Plante Medicinale Curs 1

PLANTE MEDICINALE
PROGRAMUL DE STUDII - BIOLOGIE

Anul III
Istoricul utilizării plantelor medicinale
din flora spontană şi cultivată
Cunoştinţele despre plantele medicinale, atât de folosite în
prezent, reprezintă împletirea tradiţiei empirice cu cercetările
cele mai recente, realizate în acest domeniu, în scopul
vindecării diferitelor afecţiuni.
Încă din primele etape ale istoriei, omul (trăind în mijlocul

naturii şi luptând prin diverse mijloace pentru a-şi asigura
existenţa) a observat că anumite plante erau bune ca hrană,
altele pentru vindecarea unor boli.
Însă, identificarea acelor plante care vindecau a fost

anevoiasă, unele dintre ele fiind în acelaşi timp toxice.
Vindecarea bolilor prin folosirea plantelor medicinale a

devenit treptat o îndeletnicire, constituind unul din pilonii
medicinii şi farmaciei, cu o importanţă socială.
ANTICHITATE
Cercetările arheologice au relevat faptul că plantele

medicinale au fost utilizate pentru vindecarea bolilor, în
antichitate, de către:
- sumerieni;
- asiro-babilonieni;
- chinezi;
- indieni;
- egipteni;
- eleni şi romani;
- arabi.
- SUMERIENII (popor care a trăit între

râurile Tigru şi Eufrat din Asia cu 6000 ani
î.e.n.); cunoştinţele lor au avut o largă
răspândire;
- primele texte medicale redactate sub forma

unor tăbliţe datează din anul 3000 î.e.n;
- prescripţiile medicale din această perioadă

erau încadrate în trei categorii:
- pulberi şi substanţe de uz intern dizolvate în

bere;
- comprese locale;
- lichide.
ASIRO-BABILONIENII (4000-5000
î.e.n.), de la care au rămas 22.000 tăbliţe
de lut cu scriere cuneiformă, dintre care
33 reprezintă un adevărat dicţionar al
plantelor medicinale, unde erau
amintite: palmierul, cedrul, pinul,
smochinul, mărul, părul, migdalul,
isopul, şofranul, ceapa, usturoiul.
O dovadă a importanţei pe care o
atribuiau plantelor medicinale în
tratamentul diferitelor boli rezultă şi
din faptul că aceştia aveau în
capitala lor, Ninive, o grădină de
plante medicinale.
De regulă, remediul era preparat şi

consumat proaspăt; prepararea se
realiza seara sau noaptea, iar
consumarea dimineaţa devreme
(deoarece organismul era mai
capabil să primească remediul).
- CHINEZII (din scrierile Impăratului Sen Nung – 2784 î.e.n.,

Întemeietorul medicinii chineze) – care a alcătuit primul TRATAT DE
FARMACOLOGIE CHINEZESC, în care erau înscrise 365 de droguri, în
majoritate de origine vegetală.
China, teritoriu vast, cu o varietate formidabilă de condiţii, discutându-se
de 1871 substanţe care stau la baza a 8160 remedii. Există o lucrare
fundamentală privind “Terapeutica în China”, care a fost finisată de-a
lungul secolelor şi finalizată în anul 1597.
În terapia chineză se consideră că pentru

fiecare rău, natura a rezervat un anumit
remediu.
Această terapie, în afara aspectelor strict
ştiinţifice a păstrat sau a introdus elemente cu
nuanţă religioasă specifice civilizaţiei orientale.
În multe reţetare apare Ginseng-ul, fiind

considerat un remediu universal (sterilitate,
cancer, impotenţă).
De asemenea, în reţetarele chineze apare

opiumul pentru tratarea diareei, dizenteriei, dar
şi vaccinul antivariolic ca prim semn al
imunoterapiei.
- INDIENII (date referitoare la plantele
medicinale se găsesc în Cărţile sfinte ale Indiei
celebrele “Vede”), unde sunt citate piperul,
cardamonul.
- India, cu o varietate mare de specii în care

sunt incluse mirodenii, plante condimentare.
- O importanţă deosebită a avut-o zona de Nord

