Sunteți pe pagina 1din 44

HAMVAS BÉLA

Filosofia vinului
(1945)
Într-un sfîrşit rămîn doar doi,
Dumnezeu şi vinul

M-am decis să scriu o carte de rugăciuni pentru atei. În mizeria zilelor noastre,
am simţit milă faţă de cei suferinzi, şi astfel încerc să-i ajut.
Ştiu prea bine, ce sarcină grea va fi pentru mine. Ştiu că nici nu am voie
să-l rostesc acest cuvînt: Dumnezeu. Trebuie să vorbesc despre El sub tot felul
de alte denumiri, cum ar fi sărutul, beţia sau şunca fiartă. Am ales vinul pentru
a fi cuvîntul meu principal. Din acest motiv a primit această carte titlul:
filosofia vinului, şi de aceea am scris ca moto, într-un sfîrşit rămîn doar doi,
Dumnezeu şi vinul.
Circumstanţele sînt cele care mă forţează la această scamatorie. Se ştie
bine că ateii sunt oameni trufaşi, vrednici de compătimit. Ajunge doar să
zărească numele lui Dumnezeu, şi dau imediat cu cartea de pămînt. Dacă se
atinge cineva de ideea lor fixă, spumegă de furie. Cred că pot să-i trag pe
sfoară, dacă voi vorbi despre mîncare, băutură, tutun, dragoste, dacă voi folosi
aceste denumiri mai ascunse. Pentru că, pe lîngă faptul că sînt încrezuţi, sînt şi
proşti în aceeaşi măsură. Spre exemplu ei nu cunosc de loc această formă a
rugăciunii. Ei cred că omul se poate ruga doar în biserică, sau murmurînd
cuvinte preoţeşti.
Ateii sînt ai noştri săraci cu duhul. Copiii cei mai nevoiaşi ai zilelor
noastre. Săraci cu duhul, doar că ei cu greu pot spera să ajungă în împărăţia
cerurilor. În trecut mulţi erau supăraţi pe ei şi luptaseră împotriva lor. Eu
consider această metodă total inadecvată. Războire? Omul sănătos să se bată cu
şchiopi şi orbi (miopi)? Tocmai pentru că sînt invalizi, trebuie să te apropii de
ei cu bunăvoinţă. Nu numai că nu trebuie convinşi, dar nici nu trebuie să
observe ce se întîmplă cu ei. Trebuie să-i privim ca pe nişte copii retardaţi în
dezvoltare, slabi la minte – deşi sînt foarte plini de sine cu mintea lor, şi sînt
convinşi că ateismul este cunoaşterea absolută. De ce s-a luptat împotriva lor
mai demult? În primul rînd, cred, din pricina că ateismul, ca minte retardată şi
spirit corcit, ar rămîne cu buza umflată pe toată linia vieţii, dacă nu s-ar
compensa. Din ce constă această compensare? Activitatea excesivă. Ateismul
duce astfel neapărat la agresiune, şi pentru că duce la agresiune, ateii au fost
nevoiţi să acapareze stăpînirea asupra lumii. Asta au şi făcut. Cei care s-au
luptat împotriva lor, au fost de fapt invidioşi pe ei. Părerea mea e, că aici au
greşit. Cînd ateii văzură că sînt invidiaţi, au devenit încrezuţi.
Eu am schimbat tactica. Nici nu a fost prea greu. Trebuia doar să
restabilesc adevărul. Şi adevărul e, că nu este nimic de invidiat la ei. Pentru ce
aş putea fi invidios pe nişte infirmi, fie ei chiar şi atît de puternici? Ce aş putea
invidia de la paralitici, surzi, netoţi şi neghiobi? Dacă i-aş invidia, ar însemna
că le dau dreptate; aş indica într-un fel ca şi cum mi s-ar face poftă de ceea ce
ei posedă.

2
Astfel mi-am schimbat tactica. În loc să mă războiesc cu ei, şi aş încerca
să-i convertesc, mi-e milă de ei. Şi acesta nu-i o şmecherie ieftină. Eu nu vreau
să iau nimic de la ei. Doresc în schimb să le dau ceva, a cărui lipsă îi face atît
de slabi, atît de săraci, şi – de ce-am nega – atît de ridicoli.
Mai există şi un alt motiv pentru care s-a polemizat atît de mult cu ei. Şi
anume, majoritatea oamenilor a crezut că ateiştii sînt areligioşi. Nici vorbă. Om
areligios nu există. Ateiştii nu sînt areligioşi, ci – potrivit minţii lor retardate şi
spiritului corcit al lor – ei cred într-o religie comică. Dar nu numai cred.
Ateiştii sînt cu toţii bigoţi. Spun: toţi, pentru că nu m-am întîlnit pînă acum
niciodată cu un ateu care n-ar fi fost mai bigot decît baba aceea urît mirositoare,
cine stă duminica în faţa bisericii şi vinde broşuri de doi bani despre urina
preamiraculoasă a Sfîntului Homoronie. Natural, sfîntul religiei ateiste nu este
Sfîntul Homoronie, ci Einstein, iar leacul preamiraculos nu este urina, ci
Ultraseptilul. Numele bigotismului ateist este materialism. Această religie are
trei dogme: suflet nu există, omul este un animal, iar moartea înseamnă
nimicire. Aceste trei dogme au de fapt o singură origine, şi anume: ateii se tem
îngrozitor de Dumnezeu. Böhme zice despre ei, că trăiesc sub mînia lui
Dumnezeu. Ei nu cunosc alt Domn, decît Dumnezeul mînios: de aceea se
ascund şi spun minciuni. Sînt convinşi, dacă declară că nu există Dumnezeu, nu
se vor mai teme. Desigur, în schimb se tem şi mai mult.
Ateul, evident, este un om încrezut, nici nu vrea să fie altfel; nu înclină
spre umilinţă, spre dragoste; cu alte cuvinte, e atît de slab, încît nici nu poate
înclina spre acestea. Mai degrabă perseverează în frica lui – ceea ce neagă,
desigur – tremură şi se ascunde şi minte, şi devine din ce în ce mai încrezut.
Din acest ghiveci jalnic, în care clocotesc / fierb împreună negarea, frica,
minciuna, trufia, bigotismul, s-a gătit materialismul, ca surogat de religie.
Din toate acestea se vede deja, că nu numai că nu se poate converti în
mod agresiv un ateu, dar nici nu e voie. Ei sînt rătăciţi, plini de anxietate,
autoamăgire, şi din acest motiv trebuiesc trataţi cu cea mai mare prudenţă.
Din fericire, sufletul nu e ca trupul. Dacă cineva se naşte surdo-mut sau
cu picioare schilodite, sau ajunge schilod în cursul vieţii, nu stă în puterea
omului să schimbe acest lucru. Lumea sufletului e însă altfel. Toată lumea se
naşte cu suflet întreg, (sănătos), şi nu pierde niciodată această întregime
(sănătate). Infirmitatea sufletului se poate vindeca la oricine. Nici măcar nu e
nevoie de vre-un miracol.
O carte de rugăciuni pentru atei! Şi anume unul, în care nici nu este
permis să se observe, că te învaţă să te rogi. Mare lucru! De aceea – cum
Nietzsche spunea – trebuie să vorbeşti doar cu cinism şi inocenţă. Dîrz şi
rafinat, cu deşteptăciune aproape perfidă; totodată cu inima curată, cu atîta
seninătate şi simplitate, precum păsările cîntătoare.
Profitînd de ocazie, trebuie să mă adresez şi pietiştilor, acestei secte
întunecate a ateiştilor. Pietismul nu este altceva, decît ateism deghizat.
Materialistul obişnuit este un suflet demn de milă, nici mintea nu-i prea
strălucită, inima îi este cîte-odată cretină, şi de aceea – cum de mai multe ori
am spus – trebuie să-l privim ca pe un invalid, care este ataşat obsesiv de
propria-i infirmitate, şi socoteşte neghiobia sa o mare realizare.

3
Pietistul, de fapt, este la fel de ateu ca materialistul, numai că, pe de-
asupra are şi conştiinţa încărcată, de aceea îmbracă formalităţile religiei
adevărate. Pietistul ar pretinde ca omul să trăiască pe tărîţe şi apă, ar îmbrăca
cele mai frumoase femei în haine prost croite, ar interzice rîsul, şi ar acoperi
soarele cu un voal negru. Pietistul este antialcoolistul. Ştiu prea bine că s-a
indignat deja la citirea motoului meu, s-a întrebat mînios şi încruntat: ce
blasfemie mai e şi asta! S-a revoltat cînd am cutezat să spun că Dumnezeul se
află şi în şunca fiartă. Îl sfătuiesc să se liniştească. Va auzi lucruri şi mai
zdravene. Promit că voi ţine seama de el în mod special, şi nu voi pierde nici un
prilej pentru a-l indigna cît mai serios. Ateistul trebuie menajat, pentru că este
idiot, ignorant, mărginit şi nătîng. Pietistul nu poate spera cruţare. Să afle că voi
fi permanent cu un ochi pe el, şi cu cît face figuri mai solemne, cu atît mai mult
voi rîde de el. Cît mai mult se indignează, cu atît mai mult mă distrez pe seama
lui, şi nici măcar nu spun, de ce.

