INTRODUCERE

CAPITOLUL I - ASPECTE GENERALE. APARATUL DIGESTIV ȘI GLANDELE

ANEXE

CAPITOLUL II - BOLILE SISTEMULUI DIGESTIV

II.1 GASTRITA
II.2 ULCERUL GASTRODUODENAL
II.3 CANCERUL GASTRIC
II.4 ENETEROCOLITA
II.5 COLONUL IRITABIL
II.6 HEPATITA
II.7 CIROZA HEPATICĂ
II.8 COLICA ȘI LITIAZA BILIARĂ
II.9 DIABETUL ZAHARAT
II.10 PANCREATITA

CAPITOLUL III - PREZENTAREA PRINCIPALELOR PRODUSE VEGETALE

FOLOSITE ÎN BOLILE SISTEMULUI DIGESTIV

II1.1 Forme farmaceutice utilizate în fitoterapie

III.2 Principii active prezente în plantele medicinale
III.3 Produse vegetale cu acțiune asupra sistemului digestiv
3.3.1 Ghințura
3.3.2 Anghinare
3.3.3 Rostopască
3.3.4 Cicoare
3.3.5 Obligeană

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1
ARGUMENT

Valoarea medicinală a plantelor este cunoscută de sute de ani. Dovezi ale practicilor
medicale ale amerindienilor, ale romanilor, ale egiptenilor, ale persanilor și ale evreilor arată
că plantele erau folosite pe scară largă pentru tratarea bolilor cunoscute.
Multe plante conțin ingrediente puternice care, dacă sunt folosite corect, pot ajuta la
vindecarea organismului. Industria farmaceutică s-a bazat inițial pe capacitatea de a izola
aceste ingrediente și de a le pune la dispoziție în aceeași plantă pentru a echilibra ponderea
ingredientelor mai puternice.
Aceste alte componente, deși poate mai puțin eficiente, pot acționa ca tampon,
sinergic, sau pot să echilibreze, acționând în armonie cu ingredientele mai puternice. Prin
urmare, atunci când folosim plantele în integritatea lor, procesul de însănătoșire a
organismului folosește echilibrul dintre ingredientele oferite de natură.
Farmacia naturii este bogată. Multe plante abundă în compuși cu efecte benefice
asupra anumitor țesuturi și pot fi folosite ca medicamente care să trateze, să vindece și să
prevină bolile. Printre multe altele, remediile pe bază de plante pot ajuta la hrănirea
sistemului imunitar, la stimularea și regenerarea țesuturilor afectate ale ficatului, pot influența
consolidarea și rezistența sistemului hormonal, pot combate efectele nocive ale
chimioterapiei, pot echilibra sistemul endocrin, pot stimula producția de lapte și pot
îmbunătăți vederea nocturnă.
Vechile culturi nu cunoșteau modul în care acționează plantele - știau pur și simplu, că
anumite plante produc anumite rezultate dorite.
Numai în ultima sută de ani, chimiștii și farmaciștii au izolat și purificat compușii
chimici benefici din plante, pentru a produce din ei medicamente eficiente și demne de
încredere.
Fitomedicina, un termen recent, se referă la medicina bazată pe plante, însemnând
prepararea plantei ca întreg, și mai puțin izolarea unui compus chimic. Preparatul derivat din
planta intreagă sau dintr-o parte a ei este considerat o entitate activă, chiar dacă, de fapt, poate
conține sute de componente active. Fitomedicamentele sunt recunoscute pe scară largă în
Europa, unde sunt catalogate ca medicamente derivate din plante.
În trecuturile îndepărtate ale existenței omului pe Planeta noastră , regnul vegetal a
constituit principala sursă de supraviețuire, atât în ceea ce privește alimentația, cât și
vindecarea bolilor. La început prin instinct, apoi prin experiență, iar mai târziu prin rațiune,
2
omul a știut să selecteze din multitudinea speciilor vegetale acele specii care s-au dovedit a fi
cele mai utile pentru el.
În domeniul fitoterapiei experimentale și clinice s-au înregistrat, în special în ultimile
doua decenii, progrese remarcabile. Pentru testarea farmacodinamică a acțiunii extractelor
totale din plante sau numai a unor extracte selective, până la substanțele active pure, s-au pus
la punct metode noi de cercetare fundamentală, care permit o mai bună cunoaștere a
mecanismelor lor de acțiune, împinsă până la nivelul membranei celulare și chiar al
nucleului. Și astfel, plantele medicinale își pot dovedi capacitățile terapeutice și pot deveni
medicamente, cu utilitate preventivă, dar mai ales curativă în cele mai diferite afecțiuni din
patologia umană.
În zilele noastre și în țările occidentale există mai multe specialități, eventual
combinate între ele, care utilizează plantele în scopuri medicinale.
AROMOTERAPIA - este o terapeutică ce utilizează esențele de plante, sau uleiurile
esențiale, substanțe aromatice secretate de numeroase familii de plante ca, de exemplu,
asteraceele, laminaceele sau opiaceele și extrase prin distilare. Aceste uleiuri sunt produse
complexe care se utilizează cu precauție și respectând dozele prescrise, deoarece ele nu sunt
chiar lipsite de nocivitate.
GEMOTERAPIA - se bazează pe utilizarea extractelor alcoolice și glicerinate pe țesuturi
vegetale tinere ca mugurii și radicelele aparținând la vreo 60 de plante diferite. Preparatele
sunt prezentate sub formă distilată de două ori. Fiecare extract este cunoscut ca având o
afinitate pentru un organ sau o funcție.
HOMEOPATIA – recurge la plante în mod preponderent, dar nu exclusiv..trei sferturi din
surse sunt de origine vegetală, restul fiind de origine animală sau minerală. Sunt utilizate
plantele proaspete în macerație alcoolică.
FITOTERAPIA – utilizează produse de origine vegetală obținute prin extracție și care sunt
diluate în alcool etilic sau într-un alt solvent. Aceste extracte sunt dozate în cantități suficiente
pentru a avea o acțiune susținută și rapidă. Ele sunt prezentate, ca și oricare altă specialitate
farmaceutică, sub formă de sirop , de picături, de supozitoare, de capsule, de preparate
liofilizate, de preparate nebulizate ( sau atomizate, adică extracte de plante, deshidratate prin
căldură). Concentrațiile sunt destul de ridicate și netoxicitatea acestor medicamente este
uneori relativă). Fitoterapia este considerată ca având un câmp de acțiune asupra a
numeroase tulburări , în scop preventiv și curativ, în cazuri acute sau pentru a modifica
terenul subiectului.

3
OBIECTIV I
ASPECTE GENERALE. APARATUL DIGESTIV ȘI GLANDELE ANEXE

Sistemul digestiv reprezinta ansamblul morfologic și funcțional de organe ce realizează

digestia și absorbția alimentelor ingerate precum și evacuarea reziduurilor
neasimilabile.

