1.

Cunoaşterea şi valorificarea plantelor medicinale

1.1. Noţiuni introductive, istoric

În funcţie de compoziţia şi de utilitatea lor pentru om plantele se împart în mai

multe categorii: cereale, plante tehnice, legume, oleaginoase, horticole, medicinale,
aromatice, silvice etc. Plantele medicinale reprezintă acele organisme vegetale care
datorită conţinutului lor în anumite principii active sunt utilizate în tratamentul unor
boli la om şi animale. Si unele plante aromatice conţin substanţe utilizate în
terapeutică, particularitatea lor de bază fiind însă sinteza de uleiuri volatile, fapt pentru
care sunt folosite şi în industria alimentară şi cosmetică.
Se pare că omul a cunoscut încă de la apariţia lui pe Pământ efectul tămăduitor
al organelor unor plante. Au fost identificate resturi de seminţe de chimion încă din
neolitic. Au fost descoperite o serie de vestigii ale civilizaţiilor sumeriană şi asiro-
babiloniană din care rezultă că acum 7 - 8 mii de ani erau bine cunoscute anumite
plante medicinale şi aromatice şi efectele lor la om. Unele papirusuri egiptene vechi de
5 - 6 mii de ani conţin numeroase reţete pe bază de plante şi arată că egiptenii utilizau
mult coriandrul şi ricinul. Asirobabilonienii au înfiinţat chiar o grădină cu plante
medicinale şi aromatice la Ninive şi au elaborat un fel de dicţionar al acestora cu vreo
5 milenii î.Ch. Sunt de asemenea dovezi înscrise pe tăbliţe din lut, că ei cultivau macul
în jurul anilor 2700 î. Ch. Inscripţiile şi manuscrisele diverse rămase de pe urma
civilizaţiilor chineze indiene, iudaice etc, atestă faptul că în medicina antică se
cunoştea şi utiliza un număr impresionant de plante medicinale. Treptat însă
cunoştinţele despre efectul tămăduitor al unor plante încape pe mâna conducătorului
religios al tribului sau comunităţii umane care, pentru a-şi spori autoritatea asupra
semenilor lui, apelează la utilizarea acestora în cadrul unor ritualuri pline de mister, în
care latura mistică îşi avea partea ei de contribuţie.
Cunoştinţele de fitoterapie se dezvoltă puternic în vremea civilizaţiilor greacă şi
romană, iar unele plante medicinale şi aromatice încep să fie cultivate. Astfel,
Hipocrates (460 – 377 î.e.n) - părintele medicinii, a descris în cărţile sale 236 plante
medicinale, împreună cu o serie de sfaturi de natură profilactică şi de igienă. El este de
asemenea cel care a răspândit un concept promovat de Asklepios şi anume: "întâi
cuvântul, apoi planta şi la urmă cuţitul”, ceea ce ar însemna că un bolnav trebuie să
beneficieze mai întâi de psihoterapie, apoi de fitoterapie şi de abia în cele din urmă de
chirurgie, dacă celelalte proceduri nu dau rezultate. Iată un concept valabil în linii mari
şi astăzi, între timp chimioterapia interferându-se cu fitoterapia în tratamentul unor
boli.
În antichitatea greacă, Dioscaride (sec. I e.n.) considerat părintele
farmacognoziei, descrie în lucrarea sa "De materia medica" 500 de droguri de natură
vegetală, minerala şi animală, iar în cea romană - Plinius cel Bătrân (24 - 79 e.n) în
lucrarea "Historia naturalis" descrie 250 de droguri de natură vegetală. În aceeaşi
perioadă, Columella, unul dintre agronomii importanţi ai vremii, prezintă în lucrările
lui o serie de cunoştinţe referitoare la cultura unor plante medicinale ca şofranul, iarba
mare, cânepa etc.
Alături de vraci, careau continuat şi continuă să aibe rolul lor în terapia pe bază
de plante medicinale, în epoca medievală mănăstirile au reprezentat "focarele" de
cultură care au avut în preocupare inclusiv cunoaşterea, cultivarea şi folosirea plantelor
medicinale ca leacuri pentru unele boli la om.
Denumirea de principiu activ a fost se pare introdusă în secolul al XVI-lea de

1
medicul elveţian Paracelsus, care înţelegea prin acest termen esenţa, "sufletul
plantelor". Bazele fitochimiei sunt puse în primul deceniu al secolului al XlX-lea odată
cu izolarea morfinei din mac.
Si la noi în ţară au fost utilizate plantele medicinale şi aromatice încă din cele
mai vechi timpuri. În vechea Dacie, preoţii şi unii vraci din popor cunoşteau şi utilizau
diverse leacuri provenite din plante. Cucerirea Daciei de către romani a contribuit şi la
răspândirea cunoştinţelor de fitoterapie ale civilizaţiilor greceşti şi romane, care s-au
îngemănat cu cele locale. În perioada invaziei popoarelor migratoare peste teritoriul
românesc, interesul pentru cunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale a fost unul mai
scăzut. Aceste preocupări aveau să fie reluate în secolul al XVII-lea. În 1695 se
înfiinţează Spitalul Colţea din Bucureşti, care avea şi o farmacie unde se găseau
"ierburi de leac". În 1735 se înfiinţează Spitalul Pantelimon (lângă Bucureşti), care era
prevăzut şi cu o spiţerie, care trebuia să fie deservită de un bun cunoscător al
ierburilor. În 1862 a fost editată prima Farmacopee Română, în care figurau 109
produse farmaceutice indigene. În 1884 dr. Z. Petrescu se înscrie cu lucrarea
"Elemente -de terapeutică şi materie medicală" pentru obţinerea unui premiu al
Academiei Române, despre care D. Brândză, în raportul elaborat în acest scop, aprecia
"că eprima carte completă cu rezultate ştiinţifice originale asupra terapeuticii şi
materiei medicale, scrisă în limba românească". În 1904 se înfiinţează la Cluj o
Staţiune de plante medicinale, care pare să fie prima de acest gen din lume. În aceeaşi
perioadă se înmulţesc lucrările care se ocupă de plantele medicinale şi virtuţile lor
terapeutice publicate de către Brândză, Grecescu, Leon, Panţu. În perioada inter- şi
postbelică învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică de profil şi-au câştigat rolul şi
locul cuvenite între celelalte domenii ale activităţii umane.
Succesele înregistrate în domeniul chimiei de sinteză şi posibilitatea obţinerii pe
această cale a unei game largi de medicamente, au determinat pentru o bună perioadă
de timp din secolul XX un interes mai scăzut pentru plantele medicinale. S-a constatat
însă treptat că medicamentele de sinteză pot avea uneori efecte secundare nedorite, că
acţiunea lor farmacologică este în anumite cazuri sub nivelul medicamentelor
naturale, sau că efectul farmacologic este legat în unele situaţii de un fitocomplex şi nu
de o substanţă sau alta. Aşa se face că în ultimele două decenii s-a înregistrat o
reconsiderare a plantelor medicinale şi virtuţilor lor terapeutice, ceea ce nu înseamnă
că se va renunţa la medicamente de de sinteză.

1.2. Utilizarea florei spontane şi a culturilor de plante medicinale pentru

obţinerea de material vegetal de uz farmaceutic
Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi cel mai important furnizor de materii
vegetale de uz medical l-a constituit flora spontană. Treptat însă, pe măsura formării şi
dezvoltării industriei farmaceutice, au crescut solicitările de materii prime pentru
producerea de medicamente de natură vegetală. S-a recurs astfel la preluarea în cultură
şi ameliorarea unor specii de plante medicinale.
Condiţiile pedo-climatice din România favorizează dezvoltarea unul bogat fond
floristic. Se apreciază că din cele peste 3400 de specii de plante identificate pe
teritoriul României, peste 700 pot fi incluse în categoria celor medicinale şi aromatice .
Acum mai bine de 3 decenii a fost promovat un program amplu de cercetare
vizând cartarea plantelor medicinale din România, menit totodată să evidenţieze
variaţiile conţinutului de principii active funcţie de zona de răspândire, cantităţile de
materie primă furnizate de diverse specii, care sunt speciile ce ar urma să fie protejate

2
datorită unei exploatări neraţionale etc.
Deşi recoltarea materialului vegetal din flora spontană, prezintă unele
dezavantaje, ea continuă să fie practicată datorită faptului că nu toate plantele
medicinale pot fi cultivate, iar uneori nevoile de materii prime dintr-o specie sau alta
să fie mici şi să nu merite un asemenea efort. Dintre aceste dezavantaje menţionăm:
- randamentul la recoltare poate fi redus din cauza densităţii scăzute a plantelor în
diverse bazine naturale;
- anumite specii cresc pe terenuri greu accesibile, ceea ce face dificilă recoltarea
lor;
- nu poate fi exercitat un control asupra profesionalismului culegătorilor, în
sensul respectării momentului optim de recoltare, a modului de conservare a
materialului vegetal etc, ceea ce poate influenţa sensibil calitatea drogului;
- uneori distanţele de la locurile de unde sunt recoltate plantele până la centrele
de achiziţie sunt mari, fapt ce poate contribui la creşterea preţului de cost al
produselor obţinute;
- cantităţile de material biologic furnizate de flora spontană sunt influenţate de
condiţiile climatice, fiinddeci necontrolabile, nesigure;
- recoltarea neraţională a unor specii, mai ales a celor cu înmulţire vegetativă,
poate conduce la epuizarea bazinelor lor naturale şi chiar la punerea în pericol a
existenţei lor în flora spontană etc.
Pentru evitarea unora din neajunsurile menţionate, dar şi pentru acoperirea
necesarului mereu în creştere a materialului vegetal solicitat de industria de profil, în
cazul unor specii medicinale şi aromatice s-a recurs la preluarea lor în cultură şi la
ameliorarea acestora sub diverse aspecte.
Avantajele culturilor de plante medicinale sunt evidente:
- obţinerea unor cantităţi incomparabil mai mari de material vegetal la unitatea
de suprafaţă datorită densităţii sporite a plantelor, biomasei lor superioare,
fertilizării culturilor etc;
- se asigură obţinerea unui material biologic uniform din punct de vedere genetic
şi un drog de calitate;
- se evită impurificarea materialului vegetal recoltat cu alte specii asemănătoare,
fenomen posibil în condiţiile recoltării din flora spontană;
- în cultură plantele pot fi irigate în caz de secetă, momentul optim de recoltare
poate fi mai uşor stabilit şi respectat, iar recoltarea poate fi mecanizată;
- întregul proces de recoltare, transport, uscare şi condiţionare a materialului
vegetal se simplifică, evitându-se mai uşor degradarea acestuia;
- prin cultivarea unor plante medicinale adecvate pot fi valorificate terenuri în
pantă sau improprii pentru alte culturi;
- se asigură obţinerea de material vegetal la unele plante exotice (care pot fi
cultivate în condiţiile pedo-climatice din ţara noastră), sau la plante ocrotite prin
lege etc.
Si în cazul cultivării plantelor medicinale şl aromatice există unele limite, dintre
care menţionăm:
- nu toate plantele medicinale pot fi introduse din flora spontană în cultură,
datorită cerinţelor lor ecologice, care în unele cazuri nu pot fi reproduse în
cultură; numărul de plante medicinale cultivate este mult mai mic decât al celor
solicitate pe piaţa de profil;
- trecerea în cultură a unor plante medicinale se soldează uneori cu pierderea sau

3
 reducerea capacităţii de biosinteză a principiilor active specifice, ceea ce
impune eforturi serioase de ameliorare a lor;
- pentru creşterea cantităţii de biomasă se apelează la fertilizarea cu îngrăşăminte
minerale, iar monocultura atrage după sine proliferarea unor boli şi dăunători
specifici, ceea ce impune folosirea de pesticide etc, contraindicate pentru
obţinerea unui drog de calitate;
- pentru unele specii ca Usnea barbata, Viscum album, Dryopteris filix mas şi
altele, cultura nu e rentabilă etc.
Se apreciază că din cele cca 130 specii de plante medicinale solicitate pe piaţă,
în jur de 60 au fost preluate în cultură. În cazul unora, cum ar fi: macul, valeriana,
feniculul, chimionul, muşeţelul, menta, lavanda, laurul, anghinarea, jaleşul, degeţelul
roşu şi lânos, etc, suprafeţele cultivate sunt importante. La toate speciile cultivate s-au
elaborat tehnologii de cultură adecvate, folosindu-se diverse metode de ameliorare, la
majoritatea speciilor cultivate s-au obţinut soiuri productive care valorifică superior
anumite condiţii pedo-climatice. În ultimele 3 decenii succesele din domeniul
culturilor "in vitro" au avut un impact deosebit şi asupra plantelor medicinale, prin:
elaborarea unor tehnologii de micropropagare şi producere a materialului săditor,
izolarea de noi genotipuri prin specularea variabilităţii somaclonale, obţinerea de
principii active pe căi neconvenţionale (culturi de calus, de celule în suspensie, bio-
transformarea), obţinerea şi fuziunea de protoplaşti etc.

1.3. Recoltarea, sortarea, uscarea, condiţionarea şi conservarea

materialului vegetal
a) Recoltarea plantelor medicinale sau a unor organe ale acestora (rădăcini,
frunze, flori, fructe, seminţe) la momentul optim este o operaţiune extrem de
importantă pentru obţinerea unui drog de calitate. Evident că în acest sens fiecare
specie are momentul sau momentele ei optime. Totuşi sunt câteva aspecte generale de
care trebuie ţinut cont.
Recoltarea trebuie efectuată în etapa ontogenetică în care planta (sau organul
care ne interesează la aceasta) înregistrează cel mai înalt nivel al principiilor active
specifice. Acest conţinut este puternic influenţat de o serie de factori de ordin
geografic, edafic şi climatic: latitudine, altitudine, temperatură, umiditate, insolaţie,
momentul din zi în care se face recoltarea etc. De aceea, pentru fiecare zonă în care
este răspândită sau cultivată o plantă medicinală sau aromatică trebuie întreprinse
studii asupra dinamicii sezoniere şi diurne a conţinutului de principii active, în
vederea stabilirii momentului când valorile acestuia sunt maxime. În partea aeriană a
plantelor, de exemplu, cantitatea cea mai mare de principii active se înregistrează de
regulă, în perioada lor de înflorire, în părţile subterane - toamna sau primăvara, iar în
fructe şi seminţe - în apropierea maturităţii depline. În cazul speciilor perene, nivelul
cel mai ridicat în principii active este atins când plantele ajung la o anumită vârstă
(măsurata în ani). Sunt situaţii când unele specii prezint două maxime anuale ale
principiilor active (de exemplu - Vinca minor). În acest caz se pot face două recoltări,
sau se alege acel maxim în care şi producţia de biomasă este ridicată, pentru ca
randamentul să fie mare. La multe specii medicinale recoltarea se face în orele amiezii.
La altele, printre oare şi plantele aromatice (la care temperaturile ridicate din timpul
zilei contribuie la volatilizarea uleiurilor eterice), recoltarea se face dimineaţa. Trebuie
avut grijă de asemenea ca înaintea recoltării să existe o perioadă minimă de 3 zile cu

4
timp frumos, lipsit de precipitaţii. Materialul vegetal recoltat nu trebuie stivuit în
grămezi mari pentru a nu facilita anumite procese enzimatice care să contribuie la
degradarea lui.
b) Sortarea materialului vegetal recoltat presupune înlăturarea din acesta a
plantelor care nu aparţin speciei în cauză, a impurităţilor de orice natură (pământ, nisip
etc), a organelor bolnave sau brunificate.
c) Uscarea materialului vegetal este, ca şi recoltarea, o operaţie de care depinde
în mare măsură calitatea drogului obţinut. Ea trebuie să asigure stoparea cât mai rapidă
a proceselor vitale, a enzimelor de hidroliză, oxidare etc, care pot contribui la
degradarea componenţilor din celulă, inclusiv a principiilor active.
Cel mai frecvent se recurge la uscarea naturală, care se poate realiza la soare
pentru rizomi, rădăcini, flori albe, fructe şi seminţe şi la umbră pentru partea aeriană a
plantelor şi florile colorate. Materialul vegetal trebuie aşezat în straturi subţiri şi ferit
de umezeală. O bună uscare naturală se realizează în şoproane, sau în poduri bine
aerisite (acoperite cu tablă, care asigură o temperatură crescută în pod), materialul
biologic fiind depus pe rame cu sită de nylon, aşezate pe mai multe nivele. Pentru
uşurarea procesului de uscare, organele cu diametru mai mare (rădăcini, rizomi,
tulpini) se secţionează în fâşii înguste.
Uscarea artificială este de dorit, pentru că ea se realizează într-un timp
incomparabil mai scurt, dar presupune cheltuieli importante. În acest caz se folosesc
diverse sisteme (tunel, rotative cu rame, benzi rulante), cu ventilarea aerului cald la 40
- 50°C pentru cele mai multe plante (mai rar 60 - 70°C), şi la 30 - 35°C pentru plantele
aromatice. (Pentru plantele aromatice se pare că cel mai bun randament se obţine prin
extracţia uleiurilor volatile din materialul vegetal proaspăt, cu ajutorul unor instalaţii
mobile deplasate în zona de cultivare).
O uscare bună presupune păstrarea culorii iniţiale a organelor recoltate.
Frunzele, de exemplu, trebuie să rămână verzi. Sunt însă situaţii când unele produse
vegetale de uz farmaceutic sunt supuse proceselor de fermentaţie - cum e cazul
frunzelor de ceai chinezesc, a fructelor de vanilie, a rădăcinilor de ghinţură etc, în
urma cărora acestea îşi schimbă culoarea şi capătă un miros plăcut. În cursul
procesului de uscare, la unele plante se pot produce anumite transformări de substanţe.
Bunăoară, hio-sclamina la mătrăgună se poate schimba în atropină, proteinele se pot
coagula, uleiurile volatile se pot transforma în rezine etc.
Uscarea se poate realiza şi în vid, în instalaţii speciale de vidare, procedeu
indicat pentru plantele aromatice, care asigură o calitate foarte bună a materialului
vegetal. Cele mai bune rezultate se obţin prin liofilizare (apa fiind eliminată din
ţesuturi prin sublimare), caz în care materialul vegetal se supune la temperaturi scăzute
de -20, - 80°C (care determină transformarea apei din ţesuturi în cristale fine) şi apoi
creşterea treptată a temperaturii sub vid la +10, +20°C. Procesul este însă extrem de
costisitor şi este folosit pentru conservarea unor tulpini de bacterii şi ciuperci, a
plasmei şi hormonilor etc.
Randamentul la uscare diferă funcţie de organ, fiind cuprins între 15 - 20% în
cazul frunzelor, între 25 - 40% în cazul organelor subterane, până la 80-90% în fructe
şi seminţe.
d) Condiţionarea materialului vegetal constă în înlăturarea porţiunilor
degradate în timpul uscării şi a eventualelor impurităţi până la asigurarea purităţii
cerute de către Farmacopee şi normele interne pentru un anumit produs. Cel mai
adesea operaţiunea se face manual, mai ales pentru frunze şi flori. Pentru fructe şi

5
seminţe se folosesc selectoare speciale, care asigură şi sortarea lor după dimensiuni.
Condiţionarea resupune şi tocarea (pulverizarea) materialului vegetal cu ajutorul unor
mori speciale şi aducerea lui la un anumit grad de mărunţire, la o anumită mărime,
operaţiune care asigură şi omogenizarea produsului. Fiecare produs este apoi ambalat
conform unor standarde specifice în saci din hârtie sau pânză, saltele din pânză, lăzi,
baloturi presate etc, care sunt etichetate şi ştampilate. Pe etichete sunt inscripţionate
denumirea populară şi ştiinţifică a produsului vegetali în ce constă acesta (rădăcini,
frunze, flori etc), greutatea, adresa firmei furnizoare, numărul autorizaţiei de
funcţionare, certificatul de calitate a produsului etc. De regulă, pentru determinarea
ştiinţifică se foloseşte o nomenclatură binară în limba latină, în care primul cuvânt
indică genul sau/şi specia (la genitiv) de la care provine produsul vegetal, iar ultimul
cuvânt (la nominativ) indică organul plantei. De exemplu, (după CIULEI et al. 1993):
- Digitalis purpurea folium - pentru frunze de Digitalis purpurea (degeţel
purpuriu)
- Hyperici herba - partea aeriană la Hypericum perforatum (pojarniţă -
sunătoare)
- Sophorae flos - flori de Sophora japonica (salcâm japonez)
- Rubi idaei fructus - fructe de Rubus idaeus (coacăz negru)
- Valerianae rhizoma - rizomi de Valeriana officinalis (valeriană)
- Viburni cortex - scoarţă de Viburnum opulus (călin)
- Althaeae radix - rădăcină de Althaea officinalis (nalbă mare)
- Scillae bulbus - bulbi de Scilla maritima (viorele)
- Aconiti tuber - tuberculi de Aconitum napellus (omag)
- Lini semen - seminţe de Linum usitatissimum (in) etc.
e) Conservarea materialului vegetal trebuie să respecte anumite condiţii pentru
păstrarea calităţii acestuia. Depozitele în care se ţin aceste produse trebuie să fie bine
igienizate, uscate, aerisit cu iluminare indirectă, ca temperatură şi umiditate
controlate, să fie protejate de insecte şi rozătoare etc. Nerespectarea acestor condiţii
pot favoriza fie continuarea proceselor de hidro Liză din materialul vegetal, fie
contaminarea lai cu germeni bacterieni şi fungici etc, care contribuie la degradarea
drogului, la deprecierea lui calitativă.

