I.

INTRODUCERE

Cunoştinţele despre plantele medicinale, folosite pe scara larga astăzi, reprezintă

împletirea experienţei milenare a poporului cu cercetarea ştiinţifica mai recenta. Omul,
din necesitatea de a-si lecui durerile, a încercat in decursul veacurilor, diferite plante din
împrejurimile habitatului sau pe cele bănuite a-i fi ameliorat suferinţele, le-a păstrat ”din
tata in fiu” pana in zilele noastre, când medicina naturista a câştigat teren din ce in ce mai
mult, datorita urmărilor negative a folosirii exagerate a medicamentelor si, in special, a
antibioticelor.
Multe dintre plante au făcut obiectul unor cercetări speciale pentru a identifica
substanţe folositoare (principiile active) pe care le conţin, astfel ca utilizarea lor sa aibă
un fundament ştiinţific.
Omul s-a întors cu fata la natura : culege si foloseşte tot mai intens plantele
medicinale, continuând si completând tradiţia fito-terapeutică a poporului.
„Farmacia verde”, bazata pe folosirea plantelor, este o industrie fără fum, foarte
ieftina si accesibila oricărei persoane interesate.
România, prin poziţia sa geografica si condiţiile ei pedoclimatice are o flora dintre
cele mai caracteristice si variate ale continentului european; ea conţine peste 3600 de
specii de plante superioare (fanerogame) spontane si de cultura, dintre care 10-12% sunt
folosite de medicina romaneasca ştiinţifica si tradiţionala.
Studiile analitice au demonstrat ca plantele noastre medicinale au un conţinut
ridicat in principii active, ceea ce explica de ce ele au fost si sunt solicitate de industriile
de medicamente si de firmele prelucrătoare de peste hotare.
Flora noastră medicinala, s-a dovedit de o deosebita si permanenta importanta nu
numai prin marele sau număr de specii, ci si prin calitatea lor superioara, adică prin
conţinutul lor ridicat in principii active, răspunzătoare de acţiunea lor terapeutica.
Începând din secolul trecut, plantele noastre medicinale, datorita acestor calităţi,
au fost din ce in ce mai mult apreciate si căutate pe pieţele străine, cum reiese si din
prima ediţie a Farmacopeei Române. Arsenalul terapeutic al medicinii ştiinţifice era
constituit, in majoritatea lui, din produse vegetale ca atare si din tincturi si extracte.
Răsfoind aceasta farmacopee, constatam cu uşurinţa ca dintre cele 217 produse vegetale
incluse in ea,102 se puteau procura de la plantele care creşteau la noi in tara.
S-au identificat si continua sa se identifice nu numai plantele spontane înzestrate
cu virtuţi terapeutice, dar si bazinele cele mai importante si mai bogate in asemenea
specii, iar prin studii de laborator s-a precizat conţinutul lor in principii active in funcţie
de mediul biologic in care cresc.
Pe baza de cercetări clinice si de laborator s-a stabilit ca in flora spontana a tarii
noastre exista numeroase specii care pot înlocui o serie de produse vegetale de import.
Printr-o acţiune energica de redresare a valorificării plantelor noastre medicinale
s-a realizat cultura extensiva si sistematica a numeroase specii, asigurându-se astfel,
produse vegetale cu un conţinut mai ridicat in principii active, producţii superioare pe
unitatea de suprafaţa si menajarea unor specii din flora spontana cu arii de răspândire
limitata. De asemenea, s-au aclimatizat si introdus in cultura unele specii de plante
medicinale cu pondere terapeutica importanta, si pe care noi le importam.
S-a creat si dezvoltat o industrie naţionala chimico-farmaceutica puternica in care
se prelucrează o gama larga de produse vegetale in vederea preparării de tincturi, extracte
si medicamente tipizate pe baza de aceste forme galenice, singure sau asociate cu alte
substanţe medicamentoase.
Pentru prima data in tara noastră s-au izolat in stare pura o serie de principii active
mult căutate in terapeutica si care, înainte se importau.
Aproape toate plantele noastre medicinale curente, susceptibile de a fi
industrializate au fost si sunt in studiu. Cele mai multe dintre ele se afla in producţie sau
sunt trecute treptat in industria extractiva.
Sigur ca nu trebuie trecut cu vederea ca in majoritatea cazurilor, la baza acestei
industrii stau procese tehnologice moderne elaborate sau ameliorate de specialiştii noştri :
 s-a creat o gama larga de ceaiuri medicinale, in compoziţia cărora intra
numai produse vegetale indigene.
Toate aceste realizări au avut si au următoarele consecinţe :
 s-a asigurat si se asigura nevoilor farmaciilor si industriei noastre chimico-
farmaceutice cu produse vegetale de buna calitate si se satisfac solicitările mereu
crescânde ale exportului de plante medicinale.
  multe principii active din plante care se importau, astăzi se obţin la noi, din
speciile noastre medicinale.
 s-a lărgit gama de medicamente cu preparate terapeutice tipizate indigene
obţinute din plantele noastre medicinale, a căror activitate a fost si este verificata atât
farmacologic, cat si clinic.

1.2.DATE ISTORICE PRIVIND PLANTELE MEDICINALE

Folosirea plantelor pentru tratarea unor boli, la om si animale, îşi are începutul din
timpuri preistorice. In activitatea omului de a-si asigura existenta, in cursul evoluţiei sale
pe pământ, trăind in mijlocul naturii, si-a dat seama ca anumite plante puse pe răni alinau
durerea si grăbeau vindecarea, iar altele, consumate, ajutau la vindecarea unor tulburări
ale organismului.
Paralel, a sesizat si toxicitatea altora, de care a trebuit sa se păzească.
Astfel. treptat, treptat, in cursul a secole si milenii, omenirea a ajuns sa împartă
lumea vegetala care o înconjoară in trei categorii :
= plante necesare hranei
= plante „de leac”
= plante toxice
Cunoştinţele asupra efectului terapeutic al plantelor „de leac”, azi speciile
medicinale, s-au transmis tradiţional oral, la fiecare popor, in toate ţinuturile globului.
Abia cu 5 000 ani înaintea erei noastre, apar in China, date scrise despre folosirea
reventului (Rheum palmatum) ca purgativ, a carcelului (Ephedra sinica) ca
antiasmatic.
Egiptenii foloseau curent plantele aromatice, cu ale căror produse îmbălsămau
trupurile regilor decedaţi. Grecii si romanii au extins cunoştinţele asupra plantelor
medicinale si au creat adevărate grădini botanice cu plante de ornament, aromatice si
medicinale.
 Odată cu descoperirea Americii, exploratorii au constatat ca băştinaşii cunoşteau
efectul terapeutic al unor plante specifice continentului lor: fructele arborelui de cafea, de
cacao, precum si plantele extrem de toxice, care conţin stricnina.
In Africa, băştinaşii negrii din zona tropicala si ecuatoriala, foloseau conţinutul
seminţelor cala pentru reconfortarea organismului.
Cu timpul, folosirea in scop curativ a plantelor medicinale a devenit apanajul unor
pseudoprofesionisti, in special preoţii si vrăjitorii. Cum nu se cunoştea încă existenta
substanţelor active din plante, efectul lor terapeutic era considerat a fi de „esenţa divina”,
iar tratamentele se asociau cu o serie întreaga de ritualuri mistice (farmece, descântece),
care încă mai persista si azi, la unele popoare înapoiate.
Abia la începutul secolului trecut se izolează primul principiu activ din drogurile
vegetale (morfina din opiu).
In anii următori si pana in prezent, chimia si ramurile ei, biochimia si fitochimia,
au realizat progrese mari. S-au descoperit si izolat majoritatea principiilor active din
plante, baza efectelor terapeutice.
Studiul experimental pe animale a dus la concluzia ca fiecare principiu induce in
organism modificări funcţionale specifice structurii lui chimice. Cu alte cuvinte, fiecare
principiu are in organism acţiunea sa farmacodinamică. Este, deci, o legătura directa intre
structura chimica a principiilor si acţiunea farmacodinamică. Aceasta a sugerat ideea
sintezei principiilor, fie o structura identica cu a celor naturali, fie cu anumite modificări,
rezultant compuşi noi, care nu exista in natura, dar care au acţiuni farmacodinamice
asemănătoare.
Aşa au apărut medicamentele de sinteza, care in buna parte au eclipsat valoarea
terapeutica a medicamentelor cu baza de principii naturali.
Apariţia medicamentelor de sinteza, marchează un mare succes al biochimiei si
constituie un imens sprijin adus medicinei curative. Curând, insa, s-a constatat ca
succesul nu este chiar deplin, ca s-au ivit si anumite neajunsuri.
Pentru că, pe câtă vreme structurile naturale, reunite sub forma de complexe
chimice in plante, sunt cele cu care organismul animal s-a obişnuit in cursul evoluţiei
sale, cu cele artificiale – sintetice – organismele se întâlnesc pentru prima data. De aceea,
in foarte multe cazuri, pe lângă efectul terapeutic dorit, in organism apar si fenomene
secundare, nedorite si, chiar adverse, periculoase, devenite in ultimul timp, atât de
frecvente, încât constituie o adevărata patologie medicamentoasa.
Aşa se explica de ce, după atâtea mari realizări ale chimiei de sinteza, care fără
nici o tăgada au dus mari servicii omenirii, plantele medicinale, uitate o buna parte de
vreme, îşi reiau rolul lor in terapeutica.
In tara noastră, istoria folosirii plantelor medicinale se contopeşte cu însăşi istoria
poporului roman.
Strămoşii neamului romanesc, geto-dacii, cunoşteau si foloseau plantele „de
leac”, fapt amintit de H e r o d o t, cu cinci secole înaintea erei noastre, intr-una din cele
noua cărţi – istorii – ale sale.
Cu patru secole mai târziu, Dioscoride, medic si botanist grec, semnalează in
lucrarea sa celebra „De materia medica”, că dacii foloseau multe specii de plante pentru
tratarea bolnavilor ; iar Criton, medicul personal al împăratului Traian, care l-a însoţit in
campaniile din Dacia, arata in memoriile sale ca ei foloseau atât plante medicinale
cunoscute poporului roman, cat si necunoscute. Unele denumiri populare de plante, ne-au
rămas încă de atunci: zârna, spânz, brustur, brânduşe, gorun; altele de la romani:
valeriana, cicoare, ceapa, vâsc, urzica.
Date scrise despre folosirea plantelor medicinale de către poporul roman, de o
parte si de alta a Carpaţilor, apar in diferite documente, din secolul al XIII-lea, pana in al
XVI-lea.
La Cluj, in anul 1578, apare prima carte despre plantele medicinale folosite de
localnici, ”Herbarium”. In anul 1646,in „Pravila lui Vasile Lupu”, in Moldova si in anul
1652, in „Pravila lui Matei Basarab”, tipărita la Târgovişte, sunt prevăzute sarcini pentru
„vraci” de a cerceta ierburile si a descoperi pe cele bune, care aduc vindecarea si pe cele
rele, care aduc otrăvirea.
In anul 1725,in „Hrisovul domnitorului Grigore Ghica”, emis la înfiinţarea
spitalului Pantelimon, din Bucureşti, printre altele, se prevăd sarcinile farmaciştilor de a
recolta plantele medicinale necesare tratamentului bolnavilor din spitalul nou creat.
In vremuri mai apropiate, datele despre folosirea plantelor medicinale s-au
înmulţit.
 In prezent, numeroşi specialişti din institutele de învăţământ medical si institute
de cercetări in domeniul medicamentului, din industria de medicamente, au reuşit sa
precizeze conţinutul in principii active al majorităţii plantelor folosite in medicina noastră
tradiţionala, demonstrând ca dispunem de specii medicinale care pot înlocui cu succes
majoritatea drogurilor achiziţionate din import, ca industria noastră chimico-farmaceutica
poseda o imensa rezerva de materie primă, de cea mai buna calitate, atât pentru fabricarea
de noi forme tipizate, competitive oricând cu produsele străine de mare faima, cât si
pentru export.
Organizarea de către stat a valorificării superioare a acestei imense bogaţii,
datează din anul 1949.
Documentele Congresului al III-lea al Partidului Roman, orientează Gospodariile
de Stat la intensificarea cultivării plantelor industriale, medicinale si aromatice.
Consecutiv acestei orientări s-a înfiinţat in cadrul „Ministerului Agriculturii si Industriei
Alimentare”, Trustul PLAFAR., care in prezent dirijează si coordonează cultivarea si
recoltarea plantelor medicinale din flora spontana si culturi. Paralel, au luat fiinţa in
cadrul institutelor de învăţământ superior medical si institutelor de cercetare in domeniul
medical, secţii de profil pentru a realiza o valorificare superioara, ştiinţifica a plantelor
medicinale, ramura importanta a economiei naţionale.

1.3.RECOLTAREA, USCAREA SI CONSERVAREA PLANTELOR

MEDICINALE

Deoarece la baza eficientei terapeutice a plantelor medicinale sta relaţia dialectica