4
TREI

Această carte se împarte în mod necesar în trei părţi. În mod necesar, pentru că
orice carte bună se împarte în trei părţi, adică împărţirea perfectă este întreirea,
dar şi pentru că numărul vinului este treiul, şi acest număr trebuie exprimat şi
prin împărţire.
Prima parte va fi metafizica vinului. Pe deasupra de a fi scopul meu, mai
este şi o ambiţie pentru mine, ca în această parte să aşez temeliile tuturor
filosofiilor viitoare ale vinului. Precum Kant elaborează ideile de bază ale
tuturor filosofiilor viitoare, care pot fi acceptate, sau pot fi contestate, dar
niciodată nu se mai pot ocoli, sau nu se poate pretinde că nu ar fi fost afirmate;
tot aşa doresc eu să scriu în această parte ideile universal valabile şi durabile
ale metafizicii vinului.
Ştiu că prin folosirea termenului de metafizică am depăşit limitele
permise. Dar cuvîntul va rămîne ascuns. Nu va figura în nici un titlu. Sînt
constrîns să procedez astfel, întrucît ateii sînt neîncrezători deja şi faţă de
filosofie, dar totuşi acest cuvînt este cel mai superior termen tolerabil pentru ei.
Metafizica le răneşte bigoteria în aşa fel, încît, dacă aş fi dat acestei cărţi titlul
de Metafizica vinului, nici nu ar fi cutezat s-o deschidă.
În prima parte va fi vorba despre vin, ca adevăr supranatural. A doua
parte prezintă vinul ca natură. Această parte va avea un caracter descriptiv. Se
ocupă de struguri, soiuri de viţă, soiuri de vin, va vorbi despre legăturile dintre
pămînt şi vin, apă şi vin, mai cu seamă despre vinurile noastre, dar luînd în
vedere şi vinurile străine mai renumite.
A treia parte este dedicată ceremoniilor vinului. În această parte vom
examina, cînd să bem vin, şi cînd nu. Cum să bem? Unde să bem? Din ce să
bem? Singur? În doi? În compania unui bărbat sau a unei femei? – Va fi vorba
despre legătura dintre vin şi muncă, vin şi plimbare, vin şi baie, vin şi somn,
vin şi dragoste. Va conţine reguli, ca de exemplu, la ce ocazii ce vinuri să bem,
cît să bem, după ce mîncăruri, în ce locuri şi în ce amestec.
Această parte nu se vrea exhaustivă. Mai degrabă doreşte să arate
bogăţia infinită a ocaziilor de băut, şi invită încă de pe acum pe toată lumea să
completeze ceremoniile vinului cu noi şi noi capitole.
Împărţirea terţiară armonizează îndeaproape cu cele trei ere ale istoriei
universale a vinului. În sensul înţelesului, corespondentul părţii metafizice este
era antediluviană, cînd omenirea încă nu cunoscuse vinul, visînd doar despre el.
După potop, Noe a sădit prima viţă de vie, şi astfel începuse o nouă eră în
istoria universală. A treia eră începe cu transformarea apei în vin, iar noi trăim
acum în această eră. Istoria universală se va sfîrşi, cînd din izvoare şi fîntîni
ţîşneşte vin, din nori plouă cu vin, iar apa lacurilor şi mărilor vin se face.

5
LUMEA GURII

În pîntecul mamei sîntem legaţi de lume prin buricul nostru. După naştere, cu
gura. Dintre organele noastre de simţ, ochiul este cel abstract; nu intră niciodată
în contact direct cu obiectul văzut, şi nici nu se poate contopi cu acesta.
Urechea lasă lucrurile ceva mai aproape. Mîna le şi apucă. Nasul deja inspiră
aburii lucrurilor. Gura îmbucă de ce i se face poftă. Aflu despre ceva, ce este,
numai după ce l-am gustat. Gura este sursa experienţei nemijlocite. Copilul mic
mai ştie acest lucru. Cînd vrea să cunoască ceva, şi-l bagă în gură. Mai tîrziu,
uită omul. Deşi, aflu numai atunci, cine este omul din faţa mea, cînd i-am
vorbit vorbe din gura mea, pot avea experienţă despre o femeie numai atunci,
cînd am sărutat-o, a devenit ceva al meu de tot numai atunci, dacă l-am mîncat.
Lumea gurii este mult mai nemijlocită decît lumea ochiului, lumea urechii,
chiar şi decît lumea mîinii, de aceea este şi mai religioasă, pentru că se află mai
aproape de adevăr. Din această pricină – precum spune Novalis – există o
rudenie adîncă între a mînca şi a învăţa. Astfel este pămîntul mama noastră a
tuturor, ea ne hrăneşte pe calea gurii, iar noi ne contopim cu ceea ce ea ne
oferă.
Activităţile gurii sînt trei la număr: gura vorbeşte, sărută şi se hrăneşte.
Despre vorbă, acum, din păcate trebuie să tac; la fel şi despre sărut – deşi nu-mi
face plăcere. De reţinut numai atît, că sînt legat nemijlocit cu lumea prin gură,
şi în această legătură îmi sînt posibile trei activităţi: ori dau, ori iau, ori şi dau şi
iau. Prin vorbă dau; prin mîncare iau, prin sărut şi dau şi iau. Direcţia
cuvîntului este în afară, direcţia mîncării este spre înăuntru, direcţia sărutului
este în afară şi spre înăuntru, adică cercul. Desigur, o activitate nu exclude
celelalte două, ba chiar le sprijină, pentru că atunci cînd pămîntul mă hrăneşte,
îmi şi vorbeşte, adică mă învaţă, dar mă şi sărută; cînd sărut o femeie, mănînc
din ea, precum şi ea mănîncă din mine, ne hrănim reciproc, şi ne învăţăm
reciproc, şi vorbim unul altuia, de cele mai multe ori lucruri, ale căror adîncimi
nu pot fi exprimate prin cuvinte, pentru că acelea nu sînt de ajuns.
Hrănirea e de trei feluri. Omul mănîncă şi bea şi respiră. Cei iniţiaţi în
marea cunoaştere a tradiţiei, ştiu că mîncarea este în strînsă legătură cu trupul,
ştiu despre băutură, că aceasta corespunde după sens cu lumea sufletului, iar
respiraţia este hrănire spirituală. Ca să-şi intensifice spiritualitatea fiinţei lor,
femeile folosesc parfume, iar bărbaţii fumează.
Pînă acum a fost vorba despre cele trei activităţi ale gurii, apoi despre
cele trei feluri de a se hrăni. Am ajuns acum la a treia împărţire în trei, şi anume
– pentru că vorbim despre filosofia vinului – cele trei lichide arhaice. Cele trei
lichide arhaice sînt cel rece, cel cald şi cel de mijloc. Atributele de rece şi cald
nu se referă la temperatura fluidului, ci la caracterul lichidului.

6
Trei sînt lichidele calde: apa, uleiul şi vinul. Lichidele reci sînt tot trei:
ceaiul (cafeaua), berea şi laptele. În mijloc se află doar fluidul de bază: sîngele.*

GURA

Graiul Hrănirea Sărutul


(spiritual) (material) (sufletesc)

Mîncare Lichide (băuturi) Respiraţie


(material) (sufletesc) (spiritual)

Cald Mijloc Rece


(sufletesc) (spiritual) (material)

APĂ, ULEI CEAI/CAFEA


VIN SÎNGE BERE, LAPTE

Dacă cineva vrea să construiască corespondenţele spirituale cele mai apropiate


pe baza tradiţiei, va putea proceda astfel:
SÎNGE
Soare – duminică – a – roşu – aur – 1

BERE
Lună – luni – c – alb – argint – 2

APĂ
Mercur – miercuri – f – galben – mercur – 7

CEAI (CAFEA)
Marte – marţi – g – violet – fier – 4

LAPTE
Venus – vineri – e – verde – cupru – 5

ULEI
Jupiter – joi – d – albastru – cositor – 6

VIN
Saturn – sîmbătă – h – negru – plumb – 3

În acest tabel figurează legăturile pe bază de şapte a lichidelor, după


corespondenţa spirituală, şi anume cu planetele, zilele săptămînii, cele şapte
sunete, cele şapte culori ale curcubeului, cele şapte metale şi cele şapte numere.

7
După cum se vede, ziua vinului este sîmbăta, planeta lui Saturnul, culoarea
negrul, metalul lui e plumbul, sunetul lui este h-ul, iar numărul lui e treiul.
Toate acestea par a fi destul de curioase pentru unii. Cum adică trei şi
Saturn şi plumb? Răbdare, într-un minut se face clar, că acest lucru va fi mult
mai interesant, decît se promite de pe acum.
*
Există numai trei lichide de bază: apa, laptele şi sîngele. Celelalte lichide sînt rezultatul colaborării
omului cu natura. Vinul şi berea ia fiinţă prin conlucrarea fungilor de fermentaţie, ceaiul şi cafeaua sînt
fierturi de plante, uleiul este grăsime extrasă din plante. Lista ar putea fi lărgită cu multe alte băuturi.
Această listă, totuşi, nu e nicidecum o enumerare arbitrară a scriitorului. Hamvas Béla s-a bazat pe
băuturile şi lichidele cele mai des folosite de către omul secolului XX. (Nota editorului /operei de viaţă/
- în limba maghiară)

8
MĂŞTI IERATICE

Dacă aş fi fost femeie, mi-ar fi plăcut în mod pasionat să pun masa. Sînt
convins că sandvişurile mele ar fi fost renumite peste ţări şi mări, pentru că
nimeni n-ar fi asortat cu mai mare grijă armoniile de culori şi forme ale lămîii,
somonului, sardelei, şuncii, ouălor, pătrunjelului; şi nimeni nu le-ar fi putut
combina cu mai mare ingeniozitate. O tavă de a mea, pregătită ca gustare lîngă
ceaiul de după amiază, ar fi fost mai frumoasă decît dacă ar fi pictat-o însuşi
Ruysdael. Borcanele cu dulceaţă, zahărul, pesmeţii, tarhonul ar fi stat în cămara
mea în rînduri strînse, ca nişte balerine sau soldaţi. Dulapul meu cu lenjerii ar fi
fost organizat atît de raţional şi exact precum o bibliotecă.
Dar cum sînt bărbat, îmi trăiesc pedanteria cu cea mai mare plăcere în
redactarea tabelelor. Am o idee preconcepută, precum că ordinea e nu numai
frumoasă dar şi folositoare. Numesc ordine aceea stare de fapt, cînd toate
lucrurile sînt la locul lor. Astfel mi-am redactat tabelul despre planete, numere,
lichide, culori. Am vrut să aşez vinul la locul lui în lume. Acest loc însă trebuia
mai înainte stabilit. Omul pedant este pătimaşul cutiilor şi cutiuţelor, şi îşi
poate petrece toată ziua cu aranjarea şi rearanjarea lor după mărime, culoare,
formă, sortînd aparte cele de lemn, de metal, de carton, pînă cînd găseşte
sistemul ce îi convine în cea mai mare măsură. Desigur, această ordine, cum
am mai spus deja, are o semnificaţie nu numai estetică, dar şi una intelectual-
economică foarte mare (am scris expresia „intelectual-economică” nu pentru
cititorul cultivat, ci pentru cel scientifist).
Deci, cum spuneam, ordinea nu este total fără rost. Nu numai pentru
faptul că noi, oamenii acordăm ordinii o deosebită importanţă. Acest lucru se
află acum în plan secund. Doresc să atrag atenţia, că după învăţăturile ştiinţei
sacrale, planeta acestei pedanterii pasionate este tocmai Saturnul, despre care a
fost vorba mai adineaori. Saturnul e planeta vîrstei de aur. Guvernatorul acelei
ere, cînd toate lucrurile şi fiinţele au fost la locul lor, de aceea au trăit în fericire
netulburată. M-am exprimat greşit. Vîrsta de aur nu este o eră istorică, ci o
stare, de aceea este prezentă în toate timpurile; depinde doar de faptul, dacă
există cineva s-o înfăptuiască. Saturnul e simbolul marii ordini paradisiace
primordiale. De aceea e această planetă strîns legată de numărul trei, care
reprezintă numărul măsurii. Şi de aceea este legată de vin, ce ridică omul
deasupra lumii turbate, ca să-l reaşeze în ordinea vîrstei de aur.
Celelalte planete, fluide, sunete, culori, metale ale tabelului sînt de
asemenea simboluri. Iar toată figura nu este altceva, decît lumea creaţiei pusă
în ordine exactă, ca dulapul cu lenjerii sau catalogul. Ordinea e cheia lumii,
zice pedantul pasionat, stăpînit de Saturn. Dacă pun lucrurile în ordine, dacă
toate sînt la locul lor, atunci sensul lumii se restabileşte. Toate filosofiile sînt
asemenea experimente de restabilire a sensului. Un fapt deosebit de curios, da,
şi aşa este într-adevăr, că se lămureşte: marea multitudine a lucrurilor aparent
diferite, în definitiv, este doar aparenţă. Totul este unul. Hen panta einai, spune
Heraclit. Lucrurile apar ca fiind diferite, numai în stare împrăştiată. De fapt,
toate lucrurile sînt alte şi alte apariţii ale aceluiaşi Unu. Măşti. Tot ce pot vedea
şi aude, mînca şi bea, imagina şi apuca, toate acelea sînt măşti hieratice ale

