1

UNIVERSITATEA AGRONOMICĂ ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

Facultatea de AGRICULTURĂ

Prof. univ. dr. Teodor ROBU

PLANTE MEDICINALE ŞI
AROMATICE

IAŞI
2014
 2

CUPRINS
Pag.
SCURT ISTORIC.................................................................................... 2
UNITATEA DE INVĂŢARE U.I.1................................................................................... 7
CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE, PRINCIPIILE
BIOACTIVE DIN PLANTELE MEDICINALE ŞI PROPRIETĂŢILE TERAPEUTICE
ALE PRINCIPIILOR ACTIVE……………………………………………………………7
1.1. Clasificarea plantelor medicinale şi aromatice……………………………………...8
1.2. Principiile bioactive din plantele medicinale………………………………………14
1.3. Proprietăţile terapeutice ale principiilor active…………………………………….22

UNITATEA DE INVĂŢARE U.I.2....................................................................................30

PARTICULARITĂŢILE DE CULTURĂ ALE PLANTELOR MEDICINALE ŞI
AROMATICE……………………………………………………………………………..30
2.1. Particularităţile de cultură ale plantelor medicinale şi aromatice………………..........31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I. 3...................................................................................44
MODUL DE UTILIZARE AL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE ŞI
PLANTELE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ..................................................44
3.1. Modul de utilizare a plantelor medicinale şi aromatice……………….........................45
3.2. Plante medicinale din flora spontană …………………………………………………50

Bibliografie………………………………………………………………………………...70
Răspuns la testele de autoevaluare ………………………………………………………..71

SCURT ISTORIC
ISTORICUL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE
Odată cu luarea în cultură acum 10-15 ani a primelor plante agricole (porumbul în Mexic,
grâul în Orientul Mijlociu) omului i-au atras atenţia probabil şi unele plante care şi întâmplător s-au
dovedit a avea efect vindecător. Omul primitiv din instinct din întâmplare sau din disperare a
început să-şi aline unele suferinţe cu anumite plante. Aceste atitudini sunt atestate de manifestările
instinctuale ale unor animale bolnave şi ale unor triburi actuale puţin evoluate, care utilizează
plantele medicinale în scopuri tămăduitoare.
Descoperirea unor seminţe de chimion arse, care datează din neolitic, atestă faptul că omul
acelei epoci le utiliza în scopuri medicinale sau aromatice.
 3

Alte dovezi arheologice, demonstrează că primele comunităţi umane, utilizau specii cum ar
fi: Cânepa, Macul, Măselariţa, Muştarul, Salvia etc. precum şi unele balsamuri sau răşini.
Dovezi scrise despre utilizarea plantelor medicinale şi aromatice datează din jurul anului
6000 ş. e .n. de la sumerieni. în jurul anului 5000 î.e.n. babilonienii şi asirienii au întocmit un
dicţionar de plante medicinale şi aromatice (Biblioteca lui Asurbanipal cu 20 000 tăbliţe) şi au
înfiinţat în oraşul NINIVE o grădină botanică cu plante medicinale şi aromatice.
În China şi Egiptul Antic s-au găsit dovezi ce trădează utilizarea plantelor medicinale şi
aromatice încă din mileniile IV-III î.e.n. Manuscrisele chinezeşti descriu cca. 6000 plante, folosite
pentru vindecare.
La BRITISH MUSEUM din Londra există conservate tăbliţe din lut de unde reiese că
asirienii cultivau macul încă de pe la anul 2700 î.e.n., aceasta fiind o dovadă de netăgăduit despre
introducerea în cultură a plantelor medicinale şi aromatice.
Pe papirusurile egiptene vechi de 5-6 milenii s-au descifrat mii de reţete complexe care fac
referiri la peste 200 specii printre care: coriandrul şi ricinul.
În India veche între vestitele VEDE între care şi YADJUR-VEDA (ştiinţa vieţii lungi)
recomandă utilizarea plantelor medicinale încă de acum 3000 ani. Medicul indian SASRUTA (sec.
IV î.e.n) descrie cca. 700 plante , indicând ecologia, epoca de recoltare etc.
O vechime asemănătoare au şi dovezile care provin de la unele triburi amerindiene, de unde
rezultă că acestea foloseau în special amestecurile din plante sau extractele complexe.
Unii cercetători (Dr. J. A. DUKE-1985) consideră că deşi aflându-se la mari distanţe şi
neavând nici o legătură cu civilizaţia Chinei antice , totuşi amerindienii se bazau pe acelaşi
principiu şi anume: "corpul omenesc este capabil de a selecta dintr-un complex substanţele care-i
sunt necesare".
De o importanţă deosebită se bucurau plantele medicinale şi aromatice în Grecia antică şi în
Imperiu roman.
Hipocrat (460-377 î.e.n.) supranumit părintele medicinii a descris 236 plante medicinale
prescriindu-le în diferite boli. El a propagat ideea lui Asklepios din Tesalia :" întâi cuvântul , apoi
planta şi la urmă cuţitul". Lui Hipocrat i-au urmat Teofrast, apoi Dioscoride (sec. I î.e n.) care este
considerat părintele farmacognoziei, şi care în lucrarea "De materia medica "a inventariat 500 de
droguri de natură minerală, vegetală şi animală, până în Evul Mediu fiind cartea de căpătâi în
cunoaşterea medicamentelor.
Plinius cel Bătrân (24-79 e.n.) în 37 de volume "HISTORIA NATURALIS" descrie 250 de
droguri numai de origine vegetală, provenite de la cca. 1000 specii.
Tot cam în aceeaşi perioadă LUCIUS CALUMELLA, care era un faimos agronom a scris
mai multe volume despre agricultură, descriind cultura speciilor Inula helenium, Canabis sativa,
Crocus sativus.
 4

O parte din aceste cunoştinţe au fost transmise şi învăţătorilor Imperiului Roman, astfel
CELSUS în opera sa "DE ARTE MEDICA" descrie tot 250 plante medicinale şi aromatice cu
utilizările lor. De remarcat este, că multe din recomandările învăţătorilor acelor vremuri au
valabilitate şi astăzi.
Învăţaţii arabi asimilând cunoştinţele eleno-romane ale anticilor Orientului îndepărtat şi
îmbinându-le cu cunoştinţele proprii, în operele lor au descris mii de plante medicinale şi droguri,
pe care le-au transmis până în epoca Renaşterii. Astfel se pot aminti învăţaţi ca RHAZES,
SERAPION, MESSUE şi vestitul AVICENA (IBN-SINA) care a sintetizat în lucrările sale
"CANONUL STIINTEI MEDICALE" multe cunoştinţe în domeniul fitoterapiei
În Evul Mediu plantele medicinale şi aromatice erau cultivate mai ales în mănăstiri, iar
deţinătorii modului de utilizare erau călugării.
Stareţa HILDEGRAD VON BINGEN (sec. XII) este autoarea unei cărţi intitulată "PHISIKA" unde
pe lângă alte medicamente prezintă şi 270 specii de plante medicinale cu utilizările lor
Dezvoltarea cunoştinţelor despre plantele medicinale şi aromatice s-a extins şi la primele
Universităţi cum ar fi: MONTPELLIER (sec. X ); PARIS, BOLOGNA, PADOVA, NEAPOLE,
CAMBRIDGE, TOULOUSE (sec.XI-XIII). Marii botanişti ai Renaşterii ca Paracelsus, Lobel,
Mattioli, Cesalpino etc. au descris pe larg şi proprietăţile medicinale ale speciilor cultivate, iar alţi
ca JUAN FERNANDEZ, ALPINO CHARLES LECLUSSE au studiat şi plantele din "LUMEA
NOUA"
În 1545 sa înfiinţat prima grădină botanică de plante medicinale şi aromatice la Padova.
Mai târziu (sec. XVIII) descoperindu-se primele substanţe din plante, a fost necesară cultivarea
acestora pe suprafeţe întinse pentru asigurarea cantităţii de drog necesară. Pe parcurs s-au elaborat
tehnologii perfecţionate de cultivare a noi plante şi în paralel s-au obţinut variate medicamente la
scară industrială.
Statisticile O.M.S. din ultimii 10 ani apreciază că în ţările în curs de dezvoltare plantele
medicinale reprezintă cca. 80% dintre alternativele de tratament. în ţările avansate 1/3 din
medicamente sunt de origine vegetală, cele mai multe pentru terapia afecţiunilor cardio-vasculare,
digestive, respiratorii etc. tendinţa în viitor este de a promova tot mai mult politica medicamentelor
de origine vegetală, pure nepoluate, şi integrabile în organism.
În prezent sunt izolate peste 55 000 substanţe bioactive din plantele medicinale şi
aromatice.

ISTORICUL UTILIZĂRII PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE ÎN

ROMÂNIA
 5

În România arta vindecării bolilor prin plante are o veche şi bogată tradiţie, fapt confirmat
şi de unele descoperiri arheologice care au scos la lumina zilei atât unele medicamente (colire,
unguente), cât şi unele vase speciale în care se preparau acestea (infuzoare, pâlnii de lut ars etc.)
Datorită poziţiei geografice şi condiţiilor pedo-climatice teritoriul României a fost mereu
leagănul unei vegetaţii abundente şi variate. Au fost identificate peste 3600 de specii, cărora
strămoşii noştri le-au dat peste 500 de nume.
HERODOT considerat părintele istoriei-menţionează cu 500 de ani î.e.n. că geto-dacii care
erau "cei mai viteji şi cinstiţi dintre traci", aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor
medicinale şi aromatice
DIOSCORIDE cu patru secole mai târziu, medic fiind în armata lui Nero semnalează în
faimoasa sa lucrare "MATERIA MEDICA" că pe teritoriul Daciei se utilizau mult plantele
medicinale şi aromatice, fie pentru tămăduirea bolilor, fie în scop cosmetic sau ca aromatizant
alimentar.
Imediat după cu cucerirea Daciei de către romani arsenalul de plante medicinale şi aromatice s-a
îmbogăţit cu specii noi indigene cunoscute mai înainte de greci şi romani.
Numeroase alte documente atestă şi întăresc ideea utilizării plantelor în medicina empirică a
poporului român, Dintre acestea amintim existenţa a numeroase documente datând din secolul XII
şi până în secolul XVI. Prima carte de plante medicinale şi aromatice a fost tipărită la Cluj în anul
1578 şi s-a numit "HERBARIUM". Mai târziu în 1652 se tipăreşte la Târgovişte "PRAVILA LUI
MATEI BASARAB" unde se precizează că "vraciului şi revine sarcina să cerceteze ierburile spre a
descoperi pe cele cu proprietăţi de vindecare şi împotriva otrăvurilor "
În 1694 apare "LEXICONUL SLAVO-ROMÂN" în care se găsesc numeroase recomandări privind
denumirea şi utilizarea unor plante medicinale şi aromatice cum ar fi: izma, muştarul, muşeţelul etc.
În hrisovul domnitorului GRIGORE GHICA emis în 1725 la înfiinţarea spitalului
Pantelimon din Bucureşti printre altele este menţionat rolul farmacistului în cunoaşterea plantelor în
general şi cunoaşterea plantelor medicinale în special, necesare spitalului nou creat pentru tratarea
bolnavilor.
În lucrarea manuscris "HOMINA VEGETABILIUM" alcătuită în 1783 de preotul calvin
BENKO IOSIF sunt menţionate denumirile româneşti ale unor specii de plante medicinale colectate
în farmaciile din Transilvania şi Muntenia.
Lui P. SIGERUS şi revine meritul în 1791 de a fi publicat "SIEBENBURGISHE
QUARTALSCHRIFT" în mai multe limbi, printre care şi română, unde apare o listă aproape
completă a plantelor medicinale din Transilvania
La începutul secolului al XIX-lea, SAMUIL VULCAN, concepe o lucrare manuscris
numită "TRACTATUL DESPRE VINDECAREA MORBURILOR POPORULUI DE LA TIERA" de
 6

unde rezultă că plantele medicinale aveau o pondere importantă în vindecarea bolilor mai ales în
mediul rural din Transilvania.
Toate acestea documente atestă că din cele mai îndepărtate timpuri, plantele medicinale şi
aromatice au avut o largă întrebuinţare pe teritoriul României şi au constituit mijlocul cel mai
important pentru a preveni şi combate multe boli
Începând cu sfârşitul secolului al XVIII începutul secolului XIX-lea plantele medicinale şi
aromatice utilizate până atunci mai mult pe bază de tradiţii, încep să formeze în unele ţări din
Europa obiectul unor cercetări cu scopul de a stabili dacă se confirmă activitatea terapeutică
atribuită de medicina empirică, şi pentru a preciza care sunt substanţele care acţionează.
În 1906 s-a izolat din capsulele de mac opiu din care se extrage morfina, care este
răspunzătoare de acţiunea somniferă a acestui produs.
Pe parcursul anilor până astăzi plantele medicinale şi aromatice utilizate empiric au fost
supuse studiilor biochimice descoperindu-se noi şi noi substanţe bioactive. Concomitent cercetătorii
au încercat copierea şi fabricarea sintetică a unor substanţe bioactive, însă produsele de sinteză, pot
avea reacţii neprevăzute în organism fiind mai greu tolerate. Mai mult chiar unele din principiile
bioactive elaborate de celulele vegetale nu pot fi înlocuite cu substanţe de sinteză.
În prezent în medicina populară a ţării noastre sunt folosite cca. 870 de specii. Aproximativ
200 sunt studiate din punct de vedere chimico-farmacodinamic, iar cca. 100 de plante sunt utilizate
curent în automedicaţie
Pe măsură ce ştiinţa cucereşte tot mai mult teren, tărâmul plantelor medicinale şi aromatice este mai
profund explorat.
Astfel s-au identificat şi continuă să se identifice nu numai plantele spontane cu virtuţi terapeutice,
dar şi bazinele cele mai importante şi mai bogate în asemenea specii, iar prin studii de laborator s-a
precizat conţinutul lor în principii active funcţie de mediul biologic în care trăiesc.
În urma unor cercetări chimice de laborator s-a stabilit că în flora ţării noastre spontane
există numeroase specii care pot înlocui produsele vegetale din import. Dacă se acţionează energic
pentru redresarea şi valorificarea plantelor medicinale şi aromatice din România cu un conţinut
bogat în principii active, şi dacă se iau măsuri de introducere în cultură a noi specii de plante
medicinale şi aromatice autohtone sau străine, pot fi reduse substanţial aceste importuri.
La aceasta se adaugă protejarea speciilor din flora spontană cu o răspândire limitată şi creşterea
productivităţii la speciile cultivate.
 7

UNITATEA DE INVĂŢARE U.I.1

CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE,
PRINCIPIILE BIOACTIVE DIN PLANTELE MEDICINALE ŞI PROPRIETĂŢILE
TERAPEUTICE ALE PRINCIPIILOR ACTIVE.

CUPRINS (U.I.1) Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.1)…............................................7
Instrucţiuni ………………………………………………………………………………. 8
1.1. Clasificarea plantelor medicinale şi aromatice………………………………….8
1.2. Principiile bioactive din plantele medicinale…………………………………..14
1.3. Proprietăţile terapeutice ale principiilor active………………………….……..21
Test de autoevaluare (U.I.1) …………………………………………………………….26
Rezumat …………………………………………………………………………………..27
Bibliografie………………………………………………………………………………..28

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.1)

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea de către studenţi a noţiunilor cu

privire la clasificarea plantelor medicinale în funcţie de modul de viaţă şi după utilizările
terapeutice, principiile bioactive din plantele medicinale şi proprietăţile terapeutice ale
principiilor active.
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare (U.I.1) studentul va dispune de
competenţe pentru :
- Identificarea plantelor după modul de viaţă (în pajişti alpine, stâncării, pajişti şi fâneţe
umede, păduri, pajişti uscate însorite, terenuri virane, sărături, lunci, zăvoaie. Locuri
îngrăşate etc.) ;
- Stabilirea speciilor de plante medicinale recomandate în diferite afecţiuni pentru aparatul
cardio-vascular, aparatul digestiv, aparatul respirator, afecţiuni urinare şi genitale
dermatologice, pentru sistemul nervos, cosmetică etc.) ;
- Explicarea principiilor bioactive din plantele medicnale (apă, substanţe minerale şi
substanţe organice foarte diferite) ;
 8

- Identificarea şi stabilirea principiilor active cu influenţă asupra diferitelor afecţiuni (a

sistemului nervos, digestiv, a aparatului cardio-respirator, urinar, sau cu influenţă
hormonală).
Instrucţiuni (U.I. 1)
Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni referitoare la clasificarea plantelor
medicinale şi aromatice cât şi principiile bioactive şi proprietăţile terapeutice ale acestora.
Pentru studiul individual al acestei unităţi de învăţare vor fi necesare cca 10 ore.

1.1. CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

DUPĂ CRITERII BOTANICE.

În această clasificare Plantele medicinale aromatice s-au clasificat în principal pe baza

criteriilor morfologice, luându-se ca referinţă Flora R.S.R (cele 13 volume) apărută în intervalul
1952-1976 (24ani).
Determinarea Plantelor medicinale şi aromatice pe baza Florei R.S.R este greoaie deoarece
această lucrare se adresează specialităţilor şi cuprinde toate speciile Pteridofitelor şi
Spermatofitelor. De aceea s-a adoptat o clasificare mai simplă pentru recunoaşterea plantelor
medicinale şi aromatice astfel:
A plante fără flori;
B plante cu flori B I - arbori, arbuşti;
B II - plante erbacee.

Grupa plantelor erbacee a fost împărţită în 6 subgrupe după culoarea florilor astfel:
 plante fără învelişuri florare colorate (verzi);
 plante cu flori albe (Achillea, Capsella, Datura, Gypsophyla, Saponaria, Adonis, Arnica,
Calendula);
 plante cu flori galbene (Chelidonium, Geum, Hypericum, Althea, Arctium);
 plante cu flori roşii sau roz (Digitalis, Leunurus);
 plante cu flori violacee (Delphnium);
 plante cu flori albastre (Borogo, Cycorium, Lavandulla, Hipssopus);

CLASIFICAREA DUPĂ MEDIUL DE VIAŢĂ.

I.-Stâncării, pajişti alpine:

 9

- Jenuperus communis (ienupăr);

- Vaccinium myrtillus (Afin);
- Alchemilla vulgaris (creţişoară);
- Arnica montana (arnică);
- Primulla off. (ciuboţica cucului).
II.-Pajişti şi fâneţe umede de munte şi deal:
- Corylus avellana (alun);
- Betula verrucosa (mesteacăn);
- Achillea millefolium (coada şoricelului);
- Cichorium intybus (cicoare);
- Taraxacum officinalis (păpădie);
III.Păduri
- Hedera helix (iederă;)
- Prunus spinosa (porumbar);
- Rhamnus frangula (cruşin);
- Sambucus nigra (soc);
- Convalaria majalis (lăcrămioare);
- Fragaria vesca (fragi);
- Origanum vulgare (sovarf);
- Viola tricolor (trei frati pătaţi);
IV. Tăieturi de pădure
- Rubus fructicosus (mur);
- Rubus idaeus (zmeur);
- Salix capreea (salcie căprească);
- Agnimonia eupotoria (turiţa);
- Atropa belladona (mătrăgună);
- Tanacetum vulgare (vetricea);
- Urtica dioica (urzică);
IV. Coaste rupturi de pantă.
- Hippophae rhamnoides (cătină albă);
- Rubus fructicosus, idaeus (mur);
- Melilotus officinalis (sulfină);
- Tusilago farfara (potbal).
VI.Pajişti uscate însorite.
- Achilleia millefolium (coada şoricelului);
- Eringium planum (scai vânăt);
 10

- Gypsophyla paniculata (ipcărige);

- Marubium vulgare (unguraş);
- Tymus sp. (cimbrişor).
VII. Margini de drumuri, căi ferate, teren viran.
- Rosa canina (măceş);
- Sombucus nigra (soc);
- Prunus spinosa (porumbar);
- Agropiron repens (pir medicinal);
- Artemisia absintium (pelin);
- Artemisia vulgaris (pelinăriţă);
- Lamium album (urzică moartă albă);
- Linaria vulgaris (linariţă);
VIII. Buruieni de cultură şi răzoare. (numai pentru speciile erbacee)
- Agropyron repens (pir medicinal);
- Capsella bursa pastoris (traista ciobanului);
- Fumaria officinalis (fumariţă);
- Hibiscus triorum (zămoşică);
- Xantim spinosum (holeră).
IX. Locuri bătătorite.
- Malva neglecta (caşul popii);
- Plantago sp. (patlagină);
- Poligonatum aviculare (troscot);
- Potentila anserina (coada racului);
X. Locuri îngrăşate. (gunoi, stâne)
- Datura stramonium (ciumafaie);
- Hyoscianus niger (măselariţă);
- Rumex alpinum (stevia stânelor);
- Urtica dioica (urzică).
XI. Sărături.
- Althea officinalis (nalbă mare);
- Ononis hircina.(osul iepurelui);
- Iris halophila. (stanjenei galbeni);
XII. Lunci, zăvoaie, lungul apelor.
- Hippophae rhamnoides (cătină);
- Ribes nigrum (coacăz negru);
- Salix sp. (salcie);
 11

- Viburnum opulus (călin);

- Angelica archangelica (angelică);
- Dryopteris felix -mas-(ferigă);
- Equisetum arvense (coada calului);
- Symphytum officinalis (tătăneasă);
- Tusilago farfara (potbal).
XIII. Locuri cu exces de umiditate
- Rhamnus frangula (cruşin;)
- Populus nigra. (plop);
- Acorus calamus (obligeană);
- Filipendula ulmaria (creţuşcă);
- Lythrum salicania (răchitan);
- Graţiola officinalis (vinariţă).

CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZĂRILE TERAPEUTICE.

Acţiunile farmacodinamice ale plantelor medicinale şi aromatice au fost testate în general

întâi pe animale în laborator pentru a se observa efectele.
În general principiile active au aceleaşi acţiuni şi la om dar mai există şi excepţii. Exemplu:
valeriana pentru pisică este excitant, iar pentru om este sedativ.
Sparteina din Sarothamnus scoparius care în doze mici este stimulatoare a centrului
respirator, iar în doze mari este deprimantă a centrului respirator, la iepure şi nu are acelaşi efect.
De cele mai multe ori plantele medicinale şi aromatice conţin mai multe principii active cu
diferite proprietăţi, aşa încât pot fi încadrate în mai multe grupe terapeutice. Clasificarea plantelor
medicinale şi aromatice pe grupe terapeutice se bazează pe clasificarea generală a medicamentelor
după O. M. S. astfel:

I. Plante recomandate în afecţinile aparatului cardio-vascular.

Această grupă cuprinde plante utilizate în următoarele afecţiuni:
- aecţiuni cardiace cu substrat nervos. (Leunurus, Lavandula, Crategus sp.);
- afecţiuni vasculare (Melilotus, Salvia, Viscum);
- angină pectorală (Crategus);
- arterioscleroză (Viscum, Capsella, Taraxacum);
- hipertensiune (Hyssopus, Leunurus, Cynara).
II.Plante recomandate în afecţiunile aparatului digestiv.
 12

- pentru segmentul buco-faringian (stomatite, abcese, amigdalite, gingivite) se utilizează

dezinfectante şi antiinflamatorii (Matricaria, Salvia, Geum, Ocium, Rosa, etc.);
- pentru segmentul gastro-intestinal (anorexie, antivomitive, calmante, hiper sau
hipoaciditate, enterocolite, meteorism etc.), se recomandă Genţiana (ghinţura), Mentha, Artemisia,
Calendula, Foeniculum etc.;
- pentru segmentul final al intestinelor (colici, constipaţie, diaree, antihelmintice) se
recomandă: Anisum, Rhamnus (cruşin) Inula, Achillea;
- pentru disfuncţiile hepato-biliare (calculoza hepato-biliară, colici hepato-biliare,
dischinezia biliară) se folosesc specii ca: Arctium, Chelidonium, Hipericum, Achilea, Cichorium,
etc.;

III. Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în afecţiuni ale aparatului genital.

- disminoree (Capsella, Urtica, Pulsatila);
- leucoree (Lamium, Lytrum (Răchitan);
- prostatită (Lamium, Pulsatila etc.

IV. Plante recomandate în afecţiuni ale aparatului respirator.

- pentru tuse - faza incipientă se utilizează specii emoliente (Verbascum, Althea, Malva,
Tusilago, Tilia, Plantago) expectorante (Primula officinalis, Hyssopus, Eryngium, Inula etc.;
În bronşită se pot utiliza specii recomandate în tuse la care se adaugă Foeniculum,
Pimpinela anisum, Saponaria, Carum, Origanum, Marubium (unguraşul);
- astm bronşic se utilizează specii antispasmodice ca: Timus vulgulgaris, Hyssopus,
Leunurus, Valeriana,Tusilago etc.;
- gripă, guturai: Soncus, Tilia, Primula, Fraxinus, Salix, Rosa;
- laringite, traheite: Althea, Verbascum, Papaver, Pulmonaria, Cetraria islandica (Lichen
de piatră).

VI.-Plante recomandate în afecţiuni ale aparatului urinar

cistite: Achilleia, Vaccinium, Phaseolus, Linum, Populus, Pinus, Zea;
colica renală: Agropyron, Ienuperus, Populus etc.
diuretice: Cerasus, Equisetum, Betulla, Ononis, Zea, Centaurea, Polygonum, Prunus
spinosa, Taraxacum, Viola tricolor, Arctium, Gipsophila;
- litiază renală: Vaccinum vitis-ideea (Merişor) Betula, Urtica, Pulsatila, Rosa, Agrimonia.

VI. Plante recomandate în afecţiuni dermatologice.

 13

- acnee:Viola, Arctium, Cycorium, Humulus, (toate utilizate intern);

- eczeme: pentru comprese Matricaria, Achilleia, Calendula, Saponaria, Juglans;
- furunculoză: -Viola, Cycorium, Arctium. -comprese: Linnum, Convolvulus.
- arsuri: - Matricaria, Achilleia, Calendula, Soncus, Hipericum, Cnycus.
- contuzii: Arnica, Equisetum, Leunurus, Melilotus, Synphitium.
- antiseptice: Arnica, Matricharia, Lavandula, Hyssopus, Tymus.
- cicatrizante: Arnica, Calendula, Mellisa, Pulmonaria, Chelidonium, Hyssopus, Syphitium,
Hipericum.

VII. Plante recomandate în boli de nutriţe şi metabolism.

- diabetul zaharat: Cynara, Morus, Juglans, Salvia, Urtica, Arctium;

- obezitate; Rhamnus (Cruşin) Taraxacum, Soncus, Convolvus etc.;
- gută: Betula, Fraxinus, Urtica, Pulsatila, Agropiron, Hiphophae ;
- hidroptizie: Betula, Jenuperus, Soncus, Hyssopus, Phaseolus, Zea ;
- tonice generale: Tymus, Rosa, Hipophae, Juglans, Poligonum ;
- remineralizante: Equisetum, Poligonum, Pulmonaria, Agropiron;
-sudorifice şi depurative: Inula, Arctium, Soncus, Taraxacum, Viola, Cicorium.

VIII. Plante recomandate în influenţa funcţiilor glandulare.

antisudorifice; Juglans, Salvia, Hyssopus;

galactogoge: Pimpinela, Feniculum, Carum, Coreandrum, Soncus, Majorana;
antigalactogoge: Juglans, Salvia, Humulus, Salix, Querqus.

IX. Plante recunoscute în afecţiuni ale sistemului nervos

- sedative nervoase: Humulus, TIllia, Lavandula, Melilotus, Valeriana, Inula, Leunurus,

Melisa, etc.;
- anafrodisiace: Humulus, Leunurus, Valeriana, etc.;
- stimulente nervoase: Mentha, Genţiana, Angelica, etc.
- migrene: Lavandula, Matricaria, Synphitium, Mentha, Hypericum etc.

X .Plante utilizate în cosmetică

- tenuri uscate: Calendula, Matricharia, Hypericum, Malva;

 14

- tenuri grase:Juglans, Tusilago, Mentha, Salvia, Thymus, Arctium;

- tenuri iritate: Taraxacum, Pinus;
- tenuri palide: Arnica;
- tenuri ridate: Matricaria, Tusilago, Althea officinalis;
- cosmetica mâinilor: Sinapis, Linum, Iris.
- tonice capilare; Artium, Betula, Urtica.

1.2. PRINCIPIILE BIOACTIVE DIN PLANTELE MEDICINALE

ISTORIC

Până la sfârşitul secolului XIX-lea începutul secolului XX, diverse organe din plante, cât şi
produsele, obţinute din ele sub formă de extracte, siropuri şi tincturi, au constituit cea mai mare
parte din arsenalul terapeutic ştiinţific. de-a lungul veacurilor până în secolul XVIII medicii şi
farmaciştii urmăreau în principal descoperirea a noi remedii eficiente de origine vegetală şi mai
puţin cunoaşterea principiilor active cu acţiune medicamentoasă.
Datorită influenţei mistico-religioase, efectele de vindecare se puneau pe seama divinităţii,
şi ca atare, atât gânditorii antichităţii cât şi cei ai Evului Mediu au explorat modest acest domeniu.
Infiltrarea dominaţiei arabe în Europa a dus nu numai la o revoluţie a întregii gândiri, ci şi a
practicii medicale.
Adepţi ai alchimiei şi cunoscând foloasele distilării, medicii arabi iniţiaţi în tot cei mai bun
pe tărâmul ştiinţei medicale greacă şi latină, şi cunoscând foloasele distilării introduc în terapeutică
apele aromatice şi U. V. obţinute din plantele aromatice. Se presupune că U. V. este folosit de mii
de ani în terapeutică, şi că a fost primul factor răspunzător de activitatea medicamentoasă a acestor
plante. Tot sub influenţa culturii arabe se obţine alcoolul etilic prin distilarea vinului, care era
considerat "apa vieţii" deoarece medicii timpului şl considerau capabil să vindece multe boli.
La începutul secolului XVI-lea, un medic şi chimist elveţian, PARACELSIUS studiază mai profund
factorii răspunzători de acţiunea terapeutică a plantelor medicinale şi aromatice.
El consideră că fiecare specie şi datorează aceste virtuţi existenţei în corpul ei a unui "suflet" pe
care la numit în termenul general de "quinta essenţia" al plantelor medicinale şi aromatice. El
atribuie acestei chintesenţe o origine materială, deoarece ea poate fi extrasă din plante cu ajutorul
alcoolului, fundamentând astfel ştiinţific folosirea în medicină a tincturilor şi extractelor alcoolice.
Din acest motiv fitochimiştii şl consideră pe PARACELSIUS părintele fitochimiei.
Paracelsius inspirat şi din concepţiile unor medici antici greci, susţinea că în general aspectul,
culoarea, gustul şi mirosul fiecărei plante indică proprietăţile sale medicinale. Astfel:
 15

- rostopasca (Chelidonium majus) datorită sucului galben sugerează utilizarea în terapeutica hepato-
biliară;
- plămânărica (Pulmonaria off) din cauza frunzelor sale presărate cu pete albe asemenea
unui ţesut pulmonar este utilă în bolile de plămâni;
- capsulele de mac (Papaver somniferum) care au forma unui cap de om pot calma
migrenele etc.;
Această analogie între plante şi anumite organe bolnave este numită în istoria
ştiinţei"SIGNATURA".
La sfârşitul secolului XVIII-lea un alt chimist de origine suedeză SCHEELE obţine primii acizi în
stare cristalizată (benzoic, oxalic, tartric) SCHEELE este printre primii care prin descoperirile sale
demonstrează că proprietăţile plantelor medicinale se datorează unor substanţe chimice elaborate în
celula vegetală, şi nu unor forţe divine, formei culorii mirosului sau gustului lor.
La scurt timp după descoperirea acizilor organici s-a izolat morfina din opiu şi chinina din scoarţa
arborelui de China. (Chinchona off.)
În secolul XIX-lea savantul francez CLAUDE BERNARD experimentează principiile
active extrase pe animale vii, demonstrând efectul acestora în paralel cu extragerea principiilor
active s-a stabilit structura lor chimică şi rotaţia acestora cu acţiunea terapeutică, fapt ce a dus la
obţinerea a numeroase medicamente din plante medicinale, chiar şi în sistem industrial.

Din numeroasele substanţe sintetizate în plantele medicinale şi aromatice numai unele au

proprietăţi terapeutice. Acestea se numesc substanţe active şi au structuri chimice foarte diverse.
Astfel unele dintre ele au o structură bine definită, iar altele sunt amestecuri din mai multe
substanţe.
În general un material vegetal are următoarea structură chimică:
- apă;
- substanţe minerale;
- substanţe organice cu moleculă mică şi cu răspândire mare (glucide simple, acizi graşi,
aminoacizi, acizi organici etc.);
- substanţe organice cu moleculă mare şi cu răspândire restrânsă numai la unele specii
(alcaloizi, rezine, saponozide, taninuri, uleiuri eterice etc.).
APA.
În plantele verzi cantitatea de apă poate varia între 40 şi 90 % funcţie de organ, vârsta
plantei şi momentul recoltării. Cele mai bogate în apă sunt florile, frunzele şi herba (70-85 %), apoi
tulpinile (50-65 %) iar conţinutul cel mai sărac şl au rădăcinile (50-65 %).
 16

Pentru păstrarea materiei prime în condiţii optime, aceasta trebuie să conţină apă legată în
procent de 10-12 %. Unele organe foarte sensibile necesită pentru păstrare un procent mult mai mic
de apă legată (frunze de Digitalis purpurea = 3 %).

SUBSTANŢELE MINERALE
Aproximativ 95 % din substanţa uscată a plantei o constituie elementele minerale de bază
(C, O, H, N). Pe lângă acestea în plante se mai întâlnesc macroelemente (P, K, Ca, Mg, S, Na) şi
microelemente (B, Cu, Co, Fe, Mn, Mo, Zn) care deşi în cantitate mult mai mică au rol deosebit în
metabolismul plantei.
Deşi nu au rol terapeutic, substanţele minerale se implică direct în creşterea şi dezvoltarea
plantelor şi mai ales la sinteza majorităţii substanţelor bioactive.

SUBSTANŢELE ORGANICE
Valoarea medicinală şi aromatică a unor plante este conferită de prezenţa anumitor
substanţe caracteristice cu efect terapeutic care deţin o pondere importantă. Funcţie de structura
chimică sau legăturile biosintetice, substanţele organice se împart în mai multe categorii:
GLUCIDE
Sunt substanţe organice ternare de bază rezultate în prima etapă a fotosintezei. Funcţie de
complexitatea lor se împart în oze şi ozide.
Ozele se clasifică funcţie de numărul atomilor de carbon în pentoze şi hexoze, iar după
funcţia de la valenţa liberă a grupării carbonil în aldehide şi cetone. După poziţia legăturilor
semiacetalice dintre funcţiile aldehidice şi cele alcoolice se împart în furanoze (C1-C4) şi piranoze
(C1-C5). Funcţie de orientarea în spaţiu a oxidrilului alcoolic de la C4 sau C5 se diferenţiază în două
serii (D şi L).
Clasificarea sumară a ozelor
Prezente în;
Pentoze L- ramnoza Saponozide
heterozide cardiotonice
Flavonoide
D-xiloza Saponozide
D,L-arabinoza aloina (forma D)
arabani, gume mucilagii, saponozide (forma L)
Hexoze aldohexoze D-glucoza în heterozide
D-galactoza în glucoalcaloizi steroidici,
mucilagii, gume,
 17

D-manoza în manane
cetohexoze D-fructoza (fructe)
Gentianoza

Ozidele sunt glucide coplexe care prin hidroliză pun în libertate oze, în cazul holozidelor
sau oze şi o parte neglucidică (aglicon) în cazul heterozidelor.

Clasificarea sumară a ozidelor

HOLOZIDE Oligozide Diholozide omogene maltoza
celobioza
gentiobioza
Mixte zagaroza
primverozida
vicianoza
rutinoza
Triholozide omogene melitrioza
rafinoza
Mixte strofantotrioza
Tetraholozide stachioza
Poliholozide Omogene pentozane xilane
arbane
hexozane amidon
celuloză
inulină
irisină
Mixte Pentohexoza gume (Prunus)
(poliuronide) ne mucilagii (Althaea)
pectine
HETEROZI
DE

Dintre toate substanţele organice prezentate cele cu importanţa terapeutică cea mai mare
sunt poliholozidele mixte (poliuronide) şi heterozidele (glicozide)

POLIURONIDE
 18

Sunt compuşi cu întrebuinţări importante în fitoterapie. Se formează în plante din oze

esterificate cu acizi uronici (glucuronic, galacturonic). Se împart în trei grupe de bază: gume,
mucilagii pectine.
Gumele sunt secreţii ale unor plante în special în urma unor răniri. Din punct de vedere
chimic sunt săruri neutre (de Ca, Mn, K) ale unor acizi macromoleculari formaţi din resturi de
hexoze, pentoze, metilpentoze şi acizi uronici. Toate gumele conţin dintre hexoze, D-galactoză şi
uneori D-manoză, iar dintre pentoze toate conţin L-arabinoză şi unele xiloze. Toate gumele conţin
acidul D-glucuronic, mai puţin guma tragacantă care conţine acid D-galacturonic.
Mucilagiile sunt produşi rezultaţi din transformarea ansamblului constituenţilor
membranelor (celuloze, hemiceluloze, pectine) formându-se; mucilagii pectice, celulozice sau
mixte. Prin hidroliză formează hexoze (glucoză, galactoză, manoză) sau pentoze (arabinoză şi
xiloză). în fitoterapie sunt folosite pentru proprietăţile lor emoliente (Althaea, Malva) şi în
tratamentul constipaţiei (Semen Lini).
Pectinele sunt prezente în mod natural în membrana celulară mai ales în ţesuturile tinere şi
fructe. Sunt formate din resturi de acid galacturonic în formă piranozică unite prin legături 1,4.
Importanţa lor în medicinală este conferită de acţiunea lor coagulantă şi hemostatică.

HETEROZIDE (Glicozide)
Sunt un grup de compuşi ce conţin în moleculă una sau mai multe fracţiuni glucidice
combinată cu o componentă neglucidică numită aglicon (genină). Agliconul poate foarte diferit şi
imprimă glicozidei caracterul specific motiv pentru care se împart astfel:
Cumarine – sunt compuşi heterociclici oxigenaţi ce provin prin biosinteză de la acidul
fenilpiruvic. Se întâlnesc mai frecvent în diverse organe la speciile din familiile Compozitae,
Leguminoase, Labiate, Rutaceae, Umbeliferae. Cumarinele cele mai răspândite sunt dicumarolul
(Melilotus off. frunze), umbeliferona (Matricaria chamomila - flori), esculetina (Angelica
archangelica – rădăcini), scopoletina (Coriandrum sativum – seminţe).
Furocumarine - sunt derivaţi piranici, heterociclici oxigenaţi. Cele mai importante
fumarocumarine sunt: bergaptenul, imperatorina, psoralenul, xantotoxina întâlnite mai ales în
Ami majus, pimpinelina în Pimpinela anisum şi angelicina în Angelica archangelica.
Derivaţi flavonici – sunt compuşi hetertociclici oxigenaţi şi se găsesc sub formă
glicozidică ca derivaţi ai fenilbenzopiranului. După gradul lor de oxidare se împart în:
- flavone; apigenina (Matricaria chamomila), luteolina (Achillea millefolium)
- flavonoli; cvercetolul şi rutozidul (Sophora japonica), kemferolul (Poligonum
hydropiper)
- flavonone; lictirivigenolul (Glycyrrizia glabra)
- calcone
 19

- izoflavone (Iris, Prunus)

Calconele şi flavanonele sunt precursori ai flavonelor şi flavonolilor. (Paris şi Moise 1976).
Derivaţii flavonici sunt importanţi pentru acţiunea diuretică şi de vitamina P, ultima proprietate
recomandându-le în afecţiunile venelor şi capilarelor.
Furanocromone – sunt constituienţi naturali heterociclici oxigenaţi ce rezultă din benzo--
pironă. Cele mai răspândite şi cunoscute fumarocumarone sunt visnagina, keloglucozida şi kelina.
Catechinele – compuşi heterociclici oxigenaţi care derivă prin polihidroxilarea fenil-2-
benzodihidropironei. Cea mai întâlnită este catechina ce se găseşte în materialul vegetal proaspăt
însoţită de taninuri catechice. Are proprietatea de a se oxida foarte uşor căpătând o culoare brună.
Antocianozide – sunt pigmenţi hidrosolubili ce dau culoarea unor flori, a unor frunze şi
fructe. Culoarea antocianozidelor poate fi roşie, violetă sau albastră, funcţie de pH-ul celulelor în
care se găsesc. Sunt compuşi heterociclici oxigenaţi ce derivă din fenil-2-benzopiril. (Paris şi
Moyse 1976). Principalele antocianozide sunt: alteina (Althaea rosea), malvidina (Malva),
pelargonina (Pelargonium) etc. Antocianozidele favorizează adaptarea vederii ochiului de la
lumină la întuneric şi au proprietăţi de vitamină P.
Taninuri – sunt compuşi de natură polifenolică combinaţi în majoritatea cazurilor cu
fracţiuni glucidice foarte răspândite în multe specii de plante (10 –70 %). Se împart în taninuri
galice (hidrolizabile) şi taninuri catechice (nehidrolizabile). în fitoterapie taninurile prezintă
importanţă prin acţiunea lor astringentă, antiseptică şi antidiareică.
Antracenozide – sunt derivaţi oxigenaţi ai antracenului, precursorul lor fiind acidul orselic
(Paris şi Moyse 1976). Se întâlnesc sub formă glicozidică în specii din familiile Leguminoase,
Liliaceae, Poligonaceae, Rhamnaceae, Rubiaceae etc. în terapie sunt importante datorită însuşirilor
purgative şi laxative (Cortex Frangule, Rhizoma Rei).
Glicozide cardiotonice – sunt compuşi la care agliconul este de natură steroidică. Cele mai
valoroase în terapeutică sunt digitoxozidele din frunzele de Digitalis purpureaea, lanatozidele A,
B, C, şi digoxozidele din frunzele de Digitalis lanata, etc. Sunt importante prin acţiunea lor
cardiotonică.
Saponozidele – sunt substanţe naturale de natură triterpenică, ce au ca precursor scualenul
(Gypsophila, Saponaria) sau steroidică ce au ca precursor colesterolul (Digitalis). Sunt răspândite
în specii din familiile Dioscoraceae, Caryophyllaceae, Leguminoase, Liliaceae, Scrophulariaceae
etc. Saponozidele triterpenice au proprietăţi depurative şi expectorante, iar cele sterolice sunt
importante pentru însuşirile lor hemolitice.
Heterozide cianogenetice – sunt compuşi care conţin azot în molecula lor, iar prin hidroliză
enzimatică eliberează acid cianhidric şi oze. Cele mai */8/răspândite sunt amigdalozida
(Amygdalus communis), prunazozida (Prunus laurocerasus), dhurrina (Sorghum spp.),
linamarozida şi lotaustralina (Trifolium repens)
 20

Tioglicozide – sunt compuşi care au ca aglicon o substanţă ce conţine sulf şi care prin hidroliză pun
în libertate senevolul. Au ca precursor homometionina şi sunt răspândite în specii din familiile
Cruciferae, Capparidaceae, Moringaceae, Resedaceae , iar dintre specii Sinapis nigra şi alba
conţin cantităţi importante. Sunt utile pentru acţiunea lor revulsivă.
PRINCIPII ACTIVE DE NATURĂ FENOLICĂ
Din punct de vedere chimic fenolii sunt derivaţi carboxilaţi ai carburilor aromatice. Sunt
foarte răspândiţi în plante atât în stare liberă cât şi combinată. Se întâlnesc sub formă de:
- monofenoli: timolul, carvacrolul (Thimus serpyllum, Thimus vulgaris) şi anetolul
(Feniculum vulgaris);
- difenoli: hidrochinolul, (Vaccinium), cinarina, unii acizii (cafeic, galic protocatehic
salicilic,) şi alcoolii fenoli (alcoolul salicilic).
- polifenoli: flavonoidele şi antocianozidele care datorită unor particularităţi de structură
sunt tratate separat.
Acţiunile fitoterapeutice ale fenolilor sunt numeroase, cele mai importate fiind proprietăţile
antidiareice, carminative, colagoge şi coleretice.

