoi mai rar.
Produsul uscat este constituit din tulpini cenuşii-argintii, frunze verzi – cenuşii pe
faţa superioară, cenuşii – argintii pe cea inferioară, flori galbene, cu miros
caracteristic amărui şi gust aromat, foarte amar.
Principii active.
Pelinul negru are un bogat conţinut de potasiu şi nitraţi, ulei volatil, substanţe amare,
cetone.
Atenţie! Supradozarea determină stări toxice manifestate prin amauroză,
surescitare generală, nelinişte frică, creşterea bruscă a temperaturii, contracţii
convulsive, tremurături musculare, convulsii clonice, opistotonus, transpiraţie
abundentă. Evoluţia acută durează 3-5 ore, sfârşind cu moartea. Se intervine în
evacuarea prin sifonaj a tubului digestiv, cu calmante, cloralhidrat „per os” în
mucilagiu sau clisme, tonice generale, cafeină, ulei camforat, pilocarpină, comprese
reci pe corp. În formele cronice, după evacuarea tubului digestiv, se administrează
prin breuvaj bucal 15-30 g permanganat de potasiu, 60-100 g bicarbonat de sodiu şi
Planta are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Pelinul negru se foloseşte ca tonic amar, stomahic, ruminator, antiparazitar extern.
Pelinul posedă şi o acţiune antimicrobiană.
Pentru tratarea indigestiilor, ca stimulent al secreţiei gastrice, în atonia prestomacelor
se administrează:
a. infuzia de pelin negru, care se prepară din 2 g partea aeriană uscată şi
mărunţită sau pulbere de plantă peste care se toarnă 100 ml apă clocotită.
După 20 minute de repaus şi acoperită infuzia se strecoară (se filtrează
prin tifon dublu sau triplu, în cazul pulberii), se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal.
b. pulbere de plantă obţinută prin uscare şi fărâmiţată.
c. tinctura se prepară din 30 g partea aeriană uscată şi mărunţită, care se
macerează în 100 ml alcool de 30 – 40 grade, timp de 7 zile. Se agită
sticla zilnic pentru omogenizare. Se strecoară şi se foloseşte.
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,5 – 1 – 2 ml,
Planta transmite miros specific cărnii şi laptelui.
Artemisia vulgaris pelin negru

pelinariţă, iarbă bărboasă, mături, pelin tonic amar, stomahic, infuzie,
partea
de câmp, pelin păsăresc, pelin sterp, ruminator, antimicrobian, tinctură,
aeriană
peliniţă neagră, pelinul-calului, ştir negru antiparazitar extern pulbere
PEPENELE VERDE
Citrulus lanatus (Thunb.) Matsumura et Nakai – Fam. Cucurbitaceae
Pepenele verde, bine cunoscut şi sub denumirea de harbuz sau lubeniţă, este o specie
de plante originară din Africa. În România se cultivă pe suprafeţe apreciabile. Planta
este foarte pretenţioasă faţă de temperatură şi lumină. Vegetează bine pe soluri cu textură
nisipoasă sau luto-nisipoasă, bine drenate, afânate.
Descrierea plantei.
Pepenele verde este o plantă alimentară, ierboasă, anuală. În pământ posedă rădăcină
ce pătrunde adânc în sol (1 – 2 m), bogat ramificată. Tulpina este târâtoare, lungă,
foarte ramificată, goală în interior, cu peri şi cârcei ramificaţi. Frunzele sunt penat
sectate, mari de peste 20 cm, diametru. Florile au culoarea galbenă – pal. Fructul,
peponidă, are formă sferică sau ovală. Pulpa fructului este zemoasă, dulce.
Organul utilizat.
De la pepenele verde se folosesc coaja fructelor – Citrullus lanatus cortex – şi
seminţele lor – Citrullus lanatus semen – care se recoltează în lunile august –
septembrie.
Recoltare.
Pepenii verzi se recoltează când aceştia ajung la maturitatea fiziologică.
Principii active.
Miezul harbuzului conţine apă (95 %), protide, zaharuri, acizi organici, potasiu (60
mg %), sodiu, calciu (5 mg %), fosfor, fier, vitamina A, vitamina B1, vitamina B2,
niacin, vitamina C.
Produsul de pepene verde are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active conferă produsului acţiune depurativă, antihemostatică, ajută la
expulzarea placentei la vite.
Empiric, în unele zone, pentru expulzarea placentei se administrează vacilor tărâţe în
amestec cu coajă de pepene verde uscată şi măcinată şi/sau tărâţe în amestec cu
seminţe de pepene verde uscate şi măcinate sau suc de miez de pepene verde.
Citrullus lanatus pepene verde

depurativă, antihemostatică, ajută la coaja, în stare
harbuz, lubeniţă
expulzarea placentei la vite seminţe uscată
PICIORUL – COCOŞULUI
Ranunculus acris L. – Fam. Ranunculaceae
Piciorul – cocoşului este o specie de plante comună, care creşte prin pajişti şi fâneţe
umede, şanţuri, turbării, de la câmpie până în regiunea alpină.
Descrierea plantei.
Piciorul – cocoşului este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 60 (80) cm. În
pământ posedă un rizom. Tulpina este dreaptă ramificată, goală în interior. Frunzele
sunt palmat – sectate, peţiolate. Florile sunt mici, de culoare galbenă – aurie.
Organul utilizat.
De la piciorul – cocoşului se recoltează partea aeriană – Ranunculus acris herba.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană a plantei se recoltează la nevoie şi se foloseşte imediat, în stare
proaspătă.
Principii active.
Produsul constituit din părţile aeriene de la piciorul – cocoşului conţin anemonină,
tanin, răşină, flavone. Anemonina are acţiune iritantă, vezicantă şi ulcerantă.
Atenţie! Planta este toxică numai în stare verde. Ea se află în atenţia toxicologilor
veterinari, având în vedere dezvoltarea în masă prin unele culturi de nutreţuri. Ea
provoacă intoxicaţii manifestate prin dureri interne acute, prin râs sardonic,
determinat de contracţia muşchilor mimicii. Se intervine cu lapte în cantitate mare şi
ceaiuri din plante bogate în mucilagii.
Piciorul – cocoşului are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională ca
antispastic bronşic, revulsiv, eupeptic în mamită şi meteorism.
Uz intern. Pentru tratarea meteorismului ruminal recurent (cronic) se administrează
decoct preparat dintr-o lingură de produs de piciorul – cocoşului uscat şi mărunţit la
100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară şi se răceşte. Se amestecă cu 2 ouă
bătute. Se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea mamitei se recomandă decoct obţinut dintr-o lingură de
produs de piciorul – cocoşului uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute. Se
strecoară. Se răceşte şi se spală locurile afectate, iar cu planta se aplică cataplasme.
Administrarea drogului se face de 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce
Ranunculus acris piciorul cocoşului

floare broştească, jap, jebdi, leuştean
antispastic bronşic, revulsiv, partea decoct,
broştesc, ochiul boului, ochiul
eupeptic aeriană cataplasme
broaştei, talpa cocoşului
PIERSICUL
Persica vulgaris Mill. (Prunus persica Sieb. et Zucc.) – Fam. Rosaceae
Piersicul este o specie de plantă originară din China. În România sunt cunoscute
numeroase soiuri, cultivate în regiunea de câmpie şi de deal, îndeosebi, în judeţele:
Constanţa, Ialomiţa, Olt, Dolj, Timiş, Arad, Bihor, Sălaj. Planta este pretenţioasă la
lumină, vegetând bine pe soluri profunde, bine drenate.
Descrierea plantei.
Piersicul este un arbust înalt de până la 6 – 8 m. În pământ posedă rădăcină
superficială. Tulpina prezintă coroană piramidală, de obicei. Frunzele sunt simple,
eliptice, glabre, lung – peţiolate. Florile, solitare, au culoare roz, rar albe. Fructul,
drupă, are formă globuloasă şi sunt mari, cărnoase, zemoase.
Organul utilizat.
De la piersic se folosesc frunzele – Persicarium folium – care se recoltează până în
luna iulie, florile – Persicarium flores – care se culeg în perioada martie – aprilie.
Recoltare. Uscare.
Frunzele de piersic se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Recoltarea se
face pe timp frumos, cel mai bine dimineaţa după ce s-a ridicat roua până la ora 16.
Se usucă la umbră, în locuri umbroase, uscate, bine aerisite, de preferinţă în poduri
acoperite cu tablă în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie.
Recoltarea se face prin tăierea cu foarfeca a florilor de piersic. Momentul optim al
recoltării este dimineaţa, după ce s-a ridicat roua, iar timpul s-a încălzit (după orele 9
– 10). Florile se culeg fără a le strânge cu degetele sau mâna. Petalele strivite îşi
schimbă culoarea în timpul uscării şi apar cu pete cafenii. Se colectează în cutii sau
coşuri căptuşite cu hârtie curată. Uscarea se face pe rame, peste care s-a aşternut
hârtie curată. Se întind în strat foarte subţire. Ramele se aşează în locuri adăpostite
de soare şi de vânt, de preferinţă în poduri, sub acoperişuri de tablă.
Fructele piersicului se culeg la maturitatea fiziologică.
Principii active.
Florile de piersic au în compoziţia lor chimică (puţin studiată) o glicozidă
cianogenetică, care prin distilare cu vapori de apă furnizează o apă aromatică, cu
conţinut de acid cianhidric.
Fructele conţin apă (85 – 89%), protide, glucide, acizi organici, ulei volatil,
vitamina A, vitamina B1, vitamina B2, vitamina C, niacin, sodiu, potasiu, calciu,
fosfor, fier.
Produsele de piersic posedă importanţă terapeutică în medicina veterinară
tradiţională. Principiile active conferă preparatelor proprietăţi cicatrizante,
dezinfectante, antiseptice.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor cu larve (viermi) se spală locul afectat, folosind
un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie preparată dintr-o lingură de
flori de piersic uscate şi mărunţite peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se
acoperă şi se lasă 15 – 20 minute, apoi se strecoară. Se răceşte Se răceşte până la
călduţ. Se strecoară şi se foloseşte. După ce se spală locul afectat, pe rană se aplică
frunze uscate de piersic şi se bandajează.
Pentru tratarea plăgilor vechi, a plăgilor cu larve (viermi)se aplică suc de frunze.
Acestea se zdrobesc bine prin pisare. Se pune peste ele puţină apă cât să le acopere.
Se lasă 15 – 20 minute şi apoi se storc printr-un tifon. Cu sucul obţinut se
badijonează rana.
Persica vulgaris piersic

cicatrizant, dezinfectant, frunze, infuzie,
antiseptic flori cataplasme
PINUL
Pinus sylvestris L. – Fam. Pinaceae
Pinul este o specie de plante care vegetează pe soluri sărace, stânci, turbării, în
pâlcuri sau mici masive, în regiunea montană şi subalpină. Pinul este puţin pretenţios
faţă de climă şi sol, dar preferă regiuni răcoroase. Rezistă la ger şi secetă. Nu suportă
poluarea.
Descrierea plantei.
Pinul este un arbore conifer, răşinos, înalt de până la 40 (50) m. Tulpina este
cilindrică, relativ dreaptă, cu ramuri orizontale. Coroana este piramidală în tinereţe,
apoi devine tabulară. Frunzele, albăstrui sau suriu – verzui, cuprinse câte două în
teacă, sunt aciculare, rigide, uşor răsucite, lungi de 4 – 6 (7) cm.
Organul utilizat.
În scop terapeutic de la pin se recoltează mugurii – Pini turio – primăvara.
Mugurii se culeg cu mâna, unul câte unul, căutându-i pe cei de mărime
corespunzătoare, observând să nu fie deschişi. Se usucă într-un singur strat, subţire,
la umbră, în magazii, şoproane sau poduri acoperite cu tablă. Din timp în timp se
întorc cu grijă, pentru a nu le sfărâma.
Mugurii uscaţi posedă miros aromatic, plăcut şi gust balsamic, de asemenea
plăcut.
Principii active.
Produsul constituit din muguri de pin conţine un ulei volatil format din pinen,
limonen şi silvestren, drept componenţi principali. De asemenea mai conţine o
cantitate apreciabilă de rezină, pinipicrozidă (este un principiu amar), pinitol,
coniferozidă, vitamina C, flavone.
Atenţie! Supradozarea provoacă gastroenterite, enterite hemoragice, vomă, colici,
afecţiuni renale cu oligurie, albuminurie şi hematurie. Şi aplicaţiile externe pot
provoca intoxicaţii prin absorbţie tegumentară. Se intervine cu pansament gastric,
mucilagiu, tratament simptomatic.

Preparatele de pin au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională.
Datorită conţinutului său, produsul este un modificator al secreţiilor bronhice şi
diuretic. Se poate administra în tratamentul bronşitelor, de asemenea, ca antiseptic al
căilor urinare, în tratamentul pielitelor, al cistitelor catarale sau uretrite. După
administrare urina eliminată capătă miros de violete.
Uz intern. Pentru tratarea pielitelor, cistitelor, afecţiunilor căilor respiratorii, mai
ales, pentru cabaline şi câini se administrează.
a. infuzia de muguri de pin, care se prepară din 100 g produs zdrobit peste
care se toarnă 1 000 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se
strecoară. Se lasă la răcit şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. esenţă,
c. diluţie 1/5 LIQUOR PICIS „PER OS”
Dozele de tratament cu infuzie 10%:
animale mari (cabaline, bovine) 3 – 4 – 6 l,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 2 – 3 l,
animale mici (pisici, câini, păsări) 01 – 0,2 l.
Dozele de tratament cu esenţă:
Dozele de tratament cu LIQUOR PICIS „PER OS”:
Uz extern. Pentru tratarea miozitei, stărilor reumatice, efort articular se recomandă
gudron soluţie alcoolică 10%. Se unge locul afectat. Serveşte şi ca unguent pentru
întreţinerea copitelor.
Pinus sylvestris pin

brad de munte, căţuni, chifăr, chin, expectorant, diuretic,
jolcă, luciu, malete, molid, pin de antiseptic, antireumatic, muguri infuzie, sirop
munte, pin roşu antiinflamator
PIPERUL – BĂLŢII
Polygonum hydropiper L. – Fam. Polygonaceae
Piperul – bălţii este o specie de plante răspândită prin locuri umede inundabile şi
mlăştinoase, ajungând până la altitudinea de 1200 m.
Descrierea plantei.
Piperul – bălţii este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de până la 70 cm. Tulpina este
cilindrică, fistuloasă. Toamna capătă o culoare roşietică, îndeosebi în partea
superioară. Frunzele, dispuse altern, au o formă lanceolată, marginea este întreagă şi
suprafaţa glabră. Culoarea lor este verde – deschis, iar în treimea inferioară (a feţei
superioare) se distinge bine o pată violacee în forma literei V. Florile sunt mici, de
culoare roz – verzuie.
Organul utilizat.
De la piperul – bălţii se foloseşte partea aeriană – Poligoni hydropiperis herba – în
perioada iulie – octombrie.
Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca, după ce s-a ridicat roua
(după ora 10), pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat, la umbră, în
încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea artificială se face
în cuptor la temperaturi de 40 – 500C.
Produsul uscat are culoarea verde – roşiatică, fără miros şi cu gust slab astringent.
Principii active.
Preparatele de piperul – bălţii conţin flavone (dintre care mai importante rutozidul,
hiperrozida, ramnazidakemferolul), taninuri, ulei volatil, fitosteroli, vitamina K. Au
mai fost identificaţi acizii formic, malic, valerianic, iar dintre componenţii uleiului
volatil, tadeona şi tadeonalul.
Produsul de piperul – bălţii are utilizări terapeutice în medicina veterinară
tradiţională. Planta este folosită ca antiseptic şi hemostatic, datorită flavonelor şi
vitaminei K. Preparatele se administrează şi pentru proprietatea sa cicatrizantă.
Mod de administrare
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor se administrează:
a. plantă proaspătă pisată, care este aplicată pe rănile deschise. Scopul este de
a opri sângerarea şi de a împiedica insectele să depună ouă, din care să iese
larve.
b. suc de piperul-bălţii, obţinut prin pisarea şi presarea plantei. Cu sucul
obţinut se badijonează rana de 2 – 3 ori pe zi, mai ales, pe vreme caldă,
pentru a împiedica formarea larvelor.
Pentru tratarea rănilor infectate la purcei şi viţei, în urma castrării, se aplică pe
locul afectat:
a. suc de piperul-bălţii,
b. decoct de piperul – bălţii preparat dintr-o linguriţă de produs bine fărâmiţat
la 200 ml apă clocotită. Se acoperă pentru a infuza 15 – 20 minute. Se
strecoară. Se foloseşte.
Polygonum hydropiper piperul bălţii

ardeiul porcului, buruiana jermilor, cânepă de
în stare
apă, iarba purceilor, iarbă iute, iarbă roşie, antiseptic, hemostatic, partea
proaspătă,
piparcă sălbatecă, piper de apă, piper de baltă, cicatrizant aeriană
suc, decoct
piperul broaştei, troscot piperat, troscot roşu
PIRUL
Agropyron repens (L.) Beauv. – Fam. Gramineae
Pirul este o buruiană de cultură, care înţeleneşte terenurile prost întreţinute. Mai
creşte pe coaste uscate, aride, nisipoase, din câmpie şi până în zona montană
inferioară. Zonele cele mai importante sunt: centru şi nordul Moldovei (Bacău,
Neamţ, Botoşani, Suceava) şi Transilvania (Bistriţa-Năsăud, Hunedoara, Harghita,
Covasna, Braşov, dar mai ales, în Cluj şi Sălaj).
Descrierea plantei.
Pirul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 0,2 – 1 (1,50) m, cu rizom de câţiva
metri lungime, ramificat, având o grosime de aproximativ 2mm.
Organul utilizat.
De la pir se recoltează rizomii – Graminis rhizoma – primăvara, începând din martie
până toamna (septembrie – octombrie).
Recoltare. Uscare. Produs obţinut.
Recoltarea rizomilor de pir se face dând cu grapa în urma plugului. Se spală imediat
după recoltare, apoi se zvântă şi se înlătură părţile aeriene. Se usucă la soare sau în
încăperi bine aerisite. După uscare, se freacă cu pânză de sac pentru îndepărtarea
resturilor de rădăcini şi a tecilor de frunze.
Produsul uscat are culoare brună.
Principii active.
Rizomul de pir conţine zaharuri, mucilagii, săruri de potasiu, de siliciu şi fier,
carotenoide, vitamine din complexul B, vitamina A, ulei volatil.
Produsele de pir au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Pirul este cunoscut încă din vechime pentru proprietăţile sale diuretice, lucru
confirmat de medicina modernă. Prin diureza pe care o produce, ameliorează bolile
de rinichi şi vezică, aduce o îmbunătăţire în gută, reumatism, în diferite boli de piele
şi, chiar, în afecţiuni ale ficatului, mărind secreţia biliară.
Pirul posedă acţiune diuretică, depurativă, antibiotică, sudorifică, anticatarală,
stimulent al secreţiei intestinale.
Pentru tratarea nefropatiilor, în bronşectazii, stări „a frigore”, catar cronic intestinal,
catar cronic al căilor respiratorii, se administrează:
a. infuzie preparată din 5 g rizom de pir peste care se toarnă 100 ml apă
clocotită. Se lasă acoperită 15-20 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se
b. decoct obţinut din 5 g rizom de pir la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc
domol. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Agropyron repens pir

albei, chir, grâul mâţei, iarba- diuretic, depurativ, antibiotic,
infuzie,
câinelui, pir gros, pir mic, sudorific, anticataral, stimulent al rizomi
decoct
răgălie, tirău secreţiei intestinale
PLOPUL NEGRU
Populus nigra L. – Fam. Salicaceae
Plopul negru se întâlneşte în regiunile joase, pe aluviuni, prin zăvoaie, lunci, poieni
umede, abundent în Lunca şi Delta Dunării, ca şi în luncile principalelor râuri. Creşte
viguros pe soluri aluvionare, afânate, uşoare, profunde, bogate în elemente minerale
şi aprovizionate cu apă. Este puţin pretenţios faţă de climă. Suportă inundaţiile de
lungă durată fără ca apa să stagneze.
Descrierea plantei.
Plopul negru este un arbore înalt până la 30 – 35 m, putând atinge diametrul de 2 m
la baza tulpinii. Lemnul are culoarea brună-deschisă la cenuşiu. Coroana este largă,
rară, lăbărţată, nesimetrică. Se deosebeşte de celelalte specii de plop prin frunzele
lung-peţiolate şi triunghiulare.
Organul utilizat.
De la plopul negru se recoltează mugurii – Populi gemmae – în perioada februarie –
martie.
Mugurii de plop se recoltează când încep să se umfle şi sunt vâscoşi, datorită
secretării unui clei. Ei se culeg prin rupere cu mâna. Se usucă în strat subţire pe
sobe.
Produsul obţinut trebuie să aibă culoare maronie şi să fie fără miros.
Principii active.
Mugurii conţin, în afară de tanin, saponine, ulei volatil şi ceară, o sare a acidului
salicilic şi două flavone, care imprimă lor coloraţia galbenă.
Produsul de plop negru are utilizări în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Preparatul este înzestrat cu proprietăţi astringente. Datorită substanţelor specifice lui,
plopul negru prezintă acţiuni antiseptice favorizând diminuarea acidului uric. Sarea
acidului salicilic conferă preparatului şi o acţiune antipiretică.
Sub formă de infuzie, mugurii de plop negru au proprietăţi expectorante, diuretice,
antiseptice şi calmante, cicatrizante în stări inflamatorii ale căilor respiratorii
(bronşite) şi urinare.
Extern se foloseşte, sub formă de băi locale, unguente în răni, arsuri, hemoroizi,
sub formă de frecţiuni cu tinctură în tratarea reumatismului.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor, afecţiunilor renale se administrează: infuzie
preparată din 5 g muguri uscaţi şi mărunţiţi peste care se toarnă 100 ml apă clocotită.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin
breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, plăgilor, reumatismului se recomandă unguent,
care se prepară astfel: 50 g muguri zdrobiţi maceraţi 24 ore în 10 ml alcool de 90
grade. Apoi se amestecă 15 g ceară de albine. Se ţine 3 ore la foc pe baia de abur la
1000C pentru a se omogeniza. Se filtrează şi se freacă până ce se obţine o pastă
omogenă. Se lasă la răcit. Se aplică unguentul după ce locul afectat se spală cu
infuzie din muguri de plop negru.
Administrarea drogului se face de 3-4 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce
Populus nigra plop negru

pliop negru, plopotaş, astringent, antiseptic, antipiretic, infuzie,
muguri
plută, plutaş expectorant, diuretic, calmant, cicatrizant unguent
PLOPUL TREMURĂTOR
Populus tremula L. – Fam. Salicaceae
Plopul tremurător vegetează bine în regiunile de deal şi de munte şi mulţumitor la
câmpie. Este prezent în păduri şi tufărişuri din regiunea dealurilor şi zonei montane,
până la 1 600 m altitudine. Plopul de munte este rezistent la iernile lungi, geroase,
îngheţului târziu. Nu emite pretenţii faţă de sol. Are vitalitate ridicată.
Descrierea plantei.
Plopul de munte este un arbore înalt de până la 15 – 20 (30) m. În pământ posedă
rădăcină trasantă, bogată. Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu scoarţă albicioasă cu
nuanţă verzuie, netedă. Lemnul este alb-cenuşiu, cu inelele anuale vizibile. Coroana
are formă ovoidă sau larg-cilindrică, fiind rară, luminoasă, cu ramuri foarte fragile.
Frunzele sunt subrotunde până la ovale, lungi de 4 – 8 cm, uşor cordate, pe margini
inegal-sinuat-crenate, glabre, cu peţiolul lung până la 8 cm, puternic turtit lateral,
care la cea mai mică adiere de vânt tremură.
Organul utilizat.
De la plopul tremurător se recoltează mugurii – Populi gemmae – în perioada
februarie – martie.
Mugurii de plop tremurător se recoltează când încep să se umfle şi sunt vâscoşi,
datorită secretării unui clei. Ei se culeg prin rupere cu mâna. Se usucă în strat subţire
pe sobe.
Produsul obţinut trebuie să aibă culoare maronie şi să fie fără miros.
Principii active.
Mugurii de plop tremurător conţin, în afară de tanin, saponine, ulei volatil şi ceară, o
sare a acidului salicilic şi două flavone, care imprimă lor coloraţia galbenă.
Produsul de plop tremurător are utilizări în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Preparatul este înzestrat cu proprietăţi astringente. Datorită substanţelor specifice
lui, plopul negru prezintă acţiuni antiseptice favorizând diminuarea acidului uric.
Sarea acidului salicilic conferă preparatului şi o acţiune antipiretică.
Sub formă de infuzie, mugurii de plop negru au proprietăţi expectorante, diuretice,
antiseptice şi calmante, cicatrizante în stări inflamatorii ale căilor respiratorii
(bronşite) şi urinare.
Extern se foloseşte, sub formă de băi locale, unguente în răni, arsuri, hemoroizi,
sub formă de frecţiuni cu tinctură în tratarea reumatismului.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitelor, afecţiunilor renale se administrează: infuzie
preparată din 5 g muguri uscaţi şi mărunţiţi peste care se toarnă 100 ml apă clocotită.
Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară şi se lasă la răcit. Se administrează prin
breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea arsurilor, plăgilor, reumatismului se recomandă unguent,
care se prepară astfel: 50 g muguri zdrobiţi maceraţi 24 ore în 10 ml alcool de 90
grade. Apoi se amestecă 15 g ceară de albine. Se ţine 3 ore la foc pe baia de abur la
1000C pentru a se omogeniza. Se filtrează şi se freacă până ce se obţine o pastă
omogenă. Se lasă la răcit. Se aplică unguentul după ce locul afectat se spală cu
infuzie din muguri de plop negru.
Populus tremula plop tremurător

plop de munte, plomp, plop astringent, antiseptic, antipiretic, infuzie,
muguri
de pădure, plot, plută expectorant, diuretic, calmant, cicatrizant unguent
POCHIVNICUL
Asarum europaeum L. – Fam. Aristolochiaceae
Pochivnicul este o specie de plante care se întâlneşte în toată ţara prin păduri de
foioase din regiunea de câmpie până în etajul montan inferior, vegetând în locuri
umbrite, umede pe soluri grele.
Descrierea plantei.
Numită şi chiperul lupului, pochivnicul este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică
(are 5 – 15 cm). În pământ posedă un rizom subţire, albicios. Frunzele sunt opuse,
reniforme, pieloase, cu o floare brun – roşcată în partea internă, ce miroase a piper.
Organul utilizat.
De la chiperul lupului se recoltează rizomul – Asari rhizoma – primăvara (martie –
mai) şi toamna (august – septembrie).
Recoltare. Uscare.
Rizomii se scot din pământ cu cazmaua sau sapa. Se curăţă de resturi vegetale şi
impurităţi. Se spală repede, se taie în discuri (rondele) de 1 cm grosime. Se usucă
întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea
Principii active.
Produsul conţine ulei volatil cu azaronă şi azaraldehidă, azarină, tanin, glucide,
rezine.
Atenţie! Planta este toxică prin compusul azaronă. Aceeaşi substanţă este
considerată de unii autori şi cu proprietăţi cancerigene.
Rizomii de pochivnic au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active conferă preparatelor efect expectorant, antibiotic, diuretic,
sudorific. Totodată stimulează centrul cardiovascular, influenţează în bine arterele
coronare.
Empiric, în unele zone se tratează animalele de emfizem pulmonar şi sindrom
tignafes administrându-le ovăz cu rizom de pochivnic tăiat mărunt.
Asarum europaeum pochivnic

buba inimii, buruiana frigurilor, stimulează centru
buruiană de atac, chipăruş, chiperul cardiovascular, influenţează
în stare
lupului, dafin mic, ficăţea, lingura popii, arterele coronare, rizom
uscată
păsulică, piperul lupului, pohionic, expectorant, antibiotic,
tulipin, urechea omului diuretic, sudorific
PODBALUL
Tussilago farfara L. – Fam. Compositae
Podbalul este o specie de plante de lumină şi creşte pe coaste râpoase, pe malurile
abrupte ale apelor curgătoare, pe locuri cu eroziuni recente, săpături, mai ales, în
zone de deal şi munte. Este răspândit în întreaga Transilvanie, precum şi în Moldova,
Muntenia şi Oltenia, în judeţele care mărginesc arcul carpatic.
Descrierea plantei.
Podbalul este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică, cu înălţimea de 5 – 15 cm.
Planta are aspect diferit după sezon: primăvara timpuriu, are tulpini florifere, cu flori
grupate în inflorescenţe, de culoare galbenă, frunzele sunt mici, în formă de solzi, iar
mai târziu, frunze mari, pornind direct din rizom, sunt moi, aproape rotunde, cu peri
lânoşi pe faţa inferioară.
Organul utilizat.
De la podbal se folosesc florile – Farfarae flores – care se recoltează în perioada
martie – aprilie şi frunzele – Farfarae folium – care se strâng în lunile mai – iunie.
Florile se recoltează pe timp uscat, prin rupere cu mâna. Uscarea se face în camere
încălzite, bine aerisite, care să asigure o uscare rapidă.
Florile uscate au culoare galbenă, sunt fără miros şi au gust mucilaginos.
Frunzele mari, verzi se recoltează fără peţiol, tot prin rupere cu mâna. Se aleg
numai frunzele întregi, sănătoase. Uscarea se face în camere încălzite, bine aerisite,
care să asigure o uscare rapidă.
Frunzele uscate au culoare verde, sunt fără miros şi au gust amar, mucilaginos.
Principii active.
În afară de mucilagii, produsele de podbal mai conţin tanin, un principiu amar
specific, inulină, săruri de potasiu, flavone.

Produsele de podbal au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Florile şi frunzele de podbal au acţiune emolientă şi expectorantă, utilizându-se cu
bune rezultate în bronşite, tuse, răguşeală. Ca behice şi emoliente, florile şi frunzele
se folosesc sub formă de infuzie. Datorită principiului amar specific, au o acţiune
tonică din care cauză se administrează în afecţiuni cronice ale aparatului respirator,
în special, în emfizemul cronic.
Pentru tratarea afecţiunilor căilor respiratorii, în tuse, în dischinezie biliară se
recomandă infuzie care se prepară din 3 – 10 g frunze uscate şi bine mărunţite sau
flori uscate şi mărunţite peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 15
minute pentru a infuza. Se strecoară. Se lasă la răcit. Se administrează prin breuvaj
bucal.
găini 1 – 3 g.
Tussilago farfara podbal

brustan, brustur alb, brustur de râu, emolient, expectorant,
flori,
cenuşoară, papalungă, guşa găinii, behic, tonic, coleretic- infuzie
frunze
limba vecinii, lăpoşel colagog
PORTOCALUL
Citrus aurantium L. – Fam. Rutaceae
Portocalul este o specie de plante originară din China şi India. În România portocalul
este frecvent cultivat în apartamente şi în sere. Planta este pretenţioasă faţă de
temperatură, sol, umiditate şi lumină. Pentru înflorire solicită + 15 - +180C. De
asemenea, portocalul îngheaţă la -70C.
Descrierea plantei.
Portocalul este un arbore înalt de 5 – 6 ( - 10) m, cu frunze ceroase, având flori albe,
foarte parfumate şi fructe (un fel de bace numite hesperide) globuloase, portocalii.
Organul utilizat.
De la portocal se folosesc fructele (portocalele) – Citrus aurantium fructus – care se
recoltează aproape pe parcursul întregului an.
Recoltare.
Recoltarea fructelor de portocal se face, când ajung la maturitate fiziologică, prin
culegere cu mâna. (Se îndepărtează cele atacate de dăunători.).
Principii active.
Portocalele conţin până la 90% apă, glucide 8 – 10%, acizi organici (1,5 – 25 g%),
vitamina A, niacin (0,2 mg%), vitamina B1 (0,06 mg%), vitamina B2 (0,03 mg%),
vitamina C (35 – 50 mg%), sodiu (2 mg%), potasiu (130 mg%), calciu (30 mg%),
fosfor (15 mg%), fier (0,4 mg%).
Portocalele au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Datorită conţinutului destul de ridicat de vitamină C, portocalele măresc rezistenţa la
bolile infecţioase şi sunt indicate în carenţa de vitamina C şi ca remineralizant.
Totodată, produsul prezintă şi activitate de hepatoprotector şi uşor coleretic –

colagogă.
În fitoterapia aparatului digestiv, portocalele sunt indicate în dispepsii şi
meteorism. Portocalele au şi efecte depurative. Coaja, la rândul său, este tonic –
stomahică.
Pentru tratarea dispepsiilor, meteorismului, astenie fizică, scorbut, prevenirea
îmbătrânirii, infecţii, intoxicaţii, boli hepatice, pentru stabilirea digestiei normale se
administrează:
a. coaja mărunţită şi dată în hrana animalelor,
b. tinctură, care se poate pregăti astfel: din 100 g coajă mărunţită la 200 ml
alcool de 40 – 50 grade. Se lasă 10 zile pentru extracţie. Sticla se agită
zilnic pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal.
Dozele de tratament cu coajă mărunţită:
animale mici (pisici, câini, păsări) 5 – 10 picături.
Citrus aurantium portocal

astringent, tonic-stomahic,
remineralizant, antiscorbutic, antiseptic,
naranză, nărozmă, neramce, în stare
antispastic, stimulează regenerarea fruct,
noronţă, pomoroancă, proaspătă,
celulelor, tonic nervos, tonic muscular, coajă
portucal tinctură
antitoxic, antifebril, hepato-protector,
coleretic-colagog, depurativ
PORUMBUL
Zea mays L. – Fam. Gramineae
Porumbul nu se cunoaşte ca specie spontană. Originea este nesigură. Se pare că mai
întâi s-a cultivat în Mexic. În România se cultivă numeroase varietăţi şi hibrizi.
Preferă soluri luto-nisipos, lutos, cernoziomuri levigate, brun-roşcate.
Descrierea plantei.
Porumbul este o plantă alimentară, ierboasă, anuală, cu înălţimea cuprinsă între 1 – 4
m. În pământ posedă rădăcină firoasă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, plină la
interior, cu frunze liniar – lanceolate, alterne.
Organul utilizat.
De la porumb se foloseşte stilurile şi stigmatele florilor femele (mătasea de porumb)
– Maydis stigma – care se recoltează în perioada iulie – august.
Mătasea de porumb se recoltează înainte de maturizarea porumbului, când boabele se
află în faza de lapte. Se culege cu mâna pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a
ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în
poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc cu grijă la 1-3 zile.
Uscarea artificială se face în cuptor, la temperatură de 40-500C.
Produsul, constituit din mătase de porumb uscată, are miros slab-particular, iar
gustul este dulce, mucilaginos.
Principii active.
Produsul conţine flavone, saponine şi săruri de potasiu, care îi conferă acţiunea

farmacodinamică. Preparatele de porumb mai conţin vitamina K, vitamina C,
vitamina B6, vitamina E, alantoină, stigmasterol, sitosterol, lipide, taninuri, ulei
volatil, rezine, săruri minerale de potasiu şi calciu, dioxid de siliciu.
Pentru importanţa sa terapeutică, produsul este larg folosit atât în medicina veterinară
tradiţională, cât şi în cea cultă. Acţiunea sa diuretică şi saluretică este rezultatul
sinergismului dintre flavone, saponine şi sărurile de potasiu. Se administrează, sub
formă de infuzie.
Pentru activarea funcţiei renale şi intensificarea excreţiei biliare se administrează
infuzie de mătase de porumb, care se prepară din 5 – 10 g de produs bine mărunţit la
100 ml apă clocotită. Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
Zea mays porumb

diuretic, saluretic, colagog,
popuşoi, păpuşoi, cucuruz mătase infuzie
antiinflamator, vitaminizant energizant
PORUMBARUL
Prunus spinosa L. – Fam. Rosaceae
Porumbarul este puţin pretenţios la condiţiile de mediu. Este mult răspândit în zona
de câmpie şi deal, în luminişuri, margini de păduri, terenuri necultivate, coaste
pietroase şi însorite, răzoare, margini de drumuri şi căi ferate, păşuni şi fâneţe
neîngrijite.
Descriere a plantei.
Porumbarul este un arbust spinos şi rămuros, des, care înfloreşte abundent şi foarte
timpuriu, înainte de înfrunzire. Toamna fructele, care sunt globuloase, devin negre –
albăstrui.
Organul utilizat.
De la porumbar se recoltează florile – Pruni spinosae flores – în luna aprilie, fructele
– Pruni spinosae fructus – în perioada octombrie – noiembrie şi rădăcinile – Pruni
spinosae radix – toamna la sfârşitul vegetaţiei.
Florile se recoltează prin ciupire sau prin baterea uşoară a ramurilor pe o prelată.
Este absolut necesar ca uscarea să se facă repede în camere încălzite şi aerisite.
Florile uscate au culoarea albă – crem, miros slab caracteristic şi gust dulceag,
uşor astringent.
Fructele, care şi după coacere rămân astringente, devin dulci şi mai puţin
astringente numai după căderea brumei. Recoltarea lor se face prin culegere cu mâna
sau prin scuturare pe prelate curate. Fructele scuturate se vântură manual, apoi se
îndepărtează cele necoapte, atacate de dăunători şi zdrobite. Uscarea se face în
cuptor la temperaturi de 60 – 700C. Încălzirea bruscă duce la modificări de culoare,
aglomerarea fructelor şi la caramelizări.
Rădăcinile mai subţiri se scot din pământ cu ajutorul sapei sau hârleţului. După ce
sunt recoltate, acestea se spală repede, se taie în fragmente de 2 – 3 cm lungime, iar
cele mai groase se despică de-a lungul sau se taie în discuri de 1 cm grosime. Se
Principii active.
Florile şi fructele de porumbar conţin flavone, tanin, zaharuri, acid ascorbic, săruri
de calciu şi magneziu.
Produsele de porumbar au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Florile au acţiune diuretică, uşor laxativă, slab hipotensivă, depurativă şi sedativă,
fiind administrate sub formă de infuzie în hipertensiune, afecţiuni renale, constipaţie,
stări de agitaţie.
Fructele au acţiune astringentă (antidiareică şi antihemoragică), diuretică şi
antiseptică renale, coleretic – colagogă. Sub formă de decoct, fructele sunt
întrebuinţate în diaree, în hemoragii, afecţiuni renale (inclusiv litiază renală), uremie,
gută, diskinezie biliară. Mustul din fructele proaspete opreşte hemoragiile nazale şi a
gingiilor lovite.
Pentru tratarea cistitelor, cistitelor hemoragice, nefritelor, enteritelor se
administrează:
a. infuzie preparată din 10 – 15 g flori uscate şi mărunţite sau fructe uscate
peste care se torn 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 minute pentru a
infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct din 10 – 15 g flori uscate şi mărunţite sau fructe uscate la 100 ml
apă. Se fierbe timp de 20 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 50 – 75 g.
Dozele se pot repeta de 2 – 3 ori în 24 ore.
Pentru tratarea dizenteriei se recomandă decoct din 10 – 15 g rădăcini uscate şi
bine mărunţite la 100 ml apă. Se fierbe timp de 25 – 30 minute la foc mic. Se
strecoară. Se răceşte. Soluţia obţinută se amestecă cu secară prăjită şi se dă
animalului să mănânce sau i se administrează prin breuvaj bucal.
Prunus spinosa porumbar

coţobrei, curcudel, mărăcine,
diuretic, depurativ, antihemoragic, flori,
porumb, porombrel, scorobar, infuzie,
antiseptic renal, coleretic – fructe,
spinul cerbului, spin decoct
colagog, uşor laxativ rădăcină
scorumbar, ţârn
PUFULIŢA
Epilobium hirsutum L. – Fam. Onagraceae
Pufuliţa este răspândită în toată ţara, vegetând prin locuri umede, mlăştinoase,
tufărişuri, crânguri, zăvoaie, mai ales pe substrat calcaros, pe lângă izvoare, pâraie,
lacuri.
Descrierea plantei.
Pufuliţa este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 – 120 (150) cm. Prezintă în
pământ un rizom gros, cu stoloni lungi, cărnoşi. Tulpina este dreaptă, ramificată, cu
frunze ovat – lanceolate. Florile sunt roşii – purpurii.
Organul utilizat.
De la pufuliţă se recoltează partea aeriană – Epilobium hirsutum herba – în perioada
iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăierea cu foarfeca a treimii superioare, pe
vreme frumoasă, uscată, după ora 11. Tulpina rămasă lăstăreşte din nou. Se usucă
într-un singur strat, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu
tablă. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 500C.
Principii active.
Produsul conţine polifenoli, acizii cafeic şi elagic, taninuri, saponine, ulei volatil,
glucide, antociani, vitamina C, săruri de cobalt, cupru, zinc, potasiu, sulf, fosfor,
magneziu.
Produsul de pufuliţă are utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională.