(Hymalaya, Nepal), unde exista corelaţia
climat-altitudine.
- În reţetarul indian erau precizate substanţe

sau remedii cu efect purgativ, vomitiv, calmant.
- Pentru prima dată în medicină este precizată
narcoza utilizată în intervenţiile chirurgicale.
- De asemenea, se discută despre efectul

usturoiului, chimenului, piperului, cânepii
(haşiş), uleiului de ricin, uleiului de susan,
trestiei de zahăr.
- EGIPTENII (1550 î.e.n. - literatura medicală fiind inclusă în cinci

papirusuri cuprinzătoare, şi două de mai mică însemnătate – în cel mai
cunoscut dintre ele (Papirusul găsit la Ebers), sunt amintite peste 200 plante
medicinale), de asemenea, aceste papirusuri conţineau multe reţete cu plante
medicinale, precum şi indicaţii privind modul de preparare, doze şi modul de
administrare.
- Plantele folosite proveneau din flora spontană, dar şi din cultură.
- Răşinile şi unele uleiuri erau folosite şi pentru îmbălsămări, artă în
care egiptenii au rămas de neîntrecut.
- Precizau 400 materii prime de origine animală (lapte, sânge, miere),
origine minerală (gresie, argilă, plumb), origine vegetală (curmalul,
măslinul, anasonul, ceapa, usturoiul, coriandrul, ricinul, grâul, trestia
de zahăr).
- Aceste materii prime erau preparate şi folosite sub diferite forme:
pudre, pilule, supozitoare, creme.
- Majoritatea acestor remedii îşi găsesc utilizarea şi în zilele noastre.
- ELENII ŞI ROMANII (în timpul acestora terapia cu plante medicinale

ia un avânt considerabil ceea ce conduce la apariţia de culturi cu plante
medicinale şi aromatice).
Medicina, Terapeutica au cunoscut o dezvoltare extraordinară sub

aspect efectiv ştiinţific, însă în paralel au apărut aşa-numiţii “şarlatani”
care vindeau filtre de dragoste, produse de frumuseţe, otrăvuri.
Cei mai importanţi reprezentanţi au fost:
- Hyppocrate
- Theophrastus
- Galenus
- Dioscoride
Hyppocrate supranumit “Părintele medicinii”.
A descris pe larg 236 plante medicinale în lucrarea

“Corpus Hippocraticum”.
A prescris în 62 cărţi, sfaturi igienice şi profilactice,

după principiul “natura trebuie ajutată în acţiunea
ei tămăduitoare”.
Se considera descendent al zeului Asklepsios

(Ἀσκληπιός), zeul medicinii) din Tesalia a cărei idee
a propagat-o “întâi cuvântul, apoi planta şi la urmă
cuţitul”.
Hyppocrate
(460-375 î.Ch.)
Lucrările lui au fost acumulate în Biblioteca din Alexandria
fiind distruse o dată cu biblioteca.
Hyppocrate considera că funcţiile fizice ale organismului

uman depind de echilibrul între cele patru principii
elementare (Pământul, Apa, Focul, Aerul), iar acestea au
corespondent în organismul uman (Sângele, Limfa, Secreţia
biliară, Secreţia pancreatică).
Hyppocrate vorbeşte şi despre “Teoria legăturii” (Natura

signa), prin care arată că ar exista o legătură între culoarea
Hyppocrate
(460-375 î.Ch.) unui organ al plantei, forma, gustul, aroma şi afecţiunile pe
care le poate trata (fructele roşii de rodie-în tratamentul
hemoragiilor).
Hyppocrate a arătat că “nevoia a învăţat pe om

arta de a vindeca bolile”.
Hyppocrate a stabilit regulile care îi poartă

numele – principiile eticii medicale.
Jurământul lui Hippocrate cuprinde

îndatoririle morale ale unui medic în
exercitarea profesiunii sale.
Multe din principiile acestui jurământ sunt şi

Jurământul lui Hyppocrate
astăzi valabile, ca păstrarea secretului
profesional sau interzicerea relaţiilor intime cu
pacienţii.
În multe universităţi, absolvenţii facultăţilor de medicină

prestează la sfârşitul studiului jurământul lui Hippocrate:
"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi

zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest
jurământ şi poruncile lui, pe cât mă ajută forţele şi raţiunea”:
Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe proprii

mei părinţi, să împart cu el cele ce-mi aparţin şi să am grijă de el
la nevoie; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi să-i învăţ
această artă, dacă ei o doresc, fără obligaţii şi fără a fi plătit.
Să transmit mai departe învăţăturile acestei arte fiilor mei, fiilor

maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după
obiceiul medicilor, şi nimănui altuia.
Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie

făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de
orice daună sau violenţă.
Nu voi prescrie niciodată o substanţă cu efecte mortale, chiar dacă
mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în această privinţă. Tot aşa
nu voi da unei femei un remediu avortiv.
Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.
Nu voi opera piatra din băşică, ci voi lăsa această operaţie acelora
care fac această meserie.
În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul şi bună starea
bolnavilor, mă voi ţine departe de orice acţiune dăunătoare şi de
contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în
secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.
Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta

mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor
oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul."
A fost considerat “Părintele Botanicii” din
antichitate.
În domeniul Botanicii farmaceutice a fost numit

“tatăl farmacologiei”.
A scris lucrarea Istoria plantelor.