PRINCIPII AMARE
Sunt substanţe heterogene ternare, formate din grupări lactonice, cetonice, metoxi (Goina şi
colab. 1967) cu gust amar. De cele mai multe ori se întâlnesc sub formă heterozidică în cadrul
familiilor Compozitae (Artemisia, absinthium, Cnicus benedictus)şi Gentianaceae (Gentiana lutea).
Gustul amar ce şl posedă stimulează terminaţiile nervoase gustative, care la rândul lor pe cale
reflexă provoacă intensificarea secreţiilor digestive, astfel mărind pofta de mâncare.
REZINE
Sunt substanţe complexe, heterogene, neazotate ce apar în plante prin oxidarea şi
polimerizarea compuşilor terpenici din uleiurile eterice. Funcţie de raportul dintre componente şi
locul de formare rezinele pot fi: rezine propriu-zise, oleorezine, gume-rezine, balsamuri,
glicorezine, lactorezine (Grigorescu E., Stănescu Ursula, 1974). Cel mai frecvent se întâlnesc la
speciile din familiile Coniferae, Labiate, Leguminoase, Umbelifere etc. Rezinele au proprietăţi
antioxidante, antiseptice, cicatrizante, iar datorită mirosului plăcut unele au o largă întrebuinţare în
cosmetică şi parfumerie.

ULEIURI ETERICE
Sunt amestecuri de substanţe mirositoare complexe, produse de diferite organe ale unor
plante prin biosinteză, pornind de la acetil-coenzima A. Din punct de vedere chimic nu sunt
principii active definite, ci sunt amestecuri diverse dintre acizi, alcooli, aldehide, cetone, eteri,
esteri, hidrocarburi aromatice şi alifatice, lactone, compuşi azotaţi terpenoide etc. La un contact mai
 21

îndelungat cu aerul se oxidează şi polimerizează în alţi compuşi amorfi, semilichizi sau solizi. Dacă
acest fenomen ce are loc în ţesuturi se formează răşini sau rezine. Se întâlnesc în numeroase plante,
însă cel mai des în reprezentanţii familiilor, Compositae, Labiate, Umbeliferae etc. Uleiurile
volatile au acţiuni antiseptice, antimicrobiene carminative, stimulente etc. însă datorită mirosului
plăcut constituie materia primă pentru industria cosmetică şi parfumerie. Extracţia din plante se
realizează mai ales prin antrenare cu vapori de apă.

ALCALOIZI
Reprezintă o grupă de substanţe organice azotate care au proprietăţi farmacodinamice
remarcabile chiar atunci când sunt administrate în doză mică. Conţin între 3 şi 5 elemente minerale
(C, O, H, N, S), au pH alcalin, în combinaţie cu acizii dau săruri, şi multe dintre ele sunt foarte
toxice. în plante se găsesc sub formă de săruri ale acizilor organici, conţinut mai ridicat având
plantele din zona tropicală, în special în clasa Dicotiledonate.(Apocynaceae, Leguminoase,
Liliaceae, Loganiaceae, Papaveraceae, Ranunculaceae, Rubiaceae, Rutaceae, Solanaceae. în
plante alcaloizii se sintetizează în organele subterane, după care migrează în toate organele şi au ca
precursori aminoacizii. Funcţie de aminoacidul din care a derivat şi structura chimică a nucleului
alcaloizii pot fi: (Păun E. şi colab. 1986)
A. derivaţi din glicocol:
- cu nucleu imidazolic (pilocarpina);
- cu nucleu purinic (cafeina, teobromina).
A. derivaţi din triptofan:
- cu nucleu indolic (stricnina, alcaloizii din cornul secării);
- cu nucleu carbonilic (harman, vincamina, cinconidina);
- cu nucleu chinoletic (chinina, chinidina, cinconina, cinconidina);
A. derivaţi din fenialanină:
- amine şi amide substituite la nucleul benzenic (efedrina);
- cu nucleu izochinoletic şi benzil chinoletic (emetina, papaverina);
- cu nucleu aporfinic (boldina);
- cu nucleu morfinanic (codeina, morfina, tebaina);
- cu nucleu diizochinoletic (protopina, alocriptopina);
- cu nucleu fenantridinic (chelidonina şi sanguinarina;)
- cu nucleu tropolinic (colchicina, demecolcina).
A. derivaţi din lizină-ornitină:
- cu nucleu tropanic (atropina, hiosciamina, scopolamina);
- cu nucleu pirolidinic (higrina);
- cu nucleu pirolizidinic (coniina, lobelinapeleterina);
 22

- cu nucleu chinolizidinic (senecionina);

A. derivaţi din acetil-coenzima A:
- cu nucleu diterpenic (aconitina, napelina, pseudoaconitina);
- cu nucleu sterolic (solanina, solanidina, solasonina).
Alcaloizii au proprietăţi terapeutice numeroase, însă se recomandă ca produsele vegetale ce
şi conţin să nu se utilizeze în mod empiric deoarece sunt foarte toxici. în cele mai multe cazuri
alcaloizii constituie materia primă pentru fabricarea unor medicamente ce se utilizează cu
prescripţie medicală.
VITAMINELE
O mare parte din plantele medicinale sunt utilizate datorită conţinutului ridicat în anumite
vitamine. Acestea sunt substanţe organice cu structură complexă cu rol foarte important (vital) în
activitatea metabolică atât la plante cât şi la animale. împreună cu enzimele şi hormonii fac parte
din grupa substanţelor bio-catalizatoare. Se clasifică în două grupe: hidrosolubile şi liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile catalizează reacţiile de oxidoreducere care eliberează energie,
fiind implicate în metabolismul tuturor celulelor. Deoarece nu pot fi depozitate în organism aceste
vitamine trebuie ingerate zilnic. Din această grupă fac parte vitaminele C, P şi din complexul B.
Vitaminele liposolubile pot fi depozitate în ficat, deci nu este necesară consumarea lor
zilnică. Din această grupă fac parte vitaminele A, D, E K F.
Bogate în vitamine sunt în special fructele unor specii (Rosa, Hippophae, Sambucus etc.).

1.3. PROPRIETĂŢILE TERAPEUTICE ALE PRINCIPIILOR ACTIVE

Principiile active pot avea influenţe terapeutice asupra unuia sau mai multe aparate sau organe din
corpul omenesc. În funcţie modul cum acţionează şi organul sau aparatul asupra căruia are influenţă
substanţele bioactive se clasifica astfel:

PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL.

Sedativele şi tranchilizantele acţionează prin inhibarea parţială a sistemului nervos

central (SNC), prin deprimare totală sau parţială. Această acţiune are drept consecinţă o diminuare a
activităţii psihomotorii şi cerebrale în sensul că ameliorează tulburările de comportament,
diminuează starea de agitaţie şi excitaţie psiho-motorie, reduc starea de tensiune psihică,
echilibrează coportarea afectivă şi reacţiile emoţionale (D. Dobrescu 1981)
Din această grupă fac parte alcaloizii carbonilici prezenţi în rădăcinile de Rauwolfia
(Apocynaceae) cum ar fi ajmalina, ajmalicina, rezerpina, serpentina (E. Grigorescu şi colab.1974).
Aceştia au atât acţiune separată specifică cât şi acţiune globală. De asemenea efect tranchilizant au
 23

dovedit a avea şi principiile active din Valeriana off. (Valerianaceae). Acţiunea este dată de
fitocomplexul existent şi de combinaţiilor valeriano-epoxi-hidroxilice (valeripotriaţi). Acţiune
sedativă au şi principiile active din Melissa off., Humulus lupulus, Tilia sp. Leunurus cardiaca etc ş
Anestezicile locale sunt substanţe care aplicate în anumite concentraţii pe nervi sau pe
terminaţiile nervoase, blochează temporar transmiterea influxului, ducând la diminuarea sau
dispariţia sensibilităţii. Anestezicile locale pot afecta SNC, SNV, aparatul cardiovascular, muşchii
netezi etc (D. Dobrescu 1981). Din această categorie face parte cocaina care este un alcaloid cu
structură tropanică ce rezultă din esterificarea acidului tropin-carbonic şi care se extrage din
frunzele de Erythroxylon coca. Este utilizată în anestezii de suprafaţă pe mucoase în intervenţii
oftalmologice sau ORL.
Excitantele au acţiune stimulativă asupra unor centri sau segmente ale SNC prin
mecanisme reflexe sau direct prin neuroni. Din această categorie fac parte alcaloizii cu nucleu
purinic cum ar fi cafeina (Cofeea arabica), teobromina (Theobroma cacao), teofilina Thea
sinensis). Cea mai intensă activitate o are cafeina care este un stimulent psihomotor cu o durată de
cca 5 ore. Un alt alcaloid stimulator este stricnina extras din seminţele de Strychnos nux vomica
care are acţiune medulară stimulând cortexul senzitiv.
Antipiretice produc scăderea temperaturii corpului şi diminuarea percepţiei durerii prin
acţiune asupra SNC. În această categorie se enumeră alcaloizii din Chinchona succirubra, C.
calissaia, C. officinale (Rubiaceae). În aceste specii s-au identificat peste 50 alcaloizi însă în
cantităţi reprezentative se găsesc stereoizomerii chinina-chinidina şi chinconina-chinconidina. Paris
şi Moyse 1976)
PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV

SNV acţionează pe baza activităţii reflexe şi reglează procesele fiziologice fundamentale

ale organelor prin controlul funcţiilor acestora şi a proceselor metabolice.
Simpatomimeticile (adrenergice) au acţiune stimulativă asupra sistemului nervos simpatic,
respectiv asupra fibrelor nervoase care inervează muşchii netezi, miocardul şi glandele exocrine.
Din această categorie face parte efedrina care se extrage din frunzele speciilor de Ephedra helvetica
şi Ephedra distachya (Ephedraceae). Efedrina este un alcaloid ce acţionează ca vasoconstrictor
asupra vaselor periferice şi ca antispastic asupra muşchilor bronhici.

Parasimpatomimeticile au acţiune de stimulare a sistemulul nervos prin activarea

sinapselor neuroefectoare parasimpatic. Din această categorie face parte pilocarpina care este un
alcaloid cu nucleu imidazolic ce se extrage din frunzele speciilor Pilocarpus jaborandi şi P.
microphyllus. Acest alcaloid stimulează secreţiile tuturor glandelor exocrine care primesc inervaţie
parasimpatică (salivare, lacrimale, bronhice, gastrice, intestinale, pancreatice). Se utilizează des în
 24

afecţiuni oculare (glaucom etc) pentru scăderea presiunii intraoculare, contracţia muşchiului ciliar şi
producerea miozei.
Simpatoliticele sunt alcaloizi cu nucleu indolic de tip ergotamic ce se extrag din scleroţii
ciupercii Claviceps purpurea (Hypocreaceae). Prezenţa în nucleu a unei catene polipeptidice le
conferă acţiune de inhibare a adrenalinei prin impedicarea activării ambelor tipuri de receptori
adrenergici. Acţiune asemănătoare o are şi alcaloidul rezerpina extras din rădăcinile de Rauwolfia
serpentina şi R. vomitoria (Apocynaceae) precum şi alcaloizii extraşi din herba speciei Vinca minor.
În general alcaloizii extraşi din speciile amintite se utilizează pentru prepararea medicamentelor
hipotensoare (Hiposermil, Raunervil, Hipazin etc)

Parasiompatoliticile au acţiune de inhibare asupra sistemului nervos parasimpatic prin

blocarea receptorilor M-colinergici. Prin acest mecanism de acţiune relaxează muşchii netezi,
diminuează tonusul parasimpatic al miocardului, şi secreţiile glandelor exocrine.
Această categorie cuprinde alcaloizi tropanici cum ar fi atropina, scopolamina, hiosciamina
prezenţi în frunzele şi rădăcinile speciilor Atropa belladona, Hyosciamus niger, Datura inoxia,
Datura stramonium (Solanaceae).

PRINCIPII ACTIVE CU FLUENŢĂ ASUPRA GANGLIONILOR VEGETATIVI.

Sunt substanţe nicotinice şi ganglioplegice extrase din pma care paralizează temporar
transmiterea influxului nervos prin influenţarea sinapselor N-colinergice. Cele mai importante
substanţe sunt nicotina extrasă din frunzele de Nicotiana tabacum (Solanaceae) lobelina din herba
de Lobelia inflata (Lobeliaceae), sparteina din sumităţile speciei Spartium scoparius
(Leguminosae).
PRINCIPII ACTIVE CU ACŢIUNE CURARIZANTĂ
Acţionează prin blocarea transmiterii excitaţiei nervoase către muşchi paralizând muşchii
striaţi şi alte grupe de muşchi funcţie de sensibilitatea acestora faţă de substanţele curarizante.
Acţiunea se situează la nivelul joncţiunii neuromusculare scăzând tonusul normal al muşchilor
striaţi. Cea mai reprezentativă substanţă este alcaloidul d-tubocurarina obţinut din curara care la
rândul ei este un extract din scoarţa unor liane din familiile Menispermaceae şi Loganiaceae.

PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Cardiotonicile sunt substanţe ce influenţează tonicitatea, conductibilitatea şi excitabilitatea

muşchiului inimii.
Substanţele care fac parte din această grupă sunt următoarele glicozidele cardiotonice:
 25

 ; digitalicile prezente în frunzele speciilor Digitalis purpurea şi D. lanata

(Scrophulariaceae);
 adenozida şi adenovernozida din Adonis vernalis (Ranunculaceae);
 convalatoxina şi convalazida din Convallaria majalis (Liliaceae);
 scilarena A şi B din Scilla maritima (Liliaceae);
 strofantinele din seminţele de Strophantus sp. (Apocinaceae);
 tevetinul A şi B din seminţele speciei Tevetia nereiifolia (Apocynaceae).
Din aceste substanţe se fabrică principalele medicamente utilizate în insuficienţa cardiacă.
Vasoconstrictoarele se manifestă prin constricţia vaselor sanguine, datorită acţiunii la
nivelul SNC, la nivelul SNV şi fibrelor musculare din pereţii vaselor Dobrescu D. 1981).
Substanţele cu acţiune vasoconstrictoare sunt alcaloizii cu nucleu izichinoleinic cum ar fi:
berberina, berberastina,canadinahidrastina care se află în rizomii speciei Hydrastis canadensis
(Ranunculaceae). Din aceste substanţe se obţin medicamentele cu acţiune antihemostatică.
Vasodilatatoare se manifestă prin scăderea tensiunii arteriale datorită dilatării vaselor.
Principalele principii cu acţiune vasodilatatoare sunt:
kelina care sete o furanocromonă ce se găseşte în fructele de Ami visnaga (Umbeliferae);
- papaverina, care este un alcaloid cu structură izochinolinică cu acţiune asupra vaselor cerebrale ce
se găseşte în capsulele de Papaver somniferum (Papaveraceae);
reserpina, alcaloid carbonilic prezent în Rauwolfia serpentina (Apocynaceae);
- vincamina, alcaloid indolic din specia Vinca minor (Apocynaceae).
Principii active coagulante se manifestă prin stimularea protrombinei. Principala substanţă
este vitamina K ce se găseşte în frunzele verzi ale speciilor de Plantago sp. (Plantaginaceae) şi în
stigmatele de Zea mais (Gramineae)
Principii cu acţiune anticoagulantă care întârzie sau opresc coagularea sângelui. Principii
cum ar fi dicumarolul sau bishidroxicumarina inhibă sinteza protrombinei la nivelul ficatului şi
astfel se manifestă indirect ca un anticoagulant. Aceste principii sunt prezente în Melilotus
officinalis (Leguminosae) ca urmare a unui proces de fermentaţie);
Pricipii active cu influenţă asupra vaselor capilare ce au acţiune de tip vitamina, P,
diminuând permiabilitatea capilarelor şi mărind rezistenţa lor. O substanţă cu acest tip de acţiune
este rutozidul carte este o flavonă extrasă din bobocii florali ai speciei Sophora japonica
(Leguminosae). Efect asemănător au pigmenţii antocianici ce se găsesc în frunzele speciei Vaccinus
myrtillus (Ericaceae).
 26

PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI RESPIRATOR

Principii analeptice respiratorii ce acţionează printr-un mecanism reflex sau prin activarea
centrului respirator bulbar. Principiul activ lobelina prezent în specia Lobelia inflata (Lobeliaceae)
acţionează prin ambele mecanisme, mărind frecvenţa şi amplitudinea respiraţiei şi intensificându-o.
Principii bronhodilatatoare (antiasmatice) ce se implică în destinderea muşchilor bronhici şi
mărirea lumenului bronhiilor. Principalele substanţe bronhodilatatoare sunt:
 atropina, scopolamina, din frunzele şi rădăcinile de Atropa belladonna şi Datura
inoxia;
 teofilina din frunzele de Thea sinensis, speciile din familia Sterculiaceae;
 efedrina din herba speciilor de Ephedra (Ephedraceae)
Principii antitusive (deprimante) care calmează receptorii senzitivi şi inhibă centrul tusei.
Principalele substanţe sunt alcaloizii cu nucleu morfinanic cumar fi morfina şi codeina prezente în
capsulele de Papaver somniferum.
Principii expectorante ce elimină secreţiile bronhice prin fluidificarea acestora. Principalele
substanţe sunt saponinele triterpenice din Saponaria off. şi Gypsophyla paniculata
(Caryophylaceae).

PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI DIGESTIV

Substanţele amare sunt constituenţi care stimulează secreţia gastrică în caz de inapetenţă,
datorită acţiunii pe care o produc asupra celulelor mucoasei gastrice. Din această grupă fac parte
heteroizii cu structură lactonică din rădăcinile de Genţiana lutea (Genţianaceae), lactona
sescviterpenică din grupa guaianoidelor prezentă în herba de Artemisia absinthium (Compozitae),
UV din seminţele unor Ubeliferae.
Substanţe vomitive (emetice) care excită centrul bulbar al vomei sau periferic astfel evacuând
imediat conţinutul stomacului şi al duodenului. Cea mai importantă substanţă este emetina din
specia Uragoga ipecacucanha (Rubiaceae).
Antivomitive (antiemetice) sunt substanţe care inhibă centrul bulbar al vomei sau periferic la
nivelul terminaţiilor senzitive din mucoasa gastrică, astfel împiedicând evacuarea stomacului şi
duodenului. Cele mai importante substanţe sunt l-mentolul din uleiul volatil al speciei Mentha
piperita şi citralul din UV al speciei Melissa off. (Labiatae).
Antidiareicile se manifestă prin acţiunea astringentă asupra mucoasei intestinale. Taninurile
din scoarţa de Quercus robur, fructele de Prunus spinosa etc. conjugă efectele antidiareice cu cele
antiseptice prin precipitarea proteinelor.
 27

Laxativele şi purgativele influenţează motilitatea intestinelor favorizând eliminarea

conţinutului intestinal. Ca laxative se pot exemplifica celuloza şi mucilagiile din seminţele de
Linum ustitatissimum (Linaceae) şi Plantago lanceolata (Plantaginaceae) care produc o eliminare
mecanică. Printre purgative se numără substanţele din rizomii de Rheum palmatum (Polygonaceae)
care au rolul de a mări perisaltismul intestinal şi de a diminua puterea de absorbţie a apei.
Carminativele sunt principii care favorizează eliminarea gazelor intestinale. Cele mai
importante substanţe cu efect carminativ sunt componenţii uleiurilor volatile din unele specii ale
familiei Umbeliferae.
Colereticele şi colagogele influenţează secreţia biliară prin mărirea volumului, stimularea
contracţiei bilei, fluidificarea şi evacuarea acesteia. Principalii constituenţi carminativi şi colagogi
sunt cinarina (dipepsidă) şi luteolina din frunzele speciei Cynara scolimus (Compozitae).
Hepatoprotectoarele sunt substanţe cu acţiune de protejare a celulelor ficatului faţă de
anumite toxine şi de restabilire a funcţiilor hepatice. Flavonele din seminţele speciilor Silybum
marianum şi Cardus nutans (Compozitae) formează principiul activ silimarina foarte utilizat ca
hepatoprotector.
Modificatoare ale nutriţiei sunt unele substanţe care stimulează activitatea
neuromusculară utilizându-se în caşexie aşa cum sunt principiile din specia Trigonella fenum-
graecum.

PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA APRATULUI RENAL

Diureticile sunt substanţe care prin acţiunea lor favorizează eliminarea abundentă de urină, a
ionilor de Na, Cl şi a apei din organism. Din această grupă fac parte flavonele din frunzele speciei
Cynara scolimus, sărurile de potasiu din stigmatele de porumb, heterozidele cardiotonice din
frunzele de Digitalis etc.
Antisepticele urinare au proprietatea de a distruge microbii din zona urinară şi sunt
reprezentate de glicozidele hidrochinonei şi derivaţii ei metilaţi cum ar fi arbutozida din frunzele
speciei Vaccinium vitis-idaea (Ericaceae).
Depurativele sunt substanţe care favorizează eliminarea din organism a unor metaboliţi toxici.
Saponozidele din Saponaria off şi alte substanţe din Taraxacum off., Cichorium intybus etc. sunt
principalii constituenţi depurativi.

PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ HORMONALĂ

Hipoglicemiantele (antidiabetice) favorizează scăderea glucozei din sânge. Cele mai
importante principii sunt derivaţii flavonici din frunzele de Vaccinium myrtillus şi arginina din
tecile de Phaseolus vulgaris.
 28

Hipocolesterolemiantele acţionează prin scăderea colesterolului din sânge. Dipepsidele de

natură fenolică din frunzele de Cynara scolimus inhibă la nivelul ficatului sinteza colesterolului.
Galactogogele sunt substanţe care stimulează secreţia de lapte, cele mai importante fiind
principiile active ale uleiurilor volatile din speciile familiei Umbeliferae.

TEST DE AUTOEVALUARE
Scrieţi/marcaţi ….............................................................................................

1.Care dintre următoarele plante se răspândesc prin păduri?

a. Sambucus nigra (soc) ;
b. Fragaria vesca (fragi) ;
c. Cichorium intybus (cicoare)
2. Care dintre următoarele specii sunt răspândite în locuri bătătorite ?
a. Plantago sp. (pătlagina) ;
b. Potentila anserina ;
c. Hyosciamus niger (măsălariţa)
3.Dintre următoarele plante medicinale care sunt recomandate în afecţiunile aparatului respirator ?
a. Crategus monogyna (păducelul) ;
b. Pimpinella anisum (anasonul) ;
c. Primula officinalis (ciuboţica cucului) ;
4.Care plante se utilizează în cosmetică ?
a. Humulus lupulus (hamei) ;
b. Matricaria chamomilla (muşeţel) ;
c. Arnica montana
5. Următoarele principii active au rol excitant :
a. Cafeina (Coffea arabica) ;
b.Teobromina (Theobroma cacao)
c.Valeriana officinalis
6.Care dintre principiile active următoare au influenţă asupra aparatului cardiovascular ?
a.Cardiotonicile (ex, digitalicile)
b.Vasodilatatoare (ex. Vincamina)
c. Atropina
7.Principalul activ cu rol hepatoprotector este :
a.Mentolul din Mentha sp. ;
b.Silimarina din Sylibum marianum ;
 29

d. Papaverina din Papaver somniferum

8.Principii active cu influenţă hipoglicemiantă (antidiabetică) sunt :
a. Derivaţi flavonici din Vaccinium myrtillus ;
b.Arginina din tecile de Phaseolus vulgaris ;
c.Lupulina din conurile de hamei.

REZUMAT (U.I.1)
Unitatea de învăţare 1 cuprinde noţiuni referitoare la clasificarea plantelor medicinale şi
aromatice după diferite criterii (mod de viaţă, după utilizările terapeutice sau criterii botanice) şi
principiile bioactive cu proprietăţile terapeutice ale acestora asupra organismului uman (a
sistemului nervos, a aparatului respirator, cardiovascular, a aparatului digestiv, renal etc.).
BILIOGRAFIE
1.BODEA C., 1966-1982 - Tratat de biochimie vegetalã. Edit. Academiei R.S.România Vol.I-IV.
2.BOJOR, O., ALEXAN, M., BURDUC, D., 1992 - Farmacia casei. Edit. Ceres, Bucureşti.
3.BONALBERTI C., PERONI A., PERONI G., 1993 - Ireos e Violetta. Erboristeria Domani,
Settembre, 80-82.
4.BOTT V., 1986 - Guide practique de médicine familiale. Centres Triades Paris.
5.CHATONET J., 1979 - Les plantes médicinales. Edit. Berger-Levrault.
6.CIULEI I. GRIGORESCU E., ST|NESCU URSULA, 1993 - Plante medicinale. Fitochimie şi
Fitoterapie. Vol. I şi II. Edit. Medicalã. Cluj.
7.CRĂCIUN F., BOJOR O., ALEXAN M., 1977 - Farmacia naturii, Vol.I şi II, Edit. Ceres,
Bucureşti.
8.MILICĂ C., BAVARU ELENA, ROBU T., 2005 – Plantele medicinale – izvor de sănătate,
Editura Ovidius Constanţa.
9.ROBU T, MILICĂ C., 2004 – Plante medicale autohtone, Editura Institutul European Iaşi.
10.ROMAN Gheorghe, Gavril MORAR, Teodor ROBU şi colab., 2012 – Fitotehnie – plante
tehnice, medicinale şi aromatice. Vol II, Editura Universitară Bucureşti.
11.Ursula STĂNESCU, Monica HĂNCIANU şi colab., 2014 – Plante medicinale de la A la Z.
Ed. Polirom.
12.TELEUŢĂ Al., Maricica COLŢUN şi colab.., 2008 – Plante medicinale. Ed. Litera
Internaţional Chişinău.
 30

UNITATEA DE INVĂŢARE U.I.2

PARTICULARITĂŢILE DE CULTURĂ ALE PLANTELOR MEDICINALE ŞI
AROMATICE

CUPRINS (U.I.2) Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.2)…....................................... 30
Instrucţiuni ……………………………………………………………………………..30
2.1. Particularităţile de cultură ale plantelor medicinale şi aromatice………………31
Test de autoevaluare (U.I.1) …………………………………………………………...41
Rezumat …………………………………………………………………………………41
Bibliografie………………………………………………………………………………41

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.2)

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor

referitoare la particularităţile de cultivare a plantelor medicinale şi aromatice, ca : rotaţia,
fertilizarea, modul de prelucrare a solului, înmulţirea plantelor medicinale şi aromatice,
recoltarea, uscarea şi pregătirea lor în vederea valorificării.
După finalizarea studiului din această unitate de ânvăţare (U.I. 2) studentul va dispune
de competenţe pentru :
- Amplasarea corectă a diferitelor plante medicinale şi aromatice şi stabilirea unui
asolament ;
- Stabilirea modului de înmulţire şi a lucrărilor de îngrijire a plantelor medicinale
şi aromatice în funcţie de specie (prin seminţe, butaşi sau răsad) ;
- Explicarea metodelor de recoltare, condiţionare şi uscare a materiei prime în
funcţie de specie ;
- Cunoaşterea modului de ambalare şi păstrare a plantelor medicinale şi
aromatice.

Instrucţiuni (U.I. 2)
Această unitate de învăţare cuprinde noţiuni cu privire la particularităţile de cultură
a plantelor medicinale şi aromatice, de asemenea, noţiuni legate de condiţionarea, uscarea
şi păstrarea plantelor medicinale şi aromatice.
 31

Pentru studiul individual al acestei unităţi de învăţare vor fi necesare cca 8 ore. O
lucrare de verificare se va prezenta la finele U.I.3

2.1. PARTICULARITĂŢI DE CULTURĂ ALE PLANTELOR

MEDICINALE ŞI AROMATICE
Pe lângă verigile tehnologice comune tuturor plantelor de cultură, plantele medicinale deţin
şi unele elemente specifice ce le diferenţiază deoarece anumite lucrări se pretează numai acestora,
iar unele necesită anumite modificări sau o atenţie deosebită în aplicarea lor.

ROTAŢIA CULTURILOR
Această verigă tehnologică este absolut indispensabilă plantelor medicinale, iar pentru
realizarea unei rotaţii optime se v-a ţine cont de următoarele aspecte:
 - sensibilitatea ridicată a plantelor medicinale şi aromatice la îmburuienare. Pentru
reducerea cheltuielilor de combatere a buruienilor în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru evitarea
utilizării erbicidelor, cu implicaţiile nefaste (toxice) ale acestora, rotaţia trebuie să constituie o
acţiune primordială.
 - evitarea plantelor medicinale toxice ca plante premergătoare pentru plantele
medicinale netoxice. Plantele medicinale toxice crescute din samulastră ar putea impurifica cultura
de bază creând anumite probleme (intoxicaţii);
 - evitarea cultivării plantelor medicinale după premergătoare din aceeaşi familie
botanică sau care au boli şi dăunători comuni. Se evită astfel unele cheltuieli suplimentare pentru
combatere, iar produsul este mai apropiat de un produs ecologic (fără tratamente chimice.
 - după premergătoarele care nu sărăcesc solul în apă şi substanţe nutritive sau după cele
care au fost fertilizate organic, se vor cultiva plante medicinale şi aromatice de la care se recoltează
herba sau frunzele, asigurându-se astfel o producţie mai ridicată cu cheltuieli minime.
Bune premergătoare se consideră a fi cerealele de toamnă leguminoasele şi prăşitoarele bine
întreţinute care eliberează terenul devreme. Pentru speciile cu înrădăcinare profundă se recomandă
cerealele, iar pentru culturile de la care se recoltează herba şi frunzele se recomandă leguminoasele
deoarece oferă un aport de azot suplimentar.
Neindicate ca plante premergătoare sunt speciile care consumă multă apă şi substanţe
nutritive cum ar fi iarba de Sudan meiul, sorgul, sfecla de zahăr etc. De asemenea, nu se indică
monocultura cu excepţia muşeţelului. Se recomandă ca o cultură să nu revină pe aceeaşi solă decât
după cel puţin 4 ani.
Pentru pma perene de lungă durată se constituie sole separate, şi vor urma după
premergătoare care lasă solul curat de buruieni şi într-o stare de fertilitate corespunzătoare.
 32

FERTILIZAREA
Trebuie să urmărească atât creşterea producţiei la hectar cât şi creşterea conţinutului în
substanţe active. Acest deziderat se poate realiza printr-un raport echilibrat între NPK la care se
adaugă şi microelemente în funcţie de scopul urmărit astfel:
 - la plantele de la care se recoltează herba sau frunze ce conţin substanţe active de natură
proteică, raportul NPK trebuie să fie în favoarea azotului;
 - la plantele unde principiile active sunt de natură glucidică este indispensabilă prezenţa
potasiului alături de N şi P în raport de 1:1:1;
 - la plantele de la care se recoltează rădăcina şi unele părţi subterane, este necesar de asemenea,
un aport suplimentar de K, care favorizează migrarea substanţelor din frunze spre aceste organe.

LUCRĂRILE SOLULUI
Îndepărtarea sau mărunţirea resturilor vegetale este o lucrare care asigură efectuarea în condiţii
corespunzătoare a lucrărilor solului şi a unor lucrări de întreţinere. Resturile vegetale de la suprafaţa
solului împiedică efectuarea unui semănat de bună calitate şi uniform.
Arătura se efectuează diferenţiat funcţie de speciile ce vor fi cultivate:
 - pentru culturile perene sau care se cultivă pentru organele subterane arăturile trebuie să fie mai
adânci (25-30 cm);
 - pentru culturile anuale de la care se recoltează părţile aeriene arăturile vor fi normale (20 –25
cm);
 - pentru înfiinţarea culturilor de folosinţă îndelungată (Rosa, Lavandula) se practică o arătură de
desfundare (40-45 cm).
Nivelarea este o lucrare esenţială deoarece seminţele plantelor medicinale şi aromatice
fiind foarte mici, adâncimea de semănat este foarte mică în general. În aceste condiţii pe un sol
denivelat unele seminţe pot rămâne la suprafaţa solului iar altele pot fi încorporate prea adânc. În
ambele situaţii răsărirea este neuniformă, sau seminţele nu vor răsări.
Pregătirea patului germinativ este o lucrare de mare importanţă deoarece majoritatea
plantelor medicinale şi aromatice au seminţe mici care necesită pentru o germinaţie optimă un sol
bine mărunţit, aşezat şi tasat. Solul prea afânat se usucă repede în zona seminţelor determinând o
răsărire slabă cu o densitate slabă şi neuniformă. Cea mai bună calitate a patului germinativ se
realizează cu combinatorul.

ÎNMULŢIREA
Plantele medicinale şi aromatice se pot înmulţi pe cale generativă sau vegetativă.
 33

ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ se realizează prin seminţe de acest mod beneficiind cele

mai multe dintre plantele medicinale şi aromatice.
La multe specii de plante medicinale şi aromatice seminţele necesită de la semănat până la
răsărire uneori peste 20 zile, timp în care germenii pot pieri sau atacaţi de boli, sau atacaţi de
dăunători. Pentru a preveni aceste neajunsuri seminţele se tratează obligatoriu înainte de semănat cu
diverse insectofungicide.
Seminţele unor specii cum ar fi Rosa, Genţiana , Atropa, Lavandula etc. au un repaus
seminal îndelungat răsărind eşalonat şi după o lungă perioadă de la semănat. Pentru a preîntâmpina
acest fenomen se recurge la stratificarea seminţelor în nisip umed şi menţinerea acestora la
temperatura de 00C timp de 45-60 zile. Înainte de stratificare seminţele se umectează în trei etape cu
o cantitate de apă egală cu o jumătate din cantitatea necesară procesului de germinaţie. Sămânţa
umectată se amestecă cu nisip spălat şi sterilizat în proporţie de 1:3 – 1:5. În vederea semănatului
seminţele se scot cu 2-3 zile înainte, se usucă timp de 20-30 ore întinse într-un strat subţire, apoi se
separă de nisip.
Dacă cantitatea de seminţe este mică, acestea nu se mai amestecă cu nisip ci se aşează în
prealabil umectate în lăzi şi se ţin în jurul temperaturii de 00C timp de 45-60 zile.
Scoaterea seminţelor din repaus se mai poate realiza şi prin utilizarea unor substanţe
chimice de stimulare.
La specii cum ar fi Angelica archangelica, Carum carvi, Datura inoxia Digitalis lanata etc
seminţele îşi pierd repede facultatea germinativă motiv pentru care se indică utilizarea seminţei cele
mai proaspete.
Semănatul se face direct în câmp, însă multe specii de plante medicinale şi aromatice se
seamănă mai întâi în răsadniţe după care răsadul se plantează în câmp.
Sămânţa destinată semănatului trebuie să fie pură biologic şi cu o valoare culturală ridicată
(puritate, germinaţie, masa a 1000 de boabe). La unele seminţe se fac tratamente cu insecto-
fungicide (contra bolilor şi dăunătorilor) sau tratamente speciale pentru a stimula germinaţia şi
răsărirea. Limitele pentru puritatea şi germinaţia la plantele medicinale şi aromatice sunt prevăzute
în standard.
Perioada de semănat, densitatea, distanţa dintre rânduri şi adâncimea de încorporare a
seminţelor, sunt factori care influenţează esenţial capacitatea de producţie a plantei şi calitatea
materiei prime. Cantitatea de sămânţă folosită la semănat se va stabili în funcţie de densitate, masa a
1000 de boabe şi valoarea culturală (puritate, germinaţie). La unele plante cu seminţe mici se
impune amestecarea ei cu material inert pentru o mai bună repartizare la semănat. La cele care răsar
greu, se va adăuga şi sămânţă de plantă indicatoare pentru a putea interveni cu lucrări de îngrijire
(praşile), înainte de răsărirea speciei medicinale sau aromatice (după răsărirea, plantelor
indicatoare). Cerinţele specifice privind semănatul se vor arăta la fiecare plantă în parte.
 34

Înfiinţarea prin plantarea răsadului

În cazul anumitor specii de plante medicinale, din anumite cauze, semănatul direct nu este
recomandat fiind necesară plantarea răsadurilor obţinute în răsadniţe. Tehnologia obţinerii acestor
răsaduri este identică cu cea cunoscută în cazul legumelor timpurii (roşii, varză, ardei etc).
Răsadurile plantelor pretenţioase la căldură sau cele ale culturilor foarte timpurii se obţin în
răsadniţe calde. La baza unei astfel de răsadniţe se pune un strat de gunoi de grajd gros de 70-80 cm
deasupra căruia se aşează stratul nutritiv compus dintr-o parte pământ de ţelină, două părţi mraniţă
cernută, nisip şi îngrăşăminte chimice în următoarele doze: superfosfat 65 g/m2, azotat de amoniu
30 g/m2 şi sare potasică 30 g/m2. Ca mraniţă se foloseşte gunoi de grajd bine putrezit (bălegar, paie,
resturi de coceni). Ţelina este pământul conţinut în brazde înierbate scoase din terenuri cultivate cu
lucernă sau trifoi. În acest gen de răsadniţe o parte din căldura necesară germinării, răsăririi şi
creşterii este degajată de stratul de bălegar de la bază şi altă parte din razele solare.
Răsadniţele reci primesc căldură numai de la soare nefiind concepute cu strat de bălegar la
bază.
ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ se realizează prin diverse organe vegetative funcţie de
particularităţile speciei.
Stolonii şi rizomii sunt părţi ale tulpinii subterane care se recoltează toamna, se fasonează
lăsându-se la fiecare câţiva ochi şi se plantează imediat (toamna) sau primăvara însă cu riscul unor
cheltuieli de depozitare şi a reducerii vigorii biologice a materialului.
Butaşii reprezintă porţiuni de tulpini sau rădăcini sau tulpini care se plantează mai întâi în
răsadniţe cu nisip iar apoi în câmp la locul definitiv. Epoca optimă de plantat al butaşilor este
toamna.
Tufele se obţin prin despărţirea tufelor bătrâne dintr-o plantaţie bătrână ce s-a rărit şi nu mai
este rentabilă. Se va urmări ca tufele obţinute să fie sănătoase să aibă rădăcini bine dezvoltate şi să
prezinte muguri viguroşi din care vor porni tulpinile.
Plantarea tufelor se va face de preferinţă toamna, sau când condiţiile din toamnă nu permit,
primăvara.
Pentru plantat, organele vegetative trebuie să se încadreze în indicii de calitate, să fie
sănătoşi, iar plantarea să se facă diferenţiat în funcţie de specie, respectând distanţele şi adâncimea
de plantare.

Înfiinţarea prin plantarea de stoloni

Anumite specii de plante dezvoltă un număr de tulpini sau de ramuri ale căror ţesuturi de
susţinere nu permit menţinerea lor în poziţie verticală. Acestea se dezvoltă ca tulpini târâtoare pe
suprafaţa solului. La internoduri apar rădăcini şi tulpini devenind astfel organe de înmulţire.
 35

Recoltaţi, conservaţi şi plantaţi conform tehnologiilor descrise pentru fiecare caz în parte, stolonii
constituie materialul săditor pentru multe culturi de plante.

Înfiinţarea culturii prin plantarea de rizomi

Rizomul este o tulpină subterană, lipsită de clorofilă şi care, la internoduri, are câţiva solizi
(frunze rudimentare) din care pot creşte tulpini subterane şi rădăcini adventive. Pentru anumite
specii de plante, obţinerea culturilor prin plantare de rizomi este cea mai indicată. O atenţie
deosebită trebuie acordată tehnologiei de recoltare a rizomilor, păstrarii acestora, prgătirii în
vederea plantării şi plantării propriu-zise.

LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE
În cursul vegetaţiei plantele medicinale şi aromatice condimentare şi tinctoriale pretind
numeroase lucrări de îngrijire. Se fac lucrări de combaterea buruienilor prin praşile, pliviri şi prin
aplicarea unor erbicide selective. O atenţie specială trebuie acordată şi combaterii bolilor şi
dăunătorilor, care la unele specii pot decima cultura. Trebuie să se facă o combatere integrată.
Folosindu-se atât normele agrotehnice, cele de igienă culturală, cât şi măsuri de combatere chimică
(unde este cazul).
Folosirea pesticidelor se va face cu mult discernământ, având în vedere că o parte se
acumulează în organele plantelor, care constituie materia primă vegetală. S-a constatat că din
produsele obţinute de la plantele medicinale, cele mai poluate au fost Flos, Folium şi Herba, mai
puţin fiind Semien şi Radix. Prezenţa şi persistenţa unor pesticide la materia primă, duce la risc în
poluarea produselor farmaceutice, cu implicaţii nefavorabile asupra organismului uman.
Unele plante pretind şi lucrări de tăiere, cârnire, ciupire pentru a favoriza creşterea
producţiei de materia primă vegetală.
S-a constatat că prin aplicarea diferiţilor stimulatori fizici şi chimici s-a obţinut sporuri de
producţie şi îmbunătăţirea calităţii materiei prime de diferite plante medicinale.