Partea aeriană a pufuliţei activează procesele fiziologice de eliminare a toxinelor
pe cale gastrointestinală şi renală. De asemenea, stimulează funcţia de secreţie a
celulelor hepatice, favorizează eliminarea bilei din vezica biliară prin stimularea
contracţiilor acesteia. Planta este recomandată ca infuzie în tratarea hepatitei,
hepatitei cronice, ciroza hepatică, în ulcere gastroduodenal, enterite.
Pentru tratarea afecţiunilor hepatice şi gastrointestinale, în unele zone subcarpatice,
crescătorii de animale administrează:
fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară. Se
În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă, astfel:
Epilobium hirsutum pufuliţă

partea infuzie,
limbricaş, răscoage, sburătoare depurativ, coleretic-colagog
aeriană decoct
PUFULIŢA DE MUNTE
Epilobium montanum L. – Fam. Onagraceae
Pufuliţa de munte este o specie de plante comună în toate regiunile montane ale ţării,
crescând prin locuri revene şi jilave, prin tufărişuri, în păduri de foioase (fag, stejar),
păduri de şleau (amestec), păduri de conifere, adesea prin tăieturi de pădure, pe
soluri cu humus.
Descrierea plantei.
Pufuliţa de munte este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de !0 – 80 cm. Rizomul este
scurt, viguros, încovoiat. Tulpina este dreaptă, cu frunze destul de mari, opuse.
Organul utilizat.
De la pufuliţa de munte se recoltează partea aeriană – Epilobium hirsutum herba – în
perioada iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăierea cu foarfeca a treimii superioare, pe
vreme frumoasă, uscată, după ora 11. Tulpina rămasă lăstăreşte din nou. Se usucă
într-un singur strat, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu
tablă. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 500C.
Principii active.
Compoziţie chimică nestudiată. După proprietăţile terapeutice produsul ar conţine
polifenoli, acizii cafeic şi elagic, taninuri, saponine, ulei volatil, glucide, antociani,
vitamina C, săruri de cobalt, cupru, zinc, potasiu, sulf, fosfor, magneziu.

Produsul de pufuliţă de munte are utilizare terapeutică în medicina veterinară
tradiţională.
Partea aeriană a pufuliţei de munte activează procesele fiziologice de eliminare a
toxinelor pe cale gastrointestinală sau renală. De asemenea, stimulează funcţia de
secreţie a celulelor hepatice, favorizează eliminarea bilei din vezica biliară prin
stimularea contracţiilor acesteia.
Pentru tratarea enteritei se administrează decoct obţinută din 10 g plantă uscată şi
bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la
răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
Epilobium montanum pufuliţă de munte

depurativ, coleretic-colagog, partea
pufuliţă, faţă-n faţă decoct
decongestionant aeriană
RĂCHITEANUL
Lythrum salicaria L. – Fam. Lythraceae
Răchiteanul este o specie de plante specifică pentru locurile mlăştinoase ce se
întâlnesc din zona de câmpie până în cea montană. Este răspândită în întreaga ţară în
regiunile mlăştinoase sau în buruienişurile din zonele inundabile; abundă în Lunca şi
Delta Dunării.
Descrierea plantei.
Răchiteanul este o plantă ierboasă, perenă, robustă, înaltă până la 2 m, neramificată.
Tulpina, în 4 muchii, poartă frunze alungite, întregi, cu vârful ascuţit. Florile, roşii –
violacee, sunt grupate în inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la răchitean se recoltează partea aeriană înflorită – Salicariae herba – în perioada
Se taie cu foarfeca sau cuţitul, vârfurile cu flori, la distanţă de 30 – 40 cm, de la vârf.
Se îndepărtează frunzele uscate, plantele străine din produs. Uscarea se face la
umbră, în strat subţire. Din când în când se întoarce, cu grijă, fără a provoca
scuturarea frunzelor şi florilor.
Produsul uscat este constituit din tulpini cu frunze de culoare verde închis şi flori
închise la culoare, cu gust amărui şi fără miros.
Principii active.
Partea aeriană a răchiteanului conţine flavone (orientina, vitexina), tanin, fitoncide
(antibiotice vegetale), ulei volatil, săruri de fier, salicarina – o substanţă specifică,
colină, mucilagii.
Produsul de răchitean prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Principiile active conferă preparatelor proprietăţi astringente, antidiareice,
hemostatice. Acţiunea antibacteriană rapidă şi antiinflamatorie concomitentă ne face
să ne gândim la un fito-complex şi nu numai la un singur principiu activ. Ar putea

interveni în acest caz şi salicarina, ca şi prezenţa mucilagiilor.
Pentru tratarea enteritelor, enteritelor hemoragice se administrează:
a. infuzie preparată din 3 – 5 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se
b. decoct obţinut din 3 – 5 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se
fierbe 5 – 10 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se
Lythrum salicaria răchitean

brăileancă, călbăşoară,
astringent, antidiareic, antiseptic,
cârligăţea, florile zânelor, partea infuzie,
antihemoragic, antidizenteric,
gălbejoară, lemnie, sburătoare aeriană decoct
antibacterian, antiinflamator
bărbătească
RĂCUŞORUL
Polygonum bistorta L. – Fam. Polygonaceae
Răcuşorul este o specie de plante care vegetează prin turbării, fâneţe, păşuni umede,
în regiunile montană şi subalpină.
Descrierea plantei.
Răcuşorul este o plantă ierboasă, perenă, având înălţime de până la 100 cm. Rizomul
este aplatizat, gros, contorsionat în forma literei S, lung de până la 10 cm. Tulpina
este plină, dreaptă, simplă, umflată la noduri. Frunzele sunt oblong – lanceolate,
peţiolate. Florile, de culoare roşie, sunt grupate în inflorescenţă spiciformă.
Organul utilizat.
De la răcuşor se foloseşte rizomul – Bistortae rhizoma – care se recoltează toamna.
Rizomii se scot din pământ cu cazmaua sau sapa. Se curăţă de resturi vegetale şi
impurităţi. Se spală repede într-un curent de apă, se taie în discuri (rondele) de 1 cm
grosime. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi şi poduri bine
ventilate. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 50 0C.
Au culoare brun – roşcată la exterior şi roz la interior. Nu are miros, iar gustul este
astringent.
Principii active.
Compoziţie chimică puţin studiată. După proprietăţile terapeutice rizomii ar conţine
taninuri, amidon.

Produsul de răcuşor are utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională.
Datorită taninurilor, preparatele posedă proprietăţi astringente, antidiareice,
dezinfectante, hemostatice, cicatrizante.
Uz intern. Pentru tratarea dizenteriei la cal se recomandă:
a. pulbere de rizom, ce se administrează prin breuvaj bucal.
b. pulbere de rizom se amestecă cu furajul (tărâţe, uruială) şi se dă animalelor să
mănânce.
Pentru tratarea enteritelor se administrează decoct obţinut din 5 g rizom uscat şi
bine mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la
răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
animale mijlocii (purcei, miei) 1 – 2 g,
animale mici (pisici, câini) 2 –5 g.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor cu viermi, ulcerelor tegumentare se spală
locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct
concentrat obţinut din 15 g rizom uscat şi bine mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 15
minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă răcit până la călduţ. Se strecoară şi se
foloseşte. Apoi se presară pe locul respectiv pulbere de rizom de răcuşor.
Polygonum bistorta răcuşor

răculeţ, buruiana rândunicii, cârligată,
astringent, antidiareic,
iarba balaurului, iarbă roşie, iarba şarpelui, pulbere,
dezinfectant, rizom
lemn dulce, moţul curcanului, nodurar, decoct
hemostatic, cicatrizant
rădăcina şerpilor, şepariţă
REVENTUL
Rheum officinale L. – Fam. Polygonaceae
Rheum palmatum var. tanguticum Maxim. – Fam. Polygonaceae
Reventul este reprezentat de două specii înrudite, originare din China. Plantele
solicită umiditate ridicată în sol, cât şi în atmosferă. Vegetează bine pe soluri adânci,
fertile, cu conţinut ridicat în calciu (cele mai indicate sunt solurile brune sau brun-
roşcate de pădure). Este indicat a se cultiva în judeţul Braşov, în judeţul Sibiu, ca şi în
zona Subcarpaţilor.
Descrierea plantei.
Plantele care reprezintă reventul sunt plante ierboase, perene, foarte viguroase, înalte
de 1,50 – 2,50 m. În pământ posedă rizom gros. Frunzele din primul an cresc în
rozetă, sunt palmat-lobate, cu câte 5-7 lobi dinţaţi; cele mai mari pot ajunge la 1 m
lungime şi 80 cm lăţime. Tulpinile, goale în interior cresc începând din al treilea an,
purtând inflorescenţe cu mici flori purpurii (Rh. palmatum) sau alb-verzui (Rh.
officinale).
Organul utilizat.
De la revent se foloseşte rizomul – Rhei rhizoma – care se recoltează în lunile
septembrie – octombrie sau primăvara devreme.
Recoltarea se face după coacerea fructelor, din culturi de 3 – 4 ani, utilizând hârleţul,
cazmaua sau sapa. La nevoie recoltarea se poate face primăvara, timpuriu, înainte de
apariţia frunzelor. Părţile aeriene şi cele putrezite se taie şi se îndepărtează. Părţile
subterane cărnoase, sănătoase se spală repede, se scurg şi se zvântă, apoi se decojesc
cu cuţite inoxidabile şi se scurtează la 10 – 12 cm. Părţile mai groase de 3 cm se

despică. Uscarea se începe în încăperi şi adăposturi bine aerisite, în jur de 10 zile,
după care se continuă, pe timp frumos în poduri acoperite cu tablă sau în cuptor la
600C.
Produsul uscat, constituit din fragmente de rizom brun – gălbui, decojite, are miros
caracteristic, aromat şi gust amar, astringent.
Principii active.
Rizomii de revent conţin taninuri, antrachinone, acid oxalic, rezine, ulei volatil,
raponticina, substanţe specifice, principii amare, mucilagii, saponine, flavone, săruri
minerale.
Produsul de revent are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Principiile active îi conferă acţiune laxativă până la purgativ drastic, în funcţie de
doză. De asemenea, produsul posedă proprietăţi ca tonic – aperitiv.
Pentru tratarea constipaţiei sau pentru a provoca purgaţia se dau boluri.
animale mici (pisici, câini, păsări) 1 – 5 – 15 – 30 g.
Pentru stimularea digestiei se foloseşte tinctură, care se poate pregăti astfel: din 50
g pulbere de rizom la 200 ml alcool de 70 – 80 grade. Se lasă 7 zile pentru extracţie.
Sticla se agită zilnic de 3 – 4 ori pentru uniformizare. Se strecoară. Se administrează
prin breuvaj bucal de 1 – 2 – 3 ori pe zi câte 5 – 10 – 15 – 20 picături în funcţie de
efectul dorit şi de specia şi talia animalului.
Rheum palmatum var. tanguticum revent

Rheum officinale
laxativ până la purgativ
pulbere,
drastic, în funcţie de doză, rizom
tinctură
tonic-aperitiv
RICINUL
Ricinus communis L. – Fam. Euphorbiaceae
Ricinul este o specie de plantă originară din Africa. În România se cultivă în sudul
ţării îndeosebi, ca plantă ornamentală şi, în câmp, pentru seminţele ei bogate în ulei.
Planta este pretenţioasă faţă de temperatură şi umiditate. Vegetează bine pe soluri
permeabile, drenate sau uşor drenabile, afânate.
Descrierea plantei.
Ricinul este o plantă oleaginoasă, ierboasă, anuală, cu înălţime de până în 3 m. În
pământ posedă rădăcină pivotantă, adâncă. Tulpina este dreaptă, fistuloasă, cu 5 – 8
internodii, de culoare roşiatică, ramificată. Frunzele sunt foarte mari, palmat – lobate,
cu segmente serate, acute. Florile sunt grupate în inflorescenţe roşietice.
Organul utilizat.
De la ricin se folosesc seminţele – Ricini semen – din care se extrage uleiul de ricin –
Oleum Ricini – întrebuinţat în scopuri terapeutice, cât şi în industrie.
Seminţele de ricin se recoltează când ajung la maturitate fiziologică. Se taie cu
foarfeca sau cosorul tulpinile florifere. Se pot lega mai multe tulpini la un loc sub
formă de buchete. Dacă cantitatea de tulpini este mică, seminţele se obţin prin
frecarea între palme a inflorescenţelor. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri
acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc din când în când. Uscarea
artificială, în cuptor, se face la temperaturi mai mici de 400C.
Uleiul de ricin – Oleum Ricini – este uleiul gras obţinut prin presarea la rece a
seminţelor decorticate de ricin. El este un lichid vâscos, aproape incolor sau slab –
gălbui, cu miros şi gust caracteristic. Este solubil în alcool, acid acetic, eter şi
cloroform.
Principii active.
Uleiul de ricin conţine în cantitate mare ricinoleină, glicerida acidului ricinoleic, ca şi
gliceridele acidului stearic, acidului hidroxistearic, acidului dihidroxistearic,
alcaloidul ricină, care trece în timpul presării din seminţe. Aceasta este îndepărtată în
timpul procesului tehnologic.
Atenţie! Ricina din tegumentul seminţelor este toxică. La acţiunea acestei
substanţe sunt sensibile toate animalele, dar, mai ales cabalinele. Intoxicaţia se
manifestă prin: Stări de agitaţie, transpiraţii reci, sete mare,contracţii spasmodice ale
muşchilor striaţi, maclonie frenică (semn caracteristic), diaree sanguinolentă,
modificări ale ritmului cardiac. Se intervine cu spălături gastrice, se administrează
vomitive, purgative saline, mucilagiu, tonice cardiace.
Uleiul de ricin are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Principala întrebuinţare a uleiului de ricin este aceea de purgativ. Propriu-zis, el nu
acţionează asupra mucoasei intestinale, dar în schimb, se amestecă cu materiile fecale
înmuindu-le. Ajuns, însă în intestinul gros, el se saponifică punând în libertate acidul
ricinoleic, care stimulează peristaltismul intestinal. Acţiunea este rapidă, iar iritaţia
locală, moderată.
Pentru evacuarea intestinală se administrează uleiul de ricin ca atare sau în amestec
cu 2 părţi apă caldă şi sărată.
efectul apare după 16 – 18 ore,
efectul apare după 8 – 10 ore,
animale mici (pisici, câini) 5 – 15 g,
efectul apare după 5 – 6 ore.
Ricinus communis ricin

căpuşă purgativ seminţe ulei
RIDICHEA
Raphanus sativus L. – Fam. Cruciferae
Pentru scopuri medicinale, mai ales, este utilizată ridichea neagră sau de iarnă [R.
sativus var. nigra (Mill.) Pers.]. Planta emite pretenţii faţă de umiditate. Vegetează
bine pe soluri cu textură mijlocie, afânate, fertile.
Descrierea plantei.
Ridichea neagră este o plantă alimentară, ierboasă, bienală. În pământ posedă
rădăcină pivotantă, care se îngroaşă. Ridichea de iarnă este o varietate de ridiche mai
plină, consistentă, cu coajă neagră, care se poate păstra şi peste iarnă.
Organul utilizat.
De la ridiche se folosesc rădăcinile – Raphanus sativus radix – care se recoltează, în
funcţie de soi, primăvara sau toamna.
Recoltare.
Rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale
apă, se zvântă. Se păstrează în locuri uscate, răcoroase.
Principii active.
Ridichea neagră conţine proteine, glucide, glucosinapide, săruri minerale de sodiu
(245 mg%), potasiu, calciu (20 mg%), fosfor, fier, vitamina A, vitamina B1, vitamina
B2, niacin, vitamina C (25 mg%).
Rădăcinile de ridiche au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active conferă produsului acţiune emolientă, behică, pectorală,
antispasmolitică. Ridichea este folosită şi ca tonic respirator.
Pentru tratarea tusei la cai, rădăcina de ridiche se taie mărunt sau se dau prin răzătoare
şi se administrează în hrană sau prin breuvaj bucal.
Raphanus sativus ridiche

emolient, behic, pectoral,
ridiche de lună, ridichi negre de iarnă, în stare
antispasmolitic, tonic rădăcină
rădichi, ridichi roşii proaspătă
respirator
RODIUL
Punica granatum L. – Fam. Punicaceae
Rodiul este răspândit în Afganistan, Iran, Turcia. La noi creste, uneori, subspontan la
Buziaş. Ca plantă cultivată se întâlneşte în parcurile din Timişoara, din Băile
Herculane, la Grădina Botanică din Bucureşti, la Techirghiol pe malul lacului spre
Tuzla.
Descrierea plantei.
Rodiul este un arboraş ornamental înalt de 1-3 (5) m. Ramurile sunt opuse, purtând
frunze scurt-peţiolate invers-ovate sau alungit-lanceolate, pieloase, lucioase pe faţa
superioară. Florile sunt roşii-intens, iar fructele cărnoase, roşietice.
Organul utilizat.
De la rodiu se foloseşte scoarţa – Granati cortex – care se recoltează fie toamna
târziu, fie primăvara devreme.
Produsul de rodie reprezintă un amestec din scoarţele recoltate de pe rădăcinile,
tulpinile şi ramurile plantei, care se recoltează toamna, la sfârşitul vegetaţiei sau
primăvara înainte de începerea vegetaţiei.
Rădăcinile se scot cu cazmaua sau hârleţul din pământ. Se scutură de pământ şi se
spală imediat într-un curent de apă. Se pun la zvântat. Se decojesc prin crestare
inelară. Se usucă în încăperi încălzite şi aerisite sau în cuptoare încălzite la 40 –
450C.
Se taie ramuri, numai atâtea câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Coaja ramurilor se
crestează inelar, la distanţe de 10 – 15 cm, se despică, apoi, de-a lungul ramurii între
2 inele şi se cojeşte întreaga porţiune cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor direct

pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare tăierii ramurilor, decojirea nu se mai
poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul, când produsul se impurifică cu bucăţi
de lemn. Se usucă în încăperi încălzite şi aerisite sau, artificial, în cuptoare încălzite
la 40 – 450C.
Produsul obţinut se prezintă sub forma unor fragmente de scoarţă plate, sub formă
de jgheab sau rulate în tuburi, având o suprafaţă ce diferă ca aspect, după originea
scoarţei. Gustul este astringent, iar mirosul lipseşte.
Principii active.
Scoarţa de rodiu conţine alcaloizi de tip piperidinic (0,3-0,5%), izopeletierina,
pseudopeletierina, tanin elagic şi galic (25%), acid betulinic, fridelină, betasitosterol.
Atenţie! Produsul, prin alcaloizii săi, prezintă o toxicitate crescută, asemănătoare
nicotinei (tutun) şi coniinei (cucută), determinând paralizia sistemului nervos central,
ceea ce provoacă moartea prin asfixie.
În caz de intoxicaţie apare excitaţia psihică, cefalee, ameţeli, paloare însoţită de
vomismente, diaree, dureri cardiace, la doze mai mari apar, dilatarea pupilelor,
tulburări de vedere, conştiinţa rămânând trează. Pe urmă se instalează paraplegia,
anxietate respiratorie datorită paraliziei nervilor motori ai muşchilor scheletici, apoi
paralizia muşchilor intercostali şi moartea prin asfixie. Se intervine cu spălături
stomacale, administrare de Lugol diluat, respiraţie artificială şi se administrează
stimulente ca ceai, cafea, alcool.
Preparatul de rodie are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Izopeletierina imprimă acţiunea farmacodinamică a produsului: tenifugă şi
antidizenterică.
Pentru tratarea enteritelor, enteritelor hemoragice se administrează decoct preparat
din 50 g scoarţă uscată şi bine mărunţită la 750 ml apă, care se macerează timp de 6
ore. Se fierbe la foc domol până se reduce volumul la 500 ml. Se filtrează, se acoperă
şi se lasă la răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal.
animale mari (cabaline, taurine) 75 – 100 – 150 (200) g,
Deoarece produsul nu omoară, ci numai paralizează tenia, se administrează, după 2
ore ulei de ricin, pentru a provoca eliminarea teniei paralizate.
Punica granatum rodiu

arodie, bodier, pomogram tenifug, antidizenteric scoarţa decoct
ROINIŢA
Melissa officinalis L. – Fam. Labiatae
Roiniţa, numită şi melisă, se întâlneşte, mai ales, în Banat, Gorj, Vîlcea, Buzău,
Vrancea, crescând prin locuri uscate, pietroase, luminişuri şi locuri poieniţe din
păduri de stejar, pe pajişti.
Descrierea plantei.
Melisa este o plantă ierboasă, perenă, stufos – ramificată, înaltă de 30 – 80 (120) cm.
Posedă în pământ un rizom orizontal. Tulpina, în 4 muchii, este păroasă în partea
superioară. Frunzele sunt ovate, serat – crenate pe margine, păroase. Florile, grupate
în jurul nodurilor, la început au culoarea gălbuie, apoi albă sau alb – liliachiu.
Mirosul roiniţei aminteşte de aroma de lămâie.
Organul utilizat.
De la roiniţă se recoltează frunzele – Melissae folium – în perioada iulie –
septembrie.
Pentru recoltare se aleg zile uscate, iar timpul cel mai potrivit este după ce se ridică
roua. Frunzele se strujesc de pe ramuri şi de pe tulpini, fără a rupe ramurile şi
tulpinile. Uscarea se face pe rame, pe care frunzele se întind în strat subţire, în
camere calde, poduri bine ventilate, şoproane.
Produsul uscat trebuie să-şi păstreze culoarea verde închis pe faţa superioară şi
mirosul plăcut aromat, asemănător cu aroma de lămâie.
Principii active.
Melisa conţine ulei volatil, tanin, acid cafeic, acid clorogenic, acid protocatechic,
acid rosmarinic, acid ursolic, acid oleanolic, acid pomolic, principii amare,
mucilagii.
Frunzele de roiniţă prezintă importanţă terapeutică pentru medicina veterinară cultă
şi tradiţională.
Principala acţiune a frunzelor de roiniţă este spasmolitică şi sedativă, din care
cauză se administrează în afecţiuni nervoase ale tractului gastro-intestinal. Posedă,
de asemenea, o acţiune carminativă evidentă. Extern, melisa se foloseşte sub formă
de comprese, băi locale, care ajută la vindecarea rănilor, având proprietăţi
cicatrizante şi antiseptice.
Uz intern. Pentru tratarea colicilor intestinale, stărilor diareice, vomei, anorexiei,
tonic şi stimulent al producţiei de lapte se administrează:
a. infuzie preparată din 1 – 2 g de produs de melisă bine uscat şi mărunţit peste
care se adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 15 – 20 minute pentru
a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 1 – 2 g de produs de melisă bine uscat şi mărunţit la 100
ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se
sau un pansament steril, cu infuzie obţinută din 2 linguri frunze de roiniţă bine
uscate şi mărunţite peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 20
minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se foloseşte.
Melissa officinalis roiniţă

melisă, alămâiţă, buruiana stupului,
carminativ,
busuiocul stupului, cătuşnică, floarea infuzie,
antispastic, cicatrizant, frunze
stupilor, iarba albinelor, iarba stupului, izma decoct
antiseptic, galactogog
stupilor, lămâiţă, stupelniţă
ROSTOPASCĂ
Chelidonium majus L. – Fam. Papaveraceae
Rostopască este întâlnită din regiunea de câmpie până în cea montană (800 – 1000
m), în tufişuri, grădini, la marginea gardurilor, în păduri, îndeosebi de salcâm. În
cantităţi mai mari creşte în Oltenia [judeţele Gorj, Dolj, dar, mai ales, în Mehedinţi
(la Devesel, Pădurea Chilia, Vânju Mare)], Muntenia (judeţul Giurgiu, împrejurimile
Bucureştiului), Dobrogea (judeţul Constanţa), Moldova [judeţele Bacău, Galaţi
(pădurea Hanul Conachi), Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava], Transilvania (Cluj, Alba,
Harghita, Sălaj, Satu – Mare), Banat (Caraş – Severin). Evită lumina directă, are
cerinţe mai ridicate, pentru umiditate. Se dezvoltă bine pe soluri uşoare, chiar
nisipoase.
Descrierea plantei.
Rostopasca este o plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 100 cm, bogat ramificată la
bază, cu frunze verzi – albăstrui, mari, lobate şi flori galbene. Planta lasă la locul de
rupere un latex galben – portocaliu.
Organul utilizat.
De la rostopască se recoltează tulpinile şi ramurile înfrunzite şi înflorite – Chelidonii
herba – în perioada mai – august.
Rămurelele şi tulpinile verzi se taie cu foarfeca. Se usucă în straturi subţiri, la umbră,
în poduri sau încăperi calde, cu bună aerisire. Se întorc cu grijă, la intervale de 2 – 3
zile, fără a le sfărâma sau scutura.
Produsul uscat este constituit din plante cu frunze de culoare verde pe faţa
superioară şi verde – albăstrie pe cea inferioară, cu flori galbene, cu suc uscat galben
– cafeniu şi miros neplăcut.
Principii active.
Partea aeriană de rostopască conţine alcaloizi (chelidonina, homeochelidonina,
sanguinarina, cheleritrina, berberina, protopina, sparteina), care reprezintă
constituenţii principali ai produsului. Ea mai conţine ulei volatil, flavone, saponine.
Atenţie! Alcaloizii din plantă sunt toxici prezentând, în ansamblu, o acţiune
narcotică şi spasmolitică. În parte, acţiunea lor fiziologică este diferită: chelidonina
şi homeochelidonina au acţiune analgezică şi spasmolitică; cheleritrina acţionează ca
iritant local; sanguinarina stimulează peristaltismul intestinal şi măreşte secreţia
gastrică, pancreatică, hepatică, intestinală; berberina paralizează centrul respirator şi
scade tensiunea arterială; protopina acţionează asupra centrului nervos vasomotor.
Intoxicaţiile cu această plantă se manifestă prin vome, colici abdominali, purgaţii
violente, scaune cu sânge. Se intervine cu tratament simptomatic.
Acţiune farmaceutică. Recomandări.
Produsul de rostopască are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Rostopasca posedă acţiune analgezică, bacteriostatică, cicatrizantă, dezinfectantă -
antiseptică, stimulează contracţia musculaturii netede. Sucul proaspăt de plantă
prezintă, de asemenea, şi acţiune antibacteriană, antivirală şi antifungică.
Pentru tratarea afecţiunilor oculare se administrează sucul proaspăt de rostopască.
Tratamentul se aplică până când are loc ameliorarea sau vindecarea.
Chelidonium majus rostopască

negelariţă, buruiană de cele sfinte, buruiană analgezic, antiviral,
de negi, buruiană de tătarcă, buruiene sfinte, bacteriostatic, partea
suc proaspăt
calce mare, crucea voinicului, gălbănare, antifungic, dezinfectant, aeriană
godie, iarbă de negi, iarba rândunelei, sălăţea cicatrizant
RUŞCUŢA DE PRIMĂVARĂ
Adonis vernalis L. – Fam. Ranunculaceae
Ruşcuţa de primăvară vegetează pe soluri calcaroase, în locuri însorite, pe coaste
abrupte, păşuni şi fâneţe uscate, de la câmpie până în zona montană, prezentă mai
ales în regiunile de deal şi podiş.
Descrierea plantei.
Ruşcuţa de primăvară este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 10 – 40 (50) cm.
Posedă un rizom scurt, tare, gros, o tulpină dreaptă, glabră, puţin ramificată.
Frunzele, alterne, sunt sesile şi glabre. Florile, de culoare galbenă – auriu
strălucitoare, sunt mari şi solitare.
Organul utilizat.
De la ruşcuţa de primăvară se recoltează partea aeriană – Adonidis herba – în aprilie
– mai.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene de la ruşcuţa de primăvară se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau
cuţitul. Acestea trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din
pământ. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a
foarte subţire şi se întorc cu atenţie.
Principii active.
Produsul conţine adonitoxină (care are şi cumarină), vernadina, complexul
cardenolitic, ulei volatil, tanin, saponine, rezine, colină, acizii palmitic şi linoleic,
fitosteroli, flavone.
Atenţie! Principiile toxice din plantă sunt cumarina şi vernadina. Prin uscare
toxicitatea plantei se păstrează, dar prin fierbere această dispare. Animalele care
consumă planta manifestă sensibilitate toxică, constând în gastroenterită cu diaree
rebelă, poliurie, tulburări cardiovasculare exteriorizate prin puls accelerat, apoi
încetinit, insuficienţă cardiacă, mucoase palide, colaps, convulsii, moarte. Se
intervine cu vomitive, purgative, cărbune activ.
Partea aeriană de ruşcuţă de primăvară are importanţă terapeutică în medicina
veterinară cultă şi tradiţională
Datorită complexului cardenolitic, la care se adaugă şi flavonele, produsul
prezintă, pe lângă acţiunea cardiosedativă şi cardiotonică, şi o activitate diuretică. În
aceste condiţii, eliminarea glicozidelor din organism se face mai rapid şi astfel nu se
acumulează spre a duce la fenomene toxice. Datorită acestor calităţi, preparatele de
ruşcuţă de primăvară se administrează în pauzele digitalice. Dă bune rezultate în
tratamentul insuficienţelor cardiace subacute şi cronice.
Pentru tratarea insuficienţelor cardiace subacute şi cronice se administrează infuzie
preparată din 4 – 5 g de plantă bine uscată şi mărunţită peste care se adaugă 100 ml
apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi
se administrează prin breuvaj bucal.
animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 g.
Adonis vernalis ruşcuţă de primăvară

bulbuc, buruiana calului, buruiană de talan,
buruiană neagră, chioara găinii, cocoşei, cardiotonic, partea
infuzie
dedinişă, dediţei galbeni, scânteiţă, spănţ, cardiosedativ, diuretic, aeriană
spânz, spânz de cal, sprenţ
SALBA MOALE
Euonymus europaea L. – Fam. Celastraceae
Salba moale este o specie frecventă în subarboretul pădurilor luminoase, de câmpie
şi dealuri, vegetând şi prin crânguri, zăvoaie, tufărişuri. Este o plantă de semiumbră,
rezistentă la secetă şi puţin pretenţioasă la climă şi sol.
Descrierea plantei.
Numită şi voiniceriu, salba moale este un arbust, înalt de până la 6 m. În pământ
posedă o rădăcină pivotantă, Tulpina este strâmbă, tufoasă, cu ramuri patrunghiulare.
Frunzele au formă alungit – lanceolată sau ovat – lanceolată, lungi de 3 – 10 cm,
opuse, peţiolate. Florile, verzi – gălbui, sunt grupate în inflorescenţă.
Organul utilizat.
De la salba moale se foloseşte scoarţa – Euonymi cortex – care se recoltează toamna
la sfârşitul vegetaţiei.
Recoltare. Uscare.
Se taie ramuri tinere, numai atâtea câte pot fi decojite în aceeaşi zi. Coaja ramurilor
se crestează inelar, la distanţe de 10 – 15 cm, se despică, apoi, de-a lungul ramurii
între 2 inele şi se cojeşte întreaga porţiune cu vârful cuţitului. Decojirea ramurilor
direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare tăierii ramurilor, decojirea nu
se mai poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul, când produsul se impurifică cu
bucăţi de lemn. Se usucă în încăperi încălzite şi aerisite.
Principii active.
Compoziţia chimică nu este bine studiată. Produsul conţine heterozide cardiotonice
de tip digitalic, evatrozida şi evatromonozida.
Atenţie! Principiile active din plantă, în cantitate mare, sunt toxice. Intoxicaţia se
manifestă prin: acţiune iritantă asupra tubului digestiv, acţiune de inhibare pe cale
nervoasă a funcţiilor inimii. Sunt semnalate cazuri de otrăvire prin consum de frunze
la cai, oi, capre. Se intervine cu laxative şi cărbune medicinal.
Scoarţa de salbă moale are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. I
se atribuie acţiune antiparazitară.
Mod de administrare
sau un pansament steril, cu decoctul de scoarţă de salbă moale preparat dintr-o
lingură de produs bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 600 ml apă. Se fierbe 30
minute. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte până la călduţ şi se foloseşte.
Euonymus europaea salbă moale

caprifoi, clocuţă, grujarcă, lemn câinesc, parastasul
antiparazitar scoarţă decoct
popii, pomiţă de sânger, sânger, voiniceriu
SALCÂMUL
Robinia pseudacacia L. – Fam. Leguminosae
Specie cu vitalitate deosebită, salcâmul vegetează în condiţii foarte variate, îndeosebi
în zona de câmpie, pe soluri uşoare, nisipoase, pe care le fixează. Creşte mai ales în
sudul Olteniei, întreaga Muntenie, sudul şi centrul Moldovei (Bacău, Galaţi, Vaslui,
Vrancea), vestul Transilvaniei, adesea formând singur păduri întinse. Salcâmul este o
specie de plantă originară din America de Nord. În România se cultivă în plantaţii
forestiere pentru fixarea nisipurilor şi nu numai, în perdele forestiere din lungul
căilor ferate şi şoselelor. Puţin pretenţioasă faţă de sol, salcâmul vegetează în
condiţii foarte variate, îndeosebi în zona de câmpie, pe soluri uşoare, nisipoase, pe
care le fixează.
Descrierea plantei.
Cunoscut arbore la noi în ţară, salcâmul are ramuri spinoase, coroană mare,
luminoasă, rară, frunze compuse, flori de culoare albă – gălbuie, grupate în
inflorescenţe.
Organul utilizat.
În scopuri medicinale, de la salcâm se folosesc frunzele – Robinia pseudacaciae
folium – recoltate în lunile mai – iunie.
Recoltarea frunzelor de salcâm se face prin strujire. Se usucă pe rame acoperite cu
hârtie curată, în strat foarte subţire, la soare.
Frunzele uscate au miros caracteristic, dar sunt fără gust.
Principii active.
Frunzele de salcâm ar avea aceleaşi compoziţie chimică ca şi florile (două flavone
specifice, ulei volatil, acizi organici).
Frunzele de salcâm au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Produsului i se conferă proprietatea de a stimula ouatul păsărilor.
Pentru stimularea ouatului pe timp de iarnă la păsări li se pune în hrană frunze de
salcâm uscate şi mărunţite.
Robinia pseudacacia salcâm

acacie, acaţ, arţar, bagrin, brebene, lemn alb,
stimularea ouatului în stare
lemn de acaţ, magrin, pănar, salchişm, salcâm frunze
păsărilor uscată
alb, salcâm rotund
SALCIA
Salix alba L. – Fam. Salicaceae
Salcia, specie de lunci şi zăvoaie, se întâlneşte pe toate văile râurilor, îndeosebi în
zona de câmpie.
Descrierea plantei.
Salcia este un arbore înalt de până la 20 m, cu coroană neregulată, frunze în formă de
lance, cu flori grupate în amenţi (mâţişori).
Longevitatea plantei poate fi de 80 – 100 ani.
Organul utilizat.
De la salcie se foloseşte coaja – Salicis cortex – care se recoltează în lunile martie –
aprilie.
Recoltare. Uscare.
Primăvara, în perioada de circulaţie abundentă a sevei, scoarţa se jupoaie cu uşurinţă
de pe ramurile tinere de 2 – 3 ani. Se taie ramuri, numai atâtea câte pot fi decojite în
aceeaşi zi. Decojirea ramurilor direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare
tăierii ramurilor, decojirea nu se mai poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul,
când produsul se impurifică cu bucăţi de lemn. Uscarea se face în cuptor încălzit la
70 – 800C.
Principii active.
Coaja de salcie conţine două substanţe specifice, tanin, flavone, gume, oxalaţi.