CAVITATEA BUCALĂ
Este primul segment al tubului digestiv, fiind o cavitate virtuală, când gura este închisă, și
reală când gura este deschisă. Cavitatea bucală este despărțită de arcadele alveolo-gingivo-
dentare în două părți..vestibulul și cavitatea bucală propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spațiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o parte, buze
și obraji, pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spațiile
interdentare și prin spațiul retromolar.
Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte și pe laturi de arcadele alveolo-gingivo-
dentare, în sus de bolta palatină, care o separă de fosele nazale, în jos de planșeul bucal pe
care se află corpul limbii și glanda sublinguală.
Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lângă rol în masticație și deglutiție
mai are are rol și în vorbirea articulată, în supt și ca organ de simț, datorită prezenței, la
nivelul limbii , a papilelor gustative. Limba prezintă un corp situat în cavitatea bucală și o
rădăcina, spre faringe.
Dinții sunt organe dure ale aparatului masticator, având și rol în vorbirea articulată. La om
există două dentiții , una temporară (dentiția de lapte, care numără 20 de dinți, și cea de-a
doua, permanentă , 32 de dinți.
4
Faringele este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul
vertebrei C8, unde se continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se
îngustează de sus în jos, cu lungimea de 15 cm.
Fața posterioară a faringelui delimitează, împreună cu coloana vertebrală tapetată de mușchii
prevertebrali, spațiul retrofaringian.
Fețele laterale ale faringelui, la nivelul capului, vin în raport cu spațiul mandibulo-faringian
cuprins între mandibulă si faringe, iar la nivelul gâtului cu lobii laterali ai glandei tiroide, cu
artera carotidă comună, vena jugulară internă și nervul vag situat între cele două formațiuni
vasculare.
Esofagul este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe spre
stomac. Limita lui superioară corespunde vertebrei C 6, iar cea inferioară orificiului cardia prin
care prin care esofagul se deschide în stomac.
Stomacul se prezintă ca o porțiune dilatată a tubului digestiv, fiind situat în etajul
supramezocolic al cavității abdominale, între splină și ficat. În stare de umplere are 25 de cm
iar gol 18 cm. Capacitatea lui este de 1300-1500 cm 3 . Stomacul are forma unui ,,J,,cu o
porțiune verticală mai lungă și cu una orizontală mai scurtă. Descriem stomacului două fețe
(anterioară, posterioară), două margini, denumite curburi și două orificii. Cele două fețe ale
stomacului sunt acoperite de peritoneu, care, ajuns la nivelul curburilor, se reflectă pe
organele vecine, formând ligamente.
Intestinul subțire este porțiunea din tubul digestiv cuprinsă între stomac și intestinul gros. În
funcție de mobilitatea sa, intestinul subțire are o primă porțiune fixă, numită duoden, și a
doua, mai lungă și mobilă, numită jejuno-ileon. Mobilitatea acestuia din urmă se datorează
mezenterului. Lungimea intestinului subțire este de 4-6 metri, iar calibrul de 4 cm la nivelul
duodenului și de 2-3 cm la nivelul jejuno-ileonului.
Duodenul este prima porțiune a intestinului subțire și are formă de potcoavă cu concavitatea
în sus, în care se află capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm. Începe la nivelul pilorului
și se îndreaptă spre vezica biliară, unde cotește, devenind descendent.
Intestinul gros
Este segmentul terminal al tubului digestiv; el începe de la valvula ileocecală și se termină
cu anusul. Se distinge de intestinul subțire prin volumul lui mult mai mare și prin cele trei
benzi musculare longitudinale(taenia coli). Lungimea lui variază între 1,5 si 3 metri.
Intestinul gros este împărțit în urmatoarele segmente: cecul, colonul ascendent, colonul
transvers, colonul descendent, colonul sigmoid și rectul.
Cecul este situat în fosa iliacă dreaptă; legătura dintre ileon și cec se realizează prin sfincterul
5
ileocecal(formațiune musculară). Pe partea internă a cecului se află apendicele, a cărui poziție
este variabilă. Cecul are un grad de mobilitate.
Colonul ascendent este situat în flancul drept și continuă cecul, urcând vertical până la fața
inferioară a ficatului, unde prin unghiul hepatic se continuă cu colonul transvers. Este fixat de
peretele posterior al abdomenului prin peritoneu.
Colonul transvers se întinde de la unghiul hepatic până la unghiul splenic(unghiul stâng) și
este situat orizontal sau în forma literei "V".
Colonul descendent este situat în flancul stâng și se întinde de la unghiul splenic până la
nivelul crestei iliace, unde se continuă cu colonul sigmoid.
Colonul sigmoid, în continuarea precedentului, situat în fosa iliacă stăngă și în pelvis, are
forma unui "S" și se întinde până la unghiul rectosigmoidian.
Rectul este porțiunea terminală; se întinde de la unghiul rectosigmoidian până la anus și este
situat în pelvis. Rectul comunică cu exteriorul prin canalul anal, care continuă ampula rectală.
Structural, intestinul gros este alcătuit din patru straturi: mucoasa, submucoasa , musculoasa
și seroasa. Mucoasa este foarte bogată în celule mucipare; musculoasa se caracterizează prin
cele trei benzi musculare care alcătuiesc haustrele intestinului gros. Fiziologic, intestinul gros
are funcție de motricitate, secreție si absorbție. Motricitatea asigură progresiunea bolului
fecal prin contracții peristaltice, segmentare și prin contracții masive. Bolul fecal se adună în
sigmoid; trecerea materiilor fecale în rect duce la expulzarea lor prin actul fiziologic al
defecației. Secreția intestinului gros se rezumă la mucus. Funcția de absorbție este mai redusă
și se exercită mai ales la nivelul cecului și al ascendentului; se absorb apa, sărurile,
vitaminele, glucoza. La nivelul rectului se pot absorbi substanțe medicamentoase și apa,
acestea ajungând în vena cava inferioară. Un rol important în fiziologie îl joacă flora
intestinală.
Ficatul
Este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. Este situat în etajul supramezocolic, în
partea dreaptă, sub diafragmă, deasupra colonului transvers și a mezocolonului, la dreapta
stomacului. Are o consistență fermă și o culoare brună.
Ficatul are o față superioară, una inferioară, o margine inferioară și o margine posterioară mai
lată.
Fața superioară este divizată în doi lobi ( stâng și drept) prin ligamentul falciform, întins de la
fața superioară a ficatului în diafragmă. Lobul stâng este mai mic decât lobul drept. Prin
intermediul diafragmei, fața superioară vine în raport cu inima, învelită de pericard, și cu
bazele celor doi plămâni, tapetate de pleură.
6
Fața inferioară este parcursă de trei șanțuri, dintre care două sunt sagitale, iar al treilea
transvers. Șanțul transvers reprezintă reprezintă hilul ficatului, locul de intrare și ieșire al
elementelor
pediculului hepatic. Șanțul sagital stâng conține, în segmentl anterior, ligamentul rotund
provenit prin obliterarea venei ombilicale, iar în segmentul posterior cordonul fibros
Arantius, provenit din obliterarea ductului venos Arantius ( care la făt face legătura între vena
ombilicală și vena cavă inferioară).
Șanțul sagital (longitudinal) drept prezintă, în segmentul anterior, fosa cistică în care se
găsește vezica biliară, iar în segmentul posterior, vena cava inferioară.
Căile biliare
Sunt conducte prin care bila, secretată continuu de celulele hepatice, ajunge în duoden numai
atunci când ajung aici produșii digestiei gastrice. Căile biliare prezintă două părțiȘ una
intrahepatică, alta extrahepatică.
Căile biliare intrahepatice sunt canaliculele biliare intralobulare, colangiolele, canaliculele
perilobulare și interlobulare. Acestea din urmă formează două canale hepaticeȘ stâng și drept.
Căile biliare extrahepatice cuprind un canal principal și un canal diverticular ( format din
vezica biliară și canalul cistic).
Pancreasul
Este o glandă voluminoasă, anexată tubului digestiv, având atât o funcție exocrină cât și una
endocrină. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavității
abdominale. Forma pancreasului este de ciocan, de ,,J,, culcat sau de cârlig. Pancreasul este
un organ friabil, rupându-se ușor. Are o greutate de aproximativ 80 g și o lungime de 15 – 20
cm. Pancreasului i se descriu un cap, un col (gât), un corp și o coadă.
Capul pancreasului este porțiunea lățită a organului înconjurat de potcoava duodenală. Este
atașat porțiunii interne a duodenului. Prezintă o prelungire mică, în formă de cârlig, numit
procesul uncinat, orientat spre linia mediană a corpului.
Colul (gâtul) pancreasului este mai îngust decât capul, din cauza venei porte, de mare
calibru situată în spatele său. Este așezat deasupra vaselor mezenterice superioare.
Corpul pancreasului are, în secțiune, formă triunghiulară, și se găsește în fața aortei; este
orientat în sus și spre stânga, pentru a fuziona cu coada.
Coada pancreasului prezintă un vârf ascuțit, care intră în concavitatea splinei.
Funcția exocrină a pancreasului este de a secreta sucul pancreatic, care prin canalele Wirsung
si Santorini se varsă în duoden și participă la digestia finală. Sucul pancreatic conține, în
afara altor substanțe, trei fermenți importanțiȘ tripsina, amilaza și lipaza.
7
OBIECTIV II
BOLILE SISTEMULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv, recunoscut și ca prima barieră de apărare a organismului împotriva bolilor,

poate prezenta afecțiuni acute sau cronice, provocate de diferite cauze, boli ce pot cuprinde
unul sau mai multe organe componente. Aceste afecțiuni pot fi funcționale sau organice.
Astfel, se pot deosebi boli ale esofagului, stomacului, duodenului, intestinului subțire și
intestinului gros. O serie de afecțiuni digestive pot constitui reacții ale dereglării altor
structuri sau organe, cum ar fi: ficat, colecist, glande, sistem nervos, renal etc. Un tratament
corect presupune eliminarea cauzelor care produc perturbarea.
O mare parte din afecțiunile aparatului digestiv beneficiază de tratamente reflexoterapeutice,
însotite obligatoriu de un regim igieno-dietetic adecvat. Se cuvine să menționam aici ca
primul element digestiv de apărare al organismului împotriva componentelor toxice ingerate
este intestinul subțire.