substanţa activa – acţiune farmacodinamica, de prima importanta este calitatea materiei
prime.
Primul element pentru obţinerea unei materii prime de buna calitate in constituie
cunoaşterea organului de planta cu conţinutul cel mai ridicat in substanţe active (rădăcini,
rizomi, parţi aeriene, scoarţe, frunze, flori, fructe, seminţe).
Al doilea element important, legat tot de conţinutul in substanţe active, este
momentul optim de recoltare. Alegerea momentului optim de recoltare este condiţionat
de stadiul de vegetaţie a plantelor( înainte de înflorire, in boboc, înflorit, etc) si de
anotimp.
Tot in legătura cu acest factor sunt si, perioada din zi si condiţiile meteorologice
când se face recoltarea. In general, plantele medicinale se recoltează pe timp uscat,
dimineaţa, după ce roua s-a evaporat, sau după amiaza, pana la apusul soarelui.
Plantele, conţinând uleiuri volatile, se vor recolta, in special, pe timp noros sau
dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui.
Al treilea element, de ordin tehnic, este metoda cea mai corecta de recoltare. In
special, pentru protecţia plantelor medicinale perene, pentru asigurarea perpetuării
speciei, la recoltare trebuie sa se tina seama de anumite reguli nelegiferate, dar de mare
importanta pentru viitorii ani.
A valorifica raţional o zona bogata in plante medicinale spontane nu înseamnă a
extermina plantele din zona respectiva. In cazul recoltării organelor subterane sau a
plantelor întregi, se vor lăsa in zona respectiva suficienţi indivizi care sa asigure
materialul de înmulţire pentru anii viitori.
In cazul in care se vor recolta florile sau părţile florale cu frunze, se va utiliza
foarfeca.
In niciun caz nu se recomanda, de pilda ca pentru recoltarea florilor de tei sa se
taie ramurile sau chiar copacul însuşi.
Recoltarea mugurilor este indicata sa se facă in parchetele de exploatare forestiera
de primăvara.
Chiar din fructe se vor lăsa unele cantităţi care sa asigure refacerea plantelor.
O datorie cetăţeneasca este ca in zonele unde s-au recoltat plante medicinale sa se
însămânţeze terenul cu material de înmulţire din aceleaşi specii.
Rădăcinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus), si tuberculii (Tubera), cu
alte cuvinte, părţile subterane ale plantelor, se recoltează primăvara timpuriu, înainte de
formarea mugurilor sau a parţilor aeriene ale plantei sau toamna târziu, după ofilirea
parţilor aeriene.
La recoltarea acestor organe ale plantei, datorita lipsei parţilor vegetale superioare
(tulpini, frunze, flori), se ivesc cele mai multe confuzii. Deci se va acorda o atenţie
deosebita identităţii botanice a speciilor respective.
 Părţile aeriene (Herba) ale plantei, impropriu numite „iarba” prin vulgarizarea
termenului latin „herba” (in limba romana având alta semnificaţie) se recoltează, de
obicei, cu puţin înainte de înflorirea completa sau in timpul înfloririi. Momentul optim de
recoltare al plantelor in acest caz este foarte diferit, in funcţie de specie, altitudine si zona
geografica unde creste planta.
Recoltarea se face manual, cu foarfeca sau cu secera, in niciun caz prin smulgere.
Mugurii foliari (Gemmae sau Turiones) se recoltează primăvara devreme, înainte
de desfacerea lor. Se recomanda ca mugurii sa se recolteze in parcelele de exploatare
forestiera.
Scoarţa sau cojile (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se recoltează, in
special, primăvara, la începutul vegetaţiei, când se desprinde mult mai uşor. Si in acest
caz se vor lăsa suficiente ramuri necojite pentru refacerea arbustului sau arborelui.
Frunzele (Folium) se recoltează după ce au ajuns la maximum de recoltare,
manual, dar nu prin strujire pentru a nu se zdrobi, mărind astfel suprafaţa de contact cu
aerul si pentru a nu se distruge celulele ce conţin uleiuri volatile.
Recoltarea florilor (Flores),pentru unele specii se recomanda sa se facă in boboc
(Salcâmul galben japonez),iar pentru altele, la începutul înfloririi sau in timpul înfloririi,
înainte de ofilire.
Fructele (Fructus) se recoltează unele in pârga (măceşe), când conţin maximum de
vitamine, iar altele când au ajuns la coacere (afin).
Seminţele (Semen) se recoltează cu puţin înainte de completa maturizare, apoi se
întind imediat pentru uscare in straturi subţiri.
Toate aceste materii prime vegetale se usucă imediat după recoltare.
In scopuri industriale, uscarea se face in uscătorii special amenajate, iar pentru
utilizarea lor in „farmacia casnica”, plantele sau părţile de planta se usucă in snopuri
mici, atârnate la aer, la umbra sau la soare, de la caz la caz, sau in poduri, bine aerisite,
puse pe coli de hârtie, site, rogojini sau prelate curate.
Înainte de uscare se va preceda la o condiţionare a părţilor de planta, înţelegând
prin aceasta îndepărtarea corpurilor străine, a părţilor din planta care nu sunt indicate,
părţile alterate sau atacate de insecte.
 După uscare, materiile prime vegetale vor fi ambalate in pungi de hârtie, săculeţi
de pânza sau cutii de carton, in niciun caz ambalaje din material plastic.
Pentru utilizarea plantelor medicinale ca atare sau sub forma de ceaiuri
medicinale, tincturi, extracte, ele trebuie sa aibă o puritate cat mai ridicata. Nu se vor
folosi plantele medicinale provenind din zone unde au fost combătuţi dăunătorii cu
mijloace chimice sau plantele recoltate din zone poluate, parcuri, grădini, marginea
şoselelor, etc.
Înainte de utilizarea sub forma de infuzii, decocturi, extracte sau alte forme
farmaceutice destinate in special uzului intern, plantele medicinale vor fi spălate cu apa
rece, la fel ca fructele sau zarzavaturile.
1.3.1. Prelucrarea materiei prime
Prelucrarea primară cuprinde întreg ansamblu de operaţii tehnice prin care se
realizează trecerea produsului vegetal proaspăt într-o stare corespunzătoare pentru
utilizarea acestuia în diferite ramuri ale industriei şi care încheie de fapt suita de lucrări
din câmp, determinând în continuare sensul şi randamentul valorificării producţiilor
realizate.
Prelucrarea şi condiţionarea primară a plantelor medicinale şi aromatice a fost
puţin studiată atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial, cu excepţia unor ţări avansate
care au făcut studii sistematice. De aceea în cele ce urmează se prezintă unele aspecte
legate atât de uscarea plantelor medicinale şi de extragerea uleiurilor volatile a plantelor
aromatice.
1.3.1.1. Condiţionarea
Începe imediat după recoltare şi se continuă după uscare şi constă în îndepărtarea
tuturor corpurilor străine, a părţilor alterate, mucegăite, atacate de boli şi dăunători, ori
degradate printr-o uscare incorectă.
La seminţe, fructe, muguri, rădăcini şi în unele cazuri şi la flori, există
posibilitatea mecanizării procesului de condiţionare, cu ajutorul vânturătoarelor,
selectoarelor, sitelor mecanice, care permit să îndepărtăm corpurile străine şi impurităţile
mecanice (praf, pământ, seminţe de buruieni, resturi de plante). Pentru celelalte produse,
cum sunt frunzele, iarba, etc. condiţionarea se face de regulă manual.
1.3.1.2. Uscarea
 Uscarea plantelor medicinale şi aromatice impune o abordare diferenţiată în
funcţie de:
- organele (părţile) de plantă folosite, textura şi conţinutul de apă al
acestora;
- natura principiilor active şi a echipamentului enzimatic din organele
supuse deshidratării.
Uscarea este veriga finală în obţinerea unui produs de calitate înţelegând prin
aceasta nu numai aspectul comercial al produsului ci, în mod deosebit, păstrarea
neschimbată a conţinutului şi compoziţiei chimice a acestora.
Uscarea începe în momentul recoltării plantei. Se cunoaşte faptul că în organele
plantei, pe lângă substanţele chimice sintetizate în laboratoarele frunzelor (zaharuri,
albumine, grăsimi, alcaloizi, glucozizi, uleiuri volatile) se formează şi fermenţi (enzime)
care au un rol deosebit în procesul de uscare.
În afara activităţii enzimatice după recoltare şi în timpul uscării, planta sau
organul recoltat oferă un mediu prielnic dezvoltării diferitelor microorganisme.
Astfel în plantele care conţin cel puţin 15-20% apă se dezvoltă mucegaiurile, în
timp ce pentru dezvoltarea bacteriilor şi microorganismelor conţinutul de apă trebuie sa
fie cel puţin de 2 ori mai mare, ceea ce este foarte posibil deoarece majoritatea plantelor
medicinale şi aromatice conţin în stare proaspătă între 45-95% apă.
Pentru a nu fi expuse alterării şi pentru menţinerea aspectului şi conţinutului de
principii active majoritatea produselor uscate din plantele medicinale şi aromatice nu
trebuie să conţină mai mult de 14% apă şi chiar mai puţin. În funcţie de folosirea
diferitelor părţi ale plantei, pentru o bună conservare, se consideră maxime următoarele
procente de umiditate:
- coji 13-14%;
- muguri 14-15%;
- frunze 8-14%;
- flori 7-14%;
- iarbă 12-14%;
- fructe 13-18%;
- seminţe 10-13%;
 - rizomi 12-14%.
Aşa cum reiese din datele de mai sus, cantităţile de apă ce se elimină, prin uscare,
sunt destul de mari şi diferă în funcţie de diferitele părţi ale plantei.
Consumul specific este legat direct de perioada calendaristică în care se face
recoltarea şi de organul plantei recoltate. Prin numeroase cercetări s-au stabilit
următoarele randamente de uscare limită:
- coji 2-3:1;
- muguri 2-2,5:1;
- frunze 3-9:1;
- flori 5-9:1;
- iarbă 2-4:1;
- fructe 2-3:1;
- fructe zemoase 5-8:1;
- seminţe 3-5:1;
- rizomi 3-6:1.
Consumul specific este influenţat de condiţiile pedoclimatice în care s-au
dezvoltat plantele.
Uscarea corectă a diferitelor părţi de plantă recoltate impune cunoaşterea
structurii chimice a principiilor active. Cu toate că nu se cunoaşte în totalitate esenţa
proceselor biochimice ce se produc în timpul uscării, practica îndelungată a stabilit că
pentru uscarea plantelor ce conţin uleiuri volatile, temperatura maximă nu trebuie să
depăşească 30-35ºC, iar cele cu alcaloizi şi glucozizi se usucă la 50-80ºC.
Metode de uscare
Uscarea plantelor medicinale se poate realiza pe două căi şi anume:
- uscarea naturală la soare sau la umbră;
- uscarea artificială.
Uscarea la soare este cel mai simplu şi cel mai economic mijloc de uscare a
plantelor medicinale şi aromatice. Pe această cale se usucă numai anumite părţi ale
plantei ca: rădăcini , rizomi, coji, muguri, fructe sau seminţe, al căror conţinut este mult
mai stabil, iar razele solare nu pot deprecia aspectul comercial al produsului.
 La soare, direct în brazde, se pot usca şi unele ierburi sau chiar frunze, dar această
metodă se practică numai în zonele calde lipsite de precipitaţii şi rouă. Uscarea directă în
câmp este întotdeauna însoţită de multe pierderi nerecuperabile, fapt pentru care se
practică uscarea pe platforme special amenajate. Pentru utilizarea raţională a acestora,
produsele supuse uscării se vor aşeza pe rame suprapuse. Pentru evitarea pierderilor, atât
sitele cât şi platformele de uscare vor fi acoperite cu prelate sau coli de hârtie. Locurile de
uscare vor fi protejate de curenţii de aer sau de vânt care pot împrăştia foarte uşor
produsele uscate. În tot timpul uscării produsele vor vi permanent supravegheate şi
întoarse pentru grăbirea şi uniformizarea deshidratării. La soare foarte multe plante se
decolorează, deoarece razele solare distrug repede clorofila din părţile verzi şi pigmenţii
galbeni din flori.
Uscarea la umbră. Este metoda cea mai răspândită pentru zonele cu condiţii
climatice instabile şi mai ales în zonele deluroase şi montane. Pentru uscarea la umbră se
vor folosii poduri, orice încăperi goale, magazii, etc. Aceste spaţii vor fi în prealabil
dezinfectate, văruite, curăţite şi în special se vor crea posibilităţi de aerare continuă. Se
recomandă ca într-o încăpere să se usuce un singur produs pentru a se evita amestecul şi
împrumutarea reciprocă a mirosului.
Produsele supuse uscării se vor aşeza în cantităţile menţionate mai jos şi cât mai
afânat:
- flori (inflorescenţe) 300-600 g/m2;
- frunze şi iarbă 500-1500 g/m2;
- coji, rădăcini, rizomi 1000-2000 g/m2.
Timpul afectat uscării este foarte mult influenţat de felul materiei prime şi de
perioada în care se efectuează lucrarea.
Pentru sporirea suprafeţei de uscare produsele se vor pune pe rame de diferite
dimensiuni confecţionate din diverse materiale, care se vor suprapune lăsându-se un
spaţiu de minim 5-10cm pentru circulaţia aerului. Prin uscarea la umbră se pot obţine
produse de calitate fără consum de energie şi la un preţ de producţie foarte redus.
Uscarea artificială. Se impune ca urmare a extinderii şi concentrării culturilor de
plante medicinale şi aromatice, a necesităţii scurtării duratei de uscare şi a sporirii
garanţiei obţinerii unei materii prime de calitate corespunzătoare.
 Există numeroase tipuri şi modele de uscătoare cu posibilităţi electronice de
reglare a temperaturii, dar toate prezintă un mare dezavantaj şi anume consumul mare de
energie. Se cunosc uscătoare cu aer rece şi cu aer cald.
Uscătorul cu aer rece. Este o construcţie simplă şi se poate amenaja în orice
construcţie. Instalaţia propriu-zisă este alcătuită dintr-un ventilator puternic care suflă
aerul din mediul înconjurător prin conductele montate în pardoseala încăperii.
Amplasarea conductelor, dimensiunile şi orificiile de pe acestea se vor calcula în aşa fel
încât aerul să fie împins cu aceeaşi presiune prin toate punctele. Uscarea cu aer rece se
recomandă numai pentru speciile ierboase care se pot aşeza afânat deasupra conductelor
şi au un conţinut redus de apă. Această metodă de uscare poate fi folosită la toate speciile
aromatice recoltate sub formă de iarbă.
Uscătoarele cu aer cald sunt de mai multe tipuri şi anume:
- uscător tunel;
- uscător bandă;
- uscător rotativ cu rame.
Uscătoare cu aer încălzit. Aerul se încălzeşte într-o încăpere specială, şi apoi cu
ajutorul unor ventilatoare puternice este împins în camera de uscare. Cu aceste uscătoare
se poate deshidrata orice parte de plantă recoltată şi care constituie materia primă cu
valoare medicinala.
Uscătorul tunel. Foloseşte aerul încălzit prin arderea motorinei sau a gazului
metan. Tunelul este o construcţie dreptunghiulară din zid, despărţită pe orizontală de un
planşeu, astfel încât în partea superioară se încălzeşte aerul care împreună cu gazele sunt
suflate în etajul inferior, unde se găsesc produsele supuse deshidratării. Materia primă ce
urmează a se usca se introduce în tunel cu ajutorul unor cărucioare pe care sunt montate
ramele. Arderea în uscătorul tunel trebuie să fie totală, deoarece la o ardere incompletă
fumul va deprecia calitatea produselor.
Într-un asemenea uscător încap 300 de rame montate câte 25 pe 12 cărucioare. Pe
măsură ce produsul de pe un cărucior s-a uscat, se scoate şi se înlocuieşte cu altul
proaspăt.
Uscătorul pe bandă. La acest tip de uscător aerul se încălzeşte într-un cuptor
special construit în încăperea alăturată uscătorului propriu zis. Aerul încălzit este împins
într-o conductă specială în interiorul uscătorului, care are o formă dreptunghiulară şi în
care se află 5 benzi transportoare ce se mişcă în sens opus una faţă de alta.
Acest tip de uscător construit de firme diferite, are benzi transportoare
confecţionate din pânză de oţel cu un coeficient de dilatare foarte scăzut. Viteza de
deplasare a benzilor, grosimea stratului de produs şi temperatura se pot regla după
necesităţile impuse. Acest uscător este economic numai în cazul produselor preuscate
naturale sau cu umiditate scăzută.
Uscătorul rotativ cu rame. Este considerat cel mai perfecţionat pentru plantele
medicinale şi aromatice. Aerul se încălzeşte într-o încăpere separată, temperatura se
reglează automat în funcţie de cerinţele impuse pentru fiecare produs.

Ambalarea.
Ambalarea materiei prime uscate se face în saci de hârtie (flori, inflorescenţe,
frunze), în saci sau saltele din pânză cu textură rară (iarbă, rădăcini, rizomi, tuberculi).
Ambalajele vor fi etichetate pentru a se efectua o depozitare corectă.
Depozitele trebuie să fie curăţate, dezinfectate, uscate şi bine aerate.

1.4. Extracţia uleiurilor volatile

Extracţia industrială a uleiurilor volatile din diverse plante aromatice se execută
după metode diferite în funcţie de însuşirile caracteristice ale acestora. În practică cele
mai cunoscute metode sunt:
1. Extracţia uleiurilor volatile prin distilare cu vapori de apă;
2. Extracţia uleiurilor volatile cu diferiţi dizolvanţi.
1. Extracţia uleiurilor volatile prin distilare cu vapori de apă este metoda folosită
în mod curent la extracţia uleiului volatil din majoritatea plantelor aromatice. În acest caz
ne folosim de proprietatea vaporilor de apă fierbinţi de a scoate şi transporta în special
uleiurile foarte volatile. Vaporii de apă pătrund în masa vegetativă, distrug învelişul
glandelor oleifere, volatilizează uleiul şi apoi se amestecă cu acesta.
Amestecul de vapori de apă şi vapori de ulei trece în refrigerent (vas de
condensare), unde se transformă într-un lichid care nu este altceva decât amestecul de apă
şi ulei volatil. Acest amestec ajunge în vasul de separare, unde are loc separarea şi
anume, uleiul volatil fiind mai uşor se va depune în strat deasupra apei.
În funcţie de modul de aşezare a materiei prime în cazan se cunosc următoarele
feluri de distilare:
-distilare în apă, se utilizează pentru toate uleiurile volatile care nu se descompun
la temperatura de 100ºC. Materia primă se pune în apă în raport de 1:4.
-distilare în apă şi vapori de apă, se aplică la uleiurile volatile la care anumite
componente se dizolvă în apă, fapt pentru care materia primă se aşează deasupra apei.
Încălzirea apei din cazan în vederea transformării în vapori se face fie cu foc direct fie
prin conducte oarbe cu abur. Uleiul volatil va fi astfel extras de vaporii care se formează.
-distilarea cu vapori de apă, se foloseşte în extracţia celor mai multe uleiuri.
Procedeul constă în trecerea vaporilor de apă, obţinuţi în cazane speciale la temperaturi şi
presiuni ridicate, prin masa vegetativă aşezată în coşuri speciale. Distilarea cu vapori de
apă este metoda cea mai răspândită şi se aplică în majoritatea ţărilor producătoare de
uleiuri volatile. Se cunosc două tipuri de instalaţii de distilare: - instalaţii de distilare
discontinuă (cu cazane fixe şi mobile);
- instalaţii de distilare cu flux continuu.
2. Extracţia uleiurilor volatile cu diferiţi dizolvanţi, este una din cele mai vechi
metode cunoscute şi utilizate la obţinerea de uleiuri volatile. Folosirea dizolvanţilor este o
metodă greoaie şi scumpă şi de aceea este rar aplicată. Această metodă se bazează pe
proprietatea uleiurilor volatile de ase dizolva în diferite substanţe cum ar fi:
 grăsimi animale;
 uleiuri vegetale;
 benzină;
 eter de petrol;
Extragerea uleiurilor volatile cu dizolvanţi volatili poartă numele de extracţie iar
cu dizolvanţi nevolatili, cum sunt grăsimile poartă numele de maceraţie. Dintre grăsimile
animale cel mai des se utilizează seul sau grăsimea de porc, la care se adaugă substanţe
conservante pentru a preîntâmpina alterarea acestora. Dintre uleiurile vegetale cele mai
bune sunt uleiurile de măsline, de caise, de piersici şi altele obţinute din miejii
sâmburilor.
 Extracţia cu substanţe dizolvante se practică îndeosebi în cazul uleiului obţinut
din flori şi la acele specii al căror ulei volatil se degradează sub influenţa temperaturilor
ridicate. Metoda este practicată la prelucrarea florilor de trandafir, liliac, salcâm,
micşunea, etc.
În cazul macerării materia primă supusă extragerii este aşezată în grăsime. Dacă
se foloseşte grăsimea animală aceasta se va menţine la temperatura de 40-60ºC. Materia
primă în funcţie de însuşirile acesteia, se va menţine timp de 24-48 de ore în dizolvant.
Dizolvantul se utilizează de 6-15 ori pentru extracţia unui ulei volatil.
1.5. Compoziţia chimică a drogurilor
Drogul este materia primă vegetală care se recoltează din plantele medicinale şi
aromatice. Drogurile vegetale sunt produse brute medicamentoase de origine vegetală şi
se întrebuinţează în scopuri terapeutice datorită substanţelor pe care le conţin.
Din punct de vedere farmacodinamic, respectiv terapeutic, rolul principiilor active
poate fi jucat de o singură substanţă sau de un complex de substanţe. Principiul sau
principiile active pot fi extrase, respectiv izolate din materia primă vegetală şi
întrebuinţate ca substanţe chimice pure.
Compuşii de sinteză au înlocuit produsul vegetal. Cu toate acestea produsele
vegetale sunt de preferat, datorită complexităţii acţiunii farmacologice.
După cunoaşterea structurii chimice a principiilor active din plante sau lărgit
posibilităţile de valorificare a acestora prin:
 preparate farmaceutice (infuzii, decocturi, tincturi) obţinute dintr-un drog
vegetal cu conţinut de principii active cunoscut;
 folosirea unui complex de principii active, realizat prin îndepărtarea
substanţelor balast formate din principii inactive;
 folosirea unui singur component, stabilit a fi cel mai important dintre
principiile active ale produsului respectiv.
Clasificarea principiilor active din plantele medicinale şi aromatice se bazează pe
următoarele criterii: natura chimică, proprietăţile fizico-chimice şi acţiunea biologică.
Având în vedere aceste criterii cele mai importante grupe de principii active sunt:
glucidele, pectinele, mucilagiile şi gumele, uleiurile grase, uleiurile volatile, rezinele,
acizii organici, glicozidele, saponinele, taninurile, principiile amare, vitaminele,
alcaloizii, coloranţii vegetali, substanţele minerale, antibioticele şi fitoncidele.
GLUCIDELE substanţe produse prin fotosinteză, sunt compuşi ternari cu funcţii
cetonice (fructoza), sau aldehidice (glucoza). Unele combinaţii cu structura asemănătoare
au numai funcţii alcoolice şi se numesc polioli (manita, sorbita). Polizaharidele au rol de
substanţe de rezervă (amidonul) sau formează scheletul membranei celulare (celuloza).
Amidonul pur obţinut din produsele vegetale este mult folosit la prepararea tabletelor, a
unor unguente şi paste, precum şi în industria cosmetică la prepararea pudrelor.
PECTINELE, MUCILAGIILE ŞI GUMELE, sunt tot compuşi de natură
glucidică, care spre deosebire de amidon şi celuloză conţin diferiţi compuşi glucidici cu
5-6 atomi de carbon. În contact cu apa aceştia formează soluţii coloidale vâscoase.
Pectinele sunt substanţe hemostatice care măresc viteza de coagulare a sângelui şi se
folosesc în acest scop în terapeutică. Mucilagiile se găsesc în membrana celulară care în
contact cu apa se umflă. Ele au proprietăţi emoliente şi protejează mucoasele faţă de
agenţii externi, fiind întrebuinţat în tratamentul căilor respiratorii mai ales în bronşite.
ULEIURILE GRASE (lipidele vegetale), acestea sunt lichide nevolatile, grase la
pipăit, nu se amestecă cu apa dar sunt solubile în benzen, cloroform, etc. Uleiurile grase
sunt folosite la prepararea de unguente, emulsii în tratamentul arteriosclerozei sau la
prepararea de medicamente purgative.
ULEIURILE VOLATILE, sunt amestecuri de diferiţi compuşi chimici care au
însuşiri fizico-chimice comune: sunt volatile, au miros aromatic caracteristic şi sunt de
regulă solubile în alcool. Uleiurile volatile se formează în celule sau ţesuturi speciale
(epiderma petalelor, frunze, fructe). Uleiurile volatile sau unii compuşii din acestea sunt
larg utilizate în industria cosmetică şi alimentară. Au o mulţime de proprietăţi
farmacodinamice, datorită acţiunii antiseptice, carminative, antispastice şi diuretice.
REZINELE, sunt amestecuri de substanţe în care predomină compuşii aromatici.
Acestea se găsesc mai ales în plantele conifere.
ACIZII ORGANICI, se găsesc atât în stare liberă cât şi sub formă de săruri sau
esteri. Cei mai frecvenţi acizi organici întâlniţi sunt: oxalic, malic, citric, cafeic, etc.
Produsele bogate în acizi organici sunt utilizate pentru corectarea gustului neplăcut a unor
medicamente.
 GLUCOZIDELE, cea mai frecventă monozaharidă care intră în compoziţia
glicozidelor este glucoza. Produsele care conţin glicozide sunt întrebuinţate în scopuri
terapeutice datorită proprietăţilor revulsive, laxative şi în mod deosebit cordiotonice.
Saponinele, produsele vegetale cu un conţinut ridicat în saponine prezintă o
acţiune expectorantă în anumite doze, iar în doze mari au acţiune emetică provocând
vărsături. Unii compuşi din această grupă sunt folosiţi în industria medicamentelor ca
substanţe de bază, pentru obţinerea unor hormoni steroizi.
TANINURILE, produsele care conţin taninuri au acţiune hemostatică, fiind
utilizate în tratamentul rănilor, stomatitelor şi al gingivitelor. De asemenea produsele care
conţin cantităţi mari de taninuri sunt utilizate în industria pielăriei.
PRINCIPIILE AMARE, reprezintă o grupă în care pot fi încadraţi diferiţi
compuşi care au o proprietate comună şi anume au gustul amar. Aceste substanţe au o
însuşire comună, aceea de a mării pofta de mâncare, respectiv a secreţiei gastrice.
VITAMINELE, reprezintă o grupă de principii biologice active în care se
încadrează combinaţii cu diferite structuri. Deşi astăzi majoritatea vitaminelor se prepară
pe cale sintetică, vitaminele luate direct din produsul vegetal sunt incomparabil mai
valoroase.
ALCALOIZII, au structuri foarte variate, acţiunea lor farmacodinamică diferă de
la caz la caz. Proprietatea comună a alcaloizilor este în majoritatea cazurilor, acţiunea
puternică asupra organismului chiar şi în doze mici. În doze corespunzătoare multe plante
alcaloidice sunt utilizate în scopuri terapeutice.
COLORANŢII VEGETALI, sunt substanţe naturale care se formează în diferite
organe vegetative ale plantei. Cei mai răspândiţi coloranţi vegetali sunt: clorofila (verde),
carotenoizi (galben), antrachinone (galben, portocaliu, roşu), antociani (roşu, albastru,
violet).
SUBSTANŢELE MINERALE, se găsesc în materia primă vegetală fie sub formă
de săruri fie sub formă de combinaţii organice.
ANTIBIOTICE ŞI FITONCIDE, sunt substanţe de origine vegetală şi prezintă o
acţiune nocivă asupra altor vieţuitoare. Atât fitoncidele cât şi antibioticele acţionează în
mod selectiv asupra unor organisme patogene fără să fie nocive asupra organismului
uman.
 CAPITOLUL II
Partea specială
PRINCIPALELE FAMILII DE PLANTE
MEDICINALE ŞI AROMATICE CULTIVATE

Plantele medicinale şi aromatice cultivate s-au dovedit mai productive decât

plantele medicinale şi aromatice spontane. Producţii mari de materie primă, bogată în
principii active se pot obţine numai prin aplicarea unor tehnologii de cultură diferenţiată,
pe baza cunoaşterii temeinice a biologiei şi cerinţelor plantelor faţă de factorii de
vegetaţie.
Trebuie cunoscute şi aplicate toate verigile tehnologice, cum ar fi modul de
înmulţire, necesarul de elemente nutritive, lucrările de îngrijire, recoltarea şi
condiţionarea producţiei.
Referitor la zonare este recomandabil ca fiecare plantă medicinală şi aromatică să
se cultive în condiţii cât mai apropiate de acela în care creşte în mod spontan, unde
întâlneşte condiţii ecologice (climă şi sol) cele mai favorabile, pentru realizarea unor
producţii ridicate de materie primă vegetală şi bogată în principii active.