Scoarţa de salcie are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Datorită taninului conţinut, coaja de salcie este folosită ca astringent. Preparatul mai
posedă şi acţiune antidiareică.
Pentru tratarea viţeilor de diaree se administrează decoct preparat din 2 – 4 g pulbere
de scoarţă sau scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 10 – 15
minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau
triplu, dacă se foloseşte pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal.
Doze de tratament: 10 ml / Kg corp, înainte de hrănirea cu lapte.
Salix alba salcie

răchită albă, răchită mare, răchită de luncă, salcă astringent, antidiareic scoarţă decoct
SALCIA PLETOASĂ
Salix babylonica L. – Fam. Salicaceae
Salcia pletoasă este răspândită în cultură de pe litoral până în regiunea montană, prin
parcuri, zone verzi, etc.
Descrierea plantei.
Salcia pletoasă este un arbore înalt de până la 15 m, cu coroană cu ramuri (lujeri)
foarte lungi (de obicei galbene), flexibile, plecate în jos, câte odată până la pământ.
Frunzele sunt liniar-lanceolate, lung-acuminate de 8-16 cm, glabre, pe faţa inferioară
de un verde-cenuşiu. în formă de lance. Florile, grupate în amenţi (mâţişori), apar
odată cu frunzele.
Organul utilizat.
De la salcie pletoasă se foloseşte coaja – Salicis cortex – care se recoltează în lunile
martie – aprilie.
Recoltare. Uscare.
Primăvara, în perioada de circulaţie abundentă a sevei, scoarţa se jupoaie cu uşurinţă
de pe ramurile tinere de 2 – 3 ani. Se taie ramuri, numai atâtea câte pot fi decojite în
aceeaşi zi. Decojirea ramurilor direct pe arbore duce la uscarea lui. În ziua următoare
tăierii ramurilor, decojirea nu se mai poate face, ori se face foarte greu, cu cuţitul,
când produsul se impurifică cu bucăţi de lemn. Uscarea se face în cuptor încălzit la
70 – 800C.
Principii active.
Coaja de salcie pletoasă conţine două substanţe specifice, tanin, flavone, gume,
oxalaţi.
Scoarţa de salcie pletoasă are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională
şi cultă. Datorită taninului conţinut, coaja de salcie este folosită ca astringent.
Preparatul mai posedă şi acţiune antidiareică.
Pentru tratarea viţeilor de diaree se administrează decoct preparat din 2 – 4 g pulbere
de scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe 10 – 15 minute la foc
domol. Se lasă la răcit. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă se
foloseşte pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal.
Doze de tratament: 10 ml / Kg corp, înainte de hrănirea cu lapte.
Salix babylonica salcie pletoasă

răchită mlăjoasă, răchită pletoasă, răchită
supărată, mlaje, răchita-plângerii, salcă astringent, antidiareic scoarţă decoct
jalnică, salce plângătoare, salce plăjoasă
SALVIA
Salvia officinalis L. – Fam. Labiatae
Salvia, cunoscută şi sub denumirea de jaleş, este o specie de plantă originară din
regiunea mediteraneană. În România se cultivă pentru valoarea sa ornamentală, în
parcuri şi în spaţii verzi, dar şi pentru valoarea medicinală şi condimentară în culturi
în părţile dinspre Dunăre ale judeţelor: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Călăraşi,
precum şi în sudul judeţului Constanţa. Salvia emite pretenţii ridicate faţă de lumină
şi temperatură. Vegetează bine pe orice tip de sol, chiar şi pe coaste pietroase,
nisipuri.
Descrierea plantei.
Salvia este o plantă perenă, cu caractere de semiarbust, bogat ramificat, înalt de 30 –
70 cm, cu tulpina şi frunzele acoperite de peri deşi de culoare cenuşiu – argintie.
Frunzele sunt opuse, ovate, lungi. Florile au culoarea albastră – violacee, grupate în
inflorescenţe spiciforme.
Organul utilizat.
De la salvie se folosesc frunzele – Salviae folium – care se recoltează în perioada
Recoltarea începe înaintea înfloririi din anul al doilea de vegetaţie. Se pot culege,
ţinând cont de gradul de dezvoltare al plantelor, 2 – 3 recolte pe an. Recoltarea se face
manual, prin ruperea cu mâna a frunzelor. Frunzele culese se depun în coşuri, fără a le
presa. Se usucă în straturi subţiri, ferite de soare, în poduri şi încăperi bine aerisite.
Pentru uscarea artificială, temperatura din cuptor nu trebuie să depăşească 400C.
Produsul obţinut constă în frunze uscate, alungite, de culoare verde – argintiu, cu
miros aromat şi gust amar – aromatic.
Principii active.
Produsul, constituit din frunze uscate de salvie, conţine ulei volatil cu tuionă, pinene,
borneol, cineol. Mai conţine tanin, un principiu amar identic cu carnasolul, acid
ursolic, flavone, saponine, fitoncide, săruri minerale de potasiu, calciu, fosfor,
magneziu, sodiu, fier, mangan, zinc, cupru.
Produsele de salvie au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi
cultă. Frunzele de jaleş măresc pofta de mâncare, influenţează în bine tratamentul
inflamaţiilor gastrointestinale, ca şi în inflamaţii şi hemoragii ale gingiilor.
Principiile active conferă produselor acţiune ca stomahic, carminativ, antispastic,
antiinflamator, cicatrizant, antiseptic.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitei, faringitei, enterocolitelor, meteorismului,
pentru înţărcarea vacilor în vederea repausului mamar se administrează infuzie de
frunze de salvie, care se prepară din 5 g de produs uscat şi bine mărunţit peste care
se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se
Uz extern. În tratarea aftelor, rosăturilor de jug, de hamuri, loviturilor, muşcăturilor
de animale sălbatice se spală locurile afectate cu decoct, care se prepară dintr-o
lingură de produs bine mărunţit la 200 ml apă clocotită. Se fierbe 10 minute. Se
strecoară. Se foloseşte după ce s-a răcit până la călduţ.
Salvia officinalis salvie

jaleş, jale, jaleş bun, jaleş de stomahic, carminativ, antispastic, infuzie,
frunze
grădină, salbie antiinflamator, cicatrizant, antiseptic decoct
SĂPUNARIŢA
Saponaria officinalis L. – Fam. Capryophyllaceae
În flora spontană, săpunariţa creşte în locuri însorite, pe nisipuri, de-a lungul râurilor,
pe lângă garduri, drumuri, în zona de şes şi deal, îndeosebi, în întreaga Câmpie de
Vest (mai ales pe nisipurile din zona Valea lui Mihai), Delta Dunării, Muntenia
(judeţele Giurgiu, Dâmboviţa, Prahova), Oltenia (judeţul Dolj).
Descrierea plantei.
Săpunariţa este o plantă ierboasă, bienală, înaltă de 30 – 70 (80) cm. În pământ
posedă un rizom cilindric, ramificat, de pe care pornesc rădăcinile. Tulpina este
dreaptă, puţin sau deloc ramificată. Frunzele sunt eliptice, opuse, iar florile, de
culoare albă, sunt uşor lipicioase.
Organul utilizat.
De la săpunariţă se recoltează rădăcinile – Saponariae rubrae radix – în anul al doi
lea
, în lunile august – septembrie, când principiile active sunt în cantitate maximă.
Rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale
şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă,
se taie în fragmente de aproximativ 10 cm lungime, cele groase se despică. Se usucă
întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi şi poduri bine ventilate. Uscarea
Produsul posedă un miros slab, iar gustul este la început dulceag şi mucilaginos,
apoi uşor amărui şi iritant. Pulberea mirosită sau inhalată produce strănut, prin
iritarea mucoaselor.
Principii active.
Produsul de săpunariţă conţine saponine triterpenice (saporubină), acidul
saporubinic, gipsogenol, glucide.

Rădăcina de săpunariţă are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Preparatul posedă acţiune expectorantă, emolientă, behică. Acţiunea
farmacodinamică a produsului este dată de saponinele care îi conferă proprietatea de
a scădea tensiunea superficială, de mărire a permeabilităţii celulare.
Pentru tratarea bronşitelor, pneumoniilor, bronhopneumoniilor se administrează:
a. infuzie preparată din 3 – 10 g rădăcină uscată şi bine mărunţită peste care
se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se
b. decoct obţinut din 3 – 10 g rădăcină uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă.
Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează
prin breuvaj bucal.
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,5 – 1 g,
Tratamentul se aplică de 2 – 3 ori pe zi, timp de mai multe zile, până când are loc
ameliorarea sau vindecarea.
Saponaria officinalis săpunariţă

berbecei, buruiană albă, ciulin, floare de săpun,
floarea călugărului, tăietură, flori albe, flori de expectorant,
infuzie,
parfum, săponel, flori de grozdică, juni, iarbă de emolient, behic rădăcină
decoct
săponit, odogaci, rupturi de mal, săpunul calului,
săpunul popii, soponariţă, spumăriţă, văcărică
SÂNZIENE
Galium verum L. – Fam. Rubiaceae
Specie comună, se întâlneşte din câmpie până în zona montană. Sânzienele
vegetează în diverse locuri: ogoare, pârloage, grădini, pajişti, tufărişuri, zăvoaie, vii,
livezi, tăieturi de pădure, plantaţii de salcâm, fâneţe.
Descrierea plantei.
Numită şi drăgaică, este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 30 – 100 cm, cu
frunzele mici, înguste, aşezate la noduri câte 8 – 12 în verticil. Florile, de culoare
galbenă – verzuie, au miros de miere şi sunt grupate în inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la sânziene se recoltează, în scop terapeutic, partea aeriană – Galii herba – în
Se taie partea aeriană cu foarfeca sau secera. Se aleg şi se îndepărtează din produs
plantele străine. Se usucă în locuri umbroase, dar călduroase şi bine aerisite, în
şoproane, magazii, poduri, aşezând plantele în straturi subţiri pe rame şi întorcându-
le din timp în timp, fără a le rupe sau sfărâma.
Produsul uscat este constituit din plante cu tulpină de culoare verde – gălbuie, cu
inflorescenţe galbene, fără gust şi cu miros uşor de miere.
Principii active.
Sânzienele conţin, în partea aeriană, cumarine, o substanţă specifică, flavone, tanin.

Produsul de sânziene are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Sânzienele sunt folosite pentru acţiunea lor diuretică, antiinflamatorie, dar şi ca
antiseptică, antireumatică. Sânzienele au proprietatea de a coagula laptele.
Uz intern. Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct preparat din 5 g plantă
uscată şi bine mărunţită la 200 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se strecoară.
Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se face de 2
– 3 ori pe zi, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Uz extern. Pentru tratarea reumatismului, artrozei se spală locul afectat, folosind un
tampon de vată sau un pansament steril, cu decoctul obţinut dintr-un amestec, în
părţi egale, de sânziene, sporici (Verbena officinalis) şi sulfină (Melilothus albus),
câte 4 linguri de produs uscat şi bine mărunţit la 500 ml apă. Se fierbe 10 minute. Se
acoperă 15 minute. Se strecoară. Se răceşte până la călduţ şi se foloseşte.
vindecarea.
Galium vernum sânziene

drăgaică, floarea lui Sf. Ioan, înghegătoare, antiseptic, diuretic, partea
decoct
smântânică, sânziene-galbene antiinflamator, antireumatic aeriană
SCAIUL VÂNĂT
Eryngium planum L. – Fam. Umbelliferae
Scaiul vânăt este o specie care creşte numai în lumină directă, pe soluri uşoare,
nisipoase, cu cerinţe moderate faţă de umiditate. Vegetează prin păşuni, fâneţe,
locuri necultivate, răzoare, margini de drumuri şi căi ferate, de la câmpie până în
zona de deal şi podiş (altitudine 500 – 600 m). În cantităţi recoltabile se găseşte mai
ales în Transilvania (jud. Arad, Bistriţa – Năsăud, Braşov, Cluj, Harghita,
Hunedoara, Mureş, Sibiu), Banat, nordul Moldovei (jud. Botoşani).
Descrierea plantei.
Scaiul vânăt este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de până la 60 (70) cm. În pământ
posedă un rizom fusiform, din care se detaşează rădăcini. Tulpina este albăstrui –
vineţie, cu 3 – 5 ramuri în partea superioară. Frunzele sunt rigide, spinoase, cu
nervuri pronunţate pe ambele feţe. Florile au culoare albastră şi sunt dispuse în
inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la scaiul vânăt se foloseşte partea aeriană – Eryngii plani herba – care se
recoltează în iulie – august.
Partea aeriană a plantei se recoltează în perioada înfloririi, prin tăiere cu cuţitul sau
foarfeca cu tot cu frunzele bazale, apucându-se cu o mănuşă groasă, pe vreme
frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se îndepărtează părţile lemnificate ale
tulpinii. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în

poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile.
Produsul se caracterizează prin colorarea în albastru metalic.
Principii active.
Produsul de scai vânăt conţine saponine triterpenice (saniculasaponozida),
saniculagenol, eringiumgenol, eringinol, glucide.
Partea aeriană de scai vânăt are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Saponinele imprimă produsului acţiune emolientă şi expectorantă extrem de
activă, ca şi o activitate behică, depurativă. De asemenea produsul mai posedă
proprietăţi de fluidifiant al secreţiilor bronşice, antiseptic bronhic, acţionează asupra
centrului tusei, înlătură spasmele bronhice, antiinflamator, cicatrizant, calmant.
Uz intern. Pentru tratarea bronşitei se administrează:
a. infuzie preparată din 5 – 10 g plantă uscată şi bine mărunţită peste care se
adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se
b. decoct din 10 g plantă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp
de 10 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin
breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea dermatozelor se fac spălături locale cu:
a. decoct obţinut din 4 linguri plantă uscată şi bine mărunţită la 200 ml apă.
Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se răceşte şi se spală locurile afectate.
b. unguent preparat din untură şi cenuşă a florilor sau fructelor de scai
vânăt. Se amestecă bine în proporţii egale. Se lasă 2 zile. Se amestecă din
nou, apoi se aplică unguentul pe locul afectat, după ce a fost spălat cu
decoct.
Eryngium planum scai vânăt

buruiana smeului, mărăcini, scai emolient, behic, expectorant, infuzie,
partea
albastru, spin muced, spâul depurativ, antiseptic bronhic, decoct,
aeriană
vântului, spinul vânăt antiinflamator, cicatrizant, calmant unguent
SCÂNTEIUŢA
Anagallis arvensis L. – Fam. Primulaceae
Scânteiuţa este o specie care se întâlneşte frecvent în regiunea de câmpie şi de deal,
vegetând prin vii, grădini legumicole, pe ogoare, semănături, păşuni, fâneţe, pe
marginea drumurilor, pe lângă garduri, prin tăieturi de pădure.
Descrierea plantei.
Scânteiuţa este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 5 – 30 cm. Rădăcina este
pivotantă, subţire. Tulpina dreaptă, ramificată. Frunzele sunt mici, ovale, sesile,
opuse. Florile au culoarea roşie.
Organul utilizat.
De la scânteiuţă se foloseşte partea aeriană – Anagallis arvensis herba – care se
recoltează în perioada mai – septembrie.
Recoltare. Uscare.
foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat
subţire, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă cu
ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile. Uscarea artificială se face în cuptor, la
temperatură de 40 – 500C.
Principii active.
Produsul, constituit din părţile aeriene de la scânteiuţă, conţine saponine, glucide,
flavone, tanin, substanţe toxice neidentificate chimic.
Atenţie! Planta este toxică. Sunt semnalate cazuri de intoxicare la animalele
rumegătoare (oi, bovine) şi păsări. Intoxicaţiile cu scânteiuţă se manifestă prin
depresiune progresivă, lipsa rumegării, diaree puternică. Se intervine cu vomitive,
spălări gastrice de evacuare.

Preparatele de scânteiuţă au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională,
ca antiinflamator, antiseptic, cicatrizant. Planta este indicată pentru tratarea
papilomatozei şi combaterea sterilităţii la vaci.
Uz intern. Pentru combaterea sterilităţii la vaci se adaugă în hrană plantă uscată.
Uz extern. Pentru tratarea papilomatozei (cutanate şi mamare) la cabaline şi bovine
se administrează decoct obţinut din 2 linguri plantă uscată şi bine mărunţită la 250
ml apă. Se fierbe 10 minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte şi se badijonează
cu un pansament steril locul afectat. Administrarea drogului se face timp de mai
multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Anagallis arvensis scânteiuţă

buruiană bureţilor, iarbă de păsări, antiinflamator, antiseptic, în stare
partea
nigelariţă, ochişor roşu, roşuţă, cicatrizant uscată,
aeriană
plescăiţă, scânteie, sclipeţi decoct
SCHINDUFUL
Trigonella foenum-graecum L. – Fam. Leguninosae
Schinduful, plantă cunoscută şi sub numele de molotru, este originară din Asia, dar
mult cultivată în Africa de Nord şi în ţările mediteraneene. În România se cultivă în
judeţele Brăila şi Constanţa. Se poate întâlni şi sporadic sălbăticit prin semănături în
aceleaşi zone.
Descrierea plantei.
Molotru este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 30 – 50 (70) cm. În pământ prezintă
rădăcină pivotantă. Tulpina este dreaptă, cilindrică, fistuloasă, glabră. Frunzele sunt
peţiolate, trifoliate, cu foliole uşor dinţate, pe faţa superioară glabre, iar pe cea
inferioară slab-păroase; stipelele sunt lanceolate. Florile, grupate câte 1-2 la
subsuoara frunzelor, sunt gălbui sau pal-liliachii. Corola prezintă striuri violacee la
bază. Fructele sunt păstăi alungite, care au o lungime de 8-10 cm şi pot fi drepte sau
uşor curbate. Ele conţin 10 – 20 seminţe comprimate şi foarte dure.
Planta degajă un miros persistent, aromat-pătrunzător, caracteristic.
Organul utilizat.
De la schinduf se folosesc seminţele – Trigonellae semen – care se recoltează în
perioada august – septembrie.
Seminţele de schinduf se recoltează când păstăile au început să se usuce. Recoltarea
se face cu combina, dimineaţa până în ora 10, pentru a evita scuturarea lor.
În stare proaspătă nu au miros, dar după uscare acesta devine puternic şi

caracteristic. Gustul este uleios şi neplăcut.
Principii active.
Seminţele de molotru conţin până la 22% substanţe proteice, alături de ulei gras,
mucilagii, soponine sterolice (diosgenina), fitosteroli, taninuri, cumarine, alcaloidul
trigonelina, ulei volatil, rutozid, săruri minerale de Fe, Mg, P.
Produsul de schinduf are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Aceasta foloseşte seminţele pentru întărirea animalelor şi pentru îngrăşare.
Pentru ameliorarea stării de nutriţie a animalelor, care aparent nu suferă de vreo
afecţiune, şi pentru îngrăşare (mai ales a cailor) li se administrează seminţe de
schinduf.
Trigonella foenum-graecum schinduf

molotru, schinduţ, sfândig nutritiv, aperitiv seminţe proaspete
SCHINELUL
Cnicus benedictus L. – Fam. Compositae
Schinelul este originar din zona mediteraneană. În România se cultivă în judeţele
Prahova, Buzău, Ilfov. Planta nu prezintă cerinţe deosebite faţă de temperatură şi
umiditate. Vegetează bine pe soluri profunde, mai grele şi bogate în calciu. Nu
suportă perioade lungi de secetă.
Descrierea plantei.
Schinelul este o plantă erbacee, anuală, cu înălţime cuprinsă între 30 – 60 cm. În
pământ prezintă rădăcină lungă de până la 12 cm. Tulpina este dreaptă, în cinci
muchii, lânos-păroasă, simplă sau ramificată. Frunzele sunt alungit-lanceolate, cu
nervuri proeminente, pe margini sinuate, spinos-dinţate, dispers-păroase, sesile,
alterne, înconjoară tulpina ca un guleraş. Florile, galbene, tubuloase, cu nervuri mai
închise la culoare, sunt grupate în inflorescenţe organizate în capitule terminale.
Organul utilizat.
De la schinel se recoltează părţile aeriene superioare cu frunze şi flori – Cardui
benedicti herba – în lunile iunie – august.
Părţile aeriene de la schinel se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cosorul. Acestea
se face pe vreme frumoasă, caldă, uscată, în perioada înfloritului (când plantele sunt
înflorite pe jumătate), între orele 10 – 17. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri
acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Se mai pot usca şi
înşirate pe sfoară. Uscarea artificială se face în cuptor la temperaturi de 45 – 500C.
Nu posedă miros, iar gustul este foarte amar.
Principii active.
Părţile aeriene superioare cu frunze şi flori conţin ulei volatil, substanţe amare
(cniicina, benedictina), compuşi poliinici, mucilagii, tanin, fitosterine, acizi rizinici,
acid nicotinic, fitoncide, lactone sescviterpenice, vitamina B1, săruri de K, Ca, Mg.
Produsul de schinel prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Preparatele de schinel posedă acţiune ca tonic amar, stomahic.
Pentru stimularea poftei de mâncare la animale se administrează decoct preparat din
3- 5 g de produs de schinel sub formă de pulbere la 100 ml apă rece. Se fierbe 5
minute la foc mic. Se acoperă şi se lasă la răcit 40 – 50 minute. Se strecoară prin
tifon. Se administrează prin breuvaj bucal.
animale mici (pisici, câini, păsări) 0,2 –1 g.
Cnicus benedictus schinel

Alte denumiri populare ale plantei Acţiune farmacologică Organ utilizat Mod de
administrare
tonic amar, stomahic partea aeriană decoct
SCLIPEŢI
Potentilla erecta (L.) Hampe. – Fam. Rosaceae
Sclipeţi este o specie de plante întâlnite, mai ales, pe soluri calcaroase, turboase,
umede, tinoave, prin poieni, marginea pădurilor din regiunea de deal şi podiş până în
etajul subalpin.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de scântitoare, sclipeţi este o plantă ierboasă, perenă, înaltă
de 20 – 30 (50) cm. Rizomul este gros, tuberos, lemnos, brun la exterior şi roşu la
interior. Tulpina este dreaptă, subţire, slab – păroasă, ramificată. Frunzele tulpinale
sunt sesile sau scurt – peţiolate, foliolele fiind oblong – lanceolate. Florile au
culoarea galbenă.
Organul utilizat.
De la sclipeţi se recoltează rizomii şi rădăcinile – Potentilla erecta radix – în
primăvară (aprilie – mai) sau toamna (octombrie – noiembrie).
Recoltare. Uscare.
Rizomii şi rădăcinile se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi
curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente de aproximativ 10 cm lungime, cele
groase se despică. Se usucă întinse într-un singur strat, la soare sau în încăperi şi
poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în cuptor la temperatură
de 40 – 500C.
Principii active.
Compoziţia chimică plantei este insuficient studiată. Produsul conţine tanin, rezine,
acizi organici.
Preparatul de sclipeţi are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active conferă produsului proprietăţi antidiareice, antidizenterice,
astringente, antimicrobiene, hemostatice.
Pentru tratarea diareelor diverse se administrează:
a. infuzie preparată din 20 g pulbere de rizom şi rădăcini de sclipeţi peste care
se adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza.
Se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 15 g rizom şi rădăcini de sclipeţi uscat şi bine mărunţit la
100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară. Se răceşte
găini 0,5 – 1 g.
Potentilla erecta sclipeţi

scântitoare, cinci degete, găinuşe, antidiareic, antidizenteric, rizom, infuzie,
iarba faptului, strânsurea, scrintitoare astringent, antimicrobian, hemostatic rădăcină decoct
SCORUŞUL DE MUNTE
Sorbus aucuparia L. – Fam. Rosaceae
Scoruşul de munte este o specie de plante care se întâlneşte în păduri din regiunea de
munte. Arborele este prezent îndeosebi pe versanţii însoriţi, fiind sensibil la umbrire.
Este rezistent la ger.
Descrierea plantei.
Scoruşul de munte este un arbore înalt de până la 12 (20) m. Tulpina este relativ
dreaptă, cu scoarţa netedă, lucioasă. Coroana este largă, săracă, rotundă. Frunzele
sunt alterne, imparipenat – compuse. Florile au culoarea albă. Fructele sunt
globuloase, roşii.
Organul utilizat.
De la scoruşul de munte se recoltează fructele – Sorbus aucupariae fructus – în
lunile septembrie – octombrie.
Recoltare. Uscare.
Fructele se recoltează prin ruperea ciorchinelor în întregime cu mâna, pe timp
frumos, cald, senin. Se usucă artificial în cuptor la 35 – 400C timp de 3 – 4 ore, apoi
se ridică temperatura la 60 – 700C.
Principii active.
Produsul, constituit din fructele scoruşului de munte, conţin acid ascorbic, acid
parascorbinic, carotenoizi, pectine, sorbitol, glucoză.
În medicina veterinară populară fructele sunt folosite în tratamentul fasciolozei
(gălbezii). Produsului i se conferă proprietăţi antihelmintice, diuretice, depurative.
Pentru tratarea oilor de fascioloză (gălbează), în stadiu avansat şi însoţită de edem
intermandibular, edeme subcutanate, ascită se recomandă decoct obţinut din 200 g
fructe uscate la 1000 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se răceşte.
Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal, câte 200 ml de 3 ori pe zi.
Sorbus aucuparia scoruş de munte

lemn pucios, merişor, pomul
antihelmintic, diuretic, depurativ fructe decoct
ursului, scoruj, sorb
SECARA
Secale cereale L. – Fam. Gramineae
Secara este o specie de plantă originară din Asia de Sud – Vest şi Centrală. Planta
este puţin pretenţioasă la condiţiile de sol şi climatice.
Descrierea plantei.
Secara este o plantă alimentară, ierboasă, anuală, înaltă de 70 – 200 cm. În pământ
posedă rădăcină firoasă. Tulpina este dreaptă, cu frunze plane, liniar – lanceolate,
verzi – albăstrui.
Organul utilizat.
De la secară se folosesc cariopsele (boabele) – Secale cereale fructus – care se
recoltează iulie.
Recoltare. Uscare.
Secara se recoltează la maturitate. Boabele de secară se depozitează în încăperi
uscate, curate, dezinfectate, în strat subţire. Se lopătează zilnic până se usucă
complet.
Principii active.
Fructul (bobul de secară) conţine proteine (8 – 10%), amidon (70%), lipide (1 – 2%).
Dintre aminoacizii ce constituie proteinele boabelor de secară mai numeroşi sunt:
arginină, histidină, isoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, triptofan,
valină.
Preparatele de secară au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active conferă produsului următoarele proprietăţi: fluidizant al sângelui,
emolient, remineralizant, sedativ, antihelmintic.
Pentru tratarea oilor de fascioloză (gălbează) se recomandă numai toamna (primăvara
provoacă avortul) un amestec de tărâţe de secară, sare şi pulbere de rădăcină de spânz.
Pentru tratarea retenţiei placentare la vacă se administrează o tavă de boabe de
secară prăjite.
Pentru tratarea de emfizem pulmonar li se dă ca adjuvant cailor să consume secară
verde proaspăt recoltată.
Secale cereale secară

fluidizant al sângelui, emolient, în stare
săcară, sicărie remineralizant, sedativ, fructe proaspătă,
antihelmintic tărâţe, boabe
SILNICUL
Glechoma hederacea L. – Fam. Labiatae
Silnicul este o specie de plante care se întâlneşte în toată ţara, vegetând prin păduri,
tufărişuri, livezi, locuri umbrite şi umede, fâneţe, de la câmpie până în regiunea
subalpină.
Descrierea plantei.
Numită şi rotunjoară, este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 50 cm. Posedă o
tulpină cu frunze cordate, lung peţiolate, la subsuoara cărora sunt dispuse flori
violacee.
Organul utilizat.
De la rotunjoară se recoltează partea aeriană – Glechoma hederacea herba – în lunile
mai – iunie.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca, după ce s-a ridicat roua,
pe timpul înfloririi, pe vreme frumoasă, uscată. Se usucă într-un singur strat, la
umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Uscarea
artificială se face în cuptor la temperaturi de 40 – 500C.
Principii active.
Produsul de silnic conţine glecomină, marubiină (substanţe amare), ulei volatil,
colină, tanin, saponine, ceruri, rezine.

Preparatul se foloseşte în medicina veterinară tradiţională pentru proprietăţile sale
antihelmintice, antiseptice, cicatrizante.
Uz intern. Pentru combaterea viermilor intestinali la cai li se administrează în
amestec cu tărâţa pulbere de plantă.
sau un pansament steril, cu infuzie preparată din 2 linguri pulbere de plantă de silnic
peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute. Se răceşte
până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului
se face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Glecoma hederacea silnic

rotunjoară, brâncă, buruiană rotundă de bube,
buruiana leacului, cătuşnica copiilor, coada ielelor, antihelmintic,
partea pulbere,
creasta văilor, frunză de zaibă, iarba cârtiţelor, iedera antiseptic,
aeriană infuzie
zânelor, mărul lupului, nejălnică, orbalţ, pelungoasă, cicatrizant
piperul apelor, rănunchioară
SILURUL
Euphrasia rostkoviana Hayne – Fam. Scrophulariaceae
Silurul este o specie de plante care se întâlneşte frecvent în locuri umede din pajişti,
fâneţe, poieni, tufărişuri, margini de pădure din regiunea montană.
Descrierea plantei.
Silurul este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 10 – 50 cm. În pământ posedă o
rădăcină pivotantă. Tulpina este dreaptă, ramificată deja în partea inferioară.
Frunzele sunt sesile, ovate şi de ambele laturi 3 – 6 dinţate. Florile au culoarea albă,
rar palid – liliachie.
Organul utilizat.
De la silur se recoltează partea aeriană – Euphrasia rostkoviana herba – în perioada
Recoltare. Uscare.
foarfeca, pe vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat
subţire, la umbră, în încăperi aerisite, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Se
întorc la 2 – 3 zile.
Principii active.
Produsul, constituit din părţile aeriene de silur, conţine substanţe amare, ulei gras,
tanin.

Părţile aeriene de silur prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
tradiţională. Produsul este folosit pentru proprietăţile sale cardiotonice în tratarea
insuficienţei cardiace.
Pentru tratarea insuficienţei cardiace se administrează:
fierbe 10 minute la foc domol. Se acoperă şi se lasă la răcit. Se strecoară.
Euphrasia rostkoviana silur

buruieniţă, dragostea fetei, floare de ochi, mângâierea partea infuzie,
cardiotonic
apelor aeriană decoct
SIMINOCUL
Helichrysum arenarium (L.) D.C. – Fam. Compositae
Siminocul este o specie de plante care se întâlneşte pe dealuri, în locuri uscate,
nisipoase.
Descrierea plantei.
Siminocul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 10 – 30 cm. Posedă în pământ o
rădăcină pivotantă, lemnoasă. Tulpina este dreaptă, neramificată, acoperită cu peri
mici, surii. Frunzele sunt pâsloase, argintii, iar florile sunt mici, globuloase, de un
galben auriu.
Organul utilizat.
De la siminoc se folosesc florile – Helichrysi flores – care se recoltează în lunile
iulie – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Florile siminocului se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme
frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua, de preferat după ora 11. Se usucă în strat
subţire, la umbră, în încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu
ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile. Uscarea artificială se face în cuptor, la
temperatură de 400C.
Principii active.
Produsul, constituit din flori de siminoc, conţin ulei volatil, substanţe amare,
helicrizina A, izosalipurpozidă (conferă culoarea aurie florilor), flavone.