II.1 GASTRITA

Gastrita consta în afecțiunea mucoasei gastrice reprezentată de procese inflamatorii,

8
degenerative, metaplazice, alergice. Aceste leziuni pot avea o evoluție autolimitantă ducând
la cicatrizare sau dimpotrivă pot duce la complicații grave reprezentate în special de
hemoragii sau perforații.
Gastritele sunt clasificate, din punct de vedere al evoluției, în acute și cronice. Din punct de
vedere clinic ele pot fi asimptomatice sau însotite de anumite simptome clinice. Acestea
uneori pot fi nespecifice, diagnosticul fiind dificil de stabilit, în aceste cazuri impunându-se
investigații paraclinice precum: endoscopia, examenul histopatologic și investigarea
bacteriologică a mucoasei gastrice.
Gastrita acută este cauzată frecvent de ingestia unor medicamente (aspirina, antiinflamatorii -
gastrita postconsum de AINS), de abuzul de băuturi alcoolice - gastrita etanolică, meselor
copioase, condimentelor sau alimentelor dificil de digerat. În unele cazuri se instalează
secundar ingestiei de substanțe caustice precum acidul sulfuric, clorhidric, acetic, substanțe
care provoacă răni pe diferite porțiuni ale mucoasei gastrice - gastrita acută postingestională.
În alte cazuri poate fi provocată de refluxul bilei din duoden în stomac, în special după
anumite intervenții chirurgicale la nivelul stomacului ce favorizează refluxul bilios.
Gastritele cronice se caracterizează prin prezența unor simptome dispeptice de lungă durată
resimțite de bolnav la nivelul abdomenului superior și sensibilitate dureroasă epigastrică
moderată. Gastrita cronică are o evoluție îndelungată de obicei progresivă și poate duce în
timp la atrofia mucoasei gastrice.
O complicație severă a oricărei forme de gastrită este reprezentată de hemoragia de la nivelul
mucoasei gastrice, manifestările clinice fiind diferite în funcție de cantitatea sângelui pierdut
- de la ușoară anemie, la scaune cu sânge (melena) și soc hemoragic.
Semnele clinice ale gastritei cronice sunt caracterizate prin senzații de presiune și arsură în
epigastru, dureri surde permanente, uneori cu iradieri dorsale ce pot fi influențate mai ales de
schimbarea de poziție sau de mișcări.
Printre cauzele gastritei cronice se mai număra infecția cu Helicobacter Pylori, refluxul biliar,
utilizarea pe termen lung a medicamentelor de tip aspirină si auto-imunitatea (boala Biermer).

II.2 ULCERUL GASTRODUODENAL

Ulcerul gastroduodenal este o afectiune digestiva frecventa, definita prin pierderea
integritatii mucoasei (stratul intern al tubului digestiv) intr-o zona limitata a stomacului sau
duodenului. Cauzele cele mai importante ale aparitiei ulcerului sunt infectia cu Helicobacter
Pylori (in mai mult de doua treimi din cazuri) si ingestia de medicamente, dintre care aspirina
si antiinflamatoarele nonsteroidiene neselective (de tipul Diclofenac, Indometacin,
9
Piroxicam,
Ibuprofen, medicamente frecvent folosite si accesibile fara reteta) sunt cele mai des implicate.
H. Pylori si antiinflamatoarele produc peste 90% dintre ulcere, restul fiind rezultatul unor
cauze mai
rare.
Rolul fumatului, al consumului de alcool, al stresului psihic, al alimentatiei neregulate, al
condimentelor pare a fi doar unul de crestere a riscului si mbolnavirii la pacienti infectati cu
H. Pylori sau consumatori de antiinflamatoare, si nu acela de cauza directa. Helicobacter
Pylori este o bacterie adaptata la mediul acid gastric si care prin modificarile pe care le
produce poate provoca aparitia gastritei, ulcerului gastric sau duodenal si a cancerului gastric.
Totusi, la majoritatea celor infectati cu Helicobacter nu se produc leziuni.
II.3 CANCERUL GASTRIC
Este o neoplazie cu punct de plecare în mucoasa gastrică, reprezentând una dintre cele
mai frecvente localizări viscerale maligne, situându-se pe locul al doilea ca frecvenţă, după
neoplasmul bronhopulmonar. Cancerul gastric este o afecţiune malignă, în care celulele
neoplazice apar la nivelul mucoasei gastrice şi apoi se extind dincolo de peretele gastric.
Tipul histologic cel mai frecvent de neoplasm gastric este adenocarcinomul.
II.4 ENTEROCOLITA

Inflamaţie a mucoasei intestinului subţire şi a colonului. Boala este frecvenţa şi se

întâlneşte la orice vârsta, putând să aibă cauze infecţioase, chimice, toxice sau fizice. Cel mai
frecvent este de natură infecţioasă. Este o inflamaţie a mucoaselor intestinului subţire şi a
colonului care poate fi cauzată de o bacterie, de un virus sau de un parazit. Contaminarea se
face prin ingestia alimentelor infectate sau prin transmisie între indivizi. simptomele ei sunt o
diaree apoasă sau sangvinolenta, crampe abdominale, vărsături, asociate sau nu cu febra.
Primele simptome sunt: inapetenta, greaţă, cefalee, stare de nelinişte.

II.5 COLONUL IRITABIL

Sindrom caracterizat prin diverse tulburări funcţionale, şi colici fără substrat organic,
în care, clinic, predomina durerea colică, tulburările de tranzit (constipaţie, diaree sau
alternanta ambelor) şi uneori eliminări rectale de mucus. Este confundată frecvent cu colita,
care este de fapt o boală mult mai gravă, ce antrenează inflamarea colonului. În schimb, SCI
nu este însoţit de procese inflamatorii şi nu este provocată de o infecţie sau de o altă boala.

Sindromul colonului iritabil nu este o boală propriu-zisă, ci mai degrabă o tulburare

funcţională, ce afectează diferite porţiuni ale tubului digestiv. Cauzele colonului iritabil nu

10
sunt cunoscute şi fac obiectul a numeroase studii. O ipoteză este că sindromul colonului
iritabil este provocat de o perturbare a comenzilor nervoase ce controlează motilitatea
intestinală.

II.6 HEPATITA

Inflamaţie a ficatului, acută sau cronică. Ficatul este un organ unic. Este singurul
organ care se regenerează, putându-se regenera chiar complet. În cazul altor organe, de
exemplu inima, ţesuturile bolnave sunt înlocuite cu o cicatrice, ca şi cele de pe piele.
Complicaţiile pe termen lung ale bolilor hepatice, apar atunci când regenerarea este fie
incompletă, fie împiedicată de apariţia unui ţesut cicatrizat. Această situaţie apare atunci
când, agenţii agresivi, cum ar fi virusurile, medicamentele, băuturile alcoolice etc, continua
să atace ficatul, prevenind regenerarea completă. Odată ţesutul cicatrizat apărut,
reversibilitatea acestui proces este foarte greu de obţinut. O boală caracterizată prin apariţia în
cantitate mare a ţesutului cicatrizat este ciroza hepatică. Ciroza hepatică este stadiul final al
bolilor hepatice, fiind urmată de obicei, de apariţia complicaţiilor.

II.7 CIROZA HEPATICA

Ciroza este stare patologică constând în distrugerea celulelor funcţionale ale unor
organe (ficat, plămâni, rinichi) şi înlocuirea acestora cu un ţesut conjunctiv. Ciroza hepatică
este o afecţiune ireversibilă şi difuză a ficatului, caracterizată prin distrugerea celulelor
hepatice, pierderea elasticităţii (scleroza) ţesuturilor, dezvoltarea unui ţesut cicatricial fibros
şi prin regenerarea anormală a celulelor ce constituie noduli de regenerare. Scleroza
ţesuturilor hepatice împiedica circulaţia sangvină, ducând la hipertensiune portala – creşterea
presiunii sangvine în interiorul venei care colectează sângele de la organele digestive şi îl
transportă la ficat. Ciroza hepatică este o boală cu evoluţie progresivă şi ireversibilă. Celulele
hepatice sunt distruse şi înlocuite de ţesut conjunctiv şi de o reţea de cicatrici fibroase, ce
împiedica circulaţia sangvină.

II.8 COLICA SI LITAZA BILIARA

Colica biliară → o durere paroxistică, intensă, violentă în partea dreaptă a abdomenului

determinată de creşterea brutală a presiunii din căile biliare. Este cea mai caracteristică
manifestare clinică a litiazei biliare ( popular “piatra la fiere” ).

Cauze :

– Litiaza biliară;

– Inflamaţia căilor biliare;

11
– Consumul de alimente grase, maioneză, ouă, ciocolată, etc.