Theophrastus
În lucrarea “Periphiton istorias”, capitolul IX este
(371-286 î.e.n.)
dedicat plantelor medicinale şi întrebuinţărilor lor
(arată efectele antihelmintice ale ferigii, descrie
drogurile Papaver rhoeas, Piper nigrum, Althaea sp.).
A afirmat că nu toţi oamenii reacţionează la fel la

medicamente.
Filosof, filolog, fizician, astrolog, medic şi

farmacolog grec, considerat ca fiind ultimul mare
medic al antichităţii.
Considerat “părintele farmaciei preparative”.
S-a ocupat în mod special de fitoterapie.
Galenus a preluat din experienţa lui Hyppocrate.
Numărul scrierilor sale este încă neelucidat, unii

autori îi atribuie 500 scrieri, alţii 640 lucrări, dar în
acelaşi timp ar putea fi posibil ca unele lucrări în
Galenus din Pergam
ebraică sau arabă să existe în unele biblioteci din
(130-210 e.n.)
Orientul Mijlociu.
Unele dintre lucrări au dispărut în incediul

Templului Păcii de pe Via Sacra şi a bibliotecilor
marilor palate din anul 192.
Una dintre lucrările distruse de incendiu “Despre

compoziţia medicamentelor” a fost rescrisă de
către acesta.
Acesta afirma că “începutul acestei cărţi este

dedicat celor care iau în derâdere puterile
medicamentelor simple şi celor care îşi bat joc de
Galenus din Pergam cei ce au scris că ele ar putea fi benefice
(130-210 e.n.)
diferitelor părţi ale corpului omenesc, precum
ficatul, plămânii, rinichii şi bila”.
În lucrarea sa “De simplicium medicamentorum

temperamentis et facultatibus” – “Despre
medicamentele simple după felul şi acţiunea lor”,
descria 473 medicamente vegetale, fără a neglija,
însă pe cele de origine animală.
În toxicologie, Galen şi-a dat seama că

modalitatea de acţiune a tuturor antidoturilor
constă în transformarea şi eliminarea otrăvirii
Galenus din Pergam (alexipharma – împotriva otrăvurilor, alexiteria –
(130-210 e.n.)
împotriva muşcăturilor animalelor veninoase).
Dioscoride Pedanios numit - “Părintele
farmacognoziei”.
Medic, farmacolog şi botanist grec, care a trăit la

Roma în timpul împăratului Nero.
Întrucât era chirurg în armata împăratului, a

avut numeroase ocazii de a călători de-a lungul şi
de-a latul Imperiului Roman şi de a aduna
informaţii despre substanţe ce pot fi folosite în
medicină (a inventariat peste 500 droguri de
Dioscoride Pedanios natură vegetală, minerală, animală).

(40-90)
“Am călătorit prin diverse ţări ca să găsesc
substanţe care pot fi de folos medicinei”
Dioscoride a scris o carte în cinci volume, “De

Materia Medica” (anii 77-78 e.n.), precursor al
tuturor farmacopeilor moderne şi unul din cele
mai însemnate atlase botanice din istorie.
Lucrarea sa a devenit, până în evul mediu, sursa

principală a cunoaşterii fitomedicamentelor.
Importanţa acestei cărţi mai constă şi în

înregistrarea unei serii de nume de plante în alte
limbi decât greacă şi latină: găsim în paginile
sale şi menţionarea unor denumiri de plante
medicinale în limba dacă.
Dioscoride Pedanios Numeroase denumiri dacice de plante medicinale
(40-90) (42) sunt cuprinse în două lucrări antice de
medicină, prima aparţinând lui Dioscoride
Pedanios.
Prima carte cuprinde însemnări despre droguri
aromate, uleiuri, alifii, copaci, răşini şi seminţe.
Cea de-a doua se ocupă de animale, miere, lapte,

grăsimi, grâu, ierburi de bucătărie şi ierburi
“picante şi înţepătoare”.
A treia carte se referă la rădăcini, sucuri, seminţe