Florile siminocului au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. În
afecţiunile hepatobiliare, preparatele din siminoc măresc secreţia biliară, diluează
lichidul biliar, micşorează concentraţia acizilor biliari şi a bilirubinei, în acest lichid.
Modifică raportul colesterol/acizi biliari, intensifică tonusul vezicii biliar. Ca acţiune
colicistochinetică produsul reduce greaţa, senzaţia de durere din regiunea ficatului,
meteorismul, vărsăturile, reduce dimensiunile ficatului mărit patologic.
Din flori de siminoc au fost izolaţi compuşi fenolici, care au proprietăţi
antimicrobiene.
Pentru tratarea dischineziei biliare, edemelor, intoxicaţiilor se administrează infuzie
preparată din 5 g produs de siminoc uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă
clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se mai răceşte dacă este
cazul şi se administrează prin breuvaj bucal.
Helichrysum arenarium siminoc

coleretic - colagog, diuretic,
flori de paie, iarbă flocoasă, imortele, colecistochinetic, reduce
flori infuzie
mărgică, ochişori, semenic, siminic dimensiunile ficatului mărit
patologic, antimicrobian
SLĂBĂNOGUL
Impatiens noli tangere L. – Fam. Balsaminaceae
Slăbănogul este o specie de plante care creşte prin păduri umbroase, îndeosebi în
regiunea montană şi subalpină.
Descrierea plantei.
Slăbănogul este o plantă erbacee, anuală, înaltă de 40 – 90 (100) cm. Rădăcina este
firoasă. Tulpina este dreaptă, zemoasă, ramificată în partea superioară. Frunzele sunt
ovate sau eliptice, simple, întregi. Florile au culoarea galbenă aurie şi sunt nutante,
lungi de 2 – 3 cm, cu pintenul curbat.
Organul utilizat.
De la slăbănog se recoltează partea aeriană – Impatiens noli tangere herba – în
perioada iulie – august şi seminţele – Impatiens noli tangere herba – la maturitate
fiziologică.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme frumoasă,
uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în încăperi
întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite. Se întorc
la 2 – 3 zile.
Principii active.
Compoziţia chimică a slăbănogului este puţin studiată. Produsul conţine substanţe
amare, alcool cerilic, colină.
Părţile aeriene ale slăbănogului au utilizări terapeutice în medicina veterinară
tradiţională. Li se atribuie proprietăţi diuretice, laxative, antiinfecţioase,
antibacteriene, carminative.
Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct preparat din 10 g plantă uscată şi
bine mărunţită la 500 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se lasă acoperită
30 minute. Se strecoară şi se amestecă cu făină de porumb. Se administrează
dimineaţa pe nemâncate.
Pentru tratarea constipaţiei se recomandă decoct obţinut dintr-o lingură de seminţe
de slăbănog zdrobite (pisate) la 250 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic.
Se răceşte. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal.
Pentru tratarea dizenteriei se indică decoct preparat dintr-o lingură de seminţe de
sclăbănog zdrobite la 1000 ml apă. Se fierbe timp de 10 minute la foc mic. Se
răceşte. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal.
Impatiens noli-tangere slăbănog

brăduleţ, buruiana celor slabi, calpăr, diuretic, laxativ, antiinfecţios, partea
decoct
iadeş, iarbă roşie, ploponog, răchiţele antibacterian, carminativ aeriană
SMIRDARUL
Rhododendron kotschyi Simk. – Fam. Ericaceae
Smirdarul este o specie de plante frecvent întâlnită în etajul alpin din Munţii Carpaţi
Orientali şi Meridionali, începând din Munţii Rodnei până în Masivul Godeanu.
Vegetează şi în asociaţii de jnepenişuri şi, mai rar, în rarişti subalpine de molid şi
lariţă.
Descrierea plantei.
Smirdarul este un arbust de talie relativ mică, fiind înalt de 10 – 50 cm. Tulpina este
puţin ramificată, formând tufărişuri scunde, cu lujeri bruni. Frunzele sunt mici,
eliptice, cu margini întregi, lucioase, alterne. Florile sunt relativ mari, roşii –
purpurii, grupate în inflorescenţe.
Smirdarul este o plantă declarată monument al naturii.
Organul utilizat.
De la smirdar se folosesc florile – Rhododendron kotschyi flores – care se recoltează
în lunile iunie – iulie.
Recoltare. Uscare.
Florile de smirdar se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme
frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua, de preferat după ora 11. Se usucă în strat
subţire, la umbră, în încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu
ferestrele acoperite. Se întorc, cu grijă, la 2 – 3 zile.
Principii active.
Produsul, constituit din flori de smirdar, conţine andromedotoxină, leucocianidină,
cvercetol, ulei volatil.
Florile de smirdar au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională
Principiilor active din produs li se conferă proprietăţi ca diuretic şi antihemoragic.
Pentru tratarea hematuriei se administrează decoct obţinută din 2 linguri de flori
uscate şi bine mărunţite la 500 ml apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se acoperă şi
se lasă răcit. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj bucal în două reprize,
dimineaţa şi seara.
Rhododendron kotschyi smirdar

bujor de munte, iederă de munte, merişor, perişoare, antihemoragic,
flori decoct
rujă, trandafir de munte, tulpim, vâsc de munte diuretic
SOCUL
Sambucus nigra L. – Fam. Caprifoliaceae
Socul creşte de la câmpie până la poalele munţilor, pe margini de pădure, prin
luminişuri, pe lângă drumuri şi garduri, mai ales, în judeţele Arad, Bihor, Braşov,
Bistriţa – Năsăud, Cluj, Harghita, Hunedoara, Sălaj, Timiş, Vîlcea, Bacău, Galaţi,
Iaşi, Neamţ, Suceava, Vrancea.
Descrierea plantei.
Socul este un arbust de 4 – 5 m, uneori de până la 10 m înălţime, cu coroană rotată şi
stufoasă. Lemnul de soc are măduva cea mai dezvoltată. Frunzele care apar foarte
timpuriu, sunt compuse din 3 - 7 foliole ascuţite, lanceolate cu peri pe dosul
nervurilor. Florile sunt parfumate, mici, albe, cu 5 petale, grupate în inflorescenţe.
Fructele mici, sferice au culoare neagră şi sunt lucioase.
Organul utilizat.
De la soc se folosesc florile – Sambuci flores – care se recoltează în perioada mai –
iunie.
Recoltarea florilor se face pe timp însorit, după ce se ridică roua, când 75% dintre ele
sunt deschise, tăind inflorescenţele cu foarfeca. Uscarea se face repede, pe rame,
aşezând inflorescenţele una lângă alta, cu florile în sus, în lumina directă a soarelui,
acoperite cu un rând de hârtie. După 5 – 6 ore se scutură florile, pentru a obţine un
produs superior, iar codiţele, care se usucă mult mai greu, se îndepărtează.
Produsul obţinut este constituit din flori uscate, crem – gălbui, cu miros aromat,
gust dulceag – mucilaginos, apoi iute.
Principii active.
Produsul, constituit din florile de soc, conţine ulei volatil, mucilagii, rutozid, acid
cafeic, acid ferulic, vitamina C, zaharuri.

Florile de soc au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Principiilor active li se atribuie proprietăţi sudorifice, diuretice, emoliente.
Pentru tratarea stărilor „a frigore” se administrează infuzie preparată din 5 – 10 g flori
uscate şi mărunţite peste care se adaugă 100 ml apă clocotită. Se acoperă 30 minute.
Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin breuvaj bucal.
Sambucus nigra soc

hoz, iboz, scorplat, soace sudorific, diuretic, emolient flori infuzie
SORBESTREA
Sanguisorba officinalis L. – Fam. Rosaceae
Sorbestrea este o specie de plante care vegetează prin fâneţe umede, la marginea
tufişurilor de la câmpie până în regiunea montană.
Descrierea plantei.
Sorbestrea este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 30 – 90 (110) cm. În pământ
posedă un rizom gros, de culoare brună. Tulpina este dreaptă glabră, ramificată în
partea superioară. Frunzele sunt penat – lobate, lungi. Frunzele inferioare sunt
dispuse în rozetă bazală. Florile, roşii – purpurii, sunt grupate în inflorescenţă.
Organul utilizat.
De la sorbestrea se recoltează partea aeriană – Sanguisorba officinalis herba – în
perioada mai august.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană a plantei se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe vreme
frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire, la umbră, în
încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă cu ferestrele acoperite.
Principii active.
Compoziţia chimică a plantei este insuficient studiată. Produsul conţine taninuri,
flavone, acid ursolic.
Preparatele de sorbestrea se folosesc în medicina veterinară tradiţională. Li se
atribuie proprietăţi antidiareice, astringente, carminative.
Pentru tratarea diareelor diverse se administrează decoct preparat din 10 g pulbere de
plantă sau partea aeriană uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 10
minute la foc mic. Se răceşte. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu,
dacă s-a folosit pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal.
Sanguisorba officinalis sorbestrea

bibernil, cârligăţea, sângeroasă, antidiareic, astringent, partea
decoct
sorbitoare carminativ aeriană
SOVÂRVUL
Origanum vulgare L. – Fam. Labiatae
Se întâlneşte, mai ales, prin tăieturi şi margini de păduri, tufişuri, pe marginea
drumurilor, în întreaga ţară din câmpie până în zona subalpină, îndeosebi în
Transilvania şi Banat (Arad, Bistriţa – Năsăud, Caraş – Severin, Harghita,
Hunedoara, Maramureş), Oltenia (Gorj, Vîlcea), Muntenia (Buzău, Giurgiu),
Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava, Vaslui).
Descrierea plantei.
Sovârvul este o plantă ierboasă, perenă, dreaptă, ramificată la partea superioară,
înaltă de 50 – 80 cm, cu tulpina roşiatică, în 4 muchii, frunze opuse, ovale, florile
grupate în inflorescenţe în partea terminală a tulpinii şi ramurilor şi au culoarea roz-
violacee.
Organul utilizat.
De la sovârv se recoltează tulpinile cu ramuri, frunze şi flori – Origani herba – în
lunile iulie – august.
Se taie cu cosorul sau cuţitul vârfurile lungi de 20 – 25 cm, fără porţiunile lemnoase.
Recoltarea se face dimineaţa, pe timp frumos, uscat, după ce se ridică roua. Se aleg
şi se îndepărtează apoi plantele străine, precum şi eventualele părţi lemnoase sau
îngălbenite. Se usucă pe hârtii curate întinse sau pe rame, la umbră, în locuri cu
ventilaţie bună. Se mai pot usca legate în buchete, care se atârnă pe sârme sau sfori,
în locuri ferite de ploi şi soare.
Se obţine astfel un produs format din tulpini şi ramuri cu frunze verzi şi flori
violacee, cu miros aromat, specific şi gust amărui – astringent.
Principii active.
Produsul, constituit din partea aeriană a sovârvului, conţine ulei volatil, tanin,
flavone, principii amare, săruri minerale.
Produsul are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Sovârvul posedă o acţiune calmantă, sedativă, antiinflamatorie, antiseptică,
cicatrizantă.
Uz intern. Pentru tratarea iritabilităţii la câini şi pisici se administrează infuzie
preparată din 5 – 10 g de plantă bine uscată şi mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se
lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte şi se administrează
prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea abceselor, furunculelor, arsurilor se spală locul afectat,
folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie preparată din 10 g de
plantă bine uscată şi mărunţită la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute
pentru a infuza. Se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte.
Origanum vulgare sovârv

arigan, broască, budeană, busuioc de pădure, calmant, sedativ,
partea
busuiocul fecioarelor, forăstău, măgeran antiinflamator, infuzie
aeriană
sălbatec, milet, rigan, solovârv, trifoişte antiseptic, cicatrizant
SPÂNZUL
Helleborus purpurascens W. et K. – Fam. Ranunculaceae
Spânzul este o specie care vegetează în poienile din făgete, tufărişuri, rarişti şi
margini de pădure în tot lanţul carpatic şi dealurile subcarpatice (de la 500 – 600 m
altitudine).
Descrierea plantei.
Spânzul este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de până la 50 cm. În pământ posedă un
rizom lung. Tulpina este dreaptă, puţin ramificată. Frunzele sunt palmat – sectate cu
5 – 7 foliole. Florile în partea internă sunt purpurii – verzi, iar în exterior oliviu –
purpuriu şi sunt lungi de 2 – 3 cm.
Organul utilizat.
De la spânz se recoltează rizomul cu sau fără rădăcini – Hellebori rhizoma – din
august până la începutul lunii noiembrie.
Recoltare. Uscare.
curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente, cele groase se despică. Se usucă întinse
într-un singur strat, la soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite.
Principii active.
Produsul de spânz conţine heterozide cardiotonice, helebrozida (denumirea mai
veche este helebrina), saponine.
Atenţie! Planta este toxică în stare proaspătă şi uscată. Intoxicaţia se manifestă

prin inapetenţă, gastroenterită hemoragică, crampe, vomă, ritm cardiac încetinit cu
perioade de aritmie, respiraţie neregulată, tremur muscular, comă. Se intervine cu
spălături stomacale, purgative (sulfat de sodiu), analeptice cardiace şi respiratorii,
cărbune medicinal.
Consumarea laptelui de la vitele intoxicate produce diaree şi vomă.
Produsul de spânz are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Principiile active din plantă au acţiune antiinfecţioasă, antiseptică.
Produsele de spânz nu se recomandă decât cu prescripţie medicală.
Pentru tratarea stărilor „a frigore”, în rujet, agalacţie contagioasă se administrează:
a. infuzie din 5 – 10 g rizom uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100 ml
apă clocotită. Se acoperă 30 minute. Se strecoară. Se răceşte. Se
b. decoct din 5 – 10 g rizom uscat şi mărunţit la 100 ml apă. Se fierbe 5
minute la foc domol. Se strecoară. Se răceşte. Se administrează prin
breuvaj bucal.
Dacă se foloseşte rizom proaspăt recoltat dozele se dublează.
Helleborus purpurascens spânz

Alte denumiri populare ale plantei Acţiune Organ utilizat Mod de
farmacologică administrare
barba lupului, bojoţel, boţăţel, spanţ, coada antiinfecţios, rizom cu sau la indicaţia şi sub
popii, cucurig, spunz, iarba nebunilor antiseptic fără rădăcină observaţia medicului
SPORICI
Verbena officinalis L. – Fam. Verbenaceae
Sporici este o specie de plante comună, întâlnită frecvent ca buruiană pe locuri
ruderale, locuri virane, mirişti, marginea drumurilor, de la câmpie până în regiunea
montană inferioară.
Descrierea plantei.
Sporici este o plantă erbacee, anuală până la perenă, înaltă de 30 – 60 cm. Tulpina
este dreaptă, ramificată. Frunzele sunt penat – fidate, opuse, peţiolate. Florile,
dispuse în spice lungi, au culoarea roşietică şi sunt mici.
Organul utilizat.
De la sporici se foloseşte partea aeriană – Verbenae herba – care se recoltează în
iunie – august.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene de la sporici se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea
se face pe timp frumos, la începutul perioadei înfloritului, după ce s-a ridicat roua.
Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi
Principii active.
Compoziţia chimică a plantei nu a fost suficient studiată. Produsul de sporici conţine
verbenozidă, heterozide cardiotonice.
Partea aeriană de sporici are utilizare terapeutică în medicina veterinară tradiţională.
Principiile active conferă produsului activitate diuretică, antiinflamatorie, dar şi
antiseptică, antireumatică.
Uz extern. Pentru durerilor de picioare, umflăturilor la picioare, durerilor de unghii
se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu
decoctul preparat dintr-un amestec, în părţi egale, de sânziene (Galium verum),
sporici (Verbena officinalis) şi sulfină (Melilothus albus). Din acest produs (amestec)
uscat şi bine mărunţit se iau 300 g şi se adaugă la 1000 ml apă. Se fierbe 30 minute.
Se acoperă 15 – 20 minute. Se strecoară. Se răceşte până la călduţ şi se foloseşte.
vindecarea.
Verbena officinalis sporici

buruiană de boală, guşa porumbelului, iarba antiseptic, diuretic,
partea
fierului, iarba fiarelor, iarbă spornică, măturică, antiinflamator, decoct
aeriană
spor, sporiş, spornic, verbină, verbină sălbatecă antireumatic
STEJARUL
Quercus robur L. – Fam. Fagaceae
Stejarul se întâlneşte din zona de câmpie până în cea montană (1000 m), ocupând
21% din suprafaţa pădurilor noastre. Este o specie de climat variat. Emite cerinţe
ridicate faţă de lumină, de căldură în timpul verii, fiind rezistent la gerurile de iarnă
(gerurile puternice îi provoacă crăpături în lemn). Preferă soluri profunde, afânate,
fertile.
Descrierea plantei.
Stejarul este un arbore viguros, înalt până la 50 m, cu diametrul tulpinii de 1 – 2 m.
Coroana, profundă, largă, prezintă ramuri noduroase, întinse orizontal, scoarţa
brăzdată adânc, cu frunze lobate şi fructe numite ghinde, care sunt lung pedunculate.
Fructifică o dată la 6 – 10 ani. Prima fructificate la 70 ani, când se află în masiv, şi la
40 – 50 ani, când creşte izolat. Creşte activ până la 150 – 200 ani, cu maximum între
50 – 70 ani.
Longevitatea stejarului poate fi de 500 – 600 ani, excepţional 2 000 ani.
Organul utilizat.
De la stejar se foloseşte scoarţa – Quercus cortex – care se recoltează în perioada
martie – aprilie.
Primăvara, la începerea circulaţiei sevei, se recoltează numai scoarţa netedă a
ramurilor de 3 ani cu grosime de 6 – 8 cm, de pe arborii rezultaţi din tăieri.
Recoltarea se face prin inelare (se fac tăieturi inelare la distanţă de 10 – 30 cm, care
se unesc apoi printr-o tăietură în lung, rezultând fragmente în formă de tub) sau prin
aşchiere (în acest caz se detaşează şi lemn, care trebuie înlăturat), Scoarţa obţinută
astfel se fragmentează în bucăţi mai mici. Se usucă în cuptor încălzit la 60 – 700C.
Produsul obţinut are culoare maro – închis şi este fără miros.
Principii active.
Scoarţa de stejar conţine cantităţi mari de tanin, acizi organici, flavone.

Produsul de stejar prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Datorită proprietăţilor principiilor active din preparat, acesta se foloseşte
ca astringent, hemostatic, carminativ, antidiareic, antiseptic, cicatrizant.
Uz intern. Pentru tratarea gastroenteritelor de diferite etiologii se administrează:
a. pulbere
b. decoct din 5 – 10 g pulbere de scoarţă la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la
foc domol. Se răceşte. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu).
găini 0,1 – 1 g.
Uz extern. Pentru tratarea panariţiului şi furculiţei putrede se spală locul afectat,
folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct concentrat obţinut din
10 – 15 g scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la
foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte.
Apoi se aplică comprese îmbibate în decoct şi se bandajează. Administrarea drogului
se face 3 – 4 ori în 24 de ore, timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau
se ameliorează.
Quercus robur stejar

gorun, sledun, stejar pedunculat, astringent, carminativ, hemostatic, decoct,
scoarţă
şledun, ştojar, terş, trăjer, tufan antidiareic, antiseptic, cicatrizant pulbere
STEJARUL PUFOS
Quercus pubescens Wild. – Fam. Fagaceae
Stejarul pufos se întâlneşte atât în zona de şes şi câmpie, cât şi în partea deluroasă a
Munteniei, a Dobrogei, în Oltenia, în Banat, în vestul Transilvaniei, formând păduri,
tufişuri, dumbrăvi, pâlcuri. până în cea montană (1000 m), ocupând 21% din
suprafaţa pădurilor noastre. Este rezistent la secetă, uscăciune. Vegetează bine pe
soluri cernoziomice, calcaroase, cu regim deficitar de apă.
Descrierea plantei.
Stejarul pufos este un arbore înalt până la 15 m. În pământ posedă rădăcină
pivotant-trasantă. Tulpina, de obicei, este strâmbă. Coroana se prezintă rară, largă şi
luminoasă. Scoarţa are culoare brun-negricioasă, fiind brăzdată adânc. Frunzele sunt
lobate, lungi de 10 cm. Fructe, numite ghinde, sunt mici (cca. 1,5 cm).
Longevitatea stejarului pufos este mică.
Organul utilizat.
De la stejarul pufos se foloseşte scoarţa – Quercus cortex – care se recoltează în
perioada martie – aprilie.
Primăvara, la începerea circulaţiei sevei, se recoltează numai scoarţa netedă a
ramurilor de 3 ani cu grosime de 6 – 8 cm, de pe arborii rezultaţi din tăieri.
Recoltarea se face prin inelare (se fac tăieturi inelare la distanţă de 10 – 30 cm, care
se unesc apoi printr-o tăietură în lung, rezultând fragmente în formă de tub) sau prin
aşchiere (în acest caz se detaşează şi lemn, care trebuie înlăturat), Scoarţa obţinută
astfel se fragmentează în bucăţi mai mici. Se usucă în cuptor încălzit la 60 – 700C.
Produsul obţinut are culoare maro – închis şi este fără miros.
Principii active.
Produsul, constituit din scoarţă de stejar pufos, conţine cantităţi mari de tanin, acizi
organici, flavone.

Produsul de stejar prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională. Datorită proprietăţilor principiilor active din preparat, acesta se foloseşte
ca astringent, hemostatic, carminativ, antidiareic, antiseptic, cicatrizant.
Uz intern. Pentru tratarea gastroenteritelor de diferite etiologii se administrează:
c. pulbere
d. decoct din 5 – 10 g pulbere de scoarţă la 100 ml apă. Se fierbe 10 minute la
foc domol. Se răceşte. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu).
găini 0,1 – 1 g.
Uz extern. Pentru tratarea panariţiului şi furculiţei putrede se spală locul afectat,
folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct concentrat obţinut din
10 – 15 g scoarţă uscată şi bine mărunţită la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la
foc mic. Se strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte.
Apoi se aplică comprese îmbibate în decoct şi se bandajează. Administrarea drogului
se ameliorează.
Quercus pubescens stejar pufos

gorun, sledun, stejar pedunculat, astringent, carminativ, hemostatic, decoct,
scoarţă
şledun, ştojar, terş, trăjer, tufan antidiareic, antiseptic, cicatrizant pulbere
STIRIGOAIA
Veratrum album L. – Fam. Liliaceae
Stirigoaia este o specie de plante, care se întâlneşte frecvent în regiunea montană,
prin pajişti, buruienişuri, în locuri târlite, fâneţe mlăştinoase, în jurul stânelor.
Descrierea plantei.
Stirigoaia este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 50 – 150 cm. În pământ posedă un
rizom conic, scurt, cărnos. Tulpina este dreaptă, cilindrică. Frunzele sunt pubescente
pe faţa inferioară, ovale, sesile, alterne. Florile, grupate în inflorescenţă terminală,
pot fi albe, albe – verzui sau gălbui.
Organul utilizat.
De la stirigoaie se recoltează rizomul cu rădăcinile – Veratri rhizoma – primăvara
(martie – aprilie) şi toamna (septembrie – octombrie).
Recoltare. Uscare.
Principii active.
Produsul conţine alcaloizi (ce pot fi împărţiţi în 3 grupe), din care cei mai activi şi
cei mai bine studiaţi, din punct de vedere farmacodinamic, sunt protoveratrinele A şi
B. Rizomii şi rădăcinile mai conţin rezine, acizi graşi, amidon.
Atenţie! Planta este toxică atât în stare proaspătă cât şi uscată. Pentru animalele
nerumegătoare doza letală este de 1 g rădăcină proaspătă la 1 Kg greutate animală,
iar la animalele rumegătoare 2 g / Kg. Porcii nu se intoxică, ci varsă imediat toxicul.
Intoxicaţia se manifestă prin salivaţie, diaree cu sânge, greaţă, vărsături, poli urie,
puls slab şi neregulat, hipotensiune, bradicardie, aritmie, respiraţie lentă şi profundă,
transpiraţie abundentă, ataxie locomotorie, dureri de cap, convulsii, delir, tremur,
paralizia centrilor nervoşi bulbari care coordonează respiraţia şi circulaţia, apoi
survine moartea. Se intervine cu spălături stomacale, tanin, cărbune medicinal,
medicamente cu acţiune analeptică cardiacă şi respiratorie.
Sunt semnalate cazuri de intoxicaţie prin confundarea rizomilor de stirigoaie
(Veratrum album) cu cei de la ghinţură (Gentiana lutea, G. punctata), utilizaţi la
prepararea unor băuturi aperitive. Frunzele ghinţurei nu sunt păroase şi sunt grupate
câte 2 la un nod. În timp ce frunzele de stirigoaie sunt păroase şi dispuse altern.
Produsul de stirigoaie are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională. I se
conferă preparatului proprietăţi vomitive, emoliente, astringente, antiseptice,
antipiretice şi antifungice.
Produsele de stirigoaie nu se recomandă decât cu prescripţie medicală.
Uz intern. Pentru îndepărtarea corpurilor străine sau de altă natură, din stomac la
porci, câini, pisici se administrează pulbere.
Doze vomitive: porc 0,5 – 2 g,
câini, pisici 0,05 – 0,4g.
Pentru tratarea bronho-pneumoniilor, în tratamentul prestomacelor, în
hipodermoză se indică administrarea de pulbere de rizomi cu rădăcini de stirigoaie.
Uz extern. Pentru combaterea paraziţilor externi se spală animalul cu decoct obţinut
din rizomi cu rădăcini.
Veratrum album stirigoaie

vomitiv, emolient, astringent, rizom cu la indicaţia şi sub
steregoanie, stirigie
antiseptic, antipiretic, antifungic rădăcini observaţia medicului
STRUGURII URSULUI
Arctostaphylos uva – ursi (L.) Spreng. – Fam. Ericaceae
Strugurii ursului este o specie de plante, care se întâlneşte în etajul alpin, vegetând
pe stânci de calcar, dolomit, în rarişti de pădure, din judeţele: Cluj, Alba, Braşov,
Sibiu, Hunedoara, Neamţ, Suceava.
Descrierea plantei.
Strugurii ursului este un arbust târâtor, înalt de 20 – 100 cm. Tulpina este târâtoare şi
puternic ramificată. Frunzele sunt obovate, plane, pe margini revolute, alterne, scurt
– peţiolate. Florile, grupate câte 3 – 12 în inflorescenţe, sunt roşiatice sau albe.
Fructul este o bacă sferică, lucioasă, roşie.
Organul utilizat.
De la strugurii ursului se folosesc frunzele – Uvae ursi folium – care se recoltează
din iulie până în septembrie.
Frunzele de strugurii ursului se recoltează prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca, pe
vreme frumoasă, uscată, după ce s-a ridicat roua, de preferat după ora 11. Se usucă în
strat subţire, la umbră, în încăperi întunecate, aerisite sau în poduri acoperite cu tablă
cu ferestrele acoperite. Se întorc la 2 – 3 zile.
Culoarea produsul devine roşie – brună, datorită taninurilor, are gust amar,
astringent, iar mirosul lipseşte.
Principii active.
Produsul, constituit din frunze de strugurii ursului, conţine arbutozidă, pirozidă,
tanin galic, flavone, hiperozidă, acidul ursolic, acidul oleanolic, uvaol, acidul chinic,
acidul formic.
Produsul de strugurii ursului are utilizări terapeutice în medicina veterinară
tradiţională. Principiile active conferă preparatului a acţiune diuretică, astringentă,
hemostatică.
Datorită arbutozidei, frunzele de strugurii ursului sunt un antiseptic al căilor

urinare, scindându-se în organism în hidrochinonă care se elimină prin urină şi o
colorează în verde.
Pentru tratarea afecţiunilor renale, a gastroenteritelor se administrează decoct
preparat din 10 g pulbere de frunze de strugurii ursului uscate şi bine mărunţite la
100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se răceşte timp de 30 – 40 minute.
Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se
Arctostaphyllos uva-ursi strugurii ursului

afine, caninei, camnincă, merişorul- antiseptic urinar, diuretic,
frunze decoct
câinelui, porumbeaua ursului, sărbezele, astringent, hemostatic
STUPINIŢA
Platanthera bifolia (L.) Rich. – Fam. Orchidaceae
Stupiniţa este o specie de plante care vegetează în tufărişuri, pajişti, margini de
pădure, poieni, fiind întâlnită frecvent în regiunea de deal şi de munte.
Descrierea plantei.
Stupiniţa este o plantă erbacee, perenă, de talie relativ mică, înaltă de 20 – 40 cm. În
pământ posedă tuberculi alungiţi. Tulpina este dreaptă, fistuloasă, cu frunze mari,
eliptice sau ovate, glabre, lucioase, în număr de două, rar patru, cu nervuri evidente.
Florile, grupate într-o inflorescenţă laxă, au culoarea albă şi sunt plăcut parfumate.
Organul utilizat.
De la stupiniţă se folosesc tuberculii – Salep tuber – care se recoltează în perioada
mai – iulie.
Recoltare. Uscare.
Tuberculii se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi vegetale
şi impurităţi. Se scutură de pământ. Se spală repede într-un curent de apă, se zvântă,
se taie în fragmente. Se usucă întinse într-un singur strat, la umbră sau în încăperi ori
poduri acoperite cu tablă, bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face în
cuptor la temperatură de 40 – 500C.
Principii active.
Produsul, constituit din tuberculi de stupiniţă, conţine mucilagii, amidon, zaharuri,
proteine.

Tuberculii de stupiniţă au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Datorită principiilor active conţinute, preparatul se foloseşte ca protector al mucoasei
gastrointestinale.
Produsul de stupiniţă se administrează ca pansament stomacal şi intestinal sub formă
de infuzie preparată din 5 – 10 g de tuberculi bine uscaţi şi mărunţiţi peste care se
adaugă 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 30 minute pentru a infuza. Se
găini 0,5 – 1 g.
Administrarea drogului se face 3 – 4 ori în 24 de ore (practic înainte de fiecare
masă), timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Platanthera bifolia stupiniţă

bujor alb, iarba căşunatului, iarba pansament gastric şi tuberc
decoct
căşunăturii, leordacă, violete de noapte intestinal uli
SULFINA
Melilotus officinalis (L.) Medik. – Fam. Leguminosae
Sulfina este răspândită în toate ţara, de la câmpie până în zona montană, unde atinge
altitudinii de 1200 – 1400 m, pe pante pietroase, prin semănături, prin fâneţe, în mod
deosebit la margine de drumuri şi căi ferate.
Descrierea plantei.
Sulfina este o plantă ierboasă, anuală, înaltă până la 100 – 150 cm. Rădăcina este
pivotantă şi posedă nodozităţi. Tulpina este foarte ramificată, cu frunze trifoliate şi
flori galbene, grupate în inflorescenţă alungită.
Organul utilizat.
De la sulfină se foloseşte partea aeriană – Meliloti herba – care se recoltează în
Tulpinile cu ramuri şi inflorescenţe se recoltează pe timp uscat, tăindu-le la cel mult
30 cm de la vârf. Uscarea se face în straturi subţiri, la umbră, în încăperi aerisite.
Produsul obţinut are culoare verde, flori galbene, miros aromat, plăcut şi gust sărat
– amărui.
Principii active.
Partea aeriană a sulfinei conţine ulei volatil, substanţe amare, tanin, acizi organici,
mucilagii.
Atenţie! Uscarea defectuoasă a plantei determină formarea dicumarolului (un
derivat al cumarimei), care inhibă producerea de protrombină la organismele
animale, cu împiedicarea capacităţii de coagulare a sângelui. Animalele, care

consumă fân cu sulfină mucegăită, prezintă hemoragii subcutanate şi viscerale
prelungite. Cele mai sensibile sunt bovinele. Simptomele intoxicaţiei apar după 2 – 3
săptămâni şi constau în mers greoi, dificil, nesigur, la cele mai mici traumatisme
apar hematoame, spumozităţi sanguine bucale şi/sau nazale, hipotermie, mamite
hemoragice, hiperstazie cutanată, frisoane, midriază, melenă. Se intervine prin
asigurarea repausului la animalele intoxicate, evitarea traumatismelor, injecţii cu
vitamina K în doze mari şi repetate, injecţii intravenoase cu clorură de calciu.
Produsele de sulfină au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Se foloseşte ca anticataral, hipersecretor, carminativ în tulburări gastro-intestinale
(catar gastric şi intestinal, colite cu balonări, aerofagie), în bolile aparatului
respirator (bronşite, tuse), ca expectorant şi emolient. Având acţiune antispastică şi
diuretică se utilizează în afecţiuni urinare (inclusiv în stări infecţioase). Sulfina
stimulează regenerarea celulelor hepatice, ceea ce explică utilizarea acestei plante în
afecţiunile ficatului (în special, în sechelele hepatitei şi în stări de oboseală a
ficatului).
Preparatele din sulfină determină dilatarea vaselor sanguine, cresc permeabilitatea
şi înlătură vasoconstricţia, reglând astfel tensiunea arterială, iar datorită acţiunii
anticoagulante se foloseşte în tratarea varicelor şi tromboflebitelor. Sulfina
ameliorează circulaţia sanguină şi de aceea este utilizată în tulburări de circulaţie
arterială, limfatică, dar, în special, venoasă (pentru membrele inferioare). De
asemenea, produsele din sulfină au şi o acţiune antibacteriană.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor digestive, renale, hepatice, pulmonare se
administrează:
a. infuzie preparată din 5 g produs de sulfină uscat şi bine mărunţit sau
pulbere de plantă peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se lasă
acoperită 30 – 60 minute pentru a infuza. Se strecoară (se filtrează prin
tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se răceşte şi se
b. decoct din 5 g produs de sulfină uscat şi bine mărunţit sau pulbere de
plantă la 100 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se
strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere).
animale mari (cabaline, taurine) 1 – 2 l,
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 0,250 – 0,500 l,
animale mici (pisici, câini) 0,05 – 0,100 l.
Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor tegumentare, arsurilor, plăgilor atone,
plăgilor purulente, edemelor, afecţiunilor membrelor (dureri de picioare, umflături la
picioare, dureri de unghii) se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un
pansament steril, cu:
a. infuzie preparată din 15 g pulbere sau produs de sulfină uscat şi bine
mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30
– 60 minute, apoi se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă
s-a folosit pulbere). Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de
2 – 3 ori pe zi.
b. decoct obţinut din 10 g pulbere sau produs de sulfină uscat şi bine mărunţit
la 100 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se lasă la răcit
până la călduţ. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a
folosit pulbere) şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Se aplică şi comprese locale cu infuzie sau decoct de sulfină.
Melilotus officinalis sulfină

antispastic, emolient, expectorant,
infuzie,
carminativ, hipersecretor, stimulent al
decoct,
iarbă de piatră, molotru regenerării celulei hepatice, ameliorarea partea
băi locale,
galben, salcină, sulcină circulaţiei (îndeosebi cea venoasă), aeriană
comprese
diuretic, antiseptic renal, hipotensiv (prin
cu infuzie
dilatarea vaselor periferice)
SUNĂTOAREA
Hypericum perforatum L. – Fam. Hypericaceae
Specie cu mare răspândire, sunătoarea este adaptată atât la ariditate, cât şi la
umiditate excesivă. Altitudinal, vegetează de la câmpie până în zona montană (mai
abundentă în zona deluroasă), în tăieturi de păduri, fâneţe, la marginea drumurilor şi
a pădurilor, în locuri necutivate.
Descrierea plantei.
Sunătoarea, numită şi pojarniţă, este o plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 100 cm,
cu tulpina în 2 muchii şi ramificată în partea superioară. Frunzele sunt opuse, ovale,
fără peţiol, cu punctuaţiuni negre, iar altele transparente. Florile sunt dispuse
terminal, sunt numeroase, de culoare galbenă.
Organul utilizat.
De la sunătoare se recoltează vârfurile înflorite sau îmbobocite – Hyperici herba – în
lunile iunie – august.
Perioada de recoltare începe la deschiderea primelor flori şi durează până la
înflorirea completă a plantei. Se taie cu foarfeca sau cuţitul vârfurile cu flori.
Uscarea se face la umbră, în straturi subţiri. Din timp în timp, sunătoarea se întoarce,
cu grijă, fără a provoca scuturarea frunzelor şi florilor.
Produsul uscat este constituit din vârfuri lungi de 20 – 30 cm, cu ramuri şi frunze
verzi, cu puncte transparente, cu flori galbene, cu miros aromat şi gust amărui-
astringent.
Principii active.
Componentul principal îl constituie o substanţă colorantă – hipericina, care imprimă
plantei o acţiune cicatrizantă şi antiseptică. Mai conţine ulei volatil, tanin, rezine,
flavone, acizi organici, saponine, caroten, seleniu.
Produsele de sunătoare au importanţă terapeutică în medicina tradiţională şi cultă.
Sunătoarea este mult utilizată ca antihemoragic, antiinflamator, antinevralgic,
cicatrizant, anticataral, carminativ şi antiulceros. Produsul are, de asemenea, o
proprietate diuretică. Posedă, de asemenea, şi proprietăţi antibiotice.
Uz intern. Pentru tratarea hematuriei, enteritelor, indigestiilor, în meteorism cronic
se administrează infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită de
sunătoare peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute,
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor, plăgilor cu larve se spală locul afectat, folosind
un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 5 g plantă uscată şi
bine mărunţită de sunătoare la 100 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se
strecoară şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe
zi.
Hypericum perforatum sunătoare