9
aceluiaşi Unu. Sunetul c este o mască, tocmai precum fumul de ţigară, cîntecul
este o mască, tocmai precum plumbul, sîngele, joia sau galbenul. A cui mască?
Cine este acest Unu? Böhme zicea, că diavolul nu are măşti, ci numai larve.
Şi spunînd acestea, am rostit ideea de bază a filosofiei vinului. Ce este
vinul? O mască hieratică. Cineva se află după ea. Cineva, cine are nenumărate
măşti, cineva, cine trăieşte în aceeaşi clipă după masca planetei Mercur, a
aurului, a sunetului f, a culorii roşii, cine este în aceeaşi clipă şi carte, şi vorbă,
şi surîs de femeie, şi ochelari, şi friptură de raţă.
Din toate acestea, desigur, derivă şi altceva; ce va fi bine de reţinut cu
privire la cele ce urmează. Pentru că, în definitiv, hen panta einai, adică totul
este unul, deci totul se află în toate. În sînge se găseşte şi duminica, şi aurul, şi
sunetul e. Aceasta este o scală, în care, sunînd orice sunet, totodată sună
întregul instrument; şi – în raport cu relaţia de rudenie cu celelalte sunete – mai
armonic şi mai puternic, sau mai disarmonic şi mai ascuns, dar ca subton sau
supraton, toate sunetele încep să cînte.

10
UN PAHAR DE VIN:
SALTUL MORTAL AL ATEISMULUI

Toate cugetările trebuie începute cu simţurile, spune Baader. Am recunoscut


raţionalitatea sfatului său, de aceea am început metafizica vinului cu cel mai
sensibil organ de simţ, gura. Pentru că, tot ceea ce poate afla despre vin ochiul
şi nasul, e neînsemnat faţă de ceea ce ştie gura. Gura ştie despre vin că este o
mască hieratică, şi ştie a cui mască este.
În acest loc, pe baza celor spuse, şi în legătură cu toate acestea trebuie,
desigur, să luăm poziţie în favoarea vieţii nemijlocite şi împotriva vieţii
abstracte. Viaţa abstractă trăieşte prin ochii săi, cel mult prin urechile sale. Nu
trăieşte prin gura sa. Din această pricină, ochiul şi urechea sînt organe
exoterice. Omul abstract însă, este neîncrezător chiar şi faţă de ochiul şi
urechea sa. Îi place să folosească expresiile de iluzie optică sau halucinaţie,
dînd impresia, de parcă simţurile ar înşela, ori datorită neputinţei lor jalnice, ori
în mod intenţionat. În consecinţă omul abstract inventează, ca surogat al lumii
sensibile, o himeră terifiantă: nimicul incolor, inodor, amorf, insipid, afon. Iar
din acesta – în special mai de curînd – a fabricat ştiinţă, morală, lege, stat.
Desigur, orice face, nu-i iese nimic.
Viaţa abstractă este o viaţă construită pe teorii, ce se bazează, nu pe
experienţe senzoriale directe, ci pe aşa numite principii. În era modernă
cunoaştem doi astfel de oameni abstracţi: unul e scientifistul, celălalt puritanul.
Nici nu mai trebuie spus, că ambii sînt variaţiunile ateismului.
Este caracteristic scientifismului, că nu cunoaşte dragostea, ci instinctul
sexual; nu lucrează, ci produce; nu se hrăneşte, ci consumă; nu doarme, ci îşi
regenerează energiile biologice; nu mănîncă carne, cartofi, prune, mere, pîine
cu unt şi miere, ci calorii, vitamine, carbohidraţi şi proteine; nu bea vin, ci
alcool; îşi cîntăreşte săptămînal greutatea corporală; dacă are dureri de cap, ia
opt feluri de prafuri medicale; dacă are diaree după ce băuse must, aleargă la
doctor; poartă discuţii despre modurile de a lungi viaţa omenească; consideră
problemele igienei de nerezolvat, pentru că poate spăla cu săpun periuţa de
unghii, poate spăla săpunul cu apă, însă nu poate spăla apa cu nimic.
Scientifistul este forma nepericulosă, mai neîndemînatică, mai comică a
ateismului. Puritanul este agresiv. În nu mică măsură îi dă putere agresivităţii
sale crezul său, că a găsit singurul mod corect de a trăi. Poate fi puritan cineva
şi dacă e materialist, şi dacă e idealist, şi dacă e budist sau talmudist, pentru că
puritanismul nu e o concepţie despre lume, ci un temperament. Trebuiesc doar
două lucruri: o mărginire întunecată a credinţei oarbe în anumite principii şi o
dispoziţie combativă aprigă şi perfidă pentru aceste principii.
Însă puterea adevărată a puritanismului provine din faptul că acesta este
ateul desperat. Ar trimite pe rug toate femeile mai arătoase decît majoritatea; ar
arunca porcilor toate bucatele mai grase sau mai dulci; ar condamna la
închisoare pe viaţă pe toţi cei ce cuteză a rîde; nu urăşte nimic mai mult, decît
vinul; adică, de fapt, nu se teme de nimic mai mult, decît de vin. Puritanul este
omul abstract însuşi. Cel fără de inimă. În cazul ateilor, problema se află
întotdeauna mai degrabă în inimă, decît în intelect. Puritanul este un idiot de

11
inimă concentrat. Istoria mondială datorează cele mai sîngeroase războaie şi
cele mai oribile revoluţii tocmai puritanilor. Şi toate acestea pentru că, săracul,
a găsit un principiu în loc de Dumnezeu, şi de acest fapt este conştient. Ştie că e
desperat. Vede că nu merge treaba, totuşi face mai departe. Dacă numai odată
şi odată ar lua parte la o pomană a porcului, şi s-ar sătura zdravăn cu friptură de
porc, caltaboş, cîrnaţi proaspeţi, ar mînca la toate acestea ardeiaşi în oţet, ceapă,
gogoşi cu dulceaţă de piersici, şi ar bea două sticle de vin de Szekszárd, ar mai
putea fi salvat. Dar nu e putere pe lume, ce l-ar putea sili să facă aşa ceva.
Faptul că viaţa are rost numai dacă e sacrificată, este o cunoaştere
înnăscută cu toate sufletele. Viaţa este o reuşită, numai dacă o sacrific. În cazul
unui om lucid şi serios, această sarcină se rezolvă singur, atunci cînd îşi oferă
viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu. Ateului, însă, îi este frică. Degeaba îi este
frică – trebuie să-şi sacrifice viaţa şi el. Desigur, îşi sacrifică viaţa şi el, dar nu
în mod normal – ca Abel –, pentru Dumnezeu, ci unei oribile măgării. Sieşi?
Măcar de-ar fi aşa! Voluptăţii? Puterii? Bogăţiei? Deşi prostie, dar totuşi e de
înţeles. Puritanul însă, se sacrifică unui principiu. Umanitate! – zice el. Ori:
Libertate! Sau: Morală! Eventual: Viitor! Progres! Ce înseamnă libertate şi
umanism şi viitor? Acestea sînt doar surogate de Dumnezeu. Şi ce se ascunde
după această nebunie mazohistă oribilă, chiar şi în privinţa măsurilor ei? Faptul
că el este omul desperat. Ştie că nu merge, şi face totuşi. Ştie că e nebun
nenorocit, dar totuşi perseverează. De aceea este sever, de aceea e nervos, de
aceea e ofensiv, de aceea e întunecat, de aceea e perfid, de aceea e agresiv,
pentru că este desperat. Nu merge, şi face totuşi. Continuă totuşi. Ştie ce face,
dar nu vrea să se ajute, şi din această pricină devine şi mai desperat. Şi mai
desperat, şi mai abstract, şi mai nervos, şi mai hain, şi mai insidios, şi mai
suspicios, şi mai întunecat. Şi totuşi face mai departe. Nenorocitul!
De scientifist, nu are rost, să ne ocupăm. El este inocent, cu toate toanele
şi superstiţiile lui. Însă, cu puritanul trebuie să avem grijă. Convingerea mea
este, că există un singur medicament pentru el. Vinul. La fel şi pentru pietist.
Pentru că puritanul este un pietist devenit terorist, iar pietistul e un puritan
plîngăcios. Pietistul e bisericos, îşi dă ochii peste cap. Colecţionează poze
obscene în secret, bea, dacă nu-l vede nimeni, mai ales rachiu, crezînd că
aceasta este păcat mai mare, şi deci cade în groapa mai mare. Pietistul trăieşte
astfel, încît pereţii camerei lui ard neîncetat în roşu aprins de ruşine. Pereţii
camerei puritanului sînt galben-palide, pentru că nu îndrăzneşte să se trădeze
nici chiar dacă este singur. Doar în sinele lui! O, săracul de tine, ce milă te
poate salva, dacă nu vinul?