Durerea apare la câteva ore după o masă (mai ales după mesele bogate în lipide, condimente),
este progresivă ca intensitate. Durerea este localizată la nivelul hipocondrului drept şi în
epigastru, poate iradia la nivelul toracelui posterior. Durerea are debut acut. Intensitatea
maximă este la o oră după debut. De obicei durează până la 6 ore. Poate ceda la antialgice şi
antiinflamatorii nesteroidiene.

Litiaza biliara

Calculii biliari sunt compuşi din colesterol şi alţi constituenţi ce se găsesc în bila. Ca
dimensiune, pot fi mai mici decât un bob de grâu sau mai mari decât o minge de golf. Marea
majoritate a acestor calcului nu pun probleme, dar dacă blochează un canal excretor, necesita
tratament. Colesterolul, cea mai frecventă componentă a calculilor biliari este insolubil în
apă, fiind solubilizat în bilă cu ajutorul miceliilor saruri (fosfolipide) sau al veziculelor
fosfolipidice. Calculii biliari apar atunci când colesterolul şi substanţele constituente ale bilei
cristalizează, formând calculi duri în vezica biliară. Calculii se formează atunci când exista o
cantitate prea mare de colesterol în bila sau atunci când funcţia vezicii biliare este alterată (nu
se goleşte normal). Cel mai frecvent simptom ale litiazei biliare este durerea în zona
epigastrică (zona stomacului) şi în parte superioară dreaptă a abdomenului, aria subcostala
dreapta, denumită medical, hipocondru drept. Durerea asociată litiazei biliare poate determina
vărsături, care pot duce la uşurarea într-o oarecare măsură a durerii şi presiunii abdominale.

II.9 DIABETUL ZAHARAT

Diabetul este o tulburare a metabolismului (metabolismul înseamnă procesele prin

care organismul nostru utilizează mâncarea digerată pentru creştere şi pentru obţinerea
energiei). Majoritatea alimentelor pe care le ingeram sunt descompuse până la glucoză, care
este forma sub care există zahărul în sânge. Glucoza este principala sursă de combustibil
pentru organism. După digestie, glucoza trece în fluxul sangvin, acolo unde este folosită de
către celule pentru

creştere şi pentru obţinerea energiei. Pentru că glucoza să poată pătrunde în interiorul

celulelor este nevoie de prezenţa insulinei. Insulina este un hormon produs de pancreas.
Insulina este cel mai important hormon în metabolismul glucidelor ce contribuie în primul
rând la micşorarea concentraţiei glucozei în sânge. Aceasta măreşte permeabilitatea
membranei celulare pentru glucoză. Insulina are o acţiunea antagonistă glucagonului şi de
asemenea participă la transformarea glucozei în glicogen (substanţă de rezervă), şi la
depozitarea glicogenului în ficat.
12
II.10 PANCREATITA

Inflamaţia pancreasului, o glandă cu secreţie mixtă (exocrina şi endocrina) şi cu

importanţă majoră în funcţionarea corectă a organismului. Este localizată anterior de coloană
vertebrală, posterior de stomac şi vine în raport cu splina (la extremitatea stângă) şi cu
duodenul (la extremitatea dreaptă). Inflamaţia parenchimului glandular, fenomen ce stă la
baza pancreatitei, este declanşată de factori care duc la activarea intrapancreatica a enzimelor,
înainte de a fi eliminate în duoden, ceea ce va distruge şi necroza ţesutul, procesul fiind de
fapt, autodigestia pancreasului. Sunt două mari forme de pancreatita: acută şi cronică, fiecare
având cauze, evoluţie, tratament şi prognostic diferite.

OBIECTIV III - PREZENTAREA PRINCIPALELOR PRODUSE VEGETALE

FOLOSITE ÎN BOLILE SISTEMULUI DIGESTIV

III.1. Forme farmaceutice utilizate în fitoterapie

Cele mai cunoscute și mai aplicabile metode de extragere a substanțelor active din
plantele medicinale sunt infuzia, decoctul și maceratul, pe bază de apă.
Infuzia de plante medicinale constă în păstrarea plantei medicinale în contact cu apa
clocotită pentru un timp relativ redus de 2-3 minute și folosirea soluției obținute după
strecurare. Cantitatea de infuzie de plante medicinale este de obicei la 250 ml de apă clocotită
și se utilizează în general flori și frunze de plante medicinale.
Decoctul obținut din plante medicinale se obține din materie vegetală mărunțită care
se fierbe la foc domol timp de 20-30 minute. Se completează apa pierdută prin evaporare tot
cu apă fiartă. Amestecul se filtrează, prin stoarcere sau presare printr-un tifon dublu pus pe o
strecurătoare și se consumă în 24-48 de ore.
Dacă este necesară păstrarea timp mai îndelungat, extractul obținut după filtrare se pune în
sticle bine închise la gură și se sterilizează pe baia de apă 30-40 minute.
Maceratul se obține din fructe și legume tăiate în bucăți mici sau răzuite printr-o
răzătoare de sticlă, material plastic sau metal inoxidabil, peste care se pune cantitatea de apă
prescrisă. Se lasa în contact 6-8 ore, nu mai mult, deoarece, mai ales vara, la temperatura
mediului ambiant pot surveni fenomene de fermentare sau de dezvoltare a unor bacterii
prezente în mediul ambiant sau chiar pe suprafața plantelor. Se recomandă ca vara macerarea
să se facă la cca + 4grade Celsius, la frigider. După păstrare în contact cu apa, maceratul se
filtrează prin tifon dublu, iar în final se stoarce conținutul din tifon.
13
Maceratul astfel obținut se folosește imediat sau se păstrează la frigider maximum 24 de ore.
Cataplasma este un preparat păstos, obținut din planta mărunțită, înmuiată în apă,
alcool sau la abur, care se pune între doua bucăți de tifon sau pânză, după care se aplică pe
regiunea afectată, iar apoi se înfășoară cu o haină căduroasă.
Tinctura se obține din cantitatea de fructe sau de legume prescrisă prin macerare 8-10
zile în alcool de 45 de grade, 60 de grade, 70 de grade, într-un vas de sticlă bine închis. Se
filtrează și se păstrează în sticle cu dop. Utlizarea tincturilor în general nu este recomandată
celor
care suferă de afecțiuni la care alcoolul este contraindicat și nici copiilor. Tincturile se
recomandă în special bolnavilor cărora le este contraindicat consumul mare de apă.
Uleiurile medicinale se obțin din plantele medicinale bine mărunțite, macerate în ulei
comestibil, timp de 3-6 săptămâni.
Inhalația se prepară, utilizându-se plante medicinale bogate în uleiuri volatile, sau chiar
uleiuri volatile ce se pun în vase smălțuite, de porțelan sau de Jena după care se adaugă apă
clocotită. Vaporii care se degajă sunt bogați în uleiuri volatile , acționând eficient în afecțiuni
ale căilor respiratorii superioare.
Gargara se utilizează infuzia sau decoctul de plante sub formă de gargara, în
amigdalite, afte, abcese dentare.
Băile fitoterapeutice utilizează plantele medicinale pentru uzul extern. Baia poate fi
generala sau locală. Pentru baia generală se folosesc 200g plante care se lasă la macerat 12
ore în 5 l apă rece. Apoi, se încălzește, se strecoară și se adaugă la apa de baie.

