Arborele de camfor (Cinnamomum camphora)

Arborele de camfor (Cinnamomum camphora)este un arbore mereu verde, inalt de pana la

30 m, originar din Asia. Este cunoscut si sub denumirea de camfora si face parte din familia
Lauraceae. Astazi se cultiva mai ales in India, Africa si Florida.
Arborele are frunzele ovale, alungite, lucioase, prevazute cu puncte semitransparente.
Florile sunt mici, foarte parfumate, de culoare alba, galbuie sau alba-verzuie. Fructele sunt drupe
rosii in care se afla cate un singur sambure. Arborele de camfor traieste 2 000 de ani.
Cand arborii ating 60 de ani se taie, iar tulpinile se aschiaza si se distileaza in cazane cu
aburi de apa, obtinandu-se astfel uleiul de camfor.
Utilizarea camforului:
 Celebrul explorator Marco Polo scria ca uleiul de camfor este utilizat de chinezi ca
medicament, dar si la imbalsamarea persoanelor decedate.
 Uleiul de camfor are proprietati respiratorii, cardiostimulente, revulsive si rubefiante.
 Camforul este renumit pentru insusirile sale antireumatice si antimicrobiene.
 Astazi nu se mai foloseste uleiul de camfor pentru uz intern, desi cu multi ani in urma
era folosit in mod obisnuit.
 Alcoolul camforat – Se obtine din 10 g camfor la 90 g alcool de 90º, se pune intr-o
sticla inchisa ermetic si se agita pentru omogenizare.
 Unguentul de camfor – Se obtine din 10 linguri de untura de porc, 1-2 linguri de alcool
de 96º si 10 g de cristale de camfor. Se amesteca intai alcoolul sau camforul, apoi se
pune si untura si se amesteca totul pana se obtine o compozitie omogena.
 Bronsita – Se fac frectii pe spate, pe piept cu alcool camforat sau ulei de comfor.
Ambele au un miros puternic specific.
 Mancarimile de piele – Se calmeaza facandu-se un masaj local cu ulei camforat.
 Astmul – Se maseaza regiunea toracica cu unguent camforat amestecat cu cateva
picaturi de ulei volatil din menta si astfel respiratia devine mai usoara, caile
respiratorii sunt eliberate.
 Artrita, reumatismul – Se foloseste uleiul de camfor pentru uz extern, facandu-se
masaje pe locurile dureroase cu ulei sau cu alcool camforat.
 Pentru uz intern se utilizeaza pulberea de camfor, in doze mici de 0,3-1 g, de cateva ori
pe zi, sau emulsie de camfor preparata din 1-3 g de pulbere la 200 ml apa. Aceste
preparate stimuleaza inima, au propietati sedative, antireumatice, analgezice,
hipotermice.
 Pentru barbatii care au probleme de dinamica sexuala se recomanda cate o lingurita
mica de alcool camforat, de 4 ori/ zi.
 Durerile de dinti – Emulsia de camfor are efect analgezic.
 Inlatura moliile – Pulberea de camfor amestecata cu piperul negru macinat combate
moliile. Acest amestec se pune pe o farfurie mica in sifonier.
  Camforul este folosit in medicina veterinara ca antiparazitar, pentru uz extern contra
paduchilor la animalele mari. De asemenea, este folosit pentru uz extern, cu actiune
antiseptica si calmanta in colici la cai.