12
INTERLUDIU ESHATOLOGIC

Oamenii cred în general, că izvorul tuturor relelor este păcatul. Prin păcat
înţelegînd, că cineva minte, fură, înşeală, jefuieşte, omoară, preacurveşte.
Ignoranţa lor merge pînă acolo, încît emit legi enorm de răsunătoare împotriva
acestui păcat, prin care ameninţă chiar şi cu spînzurătoarea. Deşi aceste legi
sînt vechi deja de cîteva mii de ani, nu au avut pînă acum nici un efect.
Aici şi acum, eu protestez împotriva acestui crez general. În urma unor
cugetări temeinice declar, că nu păcatul este cauza răului. Cauza acestui rău se
află mult mai adînc. Răul izvorăşte din atitudinea proastă. Păcatul este doar
urmarea acestei proaste atitudini. Şi cu asta, pe urmele sfîntului apostol Pavel,
consider sfera legii şi moralului, ca fiind lichidată, şi doresc să bazez originea
tuturor activităţilor umane în fundament: în religie. Şi fac acest lucru, nu în
mod arbitrar, şi nu pentru că eu aş fi descoperit această idee. Nu. Acest lucru a
fost privilegiul eshatologilor creatori, în clipele lor fondatoare de religii – cum
spunea contemporanul nostru. Şi fac acest lucru, pentru că, în experienţa mea,
legea şi moralul au stins păcatul cel mult în mod aparent, însă nu au reuşit
niciodată să vindece vreun rău. Rădăcina păcatului, şi astfel izvorul răului este
ascuns mult mai adînc, decît ca moralul ori legea să le ajungă. Păcatele
stigmatizate de codul penal sînt doar consecinţele finale ale proastei atitudini
religioase. Am spus deja, şi subliniez acum din nou, toată lumea trebuie să aibă
o religie, şi nu există om areligios. Dacă cineva nu crede în religia bună, crede
în cea rea. Dintre toate religiile rele, cea mai rea este ateismul.
Esenţa urmează însă abia acum. Religia rea nu este urmarea atitudinii
proaste. Nu. Religia rea este atitudinea proastă însăşi. Această proastă atitudine
e prăsila tuturor relelor şi izvorul tuturor păcatelor. Este izvorul, în primul rînd
a defectelor morale cum sînt vanitatea, invidia, rapacitatea, obrăznicia,
lăudăroşenia, lipsa bunului gust. Dar este la fel izvorul şi prăsila tuturor
crimelor persecutate de codul penal, al furtului, al înşelăciunii, al omorului. Aşa
numitele păcate sînt doar cele din urmă consecinţe ale religiei rele. Dar şi aşa
numitele defecte morale sînt tot consecinţe. Consecinţele a ce? A proastei
atitudini. A religiei rele. Deci, ce trebuie făcut? Să se emită legi severe? În nici
un caz! Acestea tratează doar simptoamele, şi nu cauzele. Să se întărească
stăpînirea de sine morală? Să se recurgă la asceză? Să se recurgă la autotortură?
Nu, şi de o mie de ori nu. Şi acestea sînt doar consecinţe. Trebuie schimbată
atitudinea. Religia rea trebuie preschimbată în religie bună. Nu legea, nu
juriştii, nu judecătorii, nu regii, nu preoţii, nu moraliştii şi nu satiricii şi nu eroii
virtuţii şi nu predicatorii şi nu misionarii ne învaţă acestea, ci numai şi numai
eshatologii creatori, în clipele lor fondatoare de religii.
Să nu se mire nimeni, că răul are un rol atît de însemnat în viaţa omului.
Răul este de fapt singura problemă de rezolvat. La început omul a făptuit
primul păcat. Acum ştim deja ce este acest păcat. Nu este ceva ce se loveşte de
codul penal. Nu ar putea fi judecat nici chiar după cele mai severe sisteme
morale. De ce? Pentru că primul păcat, păcatul cel mai întunecat, răul cel mai
rău a fost religia rea, atitudinea proastă. În aceea clipă omul a fost prins de un
spasm. Biblia numeşte acest lucru păcat originar. Din aceea clipă, trăim toţi cu

13
acest spasm în noi, ce a intervenit în fundamentul fiinţei noastre, în atitudinea
religioasă. Pentru că acest şoc este ereditar. Propria noastră atitudine proastă ne
irită, şi ne căutăm dezlegarea în mod disperat. Potopul nu a putut să ne spele de
ea. Dar odată cu apariţia curcubeului a apărut şi băutura dezlegătoare. Eu pot
percepe vinul doar ca un act de graţie dintre cele mai înalte. Vinul dezleagă.
Avem vin. Putem să dezlegăm acel şoc blestemat. Vinul ne readuce viaţa
noastră originală, paradisul, şi ne arată, unde vom ajunge la a lumii cea din
urmă sărbătoare. Omul poate îndura acest pod între prima şi ultima zi doar în
extaz. Acest extaz este vinul.

14
ULEIURILE

Vinul este o mască ieratică. Acest lucru cîndva a fost ştiut de toţi oamenii şi de
toate popoarele. Descifrarea măştii este ca ea este ceea care ne dezleagă din
spasmul răului. Διόνυσος λύσιος – ziceau grecii – Zeul Vinului Dezlegător.
Spunînd acestea însă, am atins obiectul cel mult în mod foarte general. Abia
dacă am rostit că vinul are faţă divină. Dar prea bine ştim că nu există vin în
general, precum nu există nici om în general. Există Ioan, Paul, Bartolomeu,
Carol, Ludovic şi există Sara, Barbara, Ana, Magdalena. Astfel există vin de
Somló, de Pannonhalma, de Arács, de Kiskőrös. Ba mai mult, fiecare an,
fiecare gospodar, fiecare butoi îşi are vinul propriu. Toate vinurile aparţin sub
tutela unei zeităţi. Însă toate vinurile îşi au geniul lor separat. Şi aceştia sînt tot
măşti. Gura este cea care recunoaşte masca. Trăiesc oameni deosebit de
talentaţi, magnifici degustători de vin, care recunosc geniile cu o precizie
absolută. Şi acum cîteva cuvinte despre principiile orientative ale recunoaşterii,
doar atît, cît este absolut necesar la acest subiect.
Vă mai amintiţi din marele tabel al măştilor hieratice, că vinul aparţine
categoriei fluidelor calde, cele mai apropiate rudenii ale lui fiind apa şi uleiul.
Nu se poate vorbi aici despre apă, căci aceasta, dacă e posibil, e un subiect şi
mai vast decît vinul. Vom cuvînta şi despre uleiuri doar atît, cît este necesar
pentru a înţelege vinul.
Presupun că toată lumea ştie: vinul se face din struguri. Viţa de vie este
o plantă. Planta e cea mai minunată creaţie a lumii. Virginia Woolf spunea că
iubeşte plantele mai mult, decît pe oameni. Dacă mi s-ar pune această întrebare,
nu aş putea răspunde atît de uşor. Dar dacă mă gîndesc, că doar în pădure, în
grădină, pe cîmpie mă simt în totală armonie cu lumea, poate că aş hotărî: mai
degrabă plantele, decît omul.
În starea originală, în grădina Paradisului, plantele au păstrat cele mai
fine, cele mai aromatice uleiuri ale spiritualităţii lumii. Toate plantele sînt de
fapt genii, ori altfel spus îngeri, şi pot recunoaşte acest mic daimon după forma,
sau culoarea, sau floarea, sau fructul lui, dar nu indirect, ci numai în mod
abstract, aşa cum ochiul poate recunoaşte ceva. Despre planta vie, doar nasul
poate obţine informaţii în mod direct, pentru că esenţa cea mai adîncă este
revelată numai de uleiul viu din plantă. Mireasma e secretul existenţei vegetale.
În cursul plimbărilor mele, încă din fragedă copilărie, făcusem cunoştinţă cu
plantele, rupîndu-le cîte o frunzuliţă, pe care am frămîntat-o între degete, şi am
tot mirosit-o îndelung. Fac acest lucru şi azi, dar nu mai găsesc odoruri
necunoscute. Cunosc menta, cimbrişorul, cucuta, ţintaura, rozmarinul,
busuiocul, ţelina, achillea, crizantema, o, dafinul, şi da, cunosc şi aceea zînă
mică, cea mai dragă inimii mele: lavanda fermecătoare. Pot să spun, fără nici o
exagerare, că sub clima noastră, dar chiar şi în regiunea mediteraneană, unde
am umblat atît de mult, nu există plantă, a cărei geniu să nu-i cunosc personal.
Ajuns aici, nu pot pierde ocazia să atrag atenţia puritanilor şi pietiştilor
asupra anumitor lucruri. Aceşti oameni cunosc femeia doar în mod abstract,
numai cu ochii şi urechile, şi deci abia dacă au experienţe directe despre ea.
Dacă acest subiect interesează mai serios pe cineva, să citească părţile

15
referitoare din cărţile lui D. H. Lawrence, şi atunci va avea o idee, cît de multe
poate afla mîna despre trupul unei femei. Eu îndrăznesc să merg şi mai departe
decît Lawrence. Afirm că, precum în cazul plantelor, şi secretul femeii se află
în parfumul trupului ei. De departe, dintr-o depărtare abstractă, acest parfum
pare destul de unitar. Însă dacă te apropii mai mult, şi te cufunzi în amănunte,
vei observa ce diferenţă există între parfumul părţii posterioare a gîtului, la
rădăcina părului, şi parfumul umărului sau de la încheietura mîinii. Trupul
femeii este infinit mai uleios, şi de aceea mai uşor, mai rar, mai genial, în sfîrşit
mai spiritual, decît trupul bărbatului. Farmecul staturii feminine este exact
directa consecinţă a infinitei bogăţii în uleiuri abundente. Într-adevăr, cine
doreşte să trăiască cît mai multe experienţe nemijlocite despre uleiuri, nu poate
deloc neglija femeia. Să inspire parfumul buzelor femeii, şi să analizeze ce se
găseşte în acel odor: cochetărie, vorbărie, provocare, seducţie, dulceaţă,
ameţeală, beţie, foc, vîltoare, strălucire, răutate, otravă, infamie, voluptate.
Acestea toate sînt genii mărunte, ce furnică în parfumul buzelor.
Eu însămi am observat că trei zone îmi plac cel mai mult. Prima zonă
sînt buzele, de care vorbisem mai înainte, dar în special colţul gurii, care este
mult mai aromatic decît mijlocul buzelor. Cea de-a doua este îndoitura
interioară a genunchilor. Oricît de prostesc ar suna, afirm că pentru mine
femeia e femeie exact aici, în acest loc. Aici, în gropiţele din curbura interioară
a genunchilor îşi răspîndesc aromele uleiuri nespus de fierbinţi. Cea de-a treia
şi cea mai parfumată, cea mai bogată în uleiuri aromatice este zona de deasupra
genunchilor, latura interioară a gambei superioare, acolo, unde pielea e cea mai
fină şi cea mai catifelată. Centrul aromatic se află în partea cea mai lăuntrică, la
circa patru-cinci degete de genunchi. Foarte des, după cîte o nemaipomenită
experienţă aromatică, m-am decis să scriu o carte întreagă despre această parte
mică, abia cît două palme, dar cea mai parfumată şi cea mai bogată în uleiuri
aromatice în tot universul. În acest loc se desfăşoară fiinţa feminină în
totalitatea ei. Aş îndrăzni să spun, că aici simt caracterul şi gradul de inteligenţă
erotică a ei. Dacă adulmec acest parfum, ştiu cît ulei spiritual al iubirii conţine,
şi cu ce flacără arde acesta, cum luminează, cît de fierbinte e, ce culoare are
fumul, alb, violet, albastru, roz, galben sau auriu.
Cuiva, cine se ia în serios pe sine, şi îşi ia şi viaţa în serios, nu aş spune
asemenea învăţătură. Ei şi aşa ştiu toate acestea. Această învăţătură este pentru
pietişti şi puritani. Este un avertisment, să părăsească calea abstractă, şi să ia
lucrurile mai în serios. Vor vedea că nu există femeie (dacă nu este cumva
abstractă şi ea, dar aceea, de obicei, e astfel pentru că nu e frumoasă, şi de
aceea, săraca, rămîne şi aşa în afara jocului), care să nu primească cu
recunoştinţă orice astfel de studiu căruia îi este supusă, şi cu atît mai mult, cu
cît acest studiu este mai amănunţit, mai exhaustiv, mai lung, mai fundamental.
Acestea fiind spuse, se poate ghici uşor, ce vreau să spun despre vin.
Fiece vin are individualitate. În toate vinurile (soi, an, regiune, sol, vechime)
trăieşte cîte un geniu unic, irepetabil şi de neimitat. Geniul este forma
materializată a uleiului. Masca lui. Fiecare parte a trupului femeiesc are un
parfum special, ce nu poate fi confundat cu altceva. De ce? Pentru că fiecare
parte este locuită de alt daimon. Vinul este o băutură ce conţine ulei spiritual.