RECOLTAREA, ŞI PREGATIREA PMA DIN FLORA SPONTANAÎN VEDEREA

VALORIFICĂRII

Momentul recoltării
Cunoaşterea perioadei optime pentru recoltarea PMA din flora spontană este de mare
însemnătate deoarece în acel moment acestea trebuie să conţină maximul de substanţe bioactive.
Pentru aceasta este necesară cunoaşterea epocii optime, a fenofazei, şi a momentului din zi pentru
fiecare organ al plantelor în parte, când conţinutul în principii active este maxim.
În ce priveşte epoca de recoltare pentru fiecare organ se pot preciza următoarele:
 36

 rădăcinile (radix) şi rizomii (rhizoma) bulbii (bulbus), tuberculii, (tubera) se recoltează de

preferinţă toamna, dar se pot recolta şi primăvara înainte de pornirea în vegetaţie a speciei
respective;
 scoarţa (cortex) se recoltează funcţie de specie de pe tulpini, ramuri sau chiar rădăcini. Acţiunea
se efectuează primăvara când seva începe să circule, şi desprinderea de pe organul respectiv este
mai uşoară;
 mugurii (turio) se recoltează primăvara când au dimensiuni apreciabile dar cu puţin timp înainte
de a se deschide;
 partea aeriană (herba), frunzele (folium), şi florile (flores) se recoltează de obicei în fenofaza
înflorire la majoritatea speciilor. Există totuşi şi situaţii când unele specii se recoltează la
îmbobocire, altele la începutul înfloririi, iar altele la înflorire deplină. Nu se recoltează frunzele
foarte tinere sau foarte bătrâne şi nici florile care s-au trecut şi scuturat;
 fructele se recoltează atunci când sunt ajunse la maturitatea deplină în cazul fructelor cărnoase
şi înainte de deschiderea lor în cazul fructelor uscate pentru evitarea pierderii seminţelor;
 seminţele se recoltează când au ajuns la maturitate însă în cazul fructelor dehiscente , înainte de
a se deschide, evitându-se astfel pierderile;
Pentru fiecare specie în parte trebuie să se cunoască exact luna sau perioada în care se
recoltează pentru a se pregăti din timp cele necesare. Calendaristic există diferenţe dintr-o zonă în
alta a ţării şi uneori de la un an la altul funcţie de starea vremii.
De foarte mare importanţă este şi momentul din zi când se recoltează anumite părţi ale plantei.
unele organe se recoltează dimineaţa devreme ca să nu se scuture, altele se recoltează numai după
ce se ridică roua, unele numai pe timp însorit (frunzele de Digitalis), iar altele care conţin uleiuri
volatile numai pe timp noros. În general, organele subterane şi scoarţa se pot recolta în orice
moment al zilei.
Starea vremii în timpul recoltării poate influenţa în mare măsură calitatea plantelor medicinale
şi aromatice. Unele părţi se recoltează pe vreme însorită şi uscată, altele pe vreme caldă dar noroasă
iar altele pe vreme noroasă şi răcoroasă. Plantele aromatice nu se recoltează imediat după ploi, ci la
un interval de 2 zile pentru aşi acumula uleiurile volatile pierdute în timpul ploii, iar recoltarea se
face numai pe timp noros dar călduros.

Metode de recoltare
La recoltarea plantelor medicinale şi aromatice se abordează mai multe metode de recoltare
în funcţie de partea supusă acestui proces. Aceste tehnici sunt concepute astfel ca viteza de lucru,
cheltuielile, calitatea produselor şi eficienţa să fie maxime. Dacă se abordează o tehnică adecvată
produsele se usucă şi se condiţionează mai bine iar calitatea lor este corespunzătoare.
 37

Părţile subterane se recoltează manual prin smulgere sau cu cazmaua, iar mecanic cu plugul,
grapa sau maşini speciale (MRC, etc.). Atunci când rădăcinile sunt ramificate şi adânci se sapă
şanţuri care urmăresc traseul acestora după care ternul se nivelează. La speciile cultivate pe rânduri
părţile subterane se dizlocă cu plugul după care se adună cu mâna, grebla, furca sau grapa. Aceeaşi
metodă se utilizează şi la speciile din flora spontană unde plantele cresc dese , însă în acest caz se
lasă în pământ suficiente plante pentru a asigura înmulţirea şi în următorii ani, după care se
nivelează.
Scoarţa se detaşează de pe tulpini ramuri sau părţi subterane cu ajutorul unor cuţite speciale. La
tulpini sau ramuri se efectuează două crestături inelare între care se detaşează scoarţa de-a lungul
până la partea tare (lemn) fără însă a se detaşa de pe arbori. Scoarţa de pe rădăcini se extrage în mod
asemănător, însă planta este sacrificată. Se preferă ca scoarţa de pe părţile amintite să se desprindă
în aceeaşi zi deoarece a doua zi desprinderea este anevoioasă.
Mugurii se recoltează numai cu mâna, culegându-se numai cei nedeschişi şi de mărime optimă.
Pentru arborii înalţi se utilizează scări duble bine asigurate.
Herba (partea aeriană întreagă) se recoltează manual prin rupere cu mâna, cu secera, cu coasa
şi mecanic cu cositori diverse. Recoltatul manual se practică in flora spontană pe terenuri
accidentate, păduri sau unde plantele sunt mai rare, iar recoltatul mecanic se practică la speciile
cultivate şi la cele spontane unde densitatea este corespunzătoare şi terenul este accesibil. La
plantele cu partea bazală lemnoasă se recoltează numai părţile ierboase.
Frunzele sunt recoltate manual prin culegere sau prin strujire, iar la cele foarte mari şi
rezistente, în special de la baza tulpinii, se poate utiliza secera sau cuţitul. Frunzele de pe ramuri sau
tulpini se recoltează una câte una pe măsură ce ajung la maturitate. Strujirea se efectuează când
frunzele se recoltează toate odată, prin prinderea cu mâna stângă a vârfului plantei şi tragerea cu
mâna dreaptă de sus în jos a frunzelor care se adună în podul palmei. Frunzele se recoltează cu sau
fără peţiol în funcţie de specie.
Inflorescenţele şi florile se recoltează manual cu mâna, foarfeca sau dispozitive speciale.
În general florile mari, anumite părţi din floare (petale, stamine etc.), se recoltează cu mâna, iar
inflorescenţele se taie cu foarfeca. La unele specii florifere se desprind imediat din inflorescenţe, iar
la alte specii numai după uscare prin scuturare sau strujire. Inflorescenţele de Matricaria
chamomilla se recoltează, manual sau mecanizat cu ajutorul unui peptine special.
Fructele şi seminţele se recoltează manual, cu mâna sau cu dispozitive speciale sau prin
baterea şi scuturarea plantelor şi mecanizat cu combine. De exemplu fructele de cătină (Hippophae
rhamnoides) măceşe (Rosa cannina) porumbar (Prunus spinosa) se recoltează cu mâna, fructele de
afin (Vaccinium myrtillus) se recoltează cu nişte pinteni speciali, fructele de ienupăr (Jenuperus
communis) se recoltează prin scuturarea şi baterea uşoară arbuştilor iar speciile de umbeliferae din
culturi se recoltează mecanizat prin treierare cu combina.
 38

Recoltarea plantelor toxice

Acest grup de plante necesită măsuri suplimentare deoarece pot pune în pericol viaţa şi
sănătatea celor care le recoltează şi le mânuiesc. Aceste specii se vor recolta numai de către adulţi
care trebuie instruiţi suficient pentru prevenirea intoxicaţiilor. Se interzice cu desăvârşire utilizarea
copiilor la recoltarea plantelor toxice deoarece pericolul intoxicărilor este foarte ridicat.
Pentru recoltarea plantelor toxice se vor utiliza mănuşi de protecţie şi măşti contra prafului
în cazul recoltării mecanizate. În timpul lucrului nu se fumează, nu se mănâncă şi nu se duc mâinile
la ochi, gură şi nas. Imediat după încetarea lucrului mâinile se vor spăla cu multă apă şi săpun. De
asemenea nu se recomandă lucrul cu plantele toxice a persoanelor cu diferite afecţiuni, alergice, cu
răni la mâni şi a femeilor însărcinate. În cazul când acţiunea de recoltare este de anvergură trebuie
luate toate măsurile astfel ca pe locurile unde se organizează aceste acţiuni să se prevină
contaminarea cu resturi toxice de plante a terenurilor agricole, forestiere a bazinelor naturale de apă,
a fântânilor, apelor curgătoare, heleşteelor, unde mănâncă sau se adapă animalele, sau trăiesc peşti.
Tarlalele cultivate cu plante toxice se marchează cu mijloace vizuale de avertizare.
Cele mai importante plante toxice sunt:
Aconitum nepallus (omag) Adonis vernalis Atropa beladonna, Colchicum autumnale,
Convallaria majalis Datura stramonium, Datura inoxia, Digitalis lanata, Digitalis purpurea,
Dryopteris filix mas, Heleborus purpurascens, Hyosciamus niger, Iris pseudacorus, Papaver
somniferum, Ranunculus sp., Sarotamnus scoparius (măturice), Secale cornutum, Veratrum album,
Vinca minor etc.

TRANSPORTUL PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

Plantele recoltate trebuie în cel mai scurt timp transportate la locurile de condiţionare şi
uscare. Până la adunarea unei cantităţi suficiente pentru transport plantele medicinale şi aromatice
se aşează în strat subţire pe prelate, grătare crengi, hârtie etc. astfel ca acestea să nu aibă contact
direct cu pământul şi să se impurifice. În nici un caz nu se aşează în grămezi sau straturi groase
deoarece se încălzesc, se încing astfel depreciindu-se principiile active.
În vederea transportului produsele vegetale proaspete se aşează cât mai afânate în saci de
cânepă, coşuri sau lăzi sau direct căruţe sau caroseria autovehiculului în prealabil bine curăţate sau
acoperite cu prelate.
Se interzice utilizarea sacilor, pungilor sau altor recipiente de material plastic deoarece
acestea favorizează transpiraţia, nu permit circulaţia aerului, grăbesc încălzirea şi absorb uleiurile
volatile astfel depreciind calitatea produselor.
Sacii nu se vor stivui în mijlocul de transport sau peste aceştia nu se vor aşeza alte greutăţi
deoarece dacă frunzele sunt presate sau rănite se înnegresc în timpul uscării.
 39

Pentru speciile cu un conţinut ridicat de ulei volatil, în sistem industrial transportul se face cu
maşini speciale prevăzute cu containere ce au temperatura controlată.

CONDIŢIONAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

Prin condiţionare se înţelege ansamblul de procese aplicate materialului vegetal recoltat ce urmează
a fi supus procesului de uscare prin care acesta dobândeşte cea mai bună calitate posibilă în scopul
utilizării. Pentru aceasta principalele lucrări care se aplică materialului vegetal sunt: curăţirea,
selectarea, şi fasonarea.

Prin curăţire din materialul vegetal se îndepărtează pământul, pietrişul, nisipul, părţile
neutilizabile ale plantei respective, alte plante sau organe ale acestora. În general, corpurile minerale
se găsesc din abundenţă mai ales pe organele subterane, de pe care se îndepărtează prin scuturare,
frecare cu peria sau prin spălare cu apă. Operaţiunile trebuie să decurgă imediat după recoltare
deoarece ulterior operaţiunea este mai anevoioasă.
Spălarea în apă se efectuează cat mai repede, întrucat unele substanţe pot fi dizolvate, produsul
pierzându-şi valoarea terapeutică. După spălare apa se va scurge iar organele subterane se întind la
soare pană la zvântare.
Selectarea constă în alegerea materialului vegetal reprezentativ cu aspect, culoare şi miros
plăcut şi eliminarea din masa materialului vegetal a impurităţilor organice cum ar fi: codiţele unor
frunze,flori şi fructe, frunzele dintre flori sau fructe, părţile lemnoase ale unor tulpini, rădăcinile din
părţile aeriene resturile de părţi aeriene de pe organele subterane, părţile uscate, brunificate
îngălbenite, atacate de dăunători mucegăite, putrezite, organele altor plante etc.
În cazul fructelor uscate şi seminţelor, impurităţile se pot îndepărta şi prin vânturare, cernere sau
selectare.

Fasonarea se efectuează în scopul de a realiza un produs vegetal de forma, mărimea, aspectul

şi uniformitatea corespunzătoare. De exemplu, scoarţele dacă sunt prea mari se taie în fragmente
potrivite (10-120 cm), tulpinile prea lungi se scurtează şi se elimină zonele desfrunzite, rizomii şi
rădăcinile se taie în fragmente potrivite (10-15 cm lungime), iar dacă sunt prea groase se despică
de-a lungul sau se taie în felii, cuburi etc. De asemenea de pe organele subterane se îndepărtează
rădăcinile prea subţiri, sau părţile degradate.
Toate aceste operaţiuni se pot efectua la locul recoltării sau în spaţii special amenajate când sunt
cantităţi mari de material vegetal.

USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

Acest proces are mare importanţă deoarece păstrarea principiilor bioactive după recoltare
este influenţat în mare măsură de modul de uscare.
 40

Uscarea se realizează în mod diferit în funcţie de partea recoltată, de momentul recoltării,

de compoziţia şi umiditatea acesteia. Umiditatea este foarte diferită în fiecare organ şi are valori de
5-10 % la seminţe, 60-90 % la frunze, 75-85 % în organele subterane şi până la 90 % în flori. Cu cât
umiditatea este mai ridicată cu atât materialul vegetal este mai sensibil deoarece apa favorizează
declanşarea unor procese enzimatice, sau instalarea unor mucegaiuri, ce degradează principiile
active şi chiar favorizează acumularea unor substanţe toxice.
Cele mai sensibile sunt florile şi fructele moi care dacă nu sunt supuse uscării în cca 2-3 ore
de la recoltare se depreciază.
Pierderile în greutate variază în funcţie de organ între 40 şi 85 %. Cea mai mare pierdere de
apă o au florile, urmate de frunze, fructe, rădăcini, rizomi, iar cea mai mică pierdere o au seminţele
şi scoarţa.
Raportul între cantitatea de material vegetal proaspăt şi cantitatea de material vegetal uscat
rezultat poartă denumirea de randament la uscare.
Uscarea plantelor medicinale şi aromatice se face prin două metode: metoda naturală şi
metoda artificială.

Uscarea naturală se efectuează la soare sau la umbră.

Pentru uscarea la soare se pretează în general toate organele subterane, unele fructe şi
seminţe şi unele flori. Este o metodă ce se pretează pentru zonele însorite şi secetoase.
Uscarea la umbră este practicată cu predilecţie în zonele montane şi de deal unde plantele se
aşează în încăperi, magazii, poduri, şoproane, toate bine aerisite.
În ambele metode plantele trebuie uscate imediat ce au fost recoltate pentru a împiedica
declanşarea proceselor de degradare. Plantele se aşează în strat subţire pe rame de lemn, prevăzute
cu ochiuri de sârmă sau tifon. Pentru ca uscarea să se realizeze uşor pe un metru pătrat se vor
întinde cca. 0,5 kg flori, 1 kg frunze sau herba şi 2 kg scoarţă, rădăcini sau rizomi.
Plantele sau organele se întorc zilnic pentru a preveni încingerea sau mucegăirea lor şi
degradarea principiilor active. Uscarea durează până când umiditatea materialului respectiv permite
păstrarea sa fără pericol de alterare. În mod practic s-a constatat că dacă frunzele şi florile plesnesc
la atingere, iar organele subterane se rup cu zgomot la îndoire acestea sunt uscate suficient. Durata
uscării în timpul verii este de 3-8 zile la flori, frunze şi plante subţiri,10-14 zile pentru frunzele
groase şi herba, 14-21 zile pentru scoarţe şi rădăcini subţiri şi 30-35 zile pentru rizomi şi rădăcini
groase. Dacă uscarea se realizează primăvara sau toamna durata se poate dubla.
Nu se recomandă uscarea în aceeaşi încăpere a plantelor puternic mirositoare sau toxice
alături de celelalte deoarece acestea din urmă pot împrumuta mirosuri sau se pot amesteca cu cele
toxice.
 41

Un produs vegetal este de bună calitate atunci când după uscare rămâne întreg, îşi păstrează
culoarea şi mirosul specific şi nu are alte corpuri străine

Uscarea artificială se face în spaţii special amenajate prevăzute cu sisteme de încălzire şi

aerisire.
Uscătoriile pot fi cu rafturi, sisteme rotative sau stabile, cu bandă transportoare etc. În toate
aceste tipuri de uscare temperaturile nu trebuie să depăşească 600C la plantele medicinale şi 400C la
plantele aromatice. Temperaturi mai mari suportă fructele de Prunus spinosa rădăcinile de
Taraxacum off. (700C) şi fructele de Rosa cannina (85-1050C).

AMBALAREA ŞI PĂSTRAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

Modul cum sunt ambalate şi păstrate plantelor medicinale şi aromatice poate influenţa în
mare măsură calitatea materialului vegetal. De obicei fructele, herba, scoarţa şi organele subterane
se ambalează în saci de cânepă balotate sau nu. Fructele uscate, seminţele, mugurii unele frunze şi
flori se ambalează în saci de hârtie. Frunzele speciilor aromatice şi unele flori se ambalează în cutii
de carton sau lăzi căptuşite.
Păstrarea plantelor medicinale si aromatice se face în camere aerisite, igienizate, uscate,
ferite de atacul dăunătorilor (insecte, rozătoare etc.) şi de lumina solară directă. Ambalajele se
etichetează cu numele produsului şi data recoltării, iar speciile toxice se depozitează în camere
separate luându-se toate măsurile de avertizare pentru prevenirea intoxicaţiilor.
Plantele recoltate pentru uz casnic se păstrează în pungi de hârtie, cutii de metal sau
borcane de sticlă de obicei în camere cu temperatură relativ constantă.
Respectarea cu stricteţe a tuturor regulilor cu privire la recoltarea, condiţionarea, transportul
uscarea şi păstrarea pma favorizează obţinerea unui produs vegetal cu valoare terapeutică sau
aromatică ridicată.

TEST DE AUTOEVALUARE U.I. 2

Scrieţi/marcaţi ….............................................................................................

1. Precizaţi care dintre următoarele specii de plante sunt bune premergătoare pentru plantele
medicinale şi aromatice ?
a. cereale de toamnă
b. iarbă de Sudan
c. meiul
 42

2. Lucrări esenţiale pentru pregătirea corespunzătoare a solului în vederea înfiinţării unor

culturi la plante medicinale şi aromatice sunt :
a. afânarea adâncă, pentru plante perene
b. nivelarea pentru plante care au seminţe mici
c. mărunţirea cât mai bună pentru majoritatea speciilor
3. Inmulţirea vegetativă se realizează prin :
a. prin plantare de rizomi
b. prin plantare de stoloni
c. prin seminţe
4. Care dintre organele plantelor medicinale şi aromatice se recoltează (de obicei) în fenofaza
înflorire :
a. herba (partea aeriană)
b. florile
c. seminţele
5. Recoltarea căror specii necesita măsuri suplimentare de protecţia muncii?
a. Plante toxice
b. Matricaria chamomilla
c. Rosa canina
6. Care dintre următoarele specii suportă temperaturi mai mari pentru uscare (70 – 80 – 1050 C)?
a. Prunus spinosa
b. Rosa canina
c. Plante aromatice
7. De obicei plantele medicinale şi aromatice după condiţionare şi uscare se păstrează :
a. în vrac
b. în saci de cânepă
c. în saci de hârtie

REZUMAT (U.I.2)

Unitatea de învăţare 2 cuprinde particularităţile de cultură a plantelor medicinale şi

aromatice. Sunt prezentate noţiuni referitoare la : rotaţia, fertilizarea, lucrările solului,
modul de înmulţire, lucrările de îngrijire, recoltarea cît şi condiţionarea, uscarea, ambalarea
şi păstrarea plantelor medicinale şi aromatice.
 43

BILIOGRAFIE
1. BODEA C., 1966-1982 - Tratat de biochimie vegetalã. Edit. Academiei R.S.România
Vol.I-IV.
2. BOJOR, O., ALEXAN, M., BURDUC, D., 1992 - Farmacia casei. Edit. Ceres,
Bucureşti.
3. BONALBERTI C., PERONI A., PERONI G., 1993 - Ireos e Violetta. Erboristeria
Domani, Settembre, 80-82.
4. BOTT V., 1986 - Guide practique de médicine familiale. Centres Triades Paris.
5. CHATONET J., 1979 - Les plantes médicinales. Edit. Berger-Levrault.
6. CIULEI I. GRIGORESCU E., ST|NESCU URSULA, 1993 - Plante medicinale.
Fitochimie şi Fitoterapie. Vol. I şi II. Edit. Medicalã. Cluj.
7. CRĂCIUN F., BOJOR O., ALEXAN M., 1977 - Farmacia naturii, Vol.I şi II, Edit.
Ceres, Bucureşti.
8. MILICĂ C., BAVARU ELENA, ROBU T., 2005 – Plantele medicinale – izvor de
sănătate, Editura Ovidius Constanţa.
9. ROBU T, MILICĂ C., 2004 – Plante medicale autohtone, Editura Institutul European
Iaşi.
10. ROMAN Gheorghe, Gavril MORAR, Teodor ROBU şi colab., 2012 – Fitotehnie –
plante tehnice, medicinale şi aromatice. Vol II, Editura Universitară Bucureşti.
11. Ursula STĂNESCU, Monica HĂNCIANU şi colab., 2014 – Plante medicinale de la
A la Z. Ed. Polirom.
12. TELEUŢĂ Al., Maricica COLŢUN şi colab.., 2008 – Plante medicinale. Ed. Litera
Internaţional Chişinău.
 44

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I. 3

MODUL DE UTILIZARE AL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE ŞI
PLANTELE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ

CUPRINS (U.I. 3 Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.3)…...........................................44
Instrucţiuni ……………………………………………………………………………….44
3.1. Modul de utilizare a plantelor medicinale şi aromatice………………...................45
3.2. Plante medicinale din flora spontană ………………………………………………48
Test de autoevaluare (U.I.3) ……………………………………………………………..66
Rezumat U.I. 3…………………………………………………………………………….66
Bibliografie…………………………………………………………………………………6

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I.3)

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este însuşirea de către studenţi a modului de

utilizare, a plantelor medicinale şi aromatice (infuzia, decoctul, maceratul, tinctura,
vinurile, oţeturile şi uleriurir medicinale, pulberile etc.). De asemenea, studenţii vor căpăta
cunoştinţe despre plantele medicinale din flora spontană.
După finalizarea studiului din această unitate de învăţare (U.I. 3) studentul va disupune
de competenţe pentru :
- explicarea modului de preparare a diferitelor produse obţinute din plantele
medicinale ca : infuzia, decoctul, maceratul, tinctura, vinurile, oţeturile şi uleiurile
medicinale, cataplasmele, pulberile, inhalaţiile etc.
- stabilirea cantităţii de produs vegetale şi a volumului unei forme
medicamentoase în casă (dintr-o lingură sau linguriţă de produs) ;
- identificarea unor plante medicinale din flora spontanî din diferite familii
(Pinaceae, betulaceae, fabaceae, Laniaceae etc.)