2.1. FAMILIA APIACEAE (UMBELLIFERAE)

2.1.1. CORIANDRUM SATIVUM (Coriandrul)
Importanţă
Produsul vegetal brut este reprezentat de fructe – Fructus Coriandri. Conţine 0,15
– 1,5 % ulei eteric – Oleum Coriandri –, 15 – 20 % ulei gras, aproximativ 15 % proteine
etc. Conţinutul bogat în proteine justifică valoarea mare a turtelor – ce rezultă după
separarea uleiului eteric şi presarea masei vegetale rămase – în alimentaţia animalelor.
 Compoziţia chimică a uleiului esenţial: 70 – 90 % linalol (coriandrol), în cantitate
mai mică alte hidrocarburi alifatice, ciclice etc. Uleiul eteric se separă din fructe, prin
antrenarea cu vapori de apă. Fructele se zdrobesc în prealabil, pentru deschiderea
canalelor secretoare şi eliberarea uleiurilor. Distilarea se face din fructele proaspete, cele
vechi pierzând o parte din uleiurile volatile, mai ales dacă au fost păstrate zdrobite.
Acţiunea farmacodinamică şi utilizările terapeutice. Datorită uleiului eteric
acţionează stomahic, carminativ, spasmolitic, slab antibacterian şi micotic. În medicina
casnică se folosesc fructele sub formă de ceai călduţ, 0,5 – 1 %, câte 1 – 2 căni pe zi,
înainte dă mâncare, în dispepsii, indigestii, balonări. Fructele măcinate, în cantitate de 0,5
– 1 g pe zi, se folosesc cu acelaşi efect, atât la om cât mai ales în medicina veterinară, la
animalele mici. Fructele intră în componenţa ceaiurilor PLAFAR:
 contra colicilor la copii;
 ceai tonic – aperitiv;
 ceai gastric.
Uleiul este folosit în farmacii şi industria medicamentelor, pentru aromatizarea şi
corectarea gustului unor medicamente (de gust de scorţişoară).
Alte utilizări. În cantităţi mari, fructele sunt folosite atât în gospodărie dar mai
ales industrial, la condimentarea produselor de carne: cârnaţi, mezeluri, pentru fabricarea
lichiorurilor şi la prepararea parfumurilor.

Biologie
Coriandrul este o plantă anuală, ierboasă, cu miros caracteristic. În primele faze
de vegetaţie emană un miros neplăcut, aroma specifică, plăcută dobândind-o spre
maturitate.
Prezintă o rădăcină pivotantă, subţire, puţin ramificată.
Tulpina este dreaptă (erectă), ramificată spre vârf, şi înaltă de 50 – 100 cm.
Frunzele sunt de trei feluri:
 cele cotiledonale întregi şi ovale;
 cele tulpinale, de la bază, întregi, cordiforme;
 cele de la vârful tulpinii, divizate şi peţiolate.
 Florile sunt mici, albe sau roz şi dispuse în umbele compuse. Înfloreşte în iunie –
iulie.
Fructul, de formă sferică, are circa 3 – 5 mm şi carpele concrescute cu 2 seminţe
semisferice, culoare galbenă – arămie.

Spere deosebire de anason, coriandrul este mai puţin pretenţios faţă de condiţiile
de dezvoltare. Durata de vegetaţie este de 90 – 120 zile. Înfloreşte în lunile iunie-iulie şi
ajunge la maturitate la mijlocul lunii august.
Specia coriandrum sativum se împarte în două varietăţi în funcţie de mărimea
fructului:
Varietatea vulgare (cu fructul mare) diametrul de 3-5 mm şi varietatea
microcarpum cu fructul mic diametrul de 1,5-3 mm. Soiurile cultivate în România aparţin
varietăţii vulgare. Reacţionează favorabil la solurile aprovizionate cu humus şi calciu,
calde şi fertile. Cele mai mari recolte se obţin pe solurile de cernoziom.
Vegetează bine după cereale de toamnă, care lasă lemnul lipsit de buruieni
endemice, preferând în această privinţă plantele prăşitoare. După coriandru este bine să
urmeze tot o plantă prăşitoare pentru că, prin scuturare, devine o buruiană greu de plivit
sau de înlăturat pentru planta ce se cultivă.
Coriandrul este o plantă rapace, consumând multe elemente nutritive din sol, din
care cauză necesită şi reacţionează prompt la îngrăşăminte, în special la cele cu azot,
completate cu doze destul de mari de calciu. Se aplică atât îngrăşăminte minerale, cât şi
îngrăşăminte organice. Îngrăşarea complementară dă bune rezultate la coriandru.
Ecologie
Plantă luată de mult în cultură, tot aşa de veche ca şi anasonul. Se cultivă pe multe
suprafeţe ale globului, inclusiv în ţările europene, din Italia până în Norvegia. Este
cunoscut în ţările asiatice, africane şi americane. În Rusia este destul de mult cultivat,
fiind una din plantele ornamentale producătoare de ulei eteric. Temperatura minimă de
germinaţie este de 4-6ºC, iar plantele tinere suportă temperatură de până la - 10ºC. Faţă
de umiditate are cerinţe mai mari în timpul răsăririi şi în perioada creşterii tulpinii, până
la formarea florilor. Coriandrul are cerinţe destul de ridicate faţă de sol. Pretinde soluri
fertile, afânate, permeabile, bogate în calciu, cu un pH 6,8-7,5. Se poate cultiva pe un
areal larg însă dă rezultate mai bune în zona de câmpie din S, S-E şi V a ţării pe soluri
mijlocii şi fertile.
Reproducere şi întreţinere a culturii
Întreţinerea prin sămânţă este singura cale de reproducere a coriandrului.
Tehnologia culturii este destul de simplă. Pregătirea solului este obişnuită, asemănătoare
celei de la anason şi a altor plante anuale asemănătoare.
Semănatul se face cu sămânţă naturală sau sămânţă umectată şi tratată. În
prealabil, contra gărgăriţei, cu sulfură de carbon sau cu naftalină. Semănatul are loc
primăvara, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie. Semănatul primăvara
timpuriu este recomandabil, deoarece coriandrul va folosi umiditatea solului necesară
unei bune germinaţii a seminţelor. Semănatul se face cu maşina în rânduri, la distanţa de
30 – 40 cm, folosind 8 – 12 kg sămânţă la hectar, iar adâncimea semănatului este de 3 – 4
cm. Sămânţa trebuie să fie proaspătă, sănătoasă şi cu o bună facultate germinativă
(facultatea germinativă a seminţei de coriandru se pierde după o vechime de 2 – 3 ani).
Se poate semăna şi toamna, pe la sfârşitul lunii noiembrie, pentru ca răsăritul să aibă loc
primăvara următoare, folosind astfel şi mai bine umiditatea din sol pentru germinaţia
masivă a seminţelor.
Pericolul îmburuienirii la început de vegetaţie este mare şi la coriandru, din care
cauză se va însămânţa în terenuri bine lucrate şi curate. Prima praşilă între rânduri se
aplică imediat ce rândurile se văd, iar a doua când plantele au atins o înălţime de 8 – 10
cm; tot acum se aplică plivitul pe rând. În terenuri bine lucrate şi curate de buruieni este
suficientă o singură praşilă. Înainte de răsăritul plantelor, la nevoie, se procedează la
distrugerea scoarţei solului, folosind grapa stelată.
Coriandrul, fiind şi plantă meliferă, se pot folosi albinele pentru polenizare,
mărind şi pe această cale producţia la hectar.
Recoltare, ameliorare şi valorificare
Suprafeţele mari cultivate cu coriandru se recoltează cu combina, în faza în care
peste 80 % din fructe au ajuns la maturitate. Recoltarea la maturitatea completă este
însoţită de pierderi prin scuturare, la fel ca şi la anason, chimion şi fenicul. Momentul
recoltării se recunoaşte atât după culoarea închisă a fructelor, cât şi după aroma şi gustul
caracteristice. La maturitate, aldehida care determină mirosul neplăcut este înlocuită de
substanţe aromatice, dintre care linalolul este de bază.
Suprafeţele mici se recoltează cu secera sau cu ajutorul secerătorilor mecanice. În
acest caz plantele rămân, sub formă de snopi, câteva zile în câmp, după care se treieră cu
batozele, în aşa fel încât să se evite zdrobirea fructelor. În contact cu ploaia sau umezeală,
fructele se înnegresc şi pierd mult din valoare. După uscarea până la 10 – 12 % umiditate,
producţia se adună în saci sau se păstrează în vrac, în magazii uscate şi aerisite. Cu ocazia
condiţionării, se curăţă de impurităţi, inclusiv seminţe de alte specii, până la maturitatea
minimă de 95 %.
În condiţii de agrotehnică corespunzătoare se obţin 1.500 – 2.000 kg seminţe la
hectar sau şi mai mult. Coriandrul şi îndeosebi soiurile ameliorate cultivate în condiţii
optime, se bucură de o bună capacitate de producţie.
Pentru valorificarea corespunzătoare, coriandrul se ameliorează în vederea sporirii
capacităţii de producţie şi creşterii conţinutului de ulei eteric.
Fiind plantă anuală, alogamă, se ameliorează după metodele şi procedeele de
ameliorare a plantelor alogame, la fel cu anasonul şi alte plante aromatice asemănătoare.
Scopul este obţinerea de soiuri productive, cu un conţinut ridicat de ulei eteric, bogat în
linalol.

2.1.2. CARUM CARVI L. (Chimionul)- Chimenul

Importanţă
Ca plantă aromatică şi medicinală se cultivă pentru fructele sale bogate în uleiuri
volatile cu largi întrebuinţări în industria alimentară, în medicină, în industria săpunurilor
şi în cosmetică.
Fructele de chimion (Fructus carvi) care conţin 3 – 7 % ulei esenţial.
Componentul principal al uleiului volatil este carvona (60 – 85 %), pe lângă care mai
conţine limonene, dihidrocarvonă, carvucrol.
Uleiul volatile prezintă proprietăţi stomahice, carminative spasmolitoe, fiind
folosit cu precădere în balonări abdominale la sugari, în anorexii, colici gastrice,
enterocolite, bronşite.
În calitate de condiment fructele sunt folosite în panificaţie, industria cărnii şi la
prepararea unor băuturi alcoolice.
Fructele prezintă un valoros furaj, prin conţinutul ridicat de grăsimi 15 % şi
proteine 20 %.
Chimionul este o bună plantă meliferă, iar cultura reprezintă o bună
premergătoare, care părăseşte terenul de timpuriu şi-l lasă curat de buruieni. Chimionul
este o plantă bienală sau trienală, din familia Umbeliferae. Soiurile zonale sunt Ghimbav
şi Mare de Roman.
Biologie
Specie ierboasă bienală mai rar perenă, spontană şi cultivată.
Rădăcina este pivotantă, cărnoasă, slab ramificată adâncă până la 40 cm, brun –
deschisă.
Tulpina se formează în al doilea an de vegetaţie, este erectă, înaltă până la 100
cm, ramificată îndeosebi în partea superioară, glabră şi fistuloasă.
În primul an de vegetaţie formează o rozetă de frunze cu peţiol lung, 2 – 3
penate, cu lacinii înguste lungi de 20 – 40 cm.
 Frunzele interioare au peţiol lung sunt bipenat cu 6 – 12 perchi de segmente, iar
cele superioare sunt lipsite de peţiol, sesile, cu o bază vaginată membranoasă şi cu lacinii
filiforme.
Inflorescenţa este o umbelă compusă din 5 – 15 radii inegale iar în fiecare umbelă
se găsesc 10 – 13 flori mici cu caliciu redus, petale inegale şi colorate în alb sau roz.
Staminele sunt în număr de 5.
Fructul este o diachenă, format din 2 mericarpe, oval alungit cenuşi – brumat,
cu coaste evidente, cu miros puternic aromat. Înfloreşte în perioada iunie – iulie.
Ecologie
Chimionul este o plantă a climatului umed şi răcoros, fapt ce-i explică prezenţa
până în Peninsula Scandinavă.
Temperatura minimă de germinare este de 5 – 6 o C şi suportă bine temperaturile
scăzute, atât în faza de plantulă, cât şi mai târziu în vegetaţie.
Umiditatea. Chimionul manifestă cerinţe mari faţă de umiditate de-a lungul
întregii perioade de vegetaţie. Seceta cât şi excesul de umiditate sunt dăunătoare culturii.
Vânturile uscate în primele faze de vegetaţie pot determina compromiterea culturii.
Faţă de lumină. Este pretenţios, lumina intensă în ambii ani de vegetaţie,
determină obţinerea unor recolte mari şi un conţinut ridicat de ulei esenţial al fructelor.
Faţă de sol. Chimionul preferă soluri adânci, fertile, bogate în calciu şi cu
suficientă umiditate.
Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Încadrarea în asolament este dificilă pentru că este o specie bianuală ce se
cultivă de regulă, cu o însoţitoare anuală. Cele mai bune premergătoare sunt prăşitoarele
bine fertilizate (cartoful, sfecla, porumbul) precum şi cerealele păioase (grâul, secara).
Se poate cultiva şi sub plantă protectoare, macul, întrucât fructifică abia în al
doilea an.
Nu se recomandă monocultura, deoarece duce la răspândirea bolilor specifice şi a
rozătoarelor, fapt pentru care poate reveni numai după 4 – 5 ani.
Fertilizarea. Chimionul reacţionează favorabil la fertilizarea cu îngrăşăminte
organice şi chimice, complexe. Fertilizarea cu gunoi de grajd se recomandă a se face la
planta premergătoare.
 Îngrăşămintele cu azot se recomandă în doze de 40 – 50 kg/ha în primul an şi 35 –
40 kg/ha în al doilea an. Îngrăşămintele cu fosfor se aplică în doză de 40 -50 kg/ha ca
îngrăşământ de bază şi se repetă aceeaşi doză la sfârşitul vegetaţiei din primul an.
Îngrăşămintele cu potasiu măresc rezistenţa la iernare cât şi capacitatea de
fructificare, fapt pentru care se recomandă aplicarea lor în doză de 60 – 70 kg/ha sub
arătura de bază.
Lucrările solului. Arătura de bază de 25 – 30 cm, efectuată imediat după
recoltarea premergătoarelor timpurii se nivelează şi se menţine afânată şi curată de
buruieni.
După premergătoare târzii, arătura rămâne negrăpată, în zona chimionului fiind
umiditate suficientă.
Primăvara înainte de semănat se aplică grăparea arăturii sau dacă situaţia impune,
se execută o mobilizare superficială cu combinatorul.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aparţină recoltei anului anterior şi să
aibă puritatea minimă de 95 % şi facultatea germinativă de cel puţin 75 %.
Epoca optimă de semănat pentru zonele mai umede este în primăvară, în urgenţă,
în timp ce în zonele subumede semănatul poate fi efectuat în pragul iernii.
Semănatul poate fi efectuat în cultura pură sau împreună cum macul sau muştarul
negru.
Norma de sămânţă. În cultura pură este de 10 – 12 kg/ha şi se reduce la 6 – 8
kg/ha în cultura mixtă când se adaugă 1 – 2 kg de mac.
Distanţa de semănat. Semănatul se execută la distanţa de 50 cm între rânduri cu
semănătoarea de cereale în condiţii de cultură mixtă şi la 15 – 20 cm în cultură pură.
Adâncimea de semănat este de 2 – 3 cm în cultura pură şi de numai 1 – 2 cm în
cultura mixtă cu mac.
Lucrările de îngrijire. În primul an de vegetaţie, în funcţie de metoda de semănat,
lucrările de întreţinere constau în pliviri (3 – 4), praşile mecanice şi manuale, ultima cel
mai târziu în luna octombrie.
Combaterea chimică a buruienilor în culturile pure se realizează utilizând
erbicidele Triflurex, Afalone, Furore, Fusilade în doză de 5 kg/ha aplicat înainte de
răsărirea plantelor, reducându-se astfel numărul plivirilor.
 În anul al doilea de vegetaţie, primăvara devreme, se va efectua grăpatul
perpendicular pe direcţia rândurilor, pentru distrugerea crustei. Desimea plantelor rămase
în vegetaţie trebuie să fie de circa 100 plante/m2. Până la butonizat se mai execută două
praşile mecanice şi una manuală.
Pentru culturi mixte recoltarea plantei însoţitoare se va face cu grijă, pentru a nu
distruge plantele de chimion.
Una din praşilele din primul an se va executa imediat după recoltarea celei de-a
doua culturi. După recoltarea macului (la culturi mixte) se administrează fosforul care va
fi încorporat odată cu executarea praşilei.
Cele mai importante boli ce pot ataca plantele de chimion sunt putrezirea
rădăcinii şi bazei tulpinilor şi antracnoza. În anii ploioşi poate apare o anomalie florală a
chimionului, materializată prin aceea că o parte din petale şi stamine se transformă în
formaţiuni asemănătoare frunzelor. Împotriva acestei boli, plantele se vor stropi la
începutul înfloririi cu Fosfotion 1 l/600l apă/ha. Putrezirea se combate cu Metoben 70 PV
0,15 % sau Caroben 0,2 %. Antracnoza şi Făinarea se combat după reţetele general
valabile.
Apariţia de inflorescenţe fără rod se datorează atacului unei specii de acarieni.
Şoarecii se combat prin punerea de momeli cu Klerat granule (20 – 25 g).
Recoltarea. Deoarece coacerea fructelor are loc eşalonat, recoltarea cu
combina se face când procentul de fructe mature este de 70 – 75 %, în orele de
dimineaţă sau noaptea. Dacă recoltarea se execută manual trebuie să se înceapă mai
devreme, când 40 – 50 % din fructe sunt brunificate, de preferinţă dimineaţa sau noaptea.
Plantele tăiate se leagă în snopi, se aşează în glugi, iar după uscare se treieră cu combina.
Producţia de seminţe este de 10 – 15 q/ha care se păstrează la umiditatea maximă de 12
%. Pentru a scădea această umiditate, recolta obţinută se întinde în magazii uscate şi bine
aerisite, într-un strat care să nu depăşească 20 – 25 cm grosime şi se lopătează de 2 – 3
ori pe zi.
 2.1.3. PIMPINELLA ANISUM (Anasonul)