16
În fiecare vin locuieşte cîte un înger, care, atunci cînd omul vinul, nu moare, ci
ajunge între nenumăraţii îngeri şi zîne ce vieţuiesc în om. Cînd omul bea,
geniul care soseşte, e primit cu flori şi cîntece de ceilalţi aflaţi deja înăuntru.
Îngeraşul e încîntat, şi mai că se aprinde de bucurie. Această flacără de bucurie
se revarsă în sufletul omului, şi îl răpeşte şi pe el. Nu există apărare împotriva
acestuia. Tocmai de aceea spun că un pahar de vin e saltul mortal al ateismului.

17
POSTFAŢĂ LA METAFIZICĂ
(APOLOGIE)

Cu acestea am terminat tot ce am vrut să spun despre metafizica vinului. Am


schiţat pe baza înţelepciunii tradiţiei cele mai apropiate corespondenţe ale
vinului, apoi cu ajutorul diferenţierii vieţii abstracte şi a celei directe am
prezentat partea referitoare la gură a experienţei senzorii. Am expus teoria mea
asupra măştilor ieratice şi am arătat unde se află locus mundi al vinului. De
acum încolo, acestea nu se pot schimba nici în secole ce vin. Vor trebui să
reflecteze asupra acestor constatări toţi cei care scriu despre vin. Iar prin teoria
mea asupra zeităţii şi geniilor vinului, am construit podul spre natură. Înainte
însă de a mă apuca să descriu natura vinului, aş dori să adresez cîteva vorbe
celor care am scris această carte.
Ştiu că nu există ateist, care să nu se fi scandalizat încă de la primele
rînduri ale cărţii din pricina acestui ton ţanţoş, pe care am avut curajul să-l
folosesc adresîndu-mă lui. Şi cu cît înaintase mai mult în lectura cărţii,
scandalizarea lui trebuie să fi fost tot mai mare, încît, în anumite locuri, să
ajungă gata-gata să protesteze împotriva acestui ton dispreţuitor. În sfîrşit, a
fost nevoit să se liniştească, spunîndu-şi că autorul cărţii nu-i e superior, doar
că îşi dă aere. Însă, îndată i s-a trezit suspiciunea: cu ce drept îşi îngăduie cartea
să-l numească sărac cu duhul? De unde îşi ia curajul, să-i fie milă de el, să-l
numească neghiob, idiot, infirm, ba chiar cretin? Ce neobrăzare din partea
autorului să folosească acest ton dăscălitor! Cum de îşi permite să-i dea sfaturi
şi să-i vorbească precum unui copil de şcoală.
Cel mai mult l-a enervat faptul că a aşteptat o predică onctuoasă, dar în
schimb a avut parte aproape de opusul acesteia. Ei bine, mă rog, dacă este într-
adevăr aşa, cum zice ateistul, atunci, aici şi acum îi cer scuze cititorului, şi
afirm că nu avusem intenţia să-l insult. Fie-mi permis să mă explic, şi să-mi
elaborez apărarea faţă de această acuzaţie în două puncte.
În primul rînd: nu am avut nicidecum intenţia să folosesc un ton cu aere,
pentru că religia interzice acest lucru. Cel ce-şi dă aere, numai în aparenţă este
superior. Religia nu permite o asemenea procedare. Cred, că ceea ce ateistul a
perceput ca şi cum eu mi-aş da aere, n-a fost aşa, ci a fost de bună seamă
superioritate veridică. Acest lucru însă, nu am vrut să-l ascund. Este chiar vorba
de superioritate veridică, nu numai din partea mea faţă de el, ci este
superioritatea tuturor oamenilor cu religie bună asupra tuturor celor cu religie
rea.
Spunînd acest lucru am făcut o afirmaţie foarte importantă. Ar fi trebuit
să se spună deja cu mult timp în urmă, şi nici nu ştiu, de ce nu au făcut-o alţii,
eventual unii mult mai pricepuţi decît mine. Afirmaţia este următoarea: omul
cu religie bună este în mod necesar, în orice circumstanţe superior celui cu
religie rea. Îi este superior prin inteligenţă, sentimente, inimă, seriozitate, şi –
acest lucru fiind descoperirea mea: îi este superior şi prin savurarea nemijlocită
a vieţii.
Nu-i nevoie deci ca omul cu religie bună să-şi dea aere. Dată fiind
poziţia lui, se află şi aşa într-o superioritate netă. Trebuia spus odată şi pentru

18
totdeauna: creştinismul nu este o superioritate artificială, ci una veridică.
Trebuia spus, şi trebuie exprimat acest lucru, ce a existat dintotdeauna, şi va
exista în vecii vecilor.
În fine, nici nu prea pricep, unde ar fi aceea mult răspicată superioritate a
ateiştilor, în afară de cazul amintit mai sus, adică cel al puterii – obţinute cu
forţa – asupra lumii. În paranteză fie spus: n-aş da doi bani pe longevitatea
acestei puteri. Cum de s-a putut răspîndi ideea greşită, precum că ateul ar fi în
superioritate faţă de omul religios, privind inteligenţa sa, gîndirea sa,
pragmatismul său, umanismul său, prezenţa de spirit şi savurarea vieţii? Poate
că niciodată nu a fost vorba despre superioritate, doar despre nemernicie
neobrăzată, prin care intimidase mai pudicul om religios. Gloria sa, desigur, a
fost doar momentană. Doar pînă se ivise cineva, cine nu s-a speriat. Acum, că
acest lucru s-a dezvăluit, este foarte probabil, că situaţia se va schimba destul
de repede.
Al doilea punct al apărării mele este următorul: l-am ridiculizat pe ateu?
L-am făcut să apară neghiob? L-am numit infirm? Nu a trebuit să-l fac ridicol,
pentru că este într-adevăr ridicol. Nici neghiob, nu era nevoie, să-l fac să apară.
Este un lucru, a cărui afirmare publică nu s-a mai putut amîna. Ateul, bizuindu-
se pînă acum pe neruşinarea sa agresivă, nemernicia sa egoistă, banii mulţi şi
gura mare, stîrnise superstiţia, că el ar fi stăpînul absolut al lumii, cel mai
deştept, glorios şi puternic şi de neînvins. Acum a ieşit la iveală, că nimic din
toate acestea nu este adevărat. Ba chiar din contră.
Îmi dau seama, că recunoaşterea acestui fapt este ceva crunt pentru atei.
Însă nu pot face nimic împotriva lui. Singurul lucru ce-mi stă în putinţă, să-i
dezvălui şi mai mult situaţia sa inconsolabilă, şi-i arăt drumul corect. Tocmai
această sarcină îmi asumasem, şi cu acest sentiment mă apuc de partea doua a
cărţii.

19
VIN ŞI IDILĂ

Cea mai mare experienţă a călătoriilor mele a fost recunoaşterea faptului că


există ţări de vin şi ţări-rachiu. Prin urmare există popoare-vin şi popoare-
rachiu. Popoarele-vin sînt geniale; popoarele-rachiu – chiar dacă n-or fi toţi atei
– au tendinţa spre idolatrie. Mari popoare-vin sînt de pildă grecii, dalmaţii,
spaniolii, etruscii, şi în adevăratele regiuni vinifere, italienii, francezii,
maghiarii. Aceste popoare rareori au aşa numite ambiţii de istorie mondială;
nu-şi luaseră în cap să mîntuiască celelalte popoare – chiar şi cu patul puştii,
dacă e nevoie. Vinul îi fereşte de abstracţii.
Popoarele-vin trăiesc, nu în tradiţia istoriei mondiale, ci în cea a vîrstei
de aur. Această conduită este consecinţa directă a uleiului idilic: una dintre cele
mai esenţiale componente ale vinului. Ţările şi regiunile vinifere sînt idilice
toate. Plimbă-te în viile de la Arács şi Csopak, urcă-te pe Badacsony sau pe
muntele Szent György, ca să nu mai vorbim de Somló, hoinăreşte printre
gospodăriile din Kiskőrös sau Csengőd*, şi vei putea trăi experienţe
neîndoielnice despre toate acestea. Între tarlalele de viţă, ca nişte pîrîiaşe
liniştite, se scurg cărări cu iarba mătăsoasă. La intrarea pivniţelor un nuc uriaş,
e răcoros chiar şi în cea mai fierbinte vară. Acestea sînt locuri, în care omul s-ar
putea opri oriunde, s-ar aşeza, ca pentru totdeauna, şi şi-ar spune: aici rămîn. Şi
poate, fără să observe, acolo l-ar ajunge moartea.
Meditasem despre acestea la Szigliget, şi acolo am întocmit, doar pentru
uz propriu, acea foarte veche şi comună diviziune: există vin de cîmpie şi există
vin de munte. Vinul de cîmpie este mai spornic, însă mai subţire, mai modest,
mai sărac în uleiuri. Acest lucru nu este neapărat defăimare. Înseamnă numai,
că nu m-aş însura cu un astfel de vin. Aş fi nefericit în permanenta lipsă a
uleiurilor mai excitante. Cineva, care nu suferă tensiunile mai înalte – şi acest
lucru e de apreciat – poate convieţui foarte bine şi cu un asemenea vin.
Toate acestea le-am gîndit la fermecătorul Szigliget, sus pe deal. Sub
mine grădinile, mai departe lacul Balaton, vinul lîngă mine în ploscă, şi dacă
meditaţiile mele începură să se poticnească, am tras o gură bună. Acest lucru se
naşte cu omul. Mie-mi place vinul de munte, care s-a făcut lîngă apă. Apa este
elementul primar în care m-am născut, şi de aceea îi doresc prezenţa în toate.
De aceea nu-mi stă atît de aproape de inimă Hegyalja, şi mai aproape
Badacsony, Csopak, Arács. Excepţii, desigur, se găsesc şi aici. Imediat Somló.
Pentru că cel de Somló este vin de foc, a crescut pe un vulcan. Lîngă Somló nu
e apă. Se ridică în mijlocul unei cîmpii mari, avînd formă de coroană. Dintre
toate vinurile noastre vinul de Somló este cel „non plus ultra” pentru mine. Şi
voi explica imediat, de ce.
Deosebesc vinuri blonde (albe) şi brunete (roşii); apoi vinuri masculine
(seci) şi feminine (dulci); deosebesc chiar vinuri soprană, alt, tenor, bas,
monofonic (cu o singură voce) şi polifonic, simfonic. Dar mai deosebesc şi
vinuri solare, lunare şi astrale.