III.2 Principii active prezente în plantele medicinale

Principiile active ( substanțele active) prezente în plantele medicinale sunt cele care
dau efectul terapeutic. Pot fi produse ale metabolismului primar ( metabolismul glucidelor)
rezultate în urma procesului de fotosinteză sau produse ale metabolismului secundar al
plantelor ( metabolizarea azotului).
Fiecare plantă în principiu prezintă interes pentru o anumită substanță activă, care poate fi
izolată prin procedee specifice.
În 1936 , Albert Szent-Gyorgy a pus în evidență pentru prima dată proprietățile de
vitamina P ale flavonoidelor - substanțe fenolice naturale de tip pigmenți sau copigmenți
extrase din sucul de lămâie. După această descoperire al claselor flavonoidale, acești
pigmenți vegetali și-au dovedit importanța pentru biochimie, fiziologie și farmacodinamie.
Quercetina, rutina și hesperdina sunt tot glicozide flavonoidice, considerate a fi substanțe
14
active terapeutic.
O altă grupă de pigmenți vegetali importanți pentru organism sunt carotenoidele , care
se găsesc în numeroase fructe, legume, semințe, în frunze, tulpini, în polen .Carotenoidele
sunt importante pentru organism deoarece joacă rolul de provitamine A.
Tot pentru rolul însemnat pe care-l joacă pentru organism în reacțiile oxidoreductoare
trebuie menționați pigmenții chinonici, mult răspândiți în regnul vegetal (ex: naftochinonele,
antracenozidele, naftodiantronele). Unii dintre pigmenții chinonici au și acțiune
antibacteriană.
Taninurile, o altă grupă de flavonoide, considerate substanțe active terapeutic, sunt
foarte răspândite în fructe și legume. Au proprietatea de a precipita protidele, inclusiv
bacteriile patogene din tractul gastro-intestinal, iar prin aceasta au rol antidiareic.
Fitohormonii - hormonii specifici plantelor - se găsesc în numeroase produse vegetale,
fiind factori stimulatori sau reglatori ai creșterii.
Multe legume, fructe și semințe conțin uleiuri volatile care, pe lângă gustul și aroma
pe care o imprimă produselor naturale vegetale, stimulând prin aceasta secrețiile gastro-
intestinale, au și remarcabile proprietăți antibacteriene. Pornind de la această acțiune, dar și
de la altele, la fel de importante, în ultimele decenii, s-a dezvoltat o nouă ramură a
fitoterapiei..aromaterapia.
O altă grupă de substanțe cu acțiune terapeutică sunt mucilagiile vegetale, glucide
macromoleculare grupate în clasa poliozelor (polizaharidelor), în care intră și pectinele,
prezente în unele fructe și legume.
Antisepticele vegetale sunt substanțe cu efect antibiotic, antimicrobian, sunt destul de
instabile din punct de vedere chimic, deoarece sunt foarte volatile. Pot acționa sub formă de
aerosoli, pe cale respiratorie, ca de exemplu...pătlagina, diverse conifere, ceapă, usturoi. Sunt
heterogene sub aspectul compoziției chimice, sunt lipsite de azot și au efect dezinfectant,
antioxidant și aromatizant.
Saponinele din plantele medicinale sunt substanțe complexe, cu o structură
asemănătoare glicozidelor. Principala însușire a saponinelor o constituie faptul că reduc
puternic tensiunea superficială a apei, au efect spumant și produc emulsii.În mod obișnuit,
saponinele sunt prezente
în plante, cum ar fi..săpunarița, vălul miresei, ciulinul roșu și ciulinul alb. Atunci când sunt
introduse în organism, aceste substanțe duc la hemoliza globulelor roșii, eliberează
hemoglobina și efectul este toxic.

15
III.3 Produse vegetale cu acțiune asupra sistemului digestiv

3.3.1 GHINȚURA

Denumire științifică : Gențiana verna ( Fam. Genținaceaea)

Denumire populară: Fierea pământului

Ghințura este foarte scundă, cu o tulpină de 20–50 mm, cu câteva perechi de frunze
mici. Tulpina poartă la vârf o singură floare. Floarea este de un albastru viu (uneori roșu-
purpuriu sau foarte rar albă) și are diametrul de 10–20 mm. Ghințura înflorește de la sfârșitul
primăverii până la începutul verii (din mai până în august) în funcție de altitudine.
Ghințura galbenă este o plantă robustă. Tulpina poate avea și un metru înălțime.
Este considerată plantă monument al naturii în Munții Bucegi. Plantă erbacee, face parte din
flora spontană, ajunge până la 1-2 m înălțime, aparține familiei Gențianaceae și crește în
România din zonele de cămpie, până la cele subalpine, la marginea pădurilor.
Tulpina sa este dreaptă, cilindrică, neramificată, se termină cu un rizom puternic și lung în
pământ. Frunzele sunt mari, opuse, au nervuri puternice, numai tulpinare, iar cele de la bază
sunt pețiolate. Florile sunt dispuse la baza frunzelor, sunt de culoarea galbenă și alungite, au
câte 5-7 petale.
Înflorește în lunile iulie și august. În scop fitoterapeutic se utilizează rizomii și rădăcinile,
recoltate din august până toamna târziu.
Componente chimice ale plantei: rădăcina – gențiopicrina, gențiomarina, amarogențina,
gențiana, tanin, lipide, substanțe minerale, gențiopricozidul- principiul amar care prin
hidroliză scindează în glucoză și gențiogenină, gențiamarină, gențiacaulină, amarogentină,
care se scindează în glucoză, xiloză si izogentizina, pigmenți xantonici liberi gentizină,
16
glucide, pectină, sterine, zaharuri reducatoare, acizi (gentiricmascorbi), enzime și mucilagii.
Proprietăți terapeutice
- stomahice, gastrice, antimalarice, laxative, colagoge, coleretice, antihelmintice;
- febrifuge, antitermice, sudorifice;
- antiseptice, antlinflamatoare;
- stimulente, fortifiante, tonic-aperitive, eupeptic-amare cu rol în convalescență, după boli
îndelungate, fiind lipsită de toxicitate sau de acțiune iritantă în doze optime.
Mod de acțiune
- stimulează funcțiile ficatului, ale vezicii biliare și ale stomacului, cu rol în hepatită,
dischinezie biliară, aerofagie, stări de greață, diaree, helmintiază (ascaridoză);
- excită secrețiile gastrice și biliare, favorizând digestia;
- stimulează pofta de mâncare la copii, bătrâni și convalescenți;
- combate gripa, răceala, tusea cronică, febra;
- combate stările de spasmofilie, frisoane, astenie, stările depresive, oboseala, insomnia, stări
conflictuale, isteria;
- ajută în reumatism, gută, scleroză;
- combate bolile de inimă și de rinichi, cu rol in insuficiența renală și infecții urinare;
- combate anemia, debilitatea la copii, îmbătrânirea prematură și stările de convalescență,
prin mărirea capacității de apărare a organismului față de infecții și prin creșterea numărului
de leucocite (globule albe din sânge).
Forme de utilizare
UZ INTERN
1. Infuzie din 30-40 g de frunze, uscate si mărunțite, la 1 litru de apă clocotită; se infuzează
10 minute, se strecoară și se beau 2-3 cești pe zi în tratamentul icterului si al insuficienței
hepatice.
2. Infuzie din 1 lingurită de rădacini uscate si mărunțite, la 1 litru de apă clocotită; se lasă să
infuzeze 4 ore, se strecoară și se bea câte 1/4 cană, cu 30 de minute înainte de fiecare masă.
Tratamentul se repetă câteva zile consecutiv. Fiind foarte amară, infuzia se poate înlocui cu
tinctură sau vin de ghințură.
3. Decoct din 1 linguriță de rădăcini, uscate și mărunțite, la 500 ml de apă rece; se fierbe 15
minute, se strecoară și se bea, în 3 reprize pe zi, înainte de mese, având efecte aperitive și
digestive.
4. Decoct antihelmintic din 1 linguriță de rădăcină, uscată și măcinată, la 500 ml de apa; se
fierbe 10-15 minute, se strecoară și se bea, pe nemâncate, în 2 reprize, la interval de o oră,
17
având efect în combaterea viermilor intestinali (oxiuri).

5. Tinctura din 2 linguri de rădăcini, uscate și măcinate, la 100 ml de alcool de 70º; se lasă la
macerat 8 zile, se strecoară și se iau câte 15-20 de picături într-un păhărel cu apă călduță (la
copii de 10-12 ani se dau numai 5-10 picături), cu 30 de minute înainte de mesele principale,
având efect în creșterea poftei de mâncare, mai ales la copii și bătrâni. Tinctura mai
acționează în caz de vărsături, depresie psihică, nervozitate, acces de leșin, stări conflictuale
și la semne de oboseală generală dupa călătorii lungi.

6. Vin de ghințură din 3 linguri (circa 30 g) de rădăcini uscate și măcinate, în 60 ml de alcool

de 40°, asigurând umezirea uniformă; se lasă la macerat 24 ore și se adaugă 1 litru de vin alb.
După o nouă macerare de 10 ziIe, cu agitare zilnică la 3-6 ore, se strecoară și se ia câte un
păhărel, de 3-4 ori pe zi, timp de 2 săptămâni. Ca aperitiv se ia câte o lingură cu 30 de minute
înainte de fiecare masă. Pentru copii de 10-12 ani, vinul tonic de ghințură se îndulcește cu
100-200 g de zahăr la litru și se ia câte o linguriță, cu 30 de minute înainte de mesele
principale, având efecte în mărirea poftei de mâncare.
7. Sirop din 10 g de rădăcini opărite în 150 ml de apă clocotită; se lasă să macereze 6 ore, se
strecoară, se adaugă 230 g de zahar și se fierbe din nou la foc lent. Se filtrează, se trece în
sticluțe bine închise și se consumă câte 3-4 lingurițe pe zi de către copiii anemici, cu
debilitate accentuată și fără poftă de mâncare.
8. Pulbere din rădăcini uscate și măcinate din care se ia câte un vârf de cuțit, de 3 ori pe zi,
înainte de mese, cu efecte în anorexie (lipsa poftei de mâncare) la persoane în convalescență.

