PLANTE MEDICINALE

FOLOSITE IN TRATAREA SISTEMULUI CIRCULATOR

ARGUMENT
La început, oamenii au folosit cu totul la întîmplare plantele medicinale. Cu timpul însă le-au
identificat pe cele care aduceau vindecare şi au transmis din generaţie în generaţie observaţiile lor,
creîndu-se astfel medicina populară.
Cele mai vechi date asupra plantelor medicinale le avem din China. Împăratul Sen Nung,
care a trăit cu 3 000 ani î. e. n., era preocupat de studiul plantelor medicinale, fiind considerat
întemeietorul medicinei chineze. Tot în China s-a descoperit o carte scrisă cu 2 600 ani î. e. n., în
care sînt indicate sute de plante medicinale cu întrebuinţarea lor. În Asia Mică, arheologii au scos la
iveală 22 000 tăbliţe de lut, vechi de 4-5 000 ani, dintre care 33 reprezintă un adevărat dicţionar al
plantelor medicinale. În Egiptul antic, plantele medicinale erau, de asemenea, mult preţuite, fapt
dovedit de papirusurile vechi de mii de ani, care cuprind numeroase reţete cu plante medicinale.
Toate aceste cunoştinţe au fost preluate de medicina greacă reprezentată prin cel mai mare medic din
antichitate, Hippocrat, apoi de către romani.
Şi la noi în ţară, plantele medicinale au fost cunoscute încă din timpuri îndepărtate.
Documente din secolul al XIII-lea arată că în acea epocă bărbierii tratau bolnavii cu "buruieni de
leac." Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu (1558), fiind bolnav de ochi, a fost îngrijit de un bărbier
din Ardeal cu nişte "herbarius".
Pravila lui Matei Basarab (1640-1652) arată că "vraciul are nevoie să studieze ierburile şi să
descopere leacurile împotriva otrăvurilor". Psaltirea schiană descrie scorţişoara, isopul şi o gumă
denumită itacta, iar lexiconul slavo-romîn (1694) vorbeşte de izmă şi muştar.
Multă vreme, oamenii au crezut că "buruienelde leac"au puteri misterioase, ascunse, însoţind
folosirea lor de vraji şi discîntece. Treptat, oamenii de ştiinţă, studiind puterea vindecătoare a
diferitor plante folosite de popor, au dezvăluit "tainele" ascunse ale acestora. Ei au dovedit că
însuşirele vindecătoare ale plantelor medicinale se datoresc unor substanţe chimice numite principii
active. Aceste substanţe chimice, numite alcaloizi, glucozici, vitaminele, taninuri, uleiuri, volatile
etc., au fost studiate în laboratoare şi clinici, stabilindu-se proprietăţile lor terapeutice.
Totodată, oamenii de ştiinţă, înlăturînd plantele nefolositoare, au făcut cunoscute adevăratele
însuşiri vindecătoare ale plantelor.
 CAPITOLUL I - NOTIUNI GENERALE DESPRE APARATUL CARDIOVASCULAR

1.1. NOTIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE ALE APARATULUI CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular este format din:
-inima
-vase de sange
Inima este localizata in cavitatea toracica intre cei doi plamani.
Are forma de para, cu varful indreptat in jos si usor spre stanga; cantareste aproximativ 300
g. Ca urmare executa o activitate uriasa, zilnic
contractandu-se de peste o suta de mii de ori, pompand 7200 litri de sange.
Inima este alcatuita din patru incaperi:
-doua atrii,drept si stang;
-doua ventricule,drept si stang;
Atriul drept comunica cu ventriculul drept,iar atriul stang comunica cu ventriculul stang.
Orificiile de comunicare se numesc orificii atrio-ventriculare si
sunt astupate de valvule atrioventriculare,care se deschid numai dinspre atrii spre ventricule.
Functional, inima este o pompa dubla,fiecare deservind o circulatie,complet separate:
-marea circulatie(circulatia sistemica)
-mica circulatie(circulatie pulmonara)
Marea circulatie:
-sangele porneste din vetriculul stang,prin artera aorta,ajunge in tot corpul si se reantoarce la
inima,prin venbele cave,in atriul drept.
Mica circulatie:
-se desfasoara astfel:sangele porneste din ventriculul drept prin artera pulmonara,spre plaman; aici
se realizeaza schimbul de gaze si incarcat cu oxigen, se va reantoarce la inima, prin cele patru vene
pulmonare in atriul stang.
Un circuit complet al sangelui,cuprinde marea si mica circulatie.
1.2. STRUCTURA HISTOLOGICA A INIMII
Inima este alcatuita din trei straturi concentrice,de la interior spre exterior sunt:
-endocardul;
-miocardul;
-pericardul(epicardul);
 In peretele miocardului,exista formatiuni de tesut embrionar(tesut nodal), care are
capacitatea de a declansa si a conduce impulsurile de contractie. Rolul conducator in declansarea
impulsurilor ,il are nodulul sinoatrial,care prezinta cel mai rapid ritm de descarcare si anume 70
contractii/minut.In cazul lezarii nodulului sinoatrial, rolul de centru de comanda, este preluat de
nodulul arioventricular, cu doar 40 impulsuri/min. Cand se intrerupe legatura acestor noduli, cu
fasciculul Hiss, frecventa contractiilor, ajunge la 20-25 contractii/minut, fiind generate de
fasciculele Hiss.
Lezarea sistemului de conducere a impulsurilor, duce la tulburari ale activitatii cardiace,
denumite blocuri:
-bloc total;
-bloc partial;
-bloc de ramura;
1.3. VASCULARIZATIA INIMII
Se realizeaza prin arterele coronare,care se desprind de la baza arterei aorte.Obstructia uneia
dintre ramurile artererelor coronare determina ischemia si necroza teritoriului respective, producand
infarctul miocardic acut.Bioxidul de carbon,din teritoriul inimii,va fi colectat de venele
coronare,care se varsa intr-un sinus coronarian,care se deschide in atriul drept.
1.4.ACTIVITATEA MECANICA A INIMII
Inima functioneaza prin contractii si relaxari.Contractiile se numesc sistole,iar relaxarile se
numesc diastole.Succesiunea unei sistole si a unei diastole,poarta numele de revolutie cardiaca, si
are durata de 0,8 secunde. Intr-un minut sunt 70 contractii pe minut.
La fiecare revolutie cardiaca,inima este in repaus 0,4 secunde.
1.5. ZGOMOTELE INIMII
Atriile in distola,s-au umplut cu sange,adus de;
-venele pulmonare pentru atriul stang;
-venele cave pentru atriul drept;
Coloana de sange aruncata are tendinta de e se reintoarce in ventricule, lucru care nu se-
ntampla,deoarece,valvele se deschid numai dinspre ventricule spre artere.Tendinta coloanei de sange
de a se reintoarce in ventricule,va inchide si mai bine valvulele de la baza arterelor; acesta este al
doilea zgomot al inimii care este scurt si ascutit. Inscrierea grafica a oscilatiilor sonore,determinate
de activitatea mecanica a inimii,reprezinta fonocardiograma,iar inregistrarea grafica a variatilor de
potential electric,din timpul revolutiei cardiace, reprezinta electrocardiograma.
Pulsul arterial este de 70 contractii/minut.
 In sistola ventriculara,sangele este expulzat brusc in artera aorta,unde se ciocneste de
coloana de sange,din aceasta rezultand, o unda, care se propaga prin toata coloana de sange, pana la
periferia organismului. Aceasta unda provoaca dilatarea peretilor arterelor, care se manifesta sub
forma unor zvacnituri,a unor unde pulsatile,de numit puls. Pulsatiile se simt foarte bine,la arterele
situate superficial, pe un plan osos,asa cum este artera radiala.Pulsul normal este de 60-70
contractii/minut.Daca este mai mare de 70 contractii/minut,se numeste tahicardie, iar sub 70
contractii/minu se numeste bradicardie.
Tensiunea arteriala:
-sangele este impins de ventricule in artere cu o anumita forta si exercita o apasare asupra peretilor
acestora.
Rezistenta pe cere o opune peretii arterelor mari,arteriolelor si capilarelor,la acesta apasare
precum si elasticitatea peretilor mari,fac ca sangele,sa se gaseasca in interiorul vaselor de sange,sub
o anumita presiune,sub numele de tensiune arteriala sau presiune arteriala.
Tensiunea se masoara cu ajutorul tensiometrului:
TA normala -110 -130 mm Hg
60-85 mm Hg
Tensiunea variaza in functie de mai multi factori: varsta; sex; pozitia corpului; intensitatea efortului
fizic etc;
Cresterea peste limitele normale(tensiune arteriala peste 140 mmHg) determina hipertensiunea, iar
scaderea sub limita inferioara (tensiunea arteriala sub 100 mm Hg) determina hipotensiunea.
1.6. PRINCIPALELE VASE DE SANGE
Sunt trei categorii de vase de sange:
-artere;
-vene;
-capilare;
Prin artere, sangele circula intotdeauna de la inima spre corp.
Prin vene, sangele circula dinspre corp spre inima.
Capilarele,fac legatura intre artere si vene.
Principala artera,artera aorta,cea mai mare artera a corpului,porneste din
ventriculul stang si are trei componente.
CAPITOLUL II - EVOLUTIA SI IMPACTUL BOLILOR CARDIOVASCULARE
- O treime din numarul total de decese la nivel mondial este cauzata de Bolile Cardio Vasculare
(BCV), care constituie astfel principala cauza de deces pe plan mondial. Mai mult, BCV sunt
responsabile de mai multe decese in lume decat cancerul, insuficienta respiratorie cronica si diabetul
zaharat cumulate.
- Pe langa impactul pe care il au asupra tarilor si populatiei ca factori de deces, BCV constituie
totodata o cauza majora de handicap si afectiuni cronice, reprezentand o povara considerabila pentru
sistemele medicale si economie. Pana in 2020, se estimeaza ca BCV vor deveni principala cauza de
handicap, devansand bolile infectioase.
- BCV afecteaza tot mai multe persoane de varsta medie, reducandu-le veniturile si potentialul de
economisire. In 2003, BCV au costat Uniunea Europeana 169 miliarde de euro, in vreme ce costul
anual in Statele Unite a fost estimat la 403 miliarde de dolari pentru 2006. O reducere a mortalitatii
si morbiditatii prin BCV ar avea un efect benefic major asupra costurilor in crestere ale ingrijirii
medicale, si ar favoriza dezvoltarea socio-economica a comunitatilor si natiunilor.
2.1. Impactul bolilor cardiovasculare
- Se estimeaza ca circa 17 milioane de oameni mor anual din cauza bolilor cardiovasculare.
- La fiecare doua secunde survine un deces ca rezultat al BCV, un atac de cord la fiecare cinci
secunde si un atac cerebral la fiecare sase secunde.
- Dintre cele 17,5 milioane de decese cauzate de BCV in 2005, s-a estimat ca 7,6 milioane au fost
determinate de cardiopatie ischemica si 5,7 – de atacuri cerebrale.
- Din cele 10 miloane de oameni care supravietuiesc anual unui accident vascular cerebral, peste 5
milioane raman cu dizabilitati permanente, devenind o povara pentru familii si comunitati.
- Numarul total de decese cauzate de BCV se estimeaza sa ajunga la aproximativ 25 milioane pana
in 2020.
Cauze
- Evenimentele acute precum infarctul miocardic si accidentele cerebrale sunt predominant cauzate
de ateroscleroza, adica de depunerea progresiva a materialului gras (ex. colesterol, trombocite si
reziduuri celulare) pe peretele arterial al vaselor de sange ce iriga inima sau creierul. Acumularile
reziduale determina formarea leziunilor sau a ateromatozei. in timp, aceste leziuni se maresc si se
dilata, ingustand artera si astfel limitand cantitatea de sange ce circula prin vase. Vasul de sange se
poate astfel intari si pierde din flexibilitate.
- Deoarece inima si creierul nu sunt irigate corespunzator, aceste limitari ale fluxului sangvin,
asociate aterosclerozei, pot cauza probleme cardiovasculare precum angina. Limitari mai accentuate
pot degenera in evenimente cardiovasculare serioase, inclusiv atacuri de cord si accidente cerebrale.
- Dilatate, arterele se pot rupe, dezvoltand cheaguri de sange ce pot bloca complet vasele, cauzand
atacuri de cord si accidente cerebrale.
Semne si simptome
Nu exista simptome caracteristice BCV, primul semn fiind, in majoritatea cazurilor, un infarct de
miocard sau un accident cerebral. Acest lucru probeaza importanta constientizarii de cate indivizi a
riscurilor si luarea de masuri pentru prevenirea BCV. Cu toate acestea, unele persoane prezinta
anumite simptome.
Diferitele forme de boli cardiovasculare
- Cardiopatie ischemica (CI), o afectiune a vaselor de sange ce iriga inima. Implicatiile CI cuprind:
- Infarctul miocardic (IM, sau atac de cord)
- Angina (dureri ale pieptului)
- Unele aritmii (ritmuri anormale ale inimii).
- Bolile cerebrovasculare, afectiuni ale vaselor de sange ce iriga creierul. Implicatiile bolilor
cerebrovasculare includ:
- Accidentele cerebrale (afectiuni ale celulelor creierului cauzate de insuficienta irigare cu sange)
- Atacul ischemic tranzitoriu (alterare temporara a vederii, vorbirii, simtului tactil sau miscarii)
- Boala arteriala periferica (BAP), o afectiune a vaselor de sange ce iriga bratele si picioarele, ce
poate rezulta in dureri intermitente sau crampe, mai ales in timpul exercitiului fizic, la nivelul
muschilor picioarelor.
- Cele mai comune simptome ale atacului de cord cuprind dureri sau disconfort resimtit in mijlocul
pieptului, brate, umarul stang, coate, maxilare sau spate. Alte simptome includ dispneea (dificultatea
de a respira) sau insuficienta respiratorie, starea de rau, voma, apatia sau lesinul, transpiratia rece,
paliditatea.
- Cel mai frecvent intalnit simptom ale accidentului cerebral este senzatia brusca de slabiciune a
fetei si membrelor, cel mai adesea pe o parte a corpului. Alte simptome cuprind declansarea rapida
urmatoarelor: atrofierea fetei si membrelor, cel mai adesea pe una dintre partile corpului; confuzia;
dificultate in vorbire sau intelegere; dificultate in vederea cu unul sau ambii ochi; dificultate in
deplasare, ameteala, pierdere a echilibrului sau coordonarii; migrene pronuntare fara cauza precisa;
lesin sau stare de inconstienta.
Factori de risc in bolile cardiovasculare
- Exista un numar de factori de risc bine definiti, ce pot fi impartiti in doua categorii principale:
modificabili (cei care pot fi influentati) si nemodificabili (aceia care nu pot fi influentati sau tratati).
- Principalii factori de risc modificabili sunt responsabili de aproximativ 80% dintre cardiopatiile
ischemice si afectiunile cerebrovasculare.
2.2. Factori de risc modificabili
- Hipertensiunea
- Dislipidemia (niveluri anormale ale colesterolului)
- Diabetul/perturbari ale tolerantei la glucoza
- Fumatul
- Obezitatea (IMC 30)
- Lipsa activitatii fizice
- Microalbuminuria sau RFG <60 mL/min (boala a rinichiului diabetic)
2.3. Factori de risc nemodificabili
- Varsta (>55 ani pentru barbati, >65 ani pentru femei)
- BCV premature in istoria familiei
Bolile cardiovasculare – o preocupare mondiala
Potrivit Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), exista peste 300 de factori de risc asociati cu
BCV si accidentul vascular cerebral, iar factorii de risc pentru BCV afecteaza in prezent oamenii din
intreaga lume.
Contrar unei convingeri generale potrivit careia BCV afecteaza in special barbati din tarile
dezvoltate, peste 80% din decesele produse de BCV au loc in tari cu un nivel mediu si scazut de
viata, aproape in mod egal in randul barbatilor si al femeilor.
Tratarea bolilor cardiovasculare
Interventiile farmacologice pot contribui in tratarea aproape tuturor tipurilor de BCV, inclusiv
hipertensiune, colesterol ridicat si a diabetului/ perturbarilor tolerantei la glucoza.
Tratamente cu plante medicinale,prezentata pe larg in continuare.

CAPITOLUL III. RECOLTAREA ,USCAREA SI PREPARAREA REMEDIILOR DIN

PLANTELE MEDICINALE
 3.1. RECOLTAREA PLANTELOR MEDICINALE
Deoarece la baza eficientei terapeutice a plantelor medicinale sta relatia substanta activa -
actiune farmacodinamica, de prima importanta este calitatea plantelor din care vom prepara retetele
din plante medicinale.
In primul rind dorim sa subliniem faptul ca recoltarea plantelor medicinale din flora spontana
trebuie facuta din zone nepoluate, cit mai indepartate de unitatile industriale, de asezamintele
omenesti si cai de acces dintre localitati (margini de drumuri, cai ferate, sosele etc.)
Al doilea element pentru obtinerea unui material de buna calitate il constituie cunoasterea
organului de planta cu continutul cel mai ridicat in substante active (radacini, rizomi, parti aeriene,
scoarte, frunze, flori, fructe, seminte). Acesta se va deduce din insasi formularea data pentru fiecare
planta, ceai medicinal, tinctura, extract sau alta forma farmaceutica din aceasta lucrare.
Al treilea element important, legat tot de continutul in substante active, este momentul optim
de recoltare. Alegerea momentului optim de recoltare este conditionata de stagiul de vegetatie a
plantelor (inainte de inflorire, in stadiul de boboc, in timpul infloririi etc.) si de anotimp.
Tot in legatura cu momentul de recoltare sint de retinut si perioada din zi si conditiile meteorologice
cind se face recoltarea. In general, plantele medicinale se recolteaza pe timp uscat, dimineata dupa
ce s-a ridicat roua sau dupa amiaza, pina la apusul soarelui. Plantele medicinale continind uleiuri
volatile se vor recolta in special pe timp noros sau dimineata, inainte de rasaritul soarelui.
Al patrulea element, de ordin tehnic, este metoda cea mai corecta de recoltare. In special
pentru protectia plantelor medicinale perene si pentru asigurarea perpetuarii speciei la recoltare
trebuie sa se tina seama de anumite reguli nelegiferate, dar de mare importanta pentru viitorii ani. A
valorifica rational o zona geografica bogata in plante medicinale spontane nu inseamna a extermina
plantele din zona respectiva.
In cazul recoltarii organelor subterane sau a plantelor intregi se vor lasa in zona respectiva
suficiente plante care sa asigure materialul de inmultire pentru anii viitori. In cazul in care se vor
recolta florile sau partile florale cu frunze se va utiliza foarfece. In nici un caz insa nu se recomanda
ca de exemplu pentru valorificarea florilor de tei sa se taie ramurile sau chiar copacul insusi.
Recoltarea mugurilor este indicat sa se faca din pachetele de exploatare forestiera de primavara de
pe arborii doboriti. Chiar si in cazul valorificarii fructelor se vor lasa suficiente fructe care sa asigure
perpetuarea speciilor. O datorie cetateneasca este ca in zonele de unde s-au recoltat plantele sa se
insaminteze terenurile cu material de inmultire din aceleasi specii care au fost valorificate.
Radacinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) si tuberculii (Tubera), cu alte cuvinte
partile subterane ale plantelor, se recolteaza primavara timpuriu, inainte de formarea mugurilor sau
lastarilor vegetativi sau toamna tirziu, dupa vestejirea frunzelor aeriene. La recoltarea acestor organe
subterane ale plantei, datorita lipsei partilor aeriene (tulpini, frunze, flori), se pot ivi cele mai multe
confuzii. Deci se va acorda o atentie deosebita identificarii botanice a speciilor respective.
Partile aeriene (Herba) ale plantei impropriu numite de unii iarba prin vulgarizarea
termenului latin herba (in limba romana iarba se refera la iarba pe care o pasc animalele, iar in stare
uscata se numeste fin) se recolteaza, de obicei, cu putin inainte de inflorirea completa sau in timpul
infloririi. Momentul optim de recoltare a plantelor in acest caz este foarte diferit, in functie de
specie, altitudini si zona geografica unde creste planta. Recoltarea se face manual, cu foarfeca sau cu
secera si nici intr-un caz prin smulgere. De exemplu specia Fierea pamintului este din ce in ce mai
rara, pe cale de disparitie, datorita faptului ca se recolteaza citeva exemplare macar pentru a se
inmulti prin seminte.
Mugurii foliari se recolteaza primavara devreme inainte ca ei sa se desfaca. Asa cum am mai
subliniat, se recomanda sa se valorifice din parchetele de exploatare forestiera.
Scoarta sau coaja (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau radacinilor se valorifica in special
primavara la inceputul vegetatiei, cind se desprinde mult mai usor. Si in acest caz se vor lasa
suficiente ramuri nedecojite pentru refacerea arbustului sau arborelui. Frunzele se recolteaza dupa ce
au ajuns la maxima dezvoltare, manual, dar nu prin strunjire, pentru a nu se zdrobi, marind astfel
suprafata de contact cu aerul si prin aceasta pierderi mari in special in cazul plantelor continind
uleiuri volatile.
Recoltarea florilor pentru unele specii se recomanda sa se faca in stadiul de boboc (Salcimul
galben japonez), iar pentru altele la inceputul infloririi sau in timpul infloririi, inainte de ofilire.
Fructele se recolteaza unele in pirga (macese) cind contin maximum de vitamine, fie cind au auns la
coacere (afinele, ienuperele, porumbele).
Semintele se recolteaza cu putin inainte de maturizare, apoi se intind imediat pentru uscare in
straturi subtiri.
3.2. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE
Toate materiile prime vegetale se usuca imediat dupa recoltare. In scopuri industriale sau in
cazul timpului nefavorabil uscarea se face in solarii sau in uscatorii speciale. Pentru utilizarea
plantelor in farmacia casei plantele se taie in bucati mici imediat dupa recoltare si se pot usca in
poduri bine aerisite, puse pe coli de hirtie, rogojini sau prelate curate. Inainte de uscare se va
proceda la conditionarea partilor de planta intelegind prin aceasta indepartarea corpurilor straine, a
altor specii de plante, parti innegrite sau atacate de insecte.
 Dupa uscare, plantele vor fi ambalate in pungi de hirtie sau saculeti de pinza sau in cutii de
carton, in nici intr-un caz in ambalaje din material plastic. Se pastreaza la temperatura camerei, in
locuri curate, protejate de lumina directa solara, fara umiditate mare, ferite de insecte si rozatoare.
3.3. PREPARAREA REMEDIILOR DIN PLANTE MEDICINALE
Plantele medicinale pot foi folosite intern sau extern.Aplicarea externa se poate face sub
diferite forme:cataplasme (prisnite), bai unguente, care inglobeaza principiile active provenite din
plantele medicinale.Mai frecvent, plantele medicinale se folosesc intern sub forma de infuzie,
decoct, macerat (toate acestea cunoscute sub numele generic de solutii extractive apoase sau, in
termene mai nepretentiosi, ceaiuri), ori sub forma de tincture sau extracte alcoolice.Se mai cunoaste
forma de utilizare solida, sub forma de pulberi, comprimate sau capsule.
Pentru utilizarea plantelor medicinale ca atare sau ca plante medicinale, tincturi, extracte, ele
trebuie sa aiba o puritate cit mai ridicata. Nu se vor folosi plante medicinale provenind din zone
industriale sau de pe terenuri unde s-au combatut daunatorii cu mijloace chimice.
Inainte de folosire sub forma de infuzii, decocturi, tincturi, extracte sau alte forme farmaceutice
destinate in special uzului intern, plantele se vor spala cu apa rece la fel ca fructele sau legumele.
Unele din formele farmaceutice cele mai simple sint pulberile (Pulvis), inglobate in miere
sau ambalate in casete sau capsule operculate sau sub forma de comprimate. Reprezinta avantajul ca
nu sufera actiunea termica si nici actiunea unor solventi care pot sa le schimbe calitatea.
Infuzia se prapara din partile mai fine ale plantelor (flori,frunze).Partile de planta maruntite,
de regula uscate in prealabil, se pun intr-un vas si se oparesc cu apa in fierbere. Se acopera vasul
imediat si se mentine asa 15-30 minute,de la caz la caz. Dupa acest interval, lichidul se strecoara. Nu
se pastreaza mai mult de o zi.
Maceratul este solutia extractiva cea mai simpla obtinuta din plante la temperatura mediului
ambiant. Acest procedeu este indicat pentru speciile de plante care contin substante active care se
extrag la rece, ca de exemplu: nalba mare, inul, viscul s.a. Materia prima vegetala fragmentata sau
intreaga se mentine in contact cu cantitatea de apa potabila prescrisa un timp de 2-12 ore, agitand
din cind in cind. Se filtreaza prin tifon si se administreaza in aceeasi zi. Infuzia se recomanda de
obicei sa fie preparata din flori sau din partile de planta cu tesuturi fragile (frunze, muguri, parti
aeriene). Materia prima fragmentata se umecteaza cu 3 parti apa calduta. Dupa 5 minute se introduc
intr-un vas preferabil din portelan care a fost incalzit in prealabil cu apa clocotita. Peste plante se
toarna apa clocotita si se acopera vasul. Se lasa in repaos 10-15 minute. Se filtreaza prin tifon, care
se stoarce usor.
 Decoctul este tot o solutie extractiva apoasa obtinut la cald din materia prima vegetala
fragmentata, umectata la fel ca in cazul infuziei, dar mentinind la fierbere cu cantitatea de apa
prescrisa. Prepararea decoctului dureaza timp de 15-30 minute la foc domol, in cazul in care nu se
prescrie alt timp. Solutia extractiva apoasa astfel obtinuta se filtreaza fierbinte, apoi peste plantele ca
atare sau in amestec se mai aduce o cantitate de apa pentru a completa apa de evaporare. Acest
procedeu se intrebuinteaza in special in cazul materiilor prime vegetale cu consistenta dura:
radacini, scoarta (coji), unele fructe si seminte.
Toate aceste tipuri de solutii extractive se prepara maximum pentru o zi, se pastreaza la frigider,
apoi se aduc la temperatura camerei, se indulcesc cu zahar si miere, ciclamat de sodiu sau aspartam
in cazul diabeticilor, in cazuri de diaree sau nu se indulcesc deloc daca se prescrie aceasta.
Tinctura este o solutie extractiva hidroalcoolica obtinuta la temperatura camerei prin
percolare (in industrie) sau prin macerare in farmacia casei. Timpul de macerare dureaza 7-10 zile si
se foloseste alcool 40-70 grade in cazul in care nu se prescrie alta concentratie. Pentru plantele
medicinale cu actiune blinda se folosesc 20 la suta plante, iar pentru cele cu actiune puternica 10 la
suta. Dupa aceea se filtreaza si se lasa sa se sedimenteze la loc rece. Se pastreaza in sticle brune. Se
administreaza sub forma de picaturi.
Siropul face parte din categoria solutiilor extractive apoase si se obtine din macerate, decocturi sau
sucuri de plante la care se adauga 64 la suta zahar pentru a-i asigura o buna consevare in timp. In
sirop se pot adauga tincturi sau alte substante medicamentoase, pentru a le mari eficienta.
Vinul medicinal este o forma farmaceutica obtinuta din materii prime vegetale fragmentate,
dar macerate in vin de buna calitate. Este destinat uzului intern, in special pentru stimularea
apetitului, in care scop se administreaza cu jumatate de ora inainte de masa. Nu se recomanda celor
cu gastrite acide, hipertensivilor, in hepatite, gravidelor, mamelor care alapteaza, copiilor.
Oteturile aromatice se prepara prin macerarea plantelor in otet de vin, in cantitate de 50-100
g, plante maruntite la 1 litru otet. Macerarea dureaza 7-8 zile dupa care se filtreaza prin tifon, iar la
sfirsit continutul se preseaza. Se utilizeaza sub forma de frictiuni.
Uleiuri medicinale se obtin prin macerarea plantelor in ulei comestibil, timp de 4-6
saptamini. Astfel se prepara uleiul de sunatoare, musetel sau din alte plante. Se folosesc pentru
ingrijirea unor plagi greu vindecabile, in arsuri sau in degeraturi.
3.4. RECIPIENTE SI PASTRARE. Vasele folosite pentru obtinerea ceaiurilor sau
tincturilor trebuie sa fie inerte din punct de vedere chimic,de preferinta din portelan sau din sticla
termorezistenta. Multe ceaiuri contin substante prielnice pentru dezvoltarea microbilor.De aceea,
solutiile extractive apoase nu se pastreaza mai mult de 24 ore. In acest interval de timp,ceaiurile se
vor pastra la racoare. Daca nu s-a consaumat toata cantitatea preparata,restul se va arunca pur si
simplu si se va prepara o noua cantitate.Tincturile si extractele uscate au termen de pastrare mai
lung, cu conditia sa fie pastrate in vase inchise ermetic.
3.5. PRINCIPALELE FORME TERAPEUTICE DE UZ EXTERN:
Inhalatia - se obtine din plante medicinale bogate in uleiuri volatile sau chiar din amestec de
uleiuri volatile care se pun in vase smaltuite si cantitatea de apa clocotita prevazuta. Vaporii de apa
saturati in uleiuri volatile actioneaza prin inhalare patrunzind in caile respiratorii.
Gargarismele se prepara sub forma de infuzie sau decoct din plante si se utilizeaza sub
forma de gargara in stomatite, gingivite, afte bucale, amigdalite, abcese dentare etc. Cataplasmele
sau prisnitele sau compresele sint destinate uzului extern si se obtin din solutii extractive apoase sau
hidroalcoolice cu care se imbiba o bucata de tifon sau pinza curata si se aplica direct pe piele pentru
a obtine un efect revulsiv, emolient sau antiinflamator. In acelasi mod se aplica si unele masti
cosmetice din plante.
Baile fitoterapeutice sint forme de utilizare a plantelor medicinale si aromatice destinate
uzului extern. Pentru a obtine un amestec de plante pentru bai (Ceaiuri balneologice), plantele
fragmentate se introduc intr-un saculet de tifon dublu. Dupa umectare, saculetul cu plante se fierbe,
conform indicatiei 10-30 minute, la foc domol, in 3-5 litri apa. Totul se toarna in cada de baie cu apa
la o temperatura potrivita.
Baile locale se prepara la fel ca baile de plante, dar in cantitati mai mici de lichid si se
recomanda in cazul unor traumatisme locale, plagi purulente, hemoroizi etc. Exista numeroase alte
forme de prelucrare si administrare a plantelor, dar care apartin domeniului industriei farmaceutice.

CAPITOLUL IV. INCURSIUNE IN FITOTERAPIE

 Desigur că ştiinţa a făcut progrese imense în ultimii ani; se cercetează care sînt bolile, care
sînt organele atinse, care sînt cauzele bolilor şi apoi leacurile pentru vindecarea lor. Dar într-o boală,
nu se poate afirma că un singur organ este atins. Acel organ reacţionează poate mai mult, dar el nu
este izolat. "Eu-l" nostru formează un tot, în care părţile se sprigină unul pe altul, deşi fiecare organ
are misiunea lui specială. Tubul digestiv aduce alimentele, sîngele le transformă şi le transportă,
nervii transmit ordinele la creier şi de acolo la muşchi. În bolile cronice, nu este bolnav un singur
organ. Sîngele duce elementele otrăvitoare spre toate organele şi astfel se alterează seva vieţii, care
reglează organizmul nostru.
Remediul acestor boli este în sucul plantelor, în seva florilor, în frunze şi în rădăcini. Vremea
cand interesul pentru plantele medicinale era considerat o simpla moda a trecut de mult. Potrivit
unor sondaje de opinie publica, peste 50 % din populatie prefera, in caz de imbolnavire, un
“medicament vegetal”, in timp ce mai putin de 25 % s-au pronuntat in favoarea “medicamentelor de
sinteza”. Realitatea arata ca stiinta si cercetarea medicala, ca si companiile farmaceutice dovedesc o
preocupare crescanda fata de resursele medicinale oferite de regnul vegetal.
Adevăratul remediul al tuturor bolilor este medicina vegetală. Strămoşii noştri culegeau
plante în păduri, în livezi, în munţi şi în cîmpii, unele aromatice, altele amare, le uscau şi făceau din
ele ceauri.
Dar ei nu ştiau în mod precis care părţi din plante erau mai active, care erau vătămătoare
cum să le păstreze şi cum să le admininstreze.
Cu metodele moderne privitoare la culegerea şi îngrijirea plantelor, punem la îndemînă
bolnavilor un elixir al vieţii mult mai eficace decît acel extras din regnul animal şi decît preparatele
chimice sau amestecuri de săruri. Tendinţa de întoarcere la NATURĂ în toate ramurile de activitate
omenească este ceva normal.
NATURA care a creat omul, a creat odată cu el şi tot ce va fi necesar pentru viaţă, pentru
întreţinerea, pentru sănătatea lui.
PLANTELE, acele mici vietăţi gingăşe, pe care le întîlnim la tot pasul, ni le-a dăruit
NATURA pentru întreţinerea sănătăţii noastre. De la Hippocrat şi pînă în zilele noastre, căutarea
sănătăţii cu plante, a fost la locul de cinste.
A intervienit apoi ştiinţa. Chimia medicală şi rafinamentul oamenilor de ştiinţă au scos din
plante principiile active şi le-au combinat în diverse preparate farmaceutice: prescripţii medicale
preparate în farmacie. Evoluţia acestor amestecuri şi spiritul mercantil ne-au adus specialităţile.
 Dar cu specialităţile am ajuns deja prea departe. S-a abuzat de încrederea suferinzelor în
reclame şi astfel s-a trecut dincolo de apogeu. Este momentul să ne oprim şi cu toată convingerea să
ne întoarcem înapoi la natură.
Paracelsius a spus că adevărul cel mai mare în căutarea sănătăţii este planta, şi acest adevăr
este azi recunoscut de multe somităţi medicale.
Planta, a fost, şi va rămîne leacul adevărat, ideal, al omului deoarece conţine elementele
naturii cele mai complexe.
Oamenii de ştiinţă care studiază fiziologia şi au ocazia de a compara felul cum asimilează şi
cum reacţionează celulile noastre, fie în prezenţa medicamentelor chimice (sintetice), fie în prezenţa
medicamentelor naturale (plante), rămîn uimiţi de uşurinţa cu care sînt complet şi repede asimilate
cele naturale, faţă de cele chimice.
Putem spune că adevăratul leac este cel vegetal, planta, cu atît mai mult, cu cît ea nu produce
în organizm nici o alterare.
Însă pentru ca o plantă medicinală să fie eficace, să răspundă cerinţelor aşa cum ne aşteptăm,
este necesar:
Să fie culeasă într-o perioadă cînd întruneşte maximum de elemente active şi radioactive.
Să fie conservată în anumite condiţii pentru stabilirea ei.
Să fie aplicată exact la suferinţa la care acţiune ei este perfect stabilită.
Dacă aceste trei condiţii sînt îndeplinite, nici un guturai nu va deveni bronşită, nici o diaree
nu va deveni enterită, nici o congestie, chiar hepatică, nu va deveni leziune.
Boala este expresia forţării întreprinsă de fiinţa vie pentru a învinge şi a se lepăda de răul
care o invadează.
Leacul consistă deci în a ajuta această forţare, a o face mai puternică, mai eficace.
Dar pentru că nu poate exista remediu real decît atunci, cînd osmoza se face repede şi
asimilarea totală, planta este remediu ideal. Ea este asimilată integral şi numai astfel se explică
ameliorările surprinzătoare la bolnavi unde medicaţia chimică sau specialităţile au eşuat complet.
Fitoterapia (medicaţia cu plante), această ştiinţă nouă, deşi veche decînd lumea, îşi face
mereu loc mai mare în medicină.
4.1. Fitoterapia - cea mai curată şi mai naturală ştiinţă aplicativă
Fitoterapia (phyton = plantă + therapea = tratament) este o ştiinţă străveche, care foloseşte
plantele medicinale, numite şi oficinale, în scopul vindecării. Odată cu descoperirile ştiinţifice ale
secolului XX, fitoterapia a ieşit din empirism, punându-se bazele terapeuticii cu plante pe baze
ştiinţifice, luându-se în studiu principiile active din vegetale. Nu mică le-a fost însă mirarea
cercetătorilor, când pe baza analizelor chimice şi a testelor clinice, au confirmat în proporţie de peste
80%, proprietăţile farmacodinamice ale plantelor, întocmai cum erau prescrise de către intuitiva
medicină populară.
Deşi fitoterapia azi se bazează pe efectele curative ale unor compuşi bio prezenţi în plante
sau în alte organisme vegetale, substanţe care poartă denumirea de principii active, această veche
ştiinţă a tămăduirii, îşi respectă regulile originare, valorificând materialul vegetal fără a extrage
selectiv anumite substanţe sau principii din ţesuturile plantelor, aşa cum fac alte ştiinţe care
valorifică vegetalele, ca farmaceutica sau aromaterapia. Din acest motiv, se poate spune, că
fitoterapia a rămas cea mai curată şi mai naturală dintre ştiinţe.
Principiile active din plantele medicinale se sintetizează la nivelul celulelor vegetale. Pentru
ca aceste substanţe naturale, cu acţiune biologică asupra omului, să poată fi valorificate
corespunzător de către organism, în diferite dereglaje şi tulburări, ele trebuie să se regăsească în
diferite forme fitoterapeutice (fitofarmaceutice). Formele fitoterapeutice, pe care le vom aborda în
continuare, se întrebuinţează (administrează) intern sau extern (gargară, spălături, comprese, băi,
etc.).
  • Forme fitoterapeutice simple
Cele mai simple forme fitofarmaceutice sunt acelea în care anumite părţi ale plantelor se
mestecă sau se consumă ca atare, fie crude, fie uscate şi măcinate - sub formă de pulberi (praf).
Majoritatea plantelor medicinale care se folosesc în stare crudă, apar primăvara, fiind uşor de
consumat prin frăgezimea lor (vezi curele de primăvară).
De cele mai multe ori, însă, fitoterapia recurge la extragerea, însă neselectivă, a principiilor
active din plante prin diferite metode, obţinându-se preparate numite extracte fitoterapeutice.
  • Extractele fitoterapeutice
Extractele  folosite în fitoterapie, sunt acele preparate obţinute din plante medicinale, în care
se regăsesc principiile active din organele vegetale, după ce acestea au părăsit materialul vegetal şi
s-au dizolvat în anumite medii (apă, alcool, ulei vegetal sau alte grăsimi, etc.). În cazul acestor
preparate, plantele medicinale devin o materie primă care poartă denumirea de drog.
Cele mai cunoscute preparate fitoterapeutice de acest fel, sunt extractele hidrice (infuzia,
decoctul, maceratul, siropul) şi extractele hidroalcoolice (tinctura). Extractele hidrice (apoase) sunt
cunoscute sub denumirea uzuală de ceaiuri.
Infuzia
  Infuzia este un extract apos obţinut printr-un procedeu simplu, la îndemâna oricui, numit
infuzare. Infuzarea constă în turnarea unei cantităţi prestabilite de apă clocotită peste materialul
vegetal aflat într-un vas (pahar, cană, vase de lut), după care recipientul se acoperă 15-20 de minute
cu o farfurioară, perioadă numită timp de infuzare. După scurgerea timpului de infuzare, lichidul
(soluţia) se strecoară, se îndulceşte (de preferinţă cu miere) sau nu, şi se administrează după indicaţii
(rece, cald, înaintea meselor, după mese, etc.).
Este recomandat ca imediat după strecurare, să se scurgă câteva picături de lămâie peste
infuzie, pentru stoparea reacţiilor de oxidare. Infuzarea se realizează cel mai bine în recipiente de
sticlă, de ceramică sau de porţelan (căni, pahare, etc.). Se recomandă evitarea contactului dintre
infuzie şi obiectele metalice, folosindu-se strecurători din plastic sau din materiale textile igienice
(tifon), linguriţe de plastic, lemn ori ceramice, sau în cel mai rău caz, materiale din metale
inoxidabile (inox).
O metodă mai puţin corectă de preparare a infuziei, constă în adăugarea materialului vegetal
în vasul în care a fiert apa, după ce focul a fost oprit. În acest caz, extracţia principiilor active se
realizează cu un randament mai scăzut, iar procesele oxidative sunt mai puternice. Deşi infuzia, prin
ceaiul obţinut, se realizează cu uşurinţă, eficienţa ei este foarte ridicată, fitoterapia sprijinindu-se, în
cele mai multe cazuri, pe ea.
Decoctul
Decoctul este un extract preparat prin fierbere, procedeu numit decocţie. Materia primă
vegetală (plante medicinale, legume, cereale, leguminoase), adăugată unui lichid (de obicei apă), se
fierbe într-un vas, depăşindu-se momentul în care apa a dat în clocot. Timpul de decocţie începe
atunci când apa fierbe (dă în clocot) şi continuă încă o anumită perioadă, care se stabileşte fie în
minute, fie după cantitatea de lichid care se evaporă. Decocţia întotdeauna trebuieşte realizată la foc
mic.
După ce fierberea a fost încheiată, compoziţia se strecoară şi se administrează după indicaţii.
În fitoterapie, decoctul se realizează în cazul organelor vegetale (rădăcini, rizomi, scoarţă, etc.) din
care principiile se extrag mai greu.
Maceratul la rece
Maceratul la rece este un extract hidric rezultat în urma unui proces numit, maceraţie.
Maceraţia constă în extragerea principiilor active din plante, în apă, la temperatura camerei (17-
22oC). Timpul de maceraţie este de 4-8 ore.
În timpul procesului de maceraţie, materialul vegetal aşezat într-un vas cu apă neîncălzită, se îmbibă
cu apă iar substanţele active trec în soluţie.
Maceratul la cald pe baia de apă
 Extragerea principiilor din plante prin această metodă este foarte eficientă în cazul
vegetalelor fără principii volatile valoroase, dar cu compuşi bio de alt tip, utili sănătăţii.  Metoda se
utilizează şi pentru obţinerea uleiurilor, alifiilor şi unguentelor din plante. Maceratul la cald pe baia
de apă este de asemeni, o metodă sănătoasă de preparare a unor alimente sau chiar a apei de băut.
Metoda mai este utilă, dar nu prea sănătoasă, în cazul în care se doreşte revenirea la starea lichidă a
mierii cristalizate.
Pentru obţinerea băii de apă, cunoscută şi sub denumirea de bain marin, se folosesc două
vase metalice, de mărimi diferite. Vasul mai mic trebuie să fie emailat. El se scufundă în recipientul
mai mare, care va fi umplut  în prealabil, pe jumătate, cu apă. În vasul mic se introduce lichidul cu
materia primă din care  urmează să se extragă principiile active.
După improvizarea băii, cele două vase se pun la foc domol. Deşi apa va da în clocot în
recipientul mare, lichidul din vasul de deasupra se va încălzii treptat, şi nu va fierbe, astfel încât,
principiile active pot trece în soluţie încet, fără a fi degradate de temperatura prea înaltă sau de
încălzirea bruscă. Fitoterapia utilizează această metodă în cazul plantelor cu principii active care se
distrug prin fierbere, dar care nu se extrag nici la temperaturi obişnuite (principii semitermolabile).
După un anumit timp de la aşezarea băii pe foc, perioadă stabilită de reţetă, lichidul se strecoară şi se
utilizează mai departe, conform prescripţiilor.
Baia de apă (bain marin)
Siropul
Siropurile sunt extracte (sucuri naturale obţinute prin stoarcere, infuzii, decocturi, macerate)
la care se adaugă mult zahăr. Adaosul de zahăr este de 640 g la 360 g lichid (Ovidiu  Bojor,
Octavian Popescu). Rolul zahărului din sirop este acela de a corecta gustul şi mai ales de a conserva
produsul, deoarece la concentraţia enunţată mai sus, microorganismele nu pot supravieţui.
Siropurile naturale prezintă valoare alimentară sau terapeutică. Fitoterapia foloseşte aceste
extracte şi pentru proprietatea lor de a corecta gustul unor ceaiuri, în special al acelora destinate
copiilor. Dezavantajul acestor produse, constă în prezenţa în componenţa lor a zahărului rafinat
solubilizat.
Prepararea la cald a siropurilor  îndulcite cu miere, este nerecomandată, rezultând chiar produse
toxice. Site-ul descrie în amănunt unele siropuri valoroase din punct de vedere terapeutic, dietetic
sau alimentar, ca:
- siropul de muguri de brad sau de molid,
- siropul de coarne.
Tinctura
 Tinctura este o formulă fitoterapeutică sau homeopată, mai rar farmaceutică, obţinută prin
extragerea substanţelor active din plante, de obicei proaspete, în soluţii hidroalcoolice. Concentraţia
alcoolului, a materiei prime ce se macerează, şi timpul de desfăşurare a procesului se aplică conform
reţetei.
Tinctura se obţine în recipiente de sticlă prevăzute cu capac etanş, compoziţia agitându-se
măcar o dată pe zi, pe tot parcursul macerării. După scurgerea perioadei de tincturare, se execută
decantarea, soluţia hidroalcoolică rezultată, trăgându-se în sticluţe colorate mici, cu capac
înşurubabil.
Principalul avantaj al tincturii constă în faptul că în soluţie se extrag toate principiile din
planta proaspătă, substanţe active care pot fi conservate o perioadă lungă de timp. Prepararea
tincturilor homeopate este mai elaborată, desfăşurându-se în mai multe etape succesive, în scopul
obţinerii unor diluţii precis dozate.
Alte extracte
Materia primă vegetală mai poate fi extrasă în vin, în oţet sau în ulei gras. Din unele plantele
utilizate de către fitoterapie sau din unele fructe care posedă proprietăţi fermentescibile (fructe care
prin fermentare formează alcool) se pot obţine cidrurile medicinale, numite impropriu vinuri (vinul
se obţine numai din struguri). Cele mai cunoscute cidruri sunt cele obţinute din: fructe de coacăze
negre, măceşe, fructe de cătină, flori de soc.
4.2. Utilizarea şi proprietăţile formelor fitoterapeutice
• Ceaiurile
   Cea mai utilizată formă fitoterapeutică de uz intern este ceaiul, termen generic care
desemnează orice fel de extract hidric (mai multe despre ceaiuri).
• Băile cu plante medicinale
Băile cu plante medicinale (fitobalneologia) constituie o altă metodă naturală de ameliorare a
funcţiilor organismului (mai multe despre băile cu plante medicinale).
• Curele de primăvară
Consumul de verdeţuri proaspete şi naturale - ca atare sau sub formă de suc, provenite de la
plantele care dezvoltă frunze comestibile primăvara - specii spontane sau cultivate, aduce servicii
deosebite corpului uman, constituind un eficient mijloc de cură (mai multe despre curele de
primăvară).
  • Efectele exercitate de către plantele medicinale
Asupra omului, substanţele active din plantele medicinale, exercită diferite efecte favorabile
(mai multe despre efectele exercitate de către plantele medicinale).
• Dereglaje, tulburări şi afecţiuni care răspund la tratamentul cu plante.
Plantele medicinale precum şi alte vegetale, acţionează favorabil într-o serie de afecţiuni
(mai multe despre dereglaje, tulburări şi afecţiuni care răspund la tratamentul cu plante).
.
CAPITOLUL V. PLANTE MEDICINALE FOLOSITE IN TRATAMENTUL BOLILOR
CARDIOVASCULARE

5.1. CARDIOPATATIA ISCHEMICA

Se manifesta in principal sub forma anginei pectorale sau a infarctului miocardic,boli
caracterizate prin dureri de mare intensitate aparute brusc la nivelul inimii, cu o durata mai scurta in
cazul anginei, sau mai prelungita, in cazul infarctului.
Urmatoarele plante au utilitate dovedita fara a fi insotite de riscuri: talpa-gastii, paducelul,
valeriana,degetelul rosu, lacramioara.
TALPA- GASTII
Denumiri populare: Cione, coada-leului, creasta-cocosu-lui, iarba-flocoasa, somnisor.
Descriere: Planta erbacee cu tulpina puternica, cu flori mici, roz, care creste pe terenuri
necultivate, in majoritatea zonelor tarii.
Se folosesc: Partile aeriene si inflorite ale tei — Herba Leonuri, care contin un principiu
amar, ulei volatil, o saponina si un alcaloid.
Indicatii terapeutice: Reglarea dereglarilor cardiace de origine nervoasa, linistirea starilor de
sufocare in astma, scaderea tensiunii arteriale, stari de excitatie nervoasa. Denumirea stiintifica a tei
indica faptul ca aceasta era cunoscuta de multa vreme pentru efectele ei in afeepunile cardiace,
avand proprietati asemanatoare valerianei.
Mod de administrare: Se recomanda in toate starile in care organele corpului sunt antrenate
de o excitatie nervoasa, datorita principiului amar, care are o actiune stomahica. Se foloseste pentru
reglarea batailor inimii de origine nervoasa, linistirea starilor de sufocare in astm, pentru reglarea
presiunii sangelui, facand sa scada tensiunea arteriala. Se poate folosi sub forma de ceai (15 g ta
maruntita la 200 ml apa), din care se iau 3-5 linguri pe zi. in anumite stari nervoase urmate de
balonarea stomacului, ceaiul se recomanda a se prepara dintr-un amestec de talpa-gastii, chimion,
valeriana si fenicul (din fiecare cate 20 g); se infuzeaza o lingura de amestec cu o ceasca de apa.
Dupa 15 minute, ceaiul se strecoara si se indulceste cu zahar. Se beau 3 ceaiuri caldute pe zi. Talpa-
gastii se poate folosi si sub forma de tinctura, care se prepara din 20 g la la 100 ml alcool de 70",
care se macereaza timp de 7-8 zile. Se iau 20—40 picaturi, de 2-3 ori pe zi. Talpa-gastii intra in
compozitia ceaiurilor sedativ, calmant, anti-astmatic, a ceaiului impotriva tulburarilor
Intra in compozitia granulelor SEDINSTANT, a comprimatelor NERVOSEDIN, SEDOCALM.
PADUCELUL
Crataegus monogyna Jacq si Crataegus oxyacantha L.
Descrierea speciei. Arbusti, mai rar mici arbori (3-10 m inaltime) cu lemn tare si cu ramuri
spinoase. Frunzele la Crataegus oxycantha au 3-5 lobi, putin adanci, mai mult sau mai putin obtuzi,
iar cele de C. monogyna 3-7 lobi mai danci si de un verde mai inchis, ascutiti nedintati pe toata
marginea.
Florile pentamere, hermafrodite, regulate, dispuse in corimb, de culoare alba sau slab rozee,
au caliciul format din 5 sepale persistente, corola din 5 petale libere, androceul din 15-20 stamine cu
antene rosii; fructul ovoid, rosu, carnos contine 2-3 samburi la C. oxycantha si un singur sambure la
C. monogyna. Infloreste in lunile mai si iunie.
Produsul vegetal folosit. De la aceste doua specii de paducel terapeutica utilizeaza frunzele
(Folium Crataegi), florile (Flores Crataegi cum floribus); toate aceste organe se recolteaza in timpul
infloririi; de asemenea se mai intrebuinteaza si fructele (Fructus Crataegi) recoltate la completa lor
maturitate.
Principii active: in frunze si flori: flavonoide si proantocianidine, acizi triterpenici (acidul
crategic din tratatele de specialitate mai vechi), acizi clorogenic si cafeic, colina si derivati purinici
(adenina, guanina). In fructe: flavonoide, antocianidina si acizi triterpenici, insa in cantitate mai
mica decat in frunze si flori.
Actiune farmacologica. Sedativa, antispasmodica, vasodilatoare in special la nivelul vaselor
coronariene, hipotensiva, de intarire si rarire a contractiilor inimii bolnave.
Intrebuintari: infuzia 1-2 % (2-3 g in 24 de ore, echivalent cu o cana de ceai) se
administreaza in dereglarile cardiovasculare, in anghina pectorala, ca sedativ nervos, vascular si
hipotensiv.
Extractul de paducel intra in compozitia drajeurilor CRADIL,a granulelor AQUA-SEDIN,
SEDINSTANT, a siropului EFICARDIN, a comprimatelor FITOLIP, IMUNOVIT, SEDOCALM,
NERVOSEDIN.
Contraindicatii,precautii
Nu se administreaza la bolnavii cu cardiopatii valvulare,la cei cu edeme cardiace,la pacientii cu
afectiuni cardiace in stadiu avansat. Pentru folosirea preparatelor din paducel,se recomanda
consultarea in prealabil a medicului.
VALERIANA
Factorul curativ: rizomii cu radacini
Afectiuni pentru care se recomanda: afectiuni cardiace cu substrat nervos (aritmii, palpitatii);
stari de nervozitate, anxietate; insomnii; colici stomacale de natura nervoasa; stari de astm; voma.
Mai "grea" decat sunatoarea, cu efecte sedative mai puternice, valeriana este indicata in simptomele
mai dure ale debutului menopauzei, cum ar fi starile de anxietate (teama fara motiv aparent), de
nervozitate, de iritabilitate psihica, de furie etc. Este unul dintre cele mai bune leacuri si in diferitele
tipuri de insomnie, foarte frecvente in perioada premenopauzei, dand un somn adanc si linistitor. In
fine, valeriana este pe termen lung un ajutor pretios pentru tratarea aritmiei cardiace, a hipertensiunii
si, in general, a problemelor cardiovasculare care apar pe fond nervos in aceasta perioada.
Prezentare generala
Denumirea uzuala: Valeriana (lat. Valeriana officinalis), denumiri alternative: odoleanul.
Scurta descriere:
Valeriana este o specie ierbacee perena, din flora spontana, dar care este mai ales cultivata,
initial cu o rozeta de frunze, apoi cu o tulpina erecta, neramificata, cu frunze tulpinale opuse,
paroase mai ales la baza si pe spate, si cu flori in inflorescente terminale dense, asemanatoare cu o
umbrela, avand culoarea de la rosu-liliachiu pana la alb.
Calitati curative si actiune farmaceutica:
Ulei volatil, alcaloizi, acid cafeic si clorogenic, sescviterpene. Sedativ de baza al sistemului nervos
central, ca si al celui autonom al inimii; antispastic; antivomitiv.
Recomandari:
- tinctura pentru tratarea problemelor emotionale, pentru tinerea sub control a apetitului si contra
problemelor cardiovasculare: se iau 50 de picaturi de valeriana de patru ori pe zi.
- tinctura pentru tratarea insomniei: se iau 1-2 lingurite diluate in jumatate de pahar de apa, cu 15-20
de minute inainte de culcare.
- pulbere impotriva starilor de nervozitate, a colicilor stomacale: se ia cate un varf de cutit, de 3 ori
pe zi.
- infuzie impotriva problemelor cardiace: se bea treptat in cursul zilei sau seara la culcare.
Preparare
Tinctura
Se obtine la fel ca si cea de lemn-dulce.
Pulbere
Se macina cu rasnita de cafea.
Infuzie
Se pune 1 lingurita de planta macinata la o cana de apa (250 ml).
Precautii, contraindicatii si alte comentarii
Tratamentul cu tinctura de valeriana poate da, mai ales la inceput, stari de somnolenta in
timpul zilei, precum si o anumita incetineala mentala. Farmacistii atrag atentia ca intreruperea
brusca a tratamentului cu valeriana nu este benefica pentru echilibrul emotional. Din acest motiv,
dozele de valeriana se reduc treptat atunci cand se doreste incheierea tratamentului. Intra in
compozitia comprimatelor EXTRAVERAL, HEPATOBIL, NERVOSEDIN, a granulelor AQUA-
SEDIN, SEDINSTANT, a solutiei antitusive TUSIMIN.
DEGETELUL ROSU (digitalis purpurea)
  Degetelul rosu este planta medicinala originara din Europa Centrala si America de Nord, In
Romania este intalnit ca flora spontana in poieni, la margini de paduri sau in raristi, dar este si
cultivat pentru extragerea digitalinei.Planta formeaza in primul an de vegetatie o rozeta bazala de
15- 20 frunze din care va iesi in al doilea an tulpina inalta de pana la 1,5 m. Frunzele de pe tulpina
sunt dispuse altern, cele de la baza sunt petiolate, pe cand cele de pe tulpina sunt sesile, au nervuri
proeminente si sunt mai deschise la culoare pe parte inferioara. Florile au forma de degetar, cresc
grupate in ciorchine si au o placuta culoare rosu - purpurie.
Planta contine: heterozidecardiotonice, flavonozide, saponozide de natura steroidica, saruri
minerale (cupru, mangan, crom, nichel. bariu si strontiu), vitamina C, coline, acetilcoline si
mucilagii. Calitatile sale terapeutice principale sunt: de cardiotonic - creste puterea de contractie a
cordului, amelioreaza circulatia sangelui, creste oxigenarea tesuturilor, inlatura stazele si edemele.
In fitoterapie sunt utilizate frunzele, ce pot fi recoltate si in primul an de vegetatie, dar si in cel de-al
doilea.
  Uz intern:
- diverse afectiuni cardiace - sub forma de pulbere de planta titrata biologic in comprimate sau
maceratul la rece preparate numai in farmacii.
Efecte adverse:
Administrarea trebuie facuta sub stricta supraveghere medicala. Ca si din degetelul lanos, si
din aceasta planta se extrage digitalina, care poate produce moartea atunci cand nu este respectata
foarte riguros doza.
LACRAMIOARA
Denumirea plantei: Lacramioara (Convallaria majalis) Fam. Liliaceae
 Denumiri populare: cercelus, clopotele, clopotei, coada-cocosului, curpina de padure,
dumbravioara, floarea turcului, flori domnesti, geogite, iarba lui Sfintu Gheorghe, iarba
margaritarului, lacramita, lilion bun, margarit, margaritare, margea, paharute, suflete, umbravioara.
Ecologie si raspindire: Lacramioara o intilnim prin padurile de foioase, mai ales stejarete,
tufisuri, lunci, in regiunile de cimpie si dealuri, prefera solurile fertile cu umiditate ridicata.
Perioada de vegetatie: Este o planta erbacee, perena. Infloreste incepind din luna aprilie si
pina in iunie.
Perioada de recoltare: Se recolteaza frunzele in perioada infloririi, dar mai ales in lunile
aprilie-mai, pina la coacerea frctelor.Cel mai mare continut in principii active avindu-l inainte de
deschiderea florilor.Este indicat ca frunzele sa se recolteze pe cit posibil fara petiol pe timp uscat si
se usuca in strat subtire, prevenindu-le de ingalbenire.
Bolile in care se utilizeaza: afectiuni cardiace, migrene de natura nervoasa, nevralgii, dureri
de cap, ameteli.
Retete: Infuzie din 6-10 g la 180 ml apa. Se ia cite o lingura de infuzie, de 3-4 ori pe zi; se
foloseste numai cu avizul medicului.
Utilizari populare: Contra durerilor de piept, sub forma de ceai realizat din tulpinile
florifere in spalarea copiilor slabi, avind convingerea ca-i intareste.Ceaiul de flori se folosette ca
leucoree.
Supradozarea duce la aparitia fenomenelor toxice manifestate prin ameteli,greturi,varsaturi.
2. PALPITATIILE
Palpitatiile sunt batai de inima neregulate care pot surveni in numeroase situatii: abuz de
cafea, ceai, alcool sau in diverse boli de inima, organice sau cu substrat nervos.
Plantele medicinale recomandate in palpitatii sunt urmatoarele: paducelul, talpa-gastii,
valeriana sau odoleanul (prezentate la Cardiopatia ischemica), teiul, roinita, cicoarea.
TEIUL
Utilizari interne: Ceaiul de tei calmeaza nervii si are gust placut.
Utilizari externe: De la tei se intrebuinteaza atat florile cat si frunzele. Teiul contine
numeroase substante chimice ca mucilagii, flavonoide, zahar, acetil colina.
Preparatele fitoterapeutice din flori de tei sunt utilizate in insomnii,in starile de tensiune
psihica si in tulburarile cardiace pe fond nervos. In tratamentele cosmetice infuzia de tei (500 ml apa
si 6o g tei) e indicata sub forma de comprese pentru catifelarea si intretinerea frumusetii, tineretii si
prospetimii tenului, dar si tratamentul tenurilor iritate ca urmare asupra solicitarilor sistemului
nervos.
 Compresele cu infuzie de flori de tei in amestec cu flori de albastrele sunt
recomandate in cazul cearcanelor; tinandu-se pe pleoape 10-15 minute inainte de culcare.
Pentru hranirea si inviorarea tenurilor ofilite se aplica urmatoarea masca compusa din: 4
linguri infuzie de tei, 1 lingura rasa de lapte praf, 1 lingura rasa de tarate de grau. Se amesteca pana
se obtine o pasta care se mentine pe fata 10-15minute, scotandu-se cu infuzia de tei.
In tara noastra cresc mai multe specii de tei. In scopuri me-dicinale se folosesc insa numai
florile impreuna cu bracteele lor de la speciile indicate mai sus. Proprietatile vindecatoare ale teiului
sunt cunoscute inca din vechime, cand se foloseau in scopuri me-dicinale coaja, frunzele si seva, iar
mai tarziu au inceput sa fie intrebuintate si florile.
Teiul rosu este cel mai raspandit in tara noastra. Creste bine pe solurile brune, este o specie
de semiumbra. Teiul alb are pretentii mai ridicate fata de temperatura. Este destul de rezistent la
seceta.
Teiul cu frunza mare este mai rar, mai pretentios fata de caldura si lumina. Se
intalneste in limita dintre campie si deal, pe soluri fertile.
Toate speciile se cultiva pe marginea soselelor, in parcuri, gradini si curti. Contine mucilagii
care prin hidroliza dau: acid poliuronic, hexoza si metilpentoza, acid galacturonic, ulei volatil;
flavonoide, gume, tanin, zahar, colina si acetilcolina.
In uleiul volatil se gaseste un alcool alifatic - farnesolul -r care imprima florilor de tei mirosul
caracteristic.
Utlizare Intern, actiune sudorifica, antitermica, emolienta, expectoranta si sedativa. Datorita
uleiului volatil cu actiune neurosedativa si antiseptica, florile de tei sunt utilizate ca seda-tive in
insomnii, stari anxioase si iritabilitate. Ceaiul de flori de tei contribuie la vindecarea racelii si gripei,
stimuland transpiratia abundenta, facand sa scada temperatura crescuta a corpului. Florile de tei au o
actiune linistitoare si ajuta la eliminarea secretiilor bronhice.
Asociate cu musetel si menta, florile de tei usureaza digestia si tonifica mucoasa gastrica.
Extern: calmant general, sub forma de bai si deconges- tiv. Fiind calmant general si
decongestiv, florile de tei sunt folosite sub forma de bai in linistirea copiilor nervosi si bolnavilor de
tuse convulsiva. Ceaiul de flori de tei, la care se adauga bicarbonat de sodiu, este utilizat sub forma
de gargara in inflamatii ale amigdalelor, este indicat pentru combaterea cearcanelor, tinandu-se pe
ochi timp de 15-20 minute.
Intern - se utilizeaza sub forma de infuzie: o lingurita de flori la 250 ml apa clocotita; se beau
3-4 ceaiuri pe zi indulcite cu miere de albine sau cu zahar
 Extern, pentru gargara, infuzie din 25 g de flori la 250 ml apa clocotita, la care se adauga 5 g
de bicarbonat de sodiu. In amigdalite, gargara se face cu ceaiul cald.
Pentru bai: infuzie din 600 g produs uscat la 3,5 litri de apa clocotita; dupa strecurare,
lichidul rezultat se amesteca .
Intra in compozitia comprimatelor SEDOCALM, a granulelor AQUA-SEDIN,
SEDINSTANT, a lotiunii antiseboreice HEBE, a lotiunii nutritive HEBE.
ROINITA (MELISSA OFFICINALIS)
E o planta inalta de aproape un metru, cu flori albe-liliachii si cu frunzele de un verde
deschis. Dar ceea ce o distinge printre suratele ei din natura e mireasma pe care o raspandeste si care
seamana cu lamaia. Roinita (Melissa officinalis) este una din cele mai folosite plante medicinale din
lume (germanii au un cult pentru ea). Zeci de studii facute pe tot mapamondul pun in evidenta
extraordinara ei valoare terapeutica, cu efecte multiple, atat ca remediu simplu cat si combinat.
Raspandire
Cunoscuta in popor si sub numele de melisa, mataciune sau iarba de alamai, roinita creste
mai ales in sudul si in vestul tarii, unde prefera coastele pietroase si insorite din padurile de stejar, de
salcam sau din rariturile de fag. Infloreste acum, la sfarsit de mai - inceput de iunie, si poate fi gasita
cu precadere in vestul tarii - Arad, Timisoara, Caras Severin, in Bihor, dar si in zonele sudice ale
Olteniei si Munteniei.
Recoltarea
De la roinita se culege partea aeriana (tulpina, frunze, flori), prin taierea cu grija, pentru a nu
dezradacina planta, care va da apoi alte tulpini. Culesul se face pe timp frumos, insorit, in zile fara
vant (vantul favorizeaza evaporarea uleiurilor volatile din planta, care sunt un principiu activ foarte
important). Imediat dupa culegere, tulpinile de roinita se pun la uscat in strat subtire, intr-un loc
umbros si lipsit de umiditate. Dintr-o jumatate de kilogram de planta proaspata, rezulta aproximativ
o suta de grame de planta uscata. In stare proaspata, frunzele de roinita pot fi folosite ca adaos in
salatele de cruditati, carora le dau o aroma si o savoare deosebite.
Sapte retete de preparare a roinitei
1.Pulberea
Se obtine prin macinarea cat mai fina, cu rasnita electrica de cafea, a tulpinilor uscate de
roinita. Depozitarea pulberii obtinute astfel se face in borcane de sticla inchise ermetic, tinute in
locuri intunecoase si reci, pe o perioada de maximum doua saptamani (deoarece uleiurile volatile se
evapora foarte rapid). De regula, se administreaza de 3-4 ori pe zi, cate o jumatate de lingurita rasa,
pe stomacul gol.
2.Tinctura
Se pun intr-un borcan cu filet cincisprezece linguri de pulbere de roinita, peste care se
adauga doua pahare (400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se inchide borcanul ermetic si se
lasa la macerat, vreme de doua saptamani, dupa care se filtreaza, iar tinctura rezultata se pune in
sticlute mici, inchise la culoare. Se administreaza cate 50-100 de picaturi diluate in putina apa, de
patru ori pe zi.
3. Vinul de roinita
Intr-un litru de vin natural alb se pun douazeci de linguri de pulbere de roinita si se lasa la macerat
vreme de trei saptamani, dupa care se strecoara. Se iau cate 3 linguri, inainte sau dupa masa.
Administrat inainte de masa, vinul de roinita stimuleaza digestia, combate dispepsia, previne aparitia
spasmelor tubului digestiv.
4. Mixtura de roinita
Era foarte mult folosita de catre calugarii benedictini, care o considerau un panaceu pentru
memorie si pentru reintinerire. Iata reteta sa de preparare: se combina doua galbenusuri de ou cu
doua linguri de miere si cu 2-3 lingurite de tinctura de roinita, la care se adauga jumatate de lingurita
de pulbere de busuioc. Preparatul astfel obtinut se consuma pe stomacul gol, dimineata, ca
reintineritor si revigorant.
5. Infuzia combinata
Se pun 3-4 linguri de roinita maruntita la macerat in jumatate de litru de apa, vreme de 8-10
ore, dupa care se filtreaza. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta ramasa dupa filtrare se
fierbe in inca jumatate de litru de apa, vreme de cinci minute, dupa care se lasa sa se raceasca si se
filtreaza. In final, se amesteca cele doua extracte, obtinandu-se aproximativ un litru de preparat, care
se foloseste intern (1-2 cani pe zi) sau extern, sub forma de comprese si bai.
6. Uleiul de roinita
Se pun intr-un borcan cu filet 15 linguri de pulbere de roinita, peste care se adauga jumatate
de litru de ulei de floarea-soarelui sau de masline. Se lasa la macerat vreme de doua saptamani, intr-
un recipient inchis ermetic, dupa care se filtreaza, iar preparatul rezultat se pune intr-o sticla inchisa
la culoare. Remediul se poate folosi atat intern, ca ulei alimentar pus in salate (are efect digestiv,
reintineritor), cat si extern, contra reumatismului, nevralgiilor, durerilor de cap.
7. Cataplasma cu roinita
O mana de frunze maruntite de roinita se lasa timp de 1-2 ore sa se inmoaie in apa calda (40-
50 de grade Celsius). Se aplica direct pe locul afectat, acoperindu-se cu un tifon, si se lasa vreme de
o ora.
Cicoarea
Denumirea plantei: cicoarea (Chihorium intybus) Familia: Asteraceae
Denumiri populare: cicoara, cicoare de cimp, andiva, cicoare de vara, cicoare amara,
cicorie amara, cocita, dorulet, dudau, floarea secarei, incingatoare, mestica, scai voinicesc, scaluset
de casa, sporis.
Ecologie si raspindire: este o planta usor adaptabila ce adevereste prezenta ei pretutindeni,
in cimpie, prin pagisti, pe marginea drumurilor, si a cailor ferate, in poienele din padure, are cerinte
mari fata de umeditate si luminozitate, prefera suolrile cu textura mijlocie sau usoara, fertile, bogate-
n humus, profunde cu reactie neutra.
Perioada de vegetatie: creste din luna mai pina in luna octombie, inceputul lunii noiembrie.
Perioada si organul de recoltare: in scopuri medicinale pot fi utilizate partile aeriene, care
se recolteaza in prima parte a perioadei de inflorire a plantei, in lunile iulie-august, cind tulpinile nu
au intrat in faza de lignificare. Pentru ca produsul sa fie de calitate superioara se taie si rozeta de
frunze bazale. Radacinile se recolteaza in septembrie-octombrie.
Boli in care se utilizeaza: in furunculozasi acnee (sub forma de cceai,in aasociatie cu
radacina de brusture si iarba de trei frati patati). In angiocolite, deschinezii biliare, constipatii
cronice, in alimentatie planta este cultivata pentru prepararea cafelei de cicoare cu proprietati
gastrice.
Uz intern: angiocolita, colicistita, tuse, insuficienta cardiaca, seboree.
Uz iextern: vindecarea ranilor si taieturilor.
Retete: Decoct – 2 lingurite de radacina maruntite in 200ml apa rece, se fierbe 5 minute, se
bea caldut in 3 reprize, inainte de mesele principale. O cura de 2 saptamini cu ceai de cicoare ajuta
uimitor la cresterea secretiei de bila, a celulelor hepatice diminuate, mai ales in cazul consumatorilor
de alcol.
Intra in compozitia comprimatelor CORTELAX, RHAMNOLAX, NORMOPONDEROL, a lotiunii
nutritive HEBE, a extractului de cicoare prajita CICORELA,a granulelor DIETT.
3.ARTEROSLEROZA
Arterosceloza consta in ingrosarea peretilor vaselor de sange,ceea ce ingreuneaza curgerea
sangelui in teritoriile respective;pe masura ce arterele se infunda ca urmare a dezvoltarii
arteroscerozei,organele afectate sufera tot mai sever si in cele din urma pot ceda.
Exista plante medicinale a caror actiune favorabila asupra colesterolului sanguin(principalul
factor incriminant pentru aparitia si agravarea bolilor cardiovasculare) a fost observata,astfel: faina
din seminte de in,schinduful,ginseng-ul,uleiul de citronela (Cymbopogon citratus),uleiul de luminita
(Oenothera biennis), extractul de flori de tei, extractul de pin maritim, catina alba, cimbrisor, arnica.
INUL
Linum usitatissimum
Descrierea speciei. Inul - planta erbacee, originara din cate se pare din Caucaz - se cultiva la
noi pe suprafete intinse, in scopuri industriale. Aceasta specie anuala, are o tulpina inalta pana la
1m, care in treimea superioara se ramifica in ramuri subtiri ce se termina cu cate o frumoasa floare
albastra, regulata, pe tipul 5, cu corola dialipetala si androceul format din 5 stamine fertile si 5
stamine sterile. Fructul la maturitate este o capsula cu 5 loji, in fiecare loja gasindu-se cate 2 seminte
ovale, comprimate lateral, de culoare bruna stralucitoare; semintele au gust uleios si mucilaginos.
Produsul vegetal folosit. In scopuri terapeutice se folosesc numai semintele ajunse la
maturitate completa (Semen Lini).
Principii active: mucilagii, saruri de potasiu si de magneziu.
Actiune farmacologica: datorita mucilagiilor semintele de in au actiune purgativa (de natura
mecanica), emolienta si revulsiva.
Intrebuintari. Semintele de in ingerate intregi, cate 2 linguri pe zi, sunt folosite in
tratamentul dispepsiei si constipatiei. Sub forma de infuzie 4% se administreaza ca bautura
emolienta si racoritoare contra inflamatiilor tubului digestiv. Extern se utilizeaza faina de in, singura
sau asociata cu faina de mustar negru sub forma de cataplasme ca emolient si usor revulsiv.,cu
actiune favorabila asupra colesterolului sanguin. Cataplasma de faina de in se prepara din faina de in
care se amesteca cu apa calda in portiuni mici pana la consistenta dorita; in cazul cand se asociaza si
cu faina de mustar se foloseste apa care are temperatura camerei.
SCHINDUF (trogonella foenum-graecum)
Schinduf (Trigonella foenum-graecum) este o plantă iubitoare de căldură, care la noi creşte doar
cultivată în sudul şi sud-estul ţării. Din punct de vedere fitoterapeutic, valoroase sunt seminţele
(boabele) care se formează în păstăile plantei.
Proprietăţi, recomandări
  Făina de schinduf, rezultată din măcinarea boabelor, luată ca atare sau infuzată (o linguriţă
zilnic într-o cană cu apă) este: hipocolesterolemiantă, hipotrigleridemiantă, hipoglicemiantă,
secretolitică, estrogenică, tonic generală, antiastenică,  galactogogă, spermicidă (inhibă viabilitatea
spermatozoizilor), antistreptococică, uşor laxativă.
Datorită acestor proprietăţi, făina de schinduf se foloseşte ca tonic muscular şi ca stimulent
metabolic, fiind recomandată în special în astenie, surmenaj, debilitate fizică, digestie şi metabolism
lent. Schinduful mai stimulează lactaţia, scade colesterolul rău şi nivelul trigliceridelor circulante şi
micşorează glicemia. De asemeni, seminţele măcinate ale acestei plante, uşurează respiraţia şi ajută
la eliminarea mucozităţilor pulmonare, mai ales în cazul formelor de bronşită cu tuse seacă.
   Atât efectul hipoglicemiant, cât şi cel hipocolesterolemiant este semnificativ, schinduful
fiind recomandat diabeticilor şi celor care suferă de ateroscleroză. Făina de schinduf în contact cu
apa sau cu lichidele digestive (salivă, suc gastric, etc.)  duce la formarea unor mucilagii cu rol
curativ şi protector asupra mucoaselor, administrarea sa fiind recomandată în gastrită şi în
constipaţii.
   Extern, prin acţiunea antiinflamatoare locală, făina de schinduf, sub formă de comprese, se
aplică pe zonele afectate de abcese, furuncule
GINSENGUL
Capsulele de Ginseng combat oboseala, astenia si starile de convalescenta, fiind solutia
perfecta pentru intarirea tonusului general, dupa perioada de iarna. Suntem tot mai obositi, mai
nervosi si mai stresati. Suferim de boli pe care parintii si bunicii nostri le-au avut la o varsta mult
mai inaintata. Ne trezim prinsi tot mai mult in rutina celor cinci zile de serviciu, intre 09:00 si 17:00.
Suntem irascibili si alocam tot mai putin timp satisfacerii propriilor placeri.
Studiile realizate la nivel mondial desemneaza stresul ca fiind ucigasul numarul unu in
lume, el fiind responsabil de aparitia a numeroase boli si chiar a unor comportamente deviante. In
acest context, medicina naturista a castigat tot mai mult teren in detrimentul medicinii clasice.
Dintre produsele naturiste apreciate de sute de ani pentru proprietatile sale curative se numara
Ginsengul.
Capsulele de Ginseng – recomandari si beneficii
Ginsengul este recomandat de specialistii naturopati pentru capacitatea de a ajuta organismul
sa treaca prin perioadele dificile. Ginsengul actioneaza asupra organismului, imbunatatind
metabolismul energetic, motiv pentru care este recomandat in caz de oboseala, astenie sau
convalescenta.
De ce specialistii recomanda Ginsengul:
  Ginsengul are actiune anti-stres. Studiile au relevant faptul ca anumite ginsenoide existente
in compozitia Ginsengului au o actiune similara diazepamului. Ginsengul stimuleaza si actiunea
sistemului imunitar. Astfel, administrarea de capsule de Ginseng ne intareste organismul in fata
racelilor si a gripei. Ginsengul s-a remarcat si ca remediu impotriva problemelor cardiace si chiar
impotriva diabetului de tip 2. Cercetarile realizate pana in prezent au evidentiat de asemenea
eficienta Ginsengului in potentarea eficientei antibioticelor si a vaccinului antigripal.
Ce stim despre Ginseng:
Ginsengul este o planta cultivata de mii de ani in Corea, China si Siberia. Ambele tipuri de
ginseng, alb si rosu, care se comercializeaza in prezent, provin de la plante de 4-6 ani. Partea activa
a plantei este radacina. Aceasta are o forma cilindrica sau fusiforma, uneori ramificata, cu o lungime
de 20 de cm.
Chiar daca studiile specializate despre ginseng sunt recente, aceasta planta se foloseste de
sute de ani. Americanii nativi cunosteau proprietatile vindecatoare ale ginsengului si s-a dovedit ca
atunci cand parcurgeau, alergau sau calatoreau pe o distanta mare nativii mestecau radacina de
ginseng ca sa reziste oboselii.
Radacina de ginseng provine din China si America de Nord. De cand populatia Americii s-a
departat de medicina populara, ginsengul este folosit mai mult in estul Asiei. Majoritatea
ginsengului cultivat in SUA este exportat in China.
In chineza cuvantul ginseng inseamna chintesenta unui barbat (gin - barbat; seng - esenta).
In China nu se gaseste reteta prescrisa de medic care sa nu contina si ginseng.
- capsule cu ginseng si usturoi
Indicatii: Produsul se recomanda in convalescenta, oboseala fizica, mentala si sexuala, stari
caracterizate prin scaderea imunitatii organismului, antiaterosclerotic si hipotensor.
PINUS MARITIMA
Pycnogenol este o marca inregistrata pentru proantocianidina, un complex de bioflavonoizi
extras din scoarta arborelui Pinus Maritima care creste pe coasta maritima a Frantei. Este un
antioxidant puternic studiat in tratarea unor afecrtiuni produse de radicalii liberi precum: Alzeimer,
Cancer, Degenerare Maculara, Glaucoma si Senilitate.
Pycnogenolul nu trebuie confundat cu Extractul din Samburi de Strugure care este
Proantocianidina Oligomerica (OPC). Ele au o compozitie chimica distincta si sunt antioxidanti
sinergici (sinergici = pot fi combinati pentru a se completa sau potenta reciproc)
Pycnogenol este absorbit in organism foarte rapid (aproximativ 20 minute) si actioneaza
timp de pana 72 de ore (cu efecte diminuate pe masura ce trece timpul). Pycnogenol este foarte util
in special pentru  repararea organelor afectate de radicalii liberi care sunt cele mai succeptibile la
procesul de imbatranire: vedere, functia cerebrala, elasticitatea pielii. Pycnogenol are de asemenea
un efect de protectie a AND-ului celular impotriva actiunii radicalilor liberi. Deteriorarea AND-ului
conduce la accelererea proceselor de inbatranire, aparitia cancerului sau a bolilor cronice.
Exista o evidenta clara ca Pycnogenol poate sa imbunatateasca sistemul circulator prin
intarirea capilarelor si venelor. S-a dovedit util in preventia si tratarea Insuficientei Venoase
Cronice, o afectiune care se manifesta prin mancarimi, unflare (in special a picioarelor), ulceratii,
endema, vene varicoase. In plus, Pycnogenol previne agregarea plachetara care poate conduce la
formarea de cheaguri de sange. Unele studii indica eficienta Pycnogenolului si in usurarea
simptomelor cauzate de alergii sau procese inflamatorii.
Pycnogenol actioneaza bine in asociere cu Vitamina C, E, A (Beta Caroten), Coenzima Q10, Zinc si
Seleniu. Si bineinteles ca se asociaza sinergic cu Extractul din Samburi de Strugure (OPC)
COMPOZITIE:
Extract de Pin Maritim (85% Proantocianidina)…..2.000 mg
Apa distilata, Alcol Etilic ……excip.
Potenta: 12 picaturi contin 20 mg de Pycnogenol.
Flaconul de 30 ml contine 2.000 mg de Pycnogenol (echivalnetul a 400 capsule de Pynogenol   5 mg
ADMINISTRARE:
Primele 2-3 zile: 30 mg/zi (18 picaturi) pentru fiecare 10 Kg de greutate corporala administrate in 3
prize cu mancare. (De exemplu: la o greutate de 60 Kg se vor administra 6x18= 108 picaturi/zi adica
108/3= 36 picaturi de 3 ori pe zi)
Urmatoarele zile: 60 mg/zi ( in total 36 picaturi) => cate 12 picaturi de 3 ori pe zi administrate cu
mancare.
Se poate administra sublingual unde se tine timp de 20-30 secunde dupa care se inghite cu apa sau
se poate adauga intr-o bautura racoritoare.
CATINA-ALBA
Denumirea plantei: Catina-alba (Hippophae rhamnoidas) Fam. Elaeagnaceae
Denumiri populare: catina cenisie, catina de riu.
Ecologie si raspindire: Arbusti spinosi ce cresc in pilcuri sau tufarisuri pe malurile riurilor,
in regiunile mlastinoase pe nisipuri si pietrisuri, mai ales pe formatiunilor geologice salinifere.
Perioada de recoltare: se recolteaza fructele catinei in decursul lunilor august-
septembrie.Se recomanda a fi recoltate pina la lasarea primului ger, dupa care continutul in vitamina
C scade brusc.
Boli in care se utilizeaza:
Uz intern: hepatita epidemica, hepatita cronica, urticarie, nevroze, alcoolism, guta, reumatism,
ciroza hepatica, ateroscleroza, anemie.
Uz extern: la arsuri, degeraturi, radiatii.
Retete:
Infuzie - 2 linguri de fructe zdrobite la 500 ml apa clocotita; se lasa vasul acoperit 30 de min; se bea
fractionat in cursul unei zile (o bautura placuta si racorotoare se obtine din 750 g fructe cu 6 l apa si
1 kg zahar – dupa racire se toarna in sticle si se pastreaza la loc racoros)
ARNICA
Intr-o dimineata de iunie, pe o pajiste alpina inundata de soare, vom putea vedea intinderea
verde insufletita de galbenul vesel al unei flori numite Arnica Montana. Inalta de 30-50 de cm, ea
si-a concentrat frunzele la nivelul solului intr-o rozeta, cu frunzele dispuse perechi in cruce.
Frunzele au forma lanceolata, sunt usor paroase, aspre, iar culoarea lor este de un sobru verde-
argintiu. Din mijlocul frunzelor tasneste o tulpina solitara, zvelta si rezistenta, acoperita de mici
perisori. Pe la mijlocul ei uneori apar doua mici tulpini laterale purtand un boboc imbracat in sepale
paroase. Ascetismul frunzelor si al tulpinii deghizeaza de fapt intreaga forta a plantei, care este
transmisa exploziei florale.
Unul sau 3-5 mici sori galbeni-portocalii radiaza in varful tulpinii. Coroana radianta este
formata din flori liguliflore, iar centrul este format de o multitudine de flori tubuliflore, mici tuburi
care poarta atit organe de reproducere masculine, cat si feminine (stamine si pistil). Deoarece
capitulul floral este format de fapt dinr-o multitudine de mici flori, Arnica face parte din familia
Compositelor. In mod aparte in cadrul familiei, la Arnica, Calendula si floarea soarelui, intalnim un
echilibru perfect al distributiei florilor intre centru si periferie, intre inima si periferie.
Dupa timpul florilor (iunie-iulie) vine timpul semintelor, iar acum capul globular al plantei
este un soare argintiu aerat, ca si la papadie, format din mici tije ancorate la centru in saminta, iar la
capatul liber avand o rozeta fina gata de zbor.
Rizomul creste in pamant la mica adancime. In prima parte a anului capitalul de forta al
plantei este investit in sustinerea impulsului floral, iar in cea de a doua jumatate a anului, in
dezvoltarea rizomului. Din rizom pornesc mladite care vor trimite spre lumina un mugure ce va
forma o noua rozeta de frunze. Aceasta rozeta va da nastere doar in anul urmator unei noi tulpini cu
flori. Dupa cativa ani, radacina mama este centrul unei retele subterane de radacini interconectate
(ca o retea neuronala), iar la suprafata avem o mare familie de tije florale.
Cele 4 elemente sunt prezente intr-un mod aproape egal in Arnica, in radacina mineralizata
predomina pamantul, frunzele au caracter de apa, in floare predomina caldura si lumina, iar
semintele apartin aerului.
Aceasta observatie goetheanista a morfologiei plantei ne indica 2 elemente in care planta isi
trimite pe rand intreaga forta: pe de o parte floarea si bobocii cu frunze, iar pe de alta parte radacina.
In aceste 2 elemente ale plantei se concentreaza virtutile terapeutice.
Gestul plantei este o alternanta ritmica intre dezvoltarea la suprafata pamintului si dezvoltarea
subpaminteana.
1. Folosita in cantitati ponderale, sub forma de infuzie, decoct, tinctura, ulei, unguente, sau dilutii
homeopatice joase (D3-CH5), datorita componentelor fizico-chimice, Arnica are urmatoarele efecte:
Prin uleiurile eterice:
 rol antiinflamator asupra inflamatiilor;
 dezinfectant;
 regenerare celulara.
Prin flavonoide, cholina, procyanidina:
 stimularea activitatii cardiace si a circulatiei coronariene si generale;
 trofic al celulei miocardice distrofice sau degenerative, actionand in special pe inima oamenilor
in varsta nedigitalizati sau cu o afectiune cardiaca (insuficienta cardiaca NYHA 1 sau 2, infarct
miocardic, miocardita);
 stimuleaza circulatia in vasele coronariene sclerozate;
 amelioreaza conducerea cardiaca;
 normalizeaza hipertensiunea;
 normalizeaza tulburarile de ritm in bradicardii usoare.
Alte componente:
 siliciu, pe care planta il aduce intr-o forma "vitalizata";
 camfor;
 substante gumate;
 kaliu, calciu;
 taninuri, etc.
Administrarea interna a extractelor din planta poate da tulburari de ritm, afectiuni ale
stomacului si intestinului, din acest motiv recomandandu-se in uz intern doar dilutii homeopatice.
Prin metode experimentale s-a observat ca actiunea de electie a Arnicai este in traumatisme, planta
avand efect pe sange, nervi, mucoase, articulatii, organe digestive:
 sange: in special pe circulatia venoasa, unde sunt prezente fenomene de staza, hemoragii. Ca
urmare poate fi vorba de o simpla echimoza, sau de o hemoragie interna (ca urmare a unui accident
vascular cerebral hemoragic, sau dupa nastere, dupa operatii, revarsat sanguin, hematurie,
hemoragie retiniana, epistaxis, hematemeza, etc), tromboze, spasm sau scleroza a vaselor de singe
(angina pectorala, hipertonie);
 4. HIPERTENSIUNE ARTERIALA
 Hipertensiunea arteriala se defineste a fi cresterea tensiunii arteriale maxime (sistolice)
,peste 160 mmHg si a tensiunii arteriala minime (diastolice) peste 95 mmHg. In formele usoare si
moderate,pot fi utile plante cum sunt paducelul,talpa-gastii prezentate la Cardiopatia Ischemica.
Pentru mentinerea in limite normale a valorii tensiunii arteriale,se utilizeaza ca plante si
produse fitoteraputice: frunzele de mesteacan,papadia, ,anghinarea,cozile de cirese,preparatele din
afin (protectoare pentru vasele sanguine),vascul, leurda, nemtisorul de camp, coacazul negru,
sulfina.
MESTEACANUL
Mesteacănul e numele copacilor din genul Betula, în familia Betulaceae, înrudit cu familia
fagului/stejarului, Fagaceae. Aceştia sunt în general copaci sau arbuşti de talie mică spre medie, cu
o coajă albă caracteristică, care cresc mai ales în clima temperată nordică. Inca din vechime,
mesteacanul era folosit in tratarea multor boli, incat pe drept cuvant i se spunea "arborele vietii".
De la mesteacan se intrebuinteaza frunzele, mugurii, coaja si seva. La noi in tara, in mod
curent, se utilizeaza frunzele - Folium Betulae - pentru a mari diureza. Frunzele contin saponine, o
substanta amara, mucilagii, tanin de natura pirocatehinica, ulei volatil, un glicozid de natura
flavonica (betulina), zaharoza, rezine etc.
Ceaiul de mesteacan, prin diureza puternica pe care o produce, face sa se elimine toxinele
din corp, stimuleaza schimburile organice, avand in acelasi timp si o actiune depurativa. Multe boli
de piele sunt influentate in bine de o cura facuta cu acest ceai. Diureza produsa are o actiune
favorabila in reumatism, guta, inflamatii articulare si nefrite cronice. Se recomanda in formele
cardio-renale insotite de edeme si albuminurie, contribuind la eliminare apei retinuta in tesuturi. Nu
provoaca iritatii ale parenchimului renal. Favorizeaza eliminarea acidului uric si colesterolului.
Dupa unii autori, ceaiul de mesteacan are proprietatea de a dizolva piatra la rinichi (litiaza renala).
Se recomanda si in boli de ficat.
Infuzia din frunze de mesteacan se prepara in modul urmator: peste 20 g. frunze maruntite
(2-3 linguri) se toarna 200 g. apa clocotita. Se acopera si se lasa pana se raceste la 40 grade C, apoi
se adauga un varf de cutit de bicarbonat de sodiu care neutralizeaza acidul betuloretinic, deoarece
acesta micsoreaza actiunea diuretica a frunzelor de mesteacan. Dupa 6 ore, se strecoara si se bea
lichidul in doua reprize, la un interval de 4 ore. Extern, baile cu frunze de mesteacan intaresc
radacina parului si influenteza in bine iritatiile parului.
Cercetarile mai noi arata ca spre deosebire de frunze si muguri, seva de mesteacan nu are
actiune diuretica. Mugurii, datorita uleiului volatil pe care-l contin, au proprietati antibiotice.
Frunzele de mesteacan intra in compozitia ceaiurilor antireumatic si diuretic.
 Intra in compozitia comprimatelor FITODIAB,FITOLIP, a cremei HEBE-BIORELAXIN, a
comprimatelor NORMODIAB, NORMOPONDEROL, PROPRIN.

PAPADIA
Denumirea plantei: Papadia (lat. Taraxacum officinale) Familia: Compositae
Denumiri populare: Cicoare, Floarea-malaiului, Flori-galbene, Laptuca, Lilicea, Papa-gainii, Pui-
de-gasca.
Ecologia si raspandirea:
Aceasta planta este vazuta pe pajisti, pasuni, fanete, poieni, livezi, terenuri necultivate. Planta evita
locurile foarte ude.
Perioada de vegetatie:
Infloreste in aprilie-mai si continua pana in septembrie.
Perioada de recoltare:
Inainte de inflorire se colecteaza frunzele, primavara sau toamna radacinile, iar tulpinile in
timpul infloririi. Uscarea frunzelor si tulpinilor se face la umbra, intinse in straturi subtiri, iar
radacinile si rizomii se spala sub jet de apa si se usuca la soare sau in locuri si bine aerisite. Dupa
uscare, plantele au gust amarui.
Calitati curative si actiune farmaceutica:
Colagoge, coleterice, alcanilizant, laxativ, diuretic, venotonic, depurative sanguin,
antidiabetice, antireumatice, anticanceroase, astringent, antibiotice, antitumorale, antiinflamatoare.
Afectiuni pentru care se recomanda:
Afectiuni stomahice, gastrite hiperacide, hepatita cronica, insuficienta hepatica, ciroza,
elimina calculii biliari, dischinezie biliara, colecistita, constipatie, afectiuni cardiovasculare,
combate cancerul de san, afectiuni renale, reumatism, guta, dezechilibru hormonal, combate anemia
la copii, combate afectiunile dermatice, cataracta, conjunctivita.
Mentiuni:
Inainte de folosire va rugam consultati medicul de familie.
Mod de administrare:
Radacinile de papadie, mancate crude, la fel ca si cele uscate servite la ceai au efect
depurativ, de stimulare digestiei, sudorific si diuretic. Ele fac sangele foarte fluid, fiind
considerate un mijloc excelent contra sangelui ingrosat - infuzie din 1-2 lingurite la o cana de apa,
se beau 2-3 cani pe zi.
 Aterioscleroza: infuzie din 1-2 lingurite de planta la o cana de apa, se beau 2-3 cani pe zi, 2-
3 saptamani.
Eczeme: infuzie (sau decoct din radacini) din 1-2 lingurite frunze la o cana apa, 2-3 cani zi.
uz extern – Se poate folosi ca produs cosmetic infuzia preparata din oparirea plantei si a radacinii.
Preparare:
Ceai: Se pune peste noapte 1 lingurita (cu varf) de radacini in 1/4 litru de pa rece, se
incalzeste a doua zi pana incepe sa fiarba si se filtreaza. Aceasta cantitate se bea, inghititura cu
inghititura, 1/2 ora inainte si 1/2 ora dupa micul dejun.
Salata: Din frunze si radacini crude, proaspete.
Tulpini: A se mesteca bine si a se manca zilnic 5-10 tulpini crude, spalate.
Sirop: Se pun de 2 ori cate 2 maini pline de flori de papadie intr-un litru apa rece. Se pune la
foc mic pana incepe sa fiarba, se lasa sa dea in cateva clocote bune, se ia oala de pe foc si se lasa
totul sa stea peste noapte. A doua zi, se goleste continutul intr-o sita, se scurge, iar florile se storc cu
ambele maini. Sucul se amesteca cu 1 kg de zahar nerafinat, la care se adauga jumatate de lamaie
taiata felii (coaja se arunca daca a fost tratata cu substante chimice). Oala se pune pe foc fara capac.
Pentru a se pastra toate vitaminele, se da la foc mic. Astfel lichidul se evapora fara a fierbe. Siropul
se pune la racit o data, max. de doua ori, ca sa i se poata stabili adevarata consistenta. N-are voie sa
devina prea gros, caci s-ar zaharisi dupa o pastrare mai indelungata, dar nici prea subtire, caci atunci
ar incepe sa fermenteze dupa un timp. Trebuie sa devina un sirop adevarat, vascos, care, uns pe
chifla sau painea cu unt de la micul dejun, este absolut delicios.
Anghinaria
Denumirea plantei: Anghinarie (Cynara Scolynmis.L.) Fam. Asteracee
Denumiri populare: anghina, angina
Ecologia si raspandirea: creste in toate zonele, mai des intilnita in sudul tarii, la poalele padurilor
Perioada de vegetatie: infloreste din luna mai, sfarsitul lunii si pana la sfarsitul lunii septembrie
Perioada si organul de recoltare: Se recolteaza intreaga planta, mai utilizate sunt frunzele
cand ating lungimea de aproximativ 30-35 cm. Perioada de recoltare e din luna iunie pina-n
septembrie.
Bolile in care poate fi utilizata: Are un spectru extrem de vast de actiune, se utilizeaza in
tratarea unor boli ca nefrite cronice, varsaturi, enterite, fermentatii intestinale, hemoroizi, angicolite,
colestite, constipatii, hipertensiune, hipercolesterolemie.
Eficacitatea ei se datoreaza continutului bogat de cinarina, oxidare, polifenoli, flavone,
insulina, saruri de potasiu si magneziu. Aceste substante au o actiune de excitatie asupra secretiei
biliare, ajuta la scaderea zaharului in sange, regenereaza celulele hepatice, e un bun colagog, se
utilizeaza in cazul lipsei poftei de mincare.
Retete:
Infuzie: 2 lingurite cu virf de planta la cantitatea de 300 ml apa clocotita, se bea in inghitituri rare
cate o cana inainte cu jumatate de ora, inainte de principalele mese.
Intra in compozitia granulelor INSTAMIXT, a comprimatelor HEPATOBIL, ANGHIROL.
LEURDA
Denumirea plantei: Leurda (Allium ursinum)
Fam.Liliaceae
Denumiri populare: ai-ciorasc, ai-de-padure, ai-salbatic, aiuti, aliu, aliu de iunie, leoarda,leorda.
Ecologie si raspindire: Leurda creste numai pe cimpii bogate in humus si umede, sub tufisuri, in
paduri de foioase si alpine.
Perioada de vegetatie: Frunzele leurdei rasar din pamint in lunile aprilie si mai, uneori chiar mai
devreme. Florile devin insa vizibile abia pe la mijlocul lui mai sau iunie.
Perioada de recoltare: Frunzele tinere se aduna in aprilie si mai, deci inainte de inflorire, iar bulbii
la sfirsitul verii si toamna.
Bolile in care se utilizeaza:
Uz intern: hipertensiune arteriala, ateroscleroza, hematurie, diaree acuta si cronica, balonari si
colici, tuberculoza pulmonara, hidropizie, helmintiaze, constipatie.
Uz extern: exeme, reumatism, scrofuloza, rani. Este indicata in curele depurative de primavara si
ajuta la vindecarea bolilor cronice de piele.
Retete:
Sub forma de condiment: Frunzele proaspete de leurda se maruntesc ca patrunjelul sau ceapa si se
presara pe piine, in supe, sosuri, salate si mincaruri cu carne.
Tinctura de leurda: Frunzele sau bulbii taiati marunt se introduc intr-o sticla pina la git fara a se
indesa, se toarna deasupra rachiu de secara, sau orice alt rachiu de 38-40 % facut in casa si se lasa
14 zile in soare sau in apropierea masinii de gatit. Se iau de 4 ori pe zi cite 10-15 picaturi in putina
apa.
Vin de leurda: Se ia 1 pumn de frunze taiate marunt, se lasa sa dea citeva clocote in 1 litru de vin
alb, se indulceste dupa gust cu miere sau sirop si se bea din acest vin peste zi, incet, inghititura dupa
inghititura.
NEMTISOR DE CAMP
Denumirea plantei: nemtisor de cimp (Consolida regalis) Familia Ranunculaceae
Denumiri populare: albastrioare, buruiana de facut copii, ciocanasi, ciocul-berzei, ciocul-ciocirliei,
cizma-cucului, cirligei, clontul-nagitului, clontul-cocostircului, coada-rindunicii, cornul-plugului,
creasta-cocosului, cununioare, doselnica-mica, floare domneasca, gheata catanei, gilceava, marariul
cimpului, pintenasi, somnoroasa, surguci, toponinnnisi, tatnici, tataneasa, toporasi de cimp.
Ecologie si raspindire: este initilnita ca buruiana practic in toate regiunile tarii, fiind o planta
nepretentioasa la umeditate. Pentru dezvoltare normala necesita multa lumina si deaceea nu poate fi
vazuta in locurile umbrite si-n paduri. Prefera cimpiile si creste in culturile de griu, cartofi, ccreste
si-n zonele stincoase si pe solurile nisipoase.
Perioada de vegetatie: creste din luna mai pina-n august.
Perioada si organul de recoltare: pentru prepararea infuziilor se utilizeaza florile care trebuie
colectate din luna iulie pina-n august.
Boli in care se utilizeaza:
uz intern: guta, astm bronsic, afectiuni renale, tensiune, combaterea sterilitatii.
SULFINA (melilotus officinalis)
Planta medicinala bienala,intalnita in livezi, fanete, culturi din zona de campie pana in zona
alpina. Tulpina sulfinei poate atinge o inaltime de 200 cm. Frunzele au marginea dintata. Florile sunt
de dimensiuni reduse, au culoare galbena si sunt asezate in forma de spic. Gustul sulfinei este amar.
In scop fitoterapeutic se utilizeaza inflorescentele fara frunze, sau tulpini cu ramuri inflorite si
frunze.Planta infloreste din luna mai pana in  luna august. Se recolteaza in timpul infloririi. Sulfina
contine glucozide cumarinice, melilotida, tanin, glucoza, saponide, flavone, ulei volatil, alantoina,
colina, mucilagii, acid uric.
Se foloseste si in industria cosmetica, farmaceutica si a parfumeriei ca aromatizant, dar si pentru
confenctionarea tigarilor asmatice.
  Uz intern:
- tromboze, varice, astm bronsic, tulburari gstrointestinale, afectiuni ale aparatului respirator,
migrene, cevalee, nevralgii, stari de iritabilitate, epistaxis, insomnii, colici renale, disurie, retentii
urinare, enterite, dizenterii, tulburari de menopauza, boli hepatobiliare, hipertensiune arteriala,
flebita, embolii - sub forma de infuzie, decoct.
  Uz extern:
- orjelet, conjunctivita, blefarita, abcese dentare, afte bucale, boli reumatismale, guta, ulceratii
cutanate, herpes - sub forma de bai locale, gargara, comprese, cataplasma.
  Contraindicatii:
- Nu se recomanda consumul sulfinei sub orice forma in tulburari  ale hemostazei sanguine,
hipersplenism.
  Efecte adverse: In caz de supradozaj apar echimoze, hemoragii.
5. BOALA VARICOASA SI HEMOROIZII
Boala varicuasa se caracterizeaza prin aparitia unor dilatatii permanente si neregulate la
nivelul vaselor de sange venoase.
Folosirea de plante medicinale si a preparatelor obtinute din acestea,poate fi considerat ca
untratament adjuvant.Se vor folosi preparatele pe baza de:
-castan salbatec -preparat Variterpul
-frunzele arborelui templier(Ginkgo biloba)-preparate cu troxerutin-Venoturon
sau Troxevasin
-preparate orale cu troxerutin:
Ginkor fort
Hemoroizii sunt dilatatii ale venelor hemoroidale)situate la nivelul partii terminale a
intestinului gros), manifestate prin dureri si hemoragii,care apar mai ales la persoanele constipate,la
sedentari si la femeile gravide.Ele pot fi si un semn de debut in cancerul rectal.
Principalele plante cu utilitate in tratamentul varicelor,hemoroizilor,flebitelor si a altor afectiuni ale
vaselor de sange venoase sunt:
-castanul salbatic;
- ginko biloba;
-tataneasa;
-urzica ;
-hamamelis;
-nalba mare;
-salvia;
-coada soricelului;
- gorunul;
- macesul;
- musetel;
-galbenele;
GINKGO BILOBA
1. Prezentarea generala a plantei
Ginkgo biloba, arborele care a supravietuit bombei atomice, este originar din China si Japonia. Este
cunoscut ca “fantana vietii”, “arborele celor 40 de steme” sau “arborele templier japonez”, datorita
aspectului sau deosebit: ramurile sugereaza nervurile din acoperisul pagodelor, in timp ce frunzele
capata in timpul toamnei o coloratie auriu, stralucitoare.
2. Afectiuni si remedii
Frunzele arborelui isi gasesc din ce in ce mai multe aplicatii in domeniul medico-farmaceutic.
Compozitia frunzelor de Ginkgo biloba este bogata in ginkgoflavoglucozide si terpene lactonice
(ginkgolidele A,B si C si bilobalide). La nivel cerebral actioneaza prin imbunatatirea fluxului
sanguin dar si ca neurotonic, prin stimularea metabolismului neuronal, gasindu-si aplicatii in
tulburari de memorie si concentrare, sechele dupa accidente vasculare cerebrale, traumatisme
craniene.
De asemenea, la nivelul circulatiei periferice, principiile active ale frunzelor de Ginkgo biloba au
efect vasodilatator, cu indicatii bune in terapia sindromului Raynaud, a arteropatiei periferice
obliterante necomplicate a membrelor inferioare.
Are actiune de antioxidant, prin captarea radicalilor liberi.
3. Produsele prezentate
Laboratoarele Medica ofera urmatoarele produse cu frunze de  Ginkgo biloba:
Ginkgobil are in compozitie extract de frunze de Ginkgo biloba dar si frunza ca atare. Este indicat
in insuficienta circulatorie cerebrala si periferica, tulburari de concentrare si memorie, deficiente
retiniene .
Royal tonic geriatric contine pe langa extract din frunze de Ginkgo biloba, apilarnil, radacina de
ginseng, propolis, drojdie de bere seleniata. Aceasta compozitie recomanda produsul in prevenirea si
combaterea fenomenelor senescentei manifestate prin tulburari trofice, dementa senila, ateroscleroza
sistemica, tinitus si hipoacuzie de cauza vasculara, depresii imunologice.
Produsul este recomandat persoanelor care prezinta afectiunile prezentate, dar si persoanelor
sanatoase incepand cu varsta de 45 ani, datorita puternicului efect antioxidant.
Memo Tanalec are in compozitie lecitina si frunze de Ginkgo biloba.
Este indicat in tulburari de concentrare si memorie, pentru cresterea performantelor intelectuale
(elevi si studenti aflati in perioade de examene).
TATANEASA
Factorul curativ: radacinile
Afectiuni pentru care se recomanda: bronsite, ulcer stomacal, arsuri, ulcer varicos, hemoroizi, cancer
de piele, alunite, plagi; entorse, luxatii, fracturi; arsuri cu gravitate mica; rani pe colul uterin; dureri
de gat, bronsita.
Prezentare generala
Denumirea uzuala: Tataneasa (lat. Symphytum Oficinale), denumiri alternative: barba tatei, iarba
intaritoare, gavat, lutatina, mierea ursului, madar, tacin, tatana, tataneata.
Scurta descriere:
Planta ierboasa perena, robusta, cu peri aspri pe intreaga suprafata, tulpina cu muchii aripate, frunze
opuse, mari, alungite, ce se prelungesc pe tulpina, foarte aspre, flori rosii-violacee, cu 5 petale,
tubuloase, grupate sub forma unor cozi de scorpion.
Calitati curative si actiune farmaceutica:
Alantoina, mucilagii, glicozide, tanin, colina, ulei volatil. Cicatrizant, antiinflamator, expectorant,
antodiareic, antohemoragic.
Recomandari:
- decoct din pulbere pentru cancerul de piele, plagi si alunite cu risc de malignizare
Se aplica tinctura de tataneasa de 3-4 ori pe zi pe locul afectat. Pentru a spori aderenta acestui
extract pe tesutul tratat, se adauga in el cateva picaturi de tinctura de propolis. Tinctura se picura cu
o pipeta, de mai multe ori, pana ce pe locul afectat se formeaza o pelicula groasa.
Ranile de pe colul uterin: cu ajutorul irigatorului se fac spalaturi zilnice cu decoct de tataneasa.
Dupa introducerea decoctului, bazinul se tine mai ridicat decat trunchiul, asa incat lichidul sa ajunga
in profunzime. Pentru o mai mare eficienta, la decoctul obtinut dupa metoda prezentata mai sus se
adauga doua linguri cu iarba de coada-soricelului. Tratamentul dureaza timp de doua saptamani.
In tratamentul bolilor venerice - tataneasa este un ajutor pretios, deoarece grabeste
vindecarea si favorizeaza actiunea altor plante. De exemplu, tataneasa are o actiune potentatoare
pentru rostopasca, aceasta fiind un remediu pretios in tratamentul vegetatiilor veneriene (produse de
papilomavirusuri) si al herpesului. Pentru igiena obisnuita a organelor genitale, decoctul de
tataneasa este de preferat altor solutii, deoarece nu distruge flora normala. Decoctul de tataneasa este
si un anticandidozic puternic.
Tataneasa este un adjuvant pretios pentru mai multe forme de cancer, cum ar fi cancerul la
intestin, prostata si stomac, in care s-au obtinut rezultate spectaculoase. Se administreaza decoctul,
1-3 cani pe zi, pe stomacul gol, in 3-4 reprize, din care una obligatoriu dimineata, la trezire, inainte
de a manca sau a consuma altceva. In tratamentul cu tataneasa al cancerului este strict necesar sa nu
se consume carne, zahar, alimente cu conservanti, prajeli. Regimul alimentar va fi compus din
minimum 50% cruditati. Se fac cure de patru saptamani, cu 12 zile pauza. Pe ansamblu, tratamentul
dureaza sase luni. Acelasi tratament este valabil pentru cancer la ficat, fibrom uterin, polipi
stomacali.
Preparare
Pulbere. Radacinile uscate se macina fin cu rasnita de cafea. Daca mai raman bucati
nemacinate, acestea se cern. In principiu, doza la adulti este de o lingurita de trei ori pe zi. Pulberea
se tine sub limba timp de 10-15 minute, apoi se inghite cu putina apa. La copiii intre 2 si 12 ani,
doza se injumatateste, iar la copiii sub 2 ani se reduce la o treime. Tratamentul intern cu tataneasa se
face vreme de maximum doua luni, dupa care se face o pauza de 14-21 de zile.
Maceratul la rece
La o cana de apa se pun 2 lingurite de radacina de tataneasa macinata cu rasnita electrica de
cafea. Se lasa 8-10 ore la macerat, dupa care se filtreaza. Se obtine un lichid usor vascos, puternic
emolient, cu efecte cicatrizante si calmante gastrice, expectorante deosebite. Se beau 2-3 cani de
macerat la rece pe zi, de obicei pe stomacul gol.
Decoct
Se fierb 2 lingurite de pulbere de tataneasa intr-o jumatate de litru de apa (doua cani) timp de
5 minute, dupa care se lasa sa se raceasca si apoi se filtreaza. Se amesteca jumatate de litru de decoct
astfel obtinut cu inca jumatate de litru de macerat la rece. Preparatul obtinut se bea in 3-4 reprize
zilnic, pe stomacul gol. O lingurita radacina la 250 ml de apa rece; se fierbe 20-30 de minute; se
beau 2-3 ceaiuri pe zi. O lingurita de radacina se utilizeaza sub forma de comprese, bai, bai de sezut,
clisme.
Tinctura
Se pun 20 linguri rase de pulbere de tataneasa (obtinuta prin macinare cu rasnita electrica de
cafea) intr-un vas. Se adauga apoi alcool de 75 de grade (trei parti alcool alimentar de 96 de grade si
o parte apa), atat cat sa cuprinda pulberea si sa ramana o pelicula de alcool de 4-5 cm deasupra. Se
lasa la macerat vreme de 10 zile, apoi se stoarce si se filtreaza. Se tine in sticlute mici, inchise la
culoare.
Alifie
Cea mai buna alifie de tataneasa se obtine casnic, pe suport de unt si ceara de albine. Se pune
un pachet de unt intr-o oala si se fierbe pe foc de intensitate medie, inlaturandu-se spuma din cand in
cand. Dupa 15-20 de minute, niste sedimente inchise la culoare se depun pe fundul cratitei, iar untul
ramane limpede. Atunci se ia de pe foc si se trece untul incins, limpede (fara vreun sediment de pe
fund), intr-o alta oala curata, in care se adauga si un bob de ceara de albine de marimea unei alune
(se gaseste la apicultori), dupa care se amesteca bine. Atunci cand amestecul de unt limpezit si ceara
este gata sa se intareasca, se adauga 3-4 linguri cu varf de pulbere de tataneasa, obtinuta prin
macinare, urmata de cernere cu sita pentru faina alba. Se amesteca pana la omogenizarea completa,
dupa care se lasa sa se raceasca si se pastreaza in frigider. Cu aceasta alifie se ung locurile afectate
de 2-3 ori pe zi.

HAMAMELIS
Denumirea plantei: Hamamelis virginiana din Familia Hamamelidaceae.
Descrierea plantei: Hamamelisul este un arbore de origine nord-americană care se
caracterizează prin aşezarea în forma unui păienjeniş a florilor şi frunzelor sale. Frunzele sunt mari
şi ovale, iar florile sunt gălbui şi cresc în timpul iernii în mănunchiuri, la unirea ramurilor cu
frunzele. Fructele plantei sunt sub forma unor capsule mici, maronii, care se deschid şi eliberează
seminţele.
De la hamamelis se utilizează în tratamentele naturiste frunzele (care se culeg în timpul verii
înainte de a căpăta culoarea maronie) şi scoarţa (care se recoltează toamna sau primăvara). Ele se
folosesc pentru prepararea de infuzii, pulberi, extracte, tincturi, ape de gură, geluri şi unguente.
Compoziţia: Cel mai mare procent din compoziţia hamamelisului (frunze), şi anume nu mai
puţin de 10%, îl constituie taninii, substanţe care oferă plantei calităţi antiinflamatorii şi
vasoconstrictoare. Alături de tanini se mai întâlnesc flavonoide (care sunt şi ele antiinflamatoare şi
în plus tonice vasculare) şi ulei esenţial.
Utilizările medicinale ale hamamelisului:
- în tratamentul problemelor circulatorii şi al hemoroizilor - studiile şi experimentele efectuate pe o
serie mare de pacienţi au arătat că extractul de frunze de hamamelis tonifică venele, reduce
permeabilitatea vaselor capilare şi are efect antiinflamator şi vasoconstrictor. De asemenea
hamamelisul reduce roşeaţa pielii datorată dilatării vaselor sangvine superficiale (aşa-numitul
eritem) şi este un tratament eficace în caz de hemoroizi. se mai poate folosi în caz de flebite,
varicocel sau ulcere varicoase. Pentru tratarea afecţiunilor de mai sus se recomandă infuzia de
hamamelis. Puneţi 10 g de frunze la 1 litru de apă clocotită, lăsaţi să infuzeze 5-10 minute şi beţi
apoi 1-2 căni pe zi. Puteţi opta şi pentru capsulele de hamamelis (se găsesc la magazinele de produse
naturiste), câte 2 g de 3 ori pe zi (consultaţi prospectul pentru a vedea câte grame conţine o capsulă).
- pentru tratarea varicelor - folosiţi un unguent cu hamamelis (masând zona afectată o dată pe zi) sau
tinctură de hamamelis. Tinctura o puteţi prepara astfel: 50 g frunze de hamamelis şi 250 ml alcool
alimentar de 70 grade se pun într-un borcan ermetic închis şi se lasă la temperatura camerei. Se agită
de 3-4 ori pe zi. Se strecoară apoi şi se pun în sticluţe de capacitate mai mică la rece. Amestecaţi 20
ml de tinctură cu 100 ml de apă şi aplicaţi pe venele varicoase.
- pentru igiena cavităţii bucale - puneţi 2 g de frunze uscate de hamamelis într-o cană cu apă
clocotită. Lăsaţi la infuzat 10 minute, apoi strecuraţi. Cu infuzia preparată clătiţi gura, apoi înghiţiţi
sau folosiţi pentru gargară, de 1-2 ori pe zi.
- Hamamelisul mai este eficient şi în tratarea afecţiunilor provocate de Stafilococul auriu şi de
ciuperca Candida albicans.
- Tinctura de hamamelis opreşte scurgerea de sânge la femei.
- Extractul de hamamelis contine numeroase ingrediente bio-active şi are actiune astringenta si
hemostatica. In cosmetica traditionala este recomandata asocierea sa cu extractul de castan in creme
si lotiuni pentru depigmentarea pielii. De asemenea este utilizat ca aditiv in produse deodorante si
antiperspirante.
COADA SORICELULUI
Denumirea plantei: Coada-soricelului (Achillea mellifolium) Familia
Asteraceae
Denumiri populare: alunele, bradatel, ciuresica, crestatea, crivalnic, garva, iarba oilor, iarba
stranutatoare, prisnel, rotatele-albe, sorocina, coada hirtului, cricalic, sorecie.
Ecologie si raspindire: este o planta absolut nepretentioasa la conditiile mediului, ceea ce a
facut-o des intilnita in toate zonele din intreg teritoriul tarii. O puteti vedea atit in poieni, finete,
margini de padure, cit si margini de drum si cai ferate, soluri nisipoase relativ umede, insorite sau
umbrite, in regiuni stincoase sau de cimpie. Florile sint albe sau trandafirii si au in soare un parfum
aromatic, acrisor.
Perioada de vegetatie: creste din luna aprilie pina la sfirsitul lunii septembrie.
Perioada si organul de recoltare: se recolteaza inflorescentele si partea aeriana a plantei in perioada
de inflorire. Preferabil ca florile sa fie colectate separat de frunze, fiindca au o utilizare diversa.
Florile trebuie culese in soare puternic, caci atunci le creste continutul de uleiuri volatile.
Boli in care se utilizeaza: este foarte binevenita in tratamentul ciclului neregulat,
amelioreaza starea femeilor aflate in menopauza, probleme in privinta sanatatii organelor pelviiene,
inflamatii ale ovarelor.
Uz intern: stimularea poftei de mincare, anorexie, bronsite, tuse, rinite, rinosinuzite, alergii,
sedativ, colici hepato-biliare, deschinezie-biliara, balonari, cistite, ascaridioza, ulcer gastric, ulcer
duodenal, cancerul organelor, pelviene, boli de ochi, hemoragii nazale, osteoporoza, hemoragii
stomacale.
 Uz extern: afectiuni vasculare, exeme, arsuri, contuzii, rani purulente, ulceratii, hemoroizi,
fisurile sinilor, abcese dentare, astm bronsic, mincarimi vaginale, leucoree, prolaps uterin.
Retete: infuzie: o lingurita de plante maruntite se opareste cu 1/4 litru de apa, se lasa putin
in repaos.
Tinctura: florile culese pe timp insorit se introduc, fara a fi indesite, intr-o sticla pina la git,
se toarna rachiu de secara sau fructe de 38-40%, se lasa sa stea 14 zile la soare.
CONCLUZII
Prin plante medicinale înțelegem acele plante sau părți din plantă care, prin substanțele pe
care le conțin pot fi folosite la vindecarea sau ușurarea unor boli. Nu toate plantele au valoare
medicinală.
Pentru aceasta ele trebuie să conțină una sau mai multe substanțe active care să exercite o
anumită acțiune benefică asupra organismului. Aceste substanțe se formează în plante ca urmare a
proceselor metabolice ce se desfășoară la nivel celular, localizate în interiorul unor țesuturi
specializate. Substanțele cu structură chimică bine determinată sunt cunoscute sub denumirea de
principii active.
Plantele medicinale, de mii de ani, reprezintă materia primă pentru străvechea și mereu
actuala fitoterapie. Omul încă din zorii existenței sale, la început din instinct, apoi din intuiție și
experiență, iar mai târziu printr-o abordare științifică, rațională, a folosit și continuă să folosească, în
scopul vindecării sau ameliorării bolilor, plantele medicinale.
Vechile civilizații umane și-au adus, fiecare, contribuția la cunoașterea și utilizarea unui
număr tot mai mare de plante medicinale. Numeroși invățați antici și din evul mediu au cunoscut și
au consemnat în scrierile lor insușirile medicinale și modul de utilizare a numeroase plante.În zilele
noastre, pe glob, circa jumătate din produsele farmaceutice au la bază plante medicinale sau au în
compoziția lor principii active extrase din plante( alcaloizi, glicozizi, uleiuri volatile,etc.), fiind
folosite in tratamentul unor boli grave de inimă,stomac,etc.
După ce timp de milenii, fitoterapia a fost singura furnizoare de "medicamente", dezvoltarea
modernă explozivă din secolele XIX-XX a făcut din acest străvechi domeniu, o cenuşăreasă a
medicinii, o alternativă oferită de o rudă săracă. Uriaşa amploare a medicamentelor de sinteză şi
marile promisiuni legate de ele, au aruncat fitoterapia într-un con de umbră.
Însă natura are legile ei, iar marile succese ale farmaceuticii moderne, de necontestat, au fost
presărate cu destule eşecuri, unele uriaşe. Statisticile actuale arată că, în mod oficial, a patra cauză a
decesului la om rezidă din administrarea produselor industriei farmaceutice.
 Fitoterapia cunoaşte un nou avânt pe plan mondial în ultimii 20 de ani. "Relansarea" ei a
apărut ca o tendinţă de combatere a totalitarismului şi conservatorismului ştiinţific.
Fitoterapia împreună cu celelalte domenii naturopate îşi recâştigă locul pierdut. Într-un viitor
nu foarte îndepărtat, cu siguranţă că fitoterapia se va îmbina armonios cu realele cuceri
farmaceutico-medicale moderne, într-o abordare schimbată, în spiritul naturii.

BIBLIOGRAFIE
NĂDĂȘAN V. Incursiune in fitoterapie, Ed. A8-a- București Casa de Editură Viață și Sănătate,
2010ș
DIHORU GH. Ghid pentru recunoșterea și folosirea plantelor medicinale, Editura Ceres București,
1984.
MOHAN GH. Tratarea bolilor cu leacuri din popor, Ed. A- 5-a București, Corint Books, 2014.