2. Clasificarea plantelor. Elemente de chemotaxonomie

În funcţiede anumite criterii, produsele vegetate sunt clasificate astfel:
1. clasificarea taxonomică recurge la apartenenţa plantelor la un anumit grup
taxonomic, funcţie de care ele au anumite particularităţi morfo-fiziologice
şi chimice;
2. clasificarea morfologică recurge la gruparea produselor vegetale funcţie de
organul utilizat (rădăcină, rizom, frunze, flori, seminţe etc);
3. clasificarea farmacodinamică - ţine seamă de acţiunea farmacodinamică a
produsului vegetal şi utilizarea lui în fitoterapie;
4. clasificarea chimică - este cea mai modernă şi larg utilizată şi se bazează pe
structura chimică a principiilor active şi pe originea lor biosintetică
(CIULEI et al., 1993).
În taxonomia plantelor criteriile principale de departajare a lor sunt de natură
morfologică şi anatomică. Pe măsură ce s-au făcut progrese în cunoaşterea compoziţiei
chimice a plantelor s-a constatat că anumitor genuri şi specii le sunt caracteristice
grupe de substanţe. Treptat "caracterele chimice" au devenit criterii în departajarea

6
unor organisme vegetale, au contribuit la stabilirea exacta a apartenenţei unor taxoni,
la conturarea conceptului de chemotaxonomie. Acest domeniu s-a dezvoltat continuu
din anii 1960, datorită progreselor înregistrate de metodele de cercetare biochimică:
cromatografia pe hârtie, pe strat subţire, cromatografia în stare gazoasă etc.
Chemotaxonomia a permis atât stabilirea gradului de înrudire între specii, cât
şiidentificarea unor surse noi de principii active şi valorificarea lor. Astfel, dacă la o
specie aparţinând la un anumit gen se descoperea unele substanţe biologic active,
devenea posibil ca aceste substanţe să fie prezente şi la alte specii ale aceluiaşi gen. S-
a constatat, de exemplu, că rădăcinile de Valeriana officinalis conţin principii cu efect
sedativ şi s-a presupus că şi specia înrudită cu ea - V. wallichii, ar putea conţine astfel
de substanţe, fapt ce s-a confirmat apoi. Un exemplu asemănător îl reprezintă
Rauwolfia serpentina (originară din sud-estul Asiei), la care s-a descoperit alcaloidul
hipotensiv rezerpina, pentru ca mai apoi investigaţiile chemotaxonomice să descopere
acest alcaloid şi la specii înrudite din zone îndepărtate geografic, R. vomitoria (Africa
ecuatorială) şi R. canescens (America centrală). Prin urmare, Chemotaxonomia se
constituie, din acest punct de vedere într-o bună ipoteză de lucru.
Totodată, aşa cum s-a mai menţionat, datele de chemotaxonomie s-au constituit
în argumente în plus pentru stabilirea poziţiei sistematice a unor specii. Un exemplu îl
reprezintă răspândirea alcaloizilor izochinoleinici la anumite grupe de plante şi anume:
prezenţa alcaloizilor benzil-izochinoleinici la ordinele Ranales, Papaverales,
Leguminosales, Geraniales, Rutales, Myrtales, Plumbaginales; a alcaloizilor aporfinici
la Ord. Ranales, Aristolochiales, Papaverales, Rutales, Rhamnales, Plumbaginales; a
alcaloizilor protoberberinici la Ranales, Papaverales, Rutales şi Tubiflores; a
alcaloizilor morfinanici la Ranales şi Papaverales.
Din păcate însă, doar cca 10% din aproximativ 250.000 specii de angiosperme
au fost analizate chimic, astfel încât este necesar un imens efort de cercetare pentru
stabilirea relaţiilor dintre diversele organisme vegetale în funcţie de compoziţia lor
chimică. În acest sens, de mare utilitate ar fi identificarea de metode simple şi rapide
pentru scriningul chimic al unui mare număr de plante.
Speciilor de plante şi animale le este caracteristică existenţa în populaţiile lor a
unor diferenţieri morfo-fiziologice şi biochimice, cu determinism genetic - un anumit
polimorfism. Totodată în cadrul unor specii s-au conturat rase geografice şi ecologice -
fenomen denumit politipism. Pentru definirea unei unităţi taxonomice pe baza unor
caractere chimice bine precizate se foloseşte termenul de chemotaxon. Dacă
particularităţile chimice ale unei plante sunt datorate anumitor condiţii ecologice, se
vorbeşte de chemodeme (rase chimice). Exemplele sunt numeroase. La cimbru
(Thymus vulgaris) s-au identificat 6 chemodeme, funcţie de conţinutul în anumiţi
compuşi ai uleiului volatil: 1) cu cineol; 2) cu timol şi carvacrol; 3) cu trans-4-tuianol;
4) cu linalol; 5) cu -terpinol; 6) cu geraniol. Un alt exemplu îl reprezintă Withania
somnifera, specie căreia îi sunt specifice unele lactone steroidice, denumite
withanolide (withanolidele D, E, F, G, Y; withaferina A, witanona etc). În cadrul
speciei s-au izolat 3 chemotipuri: chemotipul I - la care predomină withaferina A; II -la
care predomină withanolida D şi HI - la care predomină witha-nolidele E şi G. Din
încrucişarea chemotipurilor I cu III s-au obţinut hibrizi cu withanolida D - specifică
chemotipului II, dar absentă la chemotinurile I şi III. Existenţa chemotaxonilor ridică
şi o problemă de ordin general biologic şi anume aceea a apariţiei lor. Probabil că ei
sunt rezultatul unor mutaţii care au determinat schimbări ale unor căi metabolice şi ale
sistemelor enzimatice corespunzătoare, schimbări care au fost promovate în anumite

7
condiţii de mediu.
Din raţiuni de ordin practic, chemotaxonomia s-a fundamentat pe produşii
metabolici de interes farmaceutic: alcaloizii, steroizii, flavonele, uleiurile eterice, acizii
graşi etc. În prezent se consideră că la elucidarea unor probleme de ordin chemo-
taxonomic s-ar impune şi studiul relaţiilor dintre metaboliţii secundari şi cei primari.
Iată-ne confruntaţi cu o nouă problemă, aceea a metabolismului primar şi
secundar la plante. Deşi considerăm că această delimitare (clasificare) este una
arbitrară, fiecare substanţă din organism având un rol bine precizat în economia
acestuia - rol care nouă poate să ne scape, pentru că în practică se operează cu aceşti
doi termeni trebuie să ştim semnificaţia dată lor. Prin metabolism primar sau de bază,
se înţelege totalitatea reacţiilor biochimice (metabolice) celulare comune sau apropiate
la toate organismele, reacţii care asigură menţinerea vieţii, desfăşurarea proceselor de
creştere şi dezvoltare a organismelor. În categoria metaboliţilor primari sunt incluse:
glucidele, aminoacizii, acizii nucleici, proteinele, enzimele. Metabolismul secundar
cuprinde acele reacţii metabolice oare diferenţiază grupele de organisme între ele.
Metaboliţii secundari au următoarele particularităţi:
- sunt răspândiţi la un număr limitat de organisme şi variază de la o specie la
alta;
- nu sunt indispensabili pentru funcţionarea celulei şi nu se constituie în surse
energetice celulare;
- sunt sintetizaţi în anumite etape ontogenetice ale organismelor;
- faţă de metaboliţii primari, care se transformă continuu, cei secundari sunt
scoşi din circulaţie şi se depun în diverse organe.
Nu trebuie înţeles ca între cele două tipuri de metabolism există bariere, că ele nu
au legătură între ele. Metaboliţii secundari derivă totuşi din cei primari, unele enzime
sunt comune, sinteza lor e controlată genetic etc. Dacă într-o anumită perioadă
metaboliţii secundari erau consideraţi produşi de deşeu, în prezent se apreciază că şi ei
sunt supuşi unei anumite dinamici de formare şi degradare ca şi metaboliţii primari.
În legătură cu metaboliţii secundari s-au făcut următoarele constatări:
- biosinteza lor are loc în anumite ţesuturi şi organe;
- ei sunt depozitaţi întotdeauna la aceeaşi plantă în acelaşi organ;
- de la locul de biosinteză sunt transportaţi la locul de depozitare sau degradare
prin vasele liberiene (cei formaţi în partea aeriană) şi vasele lemnoase (cei
formaţi în rădăcini);
- metaboliţii secundari pot suferi modificări chimice pe parcursul translocării lor
.
3. Vacuomul celular

3.1. Structură, origine, evoluţie în ontogeneză, funcţii

Vacuolele sunt incluziunile apoase din citoplasma celulelor vegetale. Denumirea
le-a fost dată de DUJARDIN (în 1841), iar ansamblul acestora în celule poartă numele
de aparat vacuolar sau vacuom. Vacuolele pot ocupa până la 80-90% din volumul
celulelor definitive şi sunt delimitate de citoplasmă printr-o membrană lipoproteică
simplă denumită tonoplast. Această membrană asigură transportul de substanţe între
citoplasmă şi vacuole, se constituie într-un fel de filtru care selectează moleculele
care intră şi ies din vacuolă. În celulele meristematice vacuolele sunt de mici
dimensiuni şi au un indice de refracţie asemănător citoplasmei, ceea ce le face mai
greu de observat la microscop. De aceea, pentru evidenţierea lor se recurge la

8
colorarea cu aşa numiţii coloranţi vitali (roşu neutru sau albastru de cresyl), reţinuţi
selectiv de către vacuole, coloranţi care nu afectează viabilitatea celulelor. Sucul
vacuolar conţine, pe lângă apă, diverse substanţe, cum ar fi: acizi organici, aminoacizi,
glucide simple şi polizaharide, proteine, mucilagii, heterozide, ioni etc.
În celulele nediferenţiate, vacuolele tinere (provacuole), care provin dintr-o
zonă specializată a reticulului endoplasmatic, formează în citoplasmă o reţea de tuburi
lungi, ramificate (trabecule) cu diametrul de 0,1 µm. Provacuolele conţin hidrolaze.
Fragmentarea acestor tuburi şi pătrunderea apei în pungile care se formează asigură
constituirea unor cavităţi globuloase sau filamentoase, ce pot fi observate şi la
microscopul fotonic. Aceste mici vacuole cresc progresiv, ajung să se atingă unele de
altele şi fuzionează, formând o vacuolă mare, unică, iar citoplasma este împinsă spre
periferia celulei, (TOMA şi NIŢĂ, 1995; TOMA, 2002). În procesul de trecere de la
celule în stare meristematică la celule specializate, vacuolele cresc în dimensiuni, iar
numărul lor se reduce până când se ajunge la o singură vacuolă mare. În cazul
dediferenţierii celulelor şi revenirii la starea meristematică, procesul este invers,
vacuolele fragmentându-se şi reducându-şi dimensiunile pe parcursul diviziunilor
succesive.
În vacuolele plantelor se produc unele activităţi litice (datorită fructozidazelor,
proteazelor şi esterazelor) care fac să fie asimilate oarecum cu lizozomii din celulele
animale. Prezenţa diferitelor substanţe şi ioni în vacuole face ca sucul vacuolar să aibă
o anumită concentraţie. În condiţii obişnuite de viaţă are loc pătrunderea apei în
vacuole, mărirea volumului acestora şi reducerea concentraţiei sucului vacuolar.
Acestei presiuni i se opune contra-presiunea exercitată de peretele celular, turgescenţa.
Dacă o celulă este plasată într-un mediu hipotonic, apa pătrunde în vacuole şi pereţii
acestora se extind la maximum, iar dacă este pusă într-un mediu hipertonic, atunci
vacuola îşi reduce volumul prin pierderea unei anumite cantităţi de apă, antrenând în
retragere şi citoplasma, care se desprinde de peretele celulei (are loc plasmoliza
celulelor, fenomen reversibil). Prin intermediul vacuolelor deci, celulele plantelor îşi
reglează presiunea osmotică, ale cărei valori oscilează în mod normal între 2 şi 20 de
atmosfere, dar poate atinge şi valori de 100 atmosfere în cazul plantelor halofite.
Vacuolele controlează mişcările de închidere şi deschidere ale stomatelor. Datorită
creşterii presiunii osmotice din timpul zilei, celulele componente se deformează şi
stomatele se deschid, iar noaptea – ca urmare a reducerii presiunii osmotice aceleaşi
celule se apropie şi stomata se închide. Variaţiile de presiune osmotică determină de
asemenea mişcările nictinastice, precum închiderea şi deschiderea florilor, replierea
frunzelor etc. Vacuolele au totodată rol în reglarea pH-ului şi menţinerea echilibrului
hidric şi hormonal al celulelor şi plantelor, rol de digestie şi depozitare a unor
substanţe, în detoxifierea (stocarea unor compuşi cu efect toxic pentru celulă), în
protecţia plantelor (datorită unor produşi „de deşeu” prezenţi în vacuole, de tipul
alcaloizilor, heterozidelor, taninurilor etc, care sunt toxice sau dezagreabile pentru
animale), (TOMA, 2002).

3.2. Conţinutul sucului vacuolar

Compoziţia chimică a sucului vacuolar este una complexă, variază funcţie de
specie, tipul de celulă şi starea fiziologică a plantei şi este reprezentată, pe lângă apă -
care deţine cea mai mare pondere, de substanţe diverse, de tipul acizilor organici,
aminoacizilor oligo- şi polizaharidelor, proteinelor şi glicoproteinelor, mucilagiilor,
heterozidelor, ionilor minerali (K+, Na+, Mg++, Ca++, Cl-, NO3- ) etc. În sucul vacuolar

9
se găsesc o serie de săruri ale acizilor minerali de tipul clorurilor, fosfaţilor, azotaţilor,
sulfaţilor etc. Unii din compuşii prezenţi în sucul vacuolar din celule sunt intermediari
ai metabolismului „primar”, alţii provin din metabolismul „secundar”. În prima
categorie intră unii acizi din ciclul lui Krebs, cum ar fi: citric, izocitric, ascorbic,
malic, tartric, malonic, oxalic etc, din care ultimii doi cu efect toxic pentru celule.
Toxicitatea acidului oxalic este anulată prin transformarea lui în oxalat de calciu sau
potasiu insolubil şi depunerea în vacuolă, unde cristalizează în diferite forme (cristale
izolate, cristale alungite dispuse în fascicule sau snopi, cristale compuse dispuse în
rozete, druze sau ursini, nisip cristalin), aceste forme de cristalizare servind la
identificarea microscopică a plantelor ce intră în compoziţia unor produse medicinale.
În sucul vacuolar se găsesc şi unele glucide, care nu se constituie în general în rezerve
nutritive pentru plante, cum ar fi: pentoze (arabinoza, xiloza), hexoze (glucoza,
fructoza, ramnoza), dizaharide (zaharoza, ca la sfecla şi trestia de zahăr), trizaharide
(gentianoza), polizaharide solubile (inulina, ca la topinambur); sau polioli (inositolul)
- compuşi înrudiţi cu glucidele. În aceeaşi categorie, a produşilor metabolismului
„primar”, în vacuole intră şi unii aminoacizi, dar şi proteine care, în general se găsesc
în cantităţi mici în celulele adulte şi în cantităţi mari în vacuolele seminţelor.
Din categoria compuşilor rezultaţi în metabolismul „secundar”, în vacuole sunt
prezente diverse heterozide, alcaloizi, antibiotice, fitoncide etc. Vom prezenta pe scurt
unele informaţii despre heterozide şi alcaloizi, pe care le vom dezvolta în capitolul
următor.
Heterozidele sunt constituite dintr-o parte glucidică şi una neglucidică – aglicon
sau genină, şi au fost cunoscute mult timp sub denumirea de glicozide sau glucozide.
Prin hidroliză acidă sau sub acţiunea unor enzime specifice (care se află în alt
compartiment celular), heterozidele se desfac în părţile lor componente. Este un aspect
practic important, care impune inactivarea acestor enzime în momentul recoltării şi
condiţionării plantelor medicinale, pentru a nu degrada heterozidele şi a deprecia
calitatea materialului biologic. În mod obişnuit, inactivarea se produce prin uscarea
plantelor. După natura agliconului , heterozidele au fost clasificate astfel (după
TAMAŞ, 1999):
- Heterozidele cianhidrinei. Agliconul acestor heterozide este reprezentat de
cianhidrina benzaldehidei şi din această categorie face parte amigdalina. Această
heterozidă este specifică seminţelor de migdale amare (şi sub acţiunea emulsinei se
desface în glucoză, aldehidă benzoică şi acid cianhidric, aldehida dând gustul şi
mirosul caracteristice), dar şi în seminţele altor specii de Rosaceae precum caisul,
prunul etc.;
- Tioheterozidele. Denumirea le vine de la prezenţa sulfului în moleculă, cea mai
cunoscută fiind sinigrina, caracteristică seminţelor de muştar negru, dar prezentă şi la
alte crucifere. Prin descompunerea sinigrinei, sub acţiunea enzimei specifice
(mirozinaza), rezultă izotiocianat de alil (sau ulei de muştar), glucoză şi sulfat acid de
potasiu. Prin zdrobirea seminţelor de muştar, enzima intră în contact cu substratul şi
eliberează uleiul de muştar, care are acţiune revulsivă, însuşire pe care se bazează
folosirea cataplasmelor din făina de muştar pentru reumatism şi dureri musculare.
- Heterozidele flavonoidice. Sunt heterozide cu largă răspândire în lumea plantelor, în
toate organele acestora, care au ca aglicon un flavonoid, dintre care mai frecvente sunt
quercetolul, kempferolul şi apigenina. Agliconii flavonoidici sunt formaţi din două
nuclee aromatice, legate printr-o unitate C3. Sunt cunoscute şi sub numele de pigmenţii
galbeni ai plantelor, dând culoare florilor unor plante. Au rol protector împotriva

10
radiaţiilor UV şi totodată contribuie prin culoarea dată florilor la atragerea insectelor şi
implicit la polenizarea acestora. Un exemplu de flavonoid este rutozidul, prezent în
butonii florali ai salcâmului japonez (Sophora japonica), care în combinaţie cu
vitamina C stau la baza Tarosinului. Flavonoidele au, printre altele, rol în reglarea
permebilităţii capilarelor sanguine şi le sporesc rezistenţa.
- Heterozidele antocianidinelor, antocianozidele sau antocianii. Sunt pigmenţi
prezenţi în vacuole, care în funcţie de pH-ul din acestea, dau culoarea roşie (pH acid),
violetă (pH neutru) sau albastră (pH alcalin) unor flori şi fructe şi au rol de protecţie
faţă de radiaţiile UV. Aceste heterozide au, cel mai frecvent, ca aglicon
pelargonidolul, cianidolul şi delfinidolul. Unii antociani sunt folosiţi pentru reglarea
permeabilităţii capilarelor, în accidentele vasculare de la nivelul retinei, pentru
adaptarea la întuneric a ochiului etc, alţii ca şi coloranţi alimentari. O categorie aparte
printre antocianozide o constituie betacianinele sau betainele, care au în molecula lor
azot, şi sunt răspândite doar printre speciile de Centrosperme.
- Heterozidele aromatice prezintă ca aglicon un nucleu aromatic, precum saligenina
(alcoolul salicilic) în cazul salicinei din scoarţa de salcie (cu acţiune antiinflamatoare,
febrifugă şi antireumatică), sau hidrochinona în cazul arbutozidei din frunzele de
strugurele ursului sau de merişor (cu efect dezinfectant al căilor uro-genitale).
- Heterozidele cumarinelor. În cazul acestui tip de heterozide, agliconul este constituit
de o cumarină (nume derivat de la Coumaruna odorata, specie care trăieşte în
America de Sud, din care s-a extras prima dată acest compus) sau lactona acidului
cumaric. Cumarinele au efect antiinflamator şi de tonifiant al venelor, fiind compuşi
specifici unor plante din familiile Apiaceae, Rutaceae (umbeliferona) şi Solanaceae
(scopoletina). Alte exemple de cumarine sunt esculina (heterozida esculentinei) din
scoarţa de castan sălbatic, sau fraxina (heterozida fraxetinei) din frunzele de frasin.
Prin adiţia unui nucleu furanic la nucleul benzenic al cumarinei se formează
furanocumarinele de tipul bergaptenului, xantotoxinei şi psoralenului etc, compuşi
răspândiţi la Apiaceae.
- Heterozidele naftochinonei. Sunt heterozide care au ca aglicon un nucleu 1,4-
naftochinonic sau 1,4-naftohidrochinonic. În această categorie intră juglona, prezentă
în pericarpul şi foliolele de nuc, sau droserona prezentă în frunzele de roua cerului
(substanţă cu acţiune antispastică, antitusivă şi antimicrobiană).
- Heterozidele antachinonice. Numele le este dat de agliconul specific acestora, care
este antrachinona. O heterozidă foarte cunoscută de acest tip, folosită la colorarea în
roşu a ţesăturilor, este alizarina din rădăcinile de roibă (Rubia tinctorum). Datorită
acţiunii lor laxative şi purgative, în terapeutică se folosesc unele heterozide prezente în
scoarţa de cruşin, în rizomii de revent şi foile de siminichie.
- Saponozidele triterpenice poartă acest nume datorită proprietăţii lor de a forma prin
agitare spumă cu apa şi de la faptul că sunt heterozide ale unor acizi triterpenici. Au ca
aglicon un nucleu sterolic cu 30 atomi de carbon. Unele saponozide au efect
expectorant sau depurativ, altele au acţiune antiinflamatoare sau anabolizantă. Sunt
capabile să producă hemoliza globulelor roşii din sânge. Sunt compuşi toxici pentru
animalele cu sânge rece, mai ales pentru moluşte. Aceste heterozide pot fi întâlnite la
unele specii ca: săpunariţa, ciuboţica cucului, în seminţele de castan sălbatic, în
rădăcinile de ginseng etc. Având efect tensioactiv, intră în compoziţia pastelor de dinţi
şi şampoanelor şi a detergenţilor pentru ţesături fine.
- Saponinele steroidice. Agliconii acestor heterozide au un nucleu sterolic format din
27 atomi de carbon, fiind derivaţi ai ciclopentanoperhidrofenantrenului. Sunt compuşi

11
mai frecvent întâlniţi la specii din familiile Liliaceae, Dioscoreaceae şi
Amaryllidaceae şi au efect antiinflamator. Agliconii acestor saponine sunt folosiţi la
semisinteza de hormoni steroizi şi corticosteroizi. În categoria saponinelor steroidice
intră şi heterozidele cardiotonice prezente în unele specii de Digitalis.
- Taninurile sunt compuşi de natură polifenolică, capabile să denatureze proteinele. Ele
pot deriva din acidul galic – taninuri galice şi din condensarea catechinei – taninuri
catechice. Taninurile sunt cunoscute din vechime ca substanţe folosite în tăbăcirea
pieilor de animale, au gust astringent, în combinaţie cu clorura ferică dau culoare
albastră sau verde, precipită proteinele. Sunt substanţe specifice unor produse vegetale
precum scoarţa de stejar, frunzele de ceai chinezesc, fructele de afin, rădăcinile de
cerenţel. Sunt folosite în produse cu acţiune cicatrizantă, hemostatică şi antidiareică.
Dintre produşii secundari de metabolism prezenţi în vacuole fac parte şi
alcaloizii, substanţe ciclice azotate, cu caracter bazic, care se formează în plante din
aminoacizi sau derivaţi ai acestora şi care prezintă acţiune farmacodinamică puternică
şi variată. Despre alcaloizi , ca şi despre unele substanţe prezentate anterior, ne vom
ocupa în detaliu în capitolul ce urmează.

4. Principalele clase de principii active din plante şi efectele lor terapeutice

4.1. Glucidele
În cadrul fotosintezei rezultă ca produs de bază fructoza, sub forma ei esterificată
(fructozo-6-fosfat), care apoi poate fi transformată în oze mai simple, sau cu moleculă
mare. Deşi fructoza este produsul primar al fotosintezei, ea se găseşte, în general, în
cantităţi mici în plante, deoarece imediat după formare se transformă prin izomerizare
în glucoză. Fructozo-6-fosfatul (esterul Neuberg) dă naştere glucozo-6-fosfatului
(esterul Robinson). Ozele au ca grupare specifică gruparea carbonil, care în funcţie de
tipul acesteia - aldehidică sau cetonică, formează aldoze sau cetoze, aldozele fiind mai
reactive ca cetozele. În funcţie de orientarea în spaţiu a hidroxilului din poziţia C 5,
ozele pot fi de tip D şi L, în natură fiind răspândite formele dextrogire şi foarte rar
întâlnite formele levogire.
Din legarea eterică a mai multor oze rezultă combinaţii glicozidice. Natură
glucidică au şi poliuronidele, care au în molecula lor acizii uronici - în special acizii
glucuronic şi galacturonic. Poliuronidele sunt amestecuri complexe de hexozani,
pentozani cu glucuronani şi galacturonani, la care pot adera şi acizii pectici. În
literatura de profil se întâlnesc termenii de oligo-zaharide sau oligoholozide, formate
din 2-10 monomeri, şi polizaharide sau poliholozide - care conţin peste 10 monomeri.
Oligozaharidele formează prin hidroliză numai oze. Poliholozidele pot fi omogene -
când în urma hidrolizei formează numai oze, şi mixte (poliuronide) - caz în care la
hidroliză generează şi acizi uronici.
Glucidele reprezintă cca 50% din substanţa uscată a organismelor vegetale, ele
având rol plastic (structural), energetic şi de rezervă în plante.
Unele oze sunt folosite în scop terapeutic şi diagnostic. Astfel, D (+) xiloza, care
se elimină prin urină aproape nemodificată, poate fi utilizată în controlul resorbţiei la
nivelul intestinului subţire. În scop diagnostic poate fi folosită şi D(+) glucoza, ca
energizant la efort, pentru hrănirea parenterală prin perfuzii cu soluţii 5%, în
tratamentul şocului hipoglicemic, edemului cerebral şi pulmonar, ca edulcorant şi
adjuvant etc. Şi D (+) fructoza are utilizări asemănătoare, fiind mai uşor metabolizată
ca glucoza, folosită ca hepatoprotector (în intoxicaţii hepatice, come hepatice şi
alcoolice, hipoglicemie), ca edulcorant pentru diabetici etc.

12
 În terapeutică se folosesc unii polioli, care nu sunt oze, dar provin din reducerea
lor. D (-) manitolul este frecvent întâlnit la alge şi ciuperci, dar şi la unele plantele
superioare din fam. Scrophulariaceae şi Oleaceae. Nu este metabolizat de organismul
uman, fiind utilizat ca laxativ, dar şi în scop diagnostic pentru explorarea funcţiei
renale. D (-) sorbitolul poate fi întâlnit în fructele de scoruş (Sorbus aucuparia) şi de
păducel (Crataegus oxyacantha). ca şi în fructele unor Rosaceae. Este folosit ca
edulcorant pentru diabetici şi ca un produs uşor laxativ. D-xilitolul, este un poliol
obţinut din reducerea xilozei şi din prelucrarea lemnului, fiind considerat cel mai
convenabil edulcorant pentru diabetici, folosit şi în fabricarea gumei de mestecat (nu
este degradat de enzimele mucoasei bucale şi deci nu poate genera carii dentare).

Mana este un produs glucidic rezultat din incizarea scoarţei de mojdrean

(Fraxinus oranus), specie de origine mediteraneană, care creşte şi la noi în sudul
Dobrogei. Se practică incizii transversale repetate, între vârsta de 8 şi 20 de ani a
copacului, într-un sezon obţinându-se 0,5 - 2 gr mană/arbore. Din incizie se scurge un
suc vâscos, brun, cu gust amărui, care în contact cu aerul devine o substanţă albă,
cristalină, cu gust dulce. Această mană conţine până la 90% D-manitol, dar şi glucoză,
fructoză, stachioză etc. Se amestecă în lapte şi se foloseşte ca laxativ la copii. Din
mană se obţine D-manitolul natural.

