CUPRINS

ARGUMENT EXPLICATIV……………………………………………………………
INTRODUCERE……………………………………………………………………………
….
Cap. 1 ANATOMIA SI FIZIOLOGIA APARATULUI
RESPIRATOR...........................
1.1. Anatomia aparatului
respirator..................................................................................
1.2. Fiziologia aparatului
respirator..................................................................................
Cap. 2 FIZIOPATOLOGIA APARATULUI
RESPIRATOR...............................................
2.1. Infecţii acute ale căilor aeriene
superioare................................................................
2.2. Bolile laringelui şi
traheei..........................................................................................
2.3. Patologia respiratorie
recidivantă.............................................................................
2.4. Bolile
pleurei.............................................................................................................
Cap. 3 PRINCIPII ACTIVE DIN PLANTE CU ACTIUNE PE APARATUL
RESPIRATOR.........................................................................................................................
..

3.1.
Mucilagii...................................................................................................................
3.1.1.
Reprezentanţi...............................................................................................
3.2.
Saponozide................................................................................................................
3.2.1.
Reprezentanţi..............................................................................................
3.3. Uleiuri
volatile..........................................................................................................
3.3.1.
Aromaterapia...............................................................................................
3.3.2.

1
Reprezentanţi...............................................................................................
3.4.
Alcaloizi....................................................................................................................
3.4.1.
Reprezentanţi..............................................................................................
Cap. 4 PRODUSE FARMACEUTICE..............................................................................

4.1. Decongestionante şi alte preparate nazale de uz

topic..............................................
4.2. Preparate pentru zona oro-
faringiană........................................................................
4.3. Medicamente pentru boli obstructive ale căilor
respiratorii.....................................
4.4. Preparate pentru tratamentul tusei şi
răcelii..............................................................
4.5. Alte preparate pentru aparatul
respirator..................................................................
CONCLUZII............................................................................................................................
..
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................
....

ARGUMENT EXPLICATIV

În urmă cu doi ani un profesor, pentru a ne exemplifica importanţa noastră

ca asistenţi profesionişti, ne-a povestit o pildă izvorâtă din viaţa sa: un amic din
copilărie a murit într-un centru medical TBC, la puţin peste 30 de ani, atunci
când se considera un om implinit, cu o soţie iubitoare şi o fetiţă de 3 anişori.
Concluzia poveştii era că, dacă ar fi fost sfătuit că orice „banală” răceală ar fi
trebuit luată în seamă la timpul potrivit de către un profesionist poate ar mai fi
trăit şi acum şi s-ar fi bucurat de fetiţa sa cu părul blond cârlionţat. Acum fetiţa
sa merge lunar la mormântul său cu un buchet de flori şi o lumânare vorbind cu
tatăl său pe care şi-l aminteşte din ochii săi de un albastru azuriu de 3 anişori.

2
 Şi acesta era cazul său.
„Multe cifre auzim despre astfel de cazuri, anual. Pentru noi sunt doar
cifre. Vărsăm o lacrimă la poveşti de viaţă de pe sticla televizorului nostru din
casă, dar nu ne gândim niciodată că acest lucru li se poate întâmpla celor din
jurul nostru pe care începem să îi preţuim mai mult atunci când au dispărut dintre
noi. Am auzit un artist care preţuieşte mai mult viaţa acum, după o operaţie
destul de gravă şi care spunea că, aşa cum reclama spunea, acordăm mai multă
importanţă unor probleme mărunte zilnice, cum ar fi un să găsim un deodorant
mai atrăgător, un semnal mai bun la telefon sau televizor, cu ce ne vom îmbrăca
mâine etc. decât o programare la medic pentru o banală tuse, un „şuierat” în
respiraţie sau un frison. Mai bine ne alarmăm degeaba decât să conştientizăm
prea târziu că viaţă noastră atârnă doar de un fir de aţă pe care nu ştim să îl
întindem.” – a concluzionat domnul profesor.
Una peste alta, o cunoştinţă, cu câteva zile înainte de a termina acest
material, a ajuns într-un spital regional de urgenţe, la 2 zile după ce am discutat
cu ea. Şi nici un semn nu trăda să sufere de ceva.
Toate aceste lucruri m-au pus pe gânduri şi m-au determinat să aprofundez
mai mult despre tot ce are legătura cu profesia mea şi, în special, cu această
temă.

INTRODUCERE

În România, incidenţa mortalităţii cauzate de boli respiratorii este de 15 ori

mai mare în rândul copiilor sub cinci ani, comparativ cu media UE, se arată într-
un comunicat de presă emis de Houston NPA.
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în lume circa 300 de milioane
de persoane suferă de astm, în timp ce 210 milioane de oameni au BPOC. Alte
câteva milioane de oameni au rinite alergice şi alte boli cronice respiratorii
nediagnosticate. Conform unui raport al Colegiului Medicilor prezentat în martie
2011, primele cauze de deces în Romania sunt bolile aparatului respirator

3
(558,3), cancerele (181,3), bolile aparatului digestiv (62,6), accidentele (55,7) şi
bolile aparatului respirator (49,5) la 100.000 de locuitori.
Rata mortalităţii prin boli acute respiratorii, gripă, pneumonie la copiii sub
cinci ani s-a redus la jumătate în perioada 2000-2008, însă este în continuare de
15 ori mai ridicată faţă de media UE (5,18 în 2008). De asemenea, tuberculoza
rămâne în România o problemă de sănătate publică. Incidenţa cazurilor de TBC
în Romania este cea mai mare din Europa, cu 101.02 cazuri noi la 100.000 de
locuitori în 2008, în condiţiile în care media UE este de 14.09 cazuri la 100.000
de locuitori).
Astmul bronşic afectează aproape două milioane de români, prevalenţa
bolii fiind de 4-6% din populaţia totală. De asemenea, astmul reprezintă cea mai
frecventă boală cronică înregistrată la copii – în România 7% dintre aceştia
suferă de astm bronşic. Căile respiratorii sunt supuse permanent agresiunii
externe, în plămân pătrunzând 10.000 de litri de aer pe zi. Cu aerul respirat
pătrund în plămâni bacterii, virusuri, particule fine, gaze nocive. De asemenea,
aparatul respirator este ţinta predilectă pentru factorii de agresiune externi.
Fumatul, aglomeraţiile urbane, colectivităţile, favorizează răspândirea agenţilor
infecţioşi şi duc la menţinerea la un nivel ridicat a bolilor respiratorii acute.

Acestea, ca şi multe alte boli respiratorii, fac obiectul cercetării din acest
certificat de competenţe, un material pe care l-am considerat deosebit de
interesant şi de motivant pentru un viitor studiu în timpul viitoarei practici
farmaceutice.

CAPITOLUL 1. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA

APARATULUI RESPIRATOR
1.1. ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

4
 Aparatul respirator este alcătuit din două părţi distincte:

a) Căile respiratorii extrapulmonare, alcătuite din:

 căi respiratorii superioare:
 căi nazale
 faringe
 căi respiratorii inferioare:
 laringe
 trahee
 bronhii principale

b) Plămâni.

Căile respiratorii extrapulmonare

Căile nazale Reprezintă poarta de intrare a aerului, au forma aproximativ

piramidală, cu baza mare în jos, iar cele două cavităţi sunt despărţite de o
porţiune membranoasă, numită sept.

5
 Cavităţile sunt căptuţite cu o mucoasă ce secretă mucus, cu rolul de a
reţine impurităţile. Mucoasa nazală are la bază un ţesut de natură conjunctivă,
foarte puternic vascularizat, asigurând încălzirea aerului pe cavităţile nazale.
Faringele. Este un segment sub formă de pâlnie, cu orificiul mic în partea
inferioară şi comunică cu laringele şi esofagul. Are în componenţa sa
musculatura striată, având rol de a separa cele două căi: calea digestiva şi cea
respiratorie.
Laringele. Este un segment lung de 5-6 cm, cu rol de a conduce aerul în
plămîni şi în fonaţie. Este format din mai multe cartilagii, cel mai dezvoltat fiind
cartilagiul tiroid, orientat anterior, iar pe mijloc există o parte mai proeminentă,
„mărul lui Adam”, fiind aşezată glanda tiroidă.
Deschiderea orificiului laringian se numeşte glota, iar închiderea
orificiului laringian se face cu un căpăcel numit epiglota.
În interior sunt corzile vocale care au musculatura striată şi produc sunete.
Traheea. Este segmentul aparatului respirator care continuă laringele, fiind
aşezată înaintea esofagului. Este formată aproximativ din 18-20 de inele
cartilaginoase, având partea posterioară subţire şi elastică.
Traheea se bifurcă în două bronhii formate din inele cartilaginoase. Fiecare
bronhie pătrunde în plămân.
Bronhii principale. Bifurcarea traheei da naştere a celor două bronhii
principale: dreapta şi stânga. Fiecare bronhie principală pătrunde în plămânul
respectiv prin hilul pulmonar.
Bronhiile principale fac parte din pediculul pulmonar. Pediculul pulmonar
cuprinde formaţiuni care intră şi ies din plămân:
 bronhia principală;
 artera pulmonară;
 venele pulmonare;
 vasele şi nervii pulmonari.
Bronhiile principale sunt formate fiecare din 9-12 inele cartilaginoase.
Bronhiile principale constituie segmentul extrapulmonar al arborelui bronşic.
După pătrunderea în plămân, ele se ramifică, formând segmentul intrapulmonar
al arborelui bronşic.
Plămânii reprezintă organele în care se realizează schimbul de gaze, O2 si
CO2. Sunt în număr de doi, drept şi stâng, fiind aşezaţi în cavitatea toracică, de o
parte şi de alta a medianului.
Culoarea plămânilor variază cu vârsta şi cu substanţele care sunt inhalate:
 la fumători şi la cei care lucrează în medii cu pulberi, au culoare
cenuşie spre negru;
 la copii, culoarea plămânilor este roz.

6
 Configuraţia externă.
Plămânul drept este format din 3 lobi: superior, mijlociu şi inferior.
Plămânul stâng este format din 2 lobi: superior şi inferior.
Lobii sunt delimitaţi de şanţuri adânci, scizuri, în care pătrunde pleura viscerală.
Structura plămânului. Plămânii sunt alcătuiţi dintr-un sistem de canale
rezultat din ramificarea bronhiei principale - arbore bronşic şi un sistem de saci,
în care se termină arborele bronşic - lobuli pulmonari.
Arborele bronşic reprezintă totalitatea ramificaţiilor intrapulmonare ale
bronhiei principale: bronhie principală, bronhii lobare (3 pentru plămânul drept
şi 2 pentru cel stâng), bronhii segmentare (câte 10 pentru fiecare plămân - câte
una pentru fiecare segment pulmonar), bronhii interlobulare, bronhiole terminale,
bronhiole respiratorii, canale alveolare.
Bronhiile intrapulmonare au formă cilindrică, regulată. Pe măsură ce
bronhiile se ramifică, fibrele musculare netede devin din ce în ce mai numeroase,
astfel încât bronhiolele respiratorii şi terminale, sunt lipsite de inelul cartilaginos.
Lobulul pulmonar continuă ultimele ramificaţii ale arborelui bronşic.
Reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a plămânului, la nivelul căruia se
face schimbul de gaze. Lobulul pulmonar este constituit din: bronhiola
respiratorie, canale alveolare, alveole pulmonare, împreună cu vase de sânge,
limfatice, fibre motorii nervoase şi senzitive.
Alveola pulmonară - peretele alveolar este format dintr-un epiteliu, sub
care se găseşte o bogată reţea capilară, care provine din ramificaţiile arterei
pulmonare (ce aduc sânge venos din ventriculul drept).
Mai mulţi lobuli se grupează în unităţi morfologice şi funcţionale mai mari
numite segmente pulmonare.
Vascularizaţia plămânului. La nivelul plămânului există două circulaţii
sanguine:
a)      funcţională;
b)      nutritivă.

a) Circulaţia funcţională este asigurată de artera pulmonară care ia naştere

din ventriculul drept şi se capilarizează la nivelul alveolelor pulmonare.
Circulaţia funcţională de întoarcere este asigurată de venele pulmonare, care se
varsă în atriul stâng. Se încheie, astfel, circulaţia mică, în care artera pulmonară
conţinând sânge neoxigenat, cu CO2; se incarcă cu O2 şi se întoarce prin venele
pulmonare care conţin sânge oxigenat, roşu, la atriul stâng.
b) Circulaţia nutritivă face parte din marea circulaţie şi aduce plămânului
sânge încărcat cu substanţe nutritive şi oxigen. Este asigurată de arterele
bronşice, ramuri ale aortei toracice; ele irigă arborele bronşic. O parte din sânge

7
se întoarce în venele bronşice, care se varsă în venele azygos şi acestea în vena
cavă superioară şi atriul drept; o altă parte din sânge se
Inervaţia plămânilor este:
a) motorie, asigurată de simpatic (fibre postganglionare) şi parasimpatic
(nervul vag).
 simpaticul are acţiune:
 bronhodilatatoare şi vasodilatatoare;
 relaxează musculatura bronşică;
 parasimpaticul are acţiune:
 bronhoconstrictorie;
 vasoconstrictorie;
 hipersecreţie de mucus.

b) senzitivă, anexată simpaticului şi parasimpaticului; cele mai multe fibre

senzitive sunt în legătură cu nervul vag.