Importanţă
Produsul vegetal brut este reprezentat de fructe – Fructus anisi. Acestea
conţin 2 – 6 % ulei eteric – Oleum anisi vulgaris – 10 % ulei gras, apoi proteine, celuloză
etc. Uleiul eteric se separă din fructe prin distilare cu vapori de apă. Masa vegetală, după
distilare, poate fi folosită în alimentaţia animalelor, fiind bogată în proteine.
Compoziţia chimică a uleiului eteric: 80 – 90 % anetol, apoi derivaţi fenolici
– cresol, acid anisic, estragol etc.
Acţiunea farmaceutică şi utilizările terapeutice. Acţiunea farmaceutică este
conferită de uleiul eteric, atât în materia primă, cât şi după izolare. Acţionează ca
stimulator al secreţiilor traheo-bronhice, activator al cililor vibratili de pe mucoasele
respiratorii. În consecinţă, este folosit sub diferite forme medicamentoase, ca expectorant,
calmant al tusei dureroase, uscate şi aseptizant al căilor respiratorii. Este folosit, de
asemenea, ca spasmolitic şi antibacterian pentru căile urinare (în tratamentul de durată în
caz de litiază renală). Aceeaşi acţiune stimulantă o are şi asupra secreţiilor
gastrointestinale, a secreţiei glandei mamare, de aceea este folosit terapeutic ca stomahic,
carminative, galactogen, antispasmodic intestinal. Se ştie ca pătrunjel de câmp –
Pimpinella saxifrage – care abundă pe păşunile naturale din Bucovina, stimulează
secreţia de lapte la vacile care-l consumă şi-i conferă o aromă particulară, plăcută şi mult
apreciată de consumatorii de lapte, unt şi mai ales de caşcaval.
Practice, în medicina casnică, se foloseşte materia primă (fructe uscate) fie
sub formă de pulbere, 0,5 – 2 g pe zi, fie sub formă de infuzie, 1: 100, câte 250 ml pe zi,
în caz de anorexii, ca stomahic, în insuficienţa secreţiei lactate la femei (nu prea
îndelungat) şi ca expectorant. La sugari, ceaiul din 5 – 6 fructe în 250 ml apă este indicat
pentru înlăturarea coliciulor.
Datorită conţinutului bogat în ulei eteric, fructele intră în formula “Specii pectorale”
împreună cu alte droguri ce conţin uleiuri eterice. Uleiul eteric intră în componenţa unor
produse farmaceutice tipizate şi unele produse galenice (spirtul amoniacal anisat, tinctura
de anason). Uleiul se mai foloseşte la semisinteza Sintofolinului, produs folosit în
ginecologia umană şi veterinară. Atât uleiul eteric cât şi fructele se folosesc industrial la
aromatizarea unor băuturi alcoolice.

Biologie
Plantă anuală, cu rădăcină fuziformă, caracteristică, subţire şi cu puţine
ramificaţii laterale. Tulpină dreaptă, cilindrică, fusiformă, fistuloasă şi ramificată spre
vârf, înaltă de circa 60 – 65 cm.
Frunzele, diferite ca formă, întregi şi cordiforme, cele situate spre baza şi
mijlocul tulpini şi lung – peţiolate şi dinţate, cele situate spre vârful tulpini. Florile mici,
albe, dispuse în umbele caracteristice. Înfloreşte în iulie. Fructul ovoid, alungit, compus
din două seminţe, verzui – cenuşii la maturitate aromatice. Este o plantă sudică,
pretenţioasă faţă de căldură. Este sensibilă la secetă şi vânt uscat, îndeosebi în timpul
înfloritului. Durata de vegetaţie, 115 – 130 zile. Preferă solurile fertile, bogate în calciu.
Se cultivă bine după leguminoase sau prăşitoare îngrăşate cu îngrăşăminte minerale sau
gunoi de grajd. Se recomandă 150 – 200 kg/ha sulfat de amoniu, 200 – 250 kg/ha
superfosfat şi 50 – 75 kg/ha sare potasică. Gunoiul trebuie să fie bine fermentat. În
aplicarea îngrăşămintelor se va avea în vedere a nu se administra doze mari, mai ales
îngrăşăminte cu azot, care sporesc dezvoltarea masei vegetative în detrimentul producţiei
de fructe. Având o creştere înceată, la începutul vegetaţiei se vor lua măsuri de combatere
a buruienilor, preferându-se un sol bine lucrat şi curat de buruieni.
 Ecologie
Se cultivă în diferite ţări, îndeosebi în Spania, Turcia, Rusia şi Japonia. La noi se
cultivă ca plantă medicinală şi aromatică în Câmpia Olteniei, Bărăganului şi Timişului.
Tehnologia de cultivare
Se înmulţeşte prin sămânţă, care se seamănă direct în câmp. Pregătirea terenului
trebuie începută imediat după recoltarea plantei premergătoare, aplicându-se fie o
dezmiriştire, fie o arătură adâncă, după caz. Arătura adâncă trebuie făcută mai devreme
prin august sau septembrie, pentru a permite procesul de nitrificare înainte de venirea
îngheţului. Primăvara se lucrează cu ajutorul cultivatorului urmat de grapă, mobilizând
solul la o adâncime de 6 – 8 cm. Un sol bine lucrat şi destul de mărunţit este o garanţie a
culturii anasonului.
Ca material de însămânţat este de preferat sămânţa din recolta precedentă.
Semănatul se face în a doua urgenţă din epoca întâi. Semănatul ceva mai devreme,
asigură germinaţia seminţelor, care necesită o umiditate ridicată a solului. Semănatul se
face în rânduri distanţa de 30 – 35 cm, folosind circa 12 – 15 kg sămânţă la hectar. Se
poate planta cu o plantă indicatoare, care permite praşila mecanică printre rânduri înainte
de răsăritul anasonului şi apariţia buruienilor. Adâncimea de semănat este de 2 – 3 cm la
o distanţa de 35 cm între rânduri. La această distanţă se obţin cele mai mari recolte de
sămânţă. La distanţele mai mici între rânduri, din cauza distanţei mari a plantelor pe rând,
o parte din flori rămân nedezvoltate şi sterile; la distanţele prea mari se favorizează
dezvoltarea mesei vegetative în detrimentul formării şi dezvoltării seminţelor şi fructelor.
Lucrările de întreţinere şi îngrijire a culturii constau din 2 – 3 pastile printre
rânduri şi plivitul buruienilor pe rând. Prima praşilă se aplică adeseori înainte de răsărit,
deoarece seminţele răsar după 2 – 3 săptămâni de la semănat, când terenul poate fi uşor
îmburuienat. Grăpatul nu se recomandă, deoarece prin semănat la mică adâncime se pot
disloca seminţele.
Coacerea anasonului decurge în mod neuniform, iar inflorescenţele sau umbelele
coapte se scutură foarte uşor. Recoltând prea devreme scade conţinutul de ulei eteric, iar
prin întârzierea recoltării se pierd multe fructe prin scuturare. Din aceste considerente
trebuie să alegem momentul cel mai potrivit pentru recoltare, moment care corespunde cu
închiderea culorii fructelor (dar nu înnegrite). Recoltarea se poate face cu batoza;
seminţele după recoltare se usucă şi se adăpostesc în magazii uscate şi aerisite. Se
înmagazinează împachetate în saci (după uscare) sau întinse în straturi mai subţiri, iar la
nevoie se lopătează.
Producţia de sămânţă variază între 1500 – 2800 kg/ha în funcţie de soi şi de
modul de cultură.
Pentru realizarea de producţii mari şi de calitate sunt necesare experienţe
agrotehnice şi lucrări de ameliorare. Printre lucrările agrotehnice mai importante sunt:
 experienţe cu îngrăşăminte;
 tehnologia culturii.
Lucrările de ameliorare sunt de mare importanţă. Obţinerea de soiuri productive şi
cu un conţinut mare de ulei eteric sunt luate în primul rând în considerare la fel ca la
chimion, fenicul şi coriandru, specii aromatice asemănătoare. Problema capacităţii de
producţie este foarte importantă la anason, deoarece soiurile şi populaţiile existente sunt
puţin productive. Anasonul, element de bază al uleiului de anason, trebuie sporit prin
ameliorare şi îmbunătăţit în privinţa celorlalte elemente chimice.
Soiurile ameliorate trebuie să producă un ulei eteric bogat în anetol şi sărac în
carvol. Materialul iniţial de ameliorare se compune din soiuri şi populaţii locale şi străine.
Cele mai potrivite metode de ameliorare sunt selecţia individuală şi hibridarea. La
metode selecţiei este potrivit procedeul “jumătate din cantitatea de sămânţă”, asemănător
procedeului “jumătate de ştiulete” la porumb.
Fiind o plantă alogamă, izolarea în spaţiu a liniilor şi soiurilor în curs de
ameliorare este o măsură obligatorie.
Determinarea producţiei şi conţinutului de ulei sunt lucrări curente în ameliorarea
anasonului. În afară de aceste însuşiri, o atenţie corespunzătoare se acordă maturizării
uniforme a fructelor şi rezistenţei la scuturare.
 2.2. FAMILIA LAMIACEAE (LABIATAE)
2.2.1. MENTHA PIPERITA (Menta)

Importanţă
Materia primă o constituie frunzele sau planta întreagă de la mentă. Uleiul volatil
de mentă are componentul principal mentolul. După extragerea uleiului volatil, deşeurile
constituie un furaj valoros pentru ovine, sau se poate utiliza ca îngrăşământ organic după
compostare.
Menta se utilizează în: infecţii gastrointestinale, balonări abdominale, diaree,
voma, nervozitate, dischinezie biliara, calculoza (litiaza) renala, calculoza biliara,
diuretic, depurativ, reumatism, dezinfectarea cavităţii bucale, oxiuriaza, inflamaţiile
urechii, guturai, gripa, dureri de cap.
Reţete: Intern: infuzie: o linguriţă frunze la 200 ml apa clocotita din care se beau
3 ceaiuri pe zi, reci. Extern:
a) bai: 200 g frunze uscate la 3 l de apa clocotita, se lasă vasul acoperit 15-20 de
minute; se strecoară, iar lichidul rezultat se amesteca cu apa calda; se lasă 15-20 minute;
temperatura apei din cada sa fie 37 C.
b) Fricţiune preparata din 5 g ulei de menta dizolvat in 95 g alcool concentrat care
calmează durerile reumatice si mâncărimea pielii provocata de urticarie.
c) Apa de gura răcoritoare, antiseptica si cu proprietăţi de a corija gustul si
mirosurile neplăcute; se obţine din 5 g ulei de menta dizolvat in 95 g alcool concentrat.
d) Inhalaţie in stări gripale manifestate prin laringita urmata de răguşeala, uleiul
sau spirtul de menta se amesteca cu apa fierbinte.
Biologie.
Planta erbacee, perena. Înfloreşte din iunie până în septembrie. Sub denumirea de
''menta'' sunt strânse mai multe varietati de astfel de plante, printre care, cele mai
cunoscute sunt Mentha piperita si Mentha spicata. Menta este o planta perena, rezistenta
si care se raspandeste repede, imediat ce ati plantat-o intr-un colt de gradina si i-ati pus la
dispozitie destul spatiu.
 Mentha piperita este înaltă, are rădăcini adanci, patratoase si frunze cu o tenta
purpurie. Florile mici, de culoare violet deschisa, apar la capatul ramurilor si infloresc pe
aproape toata perioada de crestere. Planta creste pana la aproape 90 cm inaltime.

Mentha spicata creste pana la 60 cm inaltime, iar frunzele sunt usor intoarse si au
nervuri foarte pronuntate. Florile acesteia sunt deosebite, de culoare alba-purpurie si
cresc pe ramuri lungi de 5-20 cm; incep sa infloreasca de primavara devreme pana
toamna, tarziu. Alte varietati de menta au flori purpurii, si frunze de culoare verde inchis,
cu tente aurii. Menta portocalie, cum i se mai spune, si-a primit denumirea de la parfumul
subtil de portocale pe care il raspandeste in jur.
Ecologie.
Spontan creşte pe soluri uşoare, afânate, bogate in materii nutritive, in locuri
aluvionare, turboase si desecate. Este întâlnită in întreaga ţară. Menta se cultivă pe valea
Oltului, Mureşului şi Câmpia Banatului, iar prin irigare se poate cultiva şi în Câmpia
Română.
 Tehnologie de cultivare
Menta este o planta foarte rezistenta si poate fi cultivata aproape in orice zona din
Romania. Se inmulteste prin divizarea radacinilor si se planteaza oricand in perioada de
crestere.
O alta varianta este sa incercati sa le inmultiti prin seminte, dar va fi o incercare
dificila, pentru ca şansele de reuşită sunt destul de mici. Cel mai usor este sa o faceti prin
divizarea radacinilor. La rata de dezvoltare a mentei, se va vedea ca dintr-o singura planta
va apare, in scurt timp, o tufa imensa... Daca vreti sa tineti in frau avantul plantei, asezati-
o intr-un ghiveci, pentru a forta radacinile sa nu se dezvolta prea mult. Menta creste bine
in orice tip de sol; prefera soarele, dar tolereaza si umbra partiala. Daca doriti puteti hrani
planta cu un fertilizator echilibrat, pe care sa il aplicati pe pamant, inainte de a planta
menta. Nu o tratati cu fertilizator inainte de a o planta.
Desi menta poate fi plantata oricand in perioada de dezvoltare, radacinile proaspat
divizate se vor prinde mai bine daca sunt plantate intr-o zi racoroasa si umeda, primavara
sau toamna. Asezati menta pe randuri formate la 45-60 cm si lasati 5-10 cm intre
plantute.
Nu fertilizati menta la mijlocul sezonului de dezvoltare, pentru ca nu este necesar.
Cum poate fi plantata in orice tip de pamant, menta are nevoie de multa apa, mai ales
daca solul este lutos. Oricum, udati menta din abundenta imediat dupa ce a-ti plantat-o,
papa cand se prind radacinile (aveti grija insa sa nu o innecati).
Menta nu are probleme cu daunatorii, de obicei. Referitor la boli, frunzele plantei
se pot ofili si rugini pe margini. Acest lucru se poate preveni daca inlaturati toate tulpinile
si ramurile uscate, precum si frunzele, inainte de venirea iernii.
Cu cat se culeg mai multe frunze si ramuri, cu atat menta va creste mai puternic,
mai ales ca poate fi recoltata pe toata perioada de dezvtare a plantei. Recoltarea in
cantitati mai mari se face atunci cand planta incepe sa infloreasca, si cand frunzele de la
baza plantei incep sa se ingalbeneasca (iulie-august). Se taie menta cu totul, la 5-10 cm
deasupra nivelului solului şi se usucă in strat subţire, in încăperi bine aerisite
Frunzele de menta se rup de pe ramuri si se lasa sa se usuce intr-o camera calda,
la umbra. Dupa ce s-au uscat, frunzele se pot pastra intr-un borcan inchis.
 Cateva frunze de menta sunt o garnitura perfecta pentru bauturile care se servesc
vara. La fel, fasolea sau cartofii fierti vor arata mult mai ademenitoare daca are presarate
cateva frunze verzi de menta.

2.2.2. LAVANDULA ANGUSTIFOLIA (Lavanda)

Lavanda este o plantă aromatică cunoscută şi utilizată încă din antichitate.
Romanii foloseau lavanda pentru a-şi parfuma băile şi se consideră că originea cuvântului
„lavandula” vine de la latinescul “lavare” = a spăla. Prima menţiune a speciei Lavandula
angustifolia pare a fi făcută de Hildegarde (1098 - 1179) în cartea „Materia medica” în
care se găseşte un capitol întreg intitulat „Despre lavandula”.
Importanţă.
Aparţine familiei Labiatae, genul Lavandulae. Din cele aproximativ 30 de specii
pentru culturtă prezintă importanţă levănţica Lavandula angustifolia Milf. şi lavandinul
Lavandula hybrida R. care sunt semiarbuşti vivace, înalţi de 50 – 60 cm şi cresc în tufe
dese. În ţara noastră se cultiva soiurile Codreanca şi De Moara Domnească.
Se cultivă pentru florile sale „Lavandulae flos” care conţin 1,7 % ulei esenţial.
Florile prezintă o slabă acţiune sedativă. Datorită acestei proprietăţi şi mai ales a cantităţii
aromatizate, ele intră în componenţa unor ceaiuri medicinale şi la aromatizarea tutunului
antiasmatic. Se mai folosesc în băi medicinale cu efect tonifiant, în nevroze astenice.
Materia primă este inflorescenţa (Lvandulae flos, Lavandulae Angustifoliae-flos
şi respectiv Lavandulae hibridae flos) utilizată în stare proaspătă sau uscată. Florile
proaspete conţin până la 0,8 % ulei volatil, iar cele uscate până la 1,5. componentele
principale din punct de vedere cantitativ şi care imprimă şi mirosul de bază ale uleiului de
lavandă sunt linalooul (20 – 35 %) şi acetatul de linalil (30 – 55 %), însă aroma este
determinată şi prin aportul cineolului, camforei sau geraniolului. Alţi compuşi sunt:
Flavonide, cumarine, fitosteroni, taninuri (5 – 10 %), săruri minerale etc.
Cantităţile cele mai mari de ulei volatil sunt folosite în industria săpunului,
parfumeriei, precum şi la aromatizarea detergenţilor. Levănţica este o apreciată plantă
decorativă şi meliferă (de pe un ha se pot obţine 100 – 120 kg miere). Din punct de
vedere agrotehnic, prezintă importanţă în combaterea eroziunii, prin cultivarea ei pe
pantele abrupte, însorite.
 Biologie.
Plantă perenă cu aspect globulos, de origine mediteraneană. Rădăcina lignificată,
groasă de 2 – 3 cm, adâncă de 2 m, puternic ramificată.
Tulpina este formată din numeroase ramuri care pornesc din colet şi ramifică
puternic. Tulpina bătrână este brună, lignificată şi scoarţă exfoliată. Tulpinile tinere sunt
ierboase, 4 – unghiulare, pubescente şi se termină cu inflorescenţe.