Mierea (mel depuratum) este un produs elaborat de albine din nectarul cules din
diverse flori şi depozitat în aparatul lor digestiv, unde zaharoza din nectar suferă o
hidroliză enzimatică datorită invertazei, cu formarea de glucoză şi fructoză. Acest
zahăr invertit este preluat de albinele lucrătoare de la cele culegătoare şi prelucrat în
continuare prin secreţia glandelor lor faringiene şi sub acţiunea catalazei o parte din
glucoza se transformă în acid gluconic, fapt ce asigură mierii rezistenţă la păstrare în
timp. Picăturile de miere sunt depuse în fagure, iar după cca 8-10 zile în care continuă
să fie supusă transformărilor enzimatice, este căpăcită pentru a o feri de contactul cu
vaporii de apă. Mierea este un lichid vâscos, limpede, de culoare ce variază de la
galben la roşcat închis - funcţie de flora vizitată de albine, cu gust foarte dulce şi
aromat. Datorită conţinutului ei în glucoză, cu timpul mierea cristalizează în vasul în
care este depozitată, un indiciu că ea este naturală. Compoziţia chimică a mierii
variază în funcţie de sursa de nectar, dar în linii mari ea conţine cca 17-18% apă, 70-
75% glucide reducătoare, 1,3 - 1,7% glucide nereducătoare, precum şi cantităţi mai
mici de gume, dextrine, săruri minerale, proteine, acizi organici, vitamina C, enzime,
hormoni, aminoacizi etc.
Apiterapia a devenit în ultimele decenii un domeniu distinct al terapiei naturiste,
existând o multitudine de preparate obţinute din produsele apicole. Sunt utilizate cu
succes soluţii de miere de albine sub formă de aerosoli pentru tratarea sinuzitelor,
rinitelor, faringitelor şi laringitelor, sau în aplicaţii locale pentru tratarea rănilor, a
stomatitelor etc. Mierea are calităţi imunostimulatoare, bactericide, antiinflamatoare,
expectorante, sedative, analgezice etc. Efectele mierii ţin şi de flora de la care a fost
recoltat nectarul. Astfel, pentru efectul sedativ este indicată mierea de tei, pentru cel
analgezic, antispetic şi calmant - cea de mentă, pentru efectul expectorant şi diuretic -
mierea de trifoi, pentru efectul antiseptic şi antiinflamator - mierea de conifere etc.

Amidonul (amylum)
Amidonul se află în ţesuturile vegetale sub formă granulară şi reprezintă un

13
produs de polimerizare, mai întâi a glucozei în maltoză şi apoi a maltozei în amidon.
La monocotiledonate, produsul primar al fotosintezei se transformă în zaharoză, care
este transportată în organele de rezervă unde se va transforma în produs de rezervă. La
dicotiledonate, glucoza rezultată din fotosinteză se transformă mai întâi într-un amidon
de tranziţie în cloroplaste (cu nivel mai scăzut de polimerizare), care în timpul nopţii
este transformat în zaharoză, care la rândul ei va fi mobilizată spre organele de rezervă
unde va fi transformată în amidon de rezervă. Granula de amidon este constituită din
amiloză (în zona centrală) - care reprezintă cca 15 - 20% din volumul ei şi din
amilopectină (la exterior), care reprezintă cca 80 - 85% din granulă. Amiloza este un
polimer al maltozei cu legături glicozidice de tipul 1,4-, iar în amilopectină legăturile
dintre monomeri sunt de tip 1,4- (maltoză) şi de tip 1,6--glicozidice (izomaltoză).
Amidonul este insolubil în apă rece, dar solubil în apă fierbinte. Prin tratare cu
iod, amiloza se colorează în albastru închis, iar amilopectina în roz-violaceu. Amiloza
se poate separa de amilopectină prin dizolvarea în apă fierbinte a amidonului şi
fracţionarea cu n-butanol. Farmacopeea română a oficializat amidonul extras din
cariopsele de grâu şi porumb şi din tuberculii de cartof.
Amidonul este folosit ca produs dietetic şi mucilaginos, în tratamentul rănilor cu
secreţii abundente datorită capacităţii lui de absorbţie, ca bază în prepararea pulberilor
cu efect antiinflamator în pediatrie (absorbţia transpiraţiei şi secreţiilor din pliurile
pielii la copiii mici), ca liant sau dezagregant în industria farmaceutică, pentru
obţinerea glucozei, etilenglicolilor şi dextrinelor, la semisinteza hidroxietilamidonului
(ca înlocuitor de plasmă) etc.

Dextranii
Sunt produşi de polimerizare ai glucozei sau zaharozei (prin intervenţia
dextranzaharazei) rezultaţi din activitatea unor bacterii din genurile Leuconostoc şi
Acetobacter, sau ale unor ciuperci din genul Aspergillus. Energia necesară pentru
polimerizarea glucozei provine din scindarea zaharozei. Dextranii au o catenă
principală care reprezintă cca 90% din macromoleculă, în care monomerii (glucoza)
se leagă între ei prin legături l,6 -glicozidice şi ramificaţii catenare (cca 10% din
total) în care legăturile dintre moleculele de glucoză sunt de tipul l, 2-, 1,3- sau l,4-
. Cu cât greutatea moleculară a dextranilor este mai mare şi solubilitatea lor scade. Ei
sunt produşi prin cultivarea bacteriilor menţionate pe soluţii de zaharoză şi sunt izolaţi
din mediul de cultură prin precipitare cu metanol. În practică sunt folosiţi dextrani cu
greutate moleculară cuprinsă între 40.000 şi 75000 dal, dimensiuni care se asigură
prin degradarea lor hidrolitică.
Polimerii dextranici cu greutate moleculară între 40000 şi 70000 dal se folosesc
în cazul hemoragiilor, ca înlocuitori de plasmă. Prin tratarea dextranilor (de 20000 dal)
cu acid clorosulfonic se obţin dextransulfaţii, ce sunt folosiţi ca înlocuitori ai heparinei
(anticoagulanţi). În combinaţie cu epiclorhidrina sau diclorhidrina, dextranii formează
derivaţi (Sephadex) folosiţi ca filtre moleculare pentru separarea enzimelor,
proteinelor, glicoproteinelor.

Celuloza şi derivaţii de celuloză

Celuloza pură se obţine din produse vegetale (lemn, paie, vată etc) degresate cu
eter, apoi fierte cu hidroxid de sodiu 1% timp îndelungat pentru îndepărtarea
substanţelor liposolubile şi saponificabile. În industrie se folosesc soluţii alcaline de
bisulfit de sodiu şi prin autoclavare se degradează ligninele, apoi celuloza obţinută se

14
spală şi se usucă. Celuloza este formată din fibre ce conţin câteva sute de molecule de
glucoză. Aceste fibre au în jur de 1500 D şi se grupează câte 40-50 în formaţiuni
longitudinale ce ating cca 600 - 650 nm (cristalite). Aceste cristalite se asociază între
ele prin legături slabe şi lasă spaţii prin care poate pătrunde apa (apă de hidratare sau
de gonflare).
Pulberile de celuloză se folosesc în obţinerea unor preparate dermice ca produs
de bază. Aceste pulberi au o capacitate mai mare de absorbţie a secreţiilor
organismelor decât vata şi tifonul din bumbac. Prin eterificarea parţială a celulozei cu
alcoolul metilic se obţine metil-celuloza, folosită ca stabilizator pentru emulsii, ca liant
şi pentru creşterea vâscozităţii. În combinaţie cu acidul glicolic se formează
carboximetilceluloza folosită ca produs de emulsionare, ca excipient şi dezagregant.

4.2. Poliuronidele
Poliuronidele sunt poliholozide mixte, în compoziţia cărora intră alături de oze şi
acizii uronici. Ele sunt destul de răspândite în regnul vegetal, mai ales în cadrul
familiilor Malvaceae, Leguminoase, Rosaceae, Plantaginaceae şi Rutaceae, ca şi la
algele roşii şi brune. Au specificitate de specie şi de organ la diversele specii.
Poliuronidele sunt de 3 categorii: pectine, mucilagii şi gume.
Poliuronidele au o serie de particularităţi comune, ca:
- structură macromoleculară şi sunt de regulă amorfe;
- afinitate mare faţă de apă şi în combinaţie cu apa sau cu solvenţii
hidrofili formează soluţii coloidale (au capacitate de gonflare);
- nu reacţionează cu reactivii specifici ozelor şi nu au gustul dulce specific
acestora;
- sunt optic active, pot fi degradate enzimatic şi cu acizii precipită în
prezenţa acetonei, alcoolilor metilic şi etilic sau a acetatului de plumb
etc.
Pectinele au ca precursor glucoza, care prin izomerizare se transformă în
galactoză, apoi în galactani prin intermediul acidului glucuronic. Ele intră în alcătuirea
lamelei pectice dintre celule, sau a membranei celulare propriu-zise (ca proto-pectine
insolubile) sau în constituţia citoplasmei (ca pectine solubile). Pectinele sunt
poliforme, au o gr. mol. cuprinsă între 20000 şi 100000 D, acidul galacturonic
stabilind legături 1,4 -glicozidice. Ele se colorează în roşu cu soluţie amoniacală de
clorură de ruteniu şi în violet ou soluţie de orceină clorhidrică. Pectinele au efect
hemostatic şi de aceea se folosesc în obţinerea unor preparate care sporesc viteza de
coagulare a sângelui. În hemoptizii şi hemoragii sunt utilizate soluţii apoase injectabile
cu 1% pectine. Se mai folosesc în tratarea gastroenteritelor şi diareei, ca pansament
gastric etc.
Mucilagiile au în compoziţia lor galactani şi xilani sau amestecuri ale acestora.
Unele au în constituţia lor şi acizi uronici (ozuronice), altele nu (neozuronice). Au o
greutate moleculară ce oscilează între 5 x 104 şi 106 şi pot avea caracter acid (cele
ozuronice) şi neutru (cele neozuronice). Pot fi întâlnite în ţesuturi foarte diferite.
Astfel, la in şi gutui pot fi identificate în epidermă şi în tegumentul seminţelor, la nalbă
(Malva) în diverse parenchimuri, iar la nalba mare (Althaea) în parenchimul medular
al rizomilor. Având capacitate de gonflare, mucilagiile se folosesc pentru absorbţia
apei la nivel intestinal, unde activează şi peristaltismul. Unele mucilagii extrase din
alge marine sunt utilizate ca stabilizanţi şi gelifianţi în tehnica farmaceutică, iar în
bacteriologie la prepararea mediilor de cultură.

15
 Gumele apar în urma procesului denumit gomoză, în care are loc solubilizarea
treptată a membranei celulare, cu transformarea ei într-o masă gelatinoasă ce se umflă
în detrimentul spaţiului celular. Procesul de gelificare începe cu o celulă (în urma unei
înţepături, de exemplu), cuprinde apoi mai multe celule şi se extinde asupra unor zone
mari din ţesut. Unii autori consideră gomoza o reacţie de apărare a plantelor la factori
traumatizanţi externi. Gumele sunt amestecuri de polimeri cu grade diferite de
polimerizare provenite din degradarea lamelei pectice, a membranei celulozice şi
uneori a întregului conţinut celular. Se umflă în apă dizolvându-se parţial sau total,
dând caracter acid soluţiei. Sunt folosite în afecţiuni dermatologice, ca adjuvanţi în
practica farmaceutică şi în prepararea mediilor de cultură. În ultimii ani s-a constatat
că poliholozidele au efect imunomodulator.
În categoria poliuronidelor intră o serie de produse ca: guma arabică (exudat
natural al tulpinii unor specii africane de Acacia), guma tragacanta (produs de
exudaţie al unor specii de Astragalus, din Orientul Mijlociu), agar-agarul (obţinut prin
gelificarea decoctului de alge roşii ce trăiesc în mările şi oceanele din Extremul
Orient), carragenanul (obţinut din talul a două alge roşii ce vieţuiesc pe coastele
Americii de Sud şi respectiv a Marii Britanii şi Norvegiei), mucilagiile din rădăcinile
şi frunzele de nalbă mare (Althaea) din frunzele şi florile de nalbă (Malva silveatris,
M. neglecta, M. glabra), din florile de tei (Tilia cordata, T. platyphyllos, T.
tomentosa), din frunzele de podbal Tussilago farfara) şi de pătlagină (Plantago
lanceolata, P. media, P. major), florile de lumânărică (Verbascum sp.), poliholozidele
din lichenul renilor (Cetraria islandica) etc.

4.3. Heterozidele
Despre heterozide am prezentat deja unele informaţii în capitolul anterior, când
am discutat vacuomul celular. Vom relua subiectul, aducând o serie dedate
suplimentare asupra structurii, răspândirii lor în lumea plantelor şi folosirii acestora în
terapeutică. Heterozidele din plante au fost mult timp cunoscute şi sub denumirea de
glicozide şi sunt substanţe care au în structura lor o parte glucidică - care este
nespecifică şi una neglucidică - aglicon sau genol, care le conferă specificitatea
(activitatea). Heterozidele care au în structura lor glucoza se numesc glucozide, iar
cele la care partea glucidică este formată din alte oze se numeac glicozide. Legătura
intre glucid şi aglicon este de natură eterică. Orientarea oxidrilului glicozidic poate fi
de tip alfa (-glicozide) şi beta (-glicozide). Şi enzimele de hidroliză ale glicozidelor
sunt în consecinţă - şi -glicozidaze. Natura agliconului este diferită: de la substanţe
mai simple ca hidrochinona, la unele foarte complicate ca tigogenolul, de la nucleu
aromatic la nucleu alifatic.
Heterozidele sunt substanţe larg răspândite la plante, care nu au o anumită
localizare în plante. Aceste substanţe înregistrează şi variaţii cantitative foarte mari în
lumea vegetală, de la cantităţi foarte mici la coada şoricelului la cantităţi foarte mari în
rădăcinile de săpunariţă (Saponaria radix). De asemenea, unele plante conţin un singur
tip de heterozide (de exemplu, rutozida în florile de salcâm japonez), în timp ce altele
conţin mai multe tipuri (cum ar fi glicozidele cardiotonice, saponozidele şi
flavonozidele din frunzele de Digitalis).
În privinţa rolului heterozidelor în plantă se consideră: că unele ar reprezenta
produse de rezervă, că glicozidarea asigură solubilizarea unor metaboliţi cu caracter
lipofil, că ar determina stabilizarea unor substanţe labile din celule, sau că prin
glicozidare sunt neutralizate unele toxine celulare (de detoxifiere).

16
 Acţiunea heterozidelor în organismele animale şi la om depinde de natura
agliconului. Rolul glucidului din molecula lor este de a influenţa solubilitatea
heterozidei şi implicit absorbţia, biodisponibilitatea şi eliminarea lor din organism.
Una dintre cele mai răspândite glicozide care are ca aglicon hidrochinona este
arbutozida (hidrochinon-B-D-glucozida). Arbutozida şi alte glicozide care au ca
aglicon derivaţi ai hidrochinonei sunt întâlnite la specii din fam. Ericaceae,
Saxifragaceae şi Rosaceae. Merişorul (Vaccinium vitis idaea) conţine în frunzele lui
arbutozidă, metil-arbutozidă şi alte glicozide, precum şi acid ursolic, tanin,
flavonozide. Infuzia şi decoctul din frunzele de merişor sunt utilizate în bolile de
rinichi şi mai ales în infecţiile căilor urinare, datorită efectului antiseptic al
hidrochinonei, şi ca diuretic - datorită flavonozidelor. O compoziţie asemănătoare, şi
implicit efecte, au şi frunzele de strugurii ursului (Arctostaphylos uva-ursi), plantă care
la noi este ocrotită de lege, deoarece a fost exploatată iraţional în trecut. Frunzele de
afin (Vaccinium myrtillus - Ericaceae), conţin o glicozidă a acidului galic
galicneomirtilina, cu efect antidiabetic.
Alte glicozide au ca agliconi derivaţi ai acidului salicilic, cea mai cunoscută fiind
monotropitozida. Glicozidele salicilatului de metil sunt răspândite în scoarţa de
mesteacăn, plop şi salcie, în frunzele de plop, stejar şi cafea, în mugurii de plop, dar şi
în unele fructe ca fragi, zmeură, măcieşe etc. Mugurii de plop, de exemplu, conţin
heterozidele populozida si salicozida, dar şi unele flavone, rezine, etc şi sunt folosiţi
pentru efectul lor antiseptic şi diuretic.

4.4. Polifenolii sau derivaţii acizilor polifenolcarboxilici

Plecând de la acidul şikimic se ajunge la derivaţi acizi cu un număr diferit de
funcţii fenolice. În această categorie intră acizii cafeoil-chinici şi anume: acidul
criptoclorogenic, acizii neoclorogenici şi acizii izoclorogenici (dicafeoil-chinici).
Una dintre sursele importante de polifenoli este anghinarea (Cynara scolymus),
plantă de origine mediteraneană, care la noi poate fi întâlnită doar în cultură. Frunzele
de anghinare conţin ca polifenoli cinarina (acidul dicafeoil-chinic), acizi clorogenici,
flavonoide, tanin, lactone sescviterpenice şi cinaropicrină (care dă gustul amar
frunzelor) etc. Planta conţine labenzima - enzimă care determină coagularea laptelui.
Infuziile din frunze contribuie la reducerea lipidelor totale şi a colesterolului din sânge
(datorită cinarinei), au acţiune diuretică (datorită flavonelor), sunt folosite ca tonic
amar, în insuficienţe hepatice şi renale. Anghirolul este un medicament extras din
această plantă şi are efect hepatoprotector.

4.5. Cumarinele
Cumarinele sunt o clasă de principii active derivate din benzopiran, fiind -
benzo-pirone. Cumarinele au fost puse în evidenţă atât la plantele inferioare (alge,
ciuperci, licheni), cât şi la cele superioare (în special la familiile Umbeliferae,
Leguminosae, Labiatae, Rutaceae etc), ba chiar şi la unele animale (dafnii, de ex.).
Cumarinele au un miros caracteristic, aromat, unele fiind solubile în apă şi solvenţi
organici polari (cumarinele glicozidate), altele numai în solvenţi organici nepolari
(terpenil-cumarinele, furano-cumarinele). În plante, aceste substanţe par a avea rolul
de inhibitori ai germinaţiei seminţelor şi ai creşterii plantelor.
Această clasă de substanţe şi-a găsit mai recent utilizări. S-a observat mai întâi că
în zonele de preerie ale SUA şi Canadei, cornutele mari care se hrăneau cu trifoi roşu
conservat necorespunzător, manifestau în cazul rănirii sau operaţiilor chirurgicale

17
sângerare puternică. S-a constatat că substanţa anti-coagulantă era dicumarolul (produs
de fermentaţie al unor microorganisme ce se dezvoltă pe trifoi). Un medicament pe
bază de dicumarol se produce şi în România (Trombostop). Medicamentele
anticuagulante cumarinice nu se folosesc în primele 3 luni de sarcină la femei,
deoarece pot conduce la complicaţii tromboembolice.
Unele dintre cumarinele obţinute din trifoi şi lucernă au acţiune estrogenă. De
asemenea, derivaţii furanocumarinici (de tipul xantotoxinei) sunt folosiţi în preparate
cosmetice cu rol de protecţie a pielii la soare, dar care de fapt stimulează sinteza de
pigmenţi în piele şi bronzarea acesteia, (efect foto-sensibilizator). Acest efect al
furano-cumarinelor s-ar datora unei fotoreacţii între ele şi ADN. Derivaţii metoxilaţi şi
polihidroxilaţi ai cumarinelor absorb intens radiaţiile UV, constituind astfel un mijloc
de ecranare al acestora. Există deci o relaţie între structura cumarinelor şi acţiunea lor
biologică. Furano-cumarinele de tipul psoralenului şi bergaptenului s-au folosit şi se
mai folosesc uneori în realizarea de produse cosmetice pentru bronzat, speculându-se
capacitatea lor fotosensibilizatoare. Cumarina este un aromatizant de bază în tutunurile
fine. În experienţe pe animale s-a evidenţiat însă o acţiune hepatotoxică si chiar
cancerigenă a cumarinelor în stare pură, fapt ce a dus la interzicerea lor ca
aromatizante în produsele alimentare. Tot atât de adevărat este însă şi faptul că efectele
în stare pură ale unor substanţe nu se compară cu cele ale fitocomplexului existent în
plantele producătoare de cumarine, situaţie în care între diversele componente
biochimice apar reacţii sinergice sau antagonice. Dintre plantele care conţin cumarine
se folosesc herba de vinariţă şi virnanţ, frunzele de frasin florile de sulfină, rădăcinile
de angelică, rădăcinile de leuştean şi de păstârnac etc. Astfel, infuzia (5%) din partea
aeriană a vinariţei (Asperula odorata L.) este folosită ca sedativ antispastic, iar
extractul de vinariţă împreună cu cele de virnanţ (Ruta graveolens L.) se utilizează în
tratamentul tromboflebitelor şi varicelor; frunzele de frasin (Fraxinus excelsior L.) au
acţiune antireumatismală, diuretică, laxativă, analgezică, diaforetică etc; florile de
sulfină (Mellilothus officinalis L.) ca diuretic, antispastic în tratarea icterului, iar extern
ca antiinflamator; rădăcinile de angelică (Angelica archangelica L.) ca aromatizant,
carminativ, stomahic; rădăcinile de păstârnac (Pastinaca sativa L.) au proprietăţi
antispastice, hipotensive, diuretice, asigură vaso-dilataţia coronariană etc.

4.6. Flavonoidele
Flavonoidele sunt substanţe larg răspândite în lumea plantelor şi constituie o
parte din pigmenţii ce dau culoare florilor şi fructelor. Au fost identificate peste 500 de
flavonoide naturale, unele plante având specifică o anume flavonoidă, altele conţinând
mai multe. Ele au fost separate de polifenoli, cu care au mari asemănări fizico-chimice
şi fiziologice, datorită acţiunii lor farmacodinamice diferite. Ca structură chimică,
flavonoidele sunt derivaţi ai benzopiranului, care au legat în poziţia 2 un radical fenil
(flavone), sau în poziţia 3 (izoflavone). Diferenţele dintre diversele flavonoide,
constau în gradul de oxidare a ciclului piranic. Din acest punct de vedere există mai
multe tipuri de flavonoide ca: flavanone, calcone, flavanonoli, flavone, flavonoli (cei
mai răspândiţi la plante), catehine, izoflavone, biflavonoide, glicozide flavonice,
aurone, rotenoide, alcaloizi flavonici etc.
În privinţa rolului flavonoidelor în plante se consideră că ele ar fi un intermediar
în oxidarea acidului ascorbic, că ar proteja acidul ascorbic de oxidare; alţi autori au
observat că dimpotrivă, flavonele ar accelera acest proces în prezenţa ionilor de cupru.
Prin urmare ei ar fi implicaţi în procesele de oxido-reducere, constituindu-se într-un fel

18
de coenzime. Ele au de asemenea capacitatea de chelare a metalelor. Datorită trecerii
unor flavonoide în altele pe parcursul înfloririi unor plante sau chiar pe parcursul unei
zile, şi a prezenţei simultane în flori şi a antocianilor şi taninurilor catehice, are loc
schimbarea culorii acestora.
Epoca flavonoidelor a început în 1931 când A. Szent-Gyorgyi a izolat din coaja
de citrice, citrina, substanţă care avea să fie denumită vitamina P. În momentul de faţă
sunt cunoscute mai multe flavonoide de tipul vitaminei P, denumiţi factori P - sau
factori de permeabilitate printre care menţionăm: cvercetolul, rutozida, luteolina,
diosmina, leucoantocianii, esculetolul, catehina etc, substanţe care contribuie la
mărirea rezistenţei capilarelor sanguine şi prin aceasta împiedică hemoragiile.
Derivaţii flavonici sunt implicaţi în procesele de oxido-reducere celulară -
sistemele polifenoloxidazic şi peroxidazic. În plante, flavonele, reprezintă un
intermediar între apa oxigenată şi acidul ascorbic, (cu condiţia să aibă doi oxidrili
liberi în poziţia orto - pe nucleul fenolic), fiind sub acest aspect de cca 100 ori mai
active decât polifenolii corespunzători. Compusul flavonic trece în formă chinonică
sub acţiunea sistemului peroxid-peroxidază, care este redusă de către acidul ascorbic la
un derivat fenolic, vitamina C (ac. ascorbic), transformându-se în acid
dehidroascorbic. Există deci un sistem redox de tipul flavon-dihidroxil flavon -
dichinonă. S-a constatat de asemenea că flavonoidele potenţează acţiunea acidului
ascorbic şi protejează organismele de acţiunea nocivă a radiaţiilor.
S-a constatat că unele flavone au acţiune antibiotică şi antivirală. Izoflavonoidele
au acţiune estrogenă, insecticidă şi antifungică. Plantele din zonele tropicale care
conţin rotenoide sunt folosite ca otrăvuri pentru peşti şi insecte prin inhibarea
dehidrogenazei şi reducerea evidentă a oxigenului din organism.
Pterocarpanoidele sunt flavone care au acţiune antimicrobiană faţă de unii agenţi
fitopatogeni, fiind cunoscute de către fitopatologi şi ecologi sub denumirea de
fitoalexine.
Formele glicozidate de flavonoide au acţiune diuretică, acţiune care creşte cu
numărul de oxidrili din moleculă. Licviritozida, o flavonă extrasă din rădăcinile de
Liquiritia este folosită în tratarea ulcerului gastric. S-a evidenţiat de asemenea o relaţie
între activitatea spasmolitică a unor flavone şi cea de inhibare a fosfo-diesterazei.
Flavonoidele sunt folosite de asemenea în industria coloranţilor şi ca oxidanţi ai
grăsimilor în industria alimentară.
Vom prezenta în continuare câteva surse de flavonoide.
Butonii florali de la salcâmul japonez (Sophora japonica L. ), arbore exotic,
preluat şi la noi în cultură în scop ornamental, conţine ca flavonoidă principală
rutozida (rutenul), care intră în compoziţia unor medicamente (Rutozid, Tarosin,
Rutin-S etc). Produsele pe bază de rutozidă se administrează pentru prevenirea şi
combaterea fragilităţii vaselor sanguine şi se asociază la medicaţia diuretică,
vasodilatatoare şi sedativă. Soforadina, flavonoid extras din rădăcinile de Sophora
subprostrata este folosită pentru efectul antiulceros cert.
Frunzele de mesteacăn alb (Betula verrucosa Ehr.) conţin flavonoide cu acţiune
diuretică, cum ar fi hiperozida, betulozida, catehine etc, activitate la care ar participa
nu numai flavonele, ci şi unele saponine şi uleiul volatil. Produsul vegetal are şi
proprietăţi diaforetice (sudorifice), fapt ce favorizează eliminarea colesterolului şi a
acidului uric şi-l recomandă ca antireumatic.
Cozile de la fructe le mature, de cireş amar, cireş şi vişin reprezintă unul din
cele mai folosite diuretice (sub formă de decoct), acţiunea fiind determinată de

19
combinaţia flavonoide - saponine - săruri de potasiu.
Frunzele, florile şi fructele de păducel (Crataegus oxyacantha L. şi C.
monogyna Jacq.) conţin un mare număr de flavonoide (cvercetol, hiperozidă,
kempferol, cratezidă, vitexină etc). Preparatele din păducel au acţiune cardiovasculară,
hipotensivă, vasodilatatoare şi sedativă. Efectele benefice asupra circulaţiei cerebrale
şi hipotensive, s-ar datora antocianilor, derivaţilor flavonici şi acizilor triterpenici din
compoziţia păducelului. Prin urmare, acţiunea farmacodinamică şi terapeutică a
frunzelor, florilor şi fructelor de păducel este datorată unui fitocomplex. Se poate
administra sub formă de tinctură, şi intră în compoziţia unor ceaiuri cu efect calmant
cardiac, antiasmatic, hipotensiv etc.