şi ierburi, iar cea de-a patra carte prezintă
descrierea ierburilor, rădăcinilor. În cea de-a
cincea carte sunt prezentate vinurile şi metalele.
În lucrări au fost notate sfaturi privind momentul de

Dioscoride Pedanios
(40-90) culegere a plantelor medicinale, conservarea lor.
De asemenea, a întemeiat botanica geografică,

descriind cu foarte multă grijă habitatul celor mai
rare plante.
“De Materia Medica”

lucrarea cu tematică nu
numai medicală, ci una
universală
Pagini din lucrarea “De materia medica” – manuscrisul Vienna Dioscurides

Dioscoride


Dioscoride

Dioscoride

Dioscoride

Dioscoride

ROMA ANTICĂ s-a mândrit cu lucrările lui:

Cato cel Bătrân (234-149 î.Ch.)
Varro (116-27 î.Ch.)
Columella (sec.I)
Plinius cel Bătrân (sec. I)
Celsus (sec. II)
A fost considerat un mare terapeut.
Fermier, jurist, consul şi cenzor a rămas

renumit pentru patriotismul său, prin ura faţă
de Cartagina, prin neîncrederea în greci, prin
autoritatea moralei lui.
A jucat un rol important în perioada cea mai

strălucitoare a Republicii romane.
(Marcus Porcius Cato) A scris o enciclopedie pentru primul fiu,

Cato cel Bătrân
234-149 î.Ch. incluzând aici si informaţii despre agricultură,
retorică şi medicină.
În anul 160 î. Ch. a scris lucrarea intitulată “(De

re rustica – Tratat despre Economia Rurală)”.
Aceasta expunea producerea vinului, producerea
măslinelor şi fructelor, precum şi cultura
pajiştilor în Imperiul Roman.
De asemenea, erau prezentate şi sfaturi despre

tratarea răniţilor, vindecarea bolnavilor şi alte
sfaturi pentru păstrarea personalului fermelor în
stare bună de sănătate.
Cicero spunea despre Cato doar cuvinte

elogioase, numindu-l “Cel mai învăţat om din
acele timpuri”.
Pentru Cato, cel mai preţios dintre leacuri se

(Marcus Porcius Cato) pare că ar fi fost varza, afirmând că menţine
Cato cel Bătrân sănătatea şi vindecă majoritatea bolilor, uzul ei
234-149 î.Ch. fiind atât intern cât şi extern.
Filosof, astronom, geograf, botanist, medic,

iscusit militar, cugetător şi “un bun redactor de
enciclopedii”.
Lucrarea sa “Historia Naturalis”, scrisă în

37 volume a fost una dintre primele lucrări
tipărite la Viena în anul 1469, alături de Biblie.
(Caius Plinius Secundus)
În timp, această lucrare a servit ca manual de
Pliniu cel Bătrân
(23-79 e.n.) medicină.
În lucrarea sa “HISTORIA
NATURALIS” a strâns circa
20.000 de observaţii din 2.000
de lucrări.
Din cele 37 de volume, în
ultimele 18, se fac referiri la
medicamente: remedii vegetale
(vol. 20-27), terapeutica
animală (vol. 28-32),
mineralogie şi remedii minerale
(vol. 33-37).
“Acestea sunt fructele păcii de
care se bucură pământenii sub
(Caius Plinius Secundus) vastul şi maiestuosul Imperiu
Pliniu cel Bătrân Roman”.
(23-79 e.n.)
Apărător al terapeuticii tradiţionale şi susţinător

al ideilor lui Cato manifestă neîncredere faţă de
medicamentele străine deoarece “remediile pe
care indivizi din alte ţări încearcă să le vândă
oamenilor n-au fost preparate pentru romani, şi
trebuie să se fi dovedit deja inutile în propriile lor
ţări, altfel locuitorii n-ar fi scăpat de ele dându-le
peste hotare ”.
Pliniu nu şi-a permis însă să treacă sub tăcere

medicamentele străine şi de aceea, acestea au fost
trecute în lucrare prin adăugarea de formule
precum: “se crede”, “se spune”, “se afirmă”.
În aceeaşi lucrare, Pliniu cel Bătrân vorbeşte