Capacitatea plămânului: volumul de aer pe care îl conţine este de 4500-

5000 cm3.
Pleura. Plămânii sunt înveliţi de o foiţă seroasă numită pleura. Ea are rolul
de a uşura mişcările plămânilor prin alunecare.
Este formată din două foiţe, una în continuarea celeilalte: pleura viscerală
care acoperă plămânul şi pleura parietală care acoperă pereţii cavităţii toracice.
Între cele două pleure, există o cavitate închisă - cavitatea pleurală, care, în
mod normal, este virtuală şi care conţine o cantitate infimă de lichid, care
favorizează alunecarea.

1.2. FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Respiraţia reprezintă un proces vital în care au loc aportul de O 2 la ţesuturi
şi eliminarea CO2 ca rezultat al metabolismului, fiind una dintre funcţiile
vegetative şi de nutriţie.

8
 Respiraţia cuprinde următoarele etape:
 Etapa pulmonară, când aerul pătrunde prin căile respiratorii în alveolele
pulmonareș
 Etapa sanguină, reprezentată de schimbul de gaze dintre alveolele
pulmonare şi sângele din capilarele sanguine;
 Etapa circulatorie, când are loc transportul de O2 la ţesuturi şi CO2 la
alveole;
 Etapa tisulară, când se face schimbul de gaz la nivelul ţesuturilor se
primeşte O2 şi se eliberează CO2 în sistemul venos.

Procesul de respiraţie este continuu. Oprirea lui duce, în scurt timp, la

moartea celulelor, deoarece organismul nu dispune de rezerve de O2, iar
acumularea CO2 este toxică pentru celule.

Ventilaţia pulmonară
Aerul atmosferic este introdus în plămâni prin procesul de ventilaţie
pulmonară, prin care se menţine constantă compoziţia aerului alveolar.
Mecanica respiraţiei. Schimburile gazoase la nivelul plămânului se
realizează datorită succesiunii ritmice a două procese: inspiraţia şi expiraţia.
Inspiraţia reprezintă un proces activ, realizat prin efort muscular, când
aerul pătrunde în plămâni încărcat cu O2.
Principalii muşchi inspiratori sunt:
 muşchii intercostali;
 muşchii supracostali;
 diafragma.

Prin acţiunea acestor muşchi cuşca toracică îşi măreşte volumul. Prin
mărirea volumului pulmonar, presiunea aerului scade în plămâni, faţă de cea
atmosferică.
In timpul inspirului forţat intervin şi muşchii inspiratori accesori
(sternocleidomastoidian, pectoralul mare, dinţatul mare şi trapezul).
Expiraţia reprezintă un proces pasiv, prin care se elimină aerul din
plămâni, încărcat cu CO2. În timpul expiraţiei, cutia toracică revine pasiv la
dimensiunile avute anterior.
În timpul efortului fizic sau în caz de obstacol pe căile aeriene, expiraţia
poate deveni activă prin inervaţia muşchilor expiratori. Contracţia lor comprimă
viscerele abdominale, care deplasează diafragmul spre cutia toracică şi apropie
rebordurile costale, reducând volumul toracelui.

9
 În inspiraţie, prin creşterea volumului pulmonar, alveolele se destind şi
volumul lor creşte. Ca urmare, presiunea aerului în regiunea alveolară scade. Se
creează astfel o diferenţă de presiune între aerul atmosferic (unde presiunea
rămâne neschimbată) şi presiunea intrapulmonară (care scade). În felul acesta
aerul pătrunde prin căile respiratorii până la alveole, pe baza forţei fizice.
În expiraţie, prin retracţia plămânului şi revenirea la forma iniţială a cutiei
toracice, se întâlnesc două faze :
 prima, în care revenirea cutiei toracice se face pe seama elasticităţii
cartilajelor şi ligamentelor ei;
 a doua, în care plămânul elastic, în tendinţa de a se retracta spre hil,
exercită o presiune de aspiraţie asupra cutiei toracice.

Ciclul respirator (o inspiraţie şi o expiraţie) are o durată de 3 secunde, ceea

ce revine la 20 mişcări respiratorii/ minut (normal aproximativ 12-20) =
frecvenţa respiratorie.
În efort fizic, frecvenţa respiratorie poate ajunge la 40-60/minut, de
asemenea în condiţii patologice: febră, hipertiroidism, hipercapnie, hipoxie
(tahipnee).

CAPITOLUL 2. FIZIOPATOLOGIA APARATULUI

RESPIRATOR
2.1. INFECŢII ACUTE ALE CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE

10
RINOFARINGITA ACUTĂ (rinita acută)
Rinofaringita acută este o afecţiune caracterizată prin inflamaţia
concomitentă a mucoasei nazale şi faringiene.
Factorii favorizanţi în producerea rinofaringitelor sunt reprezentaţi de
vârstă, distrofia, greşelile de alimentaţie, anemia, rahitismul, condiţiile de mediu
şi îngrijire.

ANGINA ACUTĂ (faringita acută, faringoamigdalita)

Faringitele sunt infecţii acute febrile care afectează preponderent sau
exclusiv faringele sau amigdalele palatine, deseori interesează ambele formaţiuni
anatomice (faringoamigdalită).
Etiologie
În circa 85% din cazuri etiologia este virală.
În 15% din cazuri agentul responsabil este strepococul β hemolitic grupaA.
Sursa de infecţie este bolnavul precum şi purtătorul sănătos sau
convalescent; calea de transmitere este aeriană prin picături ce conţin secreţii
respiratorii şi germeni.
Tablou clinic
Anginele virale se prezintă cu semne generale moderate: febră, anorexie,
durere faringiană, tuse seacă, adenopatii regionale discrete şi nedureroase.
Anginele bacteriene debutează brusc cu febră înaltă, frisoane, curbatură,
uneori stare toxică, dureri la deglutiţie, vărsături, dureri abdominale.

SINUZITELE
Sinuzitele sunt procese inflamatorii la nivelul structurilor ce comunică cu
nazofaringele şi sunt reprezentate de sinusurile maxilare, sfenoidale şi frontale.
Sinuzita acută este întodeauna secundară unei rinite şi debutează brusc la
3-5 zile după aceasta, prin febră 39-400C, durere facială, obstrucţie nazală şi
rinoree mucopurulentă.

2.2. BOLILE LARINGELUI ŞI TRAHEEI

EPIGLOTITA (laringita acută supraglotică)

Este o inflamaţie acută gravă a epiglotei şi ţesuturilor regiunii supraglotice,
cauzată aproape întotdeauna de Haemophilus influenzae tip b. Este rară în zona
noastră, dar este relativ frecventă în ţările dezvoltate (SUA, Anglia, Elveţia,
Austria).

11
LARINGITA SPASMODICĂ
Este o manifestare acută cu caracter recurent şi evoluţie de scurtă durată,
care afectează în particular copiii anxioşi şi excitabili, cu istoric familial alergic.
Tablou clinic. Debutul este brusc în timpul nopţii cu rinită catarală,
conjunctivită, tuse spasmodică şi metalică. Crizele de tuse care sunt recurente
produc agitaţie. Nu există niciodată febră.

TRAHEITE ŞI TRAHEOBRONŞITE ACUTE VIRALE

Sunt consecinţa infecţiei virale a traheei şi/sau bronşiilor.
Traheita. Semnele clinice în traheită cuprind tuse uscată, paroxistică, jenă
retrosternală în momentul inspirului, în special la aer rece şi durere traheală care
poate fi evidenţiată prin presiunea anterioară a traheei imediat sub cartilajul
tiroid. Pot exista semne generale nespecifice ca febră, cefalee, stare de rău.
Traheobronşita. Manifestările clinice constau în tuse seacă adesea
paroxistică, mult mai accentuată noaptea. Frecvent se asociază febră, cefalee,
mialgii, stare de rău şi anorexie.
Bolnavul acuză adesea jenă retrosternală şi după câteva zile de tuse,
musculatura abdominală şi cea a peretelui toracelui pot deveni dureroase.

PNEUMONIILE
Pneumonia este definită ca fiind un proces inflamator acut localizat la
nivelul alveolelor şi/sau ţesutului interstiţial pulmonar. Exsudatul este adesea
prezent atât la nivelul alveolelor, cât şi la nivelul bronhiilor şi bronhiolelor.
Principalii factori favorizanţi sunt reprezentaţi de subnutriţie, aglomeraţie,
condiţii socio-economice defavorizante, fumatul pasiv, prematuritate, abuzul de
antibiotice profilactic sau curativ, hospitalismul. Bolile cronice ale aparatului
respirator, cardiovascular şi imunitar cresc susceptibilitatea la infecţiile
pulmonare.

Patogenie
Microorganismele pot ajunge la nivel alveolar prin:
 inhalarea particulelor infectate cu diverşi agenţi patogeni (virusuri
respiratorii, mycoplasma, unele bacterii între care pneumococul şi
legionella);
 aspirarea microorganismelor localizate la nivelul nazofaringelui
(pneumonii bacteriene adesea cu stafilococ şi gram-negativi);
12
  pe cale hematogenă (rar) în cursul bacteriemiei frecvent observată în
infecţia cu H. influenzae.
Etiologie
Pneumoniile pot fi cauzate de orice tip de agent infecţios: virusuri, bacterii,
fungi şi alţi agenţi (rickettsii, Pneumocystis carinii).
Perioada de incubaţie este variabilă de la câteva zile uneori la 2-3
săptămâni. Aceste forme sunt adesea precedate de semne de localizare la nivelul
căilor aeriene superioare; alţi membri din familie au avut în zilele precedente
simptomatologie de tip „gripal”.

PNEUMONIILE BACTERIENE
Sunt procese inflamatorii predominante sau exclusive ale parenchimului
pulmonar produse în 3 circumstanţe:
 infecţie bacteriană primitivă (rară);
 complicaţie bacteriană a unei infecţii respiratorii de origine virală care
alterează mecanismele de apărare ale plămânului;
 infecţie recurentă în fibroza chistică şi în deficitele imune.
Pneumoniile bacteriene sunt astăzi rare şi nu au tendinţă la recidivă decât
în cazul când pacientul are un deficit imunitar, o anomalie pulmonară
congenitală (chisturi pulmonare, sechestraţie) sau câştigată, o boală cronică
(bronşiectazie, fibroză chistică).
Pneumoniile pot fi cauzate de pneumococ, streptococ, stafilococ auriu şi
bacili gram-negativi.

Pneumonia lobulară (bronhopneumonia)

Se caracterizează prin debut brusc, primul simptom întâlnit la 80% dintre
bolnavi fiind un frison puternic cu caracter solemn, însoţit uneori de vărsături şi
urmat de creşterea temperaturii.
La 75% din bolnavi, la scurt interval după frison apare junghiul toracic -
durere foarte vie datorată inflamării pleurei parietale şi agravată de mişcările
respiratorii şi tuse. În raport cu teritoriul pulmonar afectat durerea poate fi
localizată submamelonar sau resimţită în umăr, iar în cazul afectării lobilor
inferiori este localizată abdominal putând simula o apendicită acută.
Al treilea simptom subiectiv important este tusea care apare la 24-36 ore
după frison; la început uscată şi rară devine ulterior productivă, expectoraţia
„ruginie”.

Pleurezia pneumococică cu lichid purulent complică 2-3 % din

pneumonii. Apariţia ei este sugerată de persistenţa febrei, leucocitozei, agravarea

13
stării generale şi de sindromul pleuretic. Netratată se elimină spontan prin piele,
fie prin fistulă bronho-pleurală.
Pericardita pneumococică este o complicaţie rară care apare ca rezultat a
extinderii în vecinătate a procesului infecţios.
Meningita pneumococică este gravă; dă un procent înalt de mortalitate
chiar în condiţiile unui tratament antiinfecţios intens.
Abcesul pulmonar se manifestă prin creşterea volumului expectoraţiei ce
ia un aspect net purulent şi persistenţa febrei.
Peritonita pneumococică şi artrita sunt complicaţii rare, produse prin
diseminare hematogenă.
Alte complicaţii septice foarte rare sunt reprezentate de abcesul cerebral,
abcesele musculare, limfadenita.