pojarniţă, iarba lui Sf. Ioan, buruiană antihemoragic, antiinflamator,
de năduf, iarba crucii, iarba spaimei, antinevralgic, cicatrizant, partea infuzie,
iarba sângelui, jale de munte, crucea anticataral, carminativ, aeriană decoct
voinicului, drobişor, buruiană de răzor antiulceros, diuretic, antibiotice
ŞTEVIA STÂNILOR
Rumex alpinus L. – Fam. Polygonaceae
Ştevia stânelor este o specie de plante care vegetează în jurul stânelor şi pe păşunile
apropiate, pe locuri grase, gunoite, pe lângă cabane din regiunea montană şi etajul
subalpin (1 200 – 1 800 m).
Descrierea plantei.
Ştevia stânelor este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 100 – 120 cm. În pământ
posedă un rizom gros, ramificat, brun – roşcat, cu multe cicatrice de tulpini şi
rădăcini. Tulpina este dreaptă, cu şanţuri longitudinale. Frunzele sunt mari, late,
plane sau ondulat – crispate, cu peţiol lung. Florile au culoarea verde şi sunt grupate
în inflorescenţă îngustă.
Organul utilizat.
Rădăcinile şi rizomul de la ştevia stânelor – Rumex alpinus radix – se recoltează în
două perioade ale anului, fie primăvara în martie – mai, fie toamna în septembrie –
octombrie, când conţinutul de principii active este maxim.
Recoltare. Uscare.
Rădăcinile şi rizomii se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se curăţă de resturi
Principii active.
Produsul de ştevia stânelor conţine taninuri, crizofanol, emodină, fiscionină,
crizofaneină, reocrizină, compuşi antrachinonici vitaminele C şi K.
Atenţie! Consumul plantei în exces sau mărirea dozelor peste cele maxime
recomandate provoacă tulburări renale, apar semne de retenţie urinară, anurie. Urina
se colorează în galben-intens. În acest caz se întrerupe administrarea şi se intervine
cu tratament simptomatic.
Rădăcinile şi rizomii de ştevia stânelor au utilizări terapeutice în medicina veterinară
tradiţională. Li se atribuie proprietăţi ca ruminator, purgative, stomahice,
cicatrizante, diuretice, astringente şi antiputride, stimulente ale musculaturii netede
uterine. Preparatele de ştevia stânelor se folosesc în constipaţie, în atonia uterină,
pentru tratarea furunculozei, tricofiţiei, în tratamentul plăgilor putride.
Uz intern. Pentru tratarea constipaţiei, în atonia uterină se administrează pulbere de
rădăcini şi rizomi de ştevia stânelor.
Dozele de tratament ca ruminator, stomahic, cicatrizant, diuretic, stimulent al
musculaturii netede uterine:
animale mici (pisici, câini) 0,1 – 0,5 – 1 g.
Dozele de tratament ca purgativ:
Uz extern. Pentru tratarea furunculozei, tricofiţiei, în tratamentul plăgilor putride se
spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu macerat
din 3 linguri pulbere de rizom şi rădăcini la 250 ml apă rece. Se lasă la macerat 4 – 5
ore. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu) şi se foloseşte. Apoi se
aplică comprese îmbibate în soluţia obţinută şi se bandajează. Administrarea drogului
se ameliorează.
Rumex alpinus ştevia stânilor

măcriş căiesc, steghie, ruminator, purgativ, stomahic, cicatrizant, rizom
pulbere,
măcrişul cailor, stege, diuretic, astringent, antiputrid, stimulent cu
macerat
şteagă, urzica raţei al musculaturii netede uterine rădăcini
TALPA – GÂŞTEI
Leonurus cardiaca L. – Fam. Labiatae
Specie de lumină, cu cerinţe reduse faţă de umiditate şi sol, talpa – gâştei creşte în
buruienişurile de pe marginea drumurilor şi a căilor ferate, la marginea pădurilor, în
locuri poieniţe, pe lângă garduri, pe terenuri necultivate, în zona de câmpie şi deal,
până la altitudinea de 500 – 600 (1000) m. Este răspândită în Transilvania, Banat,
dar, mai ales, Muntenia (Argeş, Ialomiţa, Giurgiu, Teleorman, Buzău, Brăila),
Moldova (Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui).
Descrierea plantei.
Talpa – gâştei este o plantă ierboasă, perenă, viguroasă, înaltă de peste 100 cm, cu
tulpina în 4 muchii, frunze opuse, lobate, având aspectul unei labe de gâscă, cu peri
aspri,de unde şi denumirea populară. Florile, roz – purpurii, sunt grupate câte 10 –
20 la subsuoara frunzelor în inflorescenţe compacte, având aspectul unui guler.
Mirosul plantei proaspete este neplăcut, puternic, dar nectarul florilor sale atrage
albinele.
Organul utilizat.
În scopuri medicinale, de la talpa – gâştei se foloseşte partea aeriană înflorită –
Leonori herba – care se recoltează din iunie până la începutul lui august.
Se taie cu cuţitul sau cosorul, din tulpini şi ramuri, vârfurile cu flori lungi de 10 – 25
cm, astfel încât să nu se culeagă tulpini lemnificate şi nici mai groase de 5 mm. De
asemenea, nu se vor recolta vârfurile cu fructificaţii bogate. Înainte de a se începe
uscarea, se îndepărtează resturile care provin de la alte plante, fragmentele de tulpini

prea groase sau lemnoase, frunzele îngălbenite sau atacate. Uscare se face la umbră,
în straturi subţiri, în poduri ventilate sau în şoproane. Zilnic sau la cel mult 2 zile,
plantele se întorc, cu grijă, pentru a evita scuturarea şi sfărâmarea frunzelor şi
florilor.
Produsul uscat este de culoare verde închis, cu flori mici, roz, fără miros, cu gust
amar – pronunţat.
Principii active.
Partea aeriană provenită de la talpa – gâştei conţine compuşi cardiotonici specifici,
alcaloizi, un principiu amar, ulei volatil, tanin, saponine, vitaminele C, E, A.
Partea aeriană de talpa – gâştei are importanţă terapeutică în medicina veterinară
cultă şi tradiţională.
Drogul produce relaxarea musculaturii netede a vaselor de sânge, care alimentează
inima, ca şi a cordului însuşi, fiind utilizat în tulburări funcţionale ale inimii, datorită
acţiunii sale de sedativ nervos şi tonic cardiac. Sub formă de infuzie este utilizată în
tratamentul nevrozelor cardiovasculare. Se foloseşte pentru reglarea bătăilor inimii
de origine nervoasă, pentru reglarea presiunii sângelui (scade tensiunea arterială –
hipotensiv).
Extern, decoctul sau compresa cu decoct concentrat se foloseşte la reducerea
umflăturilor şi cicatrizarea rănilor, datorită acţiunii antiinflamatorie a produsului.
Uz intern. Pentru tratarea nevrozelor cardiace, insuficienţelor cardiace se
administrează infuzie preparată din 5 g plantă uscată şi bine mărunţită de talpa –
gâştei peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi
se strecoară. Se răceşte şi se administrează prin breuvaj bucal.
Uz extern. Pentru tratarea mamitei se spală locul afectat, folosind un tampon de vată
sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 3 linguri plantă uscată şi bine
mărunţită la 500 ml apă. Se fierbe timp de 5 minute la foc mic. Se strecoară şi se
lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Leonurus cardiaca talpa gâştei

apucătoare, cione, santa, buruiană de sedativ nervos, tonic
infuzie,
bleasnă, creasta cocoşului, gisdei, iarba cardiac, uşor partea
decoct
căşunăturii, iarbă de dat, laba lupului, hipotensiv, aeriană,
concentrat
lingorică, somnişor, talpa lupului antiinflamator
TĂTĂNEASA
Symphytum officinale L. – Fam. Boraginaceae
Specie de locuri deschise, tătăneasa creşte, mai ales, pe soluri argiloase, pe care
stagnează apă, de la câmpie până în zona montană inferioară, pe marginea apelor,
prin şanţuri, locuri băltite, zăvoaie, lunci.
Descrierea plantei.
Tătăneasa este o plantă ierboasă, perenă, robustă, înaltă de 50 – 120 cm, cu peri aspri
pe întreaga suprafaţă, tulpina este cu muchii aripate, frunzele sunt opuse, mari,
alungite, care se prelungesc pe tulpină şi sunt foarte aspre. Florile, de culoare roşie –
violacee, cu 5 petale, sunt tubuloase şi grupate în inflorescenţe în forma unei cozi de
scorpion.
Organul utilizat.
De la tătăneasă se recoltează rădăcina – Symphyti radix – în două perioade ale
anului: primăvara (martie – aprilie) şi toamna (septembrie – octombrie).
Rădăcina de tătăneasă se scoate cu cazmaua sau hârleţul. Se spală bine de pământ, se
îndepărtează resturile de părţi aeriene, se taie în bucăţi de 8 – 10 cm, iar fragmentele
groase se despică de-a lungul. Se usucă la soare, în locuri deschise, bine ventilate,
până când la îndoire se rup cu uşurinţă.
Produsul uscat este negru la suprafaţă şi alb la interior şi nu are miros.
Principii active.
Produsul, constituit din rădăcină de tătăneasă, conţine mucilagii, ulei volatil, tanin,
rezine.
Produsul de tătăneasă are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Decoctul de rădăcină de tătăneasă are proprietăţi emoliente, decongestive şi
expectorante, folosindu-se în bronşite, tuse. Datorită principiului activ de bază,
rădăcinile au acţiuni hemostatice, calmante şi cicatrizante în enterite şi diaree.
Pentru tratarea diareii, afecţiunilor căilor respiratorii se administrează:
a. pulbere de rădăcină de tătăneasă,
b. decoct preparat din 10 g pulbere de rădăcină de tătăneasă la 100 ml apă. Se
fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă în repaus acoperit 10 – 15 minute. Se
strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu). Se administrează prin
breuvaj bucal.
Symphytum officinale tătăneasă

buruiană de vânătaie, iarba oaselor, barba tatei,
emolient, expectorant,
boracioc, iarbă întăritoare, gavăţ, iarba tatii, decoct,
hemostatic, calmant, rădăcină
iarbă neagră, lutatină, nădai, ploşniţoasă, pulbere
cicatrizant, decongestiv
rădăcină neagră, tacin, tatană, zlac
TEIUL
Tilia cordata Mill. – Fam. Tiliaceae
Teiul, originar din Europa, se întâlneşte spontan în păduri de câmpie şi deal, în toată
ţara, dar în mod deosebit în Moldova (Bacău, Botoşani, Iaşi, Vaslui), Dobrogea
(Tulcea – la poalele munţilor Măcinului), Muntenia (Giurgiu), Transilvania (Arad,
Satu – Mare). Se cultivă în toate parcurile, pe alei, în spaţii verzi, cimitire, în curţi, pe
străzi, ca arbore decorativ, în masive, aliniamente, deoarece este excelent pentru
umbrire prin coroana sa regulată şi frunzişul des. Teiul este exigent faţă de căldură,
sensibil la secetă. Vegetează bine pe soluri profunde, fertile, cu regim constant de
umiditate.
Descrierea plantei.
Arbore înalt până la 20 – 25 m, teiul prezintă frunze în formă de inimă, inflorescenţe
formate din 3 – 16 flori parfumate, de culoare galbenă – deschis. Codiţa
inflorescenţei este concrescută în partea inferioară cu nervura principală a bracteei.
Longevitate până la 200 de ani.
Organul utilizat.
De la tei se recoltează florile – Tiliae flores – cu sau fără bractee, în lunile iunie –
iulie.
Recoltarea se face la începutul înfloririi, când o parte din flori sunt încă în boboc, pe
timp frumos, uscat, la 1 – 2 zile după ultima ploaie, cu ajutorul scărilor duble, pentru
a se evita urcarea în arbori, care duce la ruperea ramurilor. Se poate utiliza foarfeca
de omizi cu coadă lungă. Se usucă în locuri calde şi ventilate, dar ferite de lumina
directă a soarelui. Se întind în straturi cât mai subţiri, pentru ca uscarea să fie rapidă.
Uscarea înceată poate să brunifice produsul.
Florile uscate au culoarea galbenă, miros aromat şi gust dulceag – mucilaginos.
Principii active.
Produsul, constituit din florile de tei, conţine ulei volatil, un alcool specific -
farnesol, mucilagii, flavone, tanin, colină, saponine, rutozid, zaharuri.
Farnesolul imprimă florilor mirosul caracteristic. Se foloseşte produsul atât în
medicina veterinară tradiţională, cât şi în cea cultă.
Principiile active au acţiune sudorifică, febrifugă, emolientă, expectorantă,
sedativă, decongestivă, antiinflamatorie, spasmolitică, diuretică. Farmacodinamic,
florile au proprietatea de a mări sudoraţia cu efect purificator, înlătură sau reduce
febra, relaxează ţesuturile şi diminuează starea inflamatorie, favorizează expectoraţia
provocând eliminarea din bronhii şi din plămâni a substanţelor dăunătoare, este
calmant nervos cu diminuarea stărilor de excitaţie cerebrală, diminuează congestia,
elimină sau limitează procesul inflamator, acţionează asupra epiteliului renal, mărind
cantitatea de urină eliminată, favorizând înlăturarea din organism a unor deşeuri
metabolice.
Acţiunea emolientă este asigurată de mucilagiu, cu imprimarea proprietăţilor
behice, acţiunea diaforetică (sudorifică) şi uşor sedativă este produsă de farnesol.
Acţiunea spasmolitică şi diuretică este asigurată de flavone, iar cea uşor
antiinflamatorie de substanţele triterpenice.
Uz intern. Pentru tratarea bronhopneumoniei, sindromului de retenţie a apei în
organism, în tratamentul unor stări de excitaţie ale sistemului nervos central se
administrează infuzie preparată din 5 g flori de tei uscate peste care se toarnă 100 ml
apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se
Uz extern. Pentru tratarea inflamaţiilor locale, afecţiunilor membrelor (dureri de
picioare, umflături la picioare, dureri de unghii) se spală locul afectat, folosind un
tampon de vată sau un pansament steril, cu infuzie concentrată obţinută din 10 g
flori de tei uscate peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30
minute, apoi se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit
pulbere). Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Apoi se aplică şi comprese locale cu infuzie de flori de tei.
Tilia cordata tei

tei pucios, tei argintiu, sudorific, emolient, decongestiv, sedativ,
infuzie,
cei, tei câinesc, tei de spasmolitic, diuretic, antiinflamator, flori
comprese
toamnă, tei bălan, tei bun antipiretic, antiviral, măreşte imunitate
TEIUL ALB
Tilia tomentosa Mnch. (T. argentea DC.) – Fam. Tiliaceae
Teiul alb este o specie de plante care se întâlneşte spontan în regiunile de câmpie şi
de dealuri, mai ales în regiunile joase din sudul şi estul ţării, ca exemplare izolate, în
pâlcuri, în păduri de amestec sau formând arborete pure, îndeosebi, în Dobrogea de
Nord. Este rezistent la secetă, ger şi fum.
Descrierea plantei.
Cunoscut şi sub numele de tei argintiu, teiul alb este un arbore, înalt de până la 30 m.
Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu coroană deasă ramuri îndreptate în sus. Prezintă
lujeri verzi – cenuşii, tomentoşi. Frunzele subrotunde cu vârful brusc ascuţit, serate
pe margini, faţa superioară verde închis – lucioasă, iar cea inferioară argintie, cu
peţiol lung. Florile, galben aurii, sunt grupate câte 5 – 15 în inflorescenţă.
Organul utilizat.
De la teiul alb se folosesc florile – Tiliae flores – care se recoltează cu sau fără
bractee, în lunile iunie – iulie.
Principii active.
Produsul, constituit din flori de tei alb, conţine mucilagii, ulei volatil cu farnesol,
cvercetrină, rutozid, tilirozidă, gume, flavone, substanţele triterpenice, taninuri galice
şi catehice, acidul elagic, cantităţi reduse de fraxozidă şi esculozidă, sapononă,
colină, acetilcolină, zahar.

metabolice.
administrează infuzie preparată din 5 g flori de tei alb uscate peste care se toarnă 100
ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se
flori de tei alb uscate peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă
30 minute, apoi se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit
pulbere). Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Apoi se aplică şi comprese locale cu infuzie de flori de tei alb.
Tilia tomentosa tei alb

tei argintiu, cei, tei sudorific, emolient, decongestiv, sedativ,
infuzie,
câinesc, tei de toamnă, spasmolitic, diuretic, antiinflamator, flori
comprese
tei bălan, tei bun antipiretic, antiviral, măreşte imunitate
TEIUL CU FRUNZĂ MARE

Tilia platyphyllos Scop. – Fam. Tiliaceae
Teiul cu frunză mare, originar din Europa Centrală, se cultivă prin parcuri, pe
marginea străzilor, în grădini, cimitire, ca arbore decorativ. Dintre toate speciile de
tei (cu calităţi terapeutice sau nu), această specie are florile cele mai parfumate.
Descrierea plantei.
Teiul cu frunză mare este un arbore, înalt de până la 40 m. Tulpina este dreaptă,
cilindrică, cu coroană rară, cu ramuri groase. Prezintă lujeri anuali slab – pubescenţi
vara, apoi glabri, pe care se află muguri. În primii 20 – 30 de ani, scoarţa este
cenuşie, netedă, apoi se acoperă cu un ritidom negricios, brăzdat în lung. Frunzele,
alterne, mari de 6 – 12 cm, subrotunde sau ovale, la bază cordate, asimetrice, acut –
serate pe margini, faţa superioară glabră, iar cea inferioară vede – albicioasă sau
cenuşie, cu nervuri terţiale proeminente şi cu smocuri de peri albicioşi. Florile,
galbene, sunt grupate câte 3 – 9 în inflorescenţă. Lăstăreşte până la distanţe de 1 – 2
m de baza tulpinii.
Organul utilizat.
De la teiul cu frunză mare se folosesc florile – Tiliae flores – care se recoltează cu
sau fără bractee, în lunile iunie – iulie.
Principii active.
Produsul, constituit din flori de tei cu frunză mare, conţine mucilagii, ulei volatil cu
farnesol, cvercetrină, rutozid, tilirozidă, gume, flavone, substanţele triterpenice,
taninuri galice şi catehice, acidul elagic, cantităţi reduse de fraxozidă şi esculozidă,

sapononă, colină, acetilcolină, zahar.
metabolice.
administrează infuzie preparată din 5 g flori de tei cu frunză mare uscate peste care
se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se
flori de tei cu frunză mare uscate peste care se toarnă 250 ml apă clocotită. Se
acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau
triplu, dacă s-a folosit pulbere). Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte
de 2 – 3 ori pe zi. Apoi se aplică şi comprese locale cu infuzie de flori de tei cu
frunză mare.
Tilia platyphyllos tei cu frunză mare

tei alb, tei de vară, tei roşu, sudorific, emolient, decongestiv, sedativ,
infuzie,
cei, tei verde, tei bălan, tei spasmolitic, diuretic, antiinflamator, flori
comprese
bun antipiretic, antiviral, măreşte imunitate
TRAISTA CIOBANULUI
Capsella bursa pastoris (L.) Medik. – Fam. Cruciferae
Locurile în care creşte traista ciobanului sunt diverse, însorite sau cu puţină umbră,
bătătorite sau cu pământ afânat, întâlnindu-se prin livezi, culturi, pe marginea
drumurilor, pe lângă ziduri în toată ţara.
Descrierea plantei.
Traista ciobanului este o plantă ierboasă, anuală sau bienală, înaltă până la 50 cm, cu
rozetă de frunze bazale, tulpină neramificată, cu flori albe, grupate într-o
inflorescenţă alungită şi fructe în formă de trăistuţă.
Organul utilizat.
De la traista ciobanului se recoltează partea aeriană – Bursae pastoris herba – în
lunile aprilie – mai.
Cea mai bună metodă de recoltare este prin smulgere, când se obţin şi frunzele de la
baza plantei (dar nu este o metodă ecologică). Se îndepărtează apoi rădăcinile prin
tăiere. Se usucă în locuri umbroase şi calde.
Produsul uscat este constituit din plante de culoare verde – deschis, cu flori albe,
fără miros, cu gust amărui – iute.
Principii active.
Planta conţine principii amare, ulei volatil, tanin, săruri de potasiu, glicozide, acid
fumaric.

Produsul de traista ciobanului are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă
şi tradiţională.
Drogul are acţiune urotonică, hemostatică, antispastică, antiinflamatorie,
astringentă. Preparatul are şi proprietăţi antitumorale, această acţiune fiind atribuită
acidului fumaric.
Pentru tratarea gastroenteritelor, diareei, în hemoragii uterine se administrează
infuzie preparată din 5 – 10 g produs de traista ciobanului uscat şi mărunţit peste
Capsella bursa pastoris traista ciobanului

arior, buruiană de friguri, coada pisicii, urotonic, hemostatic,
păsăţel, păscuţă, plosca ciobanului, astringent, antispastic, partea
infuzie
paştele cailor, punga babei, punga popii, antiinflamator, antitumoral, aeriană
punguliţă, rapăn, tăşculiţă, straişa popii antidiareic
TREI – FRAŢI – PĂTAŢI

Viola arvensis L. – Fam. Violaceae
Trei-fraţi-pătaţi se întâlneşte din zona de deal până în etajul subalpin. Creşte în lunci,
la marginea pădurilor, în culturi ca buruiană, prin fâneţe montane, pe coaste şi
stâncării. Bazine mai mari se întâlnesc în Transilvania (îndeosebi în Cluj, Sălaj,
Bihor, Arad), Banat, Moldova (Bacău, Suceava, Iaşi), Muntenia (Prahova).
Descrierea plantei.
Este o plantă ierboasă, anuală, de talie mică, înaltă de 10 – 14 cm, cu frunze ovale,
are florile alcătuite din 5 petale mari, de culoare violetă şi galben – deschis.
Organul utilizată.
De la trei-fraţi-pătaţi se recoltează partea aeriană – Violae herba – în perioada iunie –
august.
Recoltarea se face în timpul înfloririi, pe vreme uscată, după ce se ridică roua. Se taie
toată partea aeriană cu secera, coasa sau cuţitul. Se usucă în locuri umbroase, în
şoproane şi poduri, aşezând plantele în straturi subţiri şi întorcându-le din timp în
timp, fără a le rupe sau sfărâma.
Produsul obţinut este constituit din plante uscate fără rădăcini, de culoare verde, cu
flori albastre – galbene sau albe – gălbui, fără miros, cu gust mucilaginos, uşor amar.
Principii active.
Partea aeriană conţine saponine, flavone, acid salicilic, substanţe specifice, tanin, ulei
volatil, vitaminele C, A.
Produsul de trei-fraţi-pătaţi are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Datorită saponinelor şi flavonelor produsul are proprietăţi diuretice şi depurative,
expectorante şi behice, emetic. Saponinele ajută la fluidificarea şi eliminarea
secreţiilor bronhice. În medicina veterinară se recomandă în pneumonii,
bronhopneumonii, gastroenterite şi pentru eliminarea conţinutului patologic din
stomac la pisici, câini, porci.
Pentru tratarea pneumoniilor, bronhopneumoniilor, gastroenteritelor se administrează
infuzie preparată din 10 g produs de trei-fraţi-pătaţi uscat şi mărunţit peste care se
toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se
păsări 1 – 2 g.
Viola arvensis trei-fraţi-pătaţi

buruiana împăratului, catifeluţe, călţunaşi
de câmp, cârligei, flori domneşti, frăţiori, diuretic, depurativ, partea
infuzie
micşunele, pansele sălbatice, soră cu frate, expectorant, behic aeriană
tămâioară, toporaşi
TRIFOIŞTEA
Menyanthes trifoliata L. – Fam. Menyanthaceae
Trifoiştea este o specie de plante care vegetează prin mlaştini, turbării, pe marginea
lacurilor şi pâraielor cu apă lentă din zona montană inferioară.
Descrierea plantei.
Numită şi trifoiul de baltă sau trifoiul amar, trifoiştea este o plantă ierboasă, perenă,
palustră, de talie relativ mică, fiind înaltă de 15 – 30 cm. Frunzele sunt trifoliate,
lung – peţiolate, alterne. Foliolele sunt egale, ovale, cu marginea întreagă, glabre, de
culoare verde – deschis. Florile au culoarea palid – roz.
Organul utilizat.
De la trifoiul de baltă se folosesc frunzele – Trifolii fibrini folium – care se recoltează
din aprilie până în iunie.
Frunzele trifoiului de baltă se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea
trebuie să fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ şi peţiolii să
nu fie mai lungi de 10 cm. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada
înfloritului, după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri
acoperite cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Uscarea artificială se
face în cuptor la temperatura de 60 – 700C.
Produsul obţinut este constituit din frunze trifoliate, verzi – închis pe faţa
superioară şi mai deschis pe partea inferioară, cu miros caracteristic şi gust foarte
amar.
Principii active.
Produsul conţine glicoziode amare, de tip genţianacee, dintre care cea mai
importantă este meliantozida. Mai conţine flavone, tanin, rutozid, hiperină, colină,
alcool cerilic, acizii oxicinamic, cafeic şi clorogenic, precum şi un alcaloid similar
genţianinei, săruri bogate în mangan.
Produsul de trifoiul de baltă are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Preparatul de trifoişte se foloseşte ca stomahic, tonic – amar energic, dar
neastringent. Mai posedă, secundar, acţiune colagenă.
Pentru stimularea funcţiilor hepatice, a poftei de mâncare se adaugă frunze de
trifoişte în hrana animalelor mari. La animalele mici, în vederea tratării aceloraşi
afecţiuni se administrează tinctură.
Dozele de tratament cu frunze:
Dozele de tratament cu tinctură: 10 – 20 picături, de 3 ori pe zi.
Empiric, pentru tratarea bolilor de plămân se recomandă infuzie preparată dintr-o
linguriţă de produsul de trifoişte uscat şi mărunţit peste care se toarnă 250 ml apă
clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se
Menyanthes trifoliata trifoişte

trifoişte de baltă, bobul broaştei, plumânare, stomahic, tonic amar
frunze infuzie
trifoi amar, trifoi de baltă, trifoi de lac energic, colagen
TROSCOTUL
Polygonum aviculare L. – Fam. Polygonaceae
Troscotul este o specie de plante legată ecologic de aşezările umane; creşte pe
terenuri virane, la marginea drumurilor, a şanţurilor, în diferite culturi. Este răspândit
în toată ţara, mai ales, în zona de câmpie şi deal.
Descrierea plantei.
Troscotul este o plantă ierboasă, anuală, de talie mică, târâtoare. Are frunze ovale,
mici, fără peţiol. Florile, tot mici, sunt grupate la subţioara frunzelor.
Organul utilizat.
De la troscot se recoltează partea aeriană – Polygonii herba – în perioada iunie –
septembrie.
Plantele se smulg şi se curăţă de rădăcini sau se cosesc acolo unde cresc în masă. Se
usucă pe rame, în strat subţire, în poduri cu acoperiş de tablă.
Produsul uscat obţinut are culoare verde – închis şi este fără miros.
Principii active.
Partea aeriană conţine tanin, acid salicilic, gume, ulei volatil.
Atenţie! Toate ierbivorele se intoxică dacă ingeră cantităţi mari de plantă sau nu
se respectă dozele de tratament. Intoxicaţia se manifestă prin: iritaţia mucoaselor,
timpanism, colici, constipaţie. Se intervine cu spălături gastrice, purgative uleioase,
mucilagii cardiotonice şi tonice generale.
Produsul de troscot are importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Troscotul posedă acţiune diuretică, remineralizantă, astringentă, cicatrizantă.
Uz intern. Pentru tratarea enteritelor, gastritelor, afecţiunilor pulmonare, afecţiunilor
renale se administrează infuzie preparată din 5 – 10 g produs de troscot uscat şi
mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute,
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor şi inflamaţiilor locale, pentru grăbirea vindecării
lor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu
decoct obţinut din 10 g produs de troscot uscat şi mărunţit la 200 ml apă. Se fierbe 5
minute la foc mic. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte până
la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi.
Polygonum aviculare troscot

costrei, hericică, iarba găinilor, iarbă grasă de diuretic,
partea infuzie,
grădină, iarbă noduroasă, iarbă roşie, laba găinii, remineralizant,
aeriană decoct
porcin, sporiş, tărsoacă, trăgănătoare, troscot gras astringent, cicatrizant
TUIA
Thuja occidentalis L. – Fam. Cupressaceae
Tuia este o specie de plantă originară din sud – estul Americii de Nord. În România
se cultivă prin parcuri şi grădini, sub numeroase forme şi varietăţi, ca arbuşti
ornamentali. Planta este rezistentă la ger şi secetă.
Descrierea plantei.
Tuia este un arbust răşinos, cu ramurile şi ramificaţiile lor dispuse în planuri
orizontale. Frunzele sunt penat – fidate şi aplatizate. Conurile nu au coarne, iar
seminţele sunt înaripate.
Organul utilizat.
De la tuia se folosesc frunzele – Thuja occidentalis folium – care se poate recolta tot
timpul anului.
Recoltare. Uscare.
Recoltarea frunzelor se face prin ruperea lor cu mâna sau prin tăiere cu foarfecul, pe
timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Se usucă în strat subţire la umbră, în magazii,
şoproane sau poduri acoperite cu tablă. Din timp în timp se întorc cu grijă, pentru a
nu le sfărâma.
Principii active.
Produsul, constituit din frunze uscate sau proaspete, conţine tuionă, ulei volatil,
principii amare, tanin, flavone.
Atenţie! Toate ierbivorele rumegătoare se intoxică dacă ingeră planta sau nu se
respectă dozele de tratament. Intoxicaţia se manifestă prin: salivaţie, colici, diaree
sanguinolentă, răcirea extremităţilor, paralizie, moarte. Se intervine cu spălături
gastrice, purgative uleioase, mucilagii cardiotonice şi tonice generale.
Produsul de tuia posedă utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi
cultă. Datorită conţinutului în tuionă frunzele de tuia se administrează ca stimulent al
secreţiei urinare. Preparatul este aplicat sub formă de pensulaţii sau badijonări
dimineaţa şi seara, poate avea efect în tratamentul papiloamelor şi verucilor de mică

întindere.
Uz extern. Pentru tratarea papilomatozei se recomandă decoct obţinut din 20 g
produs de tuia la 250 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc mic. Se acoperă şi se lasă 30
minute, apoi se strecoară. Se răceşte până la călduţ. Se strecoară şi se badijonează de
2 – 3 ori pe zi.
Thuja occidentalis tuia

arborele vieţii, brăduţă, brăduliţă diuretic, cicatrizant frunze decoct
TURIŢA MARE
Agrimonia eupatoria L. – Fam. Rosaceae
Turiţa mare creşte, îndeosebi, în locuri semiumbrite, cu umiditate mare, din regiunea
de câmpie până în cea montană (1000 m), în luminişuri şi la margini de păduri, în
tufărişuri, la margini de drumuri, în livezi, pajişti. Este mai răspândită în Transilvania
(Braşov, Cluj, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Sibiu), Banat (Caraş-
Severin), Muntenia (Argeş, Prahova, dar, mai ales, Buzău), Oltenia (Vîlcea),
Moldova (Bacău, Neamţ, Suceava).
Descrierea plantei.
Turiţa mare este o plantă ierboasă, perenă, neramificată, înaltă de până la 100 cm,
abundent păroasă, cu rizom scurt în pământ. Tulpina aeriană cu noduri, care se răresc
spre vârf, este foarte păroasă. Frunzele se compun din 5, 7 sau 9 foliole mari, dinţate
şi păroase. Florile, galbene, sunt grupate în inflorescenţe alungite.
Organul utilizat.
De la turiţa mare se recoltează partea aeriană – Agrimoniae herba – din iunie până în
august.
Recoltarea se face cu secera sau cuţitul, fără părţile golaşe sau lemnoase ale tulpinii,
căutând plantele înflorite, dar nu şi pe cele care au numai fructe. Se aleg apoi şi se
îndepărtează de pe plantele recoltate fructificaţiile care s-au îngălbenit, părţile groase
ale tulpinilor şi pe cele lemnoase. Uscare se face în locuri ferite de soare, întinzându-
le în strat subţire.
Produsul uscat este constituit din tulpini cu frunze verzi, flori galbene şi fructe
verzi, imature. Pe întreaga plantă sunt peri, mirosul este slab, caracteristic, gustul
amărui-astringent.
Principii active.
Partea aeriană de turiţă mare conţine tanin, flavone, principii amare, ulei volatil, acizi
organici, săruri de siliciu, vitaminele C, K.
Preparatele de turiţă mare au importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Produsul de turiţă mare este considerat ca un tonic amar, dar, datorită conţinutului
ridicat în taninuri este şi un bun antidiareic, prin proprietăţile sale astringente. Posedă
şi acţiune coleretice şi colagoge.
Pentru tratarea enteritelor, gastritelor, stărilor alergice cu urticarie, stărilor
subicterice, afecţiunilor hepatice se administrează:
a. infuzie preparată din 3 g produs de turiţă mare uscat şi mărunţit peste
care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi
se strecoară. Se mai răceşte dacă este cazul şi se administrează prin
breuvaj bucal.
b. decoct obţinut din 3 g produs de turiţă mare uscat şi mărunţit la 100 ml
apă. Se fierbe 5 minute la foc domol. Se răceşte. Se strecoară şi se
Agrimonia eupatoria turiţa mare

asprişoară, boitoreană, canipoală, buruiană de tonic amar,
friguri, cornăşel, dubravnică, gălbenare de antidiareic, partea infuzie,
germe, leuşteanul muntelui, lipici, mătcuţă, scai coleretic-colagog, aeriană decoct
mărunt, scăişor, sora fragilor, turicioară, turiţă astringent
TUTUNUL
Nicotiana tabacum L. – Fam. Solanaceae
Tutunul este o plantă originară din America de Sud. El este o specie iubitoare de căldură.
În cursul vegetaţiei suma de grade se ridică la 1800 – 32000C. Seminţele încolţesc la
minimum 120C. Temperatura optimă (medie zilnică) cerută, 24-250C. La peste 350C planta
suferă. De asemenea, este sensibilă faţă de temperaturile joase. Faţă de lumină este o
specie pretenţioasă. Tutunul folosit pentru ţigările de foi solicită o luminozitate moderată,
de aceea se cultivă printre şirurile de pomi sau porumb. Mărimea şi calitatea producţiei
depinde de umiditate. Vegetează bine dacă primeşte 180 – 200 mm precipitaţii. Vânturile
puternice sfâşie frunzele. Pretinde soluri luto-nisipoase, bine structurate, afânate, bogate în
humus. În România tutunul se cultivă în regiunea de câmpie, în sudul ţării.
Descrierea plantei.
Tutunul este o plantă ierboasă, anuală, înaltă de 75 – 150 (200) cm. Prezintă în pământ
rădăcina pivotantă, ramificată, adâncă până la 2 m. Masa radiculară principală se află în
straturile superficiale ale solului. Tulpina este erectă, cilindrică, glandulos-păroasă, simplă
sau puţin ramificată la vârf. Frunzele tutunului sunt mari alungit-eliptice până la îngust-
lanceolate, sesile sau scurt-peţiolate sau sesile, alterne, întregi, glandulos-păroase, cu
nervaţia puternic evidentă pe faţa inferioară. Florile roşii, mirositoare, sunt grupate într-o
inflorescenţă paniculat-ramificată. Fructul are culoare cafenie şi suprafaţă rugoasă şi este
capsulă biloculară cu 2000 – 4000 seminţe ovoide sau reniformă, foarte mici.
Organul utilizat.
De la tutun se folosesc în scop terapeutic frunzele – Nicotiane folium – şi ca insecticid
toată planta, care se recoltează în lunile iunie - august.