*
Regiuni, localităţi vinifere, viticole tradiţionale din Ungaria – pentru a te familiariza cu atmosfera
textului, nu trebuie să faci altceva, decît să înlocuieşti, din propriile tale amintiri, cu regiuni cunoscute
de la noi, din ţară, din Vrancea, Dobrogea, Murfatlar, Valea Tîrnavelor etc.

20
Vinului, de altfel, i se pot aplica cu uşurinţă orice fel de diviziuni. De
pildă există vin logic şi vin mistic; vin vizual şi vin acustic; vin, ce curge de la
dreapta la stînga, şi vin, ce curge de la stînga la dreapta; şi tot aşa, pînă la
nesfîrşit. Fiecare vin îl pune pe om în faţa unor noi şi noi sarcini de clasificare.
Ei bine, pentru mine vinul de Somló este acel bariton solar, dar un vin blond,
masculin, simfonic, care conţine uleiul celei mai înalte spiritualităţi creatoare,
şi anume, dintre toate vinurile noastre, într-o unică puritate concentrată. De
aceea, cred că, deşi toate vinurile sînt sociabile, şi îşi dezvăluie adevărata fiinţă
cînd se bea în societate; vinul de Somló este băutura solitarului. Este atît de plin
cu uleiul beţiei creării, încît poate fi băut numai într-o solitudine echilibrată,
destul de adîncită şi definitiv liniştită. Despre vinul de Somló (este vorba
despre vinul de Somló original, străvechi, aproape alb-auriu, sec, aprins, astăzi
foarte rar întîlnit) mai doresc să spun, că deşi toate vinurile de munte mai
serioase se potrivesc mai degrabă vîrstei de peste patruzeci, decît tinereţii, vinul
de Somló este vinul bătrînului. Este vinul înţelepţilor, al oamenilor care au
învăţat într-un sfîrşit cea mai înaltă înţelepciune: seninătatea. Este un lucru
personal, şi îl spun numai pentru că a fost unul dintre cele mai mari rezultate
ale meditaţiei mele de la Szigliget: în masca ieratică a vinului de Somló m-am
simţit cel mai aproape de acea seninătate şi înţelepciune coaptă, de acea
intensivă beţie creatoare, care a creat această lume.

21
STRUGURI, VINURI, NESTEMATE,
FEMEI

Este caracteristic că strugurele şi vinul nu corespund unul celuilalt. Din


strugurii delicioşi nu întotdeauna se face şi cel mai bun vin. Şi acum nu este
vorba despre strugurii chasselas, comerciale, aşa numitele delicatese, care
niciodată nu au reuşit să-mi spună nimic esenţial. Vorbesc aici despre nobilul
Afuz Ali, despre regina viilor, doamna Mathias Jánosné, chiar despre muscat
otonel, şi despre regele tuturor strugurilor, muscatul black Hamburg. Cu
excepţia muscat otonelului / tămîioasei, nici un strugure nu e bun pentru vin.
Vinul bun se face din strugurii neînsemnaţi pentru consum. La Somló am gustat
un ciorchine dintr-un vechi butuc de viţă de vie de Somló. A fost plăcut la
vedere, de-un verzui aproape alb, cu boabele rotunde, sticloase şi opalescent-
translucente, însă despre gustul lui nu pot afirma nimic neobişnuit. La Marea
Mediteraneană observasem destul de des, că vinurile mai bune se fac din
strugurii mai neînsemnaţi. O dată am fost de-a dreptul uluit. Pe butuc erau
ciorchine cu boabe rare, mici cît boabele de mazăre. E bolnavă oare viţa asta de
vie, am întrebat. Am gustat strugurele, a fost destul de dulce, dar cu gust ciudat,
de surogat de cafea. Coaja groasă, tare. Dalmatul a rîs cu mare poftă. A adus
vin şi m-a poftit. În acel moment mi-a trecut prin gînd, cu cît mai erotic este
băutul, decît mîncatul. Băutul este în cea mai apropiată rudenie cu dragostea.
Vinul acela a fost ca un sărut fluid.
Aş dori să vorbesc acum despre cea mai frumoasă meditaţie a mea
asupra vinului. S-a întîmplat între viile din Berény, lîngă cramă, stăteam pe
banca de piatră sub nuc, şi mi s-a deschis o privelişte frumoasă asupra lacului.
În faţa mea Badacsony, Gulács, dealurile de la Révfülöp, şi Szigliget. Mă
scăldasem toată dimineaţa, luasem prînzul, iar după prînz am ieşit aici să citesc.
Dar cartea zăcea lîngă mine neatinsă, iar eu admiram vara. Strugurii se coceau
deja pe butuci. Asta-i Risling. Acela-i Szilváni. Iar acela-i Otello. Burgund, Alb
mieros, Porto – ce ciudat, m-am gîndit atunci, toate aceste multe avataruri
incognito, toţi sînt Unul, dar valoarea fiecăruia constă exact în faptul că fiecare
este neimitabil numai sine însuşi, şi nimic altceva. Strugurii şi vinurile sînt ca
nestematele. Sînt apariţiile singurului Unu. Dar fiecare este cîte-o altă esenţă
spirituală al aceluiaşi Unu. Am început să compar smaragdul, rubinul, topazul,
ametistul, carneolul, diamantul cu vinul potrivit fiecărei pietre preţioase. Nu pot
tăgădui că în această activitate femeia mi-a fost de un ajutor extraordinar. Ca în
toate şi întotdeauna, cînd am meditat asupra infinitei varietăţi a esenţelor
spirituale. Nici nestematele nu sînt altceva, decît femei şi fete, toate avataruri
incognito, şi-au reţinut doar această singură însuşire: farmecul strălucitor al
frumuseţii lor. Aceasta e magia lor. Dar e nepermis să luăm magia în sensul de
scamatorie, ci mai degrabă ca magie naturală. Aceasta este fiinţa adevărată în
ele. Aceasta este esenţa. Dacă aş putea, de exemplu, aş extrage dintr-o fată
frumoasă fiinţa ei spirituală, şi aş purifica, concentra, destila, rafina, cristaliza
aceasta pînă cînd aş obţine esenţa ei concentrată şi nepieritoare. În fine, din
orice femeie frumoasă s-ar putea face piatră preţioasă. Sau vin. Dar atunci
procesul nu ar fi de cristalizare, ci de dizolvare. Piatra preţioasă aş folosi-o în

22
aşa fel, încît, aş monta-o în aur, şi aş absorbi esenţa ei cu ochii. Vinul, desigur,
aş bea-o. Psalmul zice astfel: Gustaţi şi vedeţi. – Desigur, cel mai bine ar fi,
dacă aş putea preschimba nestemata, cînd vreau, în femeie, după ce am
admirat-o, aş preschimba-o în vin, şi l-aş bea, iar în urmă ar redeveni piatră
preţioasă, şi nu s-ar epuiza niciodată. Aş avea astfel femei şi vinuri de safir şi
ametist şi perlă şi diamant şi smaragd şi topaz.
Teza mea principală în anatomia beţiei: rădăcina tuturor beţiilor este
dragostea. Vinul este iubire fluidă, piatra preţioasă e dragoste cristalizată,
femeia – fiinţa vie a iubirii. Dacă mai adaug şi floarea şi muzica, atunci ştiu, că
această dragoste străluceşte în culori vii şi cîntă şi parfumează şi trăieşte, şi pot
s-o mănînc şi pot s-o beau.
Alchimiştii susţin că nestemata nu este altceva, decît fiinţa spirituală ce a
trăit în creaţia originală, altfel zis înger, dar cînd omul a căzut în păcat, l-a tras
jos, în materie. S-a transformat în piatră. Puritatea şi-a păstrat-o însă şi ca
piatră. Această teză corespunde teoriei mele, ce afirmă că în vinuri şi struguri
sălăşluiesc de fapt uleiuri spirituale, adică genii.
Astfel stăteam şi meditam în viile din Berény, şi cînd, la apusul soarelui
pornisem spre casă, am reuşit să-mi închei prospera după-amiază cu o poantă
veselă. Lîngă drum am observat un butuc de viţă Nova. În prima clipă m-am
consternat. Ce fel de nestemată mai e şi aceasta? În aceea clipă am înţeles că
lumea vinului este o lume întreagă, şi deci ca toate lumile, ca şi femeia, face
loc, şi trebuie să-i facă loc şi perfidului, răului, beznei infernului. Strugurele
Nova şi lichidul caustic, urît mirositor, ca un fel de vin, ce se face din acesta,
nu este altceva, decît încercarea neîndemînatică a diavolului de a face şi el vin.
Nicicînd un experiment mai nereuşit! Nova este vinul puritanilor, al pietiştilor,
al fetelor bătrîne, al burlacilor, al oamenilor lacomi, zgîrciţi, invidioşi, perfizi.
Omul sănătos deja dacă-i simte mirosul, îşi astupă nasul, iar dacă l-ar gusta,
începe să scuipe în mod nebunesc, şi strigă, pînă nu reuşeşte să-şi clătească
gura cu ceva băutură normală. Cum am zis, diavolul invidiase creaţia de vin a
Creatorului, şi s-a hotărît să facă vin şi el. Şi-a adăugat invidia galbenă, setea de
răzbunare, mînia, obrăznicia, grimasele, perfidia mişelească, infirmitatea
ridicolă, toate uleiurile sale neîndemînatice, şi a făcut vinul să fie incredibil de
prosper. Nova într-adevăr face de douăzeci de ori mai mulţi struguri, decît orice
butuc de viţă nobilă. Dar cui? Lacomului şi zgîrcitului, cui îi este important
numai să aibă multmultmult.
Pe mine nu mă înşeli, m-am adresat strugurelui. Ştiu că aparţine de vin şi
să aibă iadul puturos. Acesta eşti tu. Geniul tău e vrăjitoarea. Nestemata ta este
piatra de rinichi. Cînd înfloreşti, la mirosul tău de amoniac se strîng muştele de
carne. Tu eşti strugurele ateist.
Am pornit spre casă, şi mă gîndisem, ce vin o să beau la cină. Apoi mi-a
mai venit o idee. Dar asta deja nu mai ţine de strugure, pentru că nu se face din
struguri. Aceasta e vinul falsificat. Această dregătură siropoasă cu zahăr de
plumb, este atentatul cel mai ordinar, în afară de care există doar una mai
teribilă: muierea falsă, fardată, sclifosită, insuportabilă, mincinoasă, perfidă,
ahtiată, voluptoasă, lacomă de bani şi isterică.