Pneumonia streptococică
Pneumoniile streptococice primare sunt rare, cel mai frecvent complică
unele infecţii virale, în particular gripa şi virozele eruptive, tusea convulsivă; pot
să apară în cursul evoluţiei unei afecţiuni streptococice ca faringita, scarlatina şi
erizipelul.
Tablou clinic
Debutul este brusc cu frison, febră înaltă, tuse, polipnee şi uneori dispnee.

Pneumonia stafilococică
Infecţia pleuro-pulmonară cauzată de stafilococ este una din cele mai
grave pneumonii, caracterizată prin compromiterea severă a stării generale,
evoluţie rapid progresivă a leziunilor şi incidenţă relativ înaltă a complicaţiilor şi
mortalităţii.
Staphylococcus aureus este un coc gram-pozitiv imobil, necapsulat, aerob,
care îşi exercită acţiunea patogenă prin producerea de toxine, responsabile de
gravitatea semnelor generale şi de numeroase enzime (hemolizina, leucocidina,
stafilokinaza şi coagulaza) care îi conferă acţiune necrozantă.
Starea de nutriţie, bolile anergizante, anotimpul rece sunt factori ce pot
favoriza apariţia bolii. O infecţie virală a căilor aeriene superioare precede
adesea debutul afecţiunii şi joacă probabil un rol important în transformarea unei
simple colonizări bacteriene (peste 90% din pacienti sunt purtători sănătoşi de S.
aureus nazal) în boală. Frecvent există istoric de infecţii stafilococice cutanate
ale copilului sau a unor membri din familie.

Pneumonia cu Klebsiella, Pseudomonas A., Legionella P.

Aproximativ 5% din pacienţii sănătoşi sunt purtători de Klebsiella la
nivelul rinofaringelui sau aparatului gastrointestinal.

14
 Pneumonia cu Klebsiella este dificil de diferenţiat de pneumoniile de altă
etiologie.
Mortalitatea este de 50% în formele sporadice şi uşor mai scăzută în
formele epidemice.

Vindecarea se produce adesea cu sechele parenchimatoase permanente;

uneori evoluţia este fulminantă.

2.3. PATOLOGIA RESPIRATORIE RECIDIVANTĂ

Persistenţa sau recurenţa simptomelor respiratorii, în particular tusea,

impun întotdeauna o evaluare atentă. Cauzele sunt numeroase şi pot fi proprii
aparatului respirator sau pot fi primitive extrapulmonare, exprimate clinic prin
manifestări prevalente la nivelul aparatului respirator. Între cauzele posibile cele
infecţioase au prin frecvenţa lor un rol preponderent.

Bronşiectazia
Bronşiectaziile sunt afecţiuni în care tabloul anatomo-patologic este
caracterizat prin dilataţii bronşice de tip şi grad variat - cilindrice, fuziforme,
sacciforme sau pseudochistice - cu distribuţie în general segmentară, localizate
în unul sau mai multe teritorii pulmonare.
Structurile bronşice sunt complet distruse cu dispariţia sau dezorganizarea
ţesutului elastic şi cartilaginos, dificil de recunoscut într-o masă de ţesut fibros;
parenchimul pulmonar este condensat cu alveole atrofice şi distribuţie
caracteristică „în insule”.
În majoritatea cazurilor bolnavii prezintă bronşită sau bronhopneumonie
trenantă cu tuse matinală, productivă cu expectoraţie abundentă, purulentă, cu
miros fetid, care se accentuează cu activitatea fizică sau cu schimbările de poziţie
ale corpului.
Simptomele generale sunt anorexie, deficit de creştere, iritabilitate şi febră
mai ales în fazele de reacutizare.

Abcesul pulmonar
Abcesul pulmonar este un proces supurativ datorat necrozei septice a
parenchimului pulmonar cu formarea unei cavităţi ce conţine material purulent.
Abcesele pot fi unice sau multiple.
Abcesul se poate rupe într-o bronhie realizând prin aspiraţie de material
purulent alte abcese.

15
 Emfizemul pulmonar
Emfizemul pulmonar constă în creşterea conţinutului aeric pulmonar cu
distensia sau ruperea alveolară generalizată sau localizată. Emfizemul poate fi
obstructiv sau interstiţial.
Emfizemul obstructiv este consecinţa unei obstrucţii bronşice printr-un
mecanism de supapă, care permite trecerea aerului în timpul inspirului, în timp
ce expirul este blocat.
Clinic este prezentă dispnee, expir prelungit, hipersonoritate, reducerea sau
abolirea murmurului vezicular, dispnee, cianoză, raluri.
Regresia spontană a fost demonstrată în multe cazuri după câţiva ani. În
cazurile nerezolvate medical sau cu agravarea simptomatologiei se recomandă
lobectomie.
Emfizemul interstiţial este determinat de trecerea aerului în ţesutul
interstiţial pulmonar provenit din ruperea alveolelor hiperdestinse. Aerul
traversând membranele perivasculare poate ajunge în mediastin, cavitatea
pleurală, subcutanat determinând emfizem mediastinal, pneumotorax, emfizem
subcutanat.

ASTMUL BRONŞIC
Este o boală inflamatorie cronică a căilor aeriene caracterizată prin
bronhoconstricţie reversibilă spontan sau la terapie specifică la subiecţii cu
hiperreactivitate bronşică.
Este cunoscut faptul că majoritatea astmaticilor prezintă o hiperreactivitate
bronşică evidenţiată prin numeroase tehnici (efort fizic, teste farmacologice),
însă aceasta nu este suficientă pentru a declanşa simptomatologia.
Factorii declanşatori implicaţi în patogenia astmului depind de:.
● Infecţiile respiratorii în primii ani de viaţă au un rol dominant în declanşarea
bronhospasmului.
● Alergenii După vârsta de 5 ani alergia devine cauza majoră a astmului. La
vârsta de 10-12 ani, 90% din copiii astmatici au un astm „atopic” sau alergic,
însă mulţi dintre ei au istoric de episoade bronhoobstructive în primii ani de viaţă
înainte ca alergia să se instaleze.
● Efortul fizic este prezent la 80-90% din bolnavii cu astm bronşic; obstrucţia se
constată după 5-6 minute de la încetarea efortului fizic şi se rezolvă aproape
întotdeauna spontan după 20-40 minute.
● Factorii psiho-emoţionali pot precipita crizele de astm, deşi un astm pur
psihogen este foarte rar.
● Factorii endocrini La unii bolnavi (1%) mai ales de sex feminin, astmul se
ameliorează sau dispare la pubertate, în timp ce o agravare a crizelor a fost

16
observată în zilele ce preced menstruaţia şi la menopauză. În timpul sarcinii la
50% din cazuri simptomatologia se accentuează, iar în restul cazurilor dispare.
La hipertiroidieni astmul este mai grav.
● Medicamente Antiinflamatoarele nesteroidiene, β-blocantele, aditivii
alimentary (conservanţi, coloranţi) sunt responsabili de producerea astmului.
● Substanţele iritante inhalatorii Fumatul pasiv, pulberile şi gazele iritante,
poluanţii atmosferici şi ambientali pot agrava astmul. Hiperreactivitatea este
accentuată de fumul de ţigară care creşte de asemenea sinteza de IgE.
● Factorii climaterici. Variaţiile barometrice importante, creşterea umidităţii
relative, variaţiile bruşte de temperatură sunt cauza astmului fie direct, fie
indirect prin creşterea concentraţiei de mucegaiuri şi acari.

Îngustarea căilor aeriene determină un sindrom obstructiv care este variabil

spontan şi/sau sub tratament şi este reversibil în formele uşoare şi medii.
Cronicizarea inflamaţiei conduce la alterări ireversibile la nivelul mucoasei
şi submucoasei bronşice (îngroşarea şi fibrozarea membranei bazale a epiteliului
respirator, hiperplazia musculaturii netede cu apariţia vaselor de neoformaţie) şi
la apariţia sindromului obstructiv parţial reversibil.
Manifestări clinice. Tabloul simptomatic care apare în astm se datorează
îngustării funcţionale şi anatomice a căilor aeriene traheo-bronşice şi
consecinţelor acestora asupra dinamicii fluxului aeric şi hematic în plămân.
Criza de astm are un debut mai mult sau mai puţin neaşteptat. Debutul
este precedat de strănut, prurit nazal, conjunctivită, însă adesea criza debutează
direct cu tuse seacă, paroxistică care devine ulterior productivă cu expectoraţie
albicios-gelatinoasă (sputa perlată), dispnee expiratorie cu tahipnee, wheezing. În
astmul infecţios debutul este mai lent cu agravarea progresivă a simptomelor în
decurs de câteva zile, evoluţia fiind de la o infecţie banală a căilor aeriene la
dispnee intensă.
În atacurile severe bolnavul prezintă anxietate, transpiraţii reci, sete de aer,
bătăi ale aripilor nasului, tiraj, cianoză variabilă, ortopnee.
Durata crizei este în general de 1-2 ore cu un maxim de intensitate de 10-
20 minute. Cedează spontan sau sub tratament. În unele cazuri accesul asmatic
nu se rezolvă prin terapie adecvată transformându-se într-o stare de rău astmatic.
2.4. BOLILE PLEUREI

Pleureziile
Reprezintă un grup heterogen de afecţiuni caracterizate prin acumularea de
lichid în cavitatea pleurală. Uneori sunt secundare bolilor sistemice: septicemie,
embolie pulmonară, colagenoze, sarcoidoză.

17
 În funcţie de mărimea şi caracteristicile revărsatului, procesele
inflamatorii ale pleurei pot fi de tip pleurită uscată sau fibrinoasă, pleurită
exsudativă (serofibrinoasă sau serohemoragică) şi pleurită purulentă sau
empiem.

Pneumotoraxul
Pneumotoraxul constă în pătrunderea aerului în cavitatea pleurală şi apare
într-o serie de condiţii care determină o comunicare bronhopleurală.
Poate apare în cursul pneumoniilor bacteriene sau micotice, abcesului
pulmonar, fibrozei chistice, tuberculozei cavitare şi uneori miliare, astmului
bronşic, prin ruperea unor chisturi sau bule de emfizem, sau prin inhalarea unor
substanţe chimice sau corpi străini şi traumatisme toracice.
Pneumotoraxul poate fi deschis sau închis (după cum este sau nu în
comunicare directă sau indirectă printr-o bronhie cu exteriorul), cu supapă (aerul
trece numai în inspir, ceea ce creşte presiunea pleurală determinând colabarea
plămânului şi deplasarea mediastinului), total sau parţial.
Simptomele funcţionale dramatice la debut se atenuează progresiv, uneori
în câteva ore, alteori în câteva zile. Semnele generale depind de etiologia
pneumotoraxului.

CAPITOLUL 3. PRINCIPII ACTIVE DIN PLANTE CU

ACŢIUNE PE APARATUL RESPIRATOR

18
 Cele mai importante categorii de principii active cu efect pe aparatul
respirator sunt:
 mucilagiile
 saponozidele
 uleiurile volatile
 alcaloizii

3.1 Mucilagii

Au structură asemănătoare cu gumele. Se formează prin gelificarea

structurii externe a peretelui celular şi, chiar, a membranei. În apă se dizolvă
parţial, rezultând o pseudosoluţie.
Au acţiune emolientă, analeptică (prin stimularea sistemului nervos
central). Se folosesc în bacteriologie ca medii de cultură.

3.1.1 Reprezentanţi

Agar – agar (geloza)

Este un produs de prelucrare a produsului vegetal – prin gelificarea

decoctului din diferite specii de alge roşii (Gelidium).
În apă rece nu se dizolvă, ci se umflă; în proporţie de 0,5% se dizolvă în
apă fierbinte, dând soluţii coloidale; la răcire gelifică, având putere de gelificare
foarte mare.
Conţine 65% mucilagii (pricipalul constituent fiind agaroza),
agaropectină, celuloză, 1,5 – 4% substanţe minerale, 10 – 20% apă.
Pe lângă efectul emolient şi expectorant mai are şi acţiune laxativă (prin
umflarea bolului fecal, favorizând dezvoltarea florei intestinale), stabilizator

19
pentru emulsii, agent de dezagregare pentru tablete, excipient pentru globule şi
supozitoare.
În industria alimentară este utilizat în patiserie (pentru prepararea
jeleurilor, îngheţatei, cremelor, gemurilor şi a bomboanelor) sub denumirea de
stabilizator E406, are utilizări şi în fotografie, cosmetică, vacs pentru
încălţăminte, linoleum, mătase, piei artificiale, săpun, vopseluri şi acuarele.