UZ EXTERN

9. Decoct din 100 g de rădăcini, uscate și măcinate, la 1 litru de apă; se fierbe 10 minute și se
folosește sub formă de loțiuni călduțe sau comprese pe răni greu vindecabile.

3.3.2 ANGHINARE

Denumire științifică: Cynara scolymus

18
Anghinarea este o plantă ierboasă de origine mediteraneanã, la noi cultivându-se mai ales în
regiunile din sudul ţãrii. În primul an se dezvoltă frunze lungi de până la 1 m şi late de 30 cm,
cu margini crestate, de culoare albicioasă, cu peri deşi. Fiind sensibilă la temperaturi scăzute,
pe timpul iernii trebuie protejată de frig prin acoperire cu frunze sau paie. În al doilea an,
dintre tulpinile înalte apar şi flori mari de culoare violacee şi formă globuloasă.
În scop terapeutic se utilizează frunzele de anghinare, care au gust amar şi se recolteazã de 3-
4 ori pe an, dupã maturizare, încă din primul an, în lunile iunie-septembrie.
Compoziție
Frunzele de anghinare conţin polifenoli (cinarina şi alţi produşi clorogenici), flavonoizi
(cinarozida, scolimozida), un principiu amar (cinaropicrina), cinaratriol, compuşi sterolici
(taraxasterol, pseudotaraxasterol, stigmasterol şi betastigmasterol), săruri de potasiu,
provitamina A şi numeroase enzime.
Acțiune
Preparatele din anghinare au acţiune coleretică, colagogă, antitoxică hepatică, hipolipemiantă,
diuretică, stimulează excreţia colesterolului prin bilă, scad nivelul de colesterol din sânge şi
stimuleazã pofta de mâncare.
Indicații terapeutice
Anghinarea, ca remediu fitoterapeutic, este indicată în insuficienţe hepatice şi renale, hepatită
cronică şi ciroză hepatică, calculoză biliară, ateroscleroză, hipercolesterolemii, anorexie,
balonare, adjuvant în tratamentul hipertensiunii arteriale, intoxicaţii, balonare, inapetenţă,
greaţă şi durerile abdominale.
Administrare:
În afecţiunile hepato-biliare se preparã o infuzie din 2 linguriţe de plantă uscată şi mãrunţită,
la 300 ml apă. Se bea în trei reprize, cu 30 de minute înaintea meselor principale. Până la
servirea mesei se recomandă ca pacientul să stea culcat pe partea dreaptă. După 10 zile,
preparatul se poate face mai concentrat (4 linguriţe la 300 ml apă), iar dupã alte 10 zile, cu
19
prudenţă, se poate prepara infuzia din 5 linguriţe de plantă uscată, la 300 ml apă. Tratamentul
se poate relua, dacă mai este necesar, dupã o pauză de o lună. În mod curent, frunzele de
anghinare se asociază cu diferite plante medicinale (menă, pelin, brusture etc.).Pentru
stimularea poftei de mâncare se recomandă o infuzie din 1 linguriţă de plantă uscată, la 1
cană cu apă şi se bea câte ½ de cană înainte de masă. Şi în cazul afecţiunilor renale sau al
hiperlipidemiilor, infuzia se prepară la fel, administrându-se 2-3 cãni pe zi.

Contraindicaţii
Nu se administrează în stadiul acut al bolilor hepato-biliare şi renale si nici inclus in vreun
altfel de preparat in cazul litiazei biliare.
Contraindicat în alăptare (reduce lactaţia).
La unele persoane poate provoca reacţii alergice.

CAPSULE ANGHINARE ȘI FRUNZE DE MĂSLIN D87

Producător Fares

Susţine buna funcţionare a ficatului şi vezicii biliare

Scade colesterolul
Ingrediente/capsulă:
-frunze de anghinare (Cynarae folium) 300 mg
-extract de frunze de anghinare (Cynarae folium) standardizat în min. 2,5 cinarină 60 mg
-frunze de măslin 40 mg.
Efect
-coleretic-colagog
-hepatoprotector, hepatoregenerator,
-hipocolesterolemiant, hipolipemiant,
-antiaterogenic, hipotensor
-antialergic, antioxidant
Recomandări

-dischinezie biliară, steatoză hepatică, hepatite,

-insuficienţă hepatică şi ciroză incipiente
-hipercolesterolemie, dislipidemii
-sindrom metabolic (hipertensiune asociată cu obezitate abdominală, rezistenţă la insulină,
toleranţă scăzută la glucoză şi dislipidemie)
-hipertensiune arterială, ateroscleroză
-alergii, constipaţie
20
Contraindicaţii
Nu se recomandă în caz de hipersensibilitate la oricare din ingredientele produsului.

Sarcină şi alăptare
Nu se recomandă femeilor însărcinate datorită unor posibile efecte de stimulare a contracţiilor
uterine. Substanţele active trec în laptele matern şi pot modifica gustul laptelui.
Efecte secundare şi interacţiuni
Acest produs se poate utiliza concomitent cu alte medicamente.
La dozele recomandate nu au fost semnalate efecte secundare.
Întrebuinţare
1 capsulă de 3 ori pe zi, după mesele principale.

Durata curei: 3 luni, sau conform recomandării medicului. Cura se poate repeta după o pauză
de o lună.

Prezentare: 60 capsule a 400 mg

CEAI DE ANGHINARE

21
Compoziție chimică:
Derivați cafeoil-chinici (acid clorogenic, cinarină), flavone (cinarozidă, scolimozidă,
luteolină), lactone sescviterpenice (cinaropicrină, grosheimină, cinarotriol), inulină, compuși
triterpenici (lactucerol, taraxasterol), steroli (β-sitosterol, stigmasterol), taninuri, mucilagii,
pectine, aminoacizi, glucide, enzime,etc.

Utilizare / administrare

- pulberea - planta se macină fin cu o râșniță electrică. Se ia o linguriță rasă de 4 ori pe zi, pe
stomacul gol. Pulberea se ține sub limbă timp de 10-15min., după care se înghite cu apă.
- maceratul la rece - se prepară dintr-o lingură cu planta adaugată la 250ml de apă, se menține
timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se strecoară și se bea pe stomacul gol. În scop
terapeutic, se beau 2-3 căni pe zi, cu 30 min. înainte de mese.
- infuzia - se prepară dintr-o lingură cu planta adaugată la 250ml de apă clocotită, se menține
timp de 15 min.la temperatura camerei, apoi se strecoară și se bea pe stomacul gol. În scop
terapeutic se beau 2-3 căni cu infuzie pe zi, cu 30 min. înainte de mese.
Acșiuni
Coleretică, colagogă, hepatoprotectoare, regenerantă a celulelor hepatice,
hipocolesterolemiantă, hipolipemiantă, împiedică dezvoltarea plăcilor aterosclerotice,
diuretică, favorizează eliminarea renală a acidului uric, amplifică capacitatea de detoxifiere a
ficatului, vasodilatatoare, cardioprotectoare, bacteriostatică (față de Salmonella,
Staphylococcus și Proteus), stimulează pofta de mâncare, antialergică (prin inhibarea
complementului seric), laxativ, tonic amar, tonic digestiv.
Indicații
Se utilizează ca adjuvant în: insuficiență hepatică și renală, hepatite cronice, ciroza hepatică,
colecistite acute și cronice, diskinezie biliară, angiocolite (inflamații ale căilor biliare),
enterite, infecții intestinale, hipercolesterolemie, hiperlipidemie, obezitate, ateroscleroză,
gută, hipertensiune arteriala, angina pectorală, anorexie, alergii pe fond hepatic, hemoroizi,
constipatie, astenie, surmenaj, intoxicatii.

Contraindicații
Litiază biliară, obstrucție biliară, sarcină, alăptare, alergie la anghinare.
Precauții
În caz de supradozare pot apărea: grețuri, diaree, nefrotoxicitate.