23
CATALOG DE VINURI (SCHEMĂ)

Dacă apuc o bătrîneţe adîncă, iar la vîrsta mea înaintată voi primi şi
înţelepciunea acea amabilă şi senină, pe care atît de mult vreau s-o ating, voi
scrie catalogul complet al vinurilor maghiare, pentru că acesta nu se poate scrie
fără o experienţă mare-mare, şi amabilitate, seninătate, înţelepciune şi mai
mare. Sper că o să ajung la vîrsta înaintată, şi că în ultimii mei ani de viaţă n-o
să vreau să iau cu mine în buzunarul din spate mărfuri de contrabandă în lumea
de dincolo; sper ca pînă atunci n-o să mai invidiez nimănui bucata din gură şi
femeia din braţe; n-o să mai am răzbunări ascunse, n-o să am datorii, şi nu voi
jeli fără rost asupra unor lucruri neglijate. Atunci, da, atunci voi scrie marele
catalog al vinurilor, sortate după gusturi, arome, uleiuri, nestemate, femei,
pentru fiecare regiune şi plai şi soi, şi voi căuta bucata potrivită, sezonul
potrivit, chiar şi ora potrivită, cînd poate fi băut, şi voi căuta şi muzica şi poetul
înrudite cel mai îndeaproape. Această încercare de acum, să întocmesc un
catalog al celor mai importante vinuri, trebuie socotită doar ca un studiu
preliminar al acestei mari întreprinderi. Nimic nu-i finalizat sau definitiv, ba
chiar, totul este schematic şi necopt. Deocamdată sînt prea tînăr pentru o
asemenea temă.
Încep cu vinurile de şes. Timpul propice pentru a bea vin de
KECSKEMÉT este vara şi toamna timpurie. Se poate bea toată ziua, la muncă,
la masă, în companie, chiar şi la micul dejun. Cel mai bun e lîngă jocul de cărţi,
dar nu lîngă vre-un joc mai serios. Lîngă taroc, de pildă, merge numai vinul de
CSOPAK, sau cel de ARÁCS, cu multă apă minerală, şi anume cu apă de
Parád, apă de rouă, ori apă acidulată/acrişoară de FÜRED. Vinul de
KECSKEMÉT este cel mai bun, dacă este vechi de doi-trei ani. Vinul nou e
prea subţire, iar dacă-i mai vechi, îşi pierde din prospeţime.
Din mai pînă în august e timpul vinului de KISKŐRÖS. Merge lîngă
carne mai uşoară, mîncăruri de zarzavat. Odată l-am băut lîngă fasole-
sparanghel, şi atunci a fost cel mai bun. Trebuie băut curat, cel mai bine într-o
companie mică (şase-opt oameni: bărbaţi, femei laolaltă). Cere muzică. Nu
suferă singurătatea. Atracţia lui este o moliciune amabilă, al cărei caracter cel
mai apropiat n-am reuşit încă să-l analizez.
Vinul de CSENGŐD (şi cel de SOLTSZENTIMRE, înrudit cu acesta, pe
care mulţi cunoscători îl preţuiesc mai mult, decît pe cel dintîi) este mai
femeiesc, mai îngăduitor. Acesta-i vinul micii burghezimi. Merge bine la
bucatele mai grase. Vinul de CSENGŐD are o trăsătură uimitoare, şi anume că
te îndeamnă la decizii rapide. De aceea, dacă bei vin de CSENGŐD, ai grijă, nu
cumva să iei o decizie pripită!
Vinul de SOLTVADKERT este mai petrecăreţ şi mai zgomotos. Este un
vin monofonic, vin de crîşmă, îi plac mîncărurile reci: cîrnaţii, ceapa. Timpul
propice să-l bei este mai ales toamna tîrzie, cînd afară e ceaţă, plouă, şi noroiul
îţi ajunge pînă la genunchi. Este unul dintre cei mai buni vinuri noi. Spunînd că
este un vin de crîşmă, n-am intenţia nici o clipă să-l depreciez. Ba din contră.
Crîşma este una dintre instituţiile cele mai importante ale civilizaţiei noastre,

24
mult mai importantă decît parlamentul, de exemplu. Într-un loc te rănesc, iar în
celălalt loc ţi se lecuiesc rănile.
Despre vinurile de şes deocamdată ajunge atîta. Subliniez încă odată, că
nu-i nimic complicat în ele. Nu-i greu să le desluşeşti. Caracterul lor astral e
simplu: dacă bei vin de şes, te umpli de steluţe minuscule, şi aceste steluţe îţi
dansează în sînge, ca o Cale Lactee înviată. Între soiurile vinurilor de şes nu-i
diferenţă esenţială. Este totuna că-i risling, cabernet, tămîioasă/muscat, otello,
alb mieros.
Vinul de şes este lecuitorul rănilor de viaţă mai uşoare. Dacă vezi în
crîşmă bărbat chinuit de vre-o scorpie haină, acela bea vin de şes. Dacă un tînăr
student mîhnit e de-o tainică tristeţe, acela bea vin de şes. Dacă vezi chip neras,
în cămaşă şifonată, acela bea vin de şes. Bine face. Vinul de munte este numai
pentru mari maladii, dacă cineva se luptă cu păcate, vrea să-şi învingă fatala
neputinţă. Înainte de toate însă, atunci, cînd omul suferă de boala idealismului:
trăieşte cu aceea convingere că şi-a rezolvat viaţa, dacă ştie toate lucrurile. Nu-i
de ajuns să ştii. Trebuie să şi realizezi. Vinul e marele realizator.
Tranziţia dintre vinurile de şes şi cele de munte o constituie cîteva vinuri
din FEJÉR, SOMOGY, BANAT, CÎMPIA TISEI. Unul dintre cele mai
caracteristice dintre acestea e vinul de DOMOSZLÓ, ducele dealurilor
luncoase, al vinurilor de semicîmpie. Am trăit bogate experienţe cu vinurile de
FONYÓD şi BERÉNY. Aici deja diferenţa dintre soiuri e foarte mare. Există
vinuri subţiri, ce se pot bea nelimitat lîngă jocuri de cărţi, există vinuri mai
solemne, vinuri cu fundul mai lat, somnolente. Se găsesc între acestea unele
crude şi tari. Fiecare-i bun la masă. Merg extraordinar cu bucatele grase, însă
pentru pastele dulci nu sînt destul de delicate. Dacă se poate, aş bea altceva şi
lîngă carne de vînat. Catalogul meu cel mare de vinuri va vorbi aici despre
nelimitatele posibilităţi ale vinurilor de tranziţie.
Vinurile de munte:
Încep cu cel de GYÖNGYÖS. Este un vin frumos îmbrăcat/la patru ace.
Are tot ce trebuie, pentru a avea o ţinută corectă. Şi pe lîngă aceasta este şi o
gazdă bună, companie plăcută, de multe ori sclipitoare. La vinul de
GYÖNGYÖS vechimea începe să fie importantă. Cu cît mai vechi, cu atît mai
focos, ca şi sufletul copt în mod potrivit. Cel mai bun e lîngă sandvişuri şi turte.
Vinul nou de MÓR cîteodată seamănă pînă la confuzie cu vinul
regiunilor semi-muntoase, luncoase. Tărimea-i începe să mijească de-abia la
vechimea de cinci-şase ani. Dar atunci are putere, fără însă a fi dur. Este un vin
absolut unic, şi are un buchet mineral de neimitat.
VILLÁNYI este vinul elegant, vinul cavalerilor şi al damelor. Din partea
mea, la baluri aş da numai vin de VILLÁNY. Este excelent de potrivit pentru
logodne. Are un umor amiabil, nepretenţios, care desigur, nici nu ajunge
aproape de jovialitatea înţeleptă a vinului de CSOPAK, dar vinul de VILLÁNY
niciodată n-ar vrea să fie vin de CSOPAK, nici acestuia din urmă nu-i arde să
meargă la bal. Avantajele acestui vin se realizează pe deplin în clipa cînd omul
a făcut baie, s-a ras proaspăt, şi-a schimbat hainele din creştet pînă în tălpi. Cel
mai bine în frac sau în smoching, damele în decolteu. Trezeşte numai atîtă