4.7. Antocianii
Antocianii sunt derivaţi de benzopirilin şi reprezintă pigmenţii care asigură
florilor, fructelor şi tegumentelor seminţelor culorile roşie, violetă şi albastră. În
condiţii de întuneric se formează leucoantocianii - substanţe incolore care la lumină
(sau prin oxidare) se transformă în antociani. Aceste substanţe se pot găsi în plante
mai ales sub formă glicozidată - antocianozide, dar şi ca agliconi - antocianidoli.
Dintre antocianidoli menţionăm: pelargonidolul (la specia Pelargonium zonale),
cianidolul (la specia Centaurea cyanus), delfinidolul (la specia Delphinium consolida)
Catena glucidică a antocianozidelor este formată cel mai adesea din glucoză, mai rar
însă şi din ramnoză, galactoză şi chiar fructoză. Antocianidolii se dizolvă bine în
alcool şi eter, în timp ce antocianozidele se extrag cu soluţii de alcool acidulat (cu 0,1 -
1% acid clorhidric concentrat) la care se adaugă, după macerare sau percolare, un
volum egal de eter. Sub formă de săruri cu acizii, antocianii formează coloraţii de la
roşu la negru (cu reflexe metalice), iar sub formă de baze dau coloraţii de la violet la
albastru. Antocianii se pot complexa în plante cu aluminiul, calciul şi pectinele, fapt ce
determină obţinerea diverselor nuanţe de roşu, violet sau albastru.
Autocianii au utilizări terapeutice mai restrânse. S-a constatat că unii dintre ei
(cei din fructele de afin bunăoară) contribuie la tonifierea vaselor sanguine, în special a
celor mici, au acţiune antiinflamatoare, sunt folosite ca adjuvant în tratarea afecţiunilor
vasculare la diabetici etc.
Iată câteva surse vegetale din care se obţin antociani:
Florile de albăstrele (Centaurea cyanus L.), compozită întâlnită frecvent în
lanurile de grâu), conţin cianidol şi cianocentaureină ca antociani, dar şi flavone,
poliholozide, principii amare etc. Se folosesc în oftalmologie ca antiinflamator şi
astrigent, dar şi ca diuretic datorită flavonoidelor din compoziţia lor.
Florile de nalbă de grădină (Althaea rosea Cav., var. nigra şi athropurpurea)
conţin un complex de antociani denumit alteină (format din 3 antocianidoli), dar şi
mucilagii şi tanin. Produsul vegetal se foloseşte la colorarea oţetului aromatic şi se
adaugă la unele ceaiuri medicinale pentru a le corecta aspectul.
Fructele de afin (Vaccinium myrtillus L.) conţin o serie de glicozide ale
cianidolului, delfinidolului, malvidolului şi petunidolului, dar şi taninuri, pectine,
caroten, acizii ursolic şi oleanolic, acizi organici etc. Datorită derivaţilor delfinidolului
fructele de afin şi preparatele din acestea sunt folosite în tratamentul aterosclerozei
cerebrale, a arteritelor membrelor inferioare, în tratarea tulburărilor vasculare
provocate de diabet, sau care intervin odată cu îmbătrânirea. Glicozidele delfinidolului
- mirtilina şi neomirtilina, au acţiune hipoglicemiantă. Taninurile din fructe le conferă
proprietăţi antidiareice şi antiseptice.

20
 Fructele de coacăz negru (Ribes nigrum L.) conţin glicozide ale cianidolului şi
delfinidolului, ca şi importante cantităţi de vitamină C. Preparatele din aceste fructe
sunt folosite în tulburări de circulaţie a sângelui (în special în microcirculaţie), la
creşterea acuităţii vizuale, în tulburări gastro-intestinale şi hepatobiliare, în
ateroscleroză etc.
Petalele de trandafir (Rosa gallica L., R. damascena Mill., R. centifolia L. ),
care se recoltează înaintea maturării depline a florilor, conţin cianidol şi glicozide ale
acestuia, dar şi ulei volatil (cu 50-70% geraniol şi esteri ai acestuia), glicozide ale
cvercetolului, taninuri etc. Antocianii şi taninurile conferă produsului proprietăţi
astringente şi antiseptice, cu utilizare în tratamentul aftelor bucale. Produsul se mai
foloseşte la colorarea şi aromatizarea ceaiurilor medicinale.

4.8. Taninurile
Taninurile reprezintă o grupă de substanţe larg răspândite la organismele
vegetale, care intră tot în categoria polifenolilor, neavând deci azot în molecula lor.
Cel mai frecvent acid polifenolcarboxilic din componenţa taninurilor este acidul galic.
O altă grupă de taninuri sunt derivaţii 2-fenil-benzopiranului. Taninurile sunt substanţe
amorfe care se colorează intens cu sărurile ferice, sunt solubile în apă, şi formează cu
proteinele combinaţii impermeabile şi care nu putrezesc. Sunt mai răspândite la
dicotiledonate şi gimnosperme decât la monocotiledonate şi se acumulează sub formă
macromoleculară în scoarţa şi în miezul lemnului la arbori, în organele subterane etc.
Sub forme mai simple se găsesc şi în alte organe şi ţesuturi ale plantelor. În celulele
nediferenţiate sunt dizolvate în vacuolă, iar în cele specializate ca idioblaste tanifere.
În funcţie de structura lor chimică taninurile sunt de două categorii:
a) taninuri galice sau pirogalice sau galotaninuri, întrucât prin distilare duc la
pirogalol. Din această grupă fac parte esteri ai glucozei sau altei oze cu unii
acizi polifenolcarboxilici, glicozidele acidului elagic (tanoglicozide sau
tanozide) şi depsidele (esteri dintre două sau mai multe molecule ale
aceluiaşi acid poli- fenolcarboxilic, ai unor acizi diferiţi din aceeaşi serie).
Depsidele se întâlnesc mai frecvent la licheni şi de aceea iniţial s-au numit şi
acizi lichenici.
b) taninuri catehice sau pirocatechice (prin distilare uscată formează
pirocatechină). Din această grupă fac parte catechinele (derivaţi ai 2-fenil-
benzopiranului sau flavanului) ca taninuri mai simple şi flobafenele
(flobataninuri), formate prin condensarea catechinelor care se acumulează în
organele de rezervă - dându-le culoare roşie-brună. Taninurile acţionează în
plante ca antioxidanţi, iar catechinele participă la respiraţia celulară.
Unele taninuri (cele mai simple ca structură) sunt solubile în apă, flobafenele
fiind insolubile în apă. Solubilitatea taninurilor e mult mai ridicată în acetonă, alcool şi
acetat de etil.
Taninurile manifestă o astringenţă ridicată datorită precipitării lor cu proteinele.
Această acţiune este urmată şi de contractarea ţesutului tratat cu taninuri, acţiune
speculată în cazul plăgilor şi mai ales a arsurilor, deoarece se micşorează suprafaţa de
tratat. Ele formează ca o peliculă prin precipitarea proteinelor din straturile
superficiale, cu efect uşor anestezic, antiinflamator şi bactericid. La nivel
gastrointestinal ele acţionează ca antidiareice. Derivaţii acidului galic manifestă
acţiune reducătoare puternică, fiind utilizaţi ca antioxidanţi (n-propilgalatul captează
radicalii liberi, fiind radioprotector).

21
 Taninurile cu greutatea moleculară între 500 şi 3000 sunt larg utilizate în
tăbăcirea pieilor. Sursele de taninuri pentru industria pielăriei o constituie scoarţa de
stejar, galele şi rumeguşul de stejar, coaja de salcie, conurile de molid, frunzele de
scumpie (Cotinus coggygria Scop. ) etc.
În scop farmaceutic se mai folosesc şi următoarele surse:
Partea aeriană a speciei Agrimonia eupatoria L. (turiţa mare), recoltată în
momentul înfloririi, conţine taninuri catechice şi flavone, prezintă proprietăţi
astringente şi antidiareice, dar este folosită şi în reumatism, în tulburări ale circulaţiei
sanguine. Unele efecte asemănătoare prezintă şi partea aeriană înflorită a speciei
Alchemilla vulgaris L. (creţişoară). Pe lângă efectul hemostatic, taninurile din
creţişoară asigură tonifierea muşchilor uterini, fapt ce contribuie la evitarea avorturilor
spontane în primele luni de sarcină la femei.
Un alt produs vegetal bogat în taninuri este reprezentat de partea aeriană a speciei
Potentilla anserina L. (coada racului, iarba gâştelor sau scrântitoare), care are
proprietăţi astringente, antidiareice, antispastice, antiseptice, hemostatice.
Rizomii de Geum urbanum L. (cerenţel) recoltaţi toamna sunt bogaţi în taninuri,
dar conţin şi acizii cafeic şi clorogenic, ulei volatil (cu eugenol), mucilagii etc. Are
acţiune astringentă, antseptică, antidiareică. Este folosit în gargarisme pentru
tratamentul stomatitelor sub formă de infuzie sau decoct.
Partea aeriană în momentul înfloririi depline sau numai frunzele şi florile de
urzică moartă (Lamium album L.) conţine taninuri catechice, flavonozide, acizi
polifenolcarboxilici, mucilagii, alcaloizi etc. Datorită acţiunii astringente este folosită
în tratamentul leucoreei. Planta se mai utilizează în tulburări ale căilor respiratorii, ca
hemostatic, antireumatic, antimalaric în hipertrofia de prostată etc.
O altă sursă de taninuri poate fi şi partea aeriană de la Lythrum salicaria L.
(răchitan), în special somităţile florale. Produsul vegetal mai conţine flavonozide,
fitosteroli, caroten, mucilagii, ulei volatil etc. Taninurile conferă produsului proprietăţi
astringente, antidiareice, hemostatice. Se mai foloseşte ca antihemoragic uterin şi în
combaterea secreţiilor vaginale.

4.9. Antraderivaţii (antracenozidele, antraglicozidele)

Antraderivaţii sunt derivaţi fenolici glicozidaţi ai antracenului. Pentru terapeutică
sunt importanţi derivaţii hidroxilaţi (în poziţiile 1,8) ai antrachinonei şi produşii ei de
reducere. Antraderivaţii sunt întâlniţi atât la plantele superioare (în special la plante din
familiile Polygonaceae, Rhamnaceae, Liliaceae, Rubiaceae, Leguminosae, etc), cât şi
la unele specii de licheni şi ciuperci, ba chiar şi la unele insecte. Antraderivaţii se
găsesc în plante sau în unele medicamente atât sub formă glicozidată cât şi ca agliconi.
În plantele în stare proaspătă, antraderivaţii se găsesc mai ales sub formă redusă -
antranolică, formă sub care sunt solubile în citoplasmă şi fiziologic active. În
produsele uscate, dar şi în organele în vârstă, se găsesc sub formă oxidată –
antrachinonică şi sunt mai puţin solubile, fapt pentru care cristalizează. Sub formă
glicozidată, antraderivaţii sunt mai greu solubili în apă, dar solubili în alcool la cald, în
timp ce agliconii sunt solubili în solvenţi nepolari, cum ar fi cloroformul, eterul etilic,
benzenul, toluenul etc.
Produsele vegetale cu antraderivaţi au, în funcţie de doză, acţiune laxativă şi
purgativă. Deşi formele antranolice sunt cele terapeutice, administrarea lor provoacă
colici abdominale, greţuri, vomă. De aceea în tratamente se folosesc formele
antrachinonice, mai bine tolerate, dar aproape inactive. Ele devin totuşi active,

22
deoarece în mediul acid din stomac o parte eliberează agliconii (activi), iar cele care
ajung în intestinul gros sunt reduse de către flora reducătoare de aici în antranoli, ce
provoacă peristaltismul intestinului gros. Trebuie manifestată mare atenţie în
administrarea produselor cu antraderivaţi la bătrâni, femei gravide (sau care alăptează)
şi la copii (deoarece poate provoca diaree). Unul dintre produsele vegetale care conţin
antraderivaţi este rizomul şi rădăcinile de revent (Rheum palmatum L. şi Rh. officinale
H. Bn.) şi anume: reoantracenozide şi agliconii lor şi reotanoide. Reventul este
cunoscut din vechime ca având efect purgativ. Totuşi în doze mici are efect pozitiv,
stimulând secreţia gastrică, efectul laxativ şi purgativ instalându-se pe măsura creşterii
dozei.
Un produs vegetal cu efect laxativ şi purgativ, introdus mai recent în terapeutică,
este scoarţa de pe tulpinile şi ramurile de cruşin (Rhamnus frangula L.) după vârsta de
3 - 4 ani. Pentru transformarea antranolilor în antrachinone produsul proaspăt se
foloseşte după 1 an de la recoltare dacă se usucă natural, sau imediat dacă se usucă
artificial la 100°C. Efectele farmacodinamice sunt datorate glucofrangulozidelor A şi
B şi frangulozidelor A şi B. Scoarţa de cruşin în stare proaspătă are o acţiune extrem de
puternică şi de aceea se utilizează după uscare.
Fructele de Rhamnus cathartica (verigariu) sau spinul cerbului recoltate în
septembrie - octombrie au de asemenea efect laxativ. Sucul de Aloe sp. are, funcţie de
doză, acţiune stomahică, tonică, colagogă - la doze mici, dar şi laxativă, purgativă şi
ocitocică - la doze mari. Un produs mult folosit în medicina populară de la noi este
reprezentat de somităţile de la specia Hypericum perforatum L. (sunătoare sau
pojarniţă). Principiul activ de bază îl constituie hipericina (care nu are însă efect
laxativ şi purgativ), alături de care planta mai conţine taninuri, flavonozide (rutozida),
ulei volatil etc. Produsul vegetal este folosit pentru acţiunea coleretică şi colagogă, iar
maceratul uleios pentru tratarea ulcerului gastric. S-a constatat mai recent că hipericina
are efect antidepresiv la femei în perioada de premenopauză si menopauză.

4.10. Heterozidele cardiotonice

Heterozidele sau glicozidele cardiotonice sunt principii active utilizate în
tratamentul insuficienţei cardiace şi au fost evidenţiate prima dată în frunzele genului
Digitalis. Aceste heterozide sunt steroizi cu catena laterală modificată sub forma unu
ciclu lactonic nesaturat. Acest ciclu este γ-lactonic la heterozidele digitalice şi δ-
lactonic la Scilla maritima. Heterozidele cardiotonice pot fi cardenolidice, caz în care
lactona nesaturată legata la C17 este pentaatomică (cele mai frecvente) şi
bufadienolice, caz în care această lactonă nesaturată este hexaatomică. La nucleul
sterolic pot apărea şi alte funcţii (alcoolice, esterice etc), ceea ce contribuie la marea
diversitate a acestor compuşi. Pentru acţiunea farmacodinamică are importanţă
deosebită această lactonă nesaturată legată la C 17. Diferenţele între glicozide sunt
datorate şi catenei glucidice, care poate fi formată din una până la patru oze,
glicozidarea realizându-se de regulă la C3. Aceste oze pot fi unele obişnuite, dar şi oze
specifice. Partea glucidică a moleculei heterozidelor cardiotonice este lipsită de
activitate, acţiunea farmacodinamică fiind datorată agliconului, lactona nesaturată din
poziţia C17 fiind indispensabilă în acest sens. Totodată, agliconii sunt mai puţin activi
decât glicozidele corespunzătoare.
Glicozidele cardiotonice se localizează în diversele organe ale plantelor, iar
uneori la aceeaşi plantă şi în acelaşi organe pot să difere ca structură şi activitate. Ele
sunt mai răspândite la dicotiledonate, în cadrul familiilor Scrophulariceae,

23
Apocynaceae, Ranunculaceae, Moraceae, Euphorbiaceae, Cruciferae etc, iar la
monocotiledonate în cadrul unor reprezentanţi ai familiei Liliaceae. S-au evidenţiat
astfel de substanţe şi la unele specii de broaşte (din genul Bufo) şi la corali.
La dozele de heterozide cardiotonice la care reacţionează un cord cu insuficienţă,
un cord sănătos nu reacţionează. Aceste glicozide au ca efect principal creşterea forţei
de contracţie a miocardului, dar şi creşterea excitabilităţii şi tonicităţii acestuia.
Totodată ele reduc viteza de conducere atrio-ventriculară şi frecvenţa cardiacă,
normalizând tensiunea arterială. Glicozidele cardiotonice determină creşterea
concentraţiei intracelulare a ionilor de calciu, iar activitatea ATP-azei membranare se
reduce. Mărirea concentraţiei intracelulare a ionilor de calciu şi sodiu şi diminuarea
celor de potasiu duce la o utilizare mai eficientă a ATP şi la creşterea forţei de
contracţie a muşchiului cardiac. Intensitatea şi durata procesului depinde de natura
lactonei, de numărul grupărilor oxigenate de pe nucleul sterolic şi de natura părţii
glucidice a acestor substanţe, (CIULEI et al. 1993).
Heterozidele cardiotonice sunt folosite în tratarea insuficienţei cardiace, a
fibrilaţiei atriale, a tahicardiei paroxistice supraventriculare, a edemului pulmonar şi
astmului cardiac. Sunt substanţe cu toxicitate ridicată, unele având efect cumulativ, de
aceea trebuie administrate cu grijă. Depăşirea dozelor se soldează cu stări de ameţeală,
greaţă, vomă, iar în unele cazuri cu cefalee şi tulburări de vedere.
Prezentăm în continuare câteva surse de heterozide cardiotonice.
Digitalis purpurea L. (degeţelul roşu) este o plantă bianuală originară din Europa
centrală şi de vest, care se cultivă în multe ţări, inclusiv în România. Materia primă o
reprezintă frunzele bazale (recoltate în lunile septembrie - octombrie în primul an de
vegetaţie, sau înaintea butonizării în anul II), precum şi frunzele tulpinale înaintea, în
timpul şi imediat după înflorire în anul al II-lea de vegetaţie. Imediat după recoltare,
care trebuie realizată pe timp frumos, frunzele trebuie uscate artificial (după unii autori
la 35 - 45°C, după alţii la 60 - 70°C) pentru inactivarea enzimelor ce pot hidroliza
glicozidele primare.
Frunzele proaspete şi cele uscate imediat (stabilizate) conţin 3 glicozide primare
şi anume: purpureaglicozida A, purpureaglicozida B şi glucogitaloxozida. Aceste
glicozide primare au ca aglicon trei molecule de digitoxoză şi una de -glucoză la
capătul catenei glucidice, care poate fi uşor înlăturată de către o -galactozidază
denumită digipurpidaza. Glicozidele primare sunt foarte labile. În urma hidrolizei
amintite, care are loc pe parcursul uscării materialului vegetal, ele se transformă în
glicozide secundare, care sunt mult mai stabile. Cele mai importante glicozide
secundare care rezultă sunt digitoxina (denumirea nouă fiind digitoxozidina), gitoxina
(gitoxozida) şi gitoloxina (gitaloxozida, după nomenclatura mai nouă). În afara
heterozidelor cardiotonice, frunzele de degeţel roşu mai conţin: saponozide sterolice,
flavone, compuşi polifenolici, lipide, colină, acetil-colină, acid nicotinic etc.
Digitalicele din D. purpurea, în doze terapeutice, au calitatea de a mări puterea
de contracţie a miocardului, de a rări şi regulariza bătăile inimii şi de a le mări
amplitudinea. Ameliorarea insuficienţei cardiace de către digitalice normalizează şi
tensiunea arterială. Saponozidele şi flavonele din compoziţia fructelor manifestă
acţiune diuretică.
Digitalis lanata Ehrh. (degeţelul lânos). Este ca şi degeţelul roşu tot o plantă
bianuală, originară din Europa centrală şi de est (la noi creşte spontan în sudul ţării),
cultivată în numeroase ţări, inclusiv în România. La începutul secolului al XX-lea s-a
constatat că frunzele de degeţel lânos sunt mai bogate în heterozide cardiotonice decât

24
cele de degeţel roşu şi în număr mai mare (peste 70). Frunzele se recoltează şi se
prelucrează ca şi la degeţelul roşu.
Cardioglicozilele primare specifice degeţelului lânos poartă denumirea de
lanatozide şi au o structură asemănătoare cu ce le de la degeţelul roşu. Se deosebesc de
acestea prin prezenţa unui radical acetil la a 3-a moleculă de digitoxoză din catena
glucidică. După natura agliconilor lanatozidele sunt de 5 tipuri: A, B, C, D şi E.
Cantitativ, lanatozida C predomină, urmată de C, B şi E. Lanatozidele se pot
transforma sub acţiunea digilanidazei în heterozide secundare - digoxina (digoxozida)
şi digitoxina (digitoxozida). Cel mai folosit cardiotonic în terapeutică este digoxina.
Frunzele de D. lanata mai conţin saponozide, flavone, compuşi antrachinonici,
acetil-colină, colina etc.
Heterozidele acetilate de D. lanata sunt de 3 - 4 ori mai active decât cele din D.
purpurea, dar şi mai toxice. Cea mai activă este lanatozida C, care are o perioadă de
latenţă scurtă şi o capacitate scăzută de fixare pe albumine le serice. Se foloseşte
frecvent şi derivatul acesteia - digoxina. Glicozidele din D. lanata se administrează în
insuficienţă cardiacă, în fibrilaţie atrială sub formă de drageuri, soluţii injectabile,
picături. Supradozarea cu digitalice determină tulburări digestive, de ritm cardiac,
chiar unele tulburări vizuale.
Alte surse de glicozide cardiotonice sunt reprezentate de partea aeriană (la
înflorire) a speciei Convallaria majalis L. (lăcrămioare), a speciei Adonis vernalis L.
(ruşcuţă de primăvară de frunzele de Neriumoleander L. (leandru), a scoarţelor de
Periploca graeca L. (învârtitoare), de Evonymus europaea (salbă moale) şi E.
verrucosa (salbă râioasă), de bulbii de Scilla maritima (ceapă de mare) şi rizomilor de
Helleborus niger L. (spânz) etc.