Lini semen (seminţe de in)

Inul este folosit din cele mai vechi timpuri, cultivarea lui datând din anii
3.000 î.H., in Babilon. Era cunoscut şi ca „plantă binecuvântată” fiind folosit
pentru eliminarea durerilor abdominale, abceselor pielii şi constipaţiei.
Oficinale în Farmacopeea Română, ed. X, recoltate de la specia Linum
usitatissimum, Fam. Linaceae, care înfloreşte în iulie – august.
Conţin acid galacturonic, ramnoza, xiloza, galactoza, ulei gras, substanţe
proteice.
După macinarea seminţelor se obţine uleiul; după extragerea uleiului
superior rămâne cel industrial, utilizat la cerneală, vopseluri, lacuri, linoleum.
Linola este varianta nouă, cultivată pentru producerea uleiului de gătit,
comparabil cu cel de floarea soarelui sau de porumb.
Au efect emolient, laxativ. La noi se cultivă pe scară largă pentru fuior.
„Farina lini” rezultată din făină de in, este folosită în cataplasme, pe piept,
pentru tuse.
Seminţele sunt sursă naturală de acizi grasi Omega 3, antioxidanţi,
vitamina B1, mangan, magneziu, fosfor, cupru, lignani (compuţi vegetali care
acţionează ca o sursă slabă de estrogeni şi pot proteja de anumite forme de
cancer, cum ar fi cel de colon şi de sân), fibresolubile şi insolubileeficiente
pentru reglarea colesterolului, glucozei din sânge şi digestiei; de asemeni sunt
eficiente în tratamentul constipaţiei.
Reduc considerabil absorbţia tuturor medicamentelor. Nu se utilizează în
alăptare.

20
 Althaeae radix et folium (radacina şi frunza de nalbă)

Oficinală în F.R. X, cu două monografii speciale. Se folosesc rădăcinile şi

frunzele Althaeae officinalis din familia Malvaceae (nalba mare). Se recoltează
plantele de 2 – 3 ani.
Nalba a fost adusă în Europa din China, prin Ţara Sfântă, de unde şi
numele de „nalba sfântă”. Odinioară era folosită în magie, crezându-se că oferă
protecţie.
Se găseşte în locuri nisipoase, de-a lungul apelor curgătoare.
Conţine mucilag care, prin hidroliză, conduce la glucoză, galactoză,
ramnoză, arabinoză.
Are acţiune emolientă în decocturi, macerate la rece, ceaiuri şi cataplasme.
Este utilizat şi ca antiinflamator, în gargarisme.
Alte acţiuni: calmează iritaţia mucoasei intestinale, uscăciunea ochiului,
usturimile faciale.
Poate afecta absorbţia altor medicamente, de aceea se ia la două ore
interval. Poate afecta nivelul zahărului în sânge, prin urmare se foloseşte cu
prudenţă la diabetici.

Tiliae flos (flori de tei)

Sunt cunoscute circa 30 de specii în toată lumea. Cunoscut drept „copacul

vieţii” datorită numeroaselor intrebuinţări, a fost asociat în Evul Mediu cu
Fecioara Maria. Numărul exact de specii este incert deoarece multe dintre
ele hibridizează spontan, atât în sălbăticie cât și cultivate. Teiul prezintă flori
hermafrodite. Polenizarea se face prin insecte.

21
 Tilia cordata (teiul roşu), T. Plantuphillos (tei mare) si T. tomentosa (tei
alb, argintiu) sunt oficinale.
Se culeg inflorescenţele imediat ce s-au deschis; nu se culeg după ce
petalele au căzut deoarece fructele dezvoltate au efect saporific. Se răsfiră pe coli
de hârtie, se usucă la aer.
Mucilagiile se găsesc în cantitate foarte mare în bractee. Au acţiune
emolientă, behică (împotriva tusei), diaforetică (cresc secreţia glandelor
sudoripare, provocând transpiraţia), spasmolitică, sedativă asupra S.N.C. Se
folosesc sub formă de infuzie sau apă aromatică. Acţiunea sedativă se poate
folosi şi la copii mici, sub formă de băi.
Ceaiul de tei este foarte popular în Franţa, acolo unde se desfăşoară anual,
în iunie, festivalul teiului.

Verbasci flos (flori de lumânărică, coada vacii, coada lupului, lemnul

domnului, lipan, cucuruz galben)

Plantă bienală; florile se deschid noaptea, prin urmare recoltarea se face

dimineaţa, după ce se ridică roua. Răspândită pe terenuri nisipoase, de-a lungul
drumurilor, în tăieturi de păduri (luminişuri).
În tradiţia populară tulpinile se fierbeau în lapte care se bea contra tusei.
Are acţiune expectorantă, emolientă, în infuzii pentru specii pectorale.
Mai are întrebuinţări în astm, bronşite, răguşeli.

3.2 Saponozide

Sunt heterozide naturale ce au ca aglicon:

22
  nucleu steroidic (saponine steroidice),
 nucleu triterpenic (saponine triterpenice)
Se folosesc pentru acţiunea expectorantă.

Prezintă următoarele proprietăţi comune:

 soluţiile apoase produc, prin agitare, o spumă abundentă;
 cu apa formează soluţii coloidale şi semicoloidale;
 irită faringele, mucoasa nazală şi produc strănut;
 hemolizează globulele roşii şi sunt toxice.
Sunt substanţe incolore, galbene sau brune, amorfe sau cristalizate,
higroscopice, solubile în apă.

Acţiunea expectorantă se manifestă prin stimularea secreţiei bronşice,

fluidificarea mucusului şi eliminarea lui. Stimularea secreţiei diferitelor organe
produce creşterea diurezei şi a transpiraţiei. Nu se absorb; în doze mari pot
produce greaţă, vărsături, diaree. Prin prezenţa lor favorizează solubilitatea şi
absorbţia unor substanţe medicamentoase (de exemplu stricnina).

3.2.1 Reprezentanţi

Primulae radix (rădăcini şi rizomi de ciuboţica cucului, talpa gâştii)

Cunoscută în vechea Anglie sub denumirea de „Cheile Sfântului Petru”,

legenda spunând că planta a răsărit prima dată acolo unde Sfântul Petru a scăpat
cheile Raiului.
Sunt oficializate în F.R. X speciile Primulae elatior şi Primulae veris.
Conform scrierilor botanistului englez John Gerard, în secolul XVI, pentru
vindecarea „apucaţilor” se făcea o fiertură din florile acestei plante în luna mai.

23
 Creşte în poieni, la marginea pădurilor din zonele de deal şi de munte.
Rizomul şi rădăcinile se recoltează primăvara.
Prezintă miros slab, mai pronunţat prin umectare, asemănător anasonului
în cazul Primulae veris şi salicilatului de metil în cazul Primulae elatior. Gustul
este înţepător.
Este folosit ca expectorant sub formă de infuzii, decocţii sau extract fluid.
Alte proprietăţi: relaxante şi sedative, fiind remediu bun în perioadele de
stres şi tensiune.

Saponariae radix ( rădăcini de săpunăriţă, săpunul calului, floarea călugărului)

Sunt rădăcinile plantelor Saponaria officinalis şi Gypsophila paniculata

din regnul Caryophyllacae. Vechii egipteni au fost primii care au obţinut săpun
din această specie. Planta se distinge prin capacitatea ei de a face multă spumă în
contact cu apa. Este folosită şi azi ca bază pentru unele săpunuri vegetale mai
scumpe.
Rizomul este cilindric, gros.
Creşte de-a lungul râurilor pe locuri nisipoase, pe lângă garduri sau
drumuri (Saponaria) sau pe locuri stâncoase (Gypsophyla). Ambele specii se pot
cultiva.
Cel mai mare conţinut de saponine se găseşte în august (4 – 8% sub formă
de saponine triterpenice).
Alte întrebuinţări, pe lângă efectul expectorant: scoaterea petelor,
vindecarea plăgilor şi furunculelor (spălate de mai multe ori), prepararea halvalei
şi alviţei. Mai are acţiune diuretică, colagogă, antihelmintică.
Nu se supradozează, fiind toxică; rădăcina se utilizează mărunţită nu
pulverizată deoarece pulberea este iritantă pentru mucoasa nazală (i se mai spune
şi „praf de strănutat”).

24
 Equiseti herba (tulpina de coada calului)

Oficializată în F.R. X.
Coada-calului răsare sub forma unei... ciuperci, cu o mică pălărie brună-
cafenie, plină cu spori, din care planta se va înmulţi. Cea de-a doua viaţă o are
chiar acum, la trecerea dintre primăvară şi vară, când din iarbă apar tulpini de un
verde deschis, cu frunze subţiri, aşezate ca o coadă de cal, de unde şi numele
plantei. Este o plantă de leac cunoscută şi folosită în Europa din timpuri
imemoriale. Marii medici şi învăţaţi ai Antichităţii, Galen, Dioscoride şi Plinius,
o menţionează în tratatele lor, chiar cu denumirea de Coada-calului,
recomandând-o, cu precădere, în bolile de plămâni şi de rinichi. Apoi, în
mitologia popoarelor nordice, despre Coada-calului se spunea că este un sol al
miticei Împărăţii a Elfilor, care este trimis de două ori pe an oamenilor pentru a
le vesti încălzirea vremii şi schimbarea anotimpurilor. La romani, despre Coada-
calului se spunea că este o plantă sfântă, menită să le fie de folos numai
oamenilor. Oile sau vacile care o mancau rămâneau fără lapte, ori chiar
rămâneau sterpe, în vreme ce oamenii căpătau putere şi tinereţe, atunci când o
culegeau după un anume meşteşug.
Tulpina este neramificată, brună, purtând în vârf un spic cilindric. Este
goală pe interior. Se recoltează doar tulpinile sterile, în lunile de vară şi se usucă
repede pentru a nu se brunifică.
Creşte pe marginea apelor curgătoare, locuri umede şi nisipoase.
Conţine saponine în proporţie de 5% (cea mai importantă este
equisetonina) care, prin hidroliză, dau arabinoza şi fructoza. Alte componente:
alcaloidul nicotina, antivitamine B1 (articulatidina şi izoarticulatidina), dioxid de
siliciu, acizi organici, vitamina C, ulei volatil.
Intrebuinţări: expectorant, emolient, combaterea mătreţii (asociat cu ulei
de masline), antiperspirant (tinctura), în discopatii (ca băi de şezut, dacă aceasta
nu a luat naştere prin blocarea unui nerv). Este utilizată ca diuretic datorită
sinergismului între acidul silicic, saponină, flavonă şi uleiul volatil conţinute;
aparent surprinzător, dat fiind efectul diuretic, planta este folosită în combaterea
incontinenţei urinare şi a enurezisului nocturn la copii.

25
 Datorită conţinutului în dioxid de siliciu era folosită în Roma antică la
spălarea vaselor, datorită acţiunii abrazive.
Este contraindicată în litiaza renală (calculii renali).

Liquiritiae radix (rădăcina de lemn dulce)

Oficializată în F.R.X.
Creşte în părţile de est ale ţării (Galaţi, Suceava). Datorită sistemului
radicular foarte dezvoltat, lemnul dulce se poate cultiva pe pante abrupte pentru
prevenirea alunecărilor de teren.
Istoria fitoterapiei menţionează că lemnul dulce este una dintre plantele
medicinale cele mai folosite pe glob. De mai bine de 5000 de ani, chinezii tratau
cu această plantă o varietate de boli, de la ulcer la dureri de gât, iar medicii
egipteni şi greci foloseau lemnul dulce pentru calmarea rapidă a tusei şi a
durerilor de gât.
Se spune că Napoleon avea mereu pastile de lemn-dulce, făcute după o
reţetă engleză.
Cele mai valoroase sunt rădăcinile recoltate în al 8-lea sau al 9-lea an de
vegetaţie. Se recoltează, de obicei, toamna.
Conţine ca saponină glicirizina triterpenică care are un gust de 150 de ori
mai dulce decât zahărul.
Intră în compoziţia a diferite specii pectorale, cu rol expectorant,
bacteriostatic.
Alte acţiuni şi întrebuinţări: sub formă de pulbere se foloseşte la
conspergarea pilulelor; edulcorant pentru mascarea gustului; diuretic;
spasmolitic (datorită flavonelor); cicatrizant; antiulceros; previne complicaţiile
diabetului; laxativ prin complexul de principii active care influenţează
motilitatea gastro-intestinală; tonic al glandelor suprarenale – remediu eficient în
stres şi epuizare; extern, este folosit pentru tratarea afecţiunilor bucale.
Este contraindicat la gravide, în cazul în care se iau anticoncepţionale, în
alăptare, hipertensiune şi la vârstnici.