Instrucţiuni (U.I. 3)
Această unitate de învăţare cuprinde date cu privire la modul de utilizare a plantelor
medicinale şi aromatice cât şi despre plantele medicinale din flora spontană.
 45

Pentru studiul individual al acestei unităţi de învăţare sunt necesare cca 10 zile.

LUCRARE DE VERIFICARE
Realizarea unor reţete terapeutice pentru afecţiunile aparatului digestiv.

UNITATEA DE INVĂŢARE U.I.3

3.1. MODUL DE UTILIZARE AL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE

Plantele medicinale îşi datorează activitatea terapeutică unor substanţe chimice denumite
principii active, în majoritatea lor, de natură organică. De asemenea principiile active au o structură
chimică foarte variată ceea ce explică şi acţiunile lor medicamentoase multiple. Tot datorită acestor
structuri, principiile active prezintă o serie de proprietăţi fizice şi chimice de care trebuie să ţinem
seama atunci când preparăm un medicament dintr-o plantă medicinală, în sensul că pe de o parte să
se asigure extragerea totală a lor din plantă, iar pe de altă parte să nu aibă loc o distrugere parţială
sau totală a lor în timpul extragerii, fie din cauza lichidului folosit, fie din cauza temperaturii la care
se lucrează. Această degradare produce scăderea şi chiar dispariţia activităţii terapeutice.
În general, organele de plante medicinale, se folosesc fie singure, fie în amestec de plante,
sau părţi de plante asociate în diferite proporţii pentru a obţine un efect terapeutic. Amestecurile de
plante medicinale sau organe de plante medicinale alcătuiesc ceaiurile medicinale.
Medicamentele obţinute din produse vegetale, la fel ca şi cele pe bază de substanţe chimice
pure, de sinteză şi naturale, sunt destinate fie "uzului intern", adică administrate pe cale bucală, fie
"uzului extern", adică pe părţile externe ale corpului uman.
Cele mai întrebuinţate forme, preparate în casă, din plante medicinale destinate uzului
intern sunt: infuzia, decoctul, maceratul, vinurile medicinale şi pulberea, iar pentru uzul extern:
oţeturile medicinale, cataplasmele, băile medicinale şi inhalaţiile.
Cu excepţia pulberilor, toate celelalte forme precizate până acum constituie forme de
extracţie, mai mult sau mai puţin selectivă, a principiilor active din materia vegetală, cu ajutorul,
după caz, al apei, alcoolului, vinului, oţetului şi uneori al uleiului de floarea soarelui sau al altui ulei
vegetal.

INFLUZIA este forma cea mai frecventă de folosire în condiţii casnice a unor organe de
plante medicinale. În general se foloseşte această formă ori de câte ori trebuie obţinute principiile
active din produse vegetale mai gingaşe cum sunt florile, frunzele şi părţile aeriene care conţin
 46

principii active termostabile şi greu solubile la rece. În acest scop produsul vegetal, adus într-un
grad de mărunţire corespunzătoare, se umectează într-un vas smălţuit sau de porţelan şi se lasă în
repaus 5 minute. după acest interval se adaugă cantitatea de apă indicată, încălzită la fierbere, apoi
se acoperă vasul cu un capac şi se lasă să se stea astfel între 3 şi 15 minute, agitând din când în
când. După scurgerea acestui timp când infuzia are temperatura de 40 0 se filtrează prin pânză sau
tifon, cel mai recomandabil fiind vata care are cea mai mare putere de reţinere a diverselor resturi
vegetale. Reziduul se stoarce şi se spală cu o cantitate suficientă de apă cu care se completează
soluţia extractivă la volumul indicat iniţial. În general îndulcirea se face cu miere de albine, iar în
lipsa acesteia cu zahar. În cazul când infuzia este destinată unui bolnav de diabet sau cu
deranjamente stomacale însoţite de diaree, îndulcirea se va face cu zaharină.

DECOCTUL este operaţia de extracţie care se recomandă la plantele a căror componente

se descompun greu sau daca urmărim extracţia unui anumit mineral. Se realizează prin fierberea
produsului vegetal mărunţit, timp de 15-30 de minute, cu solventul necesar, obţinut apa. Fierberea
timp de 15 minute se aplică în cazul părţilor aeriene (herba) şi a organelor de plantă care conţin
mucilagii, iar 30 de minute în cazul rădăcinilor, scoarţei şi rizomilor. Fierberea trebuie să se
realizeze la foc mic. Soluţia extractivă se filtrează fierbinte, reziduul se stoarce şi se completează cu
apă de spălare la volumul indicat în reţetă. După fierbere produsul se lasă sa mai infuzeze încă 10
minute.

În mod obţinut atât infuzia, cât şi decoctul preparate în casă mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de ceaiuri.

MACERATUL este soluţia extractivă obţinută prin operaţia denumită maceraţie sau
plămădeală, folosind ca lichid de extracţie, apă, alcool, vin şi oţet.
Macerarea constă în tratarea produsului vegetal mărunţit cu cantitatea necesară de solvent
rece sau cald, menţinerea în contact timpul necesar şi apoi separarea soluţiei extractive de reziduu
prin filtrare.
Maceratul la rece este operaţia cea mai frecvent utilizată în condiţiile casnice; ea constă
din tratarea produsului vegetal cu cantitatea de apă prescrisă, fiind recomandabil să se folosească
apa proaspătă fiartă şi răcită şi menţinerea amestecului un timp determinat la temperatura camerei
(15 – 250). Deşi de multe ori se recomandă ca timpul de extracţie să fie de 30-60 minute, totuşi
considerându-se că numai folosirea unui timp de extracţie de 3-6 ore asigură o extracţie practic
totală a principiului activ. Indiferent de timpul de macerare, vasul se agită din când în când pentru
uniformizarea extractului. Soluţia extractivă se filtrează reziduul se spală tot cu apă proaspăt fiartă
şi răcită şi se completează la volumul indicat.
 47

Maceratul la rece este recomandat în cazul plantelor medicinale ale căror principii active se
dizolvă în apă la temperatura camerei (15 – 250) şi se alterează la temperaturi mai ridicate. Se
recomandă în special la organele de specii vegetale care conţin mucilagii cum sunt frunzele şi
rădăcinile de nalbă, seminţe de in etc.
Soluţiile extractive obţinute prin macerare la rece, dar folosind ca solvent alcoolul de
diferite concentraţii sunt denumite tincturi. De regulă aceste forme se prepară în farmacie şi de
către industria chimico-farmaceutică.
Maceratul la cald, denumită digerare sau digestie, se realizează cu solventul încălzit la 40-60 0, în
general la o temperatură inferioară aceleia la care solventul fierbe. Solvenţii folosiţi în acest caz
sunt apa, alcoolul, amestecul lor şi uleiul. Maceraţia la cald este o metodă utilizata din cele mai
vechi timpuri, prin aceasta operaţie obţinându-se uleiul de muşeţel şi uleiul de sunătoare, care sunt
folosite încă în terapeutica naturistă.
Tehnica de obţinere este următoarea: aproximativ 20-30 g de produs vegetal mărunţit se
amestecă cu aceiaşi cantitate de alcool concentrat, după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea
soarelui, iar amestecul rezultat se menţine 3-4 ore pe baia de apă în fierbere, agitând din când în
când. Amestecul se lasă în repaus 2-3 zile, apoi se strecoară printr-o pânză, storcându-se reziduul.
Lichidul strecurat se lasă în repaus 24 de ore şi în final se filtrează prin tifon, produsul rezultat
conservându-se la rece în sticle colorate şi de capacitate mică.

Se recomandă că atât infuzia, decoctul, cât şi maceratul la rece să se prepare numai în

cantitatea necesară pentru 24 de ore şi să fie conservate la rece, deoarece o păstrare mai îndelungată
favorizează dezvoltare microorganismelor, care prin sistemele lor enzimatice degradează şi deci
inactivează principiile active, iar pe de altă parte aceste soluţii extractive alterate pot provoca
deranjamente stomacale serioase, când sunt destinate uzului intern.
De asemenea se mai recomandă ca părţile de plante sau produs vegetal să fie în prealabil
bine spălat cu apă - operaţie care trebuie efectuată repede – pentru a îndepărta pământul, nisipul şi
alte impurităţi, unele hidrosolubile.

TINCTURA: necesita pentru preparare plante proaspete (de preferat) sau uscate (cu
excepţia valerianei sau cerenţelului),
După ce organele plantei au fost tăiate (părţile subterane) mărunţite (herba şi frunzele) sau
strivite uşor (fructele), se pun într-un vas ce se închide etanş. Peste materialul vegetal se pune alcool
de până la 40 grade sau vin atât cât să-l acopere. Vasul se lasă la o temperatură moderată şi se agită
zilnic timp de 2 – 6 săptămâni. După această perioadă materialul vegetal se presează, se strecoară,
iar tinctura rezultată se poate păstra la rece până la un an, utilizându-se la nevoie. Se utilizează sub
formă de picături luate cu ceai sau apă.
 48

VINURILE MEDICINALE sunt forme medicamentoase folosite mult în trecut de poporul

nostru şi utilizate încă şi astăzi. În condiţii casnice ele se prepară prin macerare la rece, timp de 7-8
zile, a materiei prime vegetale, mărunţită convenabil, cu vin de calitate superioară utilizând
aproximativ 1 litru de vin pentru 30-50 g de produs şi agitându-se zilnic. Materialul vegetal se
filtrează, se stoarce reziduul, iar lichidul rezultat se lasă să sedimenteze timp de 24 de ore, apoi se
refiltrează şi se completează cu vin până la 1 litru; uneori se îndulceşte cu aproximativ 50 g zahăr.

OŢETURILE MEDICINALE. Se prepară la fel ca şi vinurile medicinale folosind ca

solvent de extracţie oţetul de vin. Pentru obţinerea acestor forme, în general, se iau în lucru 5-10 g
de produs vegetal mărunţit şi 100 ml de oţet de vin, iar tehnica de lucru este aceeaşi, ca şi în cazul
vinurilor medicinale.

ULEIURILE MEDICINALE
In general pentru aceste preparate se utilizează în special florile.
Pe lângă utilizarea acestora în terapeutică uleiurile se folosesc cu succes şi în cosmetică,
pentru îngrijirea pielii.
Cele mai întrebuinţate plante în obţinerea uleiurilor sunt Hypericum perforatum, Lavandula
off, Matricaria chamomilla, Origanum vulgare, Thymus, Rosmarinus. Acestea pot fi utilizate
singure sau împreună în diferite combinaţii.
Uleiurile cele mai indicate sunt cele de floarea soarelui şî măsline obţinute prin presare la
cald.
Materialul vegetal trebuie sa stea împreună cu uleiul între 4-6 săptămâni, ferit de soare,
agitându-se zilnic. După acest interval materialul vegetal se presează, se strecoară prin tifon sau
pânză. Uleiul obţinut se lasă la sedimentat cca 2-4 săptămâni, până devine limpede după care se
absoarbe cu ajutorul unui furtun. Operaţia se repetă încă după un timp pentru a obţine un ulei foarte
limpede. Atât în timpul macerării cât şi al păstrării se recomandă vase de sticlă ferite de razele
solare si cu temperatură moderată.

PULBERILE. Numeroase produse vegetale şi în special frunzele, părţile aeriene, scoarţele

şi uneori părţile subterane se administrează sub formă de pulbere.
De obicei acest mod de administrare se recomandă atunci când unele substanţe existente în
plante sunt greu de extras prin alte metode.
Frunzele şi alte părţi aeriene sunt relativ uşor de mărunţit în condiţii casnice, însă operaţia
devine greoaie în cazul părţilor subterane.
 49

În special la plantele aromatice nu se recomandă păstrarea pulberilor timp îndelungat

deoarece, mărunţirea foarte fină favorizează evaporarea uleiurilor volatile.
Pulberile se administrează de obicei dizolvate în apă, ceai supă lapte etc.

CATAPLASMELE, denumite popular prşniţe sau oblojeli, sunt preparate de consistenţă

moale care se obţin din plante şi organe de plante medicinale pulverizate şi amestecate cu apă până
ce rezultă o pastă. Această pastă se pune între două bucăţi de pânză pentru a putea fi aplicată şi
ridicată uşor de pe partea bolnavă. Cataplasma nu trebuie să fie nici prea consistentă, nici prea
fluidă, şi nici să depăşească prin suprafaţa ei locul bolnav.
Când se reînnoieşte aplicarea unei cataplasme se recomandă să se prepare mai întâi noua
cataplasmă, apoi să se ridice cea veche ca să nu se răcească locul unde ea a fost aplicată.
Dintre cataplasmele cele mai des folosite amintim cataplasma de făină de in, cunoscută şi
sub denumirea de cataplasmă emolientă şi cataplasma de făină de muştar.

BĂILE MEDICINALE constituie o altă formă de folosire, pentru uz extern, a plantelor şi

se obţin prin introducerea lor în apă fierbinte, în prealabil mărunţite (aproximativ 500 g pentru o
baie) şi puse într-un sac de pânză fină. De asemenea se poate folosi direct infuzia sau decoctul care
se toarnă în apa de baie adusă la temperatura ce o poate suporta corpul omenesc.
Dintre băile medicinale mai frecvent utilizate amintim baia de făină de muştar, în care se
introduc picioarele şi care necesită 100 – 125 g de făină de muştar pentru o baie.

INHALAŢIILE sunt o formă medicamentoasă destul de frecvent folosită atât în terapia

tradiţională, cât şi în cea ştiinţifică, utilizând în acest scop unele specii de plante care conţin uleiuri
volatile. Inhalaţiile se pregătesc astfel: produsul vegetal mărunţit grosier se pune într-un vas emailat
peste care apoi se toarnă apă fierbinte; vaporii de apă venind în contact cu planta aromatică,
antrenează sub formă de picături fine uleiul volatil care sunt inhalate de bolnav, pătrunzând astfel în
căile lui respiratorii unde uleiul volatil îşi exercită activitatea lui medicamentoasă.

Posibilitatea de apreciere a cantităţii de produs vegetal şi a volumului unei forme

medicamentoase în casă

Indiferent de forma de administrare şi de modul de folosire este necesar să se respecte

cantităţile de produs vegetal şi de solvent indicate.
Cantitatea de produs vegetal uscat şi mărunţit dintr-o lingură de supă:
5-7 g de rădăcini, tuberi şi rizomi;
 50

2-3 g de frunze;
3-4 g de flori;
4-5 g de iarbă (parte aeriană);
5-6 g de fructe;
8-10 g de seminţe.
În general într-o linguriţă încap aproximativ 3 g de produs vegetal adus într-un grad de
mărunţire înaintată şi 0,5 – 1 g de pulbere de diverse organe luate pe un vârf de cuţit.
Atragem atenţia că se poate face uz de aceste determinări aproximative numai în cazul
plantelor medicinale care nu sunt toxice.
Mijlocul cel mai la îndemâna pentru aprecierea volumului de solvent (apă, alcool, vin şi
oţet) îl constituie cana, paharul sau ceaşca al căror conţinut corespunde la 150-200 ml lichid.

3.2. PLANTE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ

Familia QUISETACEAE.

EQUISETUM ARVENSE.

Descrierea speciei. perenă, erbacee, ce creşte pe marginea râurilor şi altor ape, prin lunci
umede în toate regiunile ţării noastre.
Tulpinile sunt de 2 feluri:- fertile care apar primele (h=40 cm) sterile care apar mai târziu
(h=60 cm) la începutul verii ramurile ce pornesc de pe tulpină sunt pline la interior, şi prezintă 4
muchii la exterior.
Produsul vegetal folosit: herba equiseti constă din tulpinile sterile care se recoltează vara din iulie în
septembrie. Uscarea se face în poduri bine aerisite în strat subţire
şi întoarse în fiecare zi pentru evitare înnegririi produsul este fără miros iar gustul este dulceag.
Principii active: Uleiuri volatile(în stare solidă) substanţe minerale bogate în bioxid de Si.,
săruri de K., Saponozide de natură triterpenică şi flovonoide conţin 800 mg %acid ascorbic.
Acţiunea farmacologică: diuretic, expectorant remineralizant, hemostatic.
Întrebuinţări; boli de rinichi, vezică urinară, tuse,anemii, covalescenţe, etc ,T.B.C
Intră în componenţa ceaiurilor anti reumatic şi diuretic, hemoragii diverse.
Se utilizează 4-5 linguriţe de plantă la 1,5 litri apă (decoct)
Observaţii: Poate confundată cu E. Palustre (Barba ursului) care este otrăvitoare. Acestea au
ramurile goale în interior, suprafaţa tulpinii este netedă iar vagina nodului de la bază îmbracă
tulpina până dincolo de nodul al, doilea.
 51

FAMILIA PINACEAE.

ABIES ALBA.

Materia primă: cetina de brad formată din rămurele de maxim 20 cm lungime 10-15 cm.
grosime. Se recoltează în tot cursul anului prin tăierea ramurilor acoperite cu ace .
Mugurii de brad se recoltează primăvara înaintea de începerea vegetaţiei.
Uscarea se face în camere încălzite sau în uscătorii la maximum 350 C
Principii active Uleiurile Volatile ce conţin 1-alfa-pinen, 1-limonen,acetat de bornil,
aldehidă laurică etc.
Utilizări: stimulează secreţiile mucoaselor, acţiune revulsivă.
Se utilizează ca expectorant, diuretic,în reumatism, boli ale sistemului nervos,nevralgii etc.

PICEA ABIES (excelsa) MOLID.

Descriere, ecologie, răspândire, recoltare, prelucrare, .Idem: Brad.

Compoziţie chimică: asemănătoare ca Bradul dar diferă funcţie de procesele tehnologice de
obţinere a Uleiului volatil .
Alături de SESQUITERPENE în Uleiul volatil s-a identificat şi prezenţa santenei.
Din răşina de Brad şi Molid se poate obţine terebentina cunoscută încă din antichitate.
Extern are acţiune revulsivă, rubefiantă vezicantă. Dozele moderate injectate excită centri
nervoşi iar cele mari au efecte paralizante.
. deoarece se elimină pe cale respiratorie, dozele scăzute excită mucoasele bronhice şi
traheile , idem asupra rinichilor.
în doze terapeutice esenţa de terebentină aste anti septică, diuretică, antispastică, vermifugă,
revulsivă, cicatrizantă.
Utilizări: în T.B.C., bronşite, infecţii urinare şi renale, cistite trichomonoză, litiază biliară,
colite, hemeofilie, migrene, paraziţi intestinali, epilepsie, gută, sciatică, miolgii.
se administrează în diferite doze funcţie de efectul urmărit.
cu efecte aproximativ asemănătoare se poate utiliza şi PINUS MONTANA (JNEAPĂN)

ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOFITA

FAMILIA BETULACEAE .

BETULA VERUCOSA.
 52

Descrierea speciei: arbore cu h=25-35 cm răspândit din zona dealurilor sub alpină. Tulpina
ramificată scoarţa albă şi netedă care se exfoliază transversal.
Frunzele sunt peţiolate, dispuse altern, cu limbul triunghiular-romboidal, ascuţit la vârf şi
dinţate pe margini. Frunze tinere sunt lipicioase datorită unor glande ce secretă nişte răşini cu miros
balsamic.
Produsul vegetal folosit: Folium betulae tinere ce se recoltează din mai până la sfârşitul
lunii iulie când conţin cele mai multe cantităţi de renzine. Se usucă în strat subţire la umbră,
obţinându-se un produs cu un gust slab amărui şi miros caracteristic.
Principii active: taninuri, flavonoide, acid cafeic, substanţe triterpenice, alantonină, uleiuri
volatile.
Acţiune farmacologică: diuretică, diaforeică, (transpiraţie) coleretică, antiseptică.,
favorizează eliminarea acidului uric şi colesterolului din organism.
Întrebuinţări: - infuzie 1-5% se admite în edeme de natură cardiacă şi renală. Scoarţa se
utilizează în dermatite, stări febrile, gută, hidropizie, industria cosmetică.(seva)

FAMILIA FAGACEAE.