Programarea pentru recoltarea frunzelor nu este indiferentă. S-a dovedit, prin determinări
cantitative, că maximum de principii active se acumulează în timpul zilei şi anume între
orele 11 – 14. Uscarea se face întinzând frunzele în straturi subţiri, la soare în 5 – 6 ore, iar
la umbră, în poduri acoperite cu tablă în aproximativ 8 zile.
Produsul obţinut constă în frunze uscate, de culoare brun-închise, aspre la pipăit, cu miros
şi gust specific de tutun.
Principii active.
Frunzele mature de tutun conţin apă (proaspete 75-90%, uscate 20-30%, fermentate 15-
17%), săruri minerale (de K, Ca, Na, Mg, Fe, Mn, Al, P, S, Si, Cl, Cu şi urme de Se, Be,
Zn, Cd, Cr, Co, etc.), glucide solubile, pectine, lipide, acizi organici, răşini, ulei eteric.
Componentul principal (dintre alcaloizi) este nicotina, alcaloid volatil al cărui conţinut
poate fi între 8,16% şi 9%, în funcţie de varietatea de cultură a plantei şi modul de
prelucrare. Ea se sintetizează la nivelul rădăcinilor, de unde este transportată şi depozitată
în frunze, sub formă de săruri organice sau combinaţii glucidice.
Nicotina este însoţită în plantă de 12 alţi alcaloizi ce apar în cantităţi mult mai mici.
Atenţie! Nicotina este foarte toxică, de 16 ori mai toxică decât coniina (alcaloidul de la
cucută – Conium maculatum) şi egală ca toxicitate cu acidul cianhidric. În doză de 5-6 mg
provoacă moartea unui om. O picătură de nicotină pusă pe limbă sau injectată omoară un
câine. A şasea parte dintr-o picătură este doza mortală pentru un iepure sau pentru o pisică.
Şapte picături constituie doza mortală pentru un cal. Ingerarea frunzelor verzi sau uscate de
către animalele ierbivore, inspirarea nicotinei în grajduri şi magazii, unde sunt atârnate frunzele
pentru uscare, spălarea cu soluţie de tutun a animalelor pentru distrugerea paraziţilor, provoacă
intoxicaţii grave cu nicotină. Simptomele constau în zbârlirea părului, nelinişte, salivaţie,
greţuri, tremurături, balonare, constipaţie, diaree fetidă, respiraţie accentuată şi întretăiată,
bătăile inimii accelerate şi neregulate, răcirea extremităţilor, sudori reci, ameţeli, pierderea
sensibilităţii, animalul nu se mai poate ţine pe picioare, paralizează, cade şi moare în comă
după 1 - 2 ore (în intoxicaţiile acute) sau după 1 - 3 zile (în formele subacute).
Experimental, prin injectarea benzopirenului extras din fumul de ţigară la trei loturi de
şoareci, s-au produs, fără excepţie, tumori canceroase după 42 zile (Paris, 1946). Injecţiile
cu nicotină la animale produc atrofierea testiculelor şi ovarelor. În intoxicaţiile cu nicotină
se fac spălături stomacale cu Lugol diluat, respiraţie artificială şi se administrează
stimulente ca ceai, cafea, alcool.
Tutunul, în zilele noastre, nu mai are importanţă terapeutică în medicina veterinară.
Astăzi, planta nu mai prezintă importanţă terapeutică, fiind cultivată pentru frunzele
sale, iar resturile de plantă rămase după recoltarea frunzelor, servesc pentru prepararea
unui bun insecticid de contact.
Uz extern. Pentru combaterea păduchilor, puricilor şi scabiei se prepară un decoct din 5g
plantă uscată la 100 ml apă rece. Se fierbe 5 minute. Se lasă la răcit. Se strecoară. Se
umezeşte corpul cu această soluţie.
Atenţie! Prin îmbăiere pot apărea uneori intoxicaţii. Nicotina se absoarbe destul de bine
prin piele.
Nicotiana tabacum tutun
se administrează şi se
bacon, duhan, tabac, tăbac, tiutiun antiparazitar frunze
supraveghează de medic
ŢINTAURA
Centaurium umbellatum Gilib. – Fam. Gentianaceae
Ţintaura este o specie de lumină sau semiumbră, cu cerinţe foarte mari faţă de
umiditate, răspândită de la câmpie până în zona subalpină. Creşte în fâneţe şi poieni
umede, tufişuri, la marginea pădurilor.
Descrierea plantei.
Plantă ierboasă, bienală, dreaptă, înaltă de până la 40 cm, ţintaura are o tulpină
subţire, în 4 muchii, ramificată la partea superioară. Frunzele sunt ovale, fără codiţă,
iar florile roz, grupate în inflorescenţe.
Organul utilizat.
De la ţintaură se recoltează partea aeriană înflorită – Centaurii herba – în perioada
iulie – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Recoltarea se face prin tăiere cu foarfeca sau cu cuţitul, având grijă să nu se smulgă
rădăcina. Uscarea se face mai repede decât la alte plante. Se aşează la umbră, în
straturi subţiri, în locuri calde şi aerisite.
Principii active.
Ţintaura conţine principii amare (eritaurina), glicozizi (eritrocentaurinsa), alcaloizi
(eritricina), rezine, răşini, săruri minerale, mucilagii, gume.
Partea aeriană înflorită de ţintaură prezintă importanţă terapeutică în medicina
veterinară cultă şi tradiţională.
La simplul contact cu mucoasa bucală, preparatele de ţintaură declanşează imediat

creşterea secreţiei gastrice, ca şi a motilităţii mucoasei stomacale. Se foloseşte ca
tonic amar, sub formă de pulbere, decoct sau tinctură. Mai are proprietatea de a
scădea febra.
Pentru tratarea stărilor febrile, pentru mărirea poftei de mâncare se administrează:
a. pulbere pentru animale mare, care se administrează prin breuvaj bucal.
b. tinctură pentru animalele mici (pisici, câini). Tinctura de ţintaură se obţine
prin macerarea timp de 8 zile a patru linguri de plantă mărunţită în 100 ml
alcool de 70 grade. Se dau 10 – 20 picături de tinctură în apă, de 3 ori pe zi.
Pentru tratarea atoniei ruminale se recomandă decoct obţinut din 10 g drog la
250 ml apă. Se fierbe 10 minute la foc mic. Se răceşte şi se strecoară. Se
Centaurium umbellatum ţintaură

buruiană de friguri, buruiană de viermi, cintaură, crucea stimulează
pulbere,
pământului, dioc, fierea pământului, floare de friguri, secreţiile partea
tinctură,
frigurică, ghinţură, hierea pământului, iarbă de curcă, gastrointestinale, aeriană
decoct
iarba frigurilor, scăunel, scânteuţă, ţintaulă, ţintorie febrifug, ruminal
UNGURAŞUL
Marrubium vulgare L. – Fam. Labiatae
Unguraşul este o specie adaptată la condiţiile de ariditate, fiind rezistentă la secetă.
Creşte pe marginea drumurilor, pe terenuri necultivate, păşuni degradate şi aride, mai
ales, în Oltenia (Dolj, Olt), Muntenia (Călăraşi, Teleorman, Ialomiţa, Brăila), estul
Moldovei (Galaţi, Vaslui, Iaşi, Botoşani), în întreaga Dobrogea.
Descrierea plantei.
Numită şi voronic, unguraşul este o plantă ierboasă, perenă, dreaptă, ierboasă, înaltă
de 30 – 80 cm, de culoare albă – cenuşie (din cauza perilor deşi şi moi), cu tulpina în
4 muchii şi frunze ovale, opuse şi dinţate pe margini. Florile sunt mici, de culoare
albă – murdar, grupate în inflorescenţe la subsuoara frunzelor.
Organul utilizat.
De la voronic se recoltează partea aeriană – Marrubii herba – în perioada iunie –
septembrie.
Se taie cu foarfeca sau cuţitul vârfurile tulpinale şi ramificaţiile, la 20 – 30 cm de la
vârf, dar nu cu părţile lemnoase. Se înlătură din produs plantele străine, ramurile şi
tulpinile necorespunzătoare. Uscarea se face la umbră, în straturi subţiri. Din timp în
timp produsul se întoarce cu grijă, fără a provoca scuturarea frunzelor şi florilor.
Produsul uscat obţinut este lipsit de miros, iar gustul foarte amar, puţin iute.
Principii active.
Partea aeriană a unguraşului conţine un principiu amar caracteristic, tanin, saponină,
mucilagii, acizi organici, săruri de potasiu.
Produsul de unguraş are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Preparatul se foloseşte ca tonic amar, pentru restabilirea poftei de mâncare. Mai
posedă acţiune antitermică, ruminală.
Având acţiune balsamică şi cicatrizantă, extern, se utilizează sub formă de băi
locale sau comprese cu infuzie concentrată în cicatrizarea rănilor, ulceraţiilor vechi.
Uz intern. Pentru stimularea poftei de mâncare, în combaterea febrei se
administrează infuzie preparată din 5 g produs de unguraş uscat şi mărunţit peste
păsări 0,1 – 0,5 g.
Uz extern. Pentru tratarea plăgilor purulente, ulceraţiilor se spală locul afectat,
folosind un tampon de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 10 g
produs de unguraş uscat şi mărunţit la 500 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute
la foc mic. Se strecoară (se filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit
pulbere) şi se lasă la răcit până la călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe
zi. Administrarea drogului se face timp de mai multe zile până ce animalul se
Marrubium vulgare unguraş

voronic, bălţătură, cătuşnică sălbatecă, gutuiţă, tonic amar, colagog, partea infuzie,
iarbă flocoasă, iarbă mambrie, smeiţă, unsuroasă antitermic, cicatrizant aeriană decoct
URECHELNIŢA
Sempervivum tectorum L. – Fam. Crassulaceae
În flora spontană, urechelniţa vegetează pe stâncile calcaroase din întregul arc
carpatic.
Descrierea plantei.
Urechelniţa este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 40 – 60 cm. Tulpina este scurt –
pubescentă. Frunzele bazale sunt groase, glabre, aşezate în rozetă, cele tulpinale au
culoare brun – roşcată la vârf şi sunt ciliate pe margini. Florile au culoarea purpurie
– deschis, rar roz.
Organul utilizat.
De la urechelniţă se foloseşte partea aeriană – Sempervivum tectorum herba.
Recoltare. Uscare.
Partea aeriană de la urechelniţă se recoltează când este nevoie, fiind folosită în stare
proaspătă. Acestea se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea trebuie să
fie foarte bine ascuţite pentru a nu smulge planta din pământ. Recoltarea se face pe
timp frumos, la începutul perioadei înfloritului, după ce s-a ridicat roua.
Principii active.
Produsul, constituit din partea aeriană de urechelniţă, conţine acid malic, flavone,
rezine, tanin, mucilagii, acid formic, malat de calciu.
Atenţie! Mărirea dozelor poate provoca intoxicaţii manifestate prin tulburări
digestive şi circulatorii de mică intensitate. Se intervine cu tratament simptomatic.

Preparatul de urechelniţă se foloseşte în medicina veterinară tradiţională ca
antiseptic, antiinflamator, vulnerar, astringent, sedativ, antifebril. Sub formă de
macerat, planta se recomandă în combaterea febrei, tratarea rănilor.
Uz intern. Pentru tratarea stărilor febrile, stării „a frigore” se administrează:
a. planta sau frunze proaspete pisate,
b. suc proaspăt extras din plantă,
c. macerat de urechelniţă, care se prepară din 200 g de produs pisat la 1000
ml apă. Se lasă la macerat în sticlă închisă la culoare 3 – 4 zile. Se
administrează prin breuvaj jumătate de pahar (50 ml) de 3 ori pe zi.
animale mijlocii (ovine, caprine, porcine) 20 – 30 – 50 g.
Uz extern. Pentru tratarea mamitei, papilomatozei, plăgilor purulente,
conjunctivitelor se spală locul afectat, folosind un tampon de vată sau un pansament
steril, cu suc proaspăt extras din plantă diluat cu apă.
Sempervivum tectorum urechelniţă

argintură, buruiana porcului, iarba lupului, antiseptic, antiinflamator,
curechiul stâncii, frunzar, iarba ciutei, iarba vulnerar, sedativ, partea macerat,
tunului, iarbă grasă, nevăstuică, urechea mâţei, astringent, antifebril, aeriană suc
urechiuşă de stâncă, varză de stâncă, urechiuşe diuretic, antispastic
URZICA
Urtica dioica L. – Fam. Urticaceae
Urzica este o specie de plante legată ecologic de aşezările omeneşti sau de locurile în
care a intervenit activitatea umană (pe lângă case, garduri, magazii, în locuri gunoite,
în special, pe lângă stâne şi în tăieturile de pădure, pe malul apelor), în toată ţara.
Descrierea plantei.
Plantă ierboasă, perenă, înaltă până la 150 cm, urzica are numeroşi peri urzicători,
atât pe frunze, cât şi pe tulpină. Prezintă un rizom repent. Frunzele sunt mari, opuse,
dinţate pe margini.
Organul utilizat.
De la urzică se recoltează frunzele – Urticae folium – în perioada mai – septembrie,
ca şi partea aeriană – Urticae herba.
Frunzele se recoltează cu mâna, prin strujire, utilizând mănuşi protectoare. Strujirea
se poate face şi de pe plantele cosite, dar cât mai repede, înainte de ofilirea frunzelor.
Se aşează apoi frunzele în coşuri fără a le presa, astfel se înnegresc. Se usucă în
straturi subţiri, la umbră.
Frunzele uscate au culoare verde, miros caracteristic şi gust amărui.
Părţile aeriene de la urzică se recoltează prin cosire sau prin rupere cu mâna.
Coasa trebuie să fie foarte bine ascuţită pentru a nu smulge planta din pământ.
Recoltarea se face pe timp frumos, după ora 10, când roua este ridicată, în perioada
înfloritului. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat
foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Lumina le decolorează. Uscarea artificială se

face în cuptor, la temperatură cuprinsă între 50 – 600C.
Principii active.
Produsele de urzică au conţinut bogat în vitaminele C, K, B, mucilagii, flavone,
săruri de Ca, Mg, Fe, Si, P. Important este produsul ca sursă de provitamină A şi
clorofilă. În afară de substanţele amintite, urzica mai conţine şi o toxină urticantă,
care nu se găseşte în plantele tinere.
Preparatele de urzică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară cultă şi
tradiţională.
Urzica provoacă o eliminare renală abundentă de acid uric din ţesuturi, trecându-l
în circulaţia sanguină. În ce priveşte acţiunea diuretică, frunzele de urzică se folosesc
în tratamentul reumatismului. Importantă este şi clorofila, care are proprietăţi
antianemice, cicatrizante, antiseptice. Produsul posedă acţiune hemostatică,
astringentă, antianemică, colagenă, hiperemiantă, antitricofitică şi antidiareică. Tot
aşa de importantă este proprietatea hematopoetică, comparabilă cu cea a spanacului
şi a preparatelor de fier.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor digestive, respiratorii, renale se administrează
infuzie preparată din 5 g produs de urzică uscat şi mărunţit peste care se toarnă 100
ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se
pentru viţei 10 – 25 g.
Pentru tratarea hipogalaxiei la vaci, cu stimularea secreţiei de lapte se amestecă cu
tărâţe planta tocată foarte mărunt.
Pentru stimularea ouatului la păsări se administrează în mâncare un amestec de
tărâţe cu urzică fiartă şi mărunt tocată.
Uz extern. Pentru tratarea de scabie, rapăn se spală locul afectat, folosind un tampon
de vată sau un pansament steril, cu decoct obţinut din 20 g produs de urzică uscat şi
mărunţit la 500 ml apă. Se fierbe timp de 15 – 20 minute la foc mic. Se strecoară (se
filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă s-a folosit pulbere) şi se lasă la răcit până la
călduţ. Se strecoară şi se foloseşte de 2 – 3 ori pe zi. Administrarea drogului se face
timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Urtica dioica urzică

urzică creaţă, urzică depurativ de bază, diuretic cu eliminare
mare, urzică de masivă de acid uric, declorurant, expectorant, frunze,
infuzie,
pădure, urzici antitusiv, colagenă, hiperemiantă, astringent, partea
decoct
româneşti, urzică antidiareic, antihemoragic, tonic general, aeriană
crăiasă cicatrizant
URZICA MICĂ
Urtica urens L. – Fam. Urticaceae
Urzica mică este o specie de plante care se întâlneşte prin locuri necultivate,
ruderale, pe lângă ziduri, garduri, pe marginea drumurilor, în grădini, vii, în toată
ţara.
Descrierea plantei.
Urzica mică este o plantă ierboasă, anuală, de talie mică, având înălţimea de 10 – 15
cm. Posedă o rădăcină fusiformă, de culoare albă – gălbuie. Tulpina este dreaptă, în
patru muchii, simplă sau ramificată, de culoare verde – închis. Frunzele sunt opuse,
ovate sau eliptice, inegal dinţate, cu peţiol păros.
Organul utilizat.
De la urzica mică se folosesc frunzele – Urtica urens folium – care se recoltează în
perioada mai – septembrie şi partea aeriană – Urtica urens herba.
Frunzele se recoltează prin strujire sau, pentru a nu ne urzica, prin tăiere cu foarfeca
sau cuţitul. Recoltarea se face pe timp frumos, în perioada înfloritului, după ce s-a
foarte subţire şi se întorc cu atenţie pentru a nu se sfărâma. Uscarea artificială se face
în cuptor la temperatura de 50 – 600C.
Frunzele uscate au culoare verde, miros caracteristic şi gust amărui.
Părţile aeriene de la urzică mică se recoltează prin cosire sau prin rupere cu mâna.
Coasa trebuie să fie foarte bine ascuţită pentru a nu smulge planta din pământ.
Recoltarea se face pe timp frumos, după ora 10, când roua este ridicată, în perioada
înfloritului. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat
foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Lumina le decolorează. Uscarea artificială se
face în cuptor, la temperatură cuprinsă între 50 – 600C.
Principii active.
Produsul de urzică mică conţine acetilcolină, histamină, acid formic, acid acetic, acid
butiric, vitamine A, B2, C, K, săruri de calciu, magneziu, fier, potasiu, siliciu.

Preparatele de urzică mică prezintă importanţă terapeutică în medicina veterinară
cultă şi tradiţională. Principiilor active li se atribuie proprietăţi de stimulare a
secreţiei glandelor.
Pentru tratarea hipogalaxiei la vaci, cu stimularea secreţiei de lapte se amestecă cu
tărâţe planta tocată foarte mărunt, dacă este proaspătă sau cu pulbere de urzică mică,
dacă aceasta este uscată. La fel sunt folosite şi frunzele.
Urtica urens urzică mică

urzică blândă, urzică de şură, urzică măruntă, frunze,
stimulare a
urzică sârbească, urzică crăiască, urzică creaţă, parte infuzie
secreţiei glandelor.
urzică grecească, urzică iute aeriană
URZICA MOARTĂ ALBĂ

Lamium album L. – Fam. Labiatae
Urzica moartă albă creşte în şanţuri umede, margini de păduri, pe lângă garduri, prin
locuri umbroase, prin tufişuri în întreaga ţară, mai abundent în zona colinară până în
cea sulapină.
Descrierea plantei.
Urzica moartă albă este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20 – 50 cm, uneori până
la 70 cm. Tulpina, cu 4 muchii, este goală în interior şi păroasă la exterior. Frunzele
sunt opuse, dinţate, triunghiulare. Florile, de culoare albă, sunt dispuse câte 3 – 6 la
subsuoara frunzelor.
Organul utilizat.
De la urzica moartă albă se foloseşte atât planta înflorită (partea aeriană) – Lamii
albi herba – cât şi florile – Lamii albi flores. Acestea se culeg în perioada aprilie –
septembrie.
Părţile aeriene ale plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea
se face pe timp frumos, călduros, însorit, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat
roua, cel mai bine după ora 10. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite
cu tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie.
Recoltarea florilor se face prin ciupire, iar partea aeriană prin tăierea tulpinilor sub
ultimele frunze, iar dacă planta vegetează în masă prin cosire. Uscarea se face repede
la soare pe rame care noaptea sau pe timp umed se introduc în adăposturi curate cu
aerisire bună. Încetinirea uscării îngălbeneşte şi brunifică florile.
Produsul uscat este constituit din tulpini şi frunze de culoare verde, cu flori alb –
crem, cu miros caracteristic şi gust dulceag, mucilaginos.
Principii active.
Urzica moartă albă conţine mucilagii, flavone, saponine, ulei volatil, tanin,
vitaminele C, K, săruri de potasiu.
Atenţie! Depăşirea dozelor poate provoca intoxicaţii, care se manifestă prin
tulburări digestive. Se intervine prin suprimarea tratamentului, dietă alimentară,
Produsele de urzică moartă albă prezintă importanţă terapeutică în medicina
veterinară cultă şi tradiţională.
În tulburările gastrointestinale şi ale căilor respiratorii infuzia de urzică moartă
albă aduce o îmbunătăţire, având proprietăţi emoliente şi expectorante. Produsul se
utilizează intern şi în răceală. Produsul mai posedă şi acţiune astringentă,
antiinflamatorie, antiseptică şi decongestivă.
Medicina veterinară foloseşte preparatele de urzică moartă albă în enterite,
pielonefrite, cistite, catar al căilor respiratorii, tulburări gastrointestinale (mai ales la
porci), tumori, ulcere, otite.
Pentru tratarea enteritelor, pielonefrite, cistite, catar al căilor respiratorii, tulburări
gastrointestinale (mai ales la porci), tumori se recomandă:
a. infuzie preparată din 5 g produs de urzică moartă albă uscat şi mărunţit
peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 minute,
b. decoct obţinut din 5 g produs de urzică moartă albă uscat şi mărunţit la 200
ml apă. Se fierbe 5 minute la foc moale. Se lasă la răcit. Se strecoară şi se
Dozele se repetă la 24 de ore.
Lamium album urzică moartă albă

faţa mâţei, mierea ursului cu flori emolient, expectorant, partea
infuzie,
bălai, sugel alb, urzică creaţă, decongestiv, astringent, aeriană,
decoct
urzică albă antiinflamator, antiseptic flori
USTUROIUL
Allium sativum L. – Fam. Liliaceae
Usturoiul este o specie de plantă cu origine probabilă în Allium longicuspis Regel din Asia
Centrală. În România se cultivă în toate regiunile. Planta este rezistentă la frig. Nu suportă
apa în exces, băltirea şi nici seceta. Usturoiul este pretenţios faţă de structura şi fertilitatea
solului. Emite pretenţii şi faţă de lumină, fiind o plantă de zi lungă.
Descrierea plantei.
Usturoiul este o plantă alimentară, condimentară, ierboasă, perenă (anuală, în condiţiile de
cultivare ale României), înaltă de 30 – 100 cm. În pământ posedă rădăcină firoasă, care este
în continuarea unui bulb (tulpină subpământeană). Acesta are formă ovoidală sau lat –
ovoidală şi este format din 12 – 15 bulbili (căţei), prinşi pe un disc comun şi înveliţi la
exterior din tunici comune. Fiecare bulbil (căţel) are un disc propriu, este învelit într-o
tunică pergamentoasă, sub aceasta o cămaşă cărnoasă care protejează în interior un mugur
prins de disc. Frunzele sunt liniare, plane, fără peţiol.
Organul utilizat.
De la usturoi se folosesc bulbilii – Allii sativi bulbus – care se recoltează în perioada iulie –
august.
Recoltare.
Bulbii (căpăţânele) de usturoi se recoltează scoţându-se în întregime din pământ cu
ajutorul sapei sau hârleţului şi tăind frunzele. Nu se usucă, ci se administrează în stare
proaspătă. Se păstrează în încăperi uscate, bine aerisite, la temperaturi de 1 – 40C.
Principii active.
Produsul, constând în bulbili (căţeii) de usturoi, conţine ulei volatil cu disulfură de alil,
alicină, garlicină, alisatina I şi II, iod, siliciu, sulf, vitamina C.
Atenţie! Nerespectarea cantităţilor produce neajunsuri: în doze mari produce
hipertensiune, variaţii de ritm cardiac.
Produsele de usturoi au importanţă terapeutică în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Acţiunea sa antibacteriană se datorează alicinei care acţionează atât asupra germenilor

Gram pozitivi, cât şi asupra celor Gram negativi (stafilococi, streptococi, bacterii din tractul
gastrointestinal). Se administrează ca antiseptic pulmonar şi intestinal şi, chiar, ca
antimicotic. Activitatea dezinfectantă, combinată cu cea expectorantă şi calmantă a
spasmelor musculaturii netede, face ca usturoiul să fie recomandat şi în gripe şi rinite.
Proprietatea hipotensivă a usturoiului, care se datorează disulfurii de alil, este o realitate
bine fundamentată din punct de vedere ştiinţific. Aceasta se manifestă atât prin acţiunea
asupra circulaţiei periferice, cât şi asupra contractilităţii miocardului. Preparatele de usturoi
coboară atât minima, cât şi maxima presiunii arteriale. La rândul său pulsul devine mai rar
şi se regularizează, concomitent se produce şi o dilatare a arterelor coronariene. Ca urmare
diminuează efortul cardiac şi ameliorează tulburările de ritm. Efectele se extind şi asupra
aparatului vascular, diminuând spasmele vasculare, fiind reduse tulburările circulatorii.
Produsul proaspăt dezvoltă o acţiune vasodilatatoare evidentă, acţionând, îndeosebi, asupra
vaselor periferice.
Un alt domeniu de aplicaţie este cel intestinal. Usturoiul determină inhibiţia proceselor
fermentative, îndepărtează meteorismul şi opreşte tulburările dispeptice. Prin intermediul
principiilor antibiotice, usturoiul regularizează refacerea florei intestinale afectată după boli
infecţioase. S-a mai constata că dozele mici au acţiune de stimulare a peristaltismului
intestinal, pe când cele mari acţionează inhibitor.
Uz intern. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, ca şi în constipaţie, fascioloză, anorexie,
ca vasodilatator şi hipotensiv se recomandă suc proaspăt, care se administrează prin
breuvaj bucal.
ameliorează.
Empiric, pentru tratarea bronhopneumoniilor la bovine se administrează decoct obţinut
din 250 g amestec de usturoi pisat, frunze de mur (Rubus caesius), codiţe de cireş (Cerasus
avium), flori de muşeţel (Matricaria chamomilla), mătase de porumb (Zea mays), uscat şi
mărunţit la 2 000 ml apă. Se fierbe 30 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară.
Se iau 500 ml din această soluţie obţinută şi se amestecă cu 50 ml alcool. Aceasta
constituie doza pe zi. Se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se
repetă timp de 3 zile.
Pentru tratarea constipaţiei se administrează se indică un decoct preparat din 50 g
amestec de usturoi şi frunze şi rădăcini de pătrunjel (Petroselinum sativum) uscat şi
mărunţit la 500 ml apă. Se fierbe 15 minute la foc mic. Se lasă la răcit. Se strecoară şi se
Allium sativum usturoi

ai, ai de grădină, ai de hipotensor, vasodilatator, antihemoragic,
primăvară, ai de toamnă, tonic cardiac, tonic vascular antiseptic,
suc,
usturoi de primăvară, bacteriostatic, bactericid, antispastic, bulbili
decoct
usturoi de toamnă, usturoi carminativ, expectorant, febrifug,
de vară antidiareic, antidizenteric, antifermentativ
VALERIANA
Valeriana officinalis L. – Fam. Valerianaceae
În flora spontană, valeriana este o specie de plante care vegetează în tufărişuri, păduri,
locuri umede şi umbroase, la marginea apelor, în lunci şi zăvoaie, în regiunile de deal şi
munte.
Descrierea plantei.
Cunoscută şi sub numele de odolean, valeriana este o plantă erbacee, perenă, înaltă de 30 –
150 cm. În pământ posedă un rizom vertical, scurt, tronconic, de culoare galbenă – brună
până la brună la exterior şi albicioasă la interior. De pe rizom pornesc numeroase rădăcini
care sunt asemănătoare la culoare cu acesta. Tulpina este dreaptă, cilindrică, neramificată,
la bază cu stoloni subterani. Frunzele tulpinale opuse, imparipenat – sectate. Florile au
culoarea roşie – liliachie până la alb şi sunt grupate în inflorescenţe terminale, dense.
Organul utilizat.
De la valeriană se folosesc rizomii cu rădăcinile – Valerianae radix – care se recoltează
toamna (octombrie – noiembrie).
Rădăcinile şi rizomii de odolean se scot din pământ cu cazmaua sau hârleţul. Se spală bine
într-un curent de apă, se îndepărtează resturile de părţi aeriene, se taie în bucăţi de 8 – 10
cm, iar fragmentele groase se despică de-a lungul. Se usucă la soare, în locuri deschise,
bine ventilate, până când la îndoire se rup cu uşurinţă. Uscarea artificială se face în cuptor
la 35 – 400C.
Produsul prezintă un miros puternic, caracteristic, iar gustul este dulceag aromatic –
amărui.
Principii active.
Produsul de valeriană conţine ulei volatil, sescviterpene, valerină, acizii cafeic, clorogenic,
benzoic şi salicilic. De asemenea rizomii şi rădăcinile mai conţin glucide, cumarine,
flavone, taninuri, lipide, rezine, parafine.
Atenţie! Supradozarea cu valeriană duce la inapetenţă, hipersalivaţie, poliurie sau
anurie, nefrite, tulburări intestinale, transpiraţii. În fază avansată de intoxicaţie apar
fenomene de ameţeală, somnolenţă, hipotermie, tahicardie, tahipnee, colaps, comă
asfixică. Se intervine prin administrare de purgativ uleios, permanganat de potasiu 1/5000,
ulei camforat, cafeină, injecţii repetate cu doze mici de atropină.
Produsele de valeriană au utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi cultă.
Totalul principiilor active este mai activ decât fiecare component în parte. În doze slabe
valeriană stimulează sistemul nervos central şi ridică presiunea sanguină. De asemenea
posedă acţiune sedativă asupra sistemului nervos şi cardiac.
De o mare importanţă este şi acţiunea spasmolitică pe care valeriana o exercită la
nivelul tractului gastrointestinal. Se administrează sub formă de infuzie, pulbere şi tinctură.
Pentru tratarea afecţiunilor sistemului nervos central, în transpiraţii excesive, nefrite,
poliurie sau anurie, tulburări intestinale se administrează:
a. infuzie preparată din 10 g produs de rădăcini şi rizomi de odolean uscat şi
mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15 – 20
b. extracţie apoasă 10 g produs de rădăcini şi rizomi de odolean uscat şi mărunţit
la 100 ml apă rece. Se lasă la macerat de seara până dimineaţa (12 ore). Se
c. tinctură preparată din 10 g de rizom şi rădăcină sub formă de pulbere la 100 ml
alcool de 70 de grade. Se lasă la macerat 8 zile, timp în care sticla se agită zilnic
pentru omogenizarea extractului. Se strecoară. Se administrează prin breuvaj
bucal.
d. pilule.
Dozele de tratament de drog (infuzie, extracţie apoasă):
animale mici (pisici, câini) 0,2 – 0,5 – 1 ml.
ameliorează.
Valeriana officinalis valeriană

odolean, guşa porumbelului, iarba sedativ al sistemul nervos rizom cu infuzie, extract,
mâţului, iarba pisicii, năvalnic central, hipotensiv, antispastic rădăcini tinctură
VARZA ALBĂ
Brassica oleracea var. capitata forma alba L. – Fam. Cruciferae
Varza albă este o specie de plantă originară din regiunea mediteraneană. În România
se cultivă în toate zonele ţării, până la înălţimi de 1 200 – 1 500 m. Planta emite
pretenţii mari faţă de umiditatea din sol şi din atmosferă.
Descrierea plantei.
Varza albă este o plantă alimentară, ierboasă, bienală, înaltă de 15 – 30 cm. În pământ
posedă rădăcină pivotantă, dezvoltată. Tulpina este scurtă, cilindrică; în al doilea an
se formează tulpina floriferă, care este înaltă şi ramificată. Frunzele au limbul lat,
cărnos, cu nervura principală proeminentă. Sunt acoperite cu pruină şi participă la
formarea mugurelui (căpăţânei).
Organul utilizat.
De la varza albă se foloseşte partea aeriană – Brassica oleracea var. capitata herba –
care se recoltează în primul an, când căpăţânile au forma, dimensiunile caracteristicile
soiului.
Recoltare.
Partea aeriană de la varza albă se recoltează prin tăiere cu foarfeca, pe vreme
frumoasă, uscată. Nu se usucă, ci se păstrează în locuri uscate, bine aerisite, la
temperaturi constante de 6 – 100C.
Principii active.
Produsul, constituit din partea aeriană a verzei albe, conţine apă 92%, proteine 1,2%,
glutamină, glucide 5,5%, sodiu (10 mg%), potasiu (175 mg%), calciu (35 mg%),
fosfor (70 mg%), magneziu, fier, cupru, sulf, clor. Mai conţine şi vitamina A,
vitamina B1, vitamina B2, niacin, vitamina C, vitamina K.
Produsul de varză albă are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională.
Varza posedă un efect asupra gastritelor hiperacide şi ulcerului gastric, datorită
acţiunii conjugate a unor substanţe protectoare a mucoasei stomacului şi a vitaminei
K – substanţă antihemoragică. Stimulează secreţia şi motilitatea compartimentelor

gastrice. În mod secundar este un dezinfectant al tractului digestiv; de asemenea, este
şi un stimulant al digestiei.
Varza albă este un dezinfectant general, cu efect îndeosebi asupra germenilor
Gram-negativi. Asupra bacilului lui Eberth, agentul febrei tifoide, posedă acţiune
puternic bacteriolitică, datorită acidului lactic care se formează prin păstrarea la aer a
verzei albe crude.
Varza albă mai este înzestrată şi cu alte proprietăţi sedativă, antianemică,
vitaminizantă, remineralizantă.
Pentru tratarea de atonie ruminală se administrează prin breuvaj zeamă de varză albă
acră.
Pentru tratarea vacilor de inapetenţă li se administrează zeamă de varză albă acră.
Pentru revigorarea organismului, în convalescenţă se dă în hrana animalelor.
Brassica oleracea var. varză albă

capitata forma alba
curechi, varză albă, varză căpăţână, varză aperitiv, depurativ, diuretic, în stare
partea
de grădină, varză de iarnă, varză de energizant, sedativ, proaspătă,
aeriană
toamnă vitaminizant, remineralizant suc
VETRICE
Tanacetum vulgare L. – Fam. Compositae
Vetrice este o specie de plante comună, întâlnită frecvent în regiunile de câmpie şi de
deal, mai ales în Dobrogea, vegetând în fâneţe, pe ogoare, la marginea drumurilor,
pe lângă garduri, căi ferate, locuri necultivate. Este rezistentă la condiţiile variabile
de mediu.
Descrierea plantei.
Vetrice este o plantă ierboasă, perenă, înaltă de 50 – 120 cm. În pământ prezintă un
rizom noduros. Tulpina este dreaptă, cilindrică, glabră, cu frunze alterne, penat –
sectate, glabre. Florile au culoarea galbenă – aurie.
Organul utilizat.
De la vetrice se foloseşte partea aeriană – Tanaceti herba – care se recoltează în
perioada iunie – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Părţile aeriene ale plantei se recoltează prin tăiere cu foarfeca sau cuţitul. Acestea
se face pe timp frumos, călduros, însorit, în perioada înfloritului, după ce s-a ridicat
roua. Nu se recoltează părţile brunificate. Produsul nu trebuie să conţină tulpini
lignifiate. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, în strat foarte
subţire şi se întorc cu atenţie.
Principii active.
Produsul conţine tanacetină, flavone, rezine, ulei volatil, substanţe amare, acid
cafeic, vitamina B1.
În medicina veterinară tradiţională se folosesc preparatele de vetrice ca emenagog,
stimulent al funcţiei digestive. Se foloseşte în tratarea afecţiunilor intestinului sub
formă de decoct.
Empiric, pentru tratarea enteritei se administrează decoct obţinut din 5 g produs de
vetrice uscat şi bine mărunţit la 100 ml borş proaspăt. Se fierbe 10 minute. Se lasă la
răcit. Se strecoară şi se administrează prin breuvaj bucal. Administrarea drogului se
face timp de mai multe zile până ce animalul se vindecă sau se ameliorează.
Tanacetum vulgare vetrice

brâncăriţă, calpăr, carpăn, aurată, creaţa broaştelor,
emenagog,
gălbenare, hodolan, iarba raiului, marină, mădrişe, partea
stomahic, decoct
mintă românească, măruncă neagră, poarta raiului, aeriană
antiinflamator
roman, tereţ, vătrice, vitriţă
VIORELE
Scilla bifolia L. – Fam. Liliaceae
Viorelele este o specie de plante comună, care se întâlneşte frecvent prin păduri,
tufărişuri, pajişti, în regiunile de câmpie şi de deal.
Descrierea plantei.
Viorelele este o plantă ierboasă, perenă, de talie mică, fiind înaltă de 10 – 20 cm. În
pământ posedă un bulb ovoidal cu rădăcină fasciculată şi îmbrăcat în tunici de
culoare brună – închis. Frunzele, în număr de două, sunt late de 0,5 – 1 cm, plane sau
caniculate, glabre. Tulpina este dreaptă, cilindrică şi se termină cu o inflorescenţă,
formată din flori de culoare albastră – azurie.
Organul utilizat.
De la viorele se foloseşte partea aeriană – Scillae herba – care se recoltează
primăvara.
Recoltare. Uscare.
Bulbii se scot din pământ cu cazmaua, sapa sau, chiar, hârleţul. Se curăţă de resturi
curent de apă, se zvântă, se taie în fragmente. Se usucă întinse într-un singur strat, la
soare sau în încăperi ori poduri bine ventilate şi încălzite. Uscarea artificială se face
în cuptor la temperatură de 40 – 500C.
Principii active.
Produsul, constituit din bulbi de viorele, conţine glicozide cardiotonice, scilaren,
glucide, ulei gras, fitosteroli.
Partea aeriană a viorelelor are utilizări terapeutice în medicina veterinară
tradiţională.
Principiilor active din viorele li se atribuie proprietăţi expectorante, de fluidifiant
al secreţiilor bronhice, antitusive, calmante şi antispastice, sudorifice. Medicina
tradiţională foloseşte produsul pentru tratarea traheobronşitei, cu instabilitate termică

şi circulatorie.
Pentru tratarea traheobronşitei, cu instabilitate termică şi circulatorie, se
administrează infuzie, care se prepară dintr-o linguriţă de produs de viorele uscat şi
bine mărunţit sau sub formă de pulbere la 200 ml apă rece. Se acoperă 15 minute. Se
strecoară (filtrează prin tifon dublu sau triplu, dacă se foloseşte produsul sub formă
de pulbere). Se administrează prin breuvaj bucal.
Scilla bifolia viorele

viorea, ceapa ciorii, crăcărele, cucuruzei, gheocei cardiotonic,
partea
albastri, ghiorele, merişor, mioriţă, micsă sălbatecă, cardiosedativ, infuzie
aeriană
zambilă de câmp diuretic
VIŞINUL
Cerasus vulgaris Mill. (Prunus cerasus L.) – Fam. Rosacae
Vişinul este frecvent cultivat în livezi, grădini, în regiunile de câmpie şi de deal.
Descrierea plantei.
Vişinul este un arbore sau arboraş fructifer, care poate să atingă 8 – 10 m înălţime. În
pământ posedă rădăcină superficială. Coroana este rotundă. Frunzele sunt eliptic-
ovale. Florile sunt albe. Fructele – vişinile, drupe globuloase, au culoarea roşie –
închisă, neagră şi sunt acruţe.
Organul utilizat.
De la vişin se folosesc cozile fructelor – Cerasi stipes – care se recoltează în luna
iulie.
Recoltare. Uscare.
În perioada de coacere a fructelor se colectează cozile vişinelor coapte. Acestea se
spală imediat cu apă, se lasă să se zvânte, apoi se îndepărtează dintre ele resturile de
crengi, frunze, sâmburi. Se pun la uscat în straturi subţiri, la soare, întorcându-se
zilnic, pentru a le feri de mucegăire.
Principii active.
Codiţele fructelor de vişin conţin săruri de potasiu, taninuri catehice, saponine,
flavone.
Produsul de vişin are utilizări terapeutice în medicina veterinară cultă şi tradiţională.
Produsul are o acţiune diuretică puternică (cu uşoară activitate antiinflamatorie)

folosindu-se în afecţiuni catarale ale tractului urinar (cistite, pielite, pielonefrite).
Reprezintă unul dintre cele mai utilizate diuretice vegetale, deoarece elimină nisipul
din rinichi.
Datorită taninului are proprietăţi astringente recomandându-se în diaree.
Pentru tratarea cistitei, pielitei, pielonefritei, diareii se recomandă:
a. infuzie preparată din 15 g produs de vişin uscat şi mărunţit peste care se
toarnă 250 ml apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 30 – 40 minute, apoi se
strecoară. Se răceşte, dacă mai trebuie, şi se administrează prin breuvaj
bucal.
b. decoct obţinut din 15 g produs de vişin uscat şi mărunţit la 250 ml apă. Se
fierbe 15 minute la foc domol. Se lasă la răcit. Se strecoară şi se
Cerarus vulgaris vişin

antep, cireş amar, gişen, diuretic (cu uşoară acţiune antiinflamatorie), codiţele infuzie,
jişin, zişinar uşor astringent, antidiareic fructelor decoct
VOLBURA
Convolvulus arvensis L. – Fam. Convolvulaceae
Volbura este o specie de lumină, comună în toată ţara, în regiunile de câmpie şi de
deal, ca buruiană de culturi; mai creşte şi în locuri necultivate.
Descrierea plantei.
Numită şi rochiţa rândunicii, volbura este o plantă ierboasă, perenă, de până la 100
cm înălţime, care se înfăşoară pe alte plante, pe garduri sau în lipsa acestora, se
întinde pe sol. Florile sunt albe sau roz, cu corola în formă de pâlnie.
Organul utilizat.
De la volbură se foloseşte partea aeriană – Convolvuli herba – care se recoltează în
perioada mai – septembrie.
Recoltare. Uscare.
Recoltarea se face prin smulgere. Se îndepărtează frunzele îngălbenite, rădăcinile,
etc. Recoltarea se face pe timp frumos, călduros, însorit, în perioada înfloritului,
după ce s-a ridicat roua. Se usucă la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu
tablă, în strat foarte subţire şi se întorc cu atenţie. Uscarea artificială se face în cuptor
la 45 – 500C.
Principii active.
Produsul, constituit din partea aeriană a plantei, conţine tanin, rezine, săruri
minerale, vitamina C.