22
 3.3.3 ROSTOPASCĂ

Denumire științifică: Chelidonium majus

Rostopasca este o plantă erbacee care înfloreşte la sfârşitul primavării. Originară din
Europa, Asia şi Africa de Nord, ea creşte în apropierea aşezărilor umane, în locuri umbrite,
umede. Rostopasca creşte până la o înâlţime de 30-80 de cm, iar din tulpină cresc numeroase
ramificaţii. Frunzele sunt asemănătoare celor de stejar, cu multe nervuri. Seva de culoare
galbenă sau portocalie curge abundent când tulpina, ramificaţiile sau rădăcinile sunt rupte.
Părţile utilizate ale plantei sunt tulpinile nelignificate înflorite, din care se obţine sucul
proaspăt, şi rădăcina, care este uscată şi măcinată, după care este administrată sub formă de
capsule.
Compoziție
Compuşii activi sunt din rostopască sunt: alcaloizii (protopina), chelidonină, saponozide,
enzime, rezine, acidul chelidonic, acid nicotinic, acid ascorbic şi carotenoizi.
Acțiune
Preparatele pe bază de rostopască au efecte vasodilatatoare, antispastice, analgezice şi
stimulează secreţiile digestive. Extern, are acţiune: antiseptică, antibacteriană, regenerantă,
cicatrizantă, antitumorală.
Indicații terapeutice
Rostopasca este recomandată în terapia naturistă a afecţiunilor hepatice, în procesul de
cicatrizare a unor boli de piele, negi, în cazurile de icter, constipaţie, reumatism etc.
Administrare:
Infuzia se obţine dintr-o linguriţă de plantă uscată şi mărunţită la o cană de apa clocotită,
lăsată la infuzat 2-3 minute, se strecoară şi se bea cu înghiţituri mici.

23
Tinctura se prepară din plantă uscată (15 linguri pulbere) sau planta proaspata (conserva cel
mai bine proprietatile curative ale plantei), pusa intr-un borcan fara sa se inghesuie, peste care
se toarna alcool de 60 de grade, se inchide borcanul ermetic, se lasa la macerat 2- 3
saptamani, apoi se filtrează și se imbuteliază în sticluțe închise la culoare; se administrează de
3-4 ori pe zi câte 50-100 picături (1- 2 lingurite) pe zi, diluate în puțină apă.
Frunzele proaspete zdrobite pot fi folosite sub formă de cataplasmă pe zona afectată; sucul
proaspăt extras din frunze verzi poate fi folosit în uz extern pentru tratarea diverselor
afecțiuni ale pielii sau mucoaselor; sub formă de instilații la nivelul ochilor (deși este foarte
neplăcut s-a dovedit eficient în tratarea cataractei).
Precauţii şi contraindicaţii
Preparatele din rostopască trebuie administrate intern doar cu avizul unui specialist în
medicina plantelor.
În doze mari, toxice, alcaloizii pot determina purgaţii violente, colici, scaune cu sânge.

ROSTOPASCĂ COMPRIMATE

Datorită proprietăților sale curative, rostopasca este considerată a fi una dintre cele mai
puternice plante de leac utilizate în terapie de-a lungul timpului.
Acțiuni:
Stimulează și reglează secreția de bilă, stimulează tonusul și peristaltismul vezicii biliare
ameliorând fluxul biliar, hepatoprotector, hipolipemiant, hipocolesterolemiant, normalizează
valorile bilirubinei și ale colesterolului, antilitiazic, analgezic, antispastic, antiinflamator,
antibacterian, antiviral si antitumoral.
Indicații:
dischinezii biliare, colecistite acute și cronice, colici hepatobiliare, hepatite cronice virale și
metabolice, ciroză hepatică, litiază biliară, spasme ale tractului gastrointestinal, tuse spastică,
tumori de esofag, pancreas, ficat și plămâni.

24
Administrare:
Adulți și copii peste 14 ani: cate 1 cpr. de 2-3 ori pe zi, înainte de mese.
Copii sub 14 ani: cu avizul medicului.
Compoziție:
Rostopasca (Chelidonium majus) - 100mg - extract 10:1
Excipienti: Celuloza microcristalina, Aerosil
Contraindicații:
copii sub 14 ani, sarcina, alaptare, alergie la rostopasca.
Peste dozele recomandate, pot aparea greturi, varsaturi, diaree, colici abdominale,
somnolenta, fenomene toxice hepatice.
Prezentare:
60 comprimate
3.3.4 CICOAREA

Denumire științifică: CICHORIUM INTYBUS L.

Cicoarea este o plantă perenă mare iubitoare de lumină. O poți întâlni în pășuni și
fânețe, în locuri virane, pe marginea drumului, pe șanțuri și pe lângă ape, de la șes până în
zona montană joasa. Creste atat in mod spontan cat si cultivata de om.

Are radacina pivotanta, groasa ce se continua cu un rizom scurt, lignificat; tulpina ramificata
de 40-100 cm înaltime, cu latex, frunzele bazale petiolate, oblanceolate, runcinate, aspru
paroase pe fata inferioara, formeaza o rozeta, frunzele superioare sesile, cu margine dintata;
florile sunt ligulate, albastre, apar in lunile iulie-septembrie; fructul este o achena muchiata,
de 2-3 mm lugime, cu papus scurt format din numerosi solzi.

25
Principii active

În tulpină: cicorina, inulina, arginina, colina, acid cicoric, levuloza, fier, fosfor, calciu,
potasiu, magneziu

În rădăcină: lactucina, substanțe triperpenice amare, lactupireina, fructoza, tanin, ulei volatil

În plus, cicoarea conține vitaminele A, B, C, E si K.

Proprietăți terapeutice

• colagog, marind si fluidificand secretia biliara

• stimuleaza functiile hepatice, digestive si renale

• stomahice

• ajută la curățarea sângelui de impurități

• tonic depurativ si diuretic

• coleretic

• antianemic

• remineralizant

• vermifug

• laxativ

• hipoglicemiant (scade glicemia deoarece transforma zaharurile in glicogen)

• antispastic intestinal

• expectorant si antiseptic al cailor respiratorii

• antidiabetic

• hepatoprotector

• elimina substantele toxice din organism

• combate reumatismul degenerativ, guta si artrita

• stimuleaza activitatea cerebrala, favorizand concentrarea mentala

• eficient remediu impotriva starilor de nervozitate, isterie, somnolenta si astenie

Toate aceste proprietăți terapeutice o recomandă atât pentru uz intern cât și pentru uz
extern, astfel:

1. intern: angiocolita, deschinezii biliare, constipatii cornice, colicistita, tuse, insuficienta

26
cardiaca, seboree, hepatita , congestii hepatice, crampe la stomac, viermi intestinali, afectiuni
renale (litiaza şi dischinezie), diabet zaharat, guta

2. extern : acnee, furunculoza, vindecarea mai rapida a ranilor si a taieturilor.

3.3.5 OBLIGEANA
Denumire științifică: Acorus calamus

Obligeana sau trestia mirositoare numită și ,, doctorul,, sistemului digestiv este o plantă
originară din India, fiind cunoscută încă din îndepărtata Antichitate. Ştiinţa modernă nu a
reuşit să explice decât în mică măsură excepţionalele efecte de vindecare, deşi practica
medicală a demonstrat că obligeana poate fi considerată un adevărat tezaur de sănătate. Pe
toate meridianele Globului, planta este folosită la tratarea celor mai diverse afecţiuni
maladive, fizice şi psihice.
În medicina naturistă se folosesc rizomii cărnoşi, lungi de 50-80 cm şi groşi de 1-3 cm.
Recoltarea rizomilor se face primăvara devreme (martie-aprilie) sau toamna târziu
(octombrie-noiembrie). După recoltare din sol se spală cu apă rece, se curăţă de coajă, se taie
în bucăţi de 5-8 cm şi se usucă în încăperi calde sau artificial la 500C. Materialul uscat are un
miros aromat de mandarine şi gust amar-înţepător. Păstrarea rizomilor uscaţi se face în saci de
pânză.
Utilizări terapeutice:
În tratamentul cancerului, obligeana constituie un excelent remediu de vindecare în perioada
de convalescenţă după operaţiile de extirpare a ţesuturilor malignizate. Cele mai bune