QUERCUS ROBUR. STEJAR.

Descrierea speciei:
Materia primă:scoarţa ramurilor tinere (3-5cm) recoltate în martie şi aprilie .aceasta se
usucă la soare în strat subţire. Produsul este astringent şi nu are miros.
Principii active: taninuri mixte(acid galic, elogic)
Acţiune farmacologică: astringentă, antiseptică, hemostatică,
Întrebuinţări: intern-decoct 1-3% (200 ml ceai pe zi) ca antidiareic şi în otrăviri cu alcaloizi
sau unele metale. Extern - decoct 5-10% pentru gargară, loţiuni, hemostatice, antihemoroidal,
degerături. Tot în scop diuretic se utilizează ghindele de la care se îndepărtează pericarpul, după
care se prăjesc, se pulverizează conţinutul aşa zisa "CAFEA DE GHINDĂ."

FAMILIA LABIATAE
Cimbrişorul sau Cimbrişorul de câmp.
Thymus serpyllum (Fam. Labiate)

Descrierea speciei. Este un subarbust foarte răspândit în flora ţării noastre prin fâneţe,
începând din zona dealurilor până în regiunile muntoase, alcătuind mici tufe. Are tulpini în 4
muchii, uneori chiar cilindrice, târâtoare, de culoare verde roşiatică, din care iau naştere numeroase
ascendente la extremitatea lor. frunzele aşezate opus, sânt mici, ovale şi cu marginea întreagă,
 53

uneori uşor recurbată în jos; examinate în zare, în limbul acestor frunze se observă prezenţa unor
puncte transparente, care în realitate sunt pungile cu ulei volatil. Florile zigomorfe de culoare roşu-
liliachie sunt grupate în spice dese şi scurte în vârful ramurilor şi au corola bilabiată, labiul inferior
fiind lung şi trilobat, iar cele superior emarginat, androceul din 4 stamine, două mai lungi, două mai
scurte. Înfloreşte din luna mai până la sfârşitul lui septembrie.
Produsul vegetal folosit. De la cimbrişor medicina utilizează numai părţile aeriene (Herba
Serpylli) recoltate în timpul înfloririi şi uscate la umbră în poduri aerisite: ele au miros plăcut şi gust
amărui aromat.
Potrivit studiilor de specialitate Herba Serpylli din farmacie şi din magazinele Plafarului, în
afară de specia descrisă mai sus conţine şi părţile aeriene ale altor specii de Thymus care cresc
spontan, însă care au aceiaşi valoare terapeutică.
Principii active: ulei volatil (care conţine carvacrol şi timol), acizii cafeic şi rozmarinic,
tanin şi un principiu amar (serpilina).
Acţiune farmacologică. Datorită uleiului esenţial şi celorlalte principii active acest produs
are proprietăţi diaforetice, diuretice, colagoge, coleretice, antihelmintice, sedative şi antiseptic-
intestinale.
Întrebuinţări. Se folosesc sub formă de infuzie 1-2g% administrându-se 50-200ml pe zi ca
un bun calmant în tusea convulsivă şi în tusea astmaticilor, în tratamentul enterocolitelor şi în
anorexia anemicilor. De asemenea infuzia se poate întrebuinţa şi extern datorită proprietăţilor sale
antiseptice şi de a cicatriza rănile.
Intră în compoziţia ceaiurilor: antiasmatic antidiareic şi pentru gargară.

ROINŢA (MELISĂ)
Mellisa officinalis (Familia Labiate)
Descriere speciei. Este o plantă erbacee, vivace, stufos-ramificată, înaltă până la un metru
şi plăcut mirositoare,care creşte prin locuri necultivate, prin luminişurile din pădurile de stejar şi se
cultivă ca plantă medicinală şi meliferă. Are o tulpină aeriană patrunghiulară, acoperită cu peri pe
care se observă frunzele opuse peţiolate, cu limbul ovat, cordat la bază şi dinţat pe margini.
Florile de culoare alb-gălbuie, alb sau alb-liliachie sunt scurt pedicelate şi reunite în
verticile axilare; caliciul este bilobat, păros, iar corola, mai lungă decât caliciul, are labiul superior
bilobat convex emarginat, iar cel inferior trilobat, curbat în jos, androceul din patru stamine arcuite,
întreaga plantă are gust şi miros aromat de lămâie. Înfloreşte din iunie şi până în august.
Produsul vegetal folosit. În scopuri terapeutice se recoltează în perioada de înflorire
frunzele (Folium Melisae) care se usucă în strat subţire în poduri acoperite cu tablă şi bine aerisite.
produsul are miros plăcut de lămâie care devine mai puternic prin frecarea frunzelor în degete.
Principii active: ulei volatil bogat în citral, acid cafeic şi un principiu amar.
 54

Acţiune farmacologică: Frunzele de roiniţă datorită uleiului volatil au acţiune antispastică

şi sedativă, iar acidul cafeic, taninurile şi principiile amare sunt răspunzătoare de acţiunile
coleretice, carminative şi stomahice ale acestui produs vegetal.
Întrebuinţări: infuzie:1% se administrează (circa 200-250 ml ceai pe zi) în special la copii,
în tulburările digestive de după mese, în spasme şi colici intestinale, în deschinezii biliare şi în
colite cronice.
Frunzele de melisă intră în compoziţia ceaiurilor: anticolitic aromat, contra colicilor nr 2, şi
laxativ nr 2.
SOVÂRF
Origanum vulgare (Familia Labiate)
Descrierea speciei. aste o plantă comună în întreaga ţară, care creşe prin tufişuri, mărăcini,
margini de pădure şi poieni, de la şes şi până în zona subalpină. În pământ are un rizom lignificat
din care iau naştere atât tulpini sterile cât şi florile partunghiulare, drepte, ramificate în partea
superioară, înalte până la 50 cm şi colorate în brun roşcat. Frunzele, dispuse opus, sunt scurt
peţiolate, ovale, păroase în special pe parte inferioară, cu baza cordată. Florile bilabiate de culoare
roşietică-purpurie sunt grupate în inflorescenţe bogate;sunt alcătuite dintr-un caliciu campanulat 5-
dinţat, corola bilabiată, cu buzele aproape egale, cea inferioară fiind răsfrântă în jos, androceul din 4
stamine drepte şi fructule tetranuculă. Întreaga plantă are miros aromatic caracteristic, iar gustul
este amar. Înfloreşte în iulie şi august.
Produsul vegetal folosit: în scopuri medicinale se întrebuinţează părţile aeriene superioare
ale plantei (Herba Origani) recoltate în timpul înfloririi şi uscate la umbră, în locuri aerisite.
Principii active: ulei volatil (bogat în timol şi carvacrol) tanin, flavonoide şi antocianozide.
Acţiune farmacologică: Datorită uleiului volatil are acţiune antispastică asupra
musculaturii netede şi sedativă asupra sistemului nervos central şi mai ales asupra centrilor
respiratori, antiseptică, stomahică, produce o uşoară dilataţie a bronhiilor.
Întrebuinţări: sub formă de infuzie (1-2%) se consumă în cantităţi de 3 căni pe zi ca
antispasmodic în:- tusea convulsivă, traheite, bronşite etc. De asemeni se mai utilizează şi în unele
afecţiuni stomacale(gastrite acide).
TALPA GÂŞTEI
Leonurus cardiaca (Familia Labiate)
Descrierea speciei. Plantă erbacee, vivace, foarte comună pe lângă case la sate, pe lângă
drumuri, prin locuri necultivate şi printre dărâmături, are în pământ un rizom lignificat din care iau
naştere primăvara părţile aeriene. Tulpina, înaltă până la 1,5m, este patrunghiulară şi
păroasă;frunzele dispuse opus, cele inferioare sunt lung peţiolate cu limbul palmat-lobat cu 5 lobi,
iar cele superioare sunt peţiolate şi trilobate, având aspectul unei labe de gâscă. Florile de culoare
roz sunt grupate în verticile axilare pe nodurile superioare ale tulpinii, structural floarea se
 55

caracterizează printr-un caliciu tubulos, alcătuit din 5 sepale terminate prin 5 dinţi spinoşi; corola
bilabiată, cu labiul superior puţin concav şi păros, iar cel inferior 4 stamine. Înfloreşte toată vara.
Produsul vegetal folosit. În scopuri terapeutice se utilizează părţile aeriene recoltate în
timpul înfloririi (Herba Leonuri) şi uscate în strat subţire la umbră.
Principii active: heterozide cardiotonice, alcaloizi, saponozide, şi substanţe amare.
Acţiune farmacologică: acţionează ca sedativ nervos şi cardiac şi într-o oarecare măsură ca
stomahic, hipotensiv şi vasoconstrictor periferic.
Întrebuinţări: sub formă de infuzie 2-3%, simplă sau asociată cu alte produse vegetale cu
acţiune similară, se administrează în tratamentul simptomatica stărilor depresive nervoase şi în
tulburările nevrotice, cardiace,1-2 căni de ceai pe zi, dintre care una seara.
Produsul intră ca un constituent vegetal în compoziţia ceaiurilor: antiasmatic, anticolic,
calmant şi împotriva tulburărilor cardiace şi în ceaiul sedativ.
SALVIA (Jaleşul de grădină)
Salvia officinalis (Fam.Labiatae)
Descrierea speciei. Considerată de greci si romani în special ca o plantă care le asigură
sănătatea prin folosirea ei, ceea ce şi justifică denumirea genului, salvia este originală din ţinuturile
mediteraneene, la noi cultivându-se ca plantă medicinală şi ornamentală. Are tulpina dreaptă, înaltă
până la 70-80cm, la bază lignificată, având aspect tufos de subarbust.
Atât tulpina cât şi ramurile sunt acoperite cu peri albi;frunzele opuse, sunt oval-lanceolate şi
fin dinţate pe margini. Florile, reunite în inflorescenţe speciforme, au caliciul tubulos de culoare
verde-violacee; corola bilabiată, dublu mai lungă decât caliciu, cu lobiul superior drept, iar cel
inferior mai lung, trilobat, cu lobul mijlociu proeminent şi aplecat în jos,este colorată în albastru-
violaceu, mai rar albă, androceul este alcătuit din 4 piese dintre care numai cele două anterioare sunt
fertile (staminele propriuzise) celelalte două posterioare fiind transformate în staminode.
Înfloreşte în iunie şi iulie.
Materie primă:Folium salvae la începutul înfloririi uscat la umbră în strat subţire. Prezintă
un miros caracteristic puternic aromat persistent, cu gust amar şi astringent.
Principii active:eiuri volatile, taninuri, picrosalvina, substanţe triterpenice, alcooli
flavonoide etc.
Acţiune farmacologică: coleretică, carminativă, antiseptică, hipoglicemiantă
Înterbuinţări: -infuzie 1-2% în afecţiuni cronice ale căilor biliare şi pentru efecte
carminative. Consumat rece pentru oprirea transpiraţiei nocturne (T.B.C.). nu se recomandă
mamelor (scade laptele).
Extern: infuzie, dezinfecţie locală. Intră în compoziţia ceaiului antiasmatic, pentru gargară
şi a ţigărilor.
 56

TERMENII BOTANICI

Achenă = fruct uscat cu o singură sămânţă care nu se deschide la maturitatea lui.

Actinomorf = flori cu simetrie radială (regulată).
Altern = dispunerea izolată a frunzelor pe tulpină, câte una la un nod.
Ament (mâţişor) = inflorescenţă alcătuită din flori unisexuate foarte mici, dispuse pe o axă comună,
care atârnă ca un ciucure.
Androceu = totalitatea organelor bărbăteşti (stamine) dintr-o floare.
Anteră = partea terminală a staminei formată, în general, din două teci sau loji care conţin polen.
Bacă (boabă) = fruct cărnos, cu pieliţa subţire, ce nu se deschide la maturitate şi în al cărui miez se
găsesc mai multe seminţe.
Bilabiat (labiat) = caliciu sau corola(neregulată) posedând două buze (labii) ca urmare a sudurii
inegal completă a sepalelor sau petalelor; în general buza superioară este formată din două piese, iar
cea inferioară din trei.
Bisanual (bianual) = planta care fructifică în al doilea an de vegetaţie, când se termină ciclul său
vital.
Bractee = frunze modificate de formă şi culoare adesea specială, la subţioara cărora iau naştere
florile.
Bulb = tulpina subterană învelită cu frunze cărnoase pline cu materii de rezervă.
Caduc = caliciu ale cărei sepale cad în momentul deschiderii bobocului floral.
Caliciu = totalitatea sepalelor unor flori.
Calicul = uneori caliciul este format din două cicluri de frunzişoare,în care caz primul verticil
alcătuit din frunze mai mici, poartă denumirea de calicul.
Campanulată = corolă gamopetală în formă de clopot.
Capitul = inflorescenţă racemoasă, al cărei ax principal se dilată la vârf pentru a purta flori mici
sesile, înconjurată la bază de bractee ce alcătuiesc involucrul.
Capsulă = fruct uscat dehiscent care conţine numeroase seminţe.
Carena = partea anterioară a coronei papilonaceelor, formată din două petale dispuse ca şi carena
unei nave.
Cariopsă = fruct uscat indehiscent al cărui pericarp aderă strâns de tegument.
Carpelă = frunză modificată ce poartă ovulele.
Cimă = inflorescenţă definită în care ramurile laterale depăşesc vârful ramurei precedente.
Ciorchin (racem) = inflorescenţă care poartă pe axul principal ramuri florifere situate la subţioara
unor bractee şi care sunt cu atât mai scurte cu cât sunt mai aproape de vârf.
Codat (cordiform) = în formă de inimă.
Coriaceu = defineşte frunzele dure ca pielea.
 57

Corimb = racem la care pedunculii florilor deşi pleacă din puncte diferite de pe axul inflorescenţei
ajung la acelaşi nivel, găsindu-se aproape în acelaşi plan.
Corolă = totalitatea petalelor care alcătuiesc al doilea înveliş al florilor cu rol de protecţie a
organelor sexuale.
Crenat = se numeşte limbul foliar a cărui margine este prevăzută cu dinţi largi şi obtuzi.
Decurente = frunze ale căror limb se prelungeşte pe o anumită porţiune, sub forma unei aripi
foliacee pe tulpină şi pe ramuri.
Dehiscenţă = în sens limitat numai la fructe, prin această denumire se înţelege procesul prin care
acest organ ajuns la maturitate se deschide pentru a pune în libertate seminţele.
Dialipetală = corolă formată din multe petale libere între ele.
Dialisepal = calciu cu sepalele libere.
Dicotomie = mod de ramificaţie a tulpinilor şi inflorescenţelor în două ramuri identice şi al căror
vârf se poate împărţi la rândul lui în alte două ramuri egale.
Didinam = androceul unei flori format din patru stamine libere, dintre care două au filamentele mai
lungi (caracteristic fam. labiate).
Dioic = plante unisexuate, unii indivizi purtând florile bărbăteşti, iar alţii pe cele femeieşti.
Dioplostemon = flori având stamine în număr dublu faţă de acela al petalelor, staminele dispuse pe
două verticile, cel extern fiind opus sepalelor.
Drupă = fruct cărnos indehiscent, aproape întotdeauna cu o singură sămânţă şi endocarpul întărit.
Emarginata = frunza cu vârful scobit.
Erectă = în sens limitat la tulpină, care stă ridicată sau creşte drept.
Erbaceu = prezentând caracteristicile ierbii.
Fistulos = în general un organ şi în special tulpină cilindrică şi goală la interior.
Filiform = fin şi alungit ca un fir.
Foliculă = fruct uscat dehiscent, format dintr-o singură carpelă cu numeroase seminţe şi care la
maturitate se deschide printr-o singură crăpătură.
Foliolă = diviziune a unei frunze compuse.
Gamopetală = corola cu petalele mai mult sau mai puţin unite între ele.
Gamosepală = caliciu cu sepalele mai mult sau mai puţin unite între ele.
Gamostemon = androceu cu staminele unite între ele.
Gineceu = pistil = totalitatea carpelelor, sudate sau nu, ale unei flori care produce seminţe.
Glabru = fără peri.
Glauc = de culoare verde-alburie, sau verde albăstrui sau verde ca marea.
Hastată = frunza în formă de suliţă.
Haustor = formaţiuni de celule alungite prin care plantele parazite îşi procură şi absorb seva din
planta gazdă.
 58

Hermafrodite = floare care conţine stamine şi pistil.

Imparipenat = frunză compusă, în formă de pană, care se termină cu o foliolă.
Inflorescenţă = totalitatea florilor grupate pe acelaşi ax principal.
Involucru = totalitatea bracteelor dispuse în verticil la baza unei umbele sau a unui capitul.
Izostemon = stamine egale şi în număr egal cu al petalelor.
Labium = buză.
Lacinie = diviziune îngustă a unei frunze sau petale.
Lanceolată = frunză în formă de lance.
Ligulifloră= =floare ce se întâlneşte, de obicei, la familia compozeelor cu corola la început
tubuloasă apoi se continuă cu o limbă dinţată la vârf.
Limb sau lamină = partea lată şi verde a unei frunze.
Lob = diviziune profundă şi în general rotundă a unui organ foliaceu sau floral.
Lobată = frunză a cărei margine prezintă incizii mari şi adânci.
Mericarp = una din cele două achene ce alcătuiesc fructul umfeliferelor.
Mer = de la grecescul meros care înseamnă parte; ex. corolă pentameră adică formată din cinci
părţi.
Monoic = prezentând flori unisexuate bărbăteşti şi femeieşti pe acelaşi individ.
Ob = prefix care exprimă inversarea unei forme sau poziţii oarecare.
Obcordat = în formă de inimă cu vârful în sus.
Obdiploslemon = floare în care există două verticile de stamine, verticilul extern fiind opus
petalelor.
Oblong = mai lung decât lat şi rotunjit la cele două capete(frunza oblongă).
Obovat = în formă de ou răsturnat.
Ovar = partea inferioară şi în general umflată a pistilului, rezultată din unirea carpelelor şi conţinând
ovulele.
Ovat = având forma unui ou.
Ovul = partea principală a carpelelor plantelor cu flori, care după fecundaţie se transformă în
sămânţă.
Palmat = mod de aşezare a lobilor unei frunze simple, a foliolelor unei frunze compuse sau a
nervurilor, care pleacă de la un centru comun semănând cu degetele răsfirate ale unei palme.
Papilonată = corolă neregulată în formă de fluture, compusă din cinci petale neegale, una denumită
stindard, două denumite aripioare şi alta carenă - formată din două petale mai mult sau mai puţin
sudate.
Paripenată = frunza compusă penată, fără foliola terminală.
Partit = limb foliar divizat până la mai mult de jumătate.
Peduncul sau pedicel = axul care poartă o floare.
 59

Penat = frunză compusă a cărei foliole sunt dispuse de o parte şi de alta a peţiolului comun ca şi
bărbile unei pene.
Pentamer = cu cinci diviziuni.
Peren = care trăieşte mai mulţi ani.
Periant = totalitatea învelişurilor florale.
Perigon = învelişul floral alcătuit din frunzişoare egal colorate.
Pericarp = ansamblul ţesuturilor care formează peretele unui fruct rezultând din transformarea
ovarului.
Petală = piesă a corolei, în general colorată.
Peţiol = codiţa frunzei.
Pivotantă = rădăcină în formă de ţăruş.
Poligamă = plantă care poartă pe acelaşi individ atât flori unisexuate, cât şi hermafrodite.
Racem = ciorchin.
Receptacul = extremitatea superioară a axului floral, umflată, laţită, alungită sau scobită.
Reniformă = frunză sau alt organ în formă de rinichi.
Ritidom = scoarţă care acoperă suprafaţa tulpinilor lemnoase în vârstă şi care se exfoliază.
Rizom = tulpină subterană, în general cilindrică, vivace şi care dă naştere la rădăcini şi tulpini
aeriene.
Ruderal = care creşte pe marginea drumurilor, prin dărâmături etc.
Rugos = aspru la pipăit.
Sectat = frunză al cărui limb este profund divizat, până la nervura principală..
Sepală = piesa, în general verde, ce alcătuieşte caliciul.
Sesil = frunza lipsită de peţiol sau floare fără peduncul.
Siliculă = capsula alcătuită din două carpele concrescute, despărţite între ele printr-un perete fals, ce
poartă numeroase seminţe.
Silicvă = este siliculă de cel puţin 4 ori mai lungă decât lată.
Solitară = inflorescenţă formată intr-un peduncul ce poartă o singură floare; ea este terminală sau
axilară, după cum floarea se află în vârful tulpinii principale sau al unei ramuri.
Spic = racem cu flori sesile sau foarte scurt pedunculate, înghesuite pe axul principal.
Stamină = frunză modificată care poartă sacii cu grăuncioarele de polen.
Staminodă = stamină ai cărei saci polinici au avortat.
Stigmat = partea liberă şi terminală a ovarului.
Stil = prelungirea subţire şi cilindrică a ovarului care se termină cu stigmatul florii.
Stipele = formaţiuni apedunculare de la baza frunzelor, cu rol de protecţie şi chiar de asimilare.
INDEX EXPLICATIV AL TERMENILOR MEDICALI
 60

Termeni medicali Explicaţii

Abces acumulare de puroi într-un anumit loc.
Acnee afecţiune a pielii sub forma de erupţii (coşuri pe faţă, pe umeri,
pe partea superioară a toracelui) datorată inflamării glandelor
sebacee în combinaţie cu o infecţie microbiană ce se manifestă
in general la tineri.
Acuitate capacitatea simţurilor de a percepe excitaţii slabe.
Afecţiuni stări de boală ale unor organe sau aparate.
Afrodiziac Produs care stimulează instinctul sexual.
Aftoză (afte) ulceraţii mici, dureroase din gură şi gât, care apar mai ales la
copii şi bătrâni, datorate unor agenţi patogeni, organici, fizici
sau chimici.
Albuminurie prezenţa în urină a albuminei.
Amenoree stagnarea menstruaţiei sau venirea ei neregulat şi cu dureri.
Amigdalită inflamarea a amigdalelor palatine, cu hipertrofie şi secreţie
purulentă.
Anaciditate sindrom dispeptic manifestat prin lipsa acidităţii digestive
Anafrodisiac produs inhibant al instinctului sexual.
Analeptic produs stimulent, înviorător.
Analgezic produs care calmează sau înlătură temporar durerea.
Anemie scăderea numărului de globule roşii sub un anumit prag.
Anestezic Medicament care scade sau suprimă durerea.
Angină spasm datorită unor inflamaţii acute cu irigare insuficientă a
zonei respective: poate fi de mai multe feluri (angină pectorală
= boală de inimă cu dureri cardiace şi senzaţii de asfixie).
Anorexie lipsa poftei de mâncare.
Antagonist Produs cu acţiune contrară (inversă).
Antibiotic substanţă cu acţiune de distrugere a microbilor, elaborată de alte
microorganisme (ciuperci sau chiar alţi microbi).
Anticoagulant substanţă care micşorează sau chiar inhibă coagularea sângelui.
Antidiareic produs care combate scaunele dese şi moi datorare unor
afecţiuni intestinale.
Antidot substanţă care neutralizează efectul toxinelor.
Antiemetic antivomitiv, substanţă care combate greaţa.
Antihelmintic substanţă care provoacă eliminarea viermilor intestinali.
 61

Antipiretic substanţă care combate febra (scade temperatura corpului).