Preparatul de volbură are utilizări terapeutice în medicina veterinară tradiţională şi
cultă. Principiilor sale active li se conferă proprietatea de purgativ-laxativ.
Pentru tratarea constipaţiei la câini şi pisici se administrează infuzie preparată din 2 –
5 g produs de volbură uscat şi bine mărunţit peste care se toarnă 100 ml apă
clocotită. Se acoperă şi se lasă 10 – 15 minute, apoi se strecoară. Se răceşte şi se
Convolvulus arvensis volbură

rochiţa rândunicii, bolbură, bună dimineaţa,
partea
cămaşa Domnului, fusta doamnei, holbură, poala purgativ-laxativ infuzie
aeriană
Maicii Domnului, volbură mică, zorele
INDEX DE AFECŢIUNI TRATATE CU PLANTE

MEDICINALE
fenicul, hrean, isop, lemn dulce,
A lumânărică, mătrăgună, nalbă de cultură,
Afecţiuni ale căilor respiratorii: mac de nalbă de pădure, pătlagină, plop, salvie,
câmp, leuştean, pătlagină, pin săpunariţă, scai vânăt
Afecţiuni pulmonare: anason, cimbru, cimbru
de grădină, cimbrişor, ciuboţica-cucului,
coada-calului, fenicul, iarbă mare, C
ienupăr, ipcărige, limba-mielului, Catar al căilor respiratorii: pir, urzică
lumânărică, mărar, plămânărică, sulfină, moartă albă
troscot Catar intestinal: pir
Afecţiuni renale: albăstrele, angelică, Catar pulmonar: hrean
anghinare, busuioc, captalan, ceapă, Cistită: albăstrele, busuioc, cireş, ciuboţica-
cicoare, ciuboţica-cucului, coacăz negru, cucului, coada-calului, coada-şoricelului,
coada-calului, creţişoară, creţuşcă, frag, fasole, frag, frasin, leuştean, măceş,
frasin, iarbă mare, ienupăr, leuştean, merişor, mesteacăn, năprasnic, nuc, osul-
limba-mielului, măceş, merişor, iepurelui, pătrunjel, pin, plămânărică,
mesteacăn, osul-iepurelui, pătrunjel, porumbar, urzică moartă albă
plămânărică, plop, podbal, porumb, Cistită hemoragică: arnică, bujor, busuioc,
strugurii-ursului, ştevia-stânelor, troscot, coada-calului, coada-şoricelului,
zmeur creţişoară, gălbenele, genţiană galbenă,
Afecţiuni ale sistemului nervos central: leurdă, leuştean, năprasnic, nuc, osul-
valeriană iepurelui, porumbar
Agalaxie: crin alb Congestie pulmonară: gălbenele, muşeţel,
Angiocolită: chimen pătlagină, urechelniţă
Anorexie: aloe, anason, angelică, anghinare, Colici: anason, coada-şoricelului, coriandru,
armurariu, molid, cicoare, cimbru, fenicul, mac de grădină, mărar,
cimbru de grădină, cimbrişor, ghinţură măselariţă, mentă, roiniţă
galbenă, hamei, măceş, mur, muştar, Colită: nalbă de cultură, nalbă mare, nalbă de
obligeană, roiniţă pădure
Arsuri: aloe, ceapă, gălbenele, in, muşeţel, Contuzii: arnică
nuc, plop, sovârv, sunătoare Constipaţie: aloe, cicoare, cruşin, floarea-
Ascită: fasole soarelui, frasin, in, lemn dulce,
Astm: ciumăfaie mătrăgună, muştar, revent, ricin
Atonia prestomacelor: genţiană galbenă, Convalescenţă: angelică, cerenţel, coacăz
hrean, in, pelin, stirigoaie negru, grâu, măceş
Atonie ruminală: hrean
Atonia uterină: ştevia-stânelor
D
Debilitate: angelică, molid, cerenţel, hamei
B Degerături: gălbenele
Blefarită: pătlagină Dermatite: aloe, brustur, coada-şoricelului,
Bronhopneumonii: săpunariţă, stirigoaie, tei grâu, mesteacăn, muşeţel, pedicuţă, scai
argintiu, tei cu frunza mare, tei pucios, vânăt, urechelniţă, usturoiţă
trei fraţi pătaţi Diaree: albăstrele, castan, cireş, muşeţel,
Bronşită: amăreală1, chimen, cimbru, cimbru pătlagină, plămânărică, roiniţă, salcie,
de grădină, cimbrişor, ciuboţica cucului, sclipeţi, sorbestrea, vişin
Dischinezie biliară: anghinare, cicoare, Hemostatic: călin

cimbru, cimbru de grădină, cimbrişor, Hepatită: anghinare, armurariu, cicoare,
coada-şoricelului, porumb, siminoc mesteacăn, năprasnic
Dispepsii: albăstrele, mentă Hiperperistaltism digestiv: valeriană
Hipodermoză: boz, stirigoaie
Hipogalaxie: anason, bănuţei, crin de pădure,
E iarbă mare, lumânărică, mărar, nufăr alb,
Ectoparaziţi: anason, cimbru, cimbru de tătăneasă, urzică, urzică mică
grădină, cimbrişor
Eczeme: arnică, brustur, cerenţel, coada-
calului, coada-şoricelului, gălbenele, I
grâu, ipcărige, mesteacăn, muşeţel, nalbă Icter: fenicul
de cultură, nalbă mare, nalbă de pădure, Inapetenţă: chimen
năprasnic, nuc, orez, pedicuţă Indigestii: albăstrele, aloe, anason, armurariu,
Edeme: captalan, castan, siminoc, sulfină ceapă, floarea-soarelui, mentă, măceş,
Enterită: arin negru, cerenţel, coada-racului, mur, orz, pelin, turtă
creţişoară, grâu, mentă, mur, nuc, orez, Inflamaţii: captalan, castan, coriandru, in,
ovăz, porumbar, răchitean, troscot, turiţă muşeţel, nalbă de cultură, nalbă mare,
mare, urzică moartă albă nalbă de pădure, sulfină, tei alb, troscot
Enterită hemoragică: coada-racului, Inflamaţii ale căilor respiratorii: lichen de
năprasnic, orez, orz, răchitean piatră, mătreaţa-bradului
Enterocolită: chimen, cimbru, cimbru de Infecţii: coacăz negru
grădină, cimbrişor, coada-racului, mentă, Insecticid: ardei iute, roiniţă
muşeţel, salvie, sunătoare Insuficienţă cardiacă: degeţel lânos, degeţel
Epilepsie: valeriană roşu, ruscuţă de primăvară, silur, talpa-
Faringită: salvie gâştei
Fascioloză: castraveţi, fasole, hrean, iarbă Intoxicaţii: muşeţel, siminoc
mare, mălin, măslin, nuc, nufăr alb,
secară L
Fistule: năprasnic, nuc, usturoiţă Laringită: lumânărică, nalbă de cultură, nalbă
Flegmon: in, usturoiţă mare, nalbă de pădure
Furunculoză: brustur, ceapă, coada-
şoricelului, gălbenele, in, nalbă de
cultură, nalbă mare, nalbă de pădure, M
nuc, sovârv Mamite hemoragice: leurdă, urechelniţă
Mastită: crin alb, leurdă
Meteorism: chimen, salvie
G Mialgii: muştar negru
Gastrită: dud alb, gălbenele, muşeţel, troscot, Micoze: muştar negru, pin
turiţă mare
Gastroenterită: arin negru, cerenţel,
creţişoară, dud alb, lemn dulce, merişor, N
molid, nalbă de cultură, nalbă mare, Nefrite: coada-şoricelului, fasole, ipcărige, pir,
nalbă de pădure, năprasnic, orez, ovăz, porumbar, turtă
stejar, strugurii-ursului, traista- Nefropatii: pir
ciobanului, trei-fraţi-pătaţi, troscot Nevroză: talpa-gâştei
Gingivită: nuc
O
H Otită: urzică moartă albă
Helmitoză: ceapă, dovleac, pelin, usturoi
Hematurie: bujor
Stări de excitaţie ale sistemului nervos

P central: tei argintiu
Panariţiu: ceapă, lemn câinesc, stejar Stări febrile: angelică, anghinare, arnică,
Papilomatoză: coada-şoricelului, gălbenele, captalan, crin alb, isop, năprasnic, spânz,
rostopască, urechelniţă turtă, ţintaură, urechelniţă, usturoiţă
Pielite: cireş, vişin, pin Stări inflamatorii ale mucoaselor: muşeţel
Pielonefrite: cireş, coada-şoricelului, urzică Stimularea digestiei: anghinare, coada-
moartă albă şoricelului, ienupăr, muştar, obligeană,
Plăgi atone: cătină albă, coada-şoricelului, păpădie, pelin alb, schinel, trifoişte,
creţuşcă, crin alb, hamei, lemn câinesc, ţintaură
muşeţel, răchitean, troscot, urechelniţă Stimularea funcţiei hepatice: trifoişte,
Plăgi cu larve: boz, brustur, ciumăfaie, ţintaură
creţuşcă, iarbă roşie, lumânărică, nuc, Stimularea secreţiei de lapte: amăreală1,
omag, sunătoare anason, chimen, coriandru, roiniţă
Pleurită: muştar negru Stimulent gastric: aloe, anghinare, coada-
Pneumonie: săpunariţă, trei-fraţi-pătaţi şoricelului, ienupăr, muştar, obligeană,
păpădie, pelin alb, schinel, trifoişte,
R ţintaură
Răni: aloe, arin negru, ceapă, cerenţel, coada- Stomatită: arin negru, frag, lemn câinesc,
şoricelului, coada-racului, creţişoară, muşeţel, nuc
creţuşcă, crin alb, gălbenele, hamei,
ipcărige, isop, lichen de piatră, limba- T
mielului, mătreaţa-bradului, mur, Traheobronşită: ciuboţica cucului, nalbă de
năpraznic, plămânărică, plop negru, cultură, nalbă de pădure, năprasnic,
roiniţă, sulfină, sunătoare, troscot, pătlagină
usturoi, usturoiţă Tricofiţie: coada-şoricelului
Repaus mamar: salvie Tulburări de metabolism: anghinare, cătină
Retenţie placentară: ceapă, orz, ovăz, albă, dud alb, genţiană galbenă
tătăneasă Tulburări de ritm cardiac: lăcrămioare
Retenţie urinară: ardei, ceapă, pătrunjel Tulburări gastrointestinale: busuioc,
Reumatism: creţuşcă, măselariţă, pin, plop genţiană galbenă, urzică moartă albă
negru Tumori: urzică moartă albă
Ruminator: brustur, ceapă, coada-şoricelului,
ienupăr, păpădie, pelin alb
U
Ulcer: creţişoară, gălbenele, urzică moartă
S albă
Scabie: captalan, lemn câinesc, turtă Ulceraţii: aloe, năprasnic, salvie
Spasme intestinale: muşeţel Ulcere cutanate: cerenţel, coada-racului
Sedativ: călin, tei argintiu, iarbă mare
Stări alergice: muşeţel, turiţă mare
Stări „a frigore”: amăreală, angelică, brustur, V
busuioc, creţuşcă, crin alb, frasin, hrean, Viermi intestinali: anason, calomfir, ceapă,
ienupăr, mentă, leurdă, limba-mielului, cimbru, coada şoricelului, conopidă,
lumânărică, mac de câmp, măceş, dovleac, dovlecel, frag, hrean, măceş,
merişor, nalbă de cultură, nalbă mare, măslin, morcov, nuc, pelin alb, piersic,
nalbă de pădure, năprasnic, pir, soc, ţintaură, usturoi, usturoiţă
spânz, urechelniţă, usturoiţă
GLOSAR
A
Acnee – boală de piele caracterizată prin apariţia de coşuri, pe obraz sau pe spate, punte negre, etc.
Acut – despre o durere – intensă, ascuţită, violentă
- despre boală – care are o evoluţie scurtă, cu manifestări clinice intense
Adinamie – scăderea accentuată a forţei fizice; apare de exemplu în febra tifoidă, în
hepatita epidemică
Adjuvant – ajutător
Afecţiune – boală
Analeptic – (substanţă sau medicament) cu acţiune stimulentă asupra sistemului nervos
central, în special asupra centrilor nervoşi respiratori şi circulatori
Analgezic – care suprimă temporar durerea
Anghină pectorală – irigaţie insuficientă a inimii care provoacă dureri în regiunea inimii
şi accese de înăbuşire
Angiocolite – inflamaţia căilor biliare
Anorexie – lipsa poftei de mâncare
Antibiotic – împiedică înmulţirea microbilor, acţionând asupra lor
Antidiabetice – cu acţiune hipoglicemiante
Antiemetic – contra greţurilor, vărsăturilor
Antigalactogog – combate sau diminuează secreţia laptelui
Antihelmintic – contra viermilor intestinali
Antihidropic – care combate hidropizia
Antilitiazice – care previn şi combat formarea calculilor
Antimitotic – medicamente sau substanţe utilizate în tratamentul unor forme de cancer; de
exemplu colchicina
Antipiretic – care combat febra
Antiseptic – modifică mediul făcând imposibilă înmulţirea microbilor, împiedică sau previne
infecţiile microbiene
Antispastic – împotriva spasmelor muşchilor striaţi şi netezi
Antisudorific – împotriva transpiraţiei
Anxietate – stare de nelinişte, teamă însoţită de palpitaţii, greutate în respiraţie, insomnii, etc.
Aperitiv – stimulent al poftei de mâncare
Aritmie – tulburare a ritmului cardiac normal
Arterită – afecţiune inflamatorie a arterelor
Artroză – afecţiune a articulaţiilor
Astringent – care provoacă strângerea ţesuturilor, moderează secreţiile, uşurează cicatrizarea
Ataxie – tulburare a coordonării mişcărilor, în special a celor voluntare, ca urmare a lezării
căilor nervoase sau a centrilor nervoşi coordonatori ai mişcării
Ateroscleroză – depunerea colesterolului pe pereţii arterelor
Atonie – lipsa tonusului muscular al unui organ
Axilă – locul unde se împreună ramura cu trunchiul sau o frunză cu ramura (tulpina)
B
Balsamic – care alină şi vindecă rănile
Behic – care este liniştitor al tusei
Bilabiat – (despre floare) format din două buze (labii); de exemplu la urzica moartă
Blefarită – inflamarea pleoapelor şi a rădăcinii genelor
Bradicardie – rărirea, normală sau patologică (sub 60 de pulsaţii pe minut), a ritmului cardiac
Breuvaj bucal – se toarnă pe gât
Bronşită – afecţiune inflamatorie a bronhiilor, survenită în urma unei infecţii
C
Calculoză (litiază) – afecţiune produsă de prezenţa calculilor într-un organ sau canal secretor
(ex. c. renală, biliară)
Cardiotonic – întăreşte muşchiul inimii
Carminativ – calmează durerile abdominale şi ajută la eliminarea gazelor
Catar – stare inflamatorie a unei mucoase interne (ex. m. digestivă, respiratorie)
Cicatrizant – favorizează vindecarea rănilor (epitelizant)
Cistită – inflamaţie a vezicii urinare
Citostatic – opreşte înmulţirea celulelor
Colagog – care stimulează contracţia vezicii biliare şi a căilor biliare şi provoacă evacuarea bilei
în intestin
Colecistită – inflamaţia colecistului (vezicii biliare)
Coleretic – stimulează secreţia de bilă a celulelor ficatului
Colică – durere abdominală puternică, care survine în crize, cu punct de plecare în organele
abdominale (ex. c. hepatică, intestinală, renală)
Colită – inflamaţia intestinului
Cronic – despre boli – care prezintă evoluţie îndelungată (ex. tuberculoza, reumatismul)
Cvadrangulară – tulpină tetramuchiată
D
Depurativ – ajută la eliminarea unor substanţe toxice din organism
Diaforetic – care provoacă transpiraţia
Diskinezie biliară – tulburare funcţională motorie a căilor biliare care duce la greutăţi în
evacuarea bilei, însoţite de manifestări dureroase
Dismenoree – menstruaţie cu de dureri datorită unei poziţii anormale a uterului, hiperfoliculinie
Dispepsie – tulburări ale digestiei
Diuretic – creşte volumul de urină eliminată
Drog – materie primă de origine vegetală, animală sau minerală, care serveşte la prepararea anumi-
tor medicamente
E
Ectoparazit – parazit extern
Edem – acumulare de lichid în ţesuturi (ex. edem pulmonar)
Efect teratogen – care produce anomalii, malformaţii, etc.
Emenagog – medicament sau substanţă care favorizează menstruaţia
Emolient – substanţe care diminuează procesele inflamatorii ale mucoaselor
Endosperm – ţesut vegetal în care se înmagazinează substanţele de rezervă necesare creşterii
embrionului
Enterită – inflamaţia intestinului subţire
Enterocolită – inflamaţia intestinului subţire şi gros
Epistaxis – hemoragie nazală
Exantem – erupţie care apare pe piele în unele boli contagioase
Expectorant – care uşurează expectoraţia prin fluidificarea şi eliminarea secreţiilor traheo-bronhice
F
Faringită – inflamaţia faringelui
Febrifug – care scade febra
Fistulos – organ alungit, gol în interior
Flebită – afecţiune inflamatorie a peretelui venelor, de obicei la membrele inferioare
G
Gastralgie – durere (nervoasă) a stomacului
Gastrită hipoacidă – inflamaţia mucoasei gastrice cu scăderea secreţiei gastrice
Gastrită hiperacidă – inflamaţia mucoasei gastrice cu creşterea secreţiei gastrice
Gastroenterite – inflamaţia mucoasei gastrice şi cea a intestinului subţire
Gingivită – inflamaţia gingiilor
Glabră – lipsită de peri pe suprafaţă
Glauc – care este de culoare verde – albăstrie
Glicozurie – simptom al diabetului, care constă în prezenţa glucozei în urină
Gută – artrită urică
H
Heliofilă – (despre plante) iubitoare de soare
Hematurie – prezenţa sângelui sau a hematiilor în urină, întâlnită în unele afecţiuni renale, etc.
Hemostatic – care opreşte hemoragia
Hidropizie – acumulare patologică de apă în ţesuturi şi în cavităţile naturale ale corpului
Hipoglicemiant – care scade zahărul din sânge
Hipotensiv – scade tensiunea arterială
I
Inapetenţă – lipsa poftei de mâncare
Ischemie – afecţiune provocată de circulaţia sanguină deficitară în unele organe (ex. ischemia
cardiacă)
L
Lanceolat – care are forma unui vârf de lance
Laringită – inflamaţia laringelui
Laxativ – purgativ uşor
Lipotemie – leşin
Litontriptic – proprietatea de a mărunţi unii calculi, ajutând la eliminarea lor
M
Maturativ – cu efecte în grăbirea colectării unor abcese, furuncule
Meteorism – balonarea abdomenului din cauza acumulării de gaze în stomac sau intestin
N
Nefrită – afecţiune caracterizată prin inflamaţia rinichiului
Neurosedativ – calmant al sistemului nervos
Nevralgie – senzaţie de durere
O
Oblong – lunguieţ, alungit
Ochree – manşon membranos la baza frunzelor (la Polygonaceae)
Ocitocic – (substanţă) care are acţiune stimulentă asupra musculaturii uterine, în vederea
contracţiei uterului
Oligomenoree – reducerea frecvenţei menstruaţiei, întâlnită înainte de menopauză, în unele
afecţiuni endocrine
P
Palee – înveliş format din două frunzişoare membranoase
Palmat – (despre modul de aşezare a foliolelor unei frunze compuse) care porneşte de la un
centru comun şi se răsfiră ca degetele unei palme
Palpitaţie – bătaie mai puternică, mai rapidă sau neregulată a inimii
Peren – (despre plante) care trăieşte şi rodeşte mai mulţi ani, având o rădăcină sau o tulpină
persistentă
Peristaltism – denumire dată mişcărilor de contracţie ale stomacului şi intestinului, care fac ca
alimentele să fie împinse de-a lungul tubului digestiv
Pielită – inflamaţia bazinetului renal
Pirozis – senzaţie de arsură la nivelul stomacului
Purgativ – provoacă eliminarea conţinutului intestinal
R
Răni (plăgi) – leziuni ale ţesuturilor corpului provocate de arsuri, tăieturi, etc.
Revulsiv – produce congestie sanguină la locul extern unde se aplică; activează circulaţia sângelui
Repent – (despre tulpinile plantelor) care stă culcat la pământ
Rizom – tulpină subterană lipsită de clorofilă, uneori cu frunze rudimentare; serveşte la
înmagazinarea substanţelor de rezervă şi ca organ de înmulţire vegetativă
S
Seboree – secreţie mare de grăsimi
Sectat – (despre frunze lobate) care are lobi cu incizii mari, atingând nervura mediană a frunzei
Sedativ – calmant nervos
Septic – care se referă la o infecţie
Sesil – (despre frunze) care nu are peţiol
Soporific – somnifer
Spasmolitic – care elimină spasmele
Spontan – (despre plante) care cresc fără intervenţia omului
Sporange – organ în formă de sac în care iau naştere sporii ciupercilor, ferigilor
Stomahic – care excită secreţiile gastrice, favorizând digestia
Stomatită – inflamaţia mucoasei bucale
Subspontan – plantă care a fost cultivată cândva şi care s-a sălbăticit
Sudorific – proprietatea de a mării transpiraţia, favorizând scăderea temperaturii şi eliminarea
toxinelor
T
Tal – corp vegetal nediferenţiat în rădăcină, tulpină, frunze, lipsit de vase conducătoare la
plantele inferioare (alge, ciuperci, licheni, muşchi)
Tahicardie – accelerarea anormală a ritmului bătăilor inimii

Tonifiant – întăritor
Tonic aperitiv – care măreşte pofta de mâncare
Traheită – inflamaţia traheii
Trofic – hrănitor
U
Uremie – intoxicaţie a organismului cu uree şi acid uric, datorită nefuncţionării normale a
rinichiului
Uretrită – inflamaţia uretrei
V
Vasoconstrictor – care micşorează diametrul vaselor de sânge
Vasodilatator – care produce dilatarea vaselor de sânge
Verticil – dispoziţia ramurilor, frunzelor, florilor, care pleacă mai multe de la acelaşi nod
Vulnerar – proprietate de a vindeca rănile
INDEX DE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE
1. Abies alba.................................pag. 38. Capsicum annuum .................. pag.

2. Achillea millefolium ................pag. 39. Carlina acaulis ....................... pag.
3. Aconitum tauricum ..................pag. 40. Carum carvi ............................ pag.
4. Acorus calamus ........................pag. 41. Celosia argentea f. crestata .... pag.
5. Adonis vernalis.........................pag. 42. Centaurea cyanus ................... pag.
6. Aesculus hippocastanum .........pag. 43. Centaurium umbellatum ......... pag.
7. Agrimonia eupatoria ...............pag. 44. Cerasus avium ........................ pag.
8. Agropyron repens ....................pag. 45. Cerasus vulgaris
9. Alchemilla vulgaris .................pag. (Prunus cerasus) .................... pag.
10. Allium cepa .............................pag. 46. Cetraria islandica ................... pag.
11. Allium sativum .........................pag. 47. Chelidonium majus ................. pag.
12. Allium ursinum ........................pag. 48. Cichorium intybus ................... pag.
13. Alnus glutinosa ........................pag. 49. Citrulus lanatus ...................... pag.
14. Aloe arborescens .....................pag. 50. Citrus aurantium ..................... pag.
15. Althaea officinalis ...................pag. 51. Clematis vitalba ...................... pag.
16. Anagallis arvensis ...................pag. 52. Cnicus benedictus ................... pag.
17. Anethum graveolens ................pag. 53. Colchicum autumnale ............. pag.
18. Angelica archangelica ............pag. 54. Convallaria majalis ................ pag.
19. Arctium lappa ..........................pag. 55. Convolvulus arvensis .............. pag.
20. Arctostaphylos uva – ursi ........pag. 56. Coriandrum sativum ............... pag.
21. Aristolochia clematis ...............pag. 57. Corylus avellana ..................... pag.
22. Armoracia rusticana ...............pag. 58. Cucurbita maxima .................. pag.
23. Arnica montana .......................pag. 59. Cucurbita pepo ....................... pag.
24. Artemisia abrotanum ..............pag. 60. Cynara scolymus ..................... pag.
25. Artemisia absinthium ..............pag. 61. Datura stramonium ................. pag.
26. Artemisia vulgaris ...................pag. 62. Dictamnus albus ..................... pag.
27. Arum maculatum .....................pag. 63. Digitalis lanata ....................... pag.
28. Asarum europaeum .................pag. 64. Digitalis purpurea .................. pag.
29. Atropa bella-donna .................pag. 65. Dryopteris filix-mas ................ pag.
30. Avena sativa ............................pag. 66. Epilobium hirsutum ................ pag.
31. Betula verrucosa .....................pag. 67. Epilobium montanum .............. pag.
32. Bidens tripartita ......................pag. 68. Equisetum arvense .................. pag.
33. Borago officinalis ....................pag. 69. Equisetum telmateia ................ pag.
34. Brassica nigra (Sinapis nigra) pag. 70. Eryngium planum .................... pag.
35. Brassica oleracea var. 71. Euphorbia cyparissias ............ pag.
capitata forma alba ................pag. 72. Euphrasia rostkoviana ............ pag.
36. Caledula officinalis .................pag. 73. Evonymus europaea ................ pag.
37. Capsella bursa pastoris ..........pag. 74. Filipendula ulmaria ................ pag.
75. Foeniculum vulgare ................pag. 117. Matricaria chamomilla ........ pag.

76. Fragaria vesca ........................pag. 118. Melilotus officinalis ............. pag.
77. Frangula alnus 119. Melissa officinalis ................ pag.
(Rhamnus frangula) ................pag. 120. Melittis melissophyllum ....... pag.
78. Fraxinus excelsior ...................pag. 121. Mentha aquatica .................. pag.
79. Galium verum ..........................pag. 122. Mentha piperita .................... pag.
80. Gentiana asclepiadea ..............pag. 123. Mentha spicata var. crispata pag.
81. Gentiana lutea .........................pag. 124. Menyanthes trifoliata ........... pag.
82. Geranium robertianum ...........pag. 125. Morus alba ........................... pag.
83. Geum urbanum ........................pag. 126. Nepeta cataria ...................... pag.
84. Glechoma hederacea ...............pag. 127. Nicotiana tabacum ............... pag.
85. Glycyrrhiza glabra ..................pag. 128. Nymphaea alba .................... pag.
86. Gypsophila paniculata ............pag. 129. Ocimum basilicum ............... pag.
87. Hedera helix ............................pag. 130. Olea europaea ...................... pag.
88. Helianthus annuus ..................pag. 131. Ononis spinosa ..................... pag.
89. Helichrysum arenarium ..........pag. 132. Origanum vulgare ................ pag.
90. Helleborus purpurascens ........pag. 133. Oryza sativa ......................... pag.
91. Hippophae rhamnoides ...........pag. 134. Paeonia officinalis ............... pag.
92. Hordeum vulgare ....................pag. 135. Papaver rhoeas .................... pag.
93. Humulus lupulus .....................pag. 136. Papaver somniferum ............ pag.
94. Hyoscyamus niger ...................pag. 137. Paris quadrifolia .................. pag.
95. Hypericum perforatum ............pag. 138. Persica vulgaris
96. Hyssopus officinalis ................pag. (Prunus persica) .................. pag.
97. Impatiens noli tangere ............pag. 139. Petasites hybridus ................ pag.
98. Inula helenium .........................pag. 140. Petroselinum sativum ........... pag.
99. Junglans regia .........................pag. 141. Phaseolus vulgaris ............... pag.
100. Juniperus communis .............pag. 142. Physalis alkekengi ................ pag.
101. Lamium album ......................pag. 143. Picea excelsa (Picea abies) . pag.
102. Lavandula angustifolia .........pag. 144. Pimpinella anisum ............... pag.
103. Leonurus cardiaca ...............pag. 145. Pimpinella saxifraga ............ pag.
104. Levisticum officinale ............pag. 146. Pinus sylvestris .................... pag.
105. Ligustrum vulgare ................pag. 147. Plantago lanceolata,
106. Lilium candidum ...................pag. P. media, P. major .............. pag.
107. Lilium martagon ...................pag. 148. Platanthera bifolia ............... pag.
108. Linum usitatissimum .............pag. 149. Polygala amara .................... pag.
109. Lycopodium clavatum ..........pag. 150. Polygonum aviculare ........... pag.
110. Lysimachia nummularia .......pag. 151. Polygonum birsota ............... pag.
111. Lythrum salicaria .................pag. 152. Polygonum hygropiper ........ pag.
112. Malva glabra ........................pag. 153. Polygonum persicaria .......... pag.
113. Malva pusilla ........................pag. 154. Populus nigra ....................... pag.
114. Malva sylvestris ....................pag. 155. Populus tremula ................... pag.
115. Malva verticillata .................pag. 156. Potentilla anserina ............... pag.
116. Marrubium vulgare ..............pag. 157. Potentilla erecta ................... pag.
158. Primula officinalis ................pag. 188. Silybum marianum ............... pag.

159. Prunus spinosa .....................pag. 189. Sorbus aucuparia ................. pag.
160. Pulmonaria officinalis ..........pag. 190. Symphytum officinale ........... pag.
161. Punica granatum ..................pag. 191. Tanacetum vulgare .............. pag.
162. Quercus pubescens ...............pag. 192. Taraxacum officinale ........... pag.
163. Quercus robur ......................pag. 193. Thuja occidentalis ................ pag.
164. Ranunculus acris ..................pag. 194. Thymus serpyllum ................ pag.
165. Raphanus sativus ..................pag. 195. Thymus vulgaris ................... pag.
166. Rheum officinale L., Rh. 196. Tilia cordata ........................ pag.
palmatum L. var. tanguticum pag. 197. Tilia platyphyllos ................. pag.
167. Rhododendron kotschyi ........pag. 198. Tilia tomentosa (T. argentea) pag.
168. Ribes nigrum ........................pag. 199. Trigonella foenum-graecum pag.
169. Ricinus communis .................pag. 200. Triticum aestivum ssp.
170. Robinia pseudacacia ............pag. vulgare ................................. pag.
171. Rosa canina ..........................pag. 201. Tussilago farfara .................. pag.
172. Rosa pendulina .....................pag. 202. Typha latifolia ...................... pag.
173. Rubus caesius .......................pag. 203. Urtica dioica ........................ pag.
174. Rubus fruticosus ...................pag. 204. Urtica urens ......................... pag.
175. Rumex alpinus ......................pag. 205. Usnea barbata ...................... pag.
176. Rumex crispus ......................pag. 206. Vaccinium myrtillus ............. pag.
177. Salix alba ..............................pag. 207. Vaccinium vitis idaea ........... pag.
178. Salix babylonica ...................pag. 208. Valeriana officinalis ............ pag.
179. Salvia glutinosa ....................pag. 209. Veratrum album ................... pag.
180. Salvia officinalis ...................pag. 210. Verbascum phlomoides ........ pag.
181. Sambucus ebulus ..................pag. 211. Verbena officinalis ............... pag.
182. Sambucus nigra ....................pag. 212. Viburnum opulus .................. pag.
183. Sanguisorba officinalis .........pag. 213. Vicia faba ............................. pag.
184. Saponaria officinalis ............pag. 214. Vinca minor .......................... pag.
185. Scilla bifolia .........................pag. 215. Viola arvensis ...................... pag.
186. Secale cereale .......................pag. 216. Zea mays .............................. pag.
187. Sempervivum tectorum .........pag.
INDEX DE PLANTE MEDICINALE

TOXICE
DENUMIRI ŞTIINŢIFICE ŞI POPULARE
Abies alba - brad

Aconitum taricum – omag
Adonis vernalis – ruscuţa de primăvară
Anagalis arvensis - scânteuţă
Aristolochia clematis – cucurbeţică
Arum maculatum – mana pământului
Asarum europaeum – pochivnic
Atropa bella-donna – mătrăgună
Chelidonium majus - rostopască

Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă
Convallaria majalis – lăcrimioară
Datura stramonium – ciumăfaie

Digitalis lanata – degeţel lânos
Digitalis purpurea – degeţel roşu
Dryopterix filix-mas – ferigă
Evonymus europaea – salbă moale
Hedera helix – iederă

Helleborus purpurascens – spânz
Hyoscyamus niger – măselariţă
Ligustrum vulgare – lemn câinesc
Nicotiana tabacum – tutun
Paris quadrifolia – dalac

Physalis alkekengi – păpălău
Pimpinella anisum – anason
Punica granatum – rodiu
Ranunculus acris – piciorul cocoşului

Ricinus communis – ricin
Rododendron kotschyi – smirdar
Veratrum album – strigoaie

Viburnum opulus – călin
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Andrei M. – Anatomia plantelor. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.