Frunzele sunt opuse, sesile, liniar lanceolate, iniţial pubescente, apoi cu timpul
glabre. Marginile lor sunt răsucite către interior, culoarea este verde pe faţa superioară şi
verde mai deschis pe cea inferioară. Florile plăcut mirositoare, hermafrodite, albastre,
sunt grupate în inflorescenţe spiciforme, dispuse în verticele suprapuse, formate din 2 – 7
flori, la vârful ramurilor. Caliciul este albastru, lung, tubulos, format din 4 dinţi ascuţiţi.
Corola violet – albastră, bilabială, prezintă pe labiul superior, 3 lobi înguşti. Androceul
format din 4 stamine, ovarul superior are la bază o glandă nectariferă, stil de 3 mm
lungime şi stigmatul inegal bifurcat.
Fructele, situate la baza caliciului persistent, sunt tetranucule, din care ajung la
maturitate numai una, de culoare brună sau cenuşie, cu suprafaţă netedă, lucioasă.
Înflorirea are loc în iunie – iulie.

Ecologie
 Lavanda creşte spontan în Franţa, Italia, Spania, Africa de Nord până la
altitudinea de 1500 – 1800 m, însă se şi cultivă în aceste regiuni pe scară largă. Franţa,
fosta Iugoslavie, Bulgaria, Spania reprezintă centre importante de cultură ale produsului
vegetal. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi sud-estul României, cu
temperatură şi luminozitate ridicate, însă se poate cultiva şi în alte zone, având
plasticitate ecologică ridicată. Cultura durează 20 – 25 ani, pe acelaşi teren poate revenii
după 8 – 9 ani.
Fiind plantă de origine sudică, are cerinţe termice ridicate. Temperatura minimă
de încolţire este de 12 – 14 oC. În faza de plăntuţă, suportă temperaturi scăzute de – 10 oC
plantele mature suportă – 15 oC când cultura nu este acoperită de zăpadă şi – 30 oC când
cultura este acoperită de zăpadă.
Având un sistem radicular profund şi frunze reduse ca dimensiuni şi pubescente,
lavandulă este o plantă rezistentă la secetă.
Cerinţe ridicate prezintă după plantare şi în perioada de la pornirea în vegetaţie
primăvara şi până la butonizare.
Fiind o plantă heliofilă, preferă pantele cu expoziţie sudică sau sud – estică,
adăpostite de vânturi de până la 800 m altitudine.
Nu este pretenţioasă faţă de sol, putând valorifica bine pantele erodate cu soluri
calcaroase şi nisipurile de natură calcaroasă cu apă freatică la 2,5 – 3 m adâncime de pe
pante erodate.

Tehnologia de cultivare
Ca semiarbust care rămâne pe acelaşi loc circa 20 ani, nu se cultivă în asolament,
dar se recomandă a urma după plante care lasă terenul curat de buruieni.
Levănţica are o mare capacitate de valorificare a fertilităţii naturale a solului, cât
şi a îngrăşămintelor aplicate.
Se recomandă la arătura de desfundare de la înfiinţarea plantaţiilor, să se aplice 40
t/ha gunoi de grajd împreună cu 40 – 60 kg fosfor.
În cursul perioadei de vegetaţie odată la 2 – 3 ani, se recomandă aplicarea a 20
t/ha gunoi de grajd, împreună cu 40 – 60 kg fosfor. Alături de îngrăşăminte, aplicarea
amendamentelor cu calciu contribuie la creşterea producţiei şi a calităţii ei.
 Reuşita unei plantaţii este mult dependentă de lucrările efectuate cu prilejul
înfiinţării ei. Principala lucrare constă în desfundarea terenului până la adâncimea de 50
cm, fără a scoate bolovani. Terenul se menţine nivelat şi afânat până în toamnă, când se
execută a doua arătură la 20 – 25 cm, prilej cu care se încorporează gunoiul de grajd şi
îngrăşămintele chimice.
Se produce răsad în straturi reci (pe 1 ha de straturi se folosesc 10 kg sămânţă,
semănată toamna la 25 cm între rânduri şi se obţin circa 400 – 500 mii fire răsad), iar
plantarea se face în septembrie – octombrie la 100 cm între rânduri şi 50 cm pe rând
(orientate pe curbe de nivel), revenind 20.000 plante/ha. Pe soluri bogate se pot planta la
100/60 – 75, revenind 16.666, respectiv 13.333 plante/ha.
În mod obişnuit se face prin seminţe şi mai rar prin înrădăcinarea butaşilor (lăstari
ierboşi de 7 – 8 cm lungime cu baza lignificată şi înrădăcinaţi), plantaţi ca şi răsadul, sau
prin despărţirea tufei.
Lavandinul fiind un hibrid steril se înmulţeşte prin butaşi, înrădăcinaţi în straturi
la 10/5 cm. Toamna butaşii înrădăcinaţi se scot şi se plantează la 100/100 cm (circa
10.000 plante/ha).
La culturile provenite prin semănat direct în câmp, după răsărit se va efectua
prăşitul, iar când plantele au 3 – 4 frunze se va recurge la rărirea acestora pe rând la 50 –
75 cm. Cultura se va menţine curată de buruieni prin praşile şi pliviri repetate cu ajutorul
erbicidelor.
Culturile provenite prin răsad sau butaşi se vor muşuroi în toamnă. În primăvară
se vor complecta golurile şi se va menţine cultura curată de buruieni prin praşile şi pliviri
în interiorul tufei.
În primul an de cultură, indiferent de modul de înmulţire, pentru a stimula
înrădăcinarea şi a da o formă globuloasă tufelor, se va preîntâmpina înflorirea acestora
prin tăierea lăstarilor butonizaţi.
La plantele îmbătrânite se aplică operaţia de regenerare, prin tăierea ramurilor
lignificate la 12 – 16 cm, primăvara sau imediat după recoltare.
Perioada de înflorire durează 15 – 20 zile. În condiţii favorabile de timp senin la
fiecare 24 ore înflorirea se măreşte cu 10 %. Pe suprafeţele mari recoltarea se începe
când înflorirea este de 50 % şi se termină la înflorirea maximă de 100 %. Pe suprafeţe
mai mici, declanşarea recoltării se recomandă la înflorirea de 75 %.
Din anul al doilea de cultură se recoltează inflorescenţele, în zile senine după ce s-
a ridicat roua, prin tăieri manuale cu secera sau cu aparate de tuns la cel mult 10 cm sub
ultimul verticel.
Inflorescenţele tăiate se transportă imediat, în coşuri la distilării şi fără a fi
presate. Orice întârziere, peste 12 ore, determină opăriri şi scăderea conţinutului de ulei.
Dacă situaţia o impune, uscarea se face natural, la umbră, în straturi subţiri pe stelaje, sau
artificial la 35 oC, după care produsul se ambalează în saci curaţi de hârtie şi se expediază
la distilării.
Randamentul la uscare este de 5 – 7:1.
Producţia de inflorescenţe proaspete în primii 2 – 3 ani este de 1.500 – 2.000
kg/ha, iar în anii următori de 3.000 – 6.000 kg/ha. Dintr-o tonă de inflorescenţe proaspete
rezultă până la 10 kg ulei volatil. Producţia de flori uscate este de circa 1000 kg/ha.

2.2.3. SALVIA OFFICINALIS (JALEŞUL)

Importanţă
Produsul brut furnizat de salvie sunt frunzele (Folium salviae), caracterizate prin
formă alungit-ovală, 3 – 8 cm lungime şi 1 – 3 cm lăţime. Prezintă un miros puternic
aromat şi un gust amărui şi astringent.
Frunzele conţin cel puţin 1% ulei eteric, până la 8% materii tanante, un principiu
amar – picro-salvina -, saponozide, rezine şi oleorezine, substanţe estrogene, vitaminele
B şi C, săruri minerale.
Compoziţia chimică a uleiului eteric: până la 50% tuionă, 15% cineol, apoi
salven, borneol etc Ca atare, uleiul eteric este foarte toxic, de aceea nu se foloseşte şi, de
altfel, nu se extrage.
Acţiuni farmacodinamice ale complexului chimic din frunze: multiple şi
valoroase, coleretice, uşor astringente, antisecretorii, antisudorifice, antibacteriene,
antispastice asupra musculaturii tubului digestiv, colagoge şi uşor estrogene.
 Intern, se foloseşte ceaiul 1 – 2%, câte 2 – 3 căni pe zi (maximum) în caz de
balonări intestinale, afecţiuni cronice ale căilor biliare, în caz de diaree, pentru a diminua
transpiraţia intensă a tuberculoşilor. Nu se administrează femeilor care alăptează, pentru
că diminuă secreţia lactată.
Cea mai frecventă şi utilă întrebuinţare a ceaiului din frunze de jaleş este gargare
şi spălăturile dese ale gurii, în caz de gingivite, stomatite, faringite, amigdalite, uleiul
eteric acţionând ca antibacterian, iar taninul ca astringent.
Intră în componenţa ceaiurilor PLAFAR: anti-spasmodic, ceaiul pentru gargară şi
ţigările anti-asmatice.
Biologie
Salvia este un arbust de talie mică. Prezintă o tulpină ramificată, lignificată spre
bază, înaltă de 60 – 70 cm. Frunzele lanceolate, alterne, verzi-deschise, cu limbul foliar
lung de 5 – 7 cm şi lat de 3 – 3,5 cm.
 Rădăcinile puternic dezvoltate. Florile destul de mari, de culoare violetă.
Seminţele, ceva mai mari decât cele de muştar, sunt închise la culoare. Înfloreşte în iunie-
iulie.
Ecologie
Originară din Europa Meridională. Iubitoare de căldură. Reuşeşte bine în regiunile
calde, cu ierni blânde. Periculoase sunt gerurile târzii de primăvară. Reacţionează pozitiv
la solurile fertile, profunde, permeabile şi bogate în calciu.

Tehnologie de cultivare
Reacţionează favorabil şi accentuat la îngrăşăminte, mai ales când se cultivă pe
soluri sărace în elemente nutritive. În acest caz se recomandă, o dată cu arătura de bază,
să se aplice 20 – 25 t/ha gunoi de grajd, împreună cu 55 – 60 kg/ha fosfor substanţă
activă şi 30-35 kg/ha potasiu substanţă activă. La semănat se aplică îngrăşăminte cu bază
de azot şi anume 30 – 40 kg/ha substanţă activă. În timpul vegetaţiei se foloseşte
îngrăşarea suplimentară cu 25 – 30 kg/ha fosfor substanţă activă, aplicat toamna şi 30 40
kg/ha azot substanţă activă, aplicat primăvara.
Salvia se înmulţeşte prin sămânţă, care se seamănă direct în câmp, primăvara
devreme, pentru a folosi umiditatea solului necesară germinaţiei. În regiunile cu
primăveri secetoase se seamănă toamna, prin octombrie. Din experienţele realizate în
condiţiile de la Cluj-Napoca, rezultă că salvia se poate semăna cu succes atât primăvara
cât şi toamna. Semănatul se face în rânduri, la 50 – 60 cm între rânduri, folosind o
cantitate de sămânţă de 8 – 10 kg/ha, cu o capacitate germinativă de minimum 80%.
Adâncimea de însămânţare, 5 – 6 cm; ca plantă indicatoare de rânduri se poate folosi
muşeţelul
Lucrările de întreţinere constau din praşile mecanice printre rânduri, menţinând
curată cultura şi terenul afânat, şi din plivitul buruienilor pe rând, dacă este cazul.
Prima praşilă se aplică imediat după răsărit sau înainte de răsărit, folosind
indicatoare de rând, aşa cum s-a spus. La culturile mai vechi se aplică întreţinerea
plantelor, operaţie care se face primăvara şi care constă din scurtarea tulpinilor din anul
trecut la o înălţime de 10 – 12 cm deasupra solului. Cu această ocazie se înlătură şi
eventualele ramuri sau tulpini uscate. Fiind o cultură perenă, îngrăşarea suplimentară este
obligatorie.
La salvie se recoltează frunzele, lucrare care se face cu secera, coasa sau
secerătoarea mecanică, în funcţie de suprafaţa cultivată. Recoltarea constă din tăierea
vârfurilor de tulpini bogate în frunze, începând cu al doilea an de vegetaţie. Se realizează
2 – 3 recolte pe an. Dacă avem o cultură frumoasă, se poate recolta şi în primul an de
vegetaţie, o singură recoltă de frunze bazale. Uscarea se face la umbră, în uscătorii
naturale sau artificiale. Se sortează înlăturându-se impurităţile sau ramurile uscate şi se
împachetează în baloturi presate, păstrându-se în depozite uscate şi aerisite.
În condiţii corespunzătoare de cultură se realizează producţii de frunze uscate de
peste 2000 kg/ha. Marfa de calitate trebuie să fie lipsită de tulpini şi vârfuri de tulpini şi
să nu conţină peste 5% frunze brunificate sau impurităţi.
În ameliorare se urmăreşte obţinerea de forme şi soiuri bogate în frunze, soiuri
care permit realizarea de 2 – 3 recolte anual. Calitatea se apreciază după conţinutul şi
calitatea uleiului eteric din frunze. Soiurile ameliorate conţin peste 2% ulei eteric bogat în
elementele de calitate specifică. Se aplică selecţia individuală şi hibridarea, respectând
izolarea, sub izolator sau în spaţiu, pentru menţinerea purităţii biologice. Se folosesc
hibridări cu Salvia sclarea, în scopul obţinerii de soiuri de Salvia officinalis cu frunzele
mai bogate în ulei eteric (însuşiri de la S. sclarea).

2.2.4. SALVIA SCLAREA (ŞERLAIUL)

Importanţă
Cel mai important mod de valorificare este obţinerea de ulei eteric bogat în linalol
şi acetat de linalol şi folosirea lui în industria parfumurilor. În acest scop, produsul brut
(florile şi inflorescenţele) trebuie recoltat la timp şi să nu cuprindă impurităţi, şi anume,
maximum 4 – 5% inflorescenţe fără flori, 0,5% corpuri străine organice şi 0,5% substanţe
minerale. Se utilizează la fabricarea vermuturilor şi este cunoscută ca plantă meliferă.
Biologie
Salvia aromată sau şerlaiul este o plantă mult apreciată pentru uleiul său volatil de
bună calitate, utilizat în parfumerie. Plantă bienală, în primul an de vegetaţie dezvoltă o
rozetă de frunze, iar în anul al doilea dezvoltă o tulpină florală, înaltă de 80 – 100 cm.
Rădăcina groasă şi sinuoasă. Frunzele destul de mari şi destul de groase, ovale.
Inflorescenţa (partea utilizată) este lungă de circa 40 cm, ramificată, multifloră.

Fructul, nuculă ovoidă, brună. Caliciul persistent, caracter de specie. Mirosul

aromat caracteristic se datorează, aşa cum s-a amintit, uleiului eteric produs de flori
(inflorescenţe), bogat în principii active.
Ecologie
Plantă mediteraneană, pretenţioasă faţă de căldură şi lumină, pe tot parcursul
vegetaţiei, îndeosebi în faza de formare a inflorescenţei. Suficient de rezistentă la secetă.
Cea mai mare cantitate de apă din sol trebuie să se găsească în timpul germinaţiei
seminţelor.

Tehnologia de cultivare
Necesită sol curat, bine lucrat şi fără buruieni.
Foarte nepotrivite sunt terenurile infestate de buruieni, mai ales de buruieni
perene, ca pirul şi altele.
Terenul trebuie arat adânc toamna şi mărunţit bine înainte de semănat, pregătind
un pat germinativ cât mai bun.
În multe cazuri însămânţarea se face toamna târziu pentru ca însămânţarea să aibă
loc în primăvara următoare, folosind umiditatea solului în timpul germinaţiei seminţelor.
Primăvara, însămânţarea se face cât mai devreme. Se poate semăna cu semănătoarele
obişnuite, la care se ataşează însă cutii de distribuţie pentru seminţe mărunte, cum sunt
ale acestei plante. Semănatul se face în rânduri distanţate (50 – 60 cm), la 1,5 – 2 cm
adâncime, folosind 5 – 6 kg sămânţă la hectar. La semănat, seminţele se amestecă cu
material inert (4 – 5 părţi) şi cu seminţe indicatoare de rânduri (cum sunt seminţele de
muştar care răsar mai repede).
După prima praşilă mecanică printre rânduri indicate, plantele indicatoare şi
buruienile pe rând se înlătură prin plivire.
În al doilea an de vegetaţie cultura se menţine curată şi se îngraşă suplimentar.
Reacţionează pozitiv la îngrăşăminte, sporind producţia de flori şi conţinutul de ulei
eteric. În primul an de vegetaţie îngrăşămintele se încorporează o dată cu arătura de bază,
când se aplică: 56 – 60 kg/ha fosfor substanţă activă şi 25-30 kg/ha potasiu substanţă
activă. Îngrăşămintele cu azot se aplică la prima praşilă, în cantitate de 55 – 60 kg
substanţă activă sau jumătate, cu ocazia arăturii de bază şi jumătate la prima praşilă.
Gunoiul de grajd bine fermentat se aplică plantei premergătoare.
În anul al doilea de vegetaţie se aplică îngrăşarea suplimentară, folosind 30 – 40
kg/ha fosfor substanţă activă, 30 – 40 kg/ha fosfor substanţă activă de azot şi 10 – 15
kg/ha potasiu7 substanţă activă.
Salvia aromată foloseşte cu succes atât îngrăşămintele de bază cât şi cele
suplimentare administrate în timpul vegetaţiei.
 Recoltarea se face în faza de dezvoltare a inflorescenţelor şi a florilor, în anul doi
de vegetaţie. Se recoltează inflorescenţele proaspete, cu secera sau secerătoarea şi se
transportă la centrele (instalaţiile) de distilare. Se prelucrează materialul vegetal proaspăt.
După uscare, o bună parte din uleiul eteric se pierde prin evaporare naturală.
Într-o cultură bine întreţinută se realizează producţii de inflorescenţe proaspete de
5000 – 8000 kg/ha.
Cultivând soiuri ameliorate, în condiţii agrotehnice optime şi aplicând
îngrăşăminte, producţiile sunt mai mari şi de calitate mai bună.
În ameliorare se ţine seama de biologia florală şi de forma bienală a plantei,
aplicând metode şi procedee adecvate pentru obţinerea de soiuri bogate în flori şi
inflorescenţe şi cu un conţinut ridicat de ulei eteric. Rentabile sunt soiurile care înfloresc
şi anul întâi de vegetaţie.