26
 3.3 Uleiuri volatile

Sunt complexe alcătuite din hidrocarburi alifatice, aromatice, hidro-

aromatice, aldehide, alcooli, acizi şi esteri aparţinând terpenoidelor. Sunt
compuşi antrenabili cu vapori de apă şi se prezintă sub formă de lichide volatile
cu miros aromat, gust aromat, uneori iute, arzător sau amar. Cunoscute şi sub
numele de uleiuri eterice, uleiuri esenţiale sau esenţe aromatice, imprimă mirosul
caracteristic al produselor vegetale.
Sunt foarte răspândite în plante, prezenţa lor fiind identificată în peste
1.400 de specii. Procentul în care se găsesc este de 0,1%, în plantele bogate în
uleiuri volatile este de 1 – 2% şi, foarte rar, 20%.
Se împart în:
 monoterpene
 diterpene
 triterpene
 sescviterpene
 derivaţi aromatici

Proprietăţi fizice
 la temperatura normală sunt lichide, mai rar solide (Iris, Rosa),
incolore sau slab gălbui, roşii (cimbru), verzi (bergamote), albastre
(muşeţel, coada şoricelului), transparente;
 cele mai multe sunt optic-active;
 insolubile în apă (cu care, prin agitare, comunică mirosul şi gustul
caracteristic, proprietate folosită în obţinerea apelor aromatice),
 solubile în alcool şi solvenţi organici;
 au gust caracteristic, pentru uleiul de mentă gustul se percepe până
la diluţia de 1:4 milioane; substanţa cu cel mai pregnant gust este un
tioalcool din grapfruit al cărui gust se percepe până la o diluţie de
1:tonă de apă.
Acţiuni tematice:
 acţiune rubefiantă
 acţiune stimulantă cu o încălzire a ţesutului, prin aport de sânge
crescut (uleiul de lavandă, uleiul de muştar);
 acţiune expectorantă, antitusivă – ulei de fenicul, anason, eucalipt,
pin;

27
  acţiune antiflogistică – antiedematos, antiinflamator (uleiul de
muşeţel);
 acţiune dezinfectantă, antiseptică, antibacteriană – uleiul de salvie,
eucalipt, mentă, busuioc.
Alte acţiuni: antireumatică, diuretică (ulei de ienupăr), carminativă şi
coleretică (ulei de muşeţel, mentă, anason, fenicul, coriandru, usturoi),
galactagogă (de stimulare a lactaţiei – uleiul de fenicul, anason, chimion),
emenagogă (măresc secreţia ciclului menstrual – uleiul de ienupăr),
antihelmintică (uleiul de timus), asupra S.N.C. (ulei de valeriană, levanţică,
melisă, sunătoare, tei), insecticidă (ulei de levănţica, paciuli), repelantă (de
protejare faţă de insecte şi animale – uleiul de scorţişoară).
Reacţii adverse
 acţiune cancerigenă – în special la produsele care conţin uleiurile în
rădăcini
 acţiune avortivă – ulei de fenicul, tuia
 acţiune narcotică – ulei de tuia, anason
 acţiune nefrotoxică – ulei de ienupăr
 acţiune hepato-toxică
 acţiune alergenă – ulei de scorţişoară, tei, arnică
 acţiune foto-sensibilizatoare – ulei de angelică, sunătoare, citrice.

Metode de obţinere
 antrenarea cu vapori de apă – folosită la majoritatea uleiurilor;
 antrenarea la foc direct – cel mai vechi procedeu;

3.3.1 AROMATERAPIE

Este arta şi ştiinţa care urmăreşte utilizarea uleiurilor esenţiale pentru

menţinerea sau ameliorarea sănătăţii şi frumuseţii. Toate vechile civilizaţii –
chineză, indiană, egipteană, greacă, romană şi arabă – au folosit aromaterapia
pentru echilibrarea celor trei corpuri: fizic, mental şi spiritual.
Este o tradiţie care datează de mai bine de cinci mii de ani. Astfel, cel mai
vechi document cunoscut, referitor la aromaterapie, datează din anul 2700 î.Hr.;
este vorba de o carte în chineză care prezintă peste 356 de plante medicinale şi

28
explică modul în care pot fi folosite în tratarea unor boli. Primele lucrări cu
adevărat ştiinţifice le datorăm lui J. Miguel şi datează din anul 1894. Acesta a
observat că vaporii de cimbru distrug majoritatea bacteriilor dintr-o încapere.
Dacă temperatura este de 150C, acţiunea acestor vapori se menţine 3 zile şi
numai 2% din totalitatea bacteriilor mai supravieţuiesc. Tot experimental,
doctorul H. Cabanes a dovedit că bacilul Eberth, cauzator al febrei tifoide, este
distrus în 12 minute cu esenţă de scorţişoară, esenţă de cuişoare distruge Bacilul
Koch, iar esenţa de cimbru distruge, în numai 2 minute, bacilul Shigella, agentul
cauzal al dizenteriei epidemice.
Aromaterapia modernă a fost descoperită în secolul al XX-lea de către
chimistul francez Gattefosse, al cărui familie conducea o parfumerie. Lucrând în
laborator, Gattefosse şi-a provocat o arsură. Şi-a înmuiat mâna imediat într-un
vas cu ulei de lavandă şi, în scurt timp, arsura s-a vindecat, fără a apărea vreo
complicaţie. Dr. Jean Valnet a folosit uleiurile esenţiale pentru a trata rănile
soldaţilor, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Efectul terapeutic al uleiurilor volatile folosite în aromaterapie este dublu.
În primul rând, este utilizarea acestora pentru efectele lor asupra a numeroşi
germeni patogeni, ceea ce ar putea duce la scăderea consumului exagerat de
antibiotice. În al doilea rând, numeroase tulpini de bacterii rezistente la
antibiotice pot fi anihilate prin acţiunea antimicrobiană a uleiurilor volatile.
Isopul şi rozmarinul conţin borneol, substanţă care, utilizată intern sau
extern, are acţiune antimicrobiană şi este un stimulent cortico-suprarenal.
Malaleuca leucadendron, un arbore foarte răspândit în Extremul Orient,
are un larg spectru antibacterian acţionând, printre altele, pe tuberculoza
pulmonară.
Scorţişoara este un bun stimulent al funcţiilor respiratorii.
Exemple similare de plante conţinând uleiuri volatile se ridică la peste 400,
numărul reţetelor aromaterapeutice la câteva mii.

3.3.2 REPREZENTANȚI

Lavandulae flos (flori de levănţică)

Specia Lavandula officinalis, fam. Labiatae

29
 Vechii druizi aruncau lavandă în foc în momentul solstiţiului de vară sau o
puneau în poţiuni ale dragostei. De asemenea, o ardeau în cursul unei naşteri,
pentru a purifica aerul, pentru a linişti mama şi a binecuvânta pruncul.
Vechii greci foloseau uleiul de lavandă pentru a trata infecţiile gâtului,
constipaţia şi durerile din piept, în timp ce romanii foloseau florile în băile
comunale, probabil datorită proprietăţilor ei antiseptice şi parfumului ei deosebit.
In Evul Mediu mulţi oameni foloseau apa de levănţică pentru a preveni şi scăpa
de păduchi. Mănunchiuri mici din această plantă uscată erau puse în spălătorii
pentru a face hainele să miroasă proaspăt şi pentru a îndepărta moliile. Cu
levănţică se tratau insomnia şi alte probleme cauzate de somn, fiind plasată în
buchetele mici, în perne. Mirosul produs se credea că alungă insectectele.
Recoltarea se face la înflorire completă, materialul recoltat se supune
imediat distilării, deoarece, prin conservare, se pierd cantităţi importante de ulei
volatil.
Uleiul volatil conţine linalil, linalol, geraniol, borneol, cumarină, nerol, a-
pinen.
Intră în compoziţia ţigărilor antiastmatice.

Coriandri fructus (fructe de coriandru)

Specia Coriandrum stativum, fam. Apiaceae

30
 Fructele sunt globuloase sau sferice, de culoare galbenă sau brun deschis.
Mirosul este plăcut aromat, gustul aromat caracteristic.
Conţin până la 1% ulei volatil din care, 40% este în tegument şi 60% în
endosperm. Fructul se sfarmă, se macerează cu apă şi se distilează. Uleiul este un
lichid incolor, până la galben pal. Este mai uşor decât apa, are gust iute,
nearzător.
Are efect bactericid.
Alte utilizări: intră în componenţa prăjiturii de smochine „palathai” din
Egipt şi Turcia; aromatizant la fabricarea vinului „Muscat Ottonel”.

Menthae folium (frunze de mentă, izmă)

Specia Mentha piperita, familia Lamniaceae

Legenda spune că Minthi s-ar fi lăudat tovarăşelor sale, nimfele-naiade

din Ilia, că ea e mai frumoasă decât Persefona, soaţa şi regina lui Hades. Şi, cum
zeii le află pe toate, şi Persefona a aflat de iubirea interzisă a soţului său pentru
Minthi, dar şi de hybris-ul copilei, şi s-a plâns mamei sale, Demeter, zeiţa
cerealelor. Se spune că una din cele două zeiţe a fi a prefăcut-o pe hetaira lui
Hades într-o buruiană neînsemnată. Buruiană, căreia, însă, stăpânul lumii
subpământene, sfâşiat de regrete, i-a dăruit o mireasmă divină şi ceva din
puterile tainice ale Afroditei. Aşa se face că Minthi, prefăcută în mentă,
păstrează până astăzi, sublimate, mireasma, savoarea şi vraja unei iubiri divine.
Menta cu cel mai mare conţinut în principii active este menta de cultură.
Culoarea frunzelor, pe partea superioară este verde închis, iar pe faţa inferioară

31
este de verde deschis cu nuanţă violacee – roşiatică. Gustul este iute înţepător,
răcoritor. Este o plantă invazivă. Există şi varietăţi cu arome de măr, ciocolată,
tei, grapfruit, lămâie, ghimbir.
Compoziţia variază, depinzând de temperatura verii – cu cât temperatura
este mai mare, conţinutul uleiului creşte. Uleiul volatil se găseşte în proporţie de
0,5 – 2%. Compoziţia uleiului variază în funcţie de perioada de vegetaţie, ritmul
zi – noapte şi vârsta frunzelor. Mentolul se găseşte în concentraţie mai mare în
frunzele vârstnice.
Mai conţin acid rozmarinic.
Intră în compoziţia ceaiurilor antiastmatice. Se pot face şi inhalaţii cu ulei
adăugat în apa fierbinte, fie ca infuzie, ca atare.
Alte întrebuinţări: antispastic, antiseptic, uşor anestezic (datorită
mentolului); antidiareic (datorită taninurilor); colagog (datorită flavonoidelor);
colite, dizenterii fermentative (mai ales la sugari); colite intestinale şi ca diuretic
(se utilizează în stomacuri leneşe datorită unei atonii musculare); antivomitiv (ca
infuzie); proprietaţi aromatizante; antireumatic şi antipruriginos; băi tonice;
picurat pe un tampon de vată se pune în locuri unde ar putea intra rozătoare; pe o
cârpă umedă se şterge masa sau interiorul unui bufet pentru a alunga furnicile şi
gândacii.

Carvi fructus (fructe de chimion)

Fructe ovoide, de culoare cenuşiu – brună. Mirosul este caracteristic,

puternic aromat, gust înţepător, amărui.
Conţine între 3 si 7% ulei volatil format din carmona (50 – 60%) şi
limonen (30%).
În Grecia antică era asociat cu avariţia, spunându-se despre oamenii
zgârciţi că au mâncat chimion.
Are acţiune expectorantă, de valoare mai mică, în schema Anisi – Fenicul
– Carvi.

32
 Alte întrebuinţări: efect carminativ în schema inversă Carvi – Fenicul –
Anisi (ca acţiune descrescătoare) – administrare la copii mici pentru combaterea
colicilor; galactagog (pentru mame care alăptează); ingredient esenţial în curry,
cârnăciori portughezi, carnea de miel din Orientul Mijlociu, falafel, brânzeturi
Leyden şi Munster, „zeera pani” (băutură răcoritoare indiană).
Avertizare! A nu se confunda chimionul cu chimenul! Seminţele de
chimion sunt mai iuţi, mai deschise la culoare şi mai mari.