27
rezultate se obţin în cazul cancerelor localizate la nivelul colonului şi cu extindere spre
organele adiacente (ficat, pancreas, splină, uter, plămâni şi sân).
Cei mai mulţi specialişti în fitoterapie recomandă, în boli canceroase, infuzia sau maceratul la
rece, din care se iau câte o cană dimineaţa, pe stomacul gol, precum şi seara, înainte de cină,
într-o cură de 3 luni consecutiv. După o pauză de o lună se reia cura.
La fel de eficientă este şi tinctura de obligeană, din care se iau câte 30 de picături de 3-4 ori
pe zi, cu 30 de minute înainte de mese.
În cancerul de stomac cele mai bune rezultate se obţin cu ceaiul preparat numai din rizomi de
obligeană, dar pentru alte localizări ale cancerului (gastric, pancreatic, intestinal) eficacitatea
tratamentului creşte în cazul amestecurilor cu obligeană, coada-şoricelului şi urzică vie.
În bolile aparatului digestiv, obligeana este considerată regina plantelor tămăduitoare,
intervenind benefic în foarte multe afecţiuni, mai ales ale ficatului, pancreasului, colecistului
şi splinei.
Un efect special se exercită prin intensificarea secreţiilor gastrointestinale, mărind pofta de
mâncare, mai ales în cazul unei anorexii pe suport nervos, datorită proprietăţilor eupeptic-
amare şi tonic-aperitive. Tratamentul se face cu 10-20 de picături de tinctură (nu mai mult)
sau cu 1-2 vârfuri de cuţit de pulbere, înainte de fiecare masă (la doze prea mari se reduce
apetitul şi se provoacă o stare de greaţă).
Obligeana stimulează stomacul leneş
Prin efectul fortifiant asupra tubului digestiv, obligeana intervine în vindecarea diferitelor
afecţiuni: gastrite hiperacide, acute şi cronice, ulcere gastrice şi duodenale, pancreatită,
digestie dificilă la un stomac leneş.
Aceste boli se vindecă în câteva săptămâni prin consumul a 100 ml macerat la rece cu 20-30
de minute înainte de fiecare masă. Acelaşi macerat la rece, luat câte un pahar dimineaţa, pe
stomacul gol, şi seara, înainte de cină, are acţiune asupra constipaţiei atonă şi psihică, cu efect
ce depăşeşte acţiunile laxativelor clasice.
Tinctura de obligeană (30 de picături luate de 3-4 ori pe zi înainte de mese, într-o cură de 3
săptămâni) este recomandată în colici abdominale, colite, enterite, enterocolite, colecistite,
greţuri şi vome, acumulări de gaze în stomac şi intestine, evitând balonările dureroase.
Prin acţiunea depurativă şi antitoxică, obligeana ajută la curăţirea stomacului şi a intestinelor
de mucozităţi abundente, de toxine şi otrăvuri. Se va lua într-o zi un litru de infuzie preparată
cu 4 linguriţe rizomi uscaţi şi măcinaţi fin, cu infuzare timp de 15 minute. Printr-un puternic
efect reflex vomitiv se ajunge la o curăţire rapidă a stomacului.

28
OBLIGEANA CAPSULE FAVISAN

Efecte: tonic digestiv, analgezic, antibacterian, antispasmodic, carminativ, aromatic amar.

Recomandări: adjuvant în anorexie, colici abdominale, balonări abdominale, gastrite
hiperacide, ulcer, enterite, colite, tulburări neurovegetative cu anxietate, nefrite, stări gripale.
Mod de administrare: 2 CPS x 2/zi, înainte de mese, ca pansament gastric
Prezentare: flacon cu 70 capsule

Conservare: 15-250C ferit de lumină, căldura și umiditate

CEAI DE OBLIGEANĂ DACIA PLANT
Mod de administrare
Intern:
- pulbere - planta se macină fin cu o râșniță electrică. Se ia 1/4-1/2 linguriță rasă de 3 ori pe
zi, pe stomacul gol. Pulberea se ține sub limbă timp de 10 -15 minute, după care se înghite cu
apă;
- macerat la rece - se prepară dintr-o linguriță cu pulbere adaugată la 250ml de apă, se
menține timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se strecoară și se bea pe stomacul
gol.Se administrează 2 căni cu macerat pe zi, cu 30 de minute înainte de mese;
- infuzie - se prepară dintr-o linguriță cu pulbere adaugată la 250ml apă clocotită, se menține
timp de 15 minute la temperatura camerei apoi se strecoară și se bea pe stomacul gol. Se
administrează 2 căni cu infuzie pe zi, cu 30 de minute înainte de mese;
- decoct - se prepară din 2 lingurițe cu plantă adăugate la 250ml de apă clocotită, se fierbe
timp de 15 minute, după care se lasă la răcit, se strecoară și se bea pe stomacul gol. Se
administrează 2 căni cu decoct pe zi, cu 30 de minute înainte de mese.
Extern:
- pentru reducerea disconfortului care apare la nivelul aparatului osteo-articular se aplică
29
local sub formă de cataplasme, care se obțin astfel: 2-3 linguri cu pulbere fin macinată se
amestecă cu apă caldă astfel încât să formeze o pastă care să poată fi aplicată extern.
Deasupra se aplică un pansament ocluziv, care să poată menține cataplasma la locul afectat
minim 3 ore.
Ingrediente:
obligeană (Acorus calamus) - rădacini.
Contribuie la:
Intern:
- reducerea spasmelor care pot apărea la nivelul tractului gastrointestinal;
- normalizarea secrețiilor gastrice, biliare și intestinale;
- cresterea poftei de mâncare;
- îmbunătățirea digestiei;
- funcționarea normală a sistemului nervos;
- îmbunătățirea memoriei.
Extern:
- reducerea disconfortului care apare la nivelul aparatului osteo - articular.
Contrandicații
Sarcină, alăptare, copii mici, intoleranță la obligeană.

30
 OBIECTIV IV

CONCLUZII

Afecțiunile acute ale aparatului digestiv sunt frecvente la toate grupele de vârstă,cele
cronice sunt rar întâlnite la copii și frecvent la adulți. Astfel se explică numeroasele substanțe
active, formule magistrale sau forme farmaceutice produse recomandate în bolile aparatului
respirator.
Punctul esențial în ceea ce privește substanțele active din plante îl reprezintă materia
primă care trebuie să provină din culturi controlate, să poată asigura calitatea de la semințe
până la planta matură și să poată face selecția plantelor cu cea mai mare concentrație de
substanță activă, precum și să asigure aceeași cantitate de substanță activă indiferent ce șarjă
de produs vegetal este utilizată la extracția principiului activ.
Miracolele terapeutice ale plantelor s-au născut în preistoria omenirii dar ele mai
există și astăzi. Pe măsura evoluției gândirii omenești, miracolele devin realități în momentul
în care cercetătorii reușesc să le găsească explicația științifică. Pentru aceasta a trebuit ca
omenirea să parcurgă un drum lung. Acest drum a fost și este condiționat de evoluția gândirii
și a metodologiei științifice de investigare.
Abia acum putem susține că ne găsim cu adevărat pe acest drum însă mai sunt
necesari , ani, decenii, dacă nu chiar secole pentru a dezlega toate secretele pe care le ascund
plantele. Un singur lucru este cert : există numeroase dovezi că remediile naturale, spre
deosebire de cele obținute prin sinteză chimică, nu au făcut, de regulă , rău nimănui. Mai
mult, ele au contribuit și contribuie la vindecarea și chiar la salvarea a nenumărate vieți, în
cazul în care au fost și sunt aplicate la timp.
Trebuie să nu uităm că alături de efectele terapeutice ale plantelor, efecte ce stau în
compoziția lor chimică există și efecte date de structura energetică a plantei respective și pe
care o persoană suficient de senzitivă le poate simți de la primele administrări ale plantelor.
Acest lucru ridică foarte mult valoarea tratamentelor naturale, și le face să fie de preferat
tratamentelor alopate care pe lângă efectele secundare nedorite, nu au aceste efecte de reglaj
pe plan subtil energetic.

31
BIBLIOGRAFIE

1. Ursula Stănescu, Anca Miron, Monica Hăncianu, Clara Aprostoaie. Plante medicinale de la
A la Z..Monografii ale produselor de interes terapeutic. Vol. I. Ed. ,, Gr.T. Popa,,, 2004

2. Ovidiu Bojor., Octavian Popescu. Fitoterapia tradițională și modernă. Ed. Fiat Lux 2001

3. Ursula Stănescu, Anca Miron, Monica Hăncianu, Clara Aprostoaie. Plante medicinale de la
A la Z..Monografii ale produselor de interes terapeutic. Vol. II. Ed. ,, Gr.T. Popa,,, 2004

4. Ursula Stănescu, Anca Miron, Monica Hăncianu, Clara Aprostoaie. Bazele farmaceutice,
farmacologice și clinice ale fitoterapiei. Vol. II. Ed. ,, Gr.T. Popa,,, 2002

5. Gheorghe Grigore - Plante medicinale, ceaiuri și recomandări fitoterapeutice. Ed. All 2009

6. Gheorghe Grigore, Corina Grigore - Ghidul plantelor medicinale și al bolilor tratate cu

palnte. Ed. All, 2008

*** Lexicon Plantextrakt

*** Memo Med 2015

32
 ANEXE

Fig.1 Păpădia

Fig.II Tarhon

Fig.III Pelin

33
 Fig. IV Mărar

Fig. V Spirulina

Fig.VI Mentă

34
Fig. VII Rozmarin

Fig. VIII Cimbru

Fig. IX Ghimbir

35
 Fig. X Fenicul

Fig. XI Coada șoricelului

Fig.XII Urzica-vie

36