(Caius Plinius Secundus) despre virtuţile apelor minerale, descriindu-le
diversitatea.
Pliniu cel Bătrân
(23-79 e.n.)
Medicina arabă şi cea bizantină a reprezentat o sursă

importantă de cunoştinţe despre plante şi folosirea lor
în apărarea sănătăţii.
Arabii elaborează primele forme de medicamente din

plante ca: pilule, siropuri, cataplasme, ape aromatice,
forme care s-au păstrat până în zilele noastre.
Prescripţiile medicilor arabi fiind foarte complicate şi

depăşind posibilităţile de preparare ale medicului
curant, fac să apară o nouă profesie, aceea de farmacist.
Cel mai vestit medic arab a fost Avicenna (Ibn-Sina); a

Avicenna (Ibn-Sina) scris 80 volume, care s-au bucurat în Europa de multă
autoritate.
(1000 e.n.)
A descris 811 produse vegetale şi minerale dar nu toate

au fost identificate până în zilele noastre.
Călugăriţă benedictină, stareţă din 1136;
A fost prima femeie medic din Germania;
A făcut o descriere a modului cum trebuie

utilizate plantele medicinale în tratarea
bolilor;
Una dintre cele mai importante

reprezentante a misticismului german din
evul mediu care s-a ocupat de discipline
diferite ca: religie, medicină, biologie şi
muzică.
Hildegard von Bingen

(1098 - 1179)
RENAŞTERE
ŞI DUPĂ …..
(sec. XV-XVI)
Medic elveţian, profesor la Universitatea din

Basel.
A fost considerat cel mai mare medic al tuturor

timpurilor, a aplicat chimia în fitoterapie,
precizând că substanţele active din plante sunt
cele care au acţiune asupra bolilor.
El a numit aceşti compuşi “quinta esentia”,

aceasta fiind noţiunea premergătoare a
“SUBSTANŢEI ACTIVE”.
Paracelsus –
Philippus Theophrastus
Aureolus Bombastus von A avut iniţiative remarcabile în terapie,
Hohenheim
restabilind terapia cu opium, abandonată în evul
(1493-1541)
mediu.
A efectuat primele analize ale apelor medicinale.
A introdus sulful, fierul, arsenicul, plumbul,

mercurul în prescripţiile medicale.
Paracelsus, cândva numit “tatăl toxicologiei” a

lăsat scris următoarele: “totul este otravă, nimic
nu este fără otravă, totul depinde de cantitate să
nu fie otrăvitor.” ("All things are poison and
nothing is without poison, only the dose
permits something not to be poisonous").
Paracelsus –
Philippus Theophrastus De remarcat lucrarea intitulată “De virtutibus
Aureolus Bombastus von
Hohenheim herbarum” – “Despre virtuţile plantelor”.
(1493-1541)
Farmacist suedez.
A pus bazele adevăratei cercetări ştiinţifice în

domeniul fitochimiei şi a principiilor active din
plante.
În anul 1756 extrage din plante substanţe

cristalizate (acizii malic, citric, oxalic).
În dezvoltarea fitoterapiei şi a interesului pentru

plantele medicinale, un moment remarcabil l-a
constituit izolarea morfinei (1806 – farmacistul
Carl Wilhelm Scheele
1742-1786 belgian Sertüner, izolează acest alcaloid din latexul
de mac) şi utilizarea ei în calmarea durerilor, a
alcaloizilor din cornul secarei şi a celor din Vinca.
Bibliografie
1. Collinge W. – Cartea medicinei – Ghid complet de medicină complementară. Editura Lucman. Bucureşti, 1997.
2. Constantinescu C., Agopian A. – Plante medicinale din flora spontană. Intrep. Poligrafică “Bucureştii-Noi”. Bucureşti,
1973.
3. Constantinescu C. – Plantele medicinale în apărarea sănătăţii. Intrep. Poligrafică “Bucureştii-Noi”. Bucureşti, 1976.
4. Creţu Larisa, Domaşenco Lilia – Plantele alimentare care ne apără sănătatea. Editura Arc. Rep. Moldova, 2005.
5. Gheorghe Grigore – Plante medicinale, ceaiuri şi remediii fitoterapeutice. Editura All, Bucureşti, 2005.
6. Laza A., Racz G. – Plantele medicinale şi aromatice. Editura Ceres. Bucureşti, 1975.
7. Mohan Gheorghe – Tratarea bolilor cu plante medicinale. Editura Corint, Bucureşti, 2006.
8. Muntean L.S. – Plante medicinale şi aromatice cultivate în România. Editura Dacia. Cluj, 1990.
9. Păun E., Mihalea A., Dumitrescu Anela, Verzea Maria, Coşocariu O. - Tratat de plante medicinale şi aromatice
cultivate, vol. I. Editura Academiei R.S.R.. Bucureşti, 1986.
10. Păun E., Mihalea A., Dumitrescu Anela, Verzea Maria, Coşocariu O. - Tratat de plante medicinale şi aromatice
cultivate, vol. II. Editura Academiei R.S.R.. Bucureşti, 1988.
11. Temelie Mihaela – Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România. Editura Rovimed Publishers. Bacău,
2005.
12. Tudor Ilie, Minoiu Mihai – Plantele medicinale miraculoase din Flora României. Editura Artmed, Bucureşti, 2004.
13. Internet.