4.11. Saponozidele
Saponozidele sunt substanţe de origine vegetală cu structură sterolică sau
triterpenică, care au următoarele proprietăţi de bază; sunt heterozide (glicozide),
spumează în prezenţa apei, şi hemolizează eritrocitele. Saponozidele sterolice
constituie materia primă pentru semisinteza unor medicamente cu nucleu sterolic, iar
cele triterpenice au proprietăţi expectorante. Saponozidele sunt mai frecvent întâlnite
în cadrul familiilor: Polygonaceae, Caryophyllaceae, Scrophulariaceae,
Hypocastanaceae, Betulaceae, Liliaceae, Dioscoriaceae etc, fiind localizate în toate
organele plantelor, dar în cantităţi mai mari în anumite organe.
Saponozidele au la bază un nucleu ciclopentanperhidrofenantrenic substituit
specific în anumite poziţii (3, 10, 13 şi 17), fapt ce demonstrează originea steroidică şi
parţial triterpenică a acestora. Saponozidele sterolice au spirostanul ca structură
specifică, iar cele triterpenice izoscalenul. Catena glucidică la saponozide se termină
cu o pentoză şi este una ramificată (şi nu liniară ca la heterozidele cardiotonice),
formată frecvent din D-glucoză, D-xiloză, D-galactoză, L-arabinoză, L- ramnoză, L-
fucoză, acid D-glucuronic şi D-galacturonic.
Saponozidele triterpenice sunt. mai răspândite ca cele sterolice şi aparţin la 3
grupe, după structurile de bază: -, -amirenolul şi lupeolul. Cel mai frecvent sunt
întâlniţi la plante acidul oleanolic (ce corespunde - amirenolului) şi acidul ursolic (ce
corespunde -amirenolului).
Saponozidele sunt folosite pentru prepararea de medicamente cu acţiune
expectorantă şi emetică, precum şi ca agenţi de emulsionare în tehnologia
farmaceutică. Sunt utilizate de asemenea în industrie ca detergenţi şi spumanţi şi ca

25
agenţi de spălare în industria textilă, pentru prepararea pastei de dinţi, a cremelor şi
spray-urilor spumante în cosmetică. Ingerate în doze puternice produc vomă, salivaţie,
diaree, pierderea poftei de mâncare etc. Dintre produsele vegetale cu saponozide
menţionăm:
- rizomii de ciuboţica cucului (Primula officinalis şi P. elatior) care conţin cca 5 - 10%
saponine triterpenice (în special acidul primulic A şi respectiv acidul elatioric),
heterozide, ulei volatil etc, produsul vegetal fiind folosit ca expectorant şi fluidizant al
secreţiilor bronhice;
- rădăcinile de săpunariţă (Saponaria officinalis L.) conţin 2-5% saponozide
triterpenice, dintre care mai importante sunt glicozida gipsogenolului şi saponarozida.
Produsul vegetal se foloseşte ca expectorant, diuretic şi depurativ (decoct 1,5%);
- rădăcinile de lemn dulce (Glycyrrhiza glabra L.) conţin o saponină triterpenică
glicozidată - glicirizina sau acidul glicirizinic, pe lângă alţi cca 22 compuşi cu
structură triterpenică, precum şi flavonoide (care dau culoarea galbenă rădăcinilor),
cumarine, fitosteroli, rezine etc. Produsul vegetal are acţiune expectorantă,
antispastică, diuretică, bacteriostatică, antiinflamatoare etc. Principala acţiune a
saponozidelor din această specie este cea expectorantă. Glicirizatul de amoniu şi-a
găsit o largă utilizare în tratarea gastritelor şi ulcerului gastric, precum şi ca edulcorant
în industria alimentară;
- seminţele de castan sălbatic sau porcesc (Aesculus hipocastanum L.) recoltate în
septembrie, octombrie conţin un complex de saponozide triterpenice denumit escină,
precum şi cumarine (esculozida şi fraxozida), derivaţi flavonoidici, amidon, ulei gras.
Saponinele din seminţele de castan au acţiune antiedematoasă şi antiinflamatoare, iar
produsele obţinute din aceste seminţe au proprietăţi antihemoroidale, hipotensive etc,
conferite de ceilalţi componenţi, tulpinile sterile de la coada calului (Equisetum
arvense L) recoltate în mijlocul verii conţin saponină - ecvisetonina, precum şi
flavone, dioxid de siliciu, ulei volatil. S-a constatat că preparatele din acest produs
vegetal au acţiune antireumatismală, sunt indicate în artroze, poliartrite cronice, edeme
ale picioarelor;
- partea aeriană la înflorire şi rădăcinile de la scaiul vânăt (Eryngium planum L.),
conţine cca 2,5% saponozide (sanicula-saponina B fiind cea de bază), ceea ce conferă
produsului vegetal acţiune expectorantă, depurativă, antitusivă;
- rădăcinile de ginseng (Panax ginseng) conţin 2-3% saponozide triterpenice -
ginsenozide, precum şi -sitosterol, ulei volatil, vitamine, mucilagii, rezine etc.
Saponozidele din acest produs au efect antistres. Rădăcinile de ginseng, prin
componenţii lor, au efecte multiple: cardiotonic, stimulent al SNC, sedativ, afrodisiac,
în combaterea anemiei, oboselii, senilităţii, nevrozelor, surmenajului. Mai recent,
extractele din ginseng sunt folosite în cosmetică, ca şi în tratarea dermatozelor,
arsurilor, eczemelor etc.
- florile de gălbenele (Calendulla officinalis L.) conţin saponozide triterpenice, ca şi
carotenoide, flavonozide, ulei volatil, rezine, mucilagii, substanţe amare, acizi graşi
etc, şi au acţiune cicatrizantă, antiinflamatoare, emenagogă, coleretică, antibacteriană
şi antifungică. Fracţiunea saponozidică din florile de gălbenele pare a avea efect
hipolemiant.

4.12. Sterolii vegetali

Sursele vegetale de steroli pentru semisinteza hormonilor steroizi sunt
reprezentate de saponinele sterolice (cele mai convenabile), de glucoalcaloizi şi

26
aminele sterolice, precum şi de fitosteroli (stigmasterolul, ergosterolul, unii steroli din
alge).
Cele mai bune surse de saponine sterolice s-au dovedit unele specii de Dioscorea,
de la care se folosesc în special tuberculii, care conţin diosgenină (diosgenol). O sursă
de diosgenină o reprezintă şi seminţele de Trigonella foenum grecum şi Tr. coerulea L.
Glucolalcaloizii sterolici au o structură apropiată de a saponozidelor sterolice şi
se găsesc în cantitate mare în unele Solanaceae. Dintre acestea menţionăm:
solasonina, solasodina, solanidina şi tomatidina. O sursă importanta de solasodină o
reprezintă partea aeriană la înflorire de Solanum laciniatum Ait (zârna neagră), iar de
tomatină Lycopersicum aeseulentum Mill.
Ergosterolul se găseşte în cornul (ergotul) de secară (Clayiceps purpurea), dar în
cantităţi mici şi în unele ciuperci (Penicillium) şi drojdii. O sursă importantă de
stigmasterol şi -sitosterol o constituie reziduul rămas în urma rafinării uleiului de
soia.
Biosinteza unor hormoni steroizi se realizează în prezent prin acţiuni de
biotransformare a precursorilor cu ajutorul unor microorganisme ca: Rhizopus
nigricans, Beauveria bassiana, Fusarium argillaceum, Curvularia lunata etc.

4.13. Lipidele
Sunt substanţe de natură vegetală şi animală ce conţin în molecula lor acizi graşi
superiori (care nu au nucleu aromatic), care sunt solubile în solvenţi organici nepolari
(cloroform, benzen, eter etc) şi nu pot fi antrenate cu vapori de apă. Lipidele pot fi
simple (sau ternare) - când conţin în molecula lor numai atomi de C, H şi O şi
complexe - când conţin şi fosfor şi azot. Pentru uz farmaceutic sunt importante
gliceridele şi fosfatidele.
Gliceridele sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi. În această categorie intră şi
prostaglandinele, care sunt derivaţi ai acidului prostanoic şi au în molecula lor 20
atomi de carbon şi un ciclu pentanic (care poate fi de natură diferită). Dintre gliceride
mai fac parte ceridele, steridele, etolidele. În cadrul lipidelor complexe intră
fosfolipidele (fosfatidele), fosfoaminolipidele şi fosfosfingozidele.
Conţinutul în ulei gras al unor produse vegetale este destul de ridicat. Astfel,
miezul de nucă de cocos conţine 65 - 68% ulei, miezul de nucă 45 - 50%, seminţele de
susan 50 - 55%, sâmburii de palmier de ulei 45 - 50%, seminţele de floarea soarelui
35-45%, de soia şi bumbac 18 - 20%, fructele de măslin coapte 25 - 30% ulei etc.
Extracţia acestor uleiuri se face prin presare la rece sau cald, prin topire sau fierbere cu
apă, prin extracţie cu solvenţi nepolari etc. Lipidele pot fi substanţe solide, semisolide
şi lichide, cu punct de topire scăzut şi punct de fierbere ridicat, a căror culoare variază
de la alb spre galben.
Substanţele grase au acţiune topică, emolientă şi alte acţiuni specifice şi sunt
folosite larg în farmaceutică. În ultimii ani se acordă importanţă deosebită părţii care
rămâne după saponificarea grăsimilor - insaponifiabilului, care ar avea acţiune
geriatrică.
Prezentăm în continuare câteva din sursele vegetale ce conţin uleiuri şi utilizarea
acestora.
Untul de cacao se obţine prin presarea la cald a seminţelor arborelui de cacao
(Theobroma cacao L.) şi se prezintă sub formă solidă, de culoare alb-gălbuie. Se
foloseşte ca excipient pentru fabricarea supozitoarelor, intră ca compus bază în
prepararea unor unguente, creme, farduri etc.

27
 Uleiul de măsline se obţine din fructele de măslin (Olea europaea L.) şi se
prezintă sub forma unui lichid galben cu nuanţă verzuie. Se foloseşte la prepararea de
soluţii injectabile, a unor forme galenice de unguente, în alimentaţie. Se recomandă
bolnavilor de ulcer (o linguriţă pe stomacul gol dimineaţa).
Uleiul de floarea soarelui purificat şi sterilizat, ca şi cel de susan, se folosesc la
prepararea soluţiilor injectabile.
Uleiul din in (Linum usitatissimum L.) este utilizat în prepararea vitaminei F,
apoi în industria vopselelor, la fabricarea linoleumului etc.
Uleiul de migdal (Amygdalus communis) este utilizat în prepararea de soluţii
uleioase injectabile, dar şi ca unguent bază în cosmetică şi dermatologie, ca laxativ
pentru copii.
Uleiul de soia (Glycine soja) se obţine din seminţele acestei plante şi are
proprietăţi asemănătoare cu cel de floarea soarelui. Este folosit în alimentaţie.
Lecitinele din insaponifiabil (îndeosebi fosfotidele bogate în acizii linolic şi linolenic)
intră în compoziţia unor medicamente hepatoprotectoare, sau care ameliorează
metabolismul lipidic. Insaponifiabilul intră în compoziţia unor preparate pentru
protecţia pielii, tratarea sclerodermitelor şi pioreelor alveolodentare.
Uleiul de ricin (Ricinus communis L.) obţinut din seminţele decorticate este un
lichid vâscos, cu miros şi gust particular. Se foloseşte ca purgativ (sub formă
încapsulată), iar pentru uz extern în unguente pentru cicatrizarea rănilor.
Lanolina - reprezintă grăsimea obţinută de pe lâna oilor prin spălarea cu anumiţi
detergenţi. Se prezintă ca o masă vâscoasă de culoare galbenă sau galben-cenuşie. Ea
poate îngloba cantităţi mari de apă şi de aceea se foloseşte ca bază pentru unguentele
de uz terapeutic şi cosmetic, iar în tehnica farmaceutică - ca emulsionant şi agent de
suspensie.
Untura de peşte se izolează din ficatul proaspăt al peştelui Gadus morrhua L.
recoltat în perioada decembrie - aprilie, prin electroliza ficatului mărunţit în soluţie
concentrată de clorură de sodiu. Este un lichid cu miros de peşte, de culoare galben-
deschis. Insaponifiabilul conţine colesterol şi vitaminele A, D şi E. Se administrează
intern ca atare sau încapsulat, în avitaminoze. Se foloseşte în tratarea rahitismului,
subnutriţiei, tuberculozei, scrofulozei.
Ceara de albine este un produs de secreţie hipodermică din zona inelelor
abdominale (ventrale) a lucrătoarelor de Apis melifica. Secreţia străbate epiderma, pe
care se depune sub forma unor lamele. Albinele mobilizează această secreţie cu
ajutorul picioarelor posterioare, o mestecă şi transformă în filamente moi, cu care
construieşte apoi fagurii. Ceara poate fi separată prin topirea în apă a fagurilor eliberaţi
de miere (se adună la suprafaţa apei). Ceara de albine e formată dintr-o fracţiune
solubilă în alcool fierbinte - cerină (18%) şi o fracţiune insolubilă - miricină (70-75%).
În compoziţia cerei de albine intră de asemenea unele hidrocarburi, acizi graşi şi
ceroleina (substanţă aromară ce dă mirosul specific cerei). Se foloseşte la prepararea
unguentelor, cremelor, emplastrelor etc.
Spermanţetul (cetaceum)- se obţine din grăsimea aflată în cavităţile pericraniene
ale caşalotului (Physeter macrocephalus). Produsul are forma unor fragmente cu
structură lamelară, de culoare alb-sidefie. Se foloseşte ca bază asociată în prepararea
unguentelor. O altă specie de caşalot elimină din intestine în apa mării nişte
concreţiuni spongioase mai uşoare ca apa, cenuşii - ambra, cu un miros plăcut,
caracteristic, folosită în fixarea parfumurilor fine.

28
 4.14. Uleiurile volatile
Sunt cunoscute şi sub numele de uleiuri eterice sau esenţiale, termenul de volatile
fiind cel mai adecvat, deoarece subliniază proprietatea lor comună, aceea de a se
volatiliza la temperaturi obişnuite. Uleiurile volatile pot fi antrenate cu vapori de apă
din produsele vegetale, se găsesc în stare lichidă şi au un miros specific plăcut, aromat.
Componenţii principali ai acestor uleiuri fac parte din grupa terpenoidelor, uleiurile
volatile fiind amestecuri complexe de hidrocarburi alifatice şi aromatice, de aldehide,
alcooli, acizi, esteri etc. Plantele aromatice (plante care conţin minimum 0,1 - 0,2%
uleiuri volatile, care au din acest motiv un miros uşor de perceput), au fost cunoscute
şi valorificate de om încă din cele mai vechi timpuri, ele ocupând un rol important în
istoria civilizaţiei. Maceratele de plante aromatice în uleiuri grase erau utilizate cu
multe secole, chiar milenii în urmă, de către locuitorii din zonele calde la ungerea
pielii de pe trup în scop de întreţinere şi de protecţie împotriva infecţiilor. Comerţul cu
produse aromate şi condimente a ocupat un loc deloc de neglijat de-a lungul secolelor.
Uleiurile volatile au o răspândire largă în lumea plantelor, dar mai bogate în
aceste substanţe sunt reprezentanţi ai familiilor: Labiatae, Umbeliferae, Pinaceae,
Myrtaceae, Rutaceae, Lauraceae, Compositae, Caryophylaceae etc. Aceste uleiuri
sunt localizate în diverse organe ale plantelor (la cele aromatice în toate organele), iar
compoziţia lor diferă la diverse genuri şi specii. Există de asemenea variaţii ale
conţinutului de uleiuri volatile în funcţie de stadiul ontogenetic al plantelor, la cele
anuale maximele fiind înregistrate în momentul înfloririi sau în fructe şi seminţe.
Sinteza şi acumularea acestor produşi are loc în anumite zone (puncte) ale plantelor,
deşi în unele cazuri precursorii unor uleiuri volatile circulă în diverse organe şi suferă
transformări la nivelul acestora funcţie de echipamentul enzimatic specific.
La reprezentanţii unor familii (Lauraceae, Magnoliaceae, Piperaceae, etc)
uleiurile volatile se formează şi se localizează în celulele oleifere, prin apariţia într-o
celulă a unei picături de ulei, care creşte treptat şi-şi măreşte volumul în dauna
protoplastului (care devine în final o peliculă subţire ce căptuşeşte pereţii celulari).
Uleiurile se pot localiza şi în spaţiul dintre celule. Acest spaţiu poate avea origine
schizogenă (apare prin separarea celulelor) sau lizigenă (prin disocierea şi distrugerea
unor celule). Se formează canale secretoare, mărginite de celule care îşi excretă uleiul
format în acestea. Spaţiul intracelular poate fi şi de natură schizolizigenă, caz în care
apar pungi secretoare (mărginite de celule mici care sintetizează uleiuri volatile şi le
elimină în aceste cavităţi). O astfel de situaţie întâlnim la fructele de citrice. Aparatul
secretor al unor specii de plante îl constituie perii glandulari, care au o structură
diferită la diferite specii. În general, ei au o celulă sau un grup de celule care
sintetizează ulei volatil, care străbate peretele celulozic şi se acumulează în spaţiul
dintre cuticulă (impermeabilă pentru ulei, flexibilă) şi peretele celular.
În componenţa uleiului volatil intră substanţe de natură foarte diversă, de aceea
există 3 criterii de clasificare a lor:
- după numărul de atomi de carbon din moleculă: cu 10C (terpene), cu 15C
(sescviterpene), cu 20C (diterpene) cu 30C (triterpene);
- după funcţiile legate la nucleul de bază: hidrocarburi, aldehide, alcooli, cetone,
acizi, compuşi cu funcţii mixte;
- după forma moleculei: aciclice, monociclice, biciclice, triciclice, (CIULEI et
al., 1993).
Cele mai multe din uleiurile volatile conţin substanţe din clasa terpenoidelor.
Pentru obţinerea uleiului volatil se foloseşte fie material vegetal proaspăt, fie

29
uscat, funcţie de specie şi de intenţii. Uneori conţinutul uleiului volatil în substanţele
specifice diferă în funcţie de starea materialului vegetal. Chiar şi modul de extracţie
poate influenţa compoziţia uleiului volatil obţinut. Uleiul volatil poate fi obţinut prin
extracţie cu solvenţi volatili (eter de petrol, benzen, eter etilic, hexan) sau prin distilare
cu apă sau cu vapori de apă. Alteori se folosesc solvenţi nevolatili, cum ar fi macerarea
produsului vegetal în diverse grăsimi animale, vegetale sau sintetice. Este metoda
utilizată în extracţia uleiurilor volatile din flori. În unele cazuri (a uleiurilor volatile din
pericarpul citricelor, de exemplu) se folosesc şi metode mecanice (stoarcere, presare
etc).
Numeroase uleiuri volatile au activitate antimicrobiană, altele au acţiune
insecticidă. Unele uleiuri volatile au efect emenagog sau psihotrop. În unele cazuri se
speculează aceste proprietăţi ale lor. Alteori, uleiurile volatile constituie materialul de
semisinteză folosit în obţinerea unor medicamente. Ele au o largă utilizare în
cosmetică şi parfumerie, în industria alimentară, dar şi în menţinerea igienei localurilor
publice (uleiul de conifere), în industria lacurilor şi vopselelor, în microscopie (uleiul
de cedru), în producerea de insecticide etc.
Iată în continuare câteva produse vegetale şi uleiurile volatile specifice.
Dintre produsele vegetale cu uleiuri volatile ce conţin monoterpene ciclice
menţionăm:
Uleiul volatil din cojile de portocale (Citrus aurantium) este un lichid de culoare
verzuie, care conţine citral, citronelal, linalool, dextro-pinen, metilantranilat de metil,
nerol etc. Tinctura din cojile de portocale are proprietăţi stomahice şi antihemoragice,
tonice, uşor colagogă şi sedativă. Uleiul volatil din cojile de portocale se foloseşte în
industria alimentară şi în parfumerie. Ulei volatil conţin şi frunzele şi florile de
portocal. Uleiul volatil din frunze conţine acetaţi de geranil şi linalil, linalool, geraniol,
nerol şi cantităţi mici de furfural, pirol, dipenten, limonen, camfen, pinen, terpineol.
Uleiul volatil din flori este foarte scump şi conţine pinen, camfen, dipenten, limonen,
linalool, acetat de linalil, geraniol, nerol etc, dar şi nerodiol care conferă uleiului un
miros fin. Uleiul volatil din florile de portocal este folosit în special în parfumerie.
Uleiul volatil din cojile fructelor de lămâi (Citrus limon Burm.) este un lichid
incolor sau uşor gălbui, al cărui miros specific este dat de citral. El mai conţine d-
limonen, -pinen, γ-terpinen, nerol, citronelal etc. Cele mai bune uleiuri de lămâi
conţin până la 90% limonen. Uleiul volatil de lămâi se foloseşte ca aromatizant, la
realizarea unor preparate galenice, în industria de parfumerie. Sucul de lămâie obţinut
prin presare este utilizat, datorită conţinutului lui ridicat în vitamine si acizi organici,
în industria de băuturi răcoritoare şi ca adjuvant în tratarea reumatismului articular şi a
gutei.
Uleiul volatil din fructele de coriandru (Coriandrum sativum L.) este un lichid
incolor sau gălbui, cu miros asemănător celui de trandafir, care conţine până la 90% D-
linalool, dar şi - şi -pinen, - şi -terpinen, - şi -felandren, geraniol, borneol,
citral, carvonă etc. Fructele de coriandru au efect carminativ, stomahic, spasmolitic şi
bactericid. Se folosesc de asemenea în codimentarea alimentelor, iar uleiul de
coriandru şi în parfumerie.
Uleiul volatil din florile de levănţică (Lavandulla angustifolia Mill.) se prezintă
ca un lichid incolor sau gălbui, a cărui compoziţie diferă funcţie de soi şi de zona de
cultivare. Deşi prin gaz-cromatografie şi HPLC s-au descoperit cca 118 componenţi în
uleiul de lavandă, componenţii de bază sunt linaloolul şi acetatul de linalil, dar la
formarea buchetului contribuie şi geraniolul, eucaliptolul şi camfora, iar cei

30
caracteristici sunt lavandulolul, acetatul de lavandulil şi cis-trans-ocimenul. Florile de
levănţică au acţiune sedativă asupra SNC, antispastică, hipotensivă, coleretică,
diuretică, vermifugă, insecticidă. Uleiul de levănţică ar regla starea de excitabilitate a
unor receptori interni care conduce la normalizarea funcţiei cardiace. Se foloseşte în
compoziţia băilor cu efect calmant şi reconfortant. Cel mai mult însă, uleiul de lavandă
este utilizat în cosmetică şi parfumerie.
Uleiul de şerlai (Salvia sclarea L.) se obţine din partea aeriană a plantei în
momentul înfloririi şi conţine ca principali componenţi acetatul de linalil şi sclareolul.
Alţi componenţi: linaloolul, - şi -pinenul, ocimenul, mircenul, limonenul, camfenul,
- şi -terpinenul, geraniolul, nerolul, borneolul, etc. Deşi herba de şerlai pare să aibă
efecte antisudorifice, antispastice, sedative, emenagoge, uleiul de şerlai se foloseşte
aproape exclusiv în parfumerie.
Dintre produsele cu uleiuri volatile ce conţin monoterpene monociclice
menţionăm:
Uleiul volatil din fructele de mărar (Anethum graveolens L.) conţine cca 50 -
60% carvonă, precum şi limonen, miristicină şi dilapiol. Uleiul volatil din
inflorescenţe conţine cca 33% limonen, 28% carvonă şi 21% -felandren. Are efect
stomahic, carminativ, antispastic şi diuretic. Este larg folosit în industria alimentară ca
condiment.
Uleiul din fructele de chimion (Carum carvi L.). Când plantele au cca 50 - 60%
din fructe aproape coapte (de culoare galben-brună) se recoltează, iar după uscarea
plantelor se treieră produsul pentru obţinerea fructelor. Conţinutul în ulei volatil al
fructelor poate atinge 3 - 7%. Acest ulei este incolor sau slab gălbui şi conţine carvonă,
limonen, - şi -pinen, - şi -felandren, -tuien, terpinolen, sabinen, mircen, camfen
etc. Fructele sunt utilizate pentru acţiunea lor stomahică, carminativă şi galactogogă.
Se folosesc în industria alimentară ca aromatizant.
Uleiul din franzele de eucalipt (Eucalyptus globulus). Pentru obţinerea acestuia
se recoltează frunze de pe ramurile în vârstă. Uleiul este un lichid incolor, cu miros
camforat şi conţine între 60 şi 85% cineol (eucaliptol). Alţi componenţi: - şi -pinen,
camfen, limonen, -terpinen, p-cimen, etc. Prezenţa eucaliptolului în ulei îi conferă
proprietăţi secretolitice şi expectorante. Frunzele de eucalipt au şi acţiune
hipoglicemiantă şi vermifugă, iar taninul din ele le conferă acţiune tonică, astringentă.
Uleiul din frunzele de Laurus noblis L. (cunoscute la noi sub numele de frunze
de dafin) conţin 1-3% ulei volatil, bogat în cineol, estrogol, eugenol şi alte terpene. Se
foloseşte mult în cosmetică, dar şi în tratarea unor dermatoze cronice, sau pentru
efectul carminativ. Frunzele sunt utilizate drept condiment.
Uleiul din rădăcinile de leuştean (Levisticum officinale Koch) conţine -
terpineol, carvacrol, eugenol, umbeliferonă, bergapten etc. Rădăcinile de leuştean sunt
folosite în medicina populară ca diuretic, stomahic, carminativ, emenagog, iar frunzele
drept condiment.
Uleiul din frunzele de mentă (Mentha piperita Q.). Sunt cultivate două varietăţi
de mentă: black minth (nervuri foliare şi tulpini de culoare violacee) şi white minth (de
culoare verde pal). Frunzele se recoltează în perioada iunie - septembrie. Conţinutul în
ulei volatil în frunzele uscate poate atinge până la 2%. Uleiul de mentă este un lichid
incolor şi conţine între 50 şi 70% mentol liber, ca şi esteri (acetat şi valerianat) de
mentil. Alţi componenţi -pinen, -felandren, sabinen, ocimen, terpinolen, -tuionă,
mentonă, izomentonă, pulegonă, piperitonă etc. Frunzele de mentă sunt larg utilizate în
diferite ceaiuri pentru proprietăţile stimulente stomahice, coleretice, antispastice,
31
antiseptice. Taninurile din acestea le conferă efect antidiareic, iar polifenolii - acţiune
colagogă şi spasmolitică. Uleiul de mentă este de asemenea larg folosit în cosmetică.
Uleiul volatil din florile de piretru, (Chrysanthemum cinerariaefolium, sin.
Tanacetum cinerariaefolium) conţine substanţe cu acţiune insecticidă, care sunt esteri
ai unor acizi mono- şi dicarboxilici. Aceste substanţe sunt piretrinele, cinerinele şi
jasmolinele. Componenţa predominantă este piretrina I (până la 70%). Atât pulberea
cât şi extractele din flori, sau piretrinele în stare pură, sunt toxice asupra animalelor cu
sânge rece şi tegument moale. Piretrinele se utilizează ca viermifuge, sau în
tratamentul unor micoze la bovine etc.
Dintre produsele vegetale care conţin uleiuri volatile cu monoterpene biciclice
enumerăm:
Uleiul volatil din rădăcinile, tulpinile, frunzele şi fructele arborelui de camfor
(Cinnamomum camphora sin. Laurus comphora L.), care conţine cca 61% camfor, cca
15% limonen, precum şi - şi -pinen, borneol. Prin răcirea uleiului volatil antrenat cu
vapori de apă se obţine camfora brută şi esenţa de camfor, care sunt supuse distilării
fracţionate. Camforul este un stimulent general şi excitant al SNC, fiind recomandat în
sincopele respiratorii, pneumonii. Datorită acţiunii rubefiante şi revulsive se
administrează extern ca antireumatic şi antinevralgic. În supradoze camforul este toxic.
Uleiul volatil din partea aeriană înflorită de isop sau calomfir (Hyssopus
officinale L.) este un lichid galben deschis cu miros mentolat-camforat. Acest ulei
conţine peste 52 de componenţi, din care cel care predomină este pinocamfona (până
la 24%). Alţi componenţi: - şi -pinen, camfen, mircen, limonen, p- cimen, tuionă,
izotuionă, pinocarvonă etc. În uleiul de isop este abundent un alcool sescviterpenic -
spatulenolul. Infuzia de isop se recomandă în tulburări respiratorii, în bronşite, ca
antitusiv şi expectorant, iar extern ca cicatrizant. Uleiul volatil de isop are acţiune
spasmolitică, expectorantă, antisudorifică.
Uleiul volatil din fructele de ienupăr (Juniperus communis L.) Fructele de
ienupăr (pseudobace), care la maturitate capătă culoare albastră, se recoltează începând
din octombrie şi conţin cca 0,5 -2,0% ulei volatil. Ele mai conţin pectine, rezine,
taninuri, juniperină (principiu amar), flavonoide etc. Uleiul de ienupăr este un lichid
incolor sau verde-pal, cu miros balsamic şi gust amărui. Conţine: - şi -pinen,
camfen, cadinen, mircen, d-limonen, dipenten, terpinolen, humulen etc. Fructele, sub
formă de infuzie, se folosesc pentru efectul diuretic, sudorific şi antireumatic. Uleiul
volatil de ienupăr intră în compoziţia unor preparate antireumatice. Acţiunea tonică -
stomahică e folosită în obţinerea unor băuturi aperitive (gin).
În practica farmaceutică şi terapeutică se mai foloseşte şi uleiul volatil de la alte
specii de Juniperus, ca: J. oxycedrus, J. sabina, J. sibirica, J. virginiana (cedrul roşu,
al cărui ulei volatil obţinut din hidrodistilarea lemnului se foloseşte curent în
microscopie - uleiul de cedru). Din unele conifere ca Abies balsamea şi Abies
canadensis se obţine o oleorezină de consistenţa mierii de albine, de culoare galben-
deschis, cu miros balsamic (balsam de Canada), folosită în optică şi microscopie. În
industria de parfumuri se utilizează uleiurile volatile obţinute din cetina de Thuja
orientalis, Th. occidentalis, Cupressus sempervirens etc.
Uleiul volatil din frunzele şi somităţile (la înflorire) de rozmarin (Rosmarinus
officinalis L.) este un lichid incolor sau uşor gălbui, care se brunifică cu timpul.
Componenţii principali ai acestui ulei sunt: cineolul, camfora, borneolul, -pinenul,
mircenul, dipentenul etc. Dintre acţiunile exercitate de rozmarin menţionăm:
stimulează circulaţia sângelui, are efect coleretic, colagog, antiflatulent, antigutos,