Camphora (uleiul de camfor)

Specia Cinnamomum camphora (arborele de camfor), fam. Lauraceae

Folosit din timpuri străvechi în China și India ca medicament. Frecvent

este denumit „rășina albă”, fiind cunoscut pentru acțiunile sale antireumatice și
antifebrile.
Se obţine din partea cristalizabilă a uleiului extras prin distilarea lemnului
şi frunzelor de camfor. Camforul natural este sub formă levogiră.
Este original din Extremul Orient (sudul Japoniei, Chinei, Taiwan).
Se taie arborii în vârstă de 50 – 60 de ani.
Se prezintă ca o masă cristalină, translucidă, onctuoasă la pipăit, miros
pătrunzător, caracteristic, gust iute, puţin amar, apoi răcoritor. La temperatură
normală se volatilizează, este inflamabil şi arde cu flacără fuluginoasă, fără să
lase reziduu.
Este utilizat ca analeptic respirator (intern) şi ca rubefiant (extern). În
bronşită şi astm unguentul camforat se amestecă cu câteva picături de ulei volatil
de mentă şi se masează întreaga zonă toracică. Pe vremuri, la ţară, mai ales pe
timp de iarnă, copiilor, dar şi adulţilor, li se atârna la gât, într-un săculeţ de
pânză, un cristal de camfor ca să-i apere de gripă şi răceli.
Alte intrebuinţări: analeptic cardiac şi respirator (în asociere cu tinctura de
păducel), antihipertensiv, revulsiv în dureri reumatice, antipruriginos, iritaţii (sub
formă de alcool camforat), tulburări de dinamică sexuală la bărbaţi (intern, câte o
linguriţă de patru ori pe zi); intră în compoziţia deodorantelor şi a produselor de
îngrijire a mâinilor (proprietăţi antibacteriene); relaxează musculatura (remediu

33
bun pentru sportivi); tratează acneea şi bolile inflamatorii de piele; întăreşte
sistemul imunitar.
În caz de palpitaţii şi hipertensiune se ia câte o linguriţă de elixir, de patru
ori pe zi. Cura durează trei luni, cu o pauză de trei săptămâni, dupa care se reia
de câte ori este nevoie. Elixirul se recomandă şi persoanelor cu firi agitate,
irascibile, nervoase şi anxioase. În caz de epuizare psihică se pot administra câte
două – trei linguri de elixir de camfor pe zi.
Este contraindicat femeilor însărcinate, epilepticilor. Medicii avertizează
asupra contactului direct pe faţa ori pe zona musculară încordată pentru că pot
apărea iritaţii.

Chamomillae flos (flori de muşeţel, romaniţă)

Specia Matricaria chamomilla

Oficinală F.R.X.
Creşte în locuri însorite, la şes, pe locuri sărătoase şi nisipoase. Recoltarea
se face la începutul înfloririi, pe timp însorit, manual, cu pedunculii cât mai
scurţi.
Se poate confunda cu alte specii de Matricaria care se deosebesc prin: lipsa
mirosului caracteristic, receptacol plin, lipsa florilor marginale şi culoarea
verzuie a capitulelor.
Uleiul obţinut prin distilare cu vapori de apă este un lichid dens, de culoare
albastră intensă, cu miros puternic aromat şi gust amar.
Acţiuni tematice: protector şi curativ în reacţiile produse de iradieri;
sudorific; bactericid; astm bronşic la copii (sub formă de băi, gargară) – efect în
dureri de gât.
Alte întrebuinţări: antispastic, anestezic, antiseptic şi antiinflamator;
carminativ; sedativ; antidiareic; cicatrizant; emolient; decongestiv intestinal;
calmează tenurile iritate; în balonări (în asociere cu fenicul, nalbă, lemn dulce şi
frunze de mentă); boli fungice (ex.: făinarea) la plante.

34
 Millefolii flos (flori de coada şoricelului, alunel)
Specia Achillea millefolium, fam. Compositae

Înfloreşte din iunie până toamna, târziu, prin păşuni, fâneţe şi la marginea
drumurilor. Uleiul volatil este un lichid de culoare albastră (50% camazulenă),
cu miros aromat, caracteristic.
Era o plantă extrem de folositoare în bătălii, de aici şi denumirile de „iarba
soldaţilor” sau „iarba răniţilor”.
Este hemostatic, antiinflamator, cicatrizant, calmant, dezinfectant, sto
mahic. Stimulează transpiraţia şi scade temperatura corpului. Calmează durerea
din perioada menstrelor.
Planta nu trebuie sa fie utilizată de către femeile gravide sau femeile în
perioada de lactaţie.
Dozele mari pot produce dureri de cap sau alergii.

Anisi vulgaris fructus (fructe de anason, chimen dulce)

Specia Pimpinella anisum, fam. Apiaceae

Specie anuală, exclusiv de cultură. Fructele se recoltează în luna a VIII-a.

Se cultivă în Ilfov, Ialomiţa, Teleorman, sudul Oltului, Dolj, Timiş,
Constanţa şi în regiuni cu o altitudine de 100 – 200m ce coincid şi cu zonele
favorabile sfeclei de zahăr.
Recoltarea se face dimineaţa, pe rouă, seara sau, chiar, noaptea, pentru a
evita pierderile prin scuturare.

35
 Conţine 2 0 3% ulei volatil reprezentat în proporţie de 80 – 90% de anetol
şi restul de aldehidă anisică.
Are acţiune expectorantă, pectorală (creşte secreţiile în bronşite, tuse,
laringite, traheite, faringite, astm, pneumonie, răguşeală, dureri de gât – decoct,
inhalaţii).
Alte întrebuinţări: stimulent al digestiei şi secreţiei salivare; antiseptic;
calmant al colicilor intestinale; galactagog; afrodisiac; uşor diuretic; stimulent
S.N.C. şi al activităţii cardiace; curăţirea sângelui; dezinfectant urinar.
Precauţii Copii – cantităţile mari pot acţiona ca narcotic.
A nu se confunda cu fructele de cucută, deosebit de toxice. Diferenţe:
cucuta creşte spontan, fructele de cucută nu au peri şi au un gust respingător.

3.4. ALCALOIZI

Sunt substanţe de origine vegetală, heterociclice cu azot, reacţie alcalină şi

acţiune farmacodinamică pronunţată, în general toxici. Au un gust amar.
Denumirea derivă de la caracterul bazic al acestor compuşi, termen ce işi are
originea în cuvintele greceşti „alcali” (alcalin) şi „sieidos” (asemănător).
Au fost descoperiţi abia la începutul secolului al XIX-lea, prin cercetările
lui Derosne (1803) şi Serturner (1806), care izolează morfina din opiu. În prezent
se cunosc peste 3.000 de alcaloizi, aproape în exclusivitate, de origine vegetală.
Din punct de vedere chimic, astăzi, sunt consideraţi ca alcaloizi numai
substanţele heterociclice cu azot având caracter bazic şi dând reacţii
caracteristice cu reactivi specifici nucleului de bază. Cercetările făcute în acest
domeniu au inspirat multe sinteze care au condus la obţinerea unui mare număr
de substanţe noi, unele prezentând importante proprietaţi terapeutice.
În natură, alcaloizii sunt răspândiţi în ciuperci (Claviceps purpurea), în
unele specii de Lycopodium şi Equisetum, mai puţin în monocotiledonate (în
special la Liliacea, Amaryllidaceae) şi, frecvent răspândite, în dicotiledonate, în
familiile Papaveraceae, Ranunculaceae, Rubiaceae, Rutaceae, Berberidaceae.
Preferă ţesuturile parenchimatoase.
În mod obişnuit, aceeaşi plantă conţine mai mulţi alcaloizi cu structură
asemănătoare. De exemplu, Opium conţine peste 28 de alcaloizi, Strychni semen
peste 8 alcaloizi, Chinae cortex peste 20 de alcaloizi. Sunt foarte rare cazurile
când o plantă conţine un singur alcaloid (ex.: Ricinus communis).

36
 În ceea ce priveşte locul de formare a alcaloizilor în plante, s-a constatat
că, la cele mai multe specii, aceştia se formează în rădăcină, de unde migrează în
organele aeriene capabile să producă unele transformări în molecula acestora. De
exemplu, la Datura Stramonium, hiosciamina este oxidată şi transformată în
scopolamină.
Cu cât regnul este mai îndepărtat de rădăcină, conţinutul în alcaloizi scade.
În plante alcaloizii se găsesc sub formă de săruri, esteri sau în combinaţie cu
glucide, formând glucoalcaloizi (tomatina, solanina). Conţinutul în alcaloizi al
plantelor este mult influenţat de factori externi ca lumina, clima, natura solului
sau perioada recoltării.
Din punct de vedere chimic, alcaloizii sunt substanţe organice cu pondere
moleculară ridicată, având în moleculă carbon, hidrogen, oxigen şi azot. Unii
alcaloizi nu au oxigen.

3.4.1. REPREZENTANȚI

Ephedrae herba (părţile aeriene de cârcel)

Specia Ephedra destachya, fam. Ephedracea

Este un arbust înalt de 30 cm, până la 1 metru.. Frunzele reduse au aspect

de solzi. Planta este dioică (exemplare mascule, câte 2 – 3 şi femele diferite, câte
două). Fructul este o bacă falsă, roşie, comestibilă.
Este originar din Asia (China). Creşte în special în Dobrogea, în solurile
nisipoase, spontan în Transilvania. Este ocrotită prin lege.
Conţine, ca alcaloizi, efedrina şi pseudoefedrina. Mai conţine substanţe
minerale şi taninuri.
Era utilizată din cele mai vechi timpuri în China ca remediu antiastmatic.
Este un simpatomimetic, determinând vasoconstricţia vaselor periferice (utilizare
în rinitele alergice). Are şi efect bronhodilatator, expectorant.

37
 Alte întrebuinţări: antidot în intoxicaţiile cu morfină, scopolamină şi
fenobarbital, diminuează motilitatea gastrică, incontinenţă urinară.
Se utilizează, intern, ca infuzie, gargară, tinctură. Extern, sub formă de
comprese, în dureri reumatice şi musculare.

Hyoscyami folium (frunza de măselăriţă)

Specia Hyoscyamus Niger, fam. Solanaceae

Este o plantă toxică, cu miros neplăcut care, însă, dispare după ce planta
este uscată. Creşte în spaţii unde se depozitează gunoiul, pe lângă stâne. Conţine
0,3% alcaloizi: atropina, scopolamina şi hiosciamina.
Utilizare în tusea iritativă ca decoct sau infuzie.
Se evită consumul de către copii. Utilizarea în afara recomandării medicale
poate provoca convulsii, depresii, paralizii, efecte halucinogene.

Chinae cortex (scoarţa de China)

Specia Cinchona officinalis, familia Rubiaceae

Arbori mari, originari din ... Bolivia, Peru, Ecuador. În momentul

recoltării scoarţa are faţa internă albă; în timp, datorită oxidării taninurilor,
culoarea devine roşu-brun, cunoscută şi sub denumirea de „roşu de China”.
Conţine între 1 şi 16% alcaloizi: chinina, chinidina, cinconina, cinconidina.

38
 Înainte de a fi descoperite antibioticele, chinina din scoarţa de china era
singurul remediu pentru bolile infecţioase din zonele tropicale. După trecerea
perioadei de glorie a antibioticelor, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că această
scoarţă este mai mult decât „o substanţă de omorât microbi”. Ea este un
stimulent imunitar extrem de complex: pe de o parte activează anumite celule
specializate în lupta contra infecţiilor, pe de altă parte ordonează aproape toate
funcţiile vitale ale organismului. Dilată vasele de sânge, scade febra – este un
remediu excepţional în răcelile cu evoluţie galopantă, în gripă, în bolile
infecţioase recidivante care apar pe fondul suprasolicitării sau al depresiei.
Chinina şi sărurile au acţiune toxică, ocitocică, antitermică asupra protozoarelor
– tratamentul malariei.

Opium (lacrimi de mac)

Este latexul uscat obţinut prin incizarea capsulelor mature ale plantei
Papaver somniferum, la 8 – 12 zile după căderea petalelor. Latexul alb apare sub
forma unor picături care, în contact cu aerul, se brunifică şi se întăresc pe
parcursul a câteva ore.
Conţine drept alcaloizi: morfina (12%), narcotina, papaverina, codeina,
tebaina, narceina, noscapina.
Codeina şi narceina au efecte sedative asupra centrului tusei. La doze mari
are acţiune hipnotică, făcând parte din lista stupefiantelor celor mai dăunătoare
pentru om.

Hydrastis rhizomae cum radicibus

Specia Hydrastis canadensis, fam. Ranunculaceae

39
 Creşte în pădurile umbroase din Canada şi răsăritul S.U.A. Se recoltează
toamna.
Conţine alcaloizii hidrastina şi berberina.
Are acţiune anticatarală (combate guturaiul), antimicrobiană asupra
bacteriilor protozoarelor şi ciupercilor (Stafilococ, Streptococ, Chlamydia,
Corynebacterium diphteria, Escherichia coli, Salmonella typhi, Diplococcus
pneumoniae, Pseudomonas, Shigella dysenteriae, Entamoeba histolytica,
Trichomonas vaginalis, Neisseria gonorrhoeae, Neisseria meningitidis,
Treponema pallidum, Giardia lamblia, Leishmania donovani, Candida
albicans); acţiunea berberinei asupra acestor agenţi patogeni este mai puternică
decât cea a antibioticelor obişnuite; antiinflamator, expectorant.

Boldo folium (frunze de boldo)

Specia Peumus boldus, fam. Moniniaceae

Arbust dioic cu frunze opuse care se găseşte în Anzii chilieni şi bolivieni.