Spânzul

Spânzul este o planta extrem de toxică, dar în egală măsură cu calităţi curative remarcabile.
Creşte în pădurile de foioase sau prin fâneţe umede, în zonele de deal şi de munte.
Planta are un rizom lung până la 10 cm, din care se dezvoltă numeroase rădăcini, tulpina
este erectă, bifurcată şi ramificată, înaltă până la 50 cm iar frunzele bazale au codiţa lungă, iar
cele de pe tulpină au codiţa din ce în ce mai scurtă, pentru ca la vârful plantei frunzele să
crească direct pe tulpină.
Florile de spânz nu au miros şi sunt formate din 5 elemente de culoare verde-purpurie spre
margine.
În scop fitoterapeutic sunt folosiţi rizomii şi rădăcinile, din care se prepară diferite
produse pentru uz extern.
Actiune - spânzul are în compoziţie glicozizi (heleborină şi helebrină), saponozide, rezine,
lactonă, protoanemonină, substanţe minerale, taninuri şi mucilagii.
Compozitie - fitoterapia pe bază de spânz ajută la acumularea colecţiilor purulente şi
eliminarea acestora, are acţiune antitumorală, citostatică, regenerant tisulară, purgativă, ocitocică,
vasodilatatoare.
Indicatii terapeutice - sub formă de unguent, alifie sau geluri, spânzul ameliorează durerile
reumatismale articulare, spondilita anchilopoetică, artrozele, poliartritele, mialgiile şi nevralgiile.
De asemenea, produsele pe bază de spânz sunt recomandate în tromboze, tromboflebite, ulcer de
gambă, senzaţie de picioare grele, inflamaţie şi tumefieri, luxaţii, entorse, bursite, tendenite şi
varice.
Precautii si contraindicatii - toată planta este toxică atât proaspătă cât şi uscată. Trebuie
folosite numai produse farmaceutice preparate cu o mare atenţie asupra dozelor de extras folosit.
Helebrina este un purgativ drastic, iar heleborina determină narcoza şi anestezia sistemului
nervos central. În caz de supradozaj apar simptome ca: vomă, iritaţii ale mucoaselor, hemoragii,
ritm cardiac încetinit şi deces.
Contra intoxicaţiei cu spânz se pot face spălături stomacale, clisme sau cărbune
medicinal.Nu consumaţi preparate din spânz fără acordul medicului!

Rostopasca

Rostopasca face parte din familia Papaveraceae, fiind o plantă erbacee, perenă, întâlnită în
păduri, grădini, pe lângă ziduri, garduri, în câmpii sau zone montane. Datorită proprietăţilor sale
curative, rostopasca este considerată a fi una dintre cele mai puternice plante de leac utilizate în
terapie de-alungul timpului. Conform scrierilor lui Dioscoride, denumirea ştiinţifică a plantei,
''Chelidonium'' provine din grecescul ''helidonous'' care înseamnă rândunică, şi se datorează
faptului că, perioada de înflorire a plantei coincide cu sosirea rândunelelor. În medicina populară,
planta a primit denumirea de negelariţă deoarece, era folosită pentru extirparea negilor încă din
Evul Mediu. Se mai numeşte buruiană de cele sfinte, gălbănare, hilindunea, iarba-rândunelei, mac
sălbatic, măselariţă, negeloasă, scânteiuţă, etc.
Actiuni
INTERN:Stimulează şi reglează secreţia hepatică de bilă, stimulează tonusul şi
peristaltismul vezicii biliare ameliorând fluxul biliar, hepatoprotector, hipolipemiant,
hipocolesterolemiant, normalizează valorile bilirubinei şi ale colesterolului, antilitiazic, analgezic,
antispastic, antiinflamator, sedativ şi narcotic al centrilor nervoşi superiori, antibacterian,
antimicotic, antiviral, antitumoral.
EXTERN:Cicatrizant, antibacterian, antimicotic, antiviral, antitumoral.
Contribuie la
INTERN:- producerea şi eliminării de bilă, protejarea celulelor hepatice, reducerea
spasmelor care pot apărea la nivelul căilor biliare şi tractului intestinal, menţinerea concentraţiei
normale a bilirubinei, colesterolului şi grăsimilor în sânge.
EXTERN:Contribuie la menţinerea sănătăţii pielii.
Indicatii
INTERN:Se utilizează ca adjuvant în: dischinezii biliare, colecistite acute şi cronice, colici
hepatobiliare, hepatite cronice, ciroză hepatică, litiază biliară, spasme ale tractului gastrointestinal,
tuse spastică, tumori de esofag, pancreas, ficat, plămâni.
EXTERN:Se utilizează ca adjuvant în: răni, fistule, dermatoze, psoriazis, infecţii
cronicizate ale pielii, negi, bătături, cheratită, tumori cutanate.
Precautii: Rostopasca este o plantă puternic activă. Din acest motiv se utilizează numai la
recomandarea medicului.
SUPRADOZAREA:Intoxicaţia apare la doze mari (peste 7 grame pe zi) şi se manifestă
prin: greţuri, vărsături, diaree, colici abdominale, somnolenţă, fenomene toxice hepatice, dureri de
cap, ameţeli, delir, halucinaţii, asfixie, putând conduce la exitus.
Contraindicatii: Copii sub 14 ani, sarcină, alăptare, alergie la rostopască.
Forma de prezentare: 50 g
Administrare:
INTERN:Cura internă durează zece zile, urmată de o pauză de zece zile, după care se poate
relua.
- pulbere – planta se macină fin cu o râşniţă electrică.
Se ia un vârf de cuţit (0,25grame) de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă
timp de 10-15 min. după care se înghite cu apă.
- infuzie – se prepară dintr-o linguriţă cu plantă adăugată la 250 ml de apă clocotită, se menţine
timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi care se strecoară şi se bea în cursul zilei. Se
administrează câte 1-2 linguri la 3 ore. A nu se depăşi o cană cu infuzie pe zi.
 EXTERN:- se aplică local sub formă de cataplasme, care se obţin astfel: 1-2 linguri cu
pulbere fin măcinată se amestecă cu apă caldă astfel încât să formeze o pastă care să poată fi
aplicată extern. Deasupra se aplică un pansament care să poată menţine cataplasma la locul afectat
minim 3 ore.