32
antireumatic şi hipocolesterolemiant. Extern, se foloseşte ca antiseptic şi cicatrizant.
Uleiul de rozmarin are acţiune antimicrobiană, dar supradozat este toxic, având efect
epileptizant. Este larg folosit în cosmetică şi parfumerie.
Uleiul din frunzele de jaleş (Salvia officinalis L.). Frunzele se recoltează
începând cu al II-lea an de vegetaţie, prima recoltă având loc înaintea înfloririi. În
afara uleiului volatil frunzele de jaleş mai conţin taninuri, un principiu amar (o
diterpenă triciclică), triterpene, flavonoide etc. Compoziţia uleiului volatil variază în
funcţie de soi şi zona de cultivare. Componenţa de bază a uleiului pare să fie tujona,
alcooli exprimaţi în borneol, hidrocarburi terpenice, cetone, esteri. Pentru uleiul volatil
de Salvia officinalis ar fi specifici p-cimolul şi cineolul, iar pentru S. sclarea acetaţii de
linalil şi bornil. Frunzele de jaleş se folosesc ca infuzie pentru efectul antinevralgic,
hipoglicemiant şi coleretic, iar extern pentru loţiuni bucale şi gargarisme. Uleiul de
jaleş are acţiune antibacteriană şi antifungică. Se administrează cu atenţie pentru că
poate produce convulsii şi gastroenterite.
Uleiul volatil din somităţile florale de vetrice (Tanacetum vulgare L.). Acest ulei
conţine tuionă, izotuionă, artemisiacetone umbelulonă, camforă, izopinocamfonă,
acetat de bornil, borneol etc. sescviterpene. Herba de vetrice e folosită în medicina
tradiţională pentru proprietăţile vermifuge şi emenagoge (datorate în special tuionei).
Uleiul volatil are în doze mari proprietăţi tetanizante şi epileptizante, fiind folosit ilicit
ca abortiv. În doze mici însă, preparatele din vetrice au efect stimulent, excitant al
funcţiilor digestive, eupeptic - carminativ (datorită si sescviterpenelor). Frunzele de
vetrice se mai folosesc în condimentarea unor preparate de peşte, pentru conservarea
cărnii etc.
În categoria surselor de ulei volatil cu monoterpene biciclice intră de asemenea
uleiul din mugurii de cetină de pin (Pinus silvestris, P. montana), de molid (Picea
excelsa), de brad (Abies alba) etc.
Dintre produsele vegetale cu uleiuri volatile ce conţin monoterpene aromatice
menţionăm:
Uleiul volatil din rădăcinile şi fructele de ţelină (Apium graveolens L.), conţine
în principal p-cimol, dar şi terpinol, -santalol, limonen, -pinen, -cariofilen,
humulen, - şi -selinen etc. Aroma caracteristică este se pare dată de o lactonă -
sedanolida şi anhidrida sedanonică. Ţelina are proprietăţi eupeptice, diuretice,
emenagoge şi ocitocice. Prezenţa bergaptenului în ţelină (fotosensibilizator) poate
provoca fotodermite la manipularea produsului vegetal. Extractele din fructe ar
manifesta acţiune tranchilizantă şi anticonvulsivă.
Uleiul volatil din somităţile florale de sovâr(f)v (Origanum vulgare L.) este un
lichid incolor sau galben-pal şi are drept constituienţi principali (până la 90%)
carvacrol şi timol, dar şi - şi -pinen, camfen, mircen, -terpinen, limonen, borneol,
carvonă etc. Produsul vegetal mai conţine taninuri, flavone, acid cafeic, ursolic şi
oleanolic etc. şi se foloseşte pentru acţiunea stomatică, antispastică, diuretică şi
antiseptică.
Uleiul volatil din partea aeriană nelignificată de cimbru de grădină (Satureja
hortensis L.) prezintă cca 73 de componenţi, dintre care predomină carvacrolul (până
la 38%), alături de timol, şi p-cimen. În produsul vegetal există de asemenea acid
cafeic şi rozmarinic. Se foloseşte în medicina populară împotriva durerilor de dinţi şi
stomac şi al unor afecţiuni pectorale. Are proprietăţi stomahice, digestive, antispastice
şi dezinfectante. Se foloseşte mult ca condiment.
Uleiul volatil din partea aeriană înflorită de cimbrişor sau tămâioară (Thymus

33
vulgaris L.). Specia are o mare variabilitate genetică şi în funcţie de compoziţia
uleiului volatil au fost delimitate în interiorul ei 7 chemotipuri: geraniol, linalool, -
terpinol, tuianol-4, timol, carvacrol şi cismirtenol. Alături de acestea au mai fost
delimitate şi alte chemotipuri. Produsul vegetal este folosit sub formă de infuzie pentru
tratamentul tusei, bronşitelor, tusei convulsive; are proprietăţi calmante, antiseptice,
coleretice, diuretice, antihelmintice. Componentele uleiului volatil au şi acţiune
secretomotoare, secretolitică, stomahică, carminativă. Supradozarea poate duce la stări
de vomă, gastro-enterite, paralizie centrală. Uleiul volatil se utilizează şi în industria
alimentară şi cosmetică.
Dintre sursele de uleiuri volatile care conţin substanţe sescviterpenice
menţionăm:
Uleiul volatil din florile de muşeţel (Chamomilla recutita L. sau Matricaria
chamomilla L.). Conţinutul maxim de principii active se atinge când florile femele
(ligulate), din capitul sunt dispuse orizontal. Uleiul volatil din florile de muşeţel este
un lichid de culoare albastră, cu miros aromat şi gust amar. Această culoare este dată
de o hidrocarbură sescviterpenică ciclică - camazulena, care se formează în timpul
distilării din matricină. De altfel, principiile amare din flori matricina şi matricarina,
care au aceeaşi natură sescviterpenică, au fost numite proazulene. Azulenele sunt deci
principiile active specifice acestui produs vegetal. Mai recent s-au descoperit în uleiul
volatil şi substanţe sescviterpenice neazulenice, ca: farnesolul, - şi γ-candinenul, -
bisabololul, -bisabolonoxidul şi alţii. S-a constatat că -bisabololul este un
component foarte important, având efect antiinflamator puternic. În funcţie de
conţinutul în bisaboloizi s-au izolat o serie de chemotipuri la această specie. În funcţie
de diverşi factori, cantitatea de ulei volatil din florile de muşeţel poate varia mult.
Pentru ca să fie de calitate, uleiul trebuie să aibă minimum 1% camazulenă. S-au
evidenţiat însă surse vegetale cu ulei volatil bogat în azulene, dar şi lipsite total de
acestea. Florile de muşeţel au acţiune antispastică, antiinflamatoare, carminativă şi
antitoxică. S-a evidenţiat şi un efect spasmolitic al acestora, datorat în special
bisabololului, dar şi flavonelor şi cumarinelor din compoziţia lor. Bisabololul are şi
acţiune antiulcerogenă. Muşeţelul este de asemenea folosit în dermatologie pentru
efectul analgezic şi de reparare a ţesuturilor (epitelizant).
Uleiul volatil din rizomii şi rădăcini le de iarbă mare (Inula helenium L.)
formează la rece o masă solidă, cristalină, denumită "esenţă de inula" care conţine
sescviterpene biciclice reunite sub numele de "helenină". Produsul vegetal are în
compoziţia lui inulină, unele terpenoide superioare (-elemen, fridelin, damaradienol
etc), scopoletol şi umbeliferonă. Uleiul volatil de iarbă mare seamănă la acţiune cu cel
de cimbru, având acţiune coleretică, diuretică, antifermentativă, antibacteriană şi
antifungică.
Uleiul volatil din somităţile florale de coada şoricelului (Achillea millefolium
L.). Specia prezintă o mare variabilitate genetică, având forme di-, tetra-, hexa- şi
octoploide. Uleiul volatil are culoare albastră, albastră-verzuie şi poate conţine până la
50% azulene. Faţă de uleiul de muşeţel, cel de coada şoricelului nu conţine bisabolol.
Uleiul de coada şoricelului este indicat ca aperitiv, digestiv, în crampe şi dureri
gastrice, ca hepatobiliar, ca hemostatic intestinal, vezical, nazal şi în metroragii. Florile
de coada şoricelului se folosesc sub formă de infuzie şi decoct, pentru, efectele
stomahice, astringente şi aromatic amar, antiinflamatoare, calmante şi dezinfectante.
Intră în compoziţia unor ceaiuri gastrice, contra colicilor, ceaiuri hepatice, laxative,
antihemoroidale.

34
 Dintre produsele vegetale care conţin uleiuri volatile cu compuşi aromatici fenil-
propanici:
Uleiul volatil din fructele de anason (Pimpinella anisum L. sau Anisum vulgare
Gartn) se prezintă sub forma unui lichid incolor sau galben-pal, cu gust dulceag şi
aromă specifică. Componentul principal al uleiului este anetolul (care poate să
reprezinte 80 -90%, alături de care mai conţine cis-anetol, - şi -pinen, mircen, -
felandren, linalool, camforă, carvonă, limonen etc. Frunzele şi uleiul de anason sunt
utilizate ca expectorant, stomahic, diuretic, digestiv, carminativ. Preparatele alcoolice
de anason au acţiune estrogenă.
Uleiul volatil din partea înflorită a busuiocului (Ocimum basilicum L.) conţine
estragol, eugenol, cineol, linalool, acetat de linalil, şi este utilizat ca antispastic,
stomahic, eupeptic, carminativ. Înmuierea în apă a busuiocului duce la dizolvarea în
aceasta a fitoncidelor şi a unor derivaţi fenolici din uleiul volatil, astfel că apa capătă
proprietăţi dezinfectante, reconfortante şi igienice. Uleiul volatil este larg folosit în
parfumerie, busuiocul fiind şi un condiment apreciat.
Uleiul volatil din rrizomii de obligeană (Acorus calamus L.) este un lichid
galben, galben-brun cu miros camforat şi gust amar, care conţine în special -azaronă,
dar şi eugenol, izo-eugenol, - şi -pinen, mircen, limonen, camfen, precum şi
numeroase sescviterpene (acidul acoric, calamen, calamenol, calaren, cariofilen,
humulen etc). Fiind un aromatic amar, rizomul de obligeană stimulează secreţia
gastrica. Este folosit în disfuncţiile gastro-intestinale datorită proprietăţilor tonice,
antispastice, carminative, diuretice. Recent s-a constatat că derivaţii izoazaronei din
compoziţia rizomilor ar avea un efect cancerigen la şobolan. Mestecarea de bucăţi de
rizom de obligeană se foloseşte în dezobişnuirea de fumat. Uleiul volatil e utilizat mult
în parfumerie.
Uleiul volatil din fructele de fenicul (Foeniculum vulgare Mill) este un lichid
incolor sau slab gălbui cu miros de anason, care conţine în special trans-anetol (până
la 50 - 75%), dar componentul specific este o monoterpenă biciclică - fencona (care
imprimă gustul amar şi camforat al uleiului). Alături de acestea, în uleiul de fenicul s-
au mai evidenţiat: -tuien, - şi -pinen, -fenchen, camfen, sabinen, mircen, -
felandren, limonen etc. Fructele de fenicul se folosesc ca: galactagog, digestiv,
carminativ, diuretic, vermifug. În doze mari, datorită efectului excitant asupra SNC,
pot provoca halucinaţii, somnolenţă, crize epileptiforme. Uleiul de fenicul are acţiune
favorabilă asupra sistemului circulator.
Uleiul volatil din fructele de pătrunjel (Petroselinum sativum Hoffm).
Pătrunjelul prezintă mai multe rase chimice în funcţie de compoziţia uleiului volatil:
cu 60 - 80% apiol, cu 55 - 85% miristicină, sau cu 50 - 60% alil-tetrametoxi-benzen.
Uleiul volatil mai conţine mentatrien, felandren, terpinen, cariofilen, terpinolen, p-
cimol etc. Fructele conţin şi flavonozide (apiozidă şi alte două componente
neidentificate). Fructele sunt folosite pentru acţiunea lor diuretică şi carminativă.
Apiolul are acţiune spasmolitică, vasodilatatoare, emenagogă. Frunzele şi rădăcinile se
folosesc şi ca antiscorbutic.

4.15. Substanţele terpenice

4.15.1. Principiile amare
În această categorie intră substanţele care, administrate cu jumătate de oră înainte
de masă, determină stimularea secreţiei gastrice. Ele sunt în general de natură
terpenoidică, gustul amar fiind dat de prezenţa în moleculă a unei lactone, de care se

35
leagă unele funcţii cetonice, metoxi- sau un alcool secundar. Substanţele amare se
găsesc în plante sub formă liberă sau glicozidică şi sunt răspândite în special la plante
din familiile Gentianaceae şi Compositae, dar şi la Labiatae, Leguminosae,
Solanaceae, Papaveraceae, Rutaceae etc.
După structura lor chimică, principiile amare fac parte din grupa:
monoterpenelor, sescviterpenelor, diterpenelor şi triterpenelor. Ele au proprietăţi tonic-
aperitive provocând, aşa cum s-a arătat deja, secreţia gastrică dacă sunt administrate
înainte de masă cu jumătate de oră; dacă sunt administrate odată cu alimentele au efect
invers - diminuează secreţia gastrică. Stimularea poftei de mâncare s-ar datora unei
circulaţii sanguine mai bune la nivelul organelor abdominale. Se folosesc în gastrite
cronice, gastroptoză, anorexie.
Dintre produsele vegetale ce conţin principii amare prezentăm:
Rizomii şi rădăcinile de ghinţură sau genţiană (Gentiana lutea L.). Planta
vieţuieşte în zonele muntoase, iar la noi în ţară este ocrotită. Produsul vegetal se
recoltează primăvara sau toamna de la plante care au o vârstă de peste 4 ani.
Rădăcinile de ghinţură conţin în special gentiopicrozidă, unii produşi de degradare a
acesteia (genţiamarina şi gentiamarozida), precum şi cantităţi mici de amarogentină,
amaroparină şi amaroswerină. Produsul vegetal este utilizat ca tonic - amar, aperitiv,
stomahic; are de asemenea proprietăţi antipiretice şi antimalarice.
Somităţile florale de pelin alb (Artemisia absinthium L.) conţin principii amare
de natură sescviterpenică ca: artabsina, absintina, anabsintina, precum şi artamarina,
artamarinina, artamaridina şi artamaridinina. Uleiul volatil din pelin, de culoare verzui
- albăstruie, conţine cca 70% tuionă şi tuiol, precum şi felandren, cadinen, azulene.
Pelinul este utilizat ca tonic-amar, stomahic, vermifug (datorită tuionei), dar şi
colotrop. La doze mari pelinul este toxic (poate provoca stări convulsive, stupoare,
inconştienţă etc) datorită componentelor din uleiul volatil.
Rădăcinile şi partea aeriană de păpădie (Taraxacum officinale Web.). Partea
aeriană înflorită se recoltează primăvara, iar cea subterană toamna. Cantitativ, în
rădăcinile de păpădie, predomină inulina. Principiile amare din păpădie sunt
reprezentate în special de taraxacină, dar şi de doi acizi germacranici
(tetrahidroridentina B şi taraxacolida). Herba şi rădăcinile se utilizează ca atare, sau
sub formă de decoct, ca tonic amar. Produsul vegetal mai este folosit ca diuretic,
depurativ, colagog etc.
Rădăcinile şi herba de cicoare (Cichorium intybus L.). Herba se recoltează în
momentul înfloririi, iar rădăcinile toamna. Principiile amare din cicoare sunt
reprezentate de: lactucopicrină, lactucină, cicorină, compuşi triterpenici etc. În frunze
s-a identificat acidul cicoric (sau dicofeiltartric) şi unele flavone. În rădăcini există o
cantitate mare (cca 15%) inulină, substanţă care la var. sativa (cultivată) poate atinge
valori de 50%, fapt pentru care este folosită în alimentaţia diabeticilor. Produsul
vegetal are acţiune stomahică, colagogă, diuretică, depurativă.
Partea aeriana la înflorire de cătuşnică (Marubium vulgare L.) conţine
marubină, mici cantităţi de ulei volatil şi compuşi triterpenici (acid ursolic, rezine,
tanin, mucilagii). Produsul vegetal are efecte stomahice, expectorante, colagoge,
antitermice, poate modifica ritmul cardiac.
Organele subterane de captalan (Petasites hybridus L.) conţin cca 1% substanţe
sescviterpenice ca petasina şi s-petasina, dar şi inulină, pectine, mucilagii, tanin,
alcaloizi, ulei volatil etc. Petasina are efect antispastic, spasmolitic, neurosedativ, fiind
utilizată în tratamentul astmului bronşic şi tusei convulsive, a dischineziilor biliare, în

36
colici biliare şi renale. Preparatele din captalan asigură şi reglarea tensiunii arteriale,
fiind folosite şi în disfuncţii vegetative.

4.15.2. Rezinele
Rezinele provin, în general, din oxidarea şi polimerizarea terpenelor, fiind
compuşi cu greutate moleculară ridicată, lipsite de azot. Ele sunt mai răspândite printre
conifere, precum şi în cadrul familiilor Umbeliferae, Euphorbiaceae, Leguminoase,
Labiatae, Convolvuluceae etc, plantele care conţin rezine fiind producătoare şi de
uleiuri volatile. Rezinele se formează prin oxidarea unei aldehide terpenice - cu
transformarea ei în acid terpenic, după care are loc condensarea unui acid terpenic cu
o aldehidă terpenică, din care rezultă un acid rezinic. Rezinele pot apare în
organismele vegetale ca metaboliţi normali (în urma oxidării unor componenţi ai
uleiului volatil), sau datorită unor traumatisme (caz în care formarea rezinelor are rolul
de a proteja zonele lezate). De aceea, unii autori le împart în rezine fiziologice şi rezine
patologice.
După compoziţia lor, raportul dintre diferitele lor componente şi după locul de
formare rezinele au fost clasificate astfel:
a) rezine propriu-zise - categorie din care fac parte rezinele de consistenţă solidă,
care nu au în compoziţie substanţe volatile;
b) oleo-rezine - sunt rezinele care mai păstrează în compoziţia lor ulei volatil (în
care sunt dizolvate);
c) gumi-rezine - sunt rezinele asociate cu gume, datorită cărora au o consistenţă
mai mare;
d) lactorezinele - sunt rezinele care intră în compoziţia la texului unor plante, şi
se formează în canalele laticifere;
e) balsamurile - sunt rezine ce conţin în cantitate mare acizi aromatici esterificaţi
cu alcooli aromatici sau rezinici;
f) glicorezine - sunt un grup aparte de substanţe care au aspectul şi proprietăţile
rezinelor, fiind hidroxi - acizi graşi glicozidaţi.
Rezinele fiziologice exudă spontan la suprafaţa organelor plantelor producătoare,
de unde pot fi recoltate prin raclare, în timp ce rezinele patologice sunt provocate şi se
obţin în urma înţepăturilor, inciziilor, decorticărilor etc. Rezinele sunt substanţe solide
sau semisolide (care se întăresc rapid în contact cu aerul), amorfe, sfărâmicioase etc,
care sunt insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici (alcooli, eteri, cloroform,
uleiuri volatile). În funcţie de compoziţia lor, rezinele sunt utilizate ca dezinfectanţi, ca
antioxidanţi, aromatizanţi, elemente de cult în diferite religii etc.
Dintre rezine fac parte:
Terbentinele - sunt oleo-rezine obţinute în urma inciziei trunchiului de conifere,
fiind soluţii de rezine în uleiuri volatile. Terbentina obişnuită se obţine de la diverse
specii de Pinus (mai ales de la P. silvestris şi P. maritima). În ţara noastră se obţine
prin extracţia cu solvenţi din cioturile rămase în urma exploatării forestiere. Folosind
alcoolul industrial se extrage colofoniul şi terbentina, care apoi se separă între ele cu
ajutorul benzinei. Terbentina conţine cca 30% ulei volatil (format în special din -
pinen, nopinen şi caren) şi 70% partea rezinoasă (formată în special din acizi rezinici).
Terbentina se utilizează extern ca revulsiv (în unguente, emplastre), dar mai ales
pentru obţinerea uleiului de terbentină şi a colofoniului. Uleiul de terbentină se obţine
prin saponificarea acizilor rezinici din terbentina brută cu lapte de var (15 - 20%) şi
apoi prin antrenarea cu vapori de apă supraîncălziţi (la 220 0 C). Colofoniul poate fi

37
separat din terbentina brută la temperaturi sub 150 0C şi presiune scăzută şi este
constituit în proporţie de cca 95% din acid abietic. Colofoniul se foloseşte în farmacie
la prepararea emplastrelor şi în industrie (de hârtie, de săpun).
Din lariţă sau zadă (Larix decidua şi L. sibirica) se obţine o terbentină specifică,
formată în cea mai mare parte din acizi rezinici şi cca 20% ulei volatil. Această
terbentină este folosită în tulburări bronşice şi pulmonare, dar şi în microscopie.
Balsamul de Canada este o oleorezină recoltată de la speciile Abies balsamea,
A. fraserii şi Tsuga canadensis. Această oleorezină conţine până la 50% acizi rezinici
(acid abietic, neoabietic, - şi -canadinolic, canadinic, canadolic etc), cca 23 - 25%
ulei volatil (format mai ales din -pinen, -felandren şi alte terpene) şi cca 15%
nadarezine. Este utilizat la realizarea de preparate microscopice şi în industria optică
(la lipirea lentilelor).
Dintre balsamuri mai sunt cunoscute balsamul de Tolu, obţinut prin incizii în
trunchiul arborelui Myroxylon toluiferum (din America latină), folosit ca antiseptic şi
behic, precum şi balsamul de Peru, obţinut din arborele Myroxylon balsamum, folosit
pentru acţiunea lui antiseptică, cicatrizantă şi antiparazitică.
Perii glandulari de pe inflorescenţele femele de hamei (Humulus lupus L.) se
prezintă ca o pulbere uşor lipicioasă ce conţine ca principiu activ o oleorezină formată
din ulei volatil (constituit din terpene: mircen, humulen, canaben), cetone, acizi, esteri.
În uleiul volatil se află o rezină care conţine cca 10 - 15% principii amare (derivaţi ai
floroglucinolului - floroglucide), reprezentate de humulonă (acid -lupulinic) şi
lupulonă (acidul -lupulinic). Produsul vegetal mai conţine taninuri (2 - 4%),
pigmenţi flavonici etc. Acest produs este un tonic amar, are acţiune sedativ-hipnotică
uşoară, antispastică, anafrodisiacă.
Canabinoidele sunt substanţe specifice cânepei (Cannabis sativa L., ssp. indica),
derivaţi benzopiranici cu caracter fenolic, cu 21 atomi de carbon în moleculă. Au fost
izolate peste 60 de canabinoide, dintre care acţiune psihotropă are numai tetrahidro-
canabinolul (THC). Haşişul este rezina secretată de perii glandulari de pe frunzele
superioare ale tulpinii şi de pe inflorescenţele plantelor femelă. Când aceşti peri
plesnesc, ei eliberează rezina, care formează o peliculă lipicioasă pe frunze şi flori. În
funcţie de compoziţia chimică există mai multe rase chimice de cânepă. Pentru sinteza
THC e necesară o temperatură zilnică de peste 35°C. Există o cânepă pentru fibre şi
una pentru drog, diferenţa între ele constând în conţinutul de THC şi canabidiol
(CBD): la cânepa pentru fibre raportul THC/CBD este sub 1,0, iar la cânepa drog este
peste 1,0. Conţinutul total în canabinoide poate oscila între 2 şi 20%. Dacă materialul
vegetal uscat (marihuana) este expus la aer şi lumină, el îşi pierde în timp activitatea,
datorită transformării THC în CNB (inactiv). În haşiş şi marihuana se află şi până la
cca 0,5% ulei volatil, care le conferă o aromă specifică (care permite depistarea
drogului de către câinii antrenaţi în acest sens).
THC conferă produsului efect analgezic, euforic şi psihotomimetic (exaltarea
impresiilor senzitive, a percepţiei, halucinaţii, reducerea capacităţii fizice şi
intelectuale). Acţiunea psihotropă este mult mai puternică dacă drogul se fumează,
decât prin administrarea orală. Deşi consumul de haşiş duce la manifestări maniace,
există posibilitatea dezobişnuirii organismului de acest drog.