25
excitaţie, cît le trebuie dansatorilor să converseze. Cumpătat, delicat, bine
crescut. Merge excelent la produse de patiserie şi sandvişuri cu caviar.
Acum aş dori să vorbesc despre vinurile din regiunea lacului
BALATON, şi anume din aceea parte, care se întinde de la Almádi pînă la
Révfülöp. Aş diviza această zonă în cinci mari regiuni:
ALMÁDI
FELSŐŐRS, ALSÓŐRS
BALATONKÖVES, CSOPAK, ARÁCS
FÜRED, DÖRGICSE şi împrejurimile
RÉVFÜLÖP şi împrejurimile.
În acest cerc abia dacă se poate vorbi de diferenţe de rang. Totul depinde
de an, aşezarea viei, conştiinciozitatea şi seriozitatea grijii viticultorului. Inima
mea trage spre Csopak, dar nu m-aş lipsi de cel de DÖRGICSE, n-aş da vinul
de ARÁCS pentru toţi banii din lume, şi nici chiar cel de TIHANY. Mai ales
PELINOSUL DE TIHANY. L-am descoperit cu un prieten de-al meu, cînd am
pescuit acolo, în jurul peninsulei, şi am căutat un vin potrivit pentru crapii şi
şalăurile noastre. Abaţia avuse o vie neobişnuită, ce cobora pe latura de nord-
est, şi în definitiv, nimeni nu ştia, de ce are acest vin buchet de pelin. Cine
gustă odată, cum e şalăul înăbuşit în unt, cu salată de roşii şi PELINOS DE
TIHANY, acela mai degrabă va uita un tablou din Louvre, decît această
experienţă. Însă aş omite şi mai greu vinul de RÉVFÜLÖP. Acesta este
adevăratul vin al prieteniei şi al căsătoriei; fidel, liniştit, senin, vorbeşte puţin,
cu atît mai mult gîndeşte, zîmbitor, silenţios şi armonic.
Era un timp, cînd toată iarna băusem doar vin de CSOPAK, o băutură
spumoasă uşor galben-rozalie, care se echilibra între dulce şi acrişor cu un
uimitor simţ al proporţiilor. Măsura lui, după cum am observat era exact
treisutecincizeci de mililitri. Am încercat şi cu alţii, dar n-a fost om, la care să
nu se fi dovedit bun. Treisutecincizeci din acest vin! Aşa e vinul de CSOPAK.
Aşa vin exact, doi ori doi patru.
Vinului de ALMÁD îi plac prînzurile uşoare şi somnul de după masă.
Cel de FÜRED este vinul romantic. Vinul de ARÁCS este fermecător şi
simplu. Iar vinul de la DÖRGICSE este cel mai ştrengar dintre toate. Cel de
RÉVFÜLÖP este cel mai veridic vin de umbrar. Vinul de umbrar înseamnă
pentru mine, ca mai ales în septembrie, într-o după amiază tîrzie, dacă-ţi vine
un prieten drag, atunci stai cu el în umbrar, şi beţi acest vin din păhărele mici,
dar des. Recomand acest vin şi pentru ocazia cînd scrii scrisori. Desigur, la
scrisoare de dragoste, vinuri diferite, în funcţie de natura acelei relaţii; pentru
dragoste pasională numai şi numai vin de SZEKSZÁRD.
Da, vinul de SZEKSZÁRD. Pînă nu am trecut pe acolo, nici nu mi l-am
putut închipui adevărat şi corect. Dar de cînd am văzut oraşul ascunzîndu-se
între copaci, cu dealul deasupra lui, cu viile întinzîndu-se departe, şi am inhalat
din aerul lui, de atunci ştiu, că aici numai astfel de vin se poate face. Vinul de
SZEKSZÁRD este un vin par excellence de femeie, şi anume l-aş asemăna cel
mai degrabă cu o femeie de douăzecişidoi-douăzecişitrei de ani, la apogeul
puterii şi frumuseţii sale, pe culmea priceperii sale într-ale iubirii, total
eliberată, dar cu un gust uluitor de rafinat şi un foc dulce de neînchipuit.

26
Vinul de SZEKSZÁRD este vinul nunţii. Acest vin trece mireasa în
legătura căsătoriei. Acesta-i vinul pur veneric. Nu amesteca niciodată vinul nou
de SZEKSZÁRD, dar pe cel vechi nu-l bea niciodată curat, dacă nu vrei
propria-ţi ruină.
La fel, consider ca fiind femeie şi vinul de HEGYALJA, dar privesc
această femeie ca pe o regină. Din partea mea, nu mi-aş putea închipui să beau
un timp îndelungat în fiecare zi vin de HEGYALJA, deşi nu mă consider a fi o
persoană obişnuită. Toată lumea ştie, că vinul de HEGYALJA are podoabe
nemaiîntîlnite niciunde în altă parte. Vinurile pot fi savurate de-adevăratelea
numai în locurile unde s-au făcut. Se înţelege de la sine, e un lucru natural; şi
fructul este perfect numai din pom, pentru că în timpul transportului se pierd
din el tocmai uleiurile sale cele mai proaspete şi mai nobile. Dar – se spune –
acest vin nu poate fi privat de cele-i mai mari podoabe nici prin transportul
maritim. Cel mai demn mod de a-l bea: cîte-un păhărel mic după mari prînzuri
şi dineuri. La nunţi, înainte de plecarea oaspeţilor nuntaşi, un păhărel de drum,
ca binecuvîntarea Sfîntului Ioan. Cui ce-i place: stafidit sau samorodni, dulce
ori sec. Acesta-i vinul marii publicităţi. În pauzele concertelor, operelor e
formidabil, mai ales pentru că este unul dintre cele mai muzicale vinuri. Cine
suferă de-o tainică boală, vin de HEGYALJA să bea. Femeia, dacă vrea ca
pruncu-i din uter să fie o fiinţă falnică, regală, vin de HEGYALJA să bea.
Artistul, dacă opera şi-a terminat, reuşit, s-o sărbătorească, şi să bea vin de
HEGYALJA.
Despre vinul de EGER, mai ales despre cel roşu, acum numai atît, că şi
acesta-i perfect la orice ocazie, sărbătoare, prînz, în doi sau singur. Pentru mine
vinul de EGER s-a legat întotdeauna cu pasiunile eroice*. Dacă beau vin de
EGER, încep să visez imediat fapte măreţe şi eroice.
În sfîrşit vinul de BADACSONY şi cel de SZENT GYÖRGY-HEGY.
Ambii sînt vinuri masculine, şi anume sînt masculine în toate soiurile lor. Au în
ele toate nuanţele fiinţei bărbăteşti, de la Narcis cel care se delectează în
propria-i frumuseţe pînă la ascet, şi de la maiestatea regală pînă la boemie.
Mare lucru. Pentru că ambii munţi sînt cîte-un cosmos total. Cresc aici toate
soiurile, de la rislingul italian şi cel de Rin, pînă la stafidii. Marile soiuri
renumite sînt pinot noir-ul şi blaufränkisch-ul. Despre diferenţa dintre vinul de
BADACSONY şi cel de SZENT GYÖRGY-HEGY, dacă voi fi numit la
catedra de enologie a universităţii, voi preda un întreg semestru. Acesta-i
exemplul edificator, în ce anume pot să se asemene şi pot să difere două mari
vinuri. Vinul de BADACSONY este ca un artist de renume mondial, iar cel de
SZENT GYÖRGY-HEGY e ca artistul, care abia dacă a ieşit în viaţa lui din
casă, şi totuşi a creat operă mai mare decît cel sărbătorit de toată lumea. Ambii
îşi au măreţia lor, dar unul l-aş numi grandeţe olimpică, pe cînd pe celălalt
grandeţe chineză, taoistă. E curios cît de greu îmi vine să aleg între cei doi.
Aproape că m-am decis pentru vinul de SZENT GYÖRGY-HEGY, dar cînd
am băut un pahar de risling de BADACSONY, m-am hotărît pentru acesta din
*
Eger este un loc cu o deosebită însemnătate eroică din istoria Ungariei, în a cărui cetate un pumn de
oameni a ţinut piept în mod miraculos uriaşei armate turce – fapt imortalizat într-o epopee eroică de
scriitorul Gárdonyi Géza în romanul său „Stelele din Eger”. În mentalitatea maghiară Eger este
simbolul par excellence al eroismului.

27
urmă; şi după aceea am jurat pe vinul de BADACSONY, dar numai pînă cînd
n-am dat peste vin de SZENT GYÖRGY-HEGY. Şi în fine, ce m-ar putea
împiedica să fiu şi grec şi chinez?**

**
Un cunoscător (nu neapărat un expert în enologie – ba din contră), pe baza celor descrise aici, poate
la fel de bine să-şi întocmească un catalog al vinurilor şi regiunilor vinifere româneşti. Ar fi chiar un
exerciţiu bun, deoarece pot pare greu de identificat toate aceste vinuri cu nume ciudate, nemaiîntîlnite.

28
ARMONIILE GURII

Ritologia vinului trebuie începută cu un capitol despre armoniile gurii. În


ştiinţa vinului acest lucru corespunde cu ceea ce reprezintă armonia în muzică.
Trebuie învăţat că baza armoniei gurii este treimea de bază a gurii: mîncarea,
băutura şi tutunul. Ce mîncare, ce băutură, ce tutun în ce mod se potriveşte, se
exclude, se accentuează, se cere ori se neutralizează reciproc. Există operaţii
interzise, la fel ca în armonie cvintele şi octavele paralele. Există disarmonii ce
trebuiesc anulate. Se poate spune, în general, că mîncatul e actul trupesc, fiind
fundamentul; băutul e actul sufletesc; fumatul e actul spiritual. Trebuie început
întotdeauna cu mîncatul, şi trebuie terminat cu fumatul. Remarc faptul că eu
consider antinicotinistul un sectarian/pocăit ateu. Motoul acestui capitol este o
propoziţie nemuritoare a Upanişadelor: avatarul cel mai înalt al lui Brahman e
hrana.
Cel mai simplu pat pentru vin o constituie slănina afumată cu pîine şi
ardei graşi. Cel mai simplu, dar în acelaşi timp cel mai clasic suport pentru vin,
a cărui măreţie, pînă cînd se mai face vin, nu va pieri niciodată. Ceva
asemănător numai în sud se mai cunoaşte, desigur acolo se asortează cu natura
vinului sudic: peşte prăjit, pîine, măsline. Dacă pe lîngă acestea se mai găseşte
şi caş/telemea de oaie, zic că aş putea petrece săptămîni în şir într-o astfel de
asceză. Am încercat, de multe ori am încercat, şi întotdeauna s-a confirmat.
Cînd am sosit cu trenul, primul meu drum a dus la mare. Am băut o gură din
ea, această gură de apă de mare a fost pecetea căsătoriei noastre din dragoste
pasională legată pe acel an. După aceea am mers direct în bufet, am cumpărat
două scrumbii mari, sau doi pumni de mille in bocca, olive, o pîinişoară albă şi
o bucată de caş. Echipat astfel am căutat cîrciuma cea mai simpatică. Nu m-am
înşelat niciodată. Am intrat acolo, de unde s-a auzit cea mai mare larmă. Micile
cîrciumi se aflau de obicei în crame, cu intrări strîmte. Înăuntru dense aburi de
vin înceţoşau semiobscuritatea. În crepusculul cramei m-au primit