Conţine minim 17 alcaloizi (descoperiţi până acum), din care cel mai
important este boldina.
Legenda spune ca utilizările medicinale ale plantei au fost descoperite din
întâmplare: un cioban chilian a realizat că oile lui erau mai sănătoase şi aveau
mai puţine afecţiuni ale ficatului atunci când păşteau pe pajiştile locale populate
cu plante Boldo.
Combate răcelile.
Alte întrebuinţări: elimină viermii intestinali, combate insomnia,
reumatismul, cistitele, hepatita, constipaţia, balonarea, indigestia, pietrele la
ficat, durerile de urechi; este un tonic general; utilizare în inflamaţii urogenitale,
gonoree, sifilis, gută, icter, indigestie, cancere (având efect antioxidant).

40
 Ipecacuanhae radix (rădăcina de Ipeca)
Specia Uragoga ipecacuanha, fam. Rubiaceae

Semiarbust originar din Brazilia. Conţine 2% alcaloizi (56 – 60% emetina,

cefelina, psihotrina).
Acţiune expectorantă, în doze mici.
Alte acţiuni: vomitiv (doze de 0,5 – 1g), atacă paraziţii intestinali, în
special teniile (forma vegetativă).
Administrarea pe termen lung sau la copii mai mici de un an este
contraindicată. Administrarea incorectă poate duce la intoxicaţii manifestate prin
leziuni cardiace până la deces.

Rauwolfiae radix (rădăcina de iarba şarpelui)

Specia Rauwolfia serpentina

Arbust mic, cu scoarţa cenuşie, răspândit în India, Vietnam, Cambodgia,

Thailanda. Înfloreşte o dată pe an, de obicei în preajma Sânzienelor, de unde s-au
născut diferite mituri.
Se recoltează rădăcinile şi rizomii de la plante de 3 – 4 ani.
Conţine 20 de alcaloizi, dintre care cei mai importanţi sunt serpentina,
rezerpina, yohimbina, rauwolfinina şi ajmalina.

Eficientă în febra asociată cu delir sau agitaţie.

Alte întrebuinţări: simpatolitic, hipotensiv, sedativ, stimulent uterin, în
HTA, tulburări nervoase, psihoze, hipertiroidism, afecţiuni gastro-intestinale,
paraziţi intestinali, dismenoree şi travaliu, intensificând contracţiile uterine.

41
 Aconiti tuber (tubercul de omag, iarba rea)
Specia Aconitum callibotry şi Tauricum, fam. Ranunculaceae

Interesează numai speciile cu flori albastre (există şi specii cu flori

galbene). Se reţin rădăcinile tuberculate toamna, la sfârşitul vegetaţiei.
Conţine 0,5 – 0,6% alcaloizi (dintre care aconitina 30% - foarte toxică,
aconina, picroaconona).
Acţionează asupra centrilor S.N.C., termoregulator şi respirator (situaţi în
bulb); anticongestiv în afecţiuni respiratorii; stimulent respirator; hipotermizant.
Mai demult se folosea la omorâtul lupilor. Florile sale frumoase atrag
turistul şi-l îndeamnă să îl pună în buchetele pe care le face în drumurile sale, dar
e bine să se ştie că planta conţine mai mulţi alcaloizi. Otrăvirea cu omag face ca
simptomele să apară la câteva minute după contact sau ingerare şi se
caracterizează prin dureri de cap şi gatro-intestinale, greaţa, vomă şi furnicături
la degete, slăbirea auzului şi vederii, ameţeli, încetinirea ritmului inimii. Doza
mortală pentru om este de 1mg aconitină (circa 2 – 3g de rădăcină uscată).

CAPITOLUL 4. PRODUSE FARMACEUTICE

42
 4.1. DECONGESTIONANTE ŞI ALTE PREPARATE NAZALE DE UZ
TOPIC

PINOSOL
Conţine ulei de pin, de mentă, de eucalipt, timol, guaiazulenă, alfa-
tocoferol.
Indicaţii:
Rinite acute şi cronice, rinofaringite, după intervenţii chirurgicale nazale,
adjuvant în tratamentul simptomatic al afecţiunilor inflamatorii ale căilor
respiratorii (laringite, traheite, bronşite).
Mod de administrare:
Copii 1- 2 ani: aplicarea se face cu un tampon de vată îmbibat în soluţie.
Copii peste 2 ani: 1 – 2 pic. de 3 – 4 ori pe zi.
Adulţi: 2 – 3 pic. la interval de o oră la început, apoi la intervale mai mari.
Pentru inhalaţii se introduc 2ml soluţie într-un litru de apă fierbinte; se fac
inhalaţii de 2 ori pe zi.
Se păstrează ferit de lumină.
Contraindicaţii:
Hipersensibilitate la compuşi, rinita alergică, copii sub un an. Trebuie evitat
contactul cu mucoasa oculară.
Prezentare PINOSOL sol. nazală 10ml.

RHINOIL
Compoziţie 100 ml picături nazale soluţie conţin: vitamina A palmitat
0,9 g, ulei de anason 0,8 g, ulei de eucalipt 0,7 g, ulei de mentă 0,6 g, camfor
0,15 g.
Indicaţii :
Adjuvant în tratamentul rinitelor şi rino-faringitelor acute şi cronice, în sinuzite,
în rinită cronică atrofică simplă, în ozenă, în edem postoperator al mucoasei după
intervenţii endonazale.

Administrare :

43
Copii peste 7 ani Doza recomandată este de 1-2 picături, în fiecare nară,
administrate sub formă de instilaţii sau tamponament nazal de 2 ori pe zi, timp
de 4 zile sau la indicaţia medicului.
Adulţi Doza recomandată este de 2-3 picături, în fiecare nară, administrate sub
formă de instilaţii sau tamponament nazal de 3 ori pe zi, timp de 5-6 zile sau la
indicaţia medicului.
Contraindicaţii :
Hipersensibilitate la oricare din componenţii produsului.
Copii cu vârsta sub 7 ani.
Rino-sinuzite alergice.
Astm bronşic sau epilepsie.
Prezentare Cutie cu un flacon din sticlă brună, prevăzut cu picurător, a
10 ml picături nazale, soluţie.

4.2. PREPARATE PENTRU ZONA ORO-FARINGIANĂ

SINUPRET
Compoziţie
Părţi aeriene de verbină pulbere, rădăcină de genţiană pulbere, părţi aeriene de
măcriş pulbere, floare de soc pulbere, floare de ciuboţica cucului cu caliciu
pulbere.
Indicaţii
Inflamaţii acute şi cronice ale mucoasei sinusurilor paranazale.
Prezentare SINUPRET drajeuri, SINUPRET picături orale – soluţie.

44
 4.3. MEDICAMENTE PENTRU BOLI OBSTRUCTIVE ALE CĂILOR
RESPIRATORII

Adrenergice sistemice α şi β

EFEDRINA

Indicaţii:
Astm bronşic (prevenirea bronhospasmului).
Administrare:
Adulţi Astm bronşic Se administrează în medie o doză recomandată de 12,5-25
mg /zi i.v lent , i.m. sau subcutanat.
Copii Doza recomandată de 0,1-0,2 mg/kg se administrează i.m., i.v.lent sau
subcutanat, în 4-6 prize.
Contraindicaţii:
 Hipersensibilitate la efedrină;
 Afecţiuni cardiovasculare;
 Diabet zaharat tip I si II;2
 Hipertiroidie;
 Hipertensiune arterială;
 Feocromocitom;
 Afecţiuni psihotice.
Nu se va administra în cursul anesteziei cu halotan sau ciclopropan (risc de
aritmii grave). Folosirea la sportivi este interzisă (pozitivează testele de control
antidoping).
Interacţiuni:
Administrarea de efedrină la pacienţi aflaţi în tratament cu IMAO poate provoca
crize hipertensive. Se recomandă o pauză de 2 săptămăni intre oprirea
tratamentului cu IMAO şi iniţierea tratamentului cu efedrină. Administrarea
concomitentă de efedrină la pacienţi în tratament cu digitală, chinidină,
antidepresive triciclice creşte riscul de aritmii. Asocierea cu oxitocin, atropină
sau ergotamină creşte efectul vasoconstrictor cu hipotensiune arterială severă.
Administrarea efedrinei concomitent cu agenţi hipotensori (rezerpină, metildopa)
sau diuretice duce la scăderea efectului presor al efedrinei. Asocierea cu nitraţi
nu este recomandată deoarece efedrina poate reduce efectul antianginos al
acestora. Administrarea de bicarbonat de sodiu reduce excreţia urinară a
efedrinei şi prelungeşte durata de acţiune a acesteia. Nu se recomandă asocierea

45
cu betablocante inclusiv preparate oftalmice, deoarece apare inhibiţie reciprocă a
efectelor terapeutice.

Alte antiastmatice sistemice

Xantine
TEOTARD
Indicaţii:
Astm bronşic la copii şi adulţi, bronhopneumopatie cronică obstructivă, emfizem
pulmonar, hipertensiune pulmonară asociată cordului pulmonar cronic, tulburări
respiratorii în timpul somnului cu origine neurologică centrală.
Administrare:
Doza administrată trebuie ajustată în conformitate cu vârsta pacientului şi
cerinţele individuale şi, de aceea, acest lucru trebuie făcut de către medicul
curant. Doza trebuie determinată în funcţie de greutatea ideală a pacientului,
deoarece teofilina nu este distribuită în ţesutul adipos. Doza uzuală recomandată
pentru adulţi şi adolescenţi cu greutate peste 40 kg este de 350 mg teofilină de
câte 2 ori pe zi. Doza uzuală recomandată pentru copiii peste 6 ani, cu greutate
peste 20 kg, adolescenţi şi adulţi cu deficit ponderal este de 200 mg teofilină
administrată de câte 2 ori pe zi. Pacienţii cu crize nocturne de astm bronşic sau
cu tulburări respiratorii în timpul somnului pot fi trataţi cu o doză unică de
Teotard, administrată seara, înainte de culcare. De obicei, doza de 500-700 mg
Teotard este suficientă. La adolescenţi şi fumători se pot administra doze zilnice
inegale, de exemplu doza mai mare este administrată seara şi doza mai mică
dimineaţa. Efectul terapeutic şi tolerabiliatea teofilinei sunt evaluate în a treia zi
a tratamentului.
Contraindicaţii:
Hipersensibilitate la oricare dintre componenţii produsului şi la produse ce
conţin xantine (de exemplu cafeină, teobromină, pentoxifilină), infarct miocardic
recent, tulburări acute ale ritmului cardiac (tahiaritmii acute). Pacienţii trebuie
atenţionaţi că nu este recomandat ca în timpul tratamentului cu Teotard să
consume băuturi şi alimente ce conţin metilxantine (de exemplu cafea, ceai,
cacao, ciocolată, cola şi alte băuturi similare).
Prezentare: TEOTARD 200 mg, TEOTARD 300 mg, capsule cu
eliberare prelungită

46
 4.4. PREPARATE PENTRU TRATAMENTUL TUSEI ŞI RĂCELII

Expectorante
Combinaţii

SIROP EXPECTORANT
Compoziţie:
20g extract pectoral lichid şi clorură de amoniu 0,5g. Face parte din grupa
expectorantelor.
Indicaţii:
Adjuvant în tratamentul bronşitei acute şi cronice şi a stărilor catarale traheo
bronşice.
Administrare:
Copii 1 – 3 ani: 2,5ml de 6 ori pe zi
Copii 4 – 7 ani: 5ml de 5 ori pe zi
Copii 8 – 15 ani: 15 – 20ml de 3 ori pe zi
Adulţi: 20ml de 3 ori pe zi
Nu se utilizează la mai mult de 10 zile de la deschiderea flaconului.
Contraindicaţii Hipersensibilitate la componenţi, insuficienţa hepatică
sau renală severă, gastrită, ulcer gastro-duodenal în evoluţie. Datorită
conţinutului în sucroză se recomandă prudenţă la diabetici.

Plante
BRONCHIPRET
Compoziţie:
Extract uscat din rădăcină de ciuboţica-cucului, solvent de extracţie etanol 47,4%
(V/V); extract uscat din părţi aeriene de cimbru, solvent de extracţie etanol 70%
(V/V).
Indicaţii:
La adulţi şi adolescenţi cu vârsta peste 12 ani pentru tratamentul bronşitei acute,
tusei şi răcelii caracterizate prin congestie excesivă a mucoasei căilor respiratorii.