Plante Medicinale Curs 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Plante Medicinale Curs 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PLANTE MEDICINALE

PROGRAMUL DE STUDII - BIOLOGIE

Încă din primele etape ale istoriei, omul (trăind în mijlocul

Însă, identificarea acelor plante care vindecau a fost

Vindecarea bolilor prin folosirea plantelor medicinale a

Cercetările arheologice au relevat faptul că plantele

- SUMERIENII (popor care a trăit între

- primele texte medicale redactate sub forma

- prescripţiile medicale din această perioadă

- pulberi şi substanţe de uz intern dizolvate în

De regulă, remediul era preparat şi

- CHINEZII (din scrierile Impăratului Sen Nung – 2784 î.e.n.,

În terapia chineză se consideră că pentru

În multe reţetare apare Ginseng-ul, fiind

De asemenea, în reţetarele chineze apare

- India, cu o varietate mare de specii în care

- O importanţă deosebită a avut-o zona de Nord

- În reţetarul indian erau precizate substanţe

- De asemenea, se discută despre efectul

- EGIPTENII (1550 î.e.n. - literatura medicală fiind inclusă în cinci

- ELENII ŞI ROMANII (în timpul acestora terapia cu plante medicinale

Medicina, Terapeutica au cunoscut o dezvoltare extraordinară sub

Cei mai importanţi reprezentanţi au fost:

A descris pe larg 236 plante medicinale în lucrarea

A prescris în 62 cărţi, sfaturi igienice şi profilactice,

Se considera descendent al zeului Asklepsios

Hyppocrate considera că funcţiile fizice ale organismului

Hyppocrate vorbeşte şi despre “Teoria legăturii” (Natura

Hyppocrate a arătat că “nevoia a învăţat pe om

Hyppocrate a stabilit regulile care îi poartă

Jurământul lui Hippocrate cuprinde

Multe din principiile acestui jurământ sunt şi

În multe universităţi, absolvenţii facultăţilor de medicină

"Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toţi

Să respect pe cel care m-a învăţat această artă la fel ca pe proprii

Să transmit mai departe învăţăturile acestei arte fiilor mei, fiilor

Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie

Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi arta

În domeniul Botanicii farmaceutice a fost numit

A scris lucrarea Istoria plantelor.

A afirmat că nu toţi oamenii reacţionează la fel la

Filosof, filolog, fizician, astrolog, medic şi

Considerat “părintele farmaciei preparative”.

S-a ocupat în mod special de fitoterapie.

Galenus a preluat din experienţa lui Hyppocrate.

Numărul scrierilor sale este încă neelucidat, unii

Unele dintre lucrări au dispărut în incediul

Una dintre lucrările distruse de incendiu “Despre

Acesta afirma că “începutul acestei cărţi este

În lucrarea sa “De simplicium medicamentorum

În toxicologie, Galen şi-a dat seama că

Medic, farmacolog şi botanist grec, care a trăit la

Întrucât era chirurg în armata împăratului, a

Dioscoride Pedanios natură vegetală, minerală, animală).

Dioscoride a scris o carte în cinci volume, “De

Lucrarea sa a devenit, până în evul mediu, sursa

Importanţa acestei cărţi mai constă şi în

Cea de-a doua se ocupă de animale, miere, lapte,

A treia carte se referă la rădăcini, sucuri, seminţe

În lucrări au fost notate sfaturi privind momentul de

De asemenea, a întemeiat botanica geografică,

“De Materia Medica”

Pagini din lucrarea “De materia medica” – manuscrisul Vienna Dioscurides