2. Andrei M. – Să cunoaştem plantele medicinale. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971.
3. Albu C. D., Brezeanu M. – Mică enciclopedie de chimie. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1974.
4. Albulescu D., Repta M. – Contribuţii la valorificarea plantelor Malva silvestris L. şi
Malva glabra Desv. prin asocierea calităţii lor în funcţie de conţinutul de
mucilagii. Farmacia nr. 9, 1977
5. Albulescu D., Lazăr M – Identificarea şi dozea alantoinei în planta Pulmonareia
officinalis L. Farmacia nr. 8, 1974.
6. Albulescu D., Palade M. – Contribuţii la studiul derivaţilor benzoalfapironici din florile
de Robinia pseudacacia L. Revista medicală, nr. 2, 1974.
7. Alexan. M. Ghidul micului culegător de plante medicinale. Trustul Plafar, Bucureşti,
1976.
8. Andronescu E. şi colab. – Acţiunea epitelizantă a unor extracte vegetale. Clujul Medical
nr.4, 1977
9. Anghel I. – Citologie vegetală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
10. Anghel Gh., Răvăruţ M., Turcu Gh. – Geobotanica. Editura Ceres Bucureşti 1971.
11. Antonescu V. şi colaboratorii – Contribuţii la studiul fizico – chimic al flavonoizilor din
Origanum vulgare L. Farmacia, nr. 4, 1982.
12. Athanasiu E. – În lumea plantelor de leac – Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1968.
13. Balaj L., Oprescu D., Cristian N. – Farmacia familiei. Editura Trans-pres Kraul, Bucureşti,
1995.
14. Bajenov S.V. – Toxicologia veterinară (traducere). Bucureşti, 1954.
15. Bădescu Gh. şi alţii – Fructele şi sănătatea. Editura Ceres, Bucureşti, 1984.
16. Beju A. – Tratamentul bolilor de ochi cu ajutorul plantelor. Editura Paco, 1995.
17. Beldie Al. – Flora României. Determinator ilustrat al plantelor vasculare vol I, II.
Editura Academiei R.S.R. 1979.
18. Blăjeni C.A. – Homeopatia, ediţia a II-a. Editura Lira, 1994.
19. Bodea C., Cucu V. Cioacă C. – Tratat de biochimie vegetală, vol IV. Editura Academiei,
Bucureşti, 1982.
20. Bojor O., Alexan M. – Plante medicinale – izvor de sănătate. Editura Ceres, Bucureşti,
1981.
21. Bojor O., Alexan M. – Plante medicinale şi aromatice de la A la Z. Bucureşti, RECOOP,
1984.
22. Bojor O. – Comprimate din pulberi de plante medicinale şi ceaiuri balneologice.
Practica Farmaceutică, nr. 4. 1982.
23. Boldor O., Trifu M., Raianu O. – Fiziologia plantelor. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
24. Bordea M., Bordea I. – Vitaminizarea naturală a organismului şi sănătatea. Editura
Sport – Turism, Bucureşti, !989.
25. Borza Al. – Dicţionar etnobotanic. Editura Academiei R.S.R., 1968.
26. Bungetzianu Gh., Chirilă P. – Manual de homeopatie. Editura Medicală, Bucureşti, 1983.
27. Burghele T. şi colab. Enciclopedia medicală populară. Editura Medicală, Bucureşti, 1964.
28. Butură V. – Enciclopedie de etnobotanică românească. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică. Bucureşti. 1979.
29. Călinescu R., Bunescu A., Pătroescu, Nardiu M. – Biogeografie. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972.
30. Chirilă M., Chirilă P. – Terapia naturistă. Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1985.
31. Chirilă P. ş.a. – Medicina naturistă, mic tratat terapeutic. Editura Medicală, Bucureşti,
!987.
32. Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României vol I, II. Editura Ceres, 1988, 1990
33. Ciulei I şi colab. – Cercetări privind compoziţia chimică a genului Papaver sp. L.
Farmacia, nr. 2, 1982.
34. Coiciu Ev., Racz G. – Plante medicinale şi aromatice. Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1962.
35. Constantinescu C. – Plante medicinale în apărarea sănătăţii, Bucureşti, 1971.
36. Constantinescu C., Agropian A. – Plante medicinale din flora spontană. Editura II,
CENTROCOOP, Bucureşti, 1962.
37. Constantinescu E. şi colab. – Contribuţii la stabilirea calităţii produsului Menthae
folium. Practica Farmaceutică, nr.2, 1976.
38. Constantinescu D., Constantinescu C. – Formular fitoterapeutic, Bucureşti, 1968.
39. Constantinescu D., Sommer L. – Cercetarea şi valorificarea plantelor medicinale uzuale.
Bucureşti, 1994.
40. Constantinescu D. Gr., Haţeganu E. M. – Plante medicinale. Editura Medicală, Bucureşti,
1979.
41. Constantinescu M. – Adversari vechi şi noi ai sănătăţii. Editura Sport – Turism, Bucureşti,
1985.
42. Cosmovici L. – Îngrijirea tenului. Bucureşti, 1965.
43. Cosmovici L., Zisu L. – Caleidoscop cosmetic. Editura Medicală, Bucureşti, 1988.
44. Coste I. – Omul, biosfera şi resursele naturale. Editura Facla, Timişoara, 1982.
45. Cotrău M. – Toxicologie. Editura Junimea. Iaşi, 1978.
46. Crăciun Fl., Bojor O., Alexan M. – Farmacia naturii. Vol I şi II, Editura Ceres, Bucureşti,
1976.
47. Crişan A., Hodişan V. – Cercetări privind acţiunea fungistatică şi fungicidă a unor
extracte şi uleiuri volatile din plante medicinale. Contribuţii Botanice, 1975.
48. Dihoru Gh. – Ghid pentru recunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale. Editura Ceres,
Bucureşti 1978.
49. Doboş Al. – Farmacia edenică, Editura Nirvana, Bucureşti, 1993.
50. Dragomir N., Plauchitiu M. – Medicamentul, remediu sau otravă. Editura Facla, 1978.
51. Dumitru I. F. – Biochimie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
52. Enescu N. – Natura – farmacia verde. Editura Porto – Franco, Galaţi, 1991.
53. Fischer E. – Dicţionarul plantelor medicinale. Editura Gamma pres. 1999.
54. Florea M. şi colab. – Solurile din Geografia fizică a României vol I. Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1983.
55. Fulga I. G. – Antibioză, antibiotice, antibioterapie. Editura Medicală, Bucureşti, 1989.
56. Fuzi I., Gergely J., Marton A, Peter M., Albu R. – Cercetări farmacobotanice asupra
unor specii de Geum sp. L. Note Botanice, 1978.
57. Geiculescu V. T. – Bioterapie – Reţete medicale fără medicamente. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
58. Ghiorghiu A. şi colab. – Contribuţii la studiul plantei Atropa bella – donna L. din flora
spontană. Studii şi cercetări de Biologie. Seria Botanică, 1973.
59. Ghiorghiu M. G., Dumitrescu E. – Dezvoltarea industriei de medicamente pe bază de
plante medicinale. Practica Farmaceutică, nr. 1, 1981.
60. Grecu L., Cucu V. – Contribuţii la studiul hidrolizei saponinelor din Primula sp.
Farmacia, nr. 7, 1973.
61. Grigorescu E. – Din ierburi s-au născut medicamentele. Editura Albatros, Bucureşti,
1987.
62. Grigorescu E. şi colab. – Controlul fitochimic şi microbiologic al unor specii utilizate în
medicina populară: Plantago lanceolata L., P. major L., P. media L. Revista
medicală, 1973.
63. Grigorescu Em., Ciulei I., Stănescu U. – Index fitoterapeutic. Editura Medicinală,
Bucureşti, 1986.
64. Herman Gh. Şi colab. – Contribuţii la studiul valorificării plantei Hypericum perforatum
L. Farmacia, nr. 4, 1961
65. Hodişan V., Grecu L. – Saponinele triterpenice din Viscum album L. recoltat de pe
gazde diferite. Farmacia, nr. 3, 1982.
66. Hodişan V. – Botanică farmaceutică–sistematică, Editura I.M.F. Cluj – Napoca, 1980.
67. Hodişan V., Tamaş M. – Flavonele din Viscum album L. Clujul Medical, nr. 2, 1982.
68. Hodişan V., Tamaş M., Arustei V. – Cercetări asupra saponinelor din Bellis perennis L.
Clujul Medical, nr. 2, 1980.
69. Hulea A., Rădulescu E., Bontea V. – Dicţionar de termeni populari, tehnici şi ştiinţifici în
fitopatologie. Editura Ceres, Bucureşti, 1983.
70. Ingeborg B. – Remedii populare în bolile animalelor. Editura Ceres, Bucureşti, 1979.
71. Istrătescu L., Baicu S. – Valorificarea plantelor bogate în vitamina C sub formă de
extracte uscate (pulberi vrac). Farmacia , nr. 5, 1973.
72. Istudor V. şi colab. – Cercetări privind realizarea unui preparat de tip „instant”
(Ulcovex) în ulcerul gastric şi duodenal. Contribuţii la studiul chimic al
produsului Calendulae flores. Farmacia, nr. 1, 1981.
73. Ivan D. – Fitocenologie şi vegetaţia R.S.R. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1979.
74. Ivan S. – Să ne tratăm şi fără medicamente. Editura Ştiinşifică şi Enciclopedică, Bucureşti
1990.
75. Kary M., Hodişan V. – Cercetări farmacologice asupra speciei Lamium album L. Clujul
Medical, nr. 2, 1982.
76. Leucuţa S., Popescu H. – Biodisponibilitatea extractelor fitoterapeutice şi a substanţelor
lor active în stare pură. Practica Farmaceutică, nr. 1, 1981.
77. Marcu M. – Meteorologie şi climatologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti, 1983.
78. Maros T. şi colab. – Efectele extractului de sulfină (Melilitus officinalis) asupra
regenerării ficatului. Farmacia nr. 7, 1968.
79. Mărgineanu C. şi colab. – Acţiunea antimicrobiană a 12 saponine triterpenice din plante
indigene. Clujul Medical nr. 3, 1978.
80. Meincke Irmtraut – Compendiu de biologie. Editura All Educaţional, Bucureşti, 1999.
81. Mihăilescu C., Stănescu C. – Introducere în homeopatia veterinară. Editura Ceres,
Bucureşti, 1989.
82. Mihăilescu Gr. – Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică. Editura Ceres,
Bucureşti, 1994.
83. Mincu I. ş.a. – Orientări actuale în nutriţie. Editura Medicală, Bucureşti, 1989.
84. Mocanu Şt., Răducanu D. – Plante medicinale în terapeutică. Editura Militară, Bucureşti,
1983.
85. Mocanu Şt., Răducanu D. – Plante medicinale, legume, fructe şi cereale în terapeutică.
Editura Militară, Bucureşti, 1989.
86. Monea M., Racz G. – Substanţe amare din specii aparţinând genului Centaurea L.
Revista Medicală nr. 2, 1973.
87. Monea M., Racz-Kotilla E. – Acţiunea diuretică a extractelor obţinute din unele specii
de Centaurea. Revista Medicală nr. 2, 1972.
88. Morar R. – Noi produse româneşti de uz veterinar obţinute din plante. Editura Ceres,
Bucureşti, 1989.
89. Moruzi C., Toma N. – Licheni. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
90. Nădăşan V. – Fitoterapie. 100 întrebări şi răspunsuri despre plante medicinale. Editura
Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2000.
91. Neagu E., Stănescu C. – Practicum de fitoterapie şi fitotoxicologie în medicina
veterinară. Editura Ceres, Bucureşti, 1985.
92. Neamţu G. – Biochimie vegetală. Editura Ceres, Bucureşti, 1981.
93. Nichiforescu E. şi colab. – Cercetări româneşti pentru prepararea de substanţe pure, naturale
şi de semi-sinteză din plantele medicinale. Practica Farmaceutică nr. 1, 1981.
94. Nicolau E. – Măştile cosmetice. Editura Medicală, Bucureşti, 1987.
95. Niculescu Gh. şi colab. – Acţiunea plantelor Cichorium intybus şi Artemisia absinthium
asupra secreţiei biliare. Farmacia nr. 3, 1954.
96. Palade M. – Botanică farmaceutică. vol I şi II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
97. Pasca L. – Produse naturale folosite în cosmetică. Editura Ceres, Bucureşti, 1990.
98. Pascanu O. V. – Tratamentul naturist integral. Editura Cogito, Bucureşti, 1991.
99. Pauca A., Roman S. – Flora alpină şi montană. Editura Ştiinţifică. Bucureşti, 1959.
100. Păun M. şi colab. – Botanică. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
101. Păun E. – Menta. Editura Ceres. Bucureşti, 1975.
102. Păun E., Mihalea A., Dumitrescu A., Verzea M., Cojocariu O. – Tratat de plante
medicinale şi aromatice cultivate, vol I, II. Editura Academiei, Bucureşti, 1986, 1988.
103. Păun R. – Terapeutica medicală. Editura Medicală, Bucureşti, 1982.
104. Pârvu C. Universul Plantelor. Mică enciclopedie. Editura Enciclopedică. Bucureşti, 1991.
105. Pârvu C. – Secretul florilor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
106. Pârvu C. – Îndrumar pentru cunoaşterea naturii. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
107. Pârvu C. – Plante şi animale ocrotite. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983
108. Pârvu C., Godeanu S., Stroe L. – Călăuză în lumea plantelor şi animalelor. Editura
Ceres. Bucureşti.
109. Peiulescu Al. M., Popescu H. – Plante medicinale în terapia modernă, Editura Ceres,
Bucureşti, 1978.
110. Percek A. – Terapeutica naturistă. Editura Ceres, Bucureşti, 1987.
111. Percek A. – Sănătate înainte de toate. Editura 1001 Gramar, Bucureşti, 1995.
112. Petcu P. şi colab. – Modificări morfologice la nivelul glandelor suprarenale sub
acţiunea extractului de Xanthium spinosum L. Farmacia nr. 3, 1982.
113. Petcu P. şi colab. – Cercetări experimentale privind acţiunea diuretică a unor extracte
din speciile de Xanthium. Farmacia nr. 4, 1982.
114. Peter H. M. şi colab – Studiul farmacognostic al ceaiului antidiareic. Farmacia nr. 11,
1973.
115. Peter H. M. şi colab – Studiul farmacognostic al ceaiului pentru gargară. Practica
Farmaceutică nr. 1, 1974.
116. Polinicencu C., Popescu H., Nistor C. – Extracte din fructe de Cornus mas L.,
preparare şi caracterizare. Clujul Medical, nr. 2, 1980.
117. Popescu A. – Dermatofarmacie şi cosmetologie. Editura Medicală, nr. 3, 1982
118. Popescu H. – Resurse medicinale în flora României. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984.
119. Popescu H. – Cercetări asupra uleiului volatil din frunzele de nuc. Revista de Chimie
nr. 1, 1972.
120. Prodan I., Buia Al. – Flora mică ilustrată a României. Editura Agro – silvică, 1966.
121. Racz G. – Herba Leonuri în terapeutica modernă. Farmacia nr. 5, 1979.
122. Racz G., Laza A. – Plante medicinale şi aromatice. Editura Ceres. Bucureşti, 1975.
123. Racz – Koilla E. şi colab. – Herba Millefolli în terapeutica modernă. Farmacia nr. 9,
1960.
124. Radu A., Andronescu E. – Botanică farmaceutică, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1981.
125. Radu A., Andronescu E. – Vademecum fitoterapeutic. Editura Medicală, Bucureşti,
1984.
126. Sabin I. – Sănătate fără medicamente. Editura RAI, 1994.
127. Safta I. – Cultul sănătăţii. Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1980.
128. Scarlat M. A., Tohăneanu M. – Mic tratat de fitomedicină, vol I, II. Editura World
Galaxy, Ploieşti, 2003.
129. Silva F. – Din reţetele farmaciei verzi, Editura Ceres, Bucureşti, 1975.
130. Simionescu I. – Flora României. Editura Albatros, 1972.
131. Solomon A. şi colab. – Acţiunea diuretică a extractelor de păpădie. Revista Medicală

nr. 4, 1973.
132. Stavri N. şi colab. – Siropul de pătlagină. Aspecte microbiologice. Farmacia nr. 2, 1980.
133. Şerbănescu I. – Plante din pădurile noastre. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
134. Stănescu V., Şofletea N. – Flora Forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres
Bucureşti, 1997.
135. Suciu G. – Leucoantocianii din florile de tei (Tiliae flos). Practica Farmaceutică nr. 1,
1981.
136. Tamaş M. şi colab. – Cercetări privind acţiunea biologică a unor uleiuri volatile. Clujul
Medical nr. 2, 1975.
137. Tamaş M., Hodişan V., Grecu L. – Cercetări asupra saponinelor triterpenice din
plantele medicinale indigene. Studii şi cercetări de biochimie nr.1, 1978.
138. Tamaş M., Grecu L. – Cercetări asupra saponinelor triterpenice din Viola sp. Farmacia
nr. 2, 1981.
139. Tamaş M., Hodişan V., Muică E. – Contribuţii la studiul flavonelor din Lamium album
L. Clujul Medical nr. 3, 1978.
140. Tămăşdan S., Cristea E. – Acţiunea asupra secreţiei gastrice a extractelor de Robiniae
flores, Chamomillae flores şi Strobuli lupuli. Farmacia nr. 2, 1982.
141. Tarpo E. şi colab. – Cercetări cu privire la antocianii din specia Sambucus ebulus L.
Practica Farmaceutică nr. 5, 1982.
142. Târziu D-tru. – Pedologie şi staţiuni forestiere. Editura Ceres, Bucureşti, 1997.
143. Teitel A. B., Constantinescu M. – Valoarea purgativă a preparatelor de Convolvulus
arvevsis L. Stabilit în raport cu Jalapa. Farmacia nr. 3, 1965.
144. Teitel A. B., Constantinescu M. – Curs de farmacie şi farmacodinamică. I.M.F.
Bucureşti, 1986.
145. Temelie M. – Afecţiuni bucale şi remediile naturale. Ed. Rovimed Publishers, Bacău,
2004.
146. Temelie M. – Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România. Ed. Rovimed
Publishers, Bacău, 2006.
147. Temelie M. – Enciclopedia plantelor medicinale cultivate din România. Ed. Rovimed
Publishers, Bacău, 2008.
148. Temelie M. – Plante medicinale spontane. Ed. Corgal, Bacău, 2003.
149. Todor I. – Mic atlas de plante din flora R.S.R. Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1968.
150. Tohăneanu M. Scarlat M. A. – Ghid de terapie naturistă. Editura Romcartexim,
Bucureşti, 1999.
151. Toma M., Toma A. – Homeopatie veterinară. Materia medica homeopatică aplicată în
terapia veterinară. Editura Argument, Bucureşti, 2002.
152. Toth E., Ghiorghiţă G. – Comportarea conţinutului de principii active în populaţiile
naturale ale speciei Vinca minor L. Farmacia nr. 8, 1980.
153. Voiculescu M. şi colab. – Medicina pentru familie. Editura Medicală, 1986.
154. Zanoschi V., Turenschi E., Toma M. – Plante toxice din România. Editura Ceres,
Bucureşti, 1981.
155. xxx - Flora României vol. XIII. Editura Academiei, Bucureşti, 1976.
156. xxx - Plante medicinale în prezent. Cluj – Napoca, 1983
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE
STUDIU INTRODUCTIV
Vechimea cunoştinţelor despre relaţia plante-animale
Prin timp şi spaţiu
NOŢIUNI GENERALE DESPRE PLANTELE MEDICINALE

Principiile active ale plantelor medicinale
Obţinerea drogurilor
Formele farmaceutice sub care se administrează plantele medicinale
PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ
1. AFINUL - Vaccinium myrtillus L.

2. ALBĂSTRELE - Centaurea cyanus L.
3. ALOE - Aloe arborescens L.
4. ALUNUL - Corylus avellana L.
5. AMĂREALA - Polygala amara L.
6. ANASONUL - Pimpinella anisum L.
7. ANGELICA - Angelica archangelica L.
8. ANGHINAREA - Cynara scolymus L.
9. ARINUL NEGRU - Alnus glutinosa Gaertn.
10. ARDEIUL - Capsicum annuum L.
11. ARMURARIUL - Silybum marianum (L.) Gaertn.
12. ARNICA - Arnica montana L.
13. BOBUL - Vicia faba L.
14. BOZUL - Sambucus ebulus L.
15. BRADUL - Abies alba Mill.
16. BRÂNDUŞA DE TOAMNĂ - Colchicum autumnale L.
17. BRUSTURUL - Arctium lappa L.
18. BRUSTURUL DULCE - Petasites hybridus (L.) G. M. Sch.
19. BUJORUL - Paeonia officinalis L.
20. BUSUIOCUL - Ocimum basilicum L.
21. CASTANUL SĂLBATIC - Aesculus hippocastanum L.
22. CĂLINUL - Viburnum opulus L.
23. CĂTINA ALBĂ - Hippophae rhamnoides L.
24. CĂTUŞNICA - Nepeta cataria L.
25. CEAPA - Allium cepa L.
26. CERENŢELUL - Geum urbanum L.
27. CHIMEN - Carum carvi L.
28. CICOAREA - Cichorium intybus L.
29. CIMBRIŞORUL - Thymus serpyllum L.
30. CIMBRUL - Thymus vulgaris L.
31. CINSTEŢ - Salvia glutinosa L.
32. CIREŞUL - Cerasus avium (L.) Mnch.
33. CIUBOŢICA – CUCULUI - Primula officinalis (L.) Hill.
34. CIUMĂFAIA - Datura stramonium L.

35. CIURUL – ZÂNELOR - Carlina acaulis L.
36. COACĂZUL NEGRU - Ribes nigrum L.
37. COADA – CALULUI - Equisetum arvense L.
38. COADA – CALULUI MARE - Equisetum telmateia
39. COADA – RACULUI - Potentilla anserina L.
40. COADA – ŞORICELULUI - Achillea millefolium L.
41. CORIANDRUL - Coriandrum sativum L.
42. CREASTA – COCOŞULUI - Celosia argentea f. crestata
43. CREŢIŞOARA - Alchemilla vulgaris L.
44. CREŢUŞCA - Filipendula ulmaria (L.) Maxim.
45. CRINUL ALB - Lilium candidum L.
46. CRINUL DE PĂDURE - Lilium martagon L.
47. CRUŞINUL - Frangula alnus Mill. (Rhamnus frangula L.)
48. CUCURBEŢICA - Aristolochia clematis L.
49. CURPEN - Clematis vitalba L.
50. CUSCRIŞORUL - Pulmonaria officinalis L.
51. DALAC - Paris quadrifolia L.
52. DEGEŢELUL LÂNOS - Digitalis lanata Ehrh.
53. DEGEŢELUL ROŞU - Digitalis purpurea Ehrh.
54. DENTIŢA - Bidens tripartita L.
55. DOVLEACUL - Cucurbita pepo L.
56. DOVLEACUL TURCESC - Cucurbita maxima Duch.
57. DRAGAVEI - Rumex crispus L.
58. DREŢE - Lysimachia nummularia L.
59. DUDUL ALB - Morus alba L.
60. DUMBRAVNICUL - Melittis melissophyllum L.
61. FASOLEA - Phaseolus vulgaris L.
62. FENICULUL - Foeniculum vulgare Mill.
63. FERIGA - Dryopteris filix-mas (L.) Schott.
64. FLOAREA – SOARELUI - Helianthus annuus L.
65. FRAGUL - Fragaria vesca L.
66. FRASINUL - Fraxinus excelsior L.
67. FRĂSINELUL - Dictamnus albus L.
68. GĂLBENELE - Caledula officinalis L.
69. GHINŢURA ALBASTRĂ - Gentiana asclepiadea L.
70. GHINŢURA GALBENĂ - Gentiana lutea L.
71. GOARNA-GRAMOFONULUI - Vinca minor L.
72. GRÂUL - Triticum aestivum ssp. vulgare L.
73. HAMEI - Humulus lupulus L.
74. HREANUL - Armoracia rusticana (Lam.) G.M.Sch.
75. IARBA MARE - Inula helenium L.
76. IARBA ROŞIE - Polygonum persicaria L.
77. IEDERA - Hedera helix L.
78. IENUPĂRUL - Juniperus communis L.
79. INUL - Linum usitatissimum L.
80. IPCĂRIGEA - Gypsophila paniculata L.
81. ISOPUL - Hyssopus officinalis L.
82. IZMA – BROAŞTEI - Mentha aquatica L.
83. LAPTELE – CUCULUI - Euphorbia cyparissias L.
84. LĂCRĂMIOARA - Convallaria majalis L.
85. LEMNUL CÂINESC - Ligustrum vulgare L.

86. LEMNUL DULCE - Glycyrrhiza glabra L.
87. LEMNUL DOMNULUI - Artemisia abrotanum L.
88. LEURDA - Allium ursinum L.
89. LEUŞTEANUL - Levisticum officinale Koch.
90. LEVĂNŢICA - Lavandula angustifolia Mill.
91. LICHENUL DE PIATRĂ - Cetraria islandica (L.) Ach.
92. LIMBA MIELULUI - Borago officinalis L.
93. LUMÂNĂRICA - Verbascum phlomoides L.
94. MACUL - Papaver somniferum L.
95. MACUL DE CÂMP - Papaver rhoeas L.
96. MANA – PĂMÂNTULUI - Arum maculatum L.
97. MĂCEŞUL - Rosa canina L.
98. MĂCEŞUL DE MUNTE - Rosa pendulina L.
99. MĂRARUL - Anethum graveolens L.
100. MĂSELARIŢA - Hyoscyamus niger L.
101. MĂSLINUL - Olea europaea L.
102. MĂTRĂGUNA - Atropa bella-donna L.
103. MĂTREAŢA – BRADULUI - Usnea barbata L
104. MENTA - Mentha piperita (L.) Huds.
105. MENTA CREAŢĂ - Mentha spicata var. crispata L.
106. MERIŞORUL - Vaccinium vitis idaea L.
107. MESTEACĂNUL - Betula verrucosa Ehrh.
108. MOLIDUL - Picea excelsa (Lam.) Link. (Picea abies L.)
109. MURUL - Rubus caesius L.
110. MURUL DE PĂDURE - Rubus fruticosus L.
111. MUŞEŢELUL - Matricaria chamomilla L.
112. MUŞTARUL NEGRU - Brassica nigra (L.) Koch. (Sinapis nigra L.)
113. NALBA CREAŢĂ - Malva verticillata L.
114. NALBA DE CULTURĂ - Malva glabra Desv.
115. NALBA MARE - Althaea officinalis L.
116. NALBA MICĂ - Malva pusilla Sm.
117. NALBA DE PĂDURE - Malva sylvestris L.
118. NĂPRASNICUL - Geranium robertianum L.
119. NUCUL - Junglans regia L.
120. NUFĂRUL ALB - Nymphaea alba L.
121. OBLIGEANA - Acorus calamus L.
122. OMAGUL - Aconitum tauricum Wulf.
123. OREZUL - Oryza sativa L.
124. ORZUL - Hordeum vulgare L.
125. OSUL IEPURELUI - Ononis spinosa L.
126. OVĂZUL - Avena sativa L.
127. PAPURA - Typha latifolia L.
128. PĂPĂDIA - Taraxacum officinale Web.
129. PĂPĂLĂUL - Physalis alkekengi L.
130. PĂTLAGINA - Plantago lanceolata L., P. media L., P. major L.
131. PĂTRUNJELUL - Petroselinum sativum Hoffm.
132. PĂTRUNJELUL DE CÂMP - Pimpinella saxifraga L.
133. PEDICUŢA - Lycopodium clavatum L.
134. PELINUL - Artemisia absinthium L.
135. PELINUL NEGRU - Artemisia vulgaris L.
136. PEPENELE VERDE - Citrulus lanatus (Thunb.) Matsumura et Nakai

137. PICIORUL – COCOŞULUI - Ranunculus acris L.
138. PIERSICUL - Persica vulgaris Mill. (Prunus persica Sieb. et Zucc.)
139. PINUL - Pinus sylvestris L.
140. PIPERUL – BĂLŢII - Polygonum hygropiper L.
141. PIRUL - Agropyron repens (L.) Beauv.
142. PLOPUL NEGRU - Populus nigra L.
143. PLOPUL TREMURĂTOR - Populus tremula L.
144. POCHIVNICUL - Asarum europaeum L.
145. PODBALUL - Tussilago farfara L.
146. PORTOCALUL - Citrus aurantium L.
147. PORUMBUL - Zea mays L.
148. PORUMBARUL - Prunus spinosa L.
149. PUFULIŢA - Epilobium hirsutum L.
150. PUFULIŢA DE MUNTE - Epilobium montanum L.
151. RĂCHITEANUL - Lythrum salicaria L.
152. RĂCUŞORUL - Polygonum birsota L.
153. REVENTUL - Rheum officinale L., Rh. palmatum var. tanguticum Maxim.
154. RICINUL - Ricinus communis L.
155. RIDICHEA - Raphanus sativus L.
156. RODIUL - Punica granatum L.
157. ROINIŢA - Melissa officinalis L.
158. ROSTOPASCĂ - Chelidonium majus L.
159. RUŞCUŢA DE PRIMĂVARĂ - Adonis vernalis L.
160. SALBA MOALE - Evonymus europaea L.
161. SALCÂMUL - Robinia pseudacacia L.
162. SALCIA - Salix alba L.
163. SALCIA PLETOASĂ - Salix babylonica L.
164. SALVIA - Salvia officinalis L.
165. SĂPUNARIŢA - Saponaria officinalis L.
166. SÂNZIENE - Galium verum L.
167. SCAIUL VÂNĂT - Eryngium planum L.
168. SCÂNTIEUŢA - Anagallis arvensis L.
169. SCHINDUFUL - Trigonella foenum-graecum L.
170. SCHINELUL - Cnicus benedictus L.
171. SCLIPEŢI - Potentilla erecta (L.) Hampe.
172. SCORUŞUL DE MUNTE - Sorbus aucuparia L.
173. SECARA - Secale cereale L.
174. SILNICUL - Glechoma hederacea L.
175. SILURUL - Euphrasia rostkoviana Hayne
176. SIMINOCUL - Helichrysum arenarium (L.) D.C.
177. SLĂBĂNOGUL - Impatiens noli tangere L.
178. SMIRDARUL - Rhododendron kotschyi Simk.
179. SOCUL - Sambucus nigra L.
180. SORBESTREA - Sanguisorba officinalis L.
181. SOVÂRVUL - Origanum vulgare L.
182. SPÂNZUL - Helleborus purpurascens W. et K.
183. SPORICI - Verbena officinalis L.
184. STEJARUL - Quercus robur L.
185. STEJARUL PUFOS - Quercus pubescens Wild.
186. STIRIGOAIA - Veratrum album L.
187. STRUGURII URSULUI - Arctostaphylos uva – ursi (L.) Spreng.

188. STUPINIŢA - Platanthera bifolia (L.) Rich.
189. SULFINA - Melilotus officinalis (L.) Medik.
190. SUNĂTOAREA - Hypericum perforatum L.
191. ŞTEVIA STÂNILOR - Rumex alpinus L.
192. TALPA – GÂŞTEI - Leonurus cardiaca L.
193. TĂTĂNEASA - Symphytum officinale L.
194. TEIUL - Tilia cordata Mill. – Fam. Tiliaceae
195. TEI ALB - Tilia tomentosa Mnch. (T. argentea DC.)
196. TEIUL CU FRUNZĂ MARE - Tilia platyphyllos Scop.
197. TRAISTA CIOBANULUI - Capsella bursa pastoris (L.) Medik.
198. TREI – FRAŢI – PĂTAŢI - Viola arvensis L.
199. TRIFOIŞTEA - Menyanthes trifoliata L.
200. TROSCOTUL - Polygonum aviculare L.
201. TUIA - Thuja occidentalis L.
202. TURIŢA MARE - Agrimonia eupatoria L.
203. TUTUNUL - Nicotiana tabacum L.
204. ŢINTAURA - Centaurium umbellatum Gilib.
205. UNGURAŞUL - Marrubium vulgare L.
206. URECHELNIŢA - Sempervivum tectorum L.
207. URZICA - Urtica dioica L.
208. URZICA MICĂ - Urtica urens L.
209. URZICA MOARTĂ ALBĂ - Lamium album L.
210. USTUROIUL - Allium sativum L.
211. VALERIANA - Valeriana officinalis L.
212. VARZA ALBĂ - Brassica oleracea var. capitata forma alba L.
213. VETRICE - Tanacetum vulgare L.
214. VIORELE - Scilla bifolia L.
215. VIŞINUL - Cerasus vulgaris Mill. (Prunus cerasus L.)
216. VOLBURA - Convolvulus arvensis L.
INDEX DE AFECŢIUNI TRATATE CU PLANTE MEDICINALE
GLOSAR
INDEX DE DENUMIRI ŞTIINŢIFICE
INDEX DE PLANTE MEDICINALE TOXICE - DENUMIRI ŞTIINŢIFICE ŞI POPULARE
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ROVIMED PUBLISHERS
www.rovimed.com
e-mail: editura@rovimed.com
Telefon: 0234/525.019
Fax: 0234/525.071
Calea Mărăşeşti Nr 12
Bl. 12 Sc. B, Ap. 1
600015, Bacău

Enciclopedia Plantelor Folosite in Terapia Veterinara

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Enciclopedia Plantelor Folosite in Terapia Veterinara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA VETERINARĂ 1

Prepress: Bogdan Barabaş

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Medveţki, Viorel (ed.)

Copyright © by ROVIMED PUBLISHERS

Editura ROVIMED PUBLISHERS

Din dragoste de animale şi de natură am continuat seria „ENCICLOPEDIA PLANTELOR

Lucrarea începe cu o prezentare succintă a istoriei plantelor medicinale şi a relaţiei plante -

VECHIMEA CUNOŞTINŢELOR DESPRE

PRIN TIMP ŞI SPAŢIU

Carnivorele consumă planta cunoscută sub numele de dragavei (Rumex crispus) în

NOŢIUNI GENERALE DESPRE

PRINCIPIILE ACTIVE ALE PLANTELOR MEDICINALE

mucilagii. În fructele coapte pectinele se combină cu apă, glucide şi acizi în diferite

5. Saponozide. Saponozidele sunt răspândite îndeosebi la reprezentanţii familiilor Dioscoreaceae,

FARMACIA DIN PLANTE

A. Identificarea plantelor medicinale şi a zonelor lor de răspândire.

B. Recoltarea plantelor medicinale.

Nici starea timpului nu este indiferentă pentru stabilirea momentului de începere a

b. Tehnici generale de recoltare. Pentru obţinerea unor produse de bună calitate, se

c. Transportarea plantelor proaspăt recoltate. Imediat după recoltare şi înainte de

Curăţirea, selectarea şi fasonarea plantelor medicinale. Înainte de uscare se efectuează

C. Uscarea plantelor medicinale

D. Conservarea plantelor medicinale

FORMELE FARMACEUTICE SUB CARE SE

b. Tinctura. Tinctura este o soluţie extractivă hidroalcoolică obţinută la temperatura camerei. În

PLANTE MEDICINALE FOLOSITE ÎN TERAPIA

Fructele coapte se recoltează cu mâna. Se separă apoi impurităţile în vase cu apă,

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Vaccinium myrtillus afin

Acest produs, un adevărat medicament natural, este indicat în boli de rinichi şi de

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Centaurea cyanus albăstrele

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Aloe arborescens aloe

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Corylus avellana alun

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Polygala amara amăreală1

Atenţie! Produce stări toxice la animale în cazul consumului în exces de frunze şi

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Pimpinella anisum anason

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Angelica archangelica angelica

Denumire ştiinţifică şi populară

Cynara scolymus anghinare

Denumire ştiinţifică şi populară

Alnus glutinosa arin negru

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Capsicum annuum ardei

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Silybum marianum armurariu

În următorul tabel sunt redate datele de interes despre planta descrisă:

Denumire ştiinţifică şi populară

Arnica montana arnică