2.3. FAMILIA ASTERACEAE (COMPOSITAE)

2.3.1. MATRICARIA CHAMOMILLA (Muşeţelul)

Importanţă
Produsul vegetal brut este reprezentat de flori – Flores Chamomillae. Cele mai
importante principii active din muşeţel, se găsesc în uleiul eteric. Acesta se obţine prin
antrenarea cu vapori de apă. La noi în ţară, conţinutul în ulei eteric, în produsul brut
proaspăt recoltat, este în medie de 0,5 %. Cel mai bun muşeţel spontan se găseşte în
vestul ţării, pe terenurile sărăturate. Produsul brut vegetal mai conţine substanţe
nevolatile – apigenina, un derivat flavonic important, umbeliferona, derivat oxicumarinic,
compuşi azotaţi, cum ar fi colina şi acidul nicotinic, mucilagii, vitamina B 1 şi C, săruri
minerale etc.
Compoziţia chimică a uleiului eteric: până la 10 % chamazulenă, principiu care ia
naştere prin degradare enzimatică, din proazolenă, în acid camazulen-carbonic, care,
datorită căldurii din timpul distilării, pierde CO 2 şi devine chamazulenă, o sescviterpenă
biciclică.
Din florile ligulate şi tubulare au mai fost izolate 2 proazulene: matricina şi
matricarina.
Chamazulena proaspătă este de culoare albastră, cu timpul devine albastră-
verzuie, iar după învechire e brună când îşi pierde şi acţiunea farmacodinamică. Spre a
preîntâmpina degradarea chamazulenei, uleiul eteric trebuie conservat în flacoane bine
închise, pline, ţinute la întuneric. Cantitatea de chamazulenă în produsul vegetal variază
foarte mult, în funcţie de timpul recoltării, de mediul în care se dezvoltă plantele etc.
Acţiunile farmacodinamice ale florilor de muşeţel sun multiple şi variate, datorită
bogăţiei lor în principii activi. Astfel, extractele apoase la cald – ceaiurile – acţionează,
datorită chamazulenei, antiinflamator şi decongestiv pe suprafaţa mucoaselor şi chiar a
pielii, cicatrizant pe plăgile de suprafaţă. Administrat pe cale internă, stimulează secreţia
glandelor stomacale, înlătură durerile abdominale imprecis localizate. Acţionează
antibacterian în caz de fermentaţii intestinale şi antihistaminic, datorită proazulenei,
desensibilizând organismul faţă de şocul histaminic. În acest ultim caz, se administrează
sub formă de pulberi foarte fine, făcute din flori de curând uscate, deci încă cu proazulenă
şi se inhalează în caz de migrene rebele de natură histaminică.
Datorită derivaţilor cumarinici şi flavonici are o acţiune manifestată spasmolitic în
crampele intestinale.
Casnic, ceaiul de muşeţel, neîndulcit de preferinţă, 1 – 2 %, 1 – 2 căni pe zi, după
mesele principale, se ia ca analgetic în gastrite, ca stimulator în indigestiile uşoare ca
antispasmodic în dureri intestinale, în enterocolite, colite, antibacterian în cistite
purulente. Aceleaşi indicaţii le are şi extractul industrial de muşeţel, Romazulan.
 Extern, ceaiul se foloseşte sub formă de comprese călduţe în infecţiile oculare
acute, în afecţiuni dermatologice, spălături pe plăgile mari superficiale, spălături
vaginale, clisme. Sub formă de gargare are acţiuni analgetice şi antibacteriene în toate
secţiunile mucoasei bucale şi chiar în odontalgii. În arsuri se foloseşte un preparat uleios,
care se poate prepara în casă din 10 g flori (2 linguri) peste care se adaugă o lingură de
alcool concentrat şi se lasă într-un vas bine închis, în repaus, timp de 4 – 5 ore. Peste
amestec se toarnă apoi 100 ml ulei de floarea soarelui. Pentru îndepărtarea alcoolului,
vasul cu amestec, deschis, se pune într-o oală în care fierbe apă (baie marină), timp de 3 –
4 ore, amestecând din când în când. După răcire se filtrează, iar uleiul limpede se
păstrează în sticle colorate, la rece şi se foloseşte sub formă de comprese pe arsuri.
Ceaiul se poate administra, câte o linguriţă, sugarilor cu colici abdominale. Băile
medicinale de muşeţel ca şi cataplasmele pot fi folosite în dermatite de toate categoriile,
la copii sugari şi la adulţi.
Intră în compoziţia ceaiurilor: anticolitic, contra colicilor nr. 2, contra colicilor
copiilor, gastric, pentru gargară şi sudorific şi în produsele tipizate Ovestrol şi
Romazulan.
Alte utilizări: unele aplicaţii în cosmetică.
Biologie
Muşeţelul sau romaniţa este o plantă anuală sau bienală cultivată sau spontană.
Prezintă o rădăcină pivotantă cu ramificaţii fibroase caracteristice. Tulpina subţire, cu
internodii, înaltă de 20 – 50 cm, mai înaltă în cultură şi mai scundă în flora spontană,
unde se întâlneşte în cantităţi destul de mari, mai ales pe terenurile sărăturoase. Frunzele
sunt numeroase, alterne, lanceolate, din subsuara cărora se dezvoltă ramuri florifere.
Tulpina este glabră sau fin păroasă, cilindrică, striată. Florile grupate în capitule
terminale specifice, situate pe un peduncul lung până la 10 cm. Capitulul are miros şi
aromă caracteristică. Florile sunt de tip 5. caracteristic este receptaculul gol la înflorire.
Înfloreşte în lunile aprilie – august.
 Se deosebeşte de alte specii asemănătoare morfologic prin caracterele amintite,
îndeosebi prin receptaculul gol şi prin mirosul şi aroma specifică.
Ecologie
Este o plantă originară din sudul şi sud-estul europei, fiind mult răspândită şi în
regiunile ţării noastre.
Prin cultură se obţine un produs mai uniform şi de calitate mai bună. Prezintă
cerinţe faţă de umiditate, mai ales primăvara, în primele faze de vegetaţie. Este rezistent
la ger, suportă iernile foarte reci, şi astfel poate rămâne pe acelaşi lot, înmulţindu-se prin
scuturare, doi sau mai mulţi ani la rând. Este o plantă iubitoare de lumină, acumulând în
aceste condiţii cantităţi mai mari de principii active, îndeosebi ulei eteric.
Reacţionează favorabil faţă de îngrăşăminte, mai ales faţă de îngrăşămintele cu
bază de azot. Pentru evitarea îmburuienărilor, gunoiul de grajd se aplică plantei
premergătoare. Cele mai mari sporuri de recoltă (flori) se obţin atunci când se aplică
îngrăşăminte minerale complexe (N.P.K.). în cazul muşeţelului, o atenţie cuvenită se
acordă şi îngrăşămintelor cu bază de potasiu, care contribuie la formarea şi dezvoltarea
florilor, îmbunătăţind în acelaşi timp şi calitatea (sporeşte conţinutul procentului de ulei
eteric).

Tehnologie de cultivare
Muşeţelul creşte pe toate categoriile de soluri, inclusiv solurile sărăturate, lipsite
de buruieni, suficient de bogate în elemente nutritive, bogate în umiditate şi cu expoziţie
sudică. Alegerea plantei premergătoare, care lasă terenul curat de buruieni şi bogat în
elemente nutritive, este de mare importanţă în cultivarea muşeţelului. Necesită un pat
germinativ foarte bine pregătit, în acest scop arătura de bază se face imediat după
recoltarea plantei premergătoare (borceag, cartof timpuriu, cereale de toamnă), după care
se nivelează, se grăpează şi se tăvălugeşte pentru a păstra apa necesară germinaţiei
seminţelor la suprafaţa solului; acestea sunt mici şi au nevoie de umiditate ridicată.
Pentru menţinere culturii mai mulţi ani la rând, sunt obligatorii măsuri
agrotehnice superioare, îndeosebi îngrăşarea suplimentară şi menţinerea curată a culturii.
Semănatul se face direct în câmp, primăvara timpuriu sau toamna, în pragul iernii.
Grăpatul superficial şi tăvălugitul înainte de semănat sunt lucrări obligatorii în cultura
muşeţelului.
Ţinând seama de cerinţele biologice, îndeosebi faţă de lungimea zilelor cu lumină
(cerinţe fotoperiodice), se recomandă ca semănatul să se facă toamna cu cel puţin 40 – 45
zile înainte de îngheţ, asigurând astfel o germinaţie normală a seminţelor şi o creştere mai
viguroasă înaintea primelor geruri de toamnă. Semănatul primăvara devreme se practică
în regiunile umede şi mai reci.
Seminţele de muşeţel sunt foarte mici, necesitând maşini speciale de semănat.
Semănatul se face în benzi, la 12 – 15 cm între rânduri şi 60 – 70 cm între benzi.
Având seminţe mărunte, muşeţelul se însămânţează la suprafaţă (0,3 – 0,5 cm
adâncime); tăvălugitul după semănat ajută la punerea lor în contact cu solul.
La un hectar se folosesc 2 – 3 kg de sămânţă, cu puritate biologică şi cu o bună
capacitate de germinaţie (min. 70 %).
Pentru efectuarea însămânţării în condiţii corespunzătoare, sămânţa se amestecă
în prealabil cu material inert, în proporţie de 8 – 10 ori mai mare ca volum decât
materialul de însămânţare. În amestecul amintit poate intra şi praful de flori, rămas după
condiţionarea recoltei, care cuprinde şi un număr de seminţe germinabile. Semănat în
condiţii corespunzătoare, plantele de muşeţel răsar după 8 – 10 zile.
Pentru o mai bună raţionalizare a recoltării şi a prelucrării materialului recoltat,
însămânţarea se face atât primăvara cât şi toamna, la intervale de 10 – 15 zile.
Dintre lucrările de întreţinere a culturilor de muşeţel se amintesc: distrugerea
crustei cu ajutorul tăvălugului inelat, prăşitul printre rânduri imediat ce seminţele au
germinat şi rândurile se observă, plivitul pe rând, îngrăşarea suplimentară dacă este
nevoie etc. Dacă se menţine şi al doilea an cultura refăcută prin autoînsămânţare, se plică
o grapă puternică de-a curmezişul rândurilor pentru rărirea plantelor. Fiind o plantă
relativ nouă în cultură, sunt necesare mai multe experienţe agrotehnice, dintre care cele
privitoare la metodele şi sistemele de însămânţare, întreţinerea culturii, modul de
recoltare, experienţe cu îngrăşăminte etc.
Recoltare, ameliorare şi valorificare. Muşeţelul se cultivă pentru obţinerea florilor
(capitulelor). Momentul recoltării coincide cu momentul înfloritului şi anume, când
florile ligulate sunt complet dezvoltate şi sunt plecate faţă de receptaculul floral, care a
luat forma de con gol în interior.
Mai complicate în cultura muşeţelului sunt recoltarea şi condiţionarea recoltei
înainte de valorificare. Din cauza înfloritului prelungit, recoltarea se face în mai multe
faze, trepte cu înfloritul. Se poate recolta şi într-o singură fază şi anume, când cele mai
multe plante sunt în plină floare. Suprafeţele mici se recoltează manual, cu ajutorul unor
piepteni. Pentru loturi special amenajate pe suprafeţe mari, se constituie maşini speciale
de recoltat muşeţel, prevăzute cu piepteni metalici, care recoltează inflorescenţele.
O altă greutate în cultura pe suprafeţe mari a muşeţelului, este uscarea florilor,
care se face în uscători artificiale cu aer cald. Înainte de uscare, florile se condiţionează,
ocazie cu care se înlătură vârfurile şi resturile de tulpini proprii sau străine, precum şi
toate corpurile străine. Ultima condiţionare se face după uscare, trecând florile prin site
cu ochiuri mari, separându-se de praful de flori produs în timpul uscării şi mânuirii
recoltei. Vânturatul şi uscatul florilor sunt operaţii curente în condiţionarea florilor de
muşeţel. Praful de flori recoltat în urma condiţionării, se valorifică separat.
Florile uscate şi condiţionate, se împachetează în lăzi căptuşite cu hârtie şi se
păstrează în magazii sau depozite uscate şi aerisite. Materialul vegetal de calitate conţine
flori (capitule) întregi, lipsite de impurităţi, inclusiv resturi de tulpini, pedunculi florali
mai lungi de 1 – 2 cm şi frunze. Stasul prevede maximum 5 % impurităţi, 0,5 % substanţe
,minerale şi 2 % substanţe organice.
Cel mai valoros produs, pentru consumul intern şi pentru export, se obţine de pe
suprafeţele cultivate. În acest scop, muşeţelul s-a luat în cultură şi în ameliorare. Prin
ameliorare, se urmăreşte crearea de soiuri cu mare capacitate productivă, cu multe
inflorescenţe şi uniform dezvoltate, bogate în ulei eteric. Ca material iniţial de
ameliorare, se folosesc specii din flora spontană şi soiuri ameliorate. Ca metode de
ameliorare, în faza actuală când există încă puţine soiuri ameliorate, se foloseşte selecţia
în masă şi individuală. Pentru producerea de sămânţă se rezervă parcele din câmpul de
cultură sau se înfiinţează parcele speciale, în care semănatul se face mai rar şi sunt
îngrijite mai bine, permiţând astfel obţinerea unei cantităţi corespunzătoare de sămânţă.
Aceste parcele se organizează pe soluri bogate în substanţe nutritive, izolate în spaţiu de
alte câmpuri de muşeţel.

2.3.2. Achillea millefolium (Coada Şoricelului)

Importanţă.
Coada şoricelului se cultivă pentru partea aeriană (la înflorire sau inflorescenţe),
care conţine ulei volatil (0,44-1,40%) în inflorescenţe (0,16-0,28%) în frunze.
Uleiul volatil conţine mai mulţi compuşi, cu importanţă farmacologică. Coada
şoricelului este o importantă sursă de azulen, putând înlocuii muşeţelul. Uleiul volatil are
efecte antiinflamatoare, epitelizante, antimicotice şi antibacteriene.
Intră în compoziţia ceaiurilor antiasmatic, gastric, hepatic, contra colicilor,
diuretic şi laxativ.
Biologie.
Coada şoricelului este o plantă ierboasă perenă, o cultură se menţine cca. 5 ani. În
sol are un rizom cu stoloni, din care pornesc tulpinile de 20 – 80 cm înălţime, frunzele
sunt penat sectate, florile sunt dispuse în inflorescenţe corimb, fructele sunt achene de 2-3
mm lungime, 1,2 mm lăţime.
Se cultivă soiul local de Bujoreni.
 Ecologie.
Este o plantă care trăieşte în condiţii foarte variate de climă, în condiţii de lumină
mai multă realizează un conţinut mai ridicat de ulei volatil.
Creşte pe diferite tipuri de sol mai favorabile fiind solurile uşoare şi drenate.
Zonele mai favorabile sunt sudul şi vestul ţării însă se poate cultiva şi în alte zone
agricole.
Tehnologia de cultivare.
Se amplasează în afara asolamentului, cultura durând mai mulţi ani. Se cultivă
după cereale şi prăşitoare bine întreţinute. Pe acelaşi teren poate sa revină numai după 4-5
ani.
Lucrările solului, arătura se menţine curată de buruieni prin lucrări cu discul. Se
urmăreşte o bună mărunţire şi nivelare a terenului. Înainte de semănat se recomandă să se
realizeze o tăvălugire.
Semănatul se face în lunile august – septembrie, sau în pragul iernii, realizându-se
densitatea de 12-16 plante /m2. Se seamănă cu semănători universale la 50 de cm între
rânduri şi la o adâncime de 0,5 cm şi se foloseşte 3 kg de sămânţă la ha.
Recoltarea se face între începutul înfloririi şi deschiderea florilor. Se taie florile
de sub ultima ramificaţie a inflorescenţei. Recoltarea trebuie să se facă pe timp frumos
după ce s-a ridicat roua. Se pot face două recoltări pe an (ultima în septembrie).
Condiţionarea, se înlătură impurităţile din produs apoi se duce la uscare. Produsul
se poate usca pe cale naturală, la umbră, în încăperi amenajate în acest scop, curate şi
aerisite, aşezându-se în strat subţire. Pe cale artificială se usucă la 33-35ºC. După uscare
se păstrează la umbră în vrac sau ambalat în saci. Randamentul de uscare este de 4:1.