Antiscorbutic combate scorbutul datorat lipsei de vitamina C din organism.
Antiseptic produs capabil să distrugă bacteriile din organisme şi din
produsele animale sau vegetale.
Antispasmodic produs sau medicament care combate convulsiile
Antitrichomonazic agent sau medicament care inhibă dezvoltarea parazitului
Tricomonas vaginalis
Anxietate stare de nelinişte, teamă, însoţită de palpitaţii şi insomnii.
Aperitiv produs care stimulează pofta de mâncare.
Aritmie modificare a ritmului cardiac normal
Aromatizant produs care dă un gust plăcut (aromă) sau un miros parfumat
(mireasmă)
Arterioscleroza afecţiune a arterelor care constă în îngustarea deschiderii
lumenului prin depunerea de colesterol
Artrita boală a articulaţiilor care constă în inflamaţia şi deformarea lor
datorită unor cauze diferite (gută, podagră etc.)
Artroză afecţiune degenerativă a articulaţiilor la oameni în vârstă cu
distrugerea cartilagiilor şi apariţii de deformări
Ascarizi viermi intestinali (limbrici)
Astenie stare de slăbire generală (şi scad puterile)
Astmă Afecţiune manifestată prin greutate în respiraţie (năduf) cu o
expiraţie prelungită şi şuierătoare
Astringent efect de strângere a suprafeţei ţesuturilor prin precipitarea
proteinelor; cu oprirea hemoragiilor, diminuarea secreţiilor şi
cicatrizarea rănilor
Ateroscleroză afecţiune datorată depunerii de ateroame pe pereţii arteriolari ai
inimii, cierului şi rinichilor
Bactericid produs care distruge bacteriile.
Bacteriostatic opreşte dezvoltarea bacteriilor
Balsamic care alină şi vindecă rănile
Basedow afecţiune a glandei tiroide (hipertiroidism) caracterizată prin
hiperexcitabilitate, slăbire, tremurături, tahicardie şi slăbire
(guşă)
Behice produse calmante ale tusei
Blefarită boală de ochi, caracterizată prin roşeaţa şi inflamaţia pleoapelor
 62

şi a rădăcinii genelor
Calculi concreţiuni (pietricele) care apar în diferite organe (vezică
biliară, urinară, rinichi etc. provocând o tulburare a bunei
funcţionări a acestora
Calmant care potoleşte durerile şi micşorează crizele (de tuse, de
insomnie etc.)
Candidoză boală a gurii provocată de ciuperca Candida albicans. Poate
apărea şi pe alte mucoase (vagin etc.)
Cardiac persoană cu diverse afecţiuni ale inimii
Cardiotonic Întăritor al inimii, stimulent al funcţiei inimii
Carminativ care combate crampele şi gazele intestinale
Cataplasmă terci (pastă) dintr-un drog care se aplică pe regiunea bolnavă
(oblojeală)
Catar inflamaţie a unei mucoase interne (plămân, intestin etc.) însoţită
de secreţie
Cefalee dureri de cap însoţite adesea de vomitări, urmate de somnolenţă
Chelie boală ce produce căderea părului de pe cap
Cistită inflamaţie a mucoasei vezicii urinare. Aprinderea vezicii
urinare
Clismă spălare a intestinului gros prin rect (anus)
Colagog care acţionează asupra tonusului musculaturii din vezica biliară
şi canalul coledoc, oprind secreţia de bilă
Coleretic produs care fluidifică bila uşurând eliminarea ei
Colici dureri abdominale (intestinale, renale, hepatice etc.)
Colită boala rezultată din inflamarea membranei mucoase a
intestinului gros însoţită de diaree
Condiment produs care dă un gust specific aromat mâncărilor
Confortativ care înviorează organismul
Congestivant care provoacă un aflux de sânge la locul unde se aplică
Conspergant pulbere cu care se acoperă suprafaţa unor pilule sau supozitoare
pentru a nu se lipi între ele
Constipaţie Întârziere a evacuării scaunului, care este redus şi de consistenţă
tare
Convalescenţă starea de refacere după o boală
Convulsivant care provoacă contracţii bruşte, involuntare (zvâcnituri,
 63

frământări)
Cosmetică ramură a igienei care se preocupă de îngrijirea tenului, a părului
(a frumuseţii în general)
Comoţie şoc puternic
Contuzie leziune provocată prin lovire, fără ruperea tegumentului.
Cronică boală care are un efect de durată, învechită.
Colecinetic Medicament care provoacă golirea vezicii biliare
Colecistopatie maladie a vezicii biliare
Colelitiaza starea vezicii biliare care conţine calculi
Depurativ produs care ajută la eliminarea toxinelor din organism.
Dermatoză denumire generală a bolilor de piele.
Diabet boală cronică de metabolism caracterizată prin creşterea
cantităţii de zahăr în sânge şi urină
Diaforetic Medicament care provoacă transpiraţie; sudorific
Dietetic regim alimentar recomandat în cazuri de boală
Digestiv produs care stimulează digestia acţionând mai ales asupra
stomacului
Dispepsie dificultate în a digera alimentele.
Diureză mărirea cantităţii de urină eliminată de organism
Dizenterie boală infecţioasă sau parazitară caracterizată prin crize
dureroase, inflamaţia mucoasei intestinului gros, cu scaune dese
cu mucozităţi, sânge şi puroi.
Edem acumulare de lichid seros în spaţiile intercelulare ale unor
organe (plămâni, creier, ficat) sau ale ţesutului subcutanat.
Emenagog produs care provoacă apariţia fluxului menstrual întârziat sau
suprimat.
Emetic medicament care produce vărsături.
Emfizem umflarea unui ţesut prin infiltrarea în el a aerului sau a
lichidelor seroase.
Emolient substanţă care diminuează stările de inflamaţie ale mucoaselor
şi înmoaie pielea.
Emplastru preparat medicamentos solid, plastic, care se înmoaie la
temperatura corpului şi aderă de tegumentul pe care se aplică.
Enterită boală provocată de inflamarea membranei mucoase de pe
intestinul subţire.
 64

Enterocolită inflamaţia acută a membranei mucoase a intestinului subţire şi a

intestinului gros.
Eretism stare de excitare a unui organ (genital, cardiac).
Epilepsie boală nervoasă caracterizată prin convulsii periodice, pierderea
subită a cunoştinţei.
Eritem boală de piele manifestată prin roşeaţă sau nodozităţi sub piele
Erizipel (brâncă, orbalţ) boală de piele ce se manifestă prin inflamarea acesteia cu durere
vie şi arsuri
Eupeptic medicament care ajută la stabilirea unei digestii normale.
Expectorant produs care provoacă fluidificarea şi eliminarea secreţiilor
traheo-bronhice.
Extrasistolă contracţie anormală şi prematură a inimii, întrerupând
momentan regularitatea ritmului cardiac.
Exoftalmie proeminenţă exagerată a globilor oculari.
Exemă boală de piele caracterizată prin erupţii însoţite de mâncărime.
Faringită inflamaţia faringelui.
Favus afecţiune a pielii provocată de ciuperci aparţinând genului
Achorion.
Febrifug medicament care combate sau previne febra.
Fistule răni de diferite adâncimi şi în zone diferite ale corpului.
Fluidifiant produs care măreşte gradul de curgere(de lichefiere).
Fotodermite boli de piele determinate de razele solare.
Ftizie Tuberculoză pulmonară
Fungicid substanţe chimice folosite în combaterea bolilor produse de
ciuperci
Fungistatic produs care inhibă creşterea ciupercilor
Furunculoză erupţii purulente locale ale pielii şi ale ţesuturilor subcutanate
Galactogog produs care stimulează secreţia laptelui în perioada de alăptare
Gastrită boală a stomacului caracterizată prin inflamarea mucoasei
stomacale
Gastro-enterită inflamaţia simultană a mucoasei stomacului şi aceea a
intestinului.
Gingivită inflamaţia gingiilor
Gută boală cronică caracterizată prin creşterea concentraţiei acidului
uric în sânge şi depozitarea lui în special la nivelul articulaţiilor
 65

Hematurie urinare cu sânge

Hemoragie scurgere de sânge în urma unor răni sau din alte cauze
Hemoroizi dilataţie varicoasă a venelor anusului
Hemostatic medicament sau agent de altă natură capabil să oprească
hemoragia
Hepatită afecţiune inflamatoare a ficatului
Hernie ieşire printr-un orificiu a unuia sau mai multe organe din
cavitatea în care se găsesc în mod normal
Herpes boală de piele sub forma de mici băşicuţe cu lichid în jurul gurii
Hidropizie acumulare de lichid seros într-o cavitate a corpului, boala apei
Hipertensiune tensiune arterială mai mare decât cea normală
Hipertiroidism hiperactivitate a glandei tiroide. Boala Basedow-Graves
Hipnotic produs care provoacă somnul
Hipoglicemiant medicament care scade concentraţia de glucoză din sânge
Hipotensiune tensiune arterială mai mică decât cea normală
Icter boală a ficatului şi a vezicii biliare care face ca bila să treacă în
sânge colorând pielea bolnavului în galben
Insecticid produs care omoară insectele
Iritant produs care provoacă uşoară congestie sau inflamaţie locală.
Isterie boală nervoasă care provoacă convulsii, accese de râs, alternând
cu plâns
Laringită inflamaţie a laringelui
Laxativ medicament care provoacă o purgaţie uşoară, fără a irita
mucoasa intestinală
Leucopenie scădere anormală a globulelor albe din sânge
Leucoree scurgere vaginală de lichid mucos, alb, datorită unei infecţii,
sau a unei leziuni locale.
Liniment preparat galenic lichid, pentru uz extern, cu care se unge sau se
frecţionează pielea.
Litiază boala unor organe prin care se formează calculi (pietre) în
interiorul acestora(litiază renală = pietre la rinichi)
Litiază vezicală piatră la vezică etc
Masticator obiect de mestecat în gură, mai ales la copii, ca să li se uşureze
erupţia dinţilor.
Menopauză Încetarea funcţiei glandelor genitale la femei.
 66

Meteorism balonarea abdomenului din cauza acumulării de gaze în stomac

sau intestin.
Metrită inflamaţie a uterului
Metroragie Hemoragii uterine în afara ciclului menstrual
Midriatic medicament care dilată pupila
Migrenă dureri de cap însoţită de tulburări digestive şi senzoriale
Miocard muşchiul inimii
Miocardită inflamarea miocardului
Miotic medicament care micşorează pupila
Narcotic anestezic general care suspendă temporar majoritatea funcţiilor
sistemului nervos central ca mobilitate sensibilitate etc
Nefrită Inflamarea rinichiului
Neurastenie tulburări funcţionale ale sistemului nervos; oboseală nervoasă;
slăbire a sistemului nervos
Nevralgie Durere acută pe traiectul unui nerv
Nevroză Tulburare psihică complexă ce apare ca urmare a
suprasolicitării sistemului nervos
Obezitate Îngrăşare anormală
Oxiuri formă de viermi intestinali care-şi depun ouăle în regiunea anală
unde provoacă mâncărime acută
Panariţiu inflamaţie supurativă a ţesuturilor din jurul unghiilor
Paradontoză boală ce afectează mucoasa gingivală şi ţesuturile de susţinere
ale dinţilor
Parasimpaticolitic medicament care excită sistemul parasimpatic
Pectoral produs care stimulează secreţia bronhică şi eliminarea ei
Peritonită inflamaţie de peritoneu (membrana care căptuşeşte peretele
cavităţii abdominale şi înveleşte organele din abdomen)
Pielită inflamaţia bazinetului renal
Pilor orificiu care face comunicarea dintre stomac şi intestin
Pneumonie boală de plămâni însoţită de tuse şi febră
Prostatită inflamarea acută a prostatei
Prurit mâncărime de piele
Psihotrop substanţă medicamentoasă care acţionează asupra psihicului
Pulpită abces dentar
Purgativ medicament lipsit de toxicitate care provoacă evacuarea
 67

conţinutului intestinal
Rahitism dezechilibru în metabolismul calciului şi fosforului provocat de
lipsa vitaminei D; se caracterizează prin oase moi şi adesea
deformate
Ratifug substanţă care alungă şobolanii
Reumatism complex de afecţiuni dureroase ale aparatului locomotor,
circulator şi nervos
Revulsie procedeu terapeutic care constă în a provoca o iritaţie locală
superficială într-o regiune mai mult sau mai puţin îndepărtată de
un organ bolnav, cu scopul de a înceta o stare congestivă sau
inflamatoare
Revulsiv remediu capabil să producă revulsie
Rubefiant medicament care irită pielea, determinând o acţiune revulsivă
Scabie (Râie) boală parazitară a pielii provocata de un acarian caracterizată
prin mâncărimi iritaţii, căderea părului etc.
Sciatică durere produsă pe traiectul nervului sciatic
Scorbut boală provocată de lipsa vitaminei C, manifestată prin sângerare
a gingiilor, căderea dinţilor, slăbirea forţei musculare, apariţia
de plăgi deschise etc
Scrofuloză inflamaţie (de obicei de natură tuberculoasă) a ganglionilor
cervicali
Sedativ medicament care calmează durerile
Sialagog substanţă care provoacă secreţia salivei
Somnifer substanţă care produce somnul
Spasm contracţie violentă şi puternică a unui muşchi sau grup de
muşchi
Spasmolitic contracţie violentă şi puternică a unui muşchi sau grup de
muşchi
Stază oprirea sau încetinirea unui lichid organic care circulă (sânge)
Stimulent produs înviorător, uşor excitant, care înlătură oboseala
Stiptic medicament care opreşte hemoragiile interne.
Stomatită inflamaţia mucoasei bucale
Stupefiant medicament care provoacă la început o uşoară ameţeală şi stare
de euforie trecătoare, dar care prin utilizare curentă duce la
obiÎnuinţă şi intoxicaţie lentă şi degradarea psihică şi
 68

intelectuală
Sudoare (Transpiraţie) secreţie apoasă elaborată de glandele sudoripare şi eliminată
prin porii pielii
Sudorific care favorizează transpiraţia
Tahicardie Ritm accelerat al pulsului inimii
Tenicid produs care omoară tenia
Tenifug produs care elimină tenia
Tonice remedii aproape toate de origine vegetală, cu gust amar, care
cresc secreţia salivei, a sucurilor gastrice şi intestinale
producând o mărire a apetitului
Topice agenţi medicamentoşi, de uz extern, folosiţi pentru a modifica
local reacţia pielii sau mucoasei cavităţilor care comunică cu
mediul exterior (cataplasmele, unguentele etc.)
Tricofiţie boală a pielii şi părului provocată de unele ciuperci
Tuse convulsivă tuse măgărească
Ulceraţii răni deschise fără tendinţe de cicatrizare
Unguente preparate galenice moi pentru uz extern care se aplică pe piele.
Uremie intoxicaţie a organismului cu uree şi acid uric prin
nefuncţionarea normală a rinichilor
Uretrită inflamaţie a uretrei
Varice inflamarea patologică a venelor, mai ales a celor de la picioare,
produsă de pierderea elasticităţii lor
Vermifug (Antihelmintic) produs care combate viermii intestinali, antihelmintic
Vertije Ameţeli
Vezicant substanţă care produce urticarie şi edem limitat al pielii
Vomitiv (Emetic) produs care ingurgitat produce vărsături
Vulnerar remediu care vindecă rănile prin cicatrizarea lor
Xeroftalmie uscarea conjunctivei şi a corneei care se produce în lipsa
vitaminei A, precum şi în conjunctivite cronice
 69

TEST DE AUTOEVALUARE U.I. 3

Scrieţi/marcaţi ….............................................................................................

1.Dintre următoarele preparate, care se obţine prin fierbere timp de 15-30 minute ?

a.Infuzia
b.Decoctul
c.Maceratul la rece
2.Tinctura se obţine prin :
a.acoperirea materialului vegetal în alcool şi menţinerea acestuia timp de 2-6
săptămâni ;
b.macerarea în vin ;
c.macerarea în apă
3.Inhalaţiile se folosesc pentru tratarea :
a.afecţiunilor căilor respiratorii ;
b.afecţiunilor digestive ;
c.afecţiunile aparatului urinar
4.Cataplasmele se mai numesc :
a.prişniţe
b.oblojeli
c.pulberi
5.Din familia Pinaceae se folosesc în scop medicinal produse din speciile :
a.Abies alba ;
b.Picta abies ;
c.Betula verucosa
6.De la specia spontană Quercus robur (stejarul) se folosesc în scop terapeutic :
a.frunzele ;
b.scoarţa ramurilor tinere ;
c.fructele (ghindele)
7.Care dintre următoarele specii fac parte din familia labiatae (Laminaceae) ?
a.Mellisa officinalis (roiniţa)
b.Lenunurus cardiaca (talpa gâştii)
c.Matricaria chamomilla.
 70

REZUMAT (U.I.3)
Unitatea de învăţare 3 cuprinde modul de utilizare a plantelor medicinale şi aromatice (infuzia,
decoctul, maceratul, tinctura, vinurile, oţeturile şi uleriurile medicinale, pulberile etc.).
De asemenea, sunt prezentate unele plante din flora spontană cu importanţă terapeutică
(din fam. Pinaceae, Betulaceae, Fagaceae, laminaceae).

BILIOGRAFIE
1. BODEA C., 1966-1982 - Tratat de biochimie vegetalã. Edit. Academiei R.S.România
Vol.I-IV.

2.BOJOR, O., ALEXAN, M., BURDUC, D., 1992 - Farmacia casei. Edit. Ceres,
Bucureşti.

3.BONALBERTI C., PERONI A., PERONI G., 1993 - Ireos e Violetta. Erboristeria
Domani, Settembre, 80-82.

4.BOTT V., 1986 - Guide practique de médicine familiale. Centres Triades Paris.

5.CHATONET J., 1979 - Les plantes médicinales. Edit. Berger-Levrault.

6.CIULEI I. GRIGORESCU E., ST|NESCU URSULA, 1993 - Plante medicinale.

Fitochimie şi Fitoterapie. Vol. I şi II. Edit. Medicalã. Cluj.

7.CRĂCIUN F., BOJOR O., ALEXAN M., 1977 - Farmacia naturii, Vol.I şi II, Edit. Ceres,
Bucureşti.

8.MILICĂ C., BAVARU ELENA, ROBU T., 2005 – Plantele medicinale – izvor de
sănătate, Editura Ovidius Constanţa.

9.ROBU T, MILICĂ C., 2004 – Plante medicale autohtone, Editura Institutul European
Iaşi.

10.ROMAN Gheorghe, Gavril MORAR, Teodor ROBU şi colab., 2012 – Fitotehnie –

plante tehnice, medicinale şi aromatice. Vol II, Editura Universitară Bucureşti.

11.Ursula STĂNESCU, Monica HĂNCIANU şi colab., 2014 – Plante medicinale de la A

la Z. Ed. Polirom.

12.TELEUŢĂ Al., Maricica COLŢUN şi colab.., 2008 – Plante medicinale. Ed. Litera
Internaţional Chişinău.
 71

RĂSPUNS LA TESTE DE AUTOEVALUARE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I. 1.

1a, 1b ; 2a, 2b ; 3b , 3c ; 4b, 4c ; 5a ; 5b ; 6a, 6b ; 7b ; 8a ; 8b.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I. 2.

1a ; 2a, 2b, 2c ; 3a, 3b ; 4a, 4b ; 5a ; 6a, 6b ; 7b, 7c.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE U.I. 3.

1b ; 2a ; 3a ; 4a, 4b ; 5a, 5b ; 6b, 6c ; 7a, 7b