Castanul brun
Castanul brun este un arbore indigen si poate atinge 30 m înălţime.
Castanul bun are origine mediteraneană, fiind răspândit în Europa, din Spania până în
Peninsula Balcanică, trece în Asia Mică, Caucaz şi nordvestul Africii (Maroc, Algeria, Tunisia).
În România, el vegetează în regiunile cu climat blând: depresiunea subcarpatică a Olteniei
(Tismana, Polovragi, Baia de Aramă etc.) şi nordvestul ţării (Baia Mare, Baia Sprie, etc.); cultura
castanului a fost extinsă în Transilvania, Oltenia.
Castanul bun este o specie tipică de climat mediteranean, cald şi umed, ferit de îngheţuri
puternice şi geruri mari. Se dezvoltă bine pe soluri formate pe roci vulcanice, şisturi cristaline,
bogate în feldspaţi potasici, afânate, aerisite, permeabile; este specie calcifugă.
Tulpina este dreaptă, cilindrică; la noi creşte izolat sau în arborete rărite, astfel încât la
bătrâneţe exemplarele au tulpini groase, înălţimi reduse, coroana deasă, lăbărţată, şi ramuri joase,
larg dezvoltate.
Scoarţa este netedă, cenuşiu-verzuie, cu pete mici albicioase, la bătrâneţe cu ritidom brun-
închis adânc crăpat.
Lemnul de calitate superioară, comparabil cu al stejarului şi gorunului, cu duramen larg
brun-închis, cu numeroase întrebuinţări.
Lujerii muchiaţi, glabri, nelucitori, cu lenticele rare albicioase.
Muguri alterni, turtit-ovoizi, acuţi, obişnuit cu doi solzi roşcaţi ciliaţi pe margine, deplasaţi
lateral faţă de cicatrice.
Frunze – mari, 10-15 cm, oblong lanceolate, acuminate, pe margine cu dinţi rari lung
spinoşi, nervaţiune proeminentă.
Flori unisexuat monoice, apar prin iunie, cele mascule sunt grupate în amenţi erecţi,
galbeni, lungi de 10-30 cm, iar cele femele stau câte 2-3 la baza amenţilor masculi, înconjurate de
un involucru verde cu spini lungi.