2.4. FAMILIA VALERIANACEAE

2.4.1. Valeriana officinalis (Valeriana sau Odolean)

Importanţă.
 Materia primă folosită este rizomul împreună cu rădăcinile (Rhizoma cum
radicibus Valerianae) care au în compoziţia lor: uleiuri volatile (cu o compoziţie chimică
foarte complexă), acizi cafeici şi glorogenic; ca factori terapeutici: o serie de alcaloizi de
natură actidinică (valerianonina), combinaţii terpenoidice denumite valeporiaţi.
Indicaţii: calmant al sistemului nervos, reglează palpitaţiile inimii (nevroză
cardiacă), induce un somn liniştit, anticolic şi antispastic, antiasmatic, emetic, hipotensiv.
Intră în compoziţia ceaiurilor calmante împotriva tulburările cardiace, gastric şi sedativ.
Biologie.
Valeriana officinalis este specie perenă, erbacee. Formează în sol rizomi şi
rădăcini. În anul întâi de cultură, la suprafaţa solului formează numai o rozetă de frunze.
În anul doi şi următorii formează tulpinile, fistuloase, ramificate în partea
superioară, ating înălţimea de 140-180 cm.
Frunzele bazale sunt imparipenat-sectate. Frunzele tulpinale sunt opuse, cele
inferioare peţiolate, cele superioare sesile, cu marginea întreagă sau serat dinţată.
Inflorescenţa este un racem corimbiform.
Fructul achenă, alungit-ovală, de culoare galben-brună, cu lungimea între 1,5 şi
4,5 mm şi cuprinde o singură sămânţă.
Înflorirea are loc în ultima decadă a lunii mai până în luna august.
 Ecologie.
În ţara noastră valeriana se întâlneşte în flora spontană, pe locuri umede, pe lângă
râuri, prin zăvoaie dar şi prin locuri uscate, prin tufişuri şi păduri. În stare spontană se
întâlneşte aproape în toată Europa, dar este considerată ca o specie euro-asiatică. În ţara
noastră este extinsă în cultură populaţia locală. Pornindu-se de la această populaţie, prin
selecţie clonală s-au obţinut mai multe linii de valeriană, între care s-a evidenţiat în mod
deosebit linia Măgurele 100 obţinut în Staţiunea de Cercetări Măgurele-Braşov.
Seminţele germinează la temperatura minimă de 3-5oC. În cursul perioadei de
vegetaţie are cerinţe reduse faţă de temperatură. Suportă temperaturi scăzute până la -
20oC. Plantele îşi reiau vegetaţia când se realizează temperaturi medii de 1-2oC.
Temperaturile prea scăzute, cât şi cele prea ridicate din timpul perioadei de vegetaţie,
influenţează negativ conţinutul în ulei volatil. Valeriana are cerinţe ridicate faţă de apă.
La precipitaţii abundente pe timpul perioadei de vegetaţie creşte conţinutul de ulei volatil
în rizom şi rădăcini, iar la deficit de apă scade. Lumina favorizează procesul de germinare
al seminţelor de valeriană. Solurile cele mai indicate pentru cultivare sunt cele luto-
nisipoase, bogate în humus şi trebuiesc evitate cele argiloase.
Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Sunt bune premergătoare pentru odolean plantele care eliberează terenul
devreme în cazul însămânţării vara sau toamna, sau prăşitoarele târzii, dacă înmulţirea se
face prin răsad plantat primăvara. Poate reveni pe acelaşi teren după o perioadă de cel
puţin 5 ani.
Fertilizarea. Odoleanul reacţionează bine la aplicarea îngrăşămintelor: se
recomandă aplicarea a 25 – 30 t/ha gunoi de grajd în combinaţie cu îngrăşăminte chimice
în doze de 30 – 40 kg/ha P şi 50 – 60 kg/ha N. Pentru fertilizarea numai cu îngrăşăminte
chimice dozele sunt de N50, P60, K50.
Lucrările solului. Reuşita culturii de valeriană depinde de felul cum este lucrat
terenul. Fiind o plantă cu sămânţa mică, are nevoie de un teren foarte bine lucrat
grădinăreşte. Pentru însămânţare direct în câmp la sfârşitul verii, terenul se ară în acelaşi
timp cu recoltarea plantei premergătoare la adâncimea de 30 – 35 cm (în funcţie de
umiditatea din sol pentru a nu scoate bolovani). Pentru însămânţarea de toamnă, terenul
se ară la 10 – 12 cm cu plugul în agregat cu grapa cu discuri, imediat după recoltarea
plantei premergătoare, iar la 10 – 15 zile înainte de semănat se execută arătura adâncă,
ocazie cu care se încorporează în sol şi îngrăşămintele necesare, apoi se grăpează şi se
tăvălugeşte înainte şi după semănat. Pentru plantarea de primăvară, arătura adâncă din
toamnă rămâne în brazdă curată peste iarnă, iar primăvara se afânează solul cu
cultivatorul, se nivelează se tăvălugeşte şi apoi se plantează.
Înmulţirea. Odoleanul se cultivă fie prin semănat direct în câmp, fie prin
intermediul răsadului produs în straturi reci. Producţiile cele mai sigure şi mai mari se
obţin la culturile prin răsad plantate în luna mai la 50 cm distanţă între rânduri şi 30 cm
între plante pe rând. Semănatul în răsadniţe se face la distanţe de 15 – 20 cm la începutul
lunii august, la adâncimea de 0,5 – 0,7 cm. Pentru un hectar de cultură sunt necesari 800
– 1.000 m2 de straturi şi o cantitate de 1,5 2 kg sămânţă.
Semănatul direct în câmp se execută la începutul lunii august la distanţa de 50 –
60 cm între rânduri şi adâncimea de 0,5 – 1 cm fiind necesară o cantitate de 7 – 8 kg
sămânţă la hectar. În vederea repartizării cât mai uniforme, sămânţa se amestecă cu
material inert într-un volum de 5 ori mai mare decât materialul de înmulţire.
Lucrările de îngrijire. La culturile obţinute prin semănat direct în câmp sunt
necesar 1 – 2 praşile în toamnă, una la desprindere urmată de rărire, în faza de 3 – 4
frunze, la distanţa de 10 – 15 cm şi încă 2 – 3 praşile.
Culturile provenite din răsad se prăşesc de 3 – 4 ori şi se fac completări de goluri.
Rezultate bune se obţin prin erbicidare cu Treflan (3 – 3,5 l/ha) sau Sutan (4 – 5 l/ha)
încorporate în sol odată cu pregătirea patului germinativ.
Indiferent de modul de cultură, la îmbobocire tijele florale se îndepărtează,
contribuind la creşterea producţiei de rădăcini şi a conţinutului în ulei volatil.
Poate fi atacată de mană, făinare şi rugină.
Recoltarea. Odoleanul se recoltează în luna octombrie după strângerea plantelor
în vegetaţie. Extragerea rădăcinilor se efectuează cu plugul, cu dizlocatorul sau cu
cazmaua. Rădăcinile se scutură de pământ, se spală şi se duc la uscat. Durata spălării
trebuie să fie cât mai scurtă pentru a preveni pierderile de ulei volatil. Uscarea are loc la
umbră sau în uscătorii, la temperatura de 35 – 40oC.
 2.5. FAMILIA HYPERICACEAE
2.5.1. HYPERICUM PERFORATUM ( Sunătoarea )
Importanţă
Sunătoarea este cultivată pentru părţile terminale ale plantei (20-30 cm), la
înflorire (Hyperici herba) care conţin 0,05 – 0,10% ulei volatil, pigmentul (roşu – violet
aproape negru) hypericina (în flori 0,2-0,3%, mai redus în celelalte organe, derivaţi
polifenolici, tanin, etc.).
Principiul activ cel mai important al sunătoarei este o substanţa de culoare rosu-
bruna, numita hipericina, care se poate uşor observa datorita culorii, atunci când se
prepara tinctura din sunătoare. Importante de reţinut sunt criteriile prin care sunătoarea se
deosebeşte de alte specii de plante cu care se aseamănă. Astfel, nici tulpina si nici
frunzele nu sunt păroase, frunzele sunt ovale fără a avea un vârf ascuţit si prezintă în mod
obligatoriu atât puncte negre cât si puncte străvezii.
Recoltarea se face în perioada de înflorire, pe timp senin, de preferat dimineaţa
după ce s-a ridicat roua. Florile trecute care au fructificat deja se îndepărtează, după care
se pune la uscat în locuri călduroase si uscate, la umbra, întinsa în strat subţire sau legata
si atârnata în snopuri subţiri.
Infuzia - diskinezie biliara (fiere leneşa), enterocolite cronice, retenţia de apa in
organism, gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite. Se prepara dintr-o linguriţa de planta
mărunţita peste care se adaugă o cana de apa clocotita (200 ml), se acoperă, iar după 15-
20 minute se strecoară, se beau doua-trei căni pe zi (neîndulcite) pentru tratarea
următoarelor boli: diskinezie biliara (fiere leneşa), enterocolite cronice. Pentru persoanele
care prezintă tendinţa de a retine apa în organism, infuzia se prepara în acelaşi mod, dar
folosind o lingura de sunătoare la o cana de apa clocotita si vor bea o lingura de ceai după
fiecare masa. Tot cu acest mod de preparare, dar cu consumul a 2-3 căni pe zi se
recomanda si pentru tratarea de gastrite hiperacide, ulcer gastric, hepatite, hepatite
cronice evolutive, colite cronice, colecistite.
Maceratul în ulei. Se prepara folosind 20 g de sunătoare bine mărunţita care se
umectează cu 20 ml alcool de cel puţin 70% timp de 12 ore, după care se adaugă 200 ml
de ulei de floarea-soarelui. Se încălzeşte pe abur timp de 3 ore amestecând din când în
când. Se mai lasă la macerat 2-3 zile, după care se filtrează în sticle de culoare închisa, se
astupa bine cu dop si se păstrează la loc răcoros. Se ia câte o linguriţa de ulei de
sunătoare după fiecare masa pentru diskinezie biliara, stimularea funcţiei hepatice,
gastrite hiperacide si ulcer gastric.
Tinctura. Se prepara din: sunătoare - 40 g, roiniţa - 30 g, valeriana - 15 g si
levănţică - 15 g prin macerarea acestora timp de 5-7 zile în 700 ml de alcool de 60%,
urmata de filtrare. Este recomandata în hipertensiunea arteriala pe fond nervos, distonie
neurovegetativa, menopauza, stări de irascibilitate, agitaţie psihomotorie. Tinctura, la fel
ca si maceratul în ulei se păstrează în sticle de culoare închisa, bine închise, la loc
răcoros. Modul de utilizare si dozarea: după masa se iau picături cu ajutorul unei pipete,
dozajul stabilindu-se în funcţie de vârsta, după cum urmează: 2-5 ani - de 3 ori pe zi câte
4-7 picături; 5-12 ani - de 3 ori pe zi câte 7-10 picături; peste 13 ani - de 3 ori pe zi câte
10-20 picături.
La utilizarea oricărui preparat pe baza de sunătoare, este recomandata evitarea
expunerii la soare (plaja), deoarece pot apărea reacţii de fotosensibilizare.
Biologie
Sunătoarea este o planta erbacee, perena, întâlnita în toata tara, de la câmpie până
în regiunea subalpina, dar cu precădere în regiunea deluroasa.
 Are tulpina dreapta, lemnoasa în partea inferioara, cu patru muchii longitudinale,
creste până la 20-100 cm înălţime si prezintă numeroase ramuri sterile (fără flori) care
pornesc de la subţioara frunzelor. Frunzele sunt ovale, câte doua opuse si privite în
transparenta (înspre lumina) se observa prezenta unor puncte negre situate predominant
spre marginea frunzelor si a unor puncte străvezii dispuse uniform pe toata suprafaţa
frunzei.
Florile de culoare galbena sunt grupate în inflorescenţe, au câte cinci petale
punctate cu negru.
Înfloreşte din iunie până în septembrie, aceasta fiind si perioada recomandata
pentru recoltare.
Ecologie
Sunătoarea are o mare plasticitate ecologică având cerinţe reduse faţă de climă.
Producţii mari se obţin însă pe soluri fertile, drenate cu regim hidric favorabil. Se poate
cultiva în toate zonele agricole ale ţării de preferinţă în zonele colinare.
Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Se amplasează în afara asolamentului, fiind plantă perenă. Se cultivă
după leguminoase, cereale păioase şi prăşitoare timpurii bine întreţinute. Pe acelaşi teren
poate revenii numai după 6-7 ani.
Lucrările solului. Arătura se menţine curată de buruieni, până la semănat, prin
lucrări cu discul, în agregat cu grapa. Patul germinativ se pregăteşte cu atenţie deoarece
planta are seminţe mici. Înainte de semănat terenul se tăvălugeşte. Semănatul se face cu
semănători universale, toamna târziu sau în pragul iernii, în rânduri la 50 cm distanţă şi la
o adâncime de 0,5 cm. Cantitatea de sămânţă la ha este de cca. 4 kg.
Lucrările de îngrijire. În primele faze plantele cresc lent, buruienile putând
compromite cultura. Se menţine solul curat de buruieni prin praşile şi pliviri de câte ori
este nevoie. Pe solurile îmburuienate, dacă s-a semănat cu o plantă indicatoare, se face o
praşilă oarbă între rânduri, înainte de răsărirea sunătoarei.
Recoltarea. Cultura durează mai mulţi ani. Perioada de recoltare este de la
începutul înfloririi la înflorirea deplină. Se recoltează partea superioară nelignificată a
plantei, cca. 25 de cm de la vârf, cu secera, coasa sau cositoarea mecanică.
 Condiţionarea. Se usucă pe cale naturală sau artificială. În mod natural uscarea se
face la umbră în încăperi curate şi aerisite, în strat subţire şi cu întoarcerea plantelor cu
atenţie să nu se scuture frunzele. Randamentul la uscare este de 3-4:1.

2.6. FAMILIA IRIDACEAE

2.6.1. Iris Germanica (Stânjenel albastru) şi Iris Florentina (Stânjenel alb)
Importanţă
Stânjenelul albastru şi alb se cultivă pentru rizomi, care conţin ulei volatil (0,2-
0,4%) compus din cca. 20% irone, cetone aromatice, flavone, aldehide etc. Uleiul volatil
are utilizări în industria cosmetică (industria parfumurilor) şi la prepararea unor
lichioruri.
 Plantă ornamentală care nu lipseşte din nici un parc sau grădină, a fost luat în
cultură pentru calităţile deosebite ale uleiului volatil. În doze mici este expectorant, iar în
doze mari purgativ drastic. Se foloseşte sub formă de decoct, care se prepară din 1-2
linguriţe produs mărunţit la o cană de apă.
Biologie
Plante ierboase perene care formează în sol un rizom orizontal brun, lung de 5-10
cm, ramificat cu porţiuni mai groase de 3-4 cm cu numeroase rădăcini adventive.
Tulpina aeriană are înălţimea de 0,5 - 1m, frunzele au 40 – 60 cm lungime si 2-4
cm lăţime, se formează pe rizom, sunt sesile în formă de sabie, dispuse cate 5-8 în
evantai.

Florile sunt solitare amplasate în vârful tulpinilor şi ramificaţiilor (perigon

petaloid cu 6 sepale, 3 stamine, ovar tricarpelar).
Fructul este o capsulă mare triunghiulară în secţiune şi seminţele globuloase.
Înfloreşte în perioada mai – iunie. Din specia Iris Germanica se cultivă soiul local de
Ialomiţa, iar din Iris Florentina se cultivă soiul local de Domneşti.
Ecologie.
Nu are cerinţe deosebite faţă de climă, însă cele mai bune rezultate se obţin în
zone însorite, cu climă mai blândă şi umiditate suficientă.
 Această plantă se cultivă în afara asolamentului fiind perenă.
Creşte pe diferite tipuri de sol, cu condiţia să fie bine drenate (excesul de apă în
sol duce la putrezirea rizomului).
Zonele cele mai favorabile sunt sudul şi sud-estul ţării.
Tehnologia de cultivare
Se cultivă pe acelaşi teren numai după 5-7 ani. Arătura se menţine curată de
buruieni, până la plantare prin lucrări cu discul urmat de grapă.
Pentru plantare se folosesc rizomi fasonaţi cu 2-3 muguri şi rădăcini de 2-3 cm
lungime. Plantarea se face în lunile septembrie octombrie sau primăvara. Densitatea este
de 8 plante/m2, iar distanţa de plantare de 50 cm între rânduri şi 25 de cm pe rând. Se
plantează în rigole la adâncimea de 8-10 cm în care se încorporează 700-800 kg/ha rizomi
fasonaţi. Fasonarea înseamnă fragmentarea rizomilor în bucăţi lungi de 2-3 cm şi cu
minimum 3-4 muguri.
Lucrările de îngrijire. Cultura durează 2-3 ani, timp în care se menţine solul curat
de buruieni şi afânat, prin praşile şi pliviri iar toamna se face o uşoară bilonare a
rândurilor.
Recoltarea, rizomii se recoltează în anul al doilea de vegetaţie în luna august,
adică după înflorit, atunci când conţinutul de ulei volatil şi producţia este maximă.
Rizomii scoşi se scutură de pământ se spală şi se pun la uscat, în strat subţire în spaţii
aerate. Pentru obţinerea de ulei volatil rizomii fragmentaţi se supun procesului de
distilare cu ajutorul vaporilor de apă.

2.7. FAMILIA MALVACEAE

2.7.1. Malva Glabra (Nalba de cultură/Nalba de câmp)
Importanţă
De la nalba de cultură se folosesc florile şi frunzele care conţin mucilagii (2,6-
15%). Componenţii principali ai plantei sunt mucilagii, în proporţie de 8-9%, pe lângă
care mai conţine şi tanin şi antocianozide (malvină) şi alţi compuşi. Mucilagiile şi
produşii de hidroliză au acţiune emolientă, slab astringentă şi uşurează expectoraţia.
Intern se foloseşte în bronşite, laringite şi tuse.
Extern se foloseşte în gargarisme şi sub formă de băi pentru tratarea furunculelor.
Infuzia se prepară din 1 linguriţă flori la 100 ml apă 1-2 căni pe zi. Se pot face
comprese cu frunze proaspete , opărite. Intră şi în compoziţia speciilor pectorale şi a
ceaiului pectoral.
Utilizări populare:
- umflături şi abcese se folosesc frunzele şi florile crude sau soluţie apoasă;
- contra umflăturilor la picioare se pun legături din planta fiartă cu rădăcini cu tot;
- contra durerilor de piept şi năduşelii se foloseşte ceaiul sau soluţia din flori şi
frunze.
Biologie
Nalba este o specie ierboasă bienală sau perenă, la noi în ţară fiind cultivată ca
plantă anuală deoarece în anul 2 de cultură este atacată masiv de rugină.
Rădăcina este pivotantă, cărnoasă, puţin ramificată şi albicioasă. Tulpina este
erectă, înaltă de 25 – 100 cm.
Frunza este glabră sau păroasă, palmat lobată cu 5, mai rar cu 3 sau 7, lobi sunt
dinţaţi pe margine, păroasă şi cu nervuri proeminente pe faţa inferioară. Diametrul
acesteia este cuprins între 8-15 cm. Florile sunt solitare, dispuse la axila frunzelor, cu
diametrul de 4-5cm. Caliciul acesteia este dublu iar corola are petale bilobate, libere,
lungi de 2-3cm, de culoare roşu-violaceu mai intens decât tipul speciei din flora spontană.
În centrul florii staminele şi stigmatele au formă de coloană.
 Fructul este o capsulă în formă de disc de 5-8 cm diametru, care se deschide în 9-
11 segmente zbârcite şi glabre.
Florile uscate au culoare violet albăstrui cu caliciul verde, fără peduncul. Nu au
miros caracteristic, iar gustul este fad şi mucilaginos. Frunzele uscate au formă rotunjită
până la reniformă, neregulat dinţate pe margini şi acoperite cu peri. Culoarea este verde,
caracteristică, cu nervaţiunea bine pronunţată mai ales pe partea inferioară. Mirosul este
slab, necaracteristic, gust fad şi mucilaginos.
Ecologie.
Nalba se întâlneşte frecvent în flora spontană, dar şi în grădinile oamenilor având
rol şi de plantă ornamentală. Rezistă destul de bine la condiţiile ţării noastre, dar datorită
atacului de mană se cultivă mai mult în partea se sud a ţării.
Are cerinţe moderate faţă de temperatură, nu suportă, în schimb, îngheţurile târzii,
curenţii reci, ceaţa şi vânturile puternice. Faţă de umiditate are cerinţe moderate mai ales
pentru că umiditatea ridicată sporeşte atacul de rugină.
Se manifestă ca plantă iubitoare de lumină directă, deci se va cultiva pe terenuri
plane, cu înclinare sudică. Răspunde printr-o dezvoltare armonioasă la cultivarea într-un
sol profund, uşor sau mijlociu, fertil (în special cernoziomuri). Este contraindicată cultura
pe soluri acide, grele, pe care bălteşte apa. Aria de răspândire este în nordul Moldovei,
Ialomiţa, Teleorman, Prahova, Buzău etc.
Tehnologia de cultivare.
Nalba este puţin pretenţioasă faţă de cultura premergătoare şi poate revenii pe
acelaşi teren după 3-4 ani. Terenul necesită fertilizare cu gunoi de grajd bine fermentat
care se introduce în sol odată cu arătura de toamnă. De la nalbă se recoltează florile
(Flores Malvae glabrae) şi frunzele (Folium Malvae glabrae).
 Florile se recoltează cu caliciu, fără codiţe, pe timp frumos şi uscat, pe măsură ce
încep să se deschidă bobocii florali. Recoltarea se face la intervale de 1-2 zile fără
întârziere, pentru că florile se pot trece şi lega sămânţă. În scopul producerii de sămânţă
se aleg numai acele plante care s-au comportat cel mai bine faţă de condiţiile agro-
climatice şi care manifestă rezistenţă la boli , în special la rugină.
Pentru prevenirea ruginii se recomandă alegerea de plante rezistente la această
boală, arderea plantelor atacate, arături adânci de toamnă pentru îngroparea sporilor de
rugină, revenirea culturii pe acelaşi teren după 4 ani etc. În cazul în care apare rugina
plantele atacate vor fi eliminate din cultură, iar când plantele sunt prea dese se aplică
rărirea. Nalba mai este atacată şi de purici, clestorul viţei de vie, păianjenul roşu etc, de
aceea necesită tratament cu Lindatox.

2.8. FAMILIA SCROPHULARIACEAE

2.8.1. DIGITALIS LANATA ( Degeţel lânos )
Importanţă
 Speciile genului Digitalis sunt cunoscute pentru substanţa cardiotonică - digitalina
conţinută în frunzele lor (Folium digitalis lanatae). Speciile acestui gen sunt plante
otrăvitoare, erbacee, vivace, anuale sau bienale. Importanţă economică sporită prezintă
două specii: D. lanata L.(degeţel lânos) şi D. purpurea L.(degeţel roşu).
În anul 2000 s-a înregistrat soiul Tonic creat la Fundulea, soi cu conţinut de
lanatozidă de 0,155g la 100g frunze uscate. A realizat 2480 kg frunze uscate/ha.
Degeţelul lânos conţine glicozide cardiotonice în concentraţie mai mare decât degeţelul
roşu (0,9-1,8%) şi în număr mai mare: glicozidele din grupele C şi D şi lanatozidele A, B,
C, D, E. Lanatozidele au acţiune terapeutică de 4 ori mai mare decât purpureaglicozidele
din degeţelul roşu. Mai conţine saponine, mucilagii, flavone, derivaţi antrachinonici. Se
utilizează pentru proprietăţile cardiotonice. Are proprietatea de a produce o creştere a
puterii de contracţie a miocardului urmată de o rărire a bătăilor inimi, şi acţiune diuretică.
Acţiunea este similară cu cea a frunzelor de degeţel roşu dar mai rapidă şi de durată mai
scurtă, se elimină rapid ceea ce reduce riscul acumulării în organism.
Drogul nu se administrează ca atare ci serveşte în industria farmaceutică la
obţinerea de preparate tipizate cum ar fi: Lanatozid C, Deslanozid, Digoxin,
Acetildigitoxin.
Toate preparatele pe bază de Digitalis sp. se utilizează numai la indicaţia şi sub
supravegherea medicului.
Se poate utiliza extern preparatele galenice (pulbere titrată biologic ) şi maceraţia
la rece din frunze, ca tonic cardiac în insuficienţă cardiacă cronică la indicaţia şi sub
supravegherea medicului.
Biologie
Este o plantă bienală sau perenă. În anul întâi formează o bogată coroana de
frunze, iar anul următor formează una sau mai multe tije florifere, înalte de 30-70 cm,
lânoase în partea superioară.
Frunzele bazale sunt alungit-lanceolate, lungi de 15-20 cm, cu marginile întregi,
slab ondulate şi dinţate; cele de pe tulpină sunt alterne, eliptic lanceolate, sesile (fără
peri).
Florile sunt grupate într-un racem spiciform, terminal, glandular-lânos, lung până
la 25 cm. Înfloreşte din iunie până în august. Fructul este o capsulă ovoidă lungă de circa
1 cm. Seminţele sunt de formă prismatică, ruginii, lungi de 1,5 mm şi cu diametrul de 1,6
mm.