47
HERBION IVY
Compoziţie:
1 ml sirop conţine extract uscat de frunză de iederă 7 mg.
Indicaţii:
Herbion iederă este un medicament pe bază de plante, utilizat ca expectorant în
tusea productivă.
Administrare:
Adulţi şi adolescenţi cu vârsta peste 12 ani: 5 ml până la 7,5 ml sirop de două ori
pe zi
Copii cu vârsta cuprinsă între 6 ani şi 12 ani: 5 ml sirop de două ori pe zi.
Copii cu vârsta cuprinsă între 2 ani şi 5 ani: 2,5 ml sirop de două ori pe zi.
Utilizarea la copii cu vârsta sub 2 ani este contraindicată.
Siropul trebuie administrat dimineaţa şi în prima parte a după-amiezii. În cursul
administrării Herbion iederă, se recomandă consumul unei cantităţi mari de apă
sau alte lichide calde, care nu conţin cofeină. Medicamentul se poate administra
indiferent de orarul meselor. Dacă la utilizarea acestui medicament simptomele
bolii persistă mai mult de o săptămână, pacientul trebuie să se adreseze
medicului sau farmacistului.

PROSPAN
Compoziţie:
Extract uscat din frunze de iederă şi 47% vol. alcool. Este eficient şi bine tolerat,
recomandat pentru afecţiuni ale tractului respirator pentru toate vârstele, chiar şi
persoanelor carora le-au fost prescrise mai multe medicamente care trebuie
administrate în acelaşi timp.
Indicaţii:
Afecţiuni bronşice cronice inflamatorii, inflamaţii acute ale tractului respirator
acompaniate de tuse.
Administrare:
Adulţi şi copii peste 10 ani: 5 – 7,5 ml X 3/zi
Copii 6 – 9 ani: 5ml X 3/zi
Copii 1 – 5 ani: 2,5ml X 3/zi
Copii sub 1 an: 2,5ml X 2/zi

48
SIROP DE PĂTLAGINĂ
Compoziţie:
Extract fluid de pătlagină, 10g; Benzoat de sodiu 2,5g; sirop ad 100g; flacon de
100 ml.
Indicaţii:
Bronşite acute şi cronice.
Administrare:
Adulţi: 3 – 4 linguri / zi
Copii: 4 – 5 linguriţe / zi

CALMOFLUID
Compoziţie:
100 ml sirop conţin extract fluid de pătlagina 12,227 g, extract fluid de licviritie
12,227 g şi clorură de amoniu 0,611 g.
Indicaţii:
Afecţiuni bronhopulmonare cu spută vâscoasă, care nu poate fi eliminată prin
procesul de clearance mucociliar şi prin tuse: traheobronşite, bronşite acute sau
cronice cu tuse iritativă, şi prevenirea complicaţiilor legate de efortul de tuse pre-
şi postoperator.
Administrare:
Adulţi şi copii peste 10 ani:10 ml sirop de 3 – 4 ori/zi
Copii peste 3 ani: doza recomandată este de 5 ml sirop de 4 ori/zi
Copii între 1 – 3 ani: doza recomandată este de 2,5 ml sirop de 3 ori /zi.
În special datorită prezenţei extractului fluid de licviritie, nu se recomandă
administrarea medicamentului timp îndelungat şi în doze mai mari decât cele
indicate.
Contraindicaţii:
Hipersensibilitate la oricare din componenţii medicamentului.
Intoxicaţie amoniacală – uremie, ciroza hepatică.
Insuficienţa hepatică sau renală severă.
Stările de acidoză, insuficienţă respiratorie severă.
Gastrită, gastroduodenită, ulcer gastro-duodenal în evoluţie
Sugari.

49
 Antitusive, exclusiv combinaţii cu expectorante
Alcaloizi din opiu şi derivaţi
TUSOCALM
Compoziţia:
Un comprimat conţine fosfat de codeina hemihidrat 7,5 mg, guaiacolsulfonat de
potasiu 120 mg.
Indicaţii:
Prin conţinutul în codeină fosfat este un antitusiv, iar prin guaiacolsulfonatul de
potasiu este un expectorant: în afecţiuni pulmonare cu secreţie bronşică vâscoasă
,aderentă ,care nu poate fi eliminată uşor. În tratamentul symptomatic al tusei
uscate şi umede, pulmonare şi extrapulmonare.
Administrare: 1 comprimat de3-4 ori pe zi.
Contraindicaţii:
Hipersensibilitate la substanţele active sau la oricare dintre excipienţi.Copii sub
3 ani. Insuficienţă renală, hepatică sau cardiacă grave Insuficienţă respiratorie
(astm bronşic şi emfizem pulmonar)
Interacţiuni:
Efectul deprimant central al codeinei este potenţat de fenotiazine, antidepresive
triciclice, IMAO, antihistaminice, tranchilizante, sedative, hipnotice, alcool.
Codeina potenţează analgezicele (se recomandă asocierea cu acidul acetilsalicilic
sau alte analgezice si antipiretice), ducând la creşterea efectului analgezic.
Efectele codeinei sunt scăzute de caolin (scade absorbţia).

Antitusive şi mucolitice
BRONCHICUM ELIXIR
Compoziţie:
100 g soluţie conţin tinctură de cimbru 5 g şi tinctură de ciuboţica cucului 2,5 g.
Indicaţii:
Adjuvant în tratamentul simptomelor răcelii cu afectarea tractului respirator şi al
bronşitei acute: tuse şi obstrucţie bronşică prin secreţie de mucus vâscos.
Administrare:
Adulţi şi copii peste 4 ani: 5 ml soluţie orală se administrează oral la interval
regulate, de maximum 6 ori pe zi;
Copii 1 - 4 ani (8 - 16 kg): 2,5 ml soluţie regulat, de maximum 6 ori pe zi.
Administrarea trebuie realizată pe parcursul zilei, la intervale regulate de timp.
Ocazional pot apărea sedimentare şi floculare, care nu afectează eficacitatea
preparatului. Se recomandă să se agite flaconul înainte de utilizare.

50
Durata administrării depinde de tipul şi durata bolii. Pacientul trebuie sfătuit ca,
în cazul în care simptomele se agravează sau nu se ameliorează după câteva zile
de tratament, să se adreseze medicului.

Alte preparate, combinaţii

WICK VAPORUB
Compoziţie:
Un gram unguent conţine camfor 54,60 mg, ulei de terebentină 47,10 mg,
levomentol 28,20 mg, ulei de eucalipt 13,50 mg.
Indicaţii:
Unguentul este indicat în: tratamentul răcelii şi gripei.
Administrare:
Se aplică cutanat pe piept, gât şi spate prin masaj timp de 3-5 minute sau pe cale
inhalatorie, adăugat în apă fierbinte, de 2 - 4 ori pe zi, ajutând la înlăturarea
congestiei nazale. Se recomandă o ţinută lejeră pentru a favoriza pătrunderea şi
inhalarea vaporilor aromatici. În general durata tratamentului este de câteva zile.
Adulţi şi copii peste 12 ani: de 2-4 ori/zi , o administrare echivalentul a 2 - 3
linguriţe de unguent, se aplică pe piept, spate şi gât.
Copii între 6 – 12 ani: de 2-4 ori/zi , o administrare echivalentul a 1 - 2 linguriţe
de unguent, se aplică pe piept, spate şi gât.
Copii între 2 – 6 ani: de 2-3 ori/zi , o administrare echivalentul a ½ - 1 linguriţă
de unguent, se aplică pe piept şi spate.
Ca inhalant:
Adulţi şi copii peste 6 ani: WICK VapoRub unguent poate fi utilizat ca inhalant
1 –2 linguriţe de unguent se adaugă în ½ litru de apă fierbinte (nu clocotită) şi se
fac inhalaţii timp de 10 – 15 minute. Nu se reîncălzeşte după utilizare. Copiii nu
vor fi lăsaţi nesupravegheaţi în timpul inhalării.
Vârstnici: Nu se ajustează dozele. Se recomandă aceleaşi doze ca şi la adulţi.
Contraindicaţii:
Hipersensibilitate la oricare dintre excipienţi.
Copii sub 2 ani.
Nu se administreză pe cale inhalatorie la copii sub 6 ani.
Pacienţi cu istoric de epilepsie sau convulsii.
Nu se foloseşte decât pe piele intactă.
A nu se introduce în nas sau gură.
A nu se încălzi în cuptorul cu microunde.

4.5. ALTE PREPARATE PENTRU APARATUL RESPIRATOR

51
 Combinaţii plante
KALOBA
Este un supliment alimentar care conţine extract standardizat din rădăcina
de Pelargonium siloides.
Are triplu mecanism de acţiune prin înlăturarea simptomelor, acţionarea
asupra cauzei infecţiei, reducerea duratei de evoluţie şi severitatea bolii. Este
antiviral, prin imunomodulare (prin stimularea macrofagelor, a reacţiilor
oxidative, activarea celulelor NK), antibacterian prin efecte indirecte (inhibă
aderarea bacteriilor la celule sănătoase din mucoasă), secretomotor (prin
intensificarea frecvenţei mişcărilor ciliare).
Indicaţii:
Infecţii acute şi cronice ale căilor respiratorii superioare şi inferioare – răceală,
sinuzită, bronşită, amigdalită.
Administrare:
Adulţi şi copii peste 12 ani: 30 pic. X 3/zi
Copii 6 – 12 ani: 20 pic. X 3/zi

TAVIPEC
Compoziţie:
O capsulă moale gastrorezistentă conţine Lavandula latifolia 150 mg.
Indicaţii:
Adjuvant în rinite, rinosinuzite acute sau cronice şi bronşite acute sau cronice.
Administrare:
Adulţi şi adolescenţi peste 12 ani: 1 sau 2 capsule de trei ori pe zi. Se
administrează pe cale orală, nemestecate, cu aproximativ jumătate de oră
înaintea meselor.

CONCLUZII

52
 Tema certificatului de competenţe a fost fitoterapia bolilor aparatului
respirator.
Am încercat, în această lucrare să dezbat problemele aparatului respirator
precum şi o scurtă recapitulare a posibilelor clase de produse vegetale necesare
pentru tratametul acestor afecţiuni, precum şi de produse farmaceutice care le
conţin.
În primul capitol am prezentat un scurt rezumat despre anatomia şi
fiziologia aparatului respirator.
În partea a doua am clasificat, succinct, principalele patologii respiratorii.
În a doua jumătate a acestei lucrări m-am referit la principalele principii
active pe componenta respiratorie, într-o mică clasificare pe reprezentanţi. La
final am făcut o trecere succintă printe produsele vehiculate pe piaţa
farmaceutică naţională recunoscute la nivelul Agenţiei Naţionale a
Medicamentului şi prezentate în MEMOMED 2015.
Acesta nu este obiectul unui studiu aprofundat la nivel de doctorat privind
incidenţa, evoluţia şi tratamentul afecţiunilor respiratorii, şi, prin urmare, doresc
să îl priviţi ca un studiu din punctul de vedere al unui viitor absolvent de Şcoală
Postliceală Sanitară interesat, printre multe alte afecţiuni cu care mă voi întâlni la
nivelul profesiei de-a lungul vieţii, şi de această problematică care tinde să se
redefinească repetitiv, la intervale de timp aproximativ egale, cu o incisivitate
direct proporţională cu dezinteresul pentru sănătatea noastră.

BIBLIOGRAFIE

53
 1. AZAMFIREI L. – „E bine să ştii! Despre boli şi tratamentul lor, pe
inţelesul tuturor” –Editura „Viaţă şi sănătate”, Bucureşti, 2011
2. BOJOR O. – „Plante medicinale şi aromatice de la A la Z”, Editura
Recoop, Bucureşti, 1982
3. BOWN D. – „Cartea plantelor” – Bucureşti, Reader’s Digest, 2010
4. CONSTANTINESCU M. – „Chirurgie specialităţi înrudite. Nursing
comunitar” –Editura Universul, Bucureşti
5. CRĂCIUN F., ALEXAN M., ALEXAN C. – „Ghidul plantelor medicinale
uzuale” –Tipografia Bucureştii Noi, Bucureşti, 1994
6. DASCHIEVICI S. , MIHĂILESCU M. – „Chirurgie. Specialităţi
chirurgicale” – Editura Medicală, Bucureşti, 2007
7. „Farmacopeea Română, ediţia a X-a” - Editura Medicală, 2014
8. Memomed 2015, Editura Minesan, Bucureşti, 2015
9. MERCK MANUAL – Ediţia XVII
10. MOHAN GH. – „Mica enciclopedie de plante medicinale şi fitoterapie”,
Editura ALL
11. NADASAN V. – „Fitoterapie (100 de întrebări şi răspunsuri despre
plante medicinale), Editura „Viaţă şi sănătate”, Bucureşti 2002
12. NADASAN V. – „Incursiune în fitoterapie” – Editura „Viaţă şi
sănătate”, Bucureşti 2011
13. POPESCU O., BOJOR O. – „Fitoterapia tradiţională şi modernă”,
Editura Fiat Lux, ediţia a V-a
14. RADU A., ANDRONESCU E. – „Vadecum fitoterapeutic”, Editura
Medicală, Bucureşti 1982
15. www.anm.ro
16. www.romedic.ro
17. www.wikipedia.com

54