4.16. Carotenoidele
Carotenoidele sunt pigmenţi de culoare portocalie, galbenă sau roşie, de natură
terpenoidică, având de regulă în moleculă 40 atomi de carbon, un număr foarte mare

38
de legături duble conjugate şi proprietăţi puternic lipofile. Capetele moleculei pot să
difere structural, majoritatea având o parte centrală formată din 18 atomi de carbon şi
patru grupări metilice laterale, dispuse simetric. Ele sunt răspândite de la bacterii până
la plantele superioare, însoţind pigmenţii clorofilieni, deci la organismele care au
capacitate fotosintetică. Sunt prezente totuşi şi în ţesuturi neasimilitoare, cum ar fi cele
ale fructelor sau în rădăcinile de morcov, de exemplu. În funcţie de numărul de atomi
de carbon din moleculă, de structura lor chimică etc, carotenoidele sunt clasificate în
mai multe tipuri. E de reţinut în acest sens faptul că, după structură, ele sunt clasificate
în compuşi incolori şi compuşi coloraţi; hidrocarburile carotenoidice sunt denumite
caroteni, iar derivaţii lor oxigenaţi xantofile. Carotenoidele la plante absorb energie
luminoasă şi participă la transportul de electroni în procesul de fotosinteză. La
animale, carotenoidele (preluate prin hrană) constituie provitamina A, transformarea
lor în vitamină A având loc în special la nivelul intestinului şi mai puţin în ficat.
Carotenoidele sunt lipsite de toxicitate sau efecte secundare la om, constatare care a
contribuit la utilizarea lor largă în industria alimentară şi cosmetică, drept coloranţi.
Dintre sursele numeroase de carotenoide prezentăm doar câteva:
Frunzele de urzică vie (Urtica dioica L.) conţin cantităţi mari de -caroten,
clorofile, dar şi flavonozide. Carotenoidele sunt extrase din acest produs vegetal cu
eter de petrol sau cu metanol anhidru. Totodată, din frunzele de urzică se extrag şi
clorofilele (care prin saponificare în mediu alcalin dau clorofiline), care sunt folosite în
cosmetică pentru proprietăţile deodorante.
Florile de crăiţe sau vâzdoage (Tagetes patula L.), conţin ca substanţe
carotenoidice heleniena (în principal), dar şi - şi -caroten, rubicon, violaxantină,
rubixantină, auroxantină, -criptoxantină, luteină), florile de galbenele (auroxantină,
- şi - şi -caroten, -criptoxantină, eloxantină, flavocrom, flavoxantină, licopină
etc).
Fructele de cătină albă conţin aurocrom, -, - şi -caroten, - şi -criptoxantină,
eloxantină, luteină, violaxantină, zeaxantină; fructele de coacăz negru: -caroten;
fructele de soc: n-caroten, flavoxantină, luteină, neoxantină; măcieşele: -, - şi -
caroten, -criptoxantină, eloxantină, fitoen, fitofluen, licopină, licofilă, luteină etc;
strugurii: - şi -caroten, licopină, luteină, zeaxantină etc.

4.17. Alcaloizii
Alcaloizii reprezintă principiile active cu cea mai mare importanţă pentru
terapeutică. Ei sunt substanţe complexe de natură vegetală (în general), cu caracter
bazic, care au în molecula lor azot sub formă heterociclică. Cele mai importante
heterocicluri din molecula alcaloizilor sunt: pirolidina, tropanul, pirolizidina, piridina,
piperidina, chinolizidina, indolul, izochinolina, imidazolul, chinolina, purina, acridina
etc. Unele plante ce conţin alcaloizi au fost cunoscute şi folosite pentru efectele lor
terapeutice şi toxice încă din antichitate. Istoria modernă a alcaloizilor începe în 1803
când DEROSNE extrage din opiu o substanţă cristalizată cu reacţie bazică. Această
substanţă, obţinută sub formă pură, cristalizată, este denumită de farmacistul
SETURNER, morfină.
Cu excepţia algelor, muşchilor şi lichenilor, alcaloizii sunt răspândiţi în tot regnul
vegetal, dar mai ales la dicotiledonate şi cu precădere în cadrul familiilor:
Papaveraceae, Solanaceae, Apocynaceae, Ranunculaceae, Compositae, Rutaceae,
Rubiaceae, etc. Între monocotiledonate, alcaloizii sunt prezenţi la reprezentanţi ai
familiilor Liliaceae şi Amarylidaceae. Unii alcaloizi se găsesc doar la o anumită specie
39
(morfina, de exemplu), alţii în cadrul unei familii (hiosciamina şi scopolamina), sau la
mai multe familii (berberina şi nicotina, de exemplu). Alcaloizii pot fi răspândiţi (în
cantităţi diferite) în toată planta, sau numai în anumite organe ale acesteia. După
grupările ce fac parte din molecula lor, alcaloizii pot fi alcooli, esteri, amide, fenoli, se
pot afla sub formă glicozidică etc.
După originea biosintetică şi structura chimică, alcaloizii au fost clasificaţi astfel:
a) alcaloizi proveniţi din ornitină - cu nucleu pirolidinic, tropanic şi pirolizidinic;
b) alcaloizi proveniţi din lizină - cu nucleu piridinic, piperidinic şi chinolizidinic;
c) alcaloizi proveniţi din acidul antranilic - cu nucleu acridinic;
d) alcaloizi proveniţi din fenilalanină - cu nucleu izochinolinic,
benzilizochinolinic, aporfinic, morfinanic, diizochinolinic, benzofenantridinic,
colchicinic, emetinic etc.
e) alcaloizi proveniţi din triptofan - cu nucleu indolic simplu (tip triptaminic şi
fizostigminic) şi complex (tip harmanic, ajmalicinic, reserpinic, chinolinic, stricninic,
ergolinic, aspidosperminic etc);
f) alcaloizi proveniţi din histidină - cu nucleu imidazolic);
g) alcaloizi cu nucleu purinic;
h) alcaloizi proveniţi din acetil-coenzima A - cu nucleu terpenic şi sterolic.
Alcaloizii au ca proprietate chimică esenţială caracterul bazic şi formează cu
acizii săruri solubile în apă şi alcool şi, în general, insolubile în solvenţi nepolari.
Bazicitatea alcaloizilor depinde de heterociclul care intră în structura lor. Alcaloizii se
extrag din produsele vegetale cu solvenţi nepolari (cloroform, diclormetan, eter,
benzen) şi cu solvenţi polari (alcooli, soluţii hidroalcoolice şi apă - frecvent acidulate).
Identificarea alcaloizilor se face cu o serie de reactivi de precipitare ca: Mayer,
Bertrand, Dragendorff, Bouchardat şi Wagner. Dozarea alcaloizilor se face prin metode
gravimetrice (mai rar), volumetrice, colorimetrice, spectrofotometrice, cromatografice.
Efectele induse de către alcaloizi la organismele animale sunt dintre cele mai
diverse şi ele vor fi prezentate odată cu exemplele de plante ce conţin unele grupe mai
importante de alcaloizi.
A. Alcaloizii proveniţi din ornitină. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt
alcaloizii cu nucleu tropanic, răspândiţi mai ales la specii de Solanaceae, dar şi la
Convolvulaceae, Erytroxylaceae, Brassicaceae etc. Ei sunt esteri derivaţi ai
tropanolului (hiosciamina, atropina, meteloidina şi scopolamina) şi
pseudotropanolului (cocaina şi derivaţii ei, convolvina).
Dintre plantele care conţin alcaloizi tropanici menţionăm:
Mătrăguna (Atropa belladonna L.) este o plantă perenă care atinge 2 m înălţime,
răspândită în sud-vestul Asiei, Europa centrală, de sud şi de est, nordul Africii şi
America de Nord. În ţara noastră este răspândită în pădurile de foioase montane şi în
tăieturi, în locuri umede şi umbroase. Alcaloizii sunt prezenţi în toate organele
(inclusiv în flori, fructe şi seminţe), dar mai ales în frunze şi rădăcini. Frunzele se
recoltează mai ales în perioada înfloririi, iar rădăcinile toamna sau primăvara timpuriu.
Rădăcinile sunt mai bogate în alcaloizi (0,4 - 1,0%) ca frunzele (0,2 - 0,5%).
Alcaloidul predominant este - hiosciamina (78 - 98% din totalul alcaloidic), care în
timpul uscării produsului vegetal racemizează şi se transformă în D,L-hiosciamină sau
atropină. Planta mai conţine cantităţi mici de scopolamină, beladonină, tropină,
scopină. În frunzele proaspete s-au mai identificat flavonozide, cumarine etc. Atropina
acţionează asupra sistemului nervos parasimpatic. Este un antispastic, care provoacă
relaxarea muşchilor netezi. Se foloseşte în combaterea durerilor, greţurilor, vomei. În

40
oftalmologie este utilizată ca midriatic (dilatează pupila). Se recomandă în aritmiile
bradicardice ale inimii, stimulează centrul respirator prin excitarea SNC. Atropina este
foarte toxică, doza letală la om fiind de cca 0,0l - 0,02g la copii şi de 0,08 - 0,10g la
adulţi. Alcaloizii din mătrăgună intră în compoziţia unor medicamente ca: Lizadon,
Carbocif, Distonocalm, Bergonal, Foladon etc.
Măselariţa (Hyoscyamus niger L.) este plantă anuală sau bienală, care atinge
până la 1 m înălţime, întâlnită la noi frecvent la marginea drumurilor, taluzurilor etc.
Produsul vegetal utilizat sunt frunzele bazale din anul I de vegetaţie - recoltate toamna,
sau cele tulpinale din anul II de vegetaţie - recoltate în momentul înfloririi. Conţinutul
în alcaloizi la măselariţă este mult mai mic decât la mătrăgună, (0,05 - 0,17%).
Alcaloizii sunt reprezentaţi în princinal de hiosciamină şi scopolamină (în proporţii
egale). Efectele acestor alcaloizi sunt aceleaşi cu cele consemnate la mătrăgună.
Cantitatea mai mare de scopolamină determină o acţiune depresivă asupra SNC şi uşor
hipnotică. Frunzele de măselariţă sunt folosite şi la fabricarea ţigărilor antiasmatice.
Laurul sau ciumăfaia (Datura stramonium L.), plantă ierboasă frecventă pe
marginea drumurilor şi pe terenuri necultivate, conţine de asemenea în frunze alcaloizi
tropanici (0,10 - 0,50%), formaţi în special din hiosciamină şi scopolamină, dar şi din
apoatropină, norscopolamină, scopină etc. Produsul vegetal e utilizat în tratarea
tulburărilor respiratorii şi în ţigări antiasmatice.
Laurul păros (Datura innoxia Mill.) este o specie originară din Mexic, la noi
fiind cultivată. De la această plantă se recoltează partea aeriană la începutul înfloririi,
la cca 15 - 20 cm de sol. Produsul vegetal conţine alcaloizi tropanici (0,10 - 0,50%), în
care predomină scopolamina, alături de care se găseşte hiosciamina, norscopolamina,
apoatropina. Scopolamina este utilizată în sedarea centrilor motorii. Totodată, aceasta
deprimă centrii vegetativi din trunchiul cerebral. Sub formă de bromhidrat se foloseşte
în parkinsonism şi delirium tremens. Scopolamina are acţiune midriatică mai puternică
decât atropina, stimulează respiraţia, are efect antivomitiv etc.
Frunzele de coca (Erythroxylon coca Lam.) Alcaloizii tropanici reprezintă
componenta cea mai importantă din acest arbust de cca 1,5 m, originar din zonele
tropicale şi subtropicale ale Americii de Sud, care este cultivat şi în alte regiuni (Jawa,
Africa etc). Frunzele se recoltează începând din anul al II-lea de viaţă, în momentul
când capătă culoare gălbuie. Ele au gust amar, astringent şi miros caracteristic.
Produsul vegetal are până la 2% alcaloizi în stare uscată. Alcaloizii aparţin la 3 grupe,
dar cei mai importanţi - cum s-a precizat deja, sunt cei tropanici, care sunt esteri ai
ecgoninei şi pseudotropinei. Principalul alcaloid este cocaina (esterul benzoic al
metilecgoninei), alături de care se mai găseşte cinamilcocaina, benzoilecgonina şi
truxilinele. Frunzele de coca (mestecate împreună cu cenuşă sau var) au fost folosite
din vremuri străvechi ca stimulent fizic (înlătură senzaţia de oboseală). Sarea
clorhidrică a cocainei se foloseşte ca anestezic local. Utilizarea repetată a cocainei dă
dependenţă, fapt pentru care consumul acesteia este reglementat de către OMS.
B. Alcaloizi ce derivă din lizină. Alcaloizii cu nucleu piperidinic sunt mai
frecvent întâlniţi decât cei cu nucleu piridinic, mai cu seamă în cadrul familiilor
Lobeliaceae, Crassulaceae, Piperaceae, Umbelliferae etc. Iată câteva surse de
alcaloizi derivaţi din lizină:
Frunzele de tutun (Nicotiana tabacum L.). Tutunul este o plantă ierboasă
originară din America tropicală, care este astăzi cultivată în toată lumea. Frunzele sunt
detaşate de pe tulpini permanent după ce ajung la dezvoltare completă şi apoi sunt
uscate şi fermentate (pentru aromatizare) după diverse procedee. Frunzele de tutun

41
conţin mai multe grupe de alcaloizi (monociclici, biciclici, triciclici), dar cel mai
important este nicotina. Produsul vegetal este puţin utilizat în terapeutică. Maceratul
din frunzele proaspete este folosit ca insecticid în agricultură. Nicotina în doze mici
acţionează ca un stimulator trecător asupra SNC şi ganglionilor simpatici, după care
urmează o inhibiţie persistentă. Tutunul face parte din produsele cu efect cancerigen.
Cancerul pulmonar şi leucemia sunt mult mai frecvente printre fumători. Se pare că
efectul cancerigen al tutunului nu se datorează nicotinei, ci cotininei, produs de
metabolizare al nicotinei la nivel pulmonar, (cotinina se găseşte în cantităţi mari în
urina fumătorilor). Nicotina este o substanţă foarte toxică.
Cucuta (Conium maculatum L.), conţine în toate organele alcaloizi (de la 0,05 -
0,3% în organele vegetative, până la 3,5% în fructe), derivaţi ai piperidinei. Alcaloidul
principal este coniina, alături de care se mai găseşte metil-coniina, coniceina,
conhidrina etc. Datorită toxicităţii sale, cucuta este puţin folosită, deşi este cunoscută
din antichitate. Coniina, la doze toxice, provoacă paralizia muşchilor respiratori (stop
respirator). Extractul din fructe a fost folosit pentru acţiunea analgezică, sedativă şi
antispastică.
C. Alcaloizi ce derivă din fenilalanină. Cei mai utilizaţi în scop terapeutic sunt
cei cu nucleu izochinolinic. Această grupă de alcaloizi se întâlneşte la numeroase
familii de plante superioare şi inferioare şi au o mare diversitate structurală, fapt ce
determină şi efecte biologice foarte diferite. Dintre cei mai folosiţi alcaloizi de acest
tip în terapeutică menţionăm: morfina, codeina, glaucina, aconitina, emetina,
galantamina, efedrina, berberina, chelidonina, papaverina, colchicina, sanguinarina etc.
Unii derivaţi alcaloidici ai fenilalaninei sunt aminoalcooli şi aminofenoli. O sursă
de astfel de alcaloizi o reprezintă părţile aeriene de la specii de cârcel (Ephedra - E.
distachya, E. equisetina şi E. sinica). La noi în ţară, cârcelul se întâlneşte în Dobrogea
şi Cheile Turzii. Produsul vegetal e format din tulpini şi ramuri tinere, recoltate
toamna. El conţine între 0,5 şi 3,0% alcaloizi, dintre care cea mai mare pondere ocupă
efedrina. Planta mai conţine taninuri, antociani, catehine, polifenoli, flavone etc
Efedrina este unul din cei mai utilizaţi alcaloizi în terapeutică. Este un stimulent care
acţionează prin intermediul sistemului vegetativ, are acţiune bronhospasmolitică,
influenţează pozitiv reacţiile alergice, are efect uşor hipertensiv, temperează pofta de
mâncare etc. Este utilizată în tratarea bronşitelor astmatiforme, a tusei convulsive,
emfizemului pulmonar.
Fructele mature de ardei roşu (Capsicum annuum L.), plantă originară din
America Centrală şi de Sud, cultivată astăzi în toată lumea, conţin ca principii active
capsaicinele (cu gust iute, arzător). Aceste fructe mai au în compoziţia lor vitamine
(vitamina C a fost prima dată izolată din ardei), flavonozide, carotenoide. Prezenţa
capsaicinei în ardei îi conferă efect rubefiant şi revulsiv (folosit extern în reumatism,
lumbago, înlăturarea nevralgiilor).
Alcaloizii aporfinici
Au ca precursor tot fenilalanina, fiind răspândiţi în cadrul familiilor
Papaveraceae, Annonaceae, Lauraceae, Monimiaceae. Nucleul aporfinic derivă din
benzilizochinolină. Dintre produsele vegetale cu alcaloizi aporfinici menţionăm:
Partea aeriană a macului galben (Glaucium flavum), plantă de origine
mediteraneană, care la noi se cultivă. Produsul vegetal se recoltează după formarea
primelor capsule. Principalul alcaloid din plantă este glaucina, care are un efect
antitusiv asemănător codeinei. Preparatele din macul galben se mai folosesc în litiaza
renală.

42
 Rădăcinile tuberizate de brebenei (Corydalis cava şi C. solida) conţin peste 50
de alcaloizi. Conţinutul în alcaloizi în tuberculi oscilează între 2,5 şi 4,8%, principalul
alcaloid fiind bulbocapnina, însoţită de derivaţi protopinici. Extractul total din
tuberculi are uşor efect sedativ. Bulbocapnina este un paralizant central, care împiedică
mişcările reflexe, dirijate, şi care potenţează acţiunea hipnoticelor. Un alt alcaloid din
brebenei - coridamina, are efect spasmolitic.
Alcaloizii morfinanici
Se subîmpart în două subgrupe: 1) a morfinei (din care fac parte morfina,
codeina, neopina, tebaina, oripavina) specifică genului Papaver şi 2) a sinomeninei,
caracteristică speciilor Sinomenium şi Stephania.
Opiul se obţine prin incizarea superficială a capsulelor imature de mac (Papaver
somniferum L.), operaţie prin care latexul se coagulează în contact ca aerul şi capătă
culoare brună. Se apreciază că pentru a se obţine l kg de opiu este necesară incizia a
cca 20.000 de capsule. Macul pare a fi una dintre cele mai vechi plante cultivate (de
peste 4 milenii) în scop alimentar şi ca leac pentru liniştire. Alcaloizii din opiu se
găsesc sub formă de săruri ale acizilor lactic, sulfuric, meconic şi sunt clasificaţi în 3
grupe:
1. cu nucleu izochinolinic – subîmpărţiţi la rându-le în 4 tipuri:
a. cu nucleu tetrahidroizochinolinic (hidrocotarnina);
b. cu nucleu benzilizochinolinic (papaverina şi papaveraldina);
c. cu nucleu ftalidizochinolinic (narcotolina);
d. cu nucleu diizochinolinic (protopina şi kriptopina);
2. alcaloizi cu nucleu morfinanic (morfina, codeina, neopina, tebaina);
3. alcaloizi cu structură neelucidată.
Principalii alcaloizi identificaţi în cadrul genului Papaver sunt: morfina, codeina,
papaverina, izotebaina, oripavina, noscapina, orientalidina, alpinigenina, narceina,
tebaina etc.
Datorită conţinutului ridicat în morfină, opiul a fost utilizat din timpuri străvechi
pentru acţiunea lui analgezică. Administrarea repetată a morfinei dă
farmacodependenţă. Acţiunea analgezică a morfinei este însoţită de o stare euforică, de
sedare, de somnolenţă. Papaverina din opiu are efect spasmolitic şi coronarodilatator.
Codeina are efect antitusiv.
Cultura macului de grădină (P. somniferum) este controlată la nivel internaţional
pentru a se împiedica producerea şi comercializarea opiului şi a heroinei (ce se poate
obţine prin acetilarea morfinei în laboratoare clandestine) - unul din cele mai
răspândite şi mai periculoase droguri. Macul de grădină (P. somniferum) s-a cultivat pe
suprafeţe relativ mari pentru o specie medicinală şi în România (până în 1990), pentru
obţinerea morfinei din cojile capsulelor mature (unde conţinutul în morfină este mai
scăzut ca în opiu).
O altă specie de mac, care se cultivă în anumite regiuni ale lumii este Papaver
bracteatum Lindl., specie originară din zonele înalte (1500 - 2500 m) ale Caucazului,
Anatoliei şi Iranului. Această specie conţine în capsule tebaină, care prin semisinteză
este convertită în codeină. Avantajul cultivării acestei plante constă în faptul că datorită
lipsei enzimei ce transformă tebaina în morfină, ea nu poate fi cultivată pentru
producerea de opiu. Încercările de a cultiva această specie în România nu au dat
rezultate.
Dintre produsele vegetale care conţin cantităţi mari de alcaloizi diizochinolinici
menţionăm:

43
 Scoarţa de pe rădăcinile de dracilă (Berberis vulgaris), arbust comun la noi, din
zona colinară până în cea de câmpie, cultivat uneori ca gard viu de protecţie. Scoarţele
de pe rădăcini (mai rar de pe tulpini) se recoltează în aprilie - mai, sunt lipsite de miros
şi au gust amar. Deşi produsul vegetal conţine alcaloizi ce aparţin la 3 grupe
structurale, cel mai reprezentativ alcaloid este berberina. Berberina are un pronunţat
efect coleretic şi colecistokinetic, dar şi acţiune hemostatică, stomahică, febrifugă,
hipotensivă, sedativă, deprimantă, cardiacă etc.
Părţile aeriană şi subterană a unor specii de rutişor (Thalictrum: Th. minus,
Th. foetidum, Th. flavum etc) conţin alcaloizi cu nucleu protoberberinic (berberină,
palmatină, iatrorizină), aporfinic (magnoflorină) şi benzilizochinoleinic. Preparatele
obţinute din aceste specii au efect hipotensiv, antimicrobian, coleretic -
colecistokinetic, antiepileptic, sedativ, spasmolitic etc şi se folosesc în tratarea
leucoreei şi amenoreei.
Alcaloizii cu nucleu benzofenantridinic sunt specifici familiilor Fumariaceae,
Papaveraceae şi Rutaceae.
Partea înflorită de rostopască (Chelidonium majus L.), uneori şi rădăcinile
acesteia (recoltate toamna) reprezintă o sursă de astfel de alcaloizi. Produsul vegetal
conţine peste 25 de alcaloizi, acţiunea lui farmacodinamică fiind datorată în special
alcaloizilor cu nucleu benzofenantridinic: chelidonina, hemochelidonina,
metoxichelidonina, cheleritrina, sanguinarina, oxisanguinarina etc. Planta conţine şi
alcaloizi protoberberinici (berberină, coptizină, stilopină), derivaţi de protopină,
alcaloizi cu nucleu aporfinic (magnoflorină) etc. Alcaloizii se acumulează în cantitate
mare în latex, căruia îi conferă coloraţie portocalie. Produsul vegetal şi extractele din
acesta se folosesc în tratarea afecţiunilor hepato-biliare (diskinezii biliare, calculoză
biliară, atonie vezicală, colici biliare), a icterului etc, iar latexul - în extirparea negilor
(de unde şi numele de negelăriţă a plantei). Cheleretrina din rostopască are efect
antifungic, antibacterian, antiviral şi se foloseşte în dermatoze.
Derivaţi din fenilalanină sunt şi alcaloizii tropolonici, ei fiind identificaţi în
cadrul familiei Liliaceae. Dintre produsele vegetale care conţin alcaloizi de acest fel
se numără şi bulbii şi seminţele de brânduşă de toamnă (Colchicum autumnale L.).
Este o planta cunoscută din vremuri străvechi, în vechea Colchidă obţinându-se din ea
o otravă de temut, iar prin secolele VI - VII (e.n.) era utilizată de arabi în tratarea gutei.
Seminţele se recoltează la începutul lui iunie, iar bulbii în timpul înfloririi (pentru a nu
fi confundaţi). În seminţe, cantitatea de alcaloizi este mai mare ca în bulbi,
reprezentată, fiind în primul rând de colchicină, dar şi de colchicozidă şi
tiocolchicozidă. Colchicina are acţiune antimitotică (datorită precipitării tubulinei şi
deci a blocării formării microtubulilor fusului mitotic). Ea se foloseşte şi în prezent în
tratarea crizelor de gută (asigurând diminuarea sintezei de acid uric, sau eliminarea lui
renală mai intensă). Colchicina este o substanţă deosebit de toxică, doza letală la om
fiind 6-20 mg.
D. Alcaloizii derivaţi din triptofan
Toţi alcaloizii derivaţi din triptofan, au ca unitate structurală comună nucleul
indolic. Alcaloizii de acest tip se constituie într-o grupă foarte mare, sunt mai
răspândiţi la plante în cadrul familiilor Apocynaceae, Rubiaceae şi Loganiaceae, iar
mai recent au fost descoperiţi şi la unele specii de animale. Cei mai mulţi alcaloizi
indolici sunt monomeri şi mai rar dimeri (formaţi din doi monomeri identici sau
diferiţi). Numărul foarte mare de alcaloizi indolici şi structura lor diferită a dus la
clasificarea lor în multe tipuri: de tip indolalchilaminic, fizostigminic, carbolinic,

44
ergolinic, ajmalicinic, iohimbinic, chinoleinic, stricninic, ibogaminic,
aspidosperminic, eburnaminic.
Vom prezenta în continuare fără a intra în detalii, câteva surse vegetale cu
alcaloizi de tip indolic, acţiunea şi utilizarea lor.
Scleroţii ciupercii Claviceps purpurea, parazit al florilor la numeroase graminee,
conţin alcaloizi indolici de tip ergolinic. Secara (Secale cereale L.) este o gazdă
preferată pentru această ciupercă. Cornul de secară a produs în Evul mediu intoxicaţii
masive şi grave (ergotism) şi decesul a sute de mii de oameni şi animale datorită
consumului de pâine din secară infestată cu această ciupercă. Ergotismul se manifestă
sub două forme: una convulsivantă (tulburări nervoase, convulsii) şi alta gangrenoasă
(mumefierea extremităţilor membrelor şi desprinderea lor fără sângerare). În 1582 se
menţiona pentru prima dată că scleroţii de secară declanşează travaliul. Se întrevedea
deci folosirea acestui produs vegetal în medicină.
Scleroţii de secară s-au obţinut la început din culturile de secară infestate spontan
de ciupercă, dar în ultimele decenii ei se obţin prin infecţia artificială a lanurilor de
secară (cu suspensii de conidii cultivate în laborator pe medii artificiale). Scleroţii au
forma de corn, o lungime de l - 4 cm, o grosime de 3 - 7 mm şi culoarea neagră-
violacee la exterior. Cantitatea de alcaloizi din scleroţi oscilează între 0,20 şi 1,0%, cei
mai importanţi alcaloizi terapeutici fiind derivaţi ai acidului lisergic. Unii din ei sunt
de tipul aminoalcoolilor (ergometrina), alţii de tip peptidic (alcaloizii din grupa
ergotaminei, ergotoxinei şi ergoxinei).
Alcaloizii din cornul de secară au acţiune principală ocitocică (stimularea
contracţiilor fibrelor netede din muşchiul uterin), datorită dublei legături dintre
carbonii 9 şi 10 ai acidului lisergic. În doze mici, alcaloizii au acţiune de tonifiere a
uterului, sunt folosiţi în hemoragii şi metroragii, pentru stimularea retracţiei uterului.
Prin urmare, alcaloizii din cornul secarei sunt folosiţi în obstetrică şi ginecologie.
Ergotamina şi DH-ergotamina se utilizează în tratarea migrenelor şi, în asociere cu alte
medicamente, la echilibrarea sistemului nervos autonom şi în terapia distoniei neuro-
vegetative. Alcaloizii ergotoxinici sunt utilizaţi în tratarea hipertensiunii neurogene,
climacterice şi oscilante, în tulburările circulaţiei cerebrale.
Rizomii şi rădăcinile arbustului Rauwolfia serpentina L., plantă originară din
India şi Indonezia, în prezent cultivată şi în alte zone, datorită importanţei ei
farmaceutice. Produsul vegetal se recoltează toamna, de la indivizi în vârstă de 3 - 4
ani, şi conţine peste 56 de alcaloizi de diverse tipuri, dintre care cel mai important este
reserpina. În medicina tradiţională din zonele de origine, acest produs vegetal a fost
utilizat ca antidot pentru înţepăturile de insecte, muşcăturile de şarpe, ca antidizenteric,
febrifug, antiepileptic, ocitocic etc, iar în India este folosit ca remediu pentru tratarea
unor boli nervoase şi a hipertensiuni arteriale. Rizomii şi rădăcinile de Rauwolfia
reprezintă produsul vegetal cel mai eficient ca hipotensiv, datorită reserpinei. Această
acţiune este însoţită şi de un efect de sedare. Mai recent s-a semnalat că reserpina are
şi efect hepatoprotector.
Scoarţele din arborii de China (Cinchona: C. succirubra, C. calisaya, C.
officinalis, C. ledgeriana), originari din munţii Anzi (Peru şi Bolivia), conţin alcaloizi
de tip chinolinic, utilizaţi în combaterea malariei. În prezent aceste specii se cultivă pe
suprafeţe mari în India, Djawa, în zonele tropicale ale Africii. La început se recolta
scoarţa de pe tulpinile şi ramurile, mai groase, la vârsta de 15 - 25 de ani a arborilor. În
prezent aceste scoarţe se recoltează de la forme (hibride) cultivate, după cca 6-7 ani de
la plantare. Si scoarţa de pe rădăcini conţine alcaloizi. Produsul vegetal conţine peste

45
50 de alcaloizi, cei mai importanţi fiind: chinina, chinidina, cinconina şi cinconidina.
Produsul a fost folosit în medicină încă din secolul al XVII-lea. Chinina este un
antimalaric, având efect toxic asupra protoplasmei protozoarelor din genul
Plasmodium (P. vivax, P. malariae, P. falciparum); ea are şi efect antipiretic şi
analgezic. Chinidina se foloseşte în tratarea aritmiilor.
Seminţele de Strychnos nux vomica L., arbore liană răspândit în Asia de Sud-Est
şi nordul Australiei, conţin cca 2 - 3% alcaloizi, dintre care cel mai important este
stricnina, urmat de brucină. Stricnina se foloseşte în doze mici ca tonic muscular, în
paralizii periferice (de origine toxică, reumatică, infecţioasă) pentru stimularea
motilităţii gastro-intestinale, ca analeptic respirator, ca aditiv în cura de dezalcoolizare.
În doze mari, stricnina provoacă convulsii.
Rădăcinile şi partea aeriană de Catharanthus roseus sin. Vinca rosea L. ),
subarbust de 0,5 - 0,8 m înălţime, sempervirescent, originar se pare din Madagascar,
dar care este răspândit în prezent în regiunile tropicale ale Asiei, Australiei, Africii,
Americii de Sud. Întreaga plantă conţine alcaloizi, cele mai bogate fiind rădăcinile (0,8
- 2,2% alcaloizi), urmate de frunze (0,2 - 1,2% s.u.). Genul Catharanthus conţine
peste 90 de alcaloizi indolici şi indolinici, monomeri şi dimeri. Dintre alcaloizii
monomeri, se găsesc în cantităţi mai mari în frunze vindolina, vindolinina, catarantina
si tetrahidroalstonina, iar în rădăcini -ajmalicina. Un interes special prezintă alcaloizii
dimeri (cca 20 la număr) datorită efectului citostatic al unora din ei:
vincaleucoblastina (vinblastina), leurocristina (vincristina), leurosidina, leurosina şi
vindesina. În medicina tradiţională din zonele de origine, rădăcinile plantei au fost
folosite ca purgativ, febrifug, vermifug, iar partea aeriană ca antidiareic. Dintre
alcaloizii cu acţiune antitumorală numai vinblastina şi vincristina sunt folosiţi în
terapeutică. Vincristina este utilizată în tratarea leucemiilor acute, maladia Hodgkin,
limfosarcom, carcinom mamar, cervical şi de prostată. În plus, vinblastina se foloseşte
în tumorile testiculare. Aceşti doi alcaloizi au pe lângă acţiune citostatică ridicată
(inhibă sinteza proteinelor) şi efect imunodepresiv.
Partea aeriană a saschiului mic (Vinca minor L.), specie răspândită în pădurile
din zonele deluroase din centrul şi sudul Europei, inclusiv în ţara noastră. Fiind o
specie sempervirescentă, este mult cultivată ca plantă ornamentală. Produsul vegetal se
poate recolta primăvara în timpul înfloririi şi toamna (în septembrie). Totalul alcaloidic
din herba variază în limite destul de largi (0,20-1,30%). Dintre cei peste 40 de alcaloizi
cu structură indolică diversă, cel mai important este vincamina. Produsul vegetal este
utilizat în medicina populară ca hipotensiv, vomitiv, antigalactagog, astringent. Planta
se industrializează pentru obţinerea vincaminei, alcaloid hipotensiv, dar şi cu acţiune
sedativă, de stimulare a consumului de oxigen la nivelul creierului, de ameliorare a
microcirculaţiei.
E. Alcaloizi cu nucleu purinic derivaţi ai glicocolului
Unii dintre aceşti alcaloizi purinici sunt derivaţi de xantină şi se găsesc la specii
de Coffea, Cola, Camellia, Theobroma, Ilex şi Paulinia, iar alţii sunt derivaţi de
adenină - fără semnificaţie terapeutică. Din prima categorie fac parte cafeina, teofilina
şi teobromina, frecvent folosite în terapeutică. Tot din glicocol derivă şi alantoina,
prezentă în diverse produse vegetale, dar în primul rând în rădăcinile şi frunzele de
Symphytum officinale L.
Seminţele arborelui de cacao (Theobroma cacao L.) conţin în special
teobromină, dar şi cafeină, ulei gras, fitosteroli, taninuri, etc.
Seminţele de cafea (Coffea arabica L.) conţin în principal cafeina, dar şi

46
cantităţi mai mici de teobromină, teofilină, acizi cafeoilchinici şi un număr mare de
compuşi aromaţi. Cotiledoanele seminţelor decorticate de Cola (C. nitida şi C.
acuminata) conţin în principal cafeina şi cantităţi mai scăzute de teobromină, dar şi
tanin, saponine, ulei volatil, antociani etc.
Cafeina stimulează centrii respirator şi cardio-vascular din creier, provoacă o
relaxare a muşchilor netezi la nivel coronarian şi bronşic, stimulează diureza, secreţia
gastrică, glicogenoliza şi lipoliza.
Teofilina este folosită ca bronhospasmolitic şi antiasmatic.
Teobromina se utilizează în tratamentul anginei pectorale şi a edemului cardiac.
Rădăcinile de tătăneasă (Symphytum officinale L.) conţin alantoină, dar şi
carotenoide, taninuri catehice, acid cafeic şi clorogenic, triterpene etc. Decoctul şi
tinctura de rădăcini se folosesc în prepararea compreselor şi unguentelor aplicate
extern pentru o serie de traumatisme, nevralgii, hematoame, după fracturi (favorizează
calusarea), în tratarea ulcerului varicos, tromboflebitelor şi arteritelor etc. Unii
alcaloizi din plantă au însă acţiune paralizantă, iar necinele sunt hepatotoxice şi
cancerigene.
F. Alcaloizi derivaţi din acetil-coenzimă A
Din această categorie fac parte alcaloizii terpenici şi sterolici. Alcaloizii terpenici
au atomul de azot în afara nucleului propriu-zis, prin aportul unui aminoacid. Aceşti
alcaloizi sunt specifici unor genuri din fam. Ranunculaceae, ca: Aconitum, Delphinium
şi Consolida.
Rădăcinile tuberizate de omag (Aconitum tauricum şi A. callibotryon), se
recoltează după înflorire şi conţin până la 1% alcaloizi. Ei se găsesc în tuberculi sub
formă de săruri ale acidului aconitic. Principiile active fac parte din grupa aconitinei
(aconitina, hipaconitina şi mezaconitina) şi de alcaloizi din grupa atizinei. În
terapeutică se foloseşte de fapt un amestec format din cca 80% aconitină, 10%
hipaconitină şi 10% mezaconitină. Aconitina este un alcaloid foarte toxic (1 mg în
stare pură poate provoca moartea). Se foloseşte ca antitusiv şi analgezic, modifică
starea termică a organismului.
Alcaloizii sterolici conţin două heterocicluri ataşate la nucleul sterolic, sunt
răspândiţi printre Liliaceae şi Solanaceae şi au proprietăţi hemolitice.
Rizomii şi rădăcinile de stirigoaie (Veratrum album L.) recoltate toamna, conţin
peste 90 de alcaloizi. Dintre aceştia cea mai mare importanţă terapeutică au alcaloizii
esteri (protoveratrinele A şi B, protoveratridina, cevadina, veratridina etc). Produsul
vegetal este folosit ca antireumatic, în tratarea gutei şi a unor boli nervoase. O vreme a
fost folosit şi ca hipotensiv (vasodilatator), numai că doza terapeutică este foarte
apropiată de cea toxică. Acţiunea toxică a complexului alcaloidic din acest produs
asupra animalelor cu sânge rece este utilizată la prepararea unor insecticide.
Din grupa alcaloizilor sterolici mai fac parte unii glicoalcaloizi din Solanaceae
(tomatina, solanina, solasonina, soladulcina, etc), alcaloizii din unele specii de
Apocynaceae (jurubina, pahisandrina, conesina, izoconesina, kurchesina etc), sau
buxinele din Buxaceae.

4.18. Lectinele
Dintre principiile active care au în compoziţia lor azot fac parte şi lectinele. Ele
sunt cel mai adesea glicoproteine şi mai rar proteine pure. Au fost mai întâi descoperite
în regnul vegetal, pentru ca mai apoi să fie identificate la toate organismele vii. Nu
sunt foarte clare funcţiile lor biologice. Se consideră că la plante ar fi implicate în

47
procesul de germinare a seminţelor şi de protecţie a acestora în faţa infecţiilor
bacteriene şi virale.
Prima lectină, ricina, a fost izolată în 1867 din seminţele de ricin şi s-a observat
că are proprietăţi hemaglutinante, care au fost neglijate până în 1948. S-a constatat că
lectina izolată din Vicia cracca aglutina specific hematiile grupei sanguine A de la om,
fapt pentru care a căpătat denumirea de fitohemaglutinină. Deşi nu se cunoaşte exact
mecanismul aglutinării de către lectine, se pare că ele modifică proprietăţile de
suprafaţă ale celulelor. Lectinele au o compoziţie în aminoacizi asemănătoare cu a
tuturor proteinelor, deosebirea fiind aceea că în constituţia lor intră aminoacizi cu sulf.
Lectinele se obţin mai ales din seminţele de leguminoase.
Principalele proprietăţi biologice ale lectinelor sunt: hemaglutinarea (specifică de
specie şi grupă sanguină), citoaglutinarea (aglutinează celulele tumorale şi embrionare
tinere), mitogenitatea (stimulează mitoza la celule embrionare în vârstă, a limfocitelor
etc), antimitogenitatea (inhibă diviziunea celulelor tumorale şi a celulelor embrionare
tinere), determină precipitarea glicoproteinelor plasmatice şi a polizaharidelor la plante
şi bacterii.

4.19. Surse de vitamine

Fructele unor specii de măceş (Rosa canina L., R. pendulina L.) constituie o
sursă importantă de vitamine şi în special de vitamina C (acid ascorbic), vitaminele
B1, B2, PP şi K, asociate cu carotenoide, pectine, glucide, taninuri, acizi organici,
terpenoide. Măceşele sunt folosite ca vitaminizant, astringent şi antidiareic.
Fructele de cătină albă (Hippophae rhamnoides) conţin acid ascorbic şi mai
toate vitaminele, dar şi carotenoide, ulei gras, flavone, terpene, acizi organici. Se
utilizează ca vitaminizant, iar uleiul gras în tratarea arsurilor şi în ginecologie.
Drojdia de bere presată (Saccharomyces cerevisiae) conţine vitamine B, dar şi
A, G, D, E. Este folosită în avitaminoze de tip B în astenie, surmenaj, în dermatologie,
pentru ameliorarea funcţionării sistemului digestiv etc.
Frunzele uscate de ciuboţica cucului (Primula officinalis) conţin cantităţi
importante de vitamina C (până la 5,9%) etc.

4.20. Imunomodulatoare vegetale

În această categorie intră substanţe care stimulează sau inhibă sistemul imunitar
la animale şi om. Imunomodulatoarele stimulează mecanismele nespecifice de apărare
a organismului, această protecţie nespecifică fiind denumită paraimunitate. Ele sunt în
general substanţe mitogene (stimulează diviziunea celulelor imunocompetente).
Imunomodulatoarele vegetale pot fi substanţe cu greutate moleculară mică sau mare.
Dintre substanţele cu greutate moleculară mică menţionăm:
A. Alcaloizi. În această situaţie se află acidul aristolochic din Aristolochia
clematites, pilocarpina prezentă în specii de Pilocarpus, demecolcina din Colchicum
autumnale, vinblastina şi vincristina din Catharanthus roseus, tiloforina şi
tilocrebrina din Tilophora asthmatica, comptotecina din Camptotheca acuminata,
maintansina din Maytenus ovatus etc.
B. Taninuri catehice - potenţează acţiunea unor substanţe imunomodulatoare.
C. Compuşi fenolici, cum ar fi gosipolul (din rădăcinile de bumbac), care pe
lângă acţiunea spermicidă, stimulează şi producerea de interferon. Lignanii, precum şi
unii acizi fenolici (acidul 2,3 - dihidroxibenzoic, ferulic), au efect imunostimilator.
D. Terpenoide. În această grupă de substanţe sunt unele cu proprietăţi

48
imunomodulatoare, cum ar fi alantolactona din Calendula officinalis, unele lactone
sescviterpenice din rădăcinile de Echinacea sp. sau din florile de Arnica, triterpenele
tetraciclice din Panax ginseng etc.
Dintre substanţele macromoleculare de origine vegetală menţionăm în special
lectinele şi poliholozidele. Despre lectine am prezentat deja unele informaţii.
Poliholozidele sunt polizaharide vegetale, cu catenă mai mult sau mai puţin
ramificată, care provin din monomeri glucidici simpli şi acizi uronici. Ele sunt
prezente în numeroase produse vegetale ca: florile de muşeţel şi gălbenele, în orez,
grâu, ovăz, trestia de zahăr. Au fost izolate o serie de poliholozide din ciuperci şi
licheni (lentinanul şi crestina, de exemplu). Poliholozidele imunologic active fac parte
în special din grupa heteroxilanilor. În funcţie de conţinutul în acizi uronici,
poliholozidele sunt de două categorii: a) cu conţinut ridicat (peste 20%) şi b) cu
conţinut redus (10 - 20%, sau numai urme) de acizi uronici. Poliholozidele brute
conţin de regulă galactoză, glucoză, ramnoză, arabinoză, xiloză şi mai puţin manoză.
În ultimii ani, sfera preocupărilor în această direcţie s-a lărgit foarte mult,
descoperindu-se noi surse vegetale cu poliholozide imunomodulatoare.

INDEX DE TERMENI

49
afrodiziac – care stimulează apetitul sexual
analeptic – care stimulează sistemul nervos central
analge(t)zic – care are proprietatea de a suprima sau a diminua senzaţia de durere
anorexie – lipsa poftei de mâncare
antalgic - calmant
antiflogistic – care diminuează inflamaţiile
antiemetic – care atenuează sau înlătură greţurile şi voma
antinevralgic – care diminuează nevralgiile (durerile)
antiseptic – care distrug microorganismele
antispastic – care diminuează sau înlătură contracţia muşchilor netezi
behic – substanţă cu efect antitusiv
carminativ – care favorizează eliminarea gazelor din intestine
catartic – purgativ puternic
cefalee – durere continuă sau intermitentă ale unor părţi ale capului, însoţită frecvent şi de alte
simptome
colagog – care favorizează mobilizarea (eliminarea) bilei prin stimularea contracţiei vezicii
biliare
coleretic – care stimulează secreţia celulei hepatice şi volumul de bilă
colotrop – mobilizează şi stimulează funcţionarea bilei
depurativ – care activează eliminarea toxinelor pe cale gastro-intestinală, renală sau prin
transpiraţie
diaforetic (sudorific) – care stimulează transpiraţia
dismenoree – dureri ce însoţesc menstruaţia
dispepsie – tulburare digestivă funcţională
dischinezie (distonie) biliară – disfuncţie dureroasă a căilor vezicii biliare
diuretic – care stimulează eliminarea urinei
edem – acumulare de lichid în spaţiile intracelulare
emenagog – care favorizează ciclul menstrual
emetic – vomitiv
emolient – care relaxează ţesuturile şi diminuează starea inflamatorie
emplastre – preparat farmaceutic întins pe pânză care se aplică la locul bolnav
eupeptic – care favorizează digestia gastrică
excipient – substanţă (sau amestec) inactiv în care se încorporează un medicament
exitus - moarte
flatulenţă – acumulare excesivă de gaze în stomac şi intestine
galactagog – care stimulează secreţia glandelor mamare
galenic – preparat în farmacii după unele formule din Farmacopee
gastralgie – durere stomacală
gastroptoză – ptoză (cădere) a stomacului
gută – boală metabolică caracterizată prin depunerea de uraţi în articulaţii
hemostatic – care opreşte hemoragia
hidropizie – retenţie de apă în ţesuturi
hipercolesterolemie – exces de colesterol în sânge
hipermenoree – abundenţă mesnstruală
hipnotic – care favorizează instalarea somnului
hipolemiant -
laxativ – purgativ uşor
metrită – inflamaţie a uterului sau mucoasei uterine
metroragie – hemoragie uterină între menstre
narcotic – anestezic general
revulsiv – care produce congestie locală superficială, ce decongestionează zona respectivă în
profunzime

50
pioree – scurgere de puroi
rubefiant – care irită şi înroşeşte pielea
saluretic – care favorizează eliminare ionilor de Na+ şi Cl- prin urină
scrofuloză – boală cronică de natură tuberculoasă care se manifestă prin inflamarea
ganglionilor limfatici de la gât
sedativ – calmant
sialagog – care activează secreţia de salivă
sicativ – care se usucă repede
sternutator – care provoacă strănutul
stomahic – care favorizează digestia prin stimularea secreţiei gastrice
topic – utilizat sub formă de cataplasme sau comprese externe, care modifică zona în care sunt
aplicate (are acţiune locală)
vulnerar – utilizat în vindecarea rănilor

51
Fig. 2. Căile de biosinteză a unor principii active

52
53
54
55