Degeţelul lânos rezistă bine la geruri puternice, chiar şi – 30 oC dacă solul este
acoperit cu zăpadă. Seminţele răsar în 6 zile dacă se menţine o temperatură de 22-26 oC şi
în 12-14 zile la o temperatura medie de 18oC. Răsăritul debutează izolat la pragul de 5ºC,
şi are loc în masă la temperatura de 10ºC. Faţă de umiditate, degeţelul nu are pretenţii
mari, fiind o plantă rezistentă la seceta.
Ecologie
Dintre aceste specii, degeţelul lânos se întâlneşte şi în ţara noastră în flora
spontană, în tufişuri, poieni şi locuri pietroase.
Degeţelul este original din Europa centrală şi orientală. Este cultivat în Germania,
Polonia, Ungaria, Italia, şi alte ţări. În ţara noastră se poate cultiva în zona de silvostepă
din sud şi vest, centru Transilvaniei şi Moldova sau în alte zone agricole (în Bărăgan
pretinde irigare).
Tehnologia de cultivare
 Solurile potrivite sunt cele fertile, cu un drenaj bun, cu textura mijlocie.
reacţionează bine la îngrăşăminte fosfatice, în toate zonele în care se cultivă. Acestea se
administrează înainte de lucrările solului, iar în forme complexe la lucrarea cu grapa cu
discuri. Semănatul se realizează în pragul iernii, plantele răsar primăvara foarte devreme
beneficiind de condiţii optime de umiditate pentru creştere.
Lucrările de prăşit încep înainte de răsărire deoarece plantele sunt foarte sensibile
la buruieni. Distrugerea buruienilor se face manual sau folosind erbicide de contact –
Reglone 3-5l/ha sau Gromoxone 3-5l/ha, administrate cu 2-3 zile înainte de răsărire. Dacă
numărul de plante pe m2 este peste 15 se aplică operaţia de rărit. Plantele pot fi atacate de
diferite boli (atracnoză, septorioză, putregaiul umed al tulpinilor etc) sau diferiţi
dăunători (viermi sârmă, cărăbuş de mai etc), de aceea necesită tratamente speciale pe
parcursul vegetaţiei.
Deşi plantă bienală, în scopuri medicinale se recoltează frunzele în primul an de
vegetaţie. Prima recoltare se face la începutul lui iulie, când acestea sunt bine dezvoltate,
iar a doua în septembrie-octombrie, în funcţie de vreme. Recoltarea se va face într-o zi cu
cer senin, fără umiditate atmosferică excesivă. Rozeta regenerează, până toamna târziu
obţinându-se o a doua recoltă. La cele 2 recoltări, se obţin, în mod obişnuit, 40-60 q/ha
frunze verzi şi circa 19-20 q/ha frunze uscate.
Uscarea frunzelor se face la umbră, la temperatură obişnuită (15-20 oC ) timp de
10-12 zile, sau pe cale artificială la temperatură de 35-40 oC când se obţine un produs
superior din punct de vedere al principiilor active. Uscarea naturală se face la umbră în
poduri, şoproane sau alte încăperi bine aerisite, unde frunzele se întind în strat subţire
(1,5-2 kg/m2) şi se întorc de câteva ori în timpul procesului de uscare.
Fiind plantă bienală, pentru producerea de sămânţă se reţine o suprafaţă de
cultură, ca mărime, în funcţie necesarul de seminţe (apreciind o producţie la hectar de
400-500 kg). se aplică lucrări de îngrijire pentru combaterea buruienilor, iar la începutul
înfloririi se elimină din lan plantele necorespunzătoare. Când 50-60% din capsulele
situate la partea inferioară au atins maturitatea deplină, plantele se taie, se leagă în snopi
mici şi se aşează în glugi pentru uscare. Apoi snopii se treieră în câmp, cu combina
pentru a se evita pierderile de seminţe prin transport.
 2.9. FAMILIA SOLANACEAE
2.9.1. ATROPA BELLADONNA ( Mătrăguna )

Importanţă
Mătrăguna este o valoroasă plantă medicinală cultivată pentru rădăcini (Radix
belladonea), frunze (Folia belladonea) şi planta întreagă (Herba belladonea) din care se
extrag alcaloizi: atropină, hiosciamină, beladonină şi scopolamină în proporţie de 0,3 –
1,6 % din drogul uscat. Drogul fiind foarte toxic poate fi folosit numai în farmacii pentru
preparate galenice (tincturi, extracte) sau în fabrici pentru medicamente, pentru preparate
tipizate (Bergonul, Distonocalm etc). Rădăcinile trebuie să conţină 0,45 % alcaloizi totali,
iar frunzele 0,3 %. Frunzele mai intră în componenţa unor amestecuri utilizate sub formă
de ţigări în tratamentul astmei, iar fructele sunt folosite la extragerea unui colorant verde
utilizat în pictură.
Alcaloizii esenţiali sunt utilizaţi la prepararea diferitelor medicamente sedative,
ale stărilor spastice, enterocolite spastice, hipersecreţiilor digestive şi bronşite, stări
asmatice, parkinsonism etc.
Dat fiind efectul midriatic al atropinei, este utilizată şi în oftalmologie pentru
diagnostic.
Asupra sistemului nervos central atropia exercită o acţiune calmantă, paralizantă,
dar în doze mari în caz de intoxicaţii efectul se inversează, apărând o excitaţie
psihomotrică.
Întrucât toate organele plantei sunt otrăvitoare, culturile de mătrăgună în
vegetaţie, cât şi ambalajele cu drog se vor marca cu semnul avertizor şi menţiunea
„plantă otrăvitoare”.

Biologie
Mătrăguna este o plantă robustă, perenă din familia Solanaceae, cu tulpina mult
ramificată, la bază lemnoasă, înaltă până la 2 m. Creşte spontan în pădurile umbroase,
prin poieni, în regiunile muntoase. În cultură se află soiul De Vrancea.
 Rădăcina este pivotantă în primul an de vegetaţie apoi din rizomul gros, cilindric,
se ramifică numeroase rădăcini lungi până la 1 m. Tulpina erectă, verde sau murdar
roşcat-violetă, ramificată, glandulos păroasă în partea superioară, înaltă de la 50 – 150
(200) cm. Frunzele alterne la bază şi opuse în partea superioară, ovate, alungit – ovate sau
eliptice, cu marginea întreagă, glabre sau cu peri foarte răzleţi, peţiol scurt sau aproape
sesile.

Florile sunt brun – violete sau brun – purpurii, solitare, rar câte două, prinse la
subsuoara frunzelor, atârnă ca nişte clopoţei, cu pediceli de 1 – 1,5 cm glandulos
pubescenţi; caliciu persistent, din 5 sepale cu vârful oval ascuţit, glandulos pubescente.
Corola campanulat tubuloasă, gamopetală.
Înfloreşte în perioada iunie – august – septembrie. Fructul este o bacă puţin
turtită, la maturitate neagră, lucioasă, cu numeroase seminţe brune, reniforme.
Ecologie
 Mătrăguna este o plantă iubitoare de căldură.
Temperatura. Seminţele încep să germineze la temperatura minimă de 5–
6oC. Plantele tinere rezistă până la -3 oC iar partea aeriană e distrusă de temperaturile
scăzute de -4 – -5oC. În cursul vegetaţiei plantele cresc şi se dezvoltă bine, având totodată
şi un conţinut ridicat în alcaloizi la temperaturi medii ridicate cuprinse între 23 şi 26 oC.
Peste iarnă, partea subterană rezistă la geruri până la – 30oC dacă terenul este acoperit cu
zăpadă; în caz contrar cultura este rărită şi chiar distrusă la temperaturi de – 10 oC. De-a
lungul perioadei de vegetaţie de 120 – 140 de zile necesită circa 2000 oC.
Umiditatea. Mătrăguna este pretenţioasă, atât faţă de umiditatea atmosferică cât şi
faţă de cea a solului, fără a fi însă în exces, caz în care se influenţează negativ acumularea
alcaloizilor. În condiţii de secetă, plantele ramifică puternic, iar frunzele rămân mici în
detrimentul masei vegetative.
Lumina intensă favorizează acumularea alcaloizilor, în timp ce umbrirea
favorizează producţia de frunze.
Solurile. Preferă solurile profunde, fertile, bogate în humus, bine aerate cum ar fi
luncile afânate care se încălzesc repede şi cu pânza de apă freatică la adâncime.
Se vor evita solurile grele, acide, compacte, expuse la curenţi reci şi în care
stagnează apa.
Tehnologia de cultivare
Rotaţia. Deşi este plantă perenă, în cultură se menţine numai doi ani. Din al
treilea an de cultură, aceasta începe să se rărească ca urmarea putreziri totale sau parţiale
a rădăcinilor, apar plante bolnave, debile şi astfel producţia scade foarte mult.
Dintre premergătoare cele mai potrivite sunt culturile care părăsesc terenul
devreme cum sunt: borceagurile, culturile pentru masă verde, leguminoasele, cerealele de
toamnă, precum şi culturile prăşitoare timpurii fertilizate cu gunoi de grajd
Pentru mătrăgună, terenul care urmează a fi însămânţat trebuie să fie curat de
buruieni. Se vor evita ca premergătoare plante din aceeaşi familie botanică deoarece pot
avea boi şi dăunători comuni. Pe acelaşi teren mătrăguna nu poate reveni decât după un
interval de 5 – 6 ani.
Lucrările solului. Pregătirea terenului vizează o mobilizare profundă a solului, la
25 – 30 cm, specifică rădăcinoaselor perene şi un pat germinativ bine mărunţit.
 Fertilizarea. Se aplică 20 – 40 t/ha gunoi de grajd, împreună cu 40 – 50 kg de
fosfor şi potasiu administrat la arătura de bază şi 50 – 60 kg/ha azot. Primăvara, asigură
producţii mari şi un conţinut ridicat în principii activi.
Sămânţa şi semănatul. Mătrăguna se înmulţeşte prin seminţe şi mai rar prin butaşi
de rădăcină. Se recomandă însămânţarea directă în câmp în perioada 20 octombrie – 10
noiembrie, la distanţa de 60 cm între rânduri şi adâncimea de 1 – 2 cm. Sunt necesare 8 –
10 kg sămânţă/ha.
Semănatul primăvara este riscant din următoarele motive:
 Seminţele nu beneficiază de umiditatea acumulată în sol în timpul iernii;
fiind însămânţate superficial, adesea nu găsesc umiditatea necesară pentru
germinare.
 Umiditatea insuficientă şi întârzierea frecventă a semănatului creează un
interval mult prelungit de la semănat la răsărire, interval în care terenul
este invadat de buruieni.
 Insuficienţa în perioada de iarnă se pare că reprezintă un fenomen care
stimulează procesul de germinare.
Înmulţirea prin răsad realizează producţii mai scăzute datorită faptului că metoda
nu asigură o plantaţie încheiată. Golurile sunt datorate sistemului radicular pivotant al
mătrăgunei care nu permit prinderea rapidă a răsadului. Grăbirea germinaţiei s-a obţinut
prin tratarea seminţelor cu giberelină în concentraţie de 0,02 % timp 24 ore.
Lucrări de îngrijire. După răsărirea plantelor, în primăvară se execută o praşilă
mecanică, superficială. Răritul la 10 cm pe rând sau prin buchetare, lăsând buchete de 10
cm lungime la distanţa de 20 cm între ele, se execută atunci când plantele au 4 – 5 frunze.
În continuare se execută 2 – 3 praşile mecanice, însoţite de 1 – 2 praşile manuale
pe rând. După ultima recoltă, de toamnă, este bine să se execute o lucrare cu cultivatorul,
cu care ocazie se face o uşoară muşuroire a rădăcinilor pentru protecţia gerului din timpul
iernii.
În anii următori se menţine curat de buruieni prin praşile, ocazie cu care se
administrează îngrăşăminte chimice câte 30 – 50 kg/ha N, P, K.
 Dintre boli tot mai frecvent s-a observat atacul viruşilor şi al microplasmelor care
se manifestă prin mozaicarea, deformarea frunzelor, chircirea şi piticarea plantelor,
pentru care se recomandă respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultivare.
Dintre dăunători cel mai frecvent şi mai periculos este puricele mătrăgunei
(ephithrix atropae). El apare timpuriu când produce pagube mari la plantele tinere şi
continuă atacul pe toată perioada de vară. În urma atacului, frunzele rămân ciuruite de
perforaţii mărunte. Combaterea dăunătorului se face prin aplicarea de tratamente cu
Lindatox 3PP sau Duplitox 5 + 3 PP în doze de 25 – 30 kg/ha sau prin stropiri cu Nogos
100 CE 0,1 %, Diazinon 60 CE 0,1%.
Larvele viermilor sârmă (Agriotes spp) produc pagube în culturile de mătrăgună
din anul I, atacă rădăcinile tinere. Pentru evitarea atacului, solul se tratează toamna,
înainte de efectuarea arăturii sau la pregătirea patului germinativ, cu Lindatox 3pp în
cantitate de 40 kg/ha. În ultimul timp s-a observat că mătrăguna este atacată şi de
gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata). Pentru combatere se recomandă
tratamentul cu Decis EC 0,3 %, Nogos 10 CE 0,1 % etc.
În zonele cu ierni aspre se recomandă acoperirea culturii cu 15 – 30 t/ha paie
tocate, material care se înlătură primăvara prin grăpări perpendiculare pe direcţia
rândurilor.
Recoltarea. Practic se pot valorifica toate organele plantelor.
În primul an se recomandă numai recoltarea frunzelor în 2 – 3 reprize când
acestea au ajuns la completa dezvoltare, respectiv la începutul înfloritului care la noi
corespunde cu luna august, iar toamna cosirea herbei, numai dacă aceasta poate fi
valorificată.
Începând cu anul al doilea se recoltează alternativ. Prima recoltă de frunze se face
la data îmbobocitului (luna iunie), urmată de recoltarea herbei la înflorire, prin cosire la
10 – 15 cm de sol, urmează o nouă recoltare a frunzelor, când acestea au ajuns la o
dezvoltare completă, după care la înflorit se va recolta din nou herba, rezultând deci patru
recolte care asigură producţii de materie primă şi alcaloizi mult superioare recoltării
numai a frunzelor.
O cultură de mătrăgună durează de regulă 2 ani, maxim 4 ani. În ultimul an, după
ultima recoltare de herba, se vor recolta rădăcinile cu plugul, se spală, se elimină cele cu
diametru sub 10 cm şi se despică în două cele cu diametrul de peste 30 cm, după care se
taie în segmente de 10 cm şi se usucă. Uscarea drogului se face la umbră sau la
temperatura de 55 – 60 oC.
Producţia de drog uscat este de 7 – 70 q/ha folia în primul an, de 30 – 35 q/ha
herba plus folia în anii următori, respectiv 8 – 10 q/ha radix la desfiinţarea culturii.

2.10. FAMILIA PAPAVERACEAE

2.10.1. CHELIDONIUM MAJUS ( Rostopasca )

Importanţă
Rostopasca s-a luat în cultură pentru partea aeriană, putându-se folosi întreaga
plantă (aeriană şi subterană), şi partea subterană (incluzând rizomi şi rădăcini), care
conţin alcaloizi (0,1-1,0% în părţile aeriene şi 0,2-2% în rădăcini), mai importante fiind
protopina, sparteina, chelidonina, homochelidonina. Este plantă toxică.
Alcaloizii chelidonina şi homochelidonina au acţiune sedativă şi narcotică asupra
centrilor nervoşi superiori (similară morfinei), chelidonina are acţiune antispastică (ca şi
papaverina, fiind însă mai puţin toxică). Acţiunea complexului de alcaloizi din rostopască
este narcotică, spasmolitică şi antibiotică. Intră în compoziţia ceaiului hepatic, în
produsul farmaceutic Nervocalm. Fiind plantă toxică, se foloseşte cu precauţie, deoarece
poate produce intoxicaţii. Se foloseşte şi în tratarea negilor, nu se aplică pe plăgi
deschise.
Biologie
Rostopasca este o plantă perenă, erbacee, în sol prezintă un rizom (până la 10 cm
lungime şi 2 cm grosime) ramificat şi numeroase rădăcini.
 Tulpina este erectă de 50 - 100 cm înălţime, frunzele sunt imparipenate, florile se
compun din două sepale, patru petale galbene, numeroase stamine.
Fructul este o capsulă silicviformă multispermă. Seminţele sunt ovoide cu
lungimea de cca. 1,5 mm.
Toate părţile plantei conţin un suc lăptos galben portocaliu.
În timpul înfloritului se recoltează ramurile şi tulpinile tinere. După tăierea
latexului se întăreşte şi se colorează în brun - portocaliu închis. Mirosul produsului este
neplăcut, iritant iar gustul amărui.
Ecologie
Are cerinţe moderate faţă de climă. O cerinţă ecologică importantă a acestei
plante este evitarea luminii directe. Pretinde solurile care au suficientă materie organică şi
umiditate, însă poate valorifica şi solurile nisipoase.

Tehnologia de cultivare
Rostopasca, se cultivă în afara asolamentului urmând după premergătoare care
pregătesc terenul devreme şi îl lasă curat de buruieni. Pregătirea terenului v-a începe
imediat după recoltarea plantei premergătoare printr-o arătură bine mărunţită, efectuată la
22-25 cm adâncime. Până la însămânţare terenul v-a fi menţinut curat de buruieni prin
discuiri repetate.
 Rostopasca se înmulţeşte prin semănat direct folosind semănătorile cerealiere,
bine etanşe, prevăzută cu distribuitori pentru seminţe mici şi limitatori pentru adâncime.
Epoca optimă este în luna noiembrie. Pentru un hectar sunt suficiente 4-5 kg de sămânţă
care se seamănă în rânduri la 50-60 cm, iar aceasta se încorporează la cel mult 0,5-1 cm
adâncime.
Recoltarea, în primul an de cultură se obţine o recoltă iar în anii următori 2 recolte
de herba. Recoltarea se face în faza de înflorire a plantelor prin tăierea cu secera sub locul
de ramificare a tulpinii. După curăţirea de impurităţi iarba se poate usca uşor în orice
spaţiu curat şi aerat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Constantinescu D. Gr., Elena Buruiană, – Să ne cunoaştem plantele medicinale,

Ed. Medicală, Bucureşti – 1986
2. Gheorghe Bîlteanu – Plante medicinale şi aromatice, Ed. Ceres, Bucureşti – 2001
3. Munteanu L. – Plante medicinale şi aromatice cultivate în România – Ed. Dacia,
Cluj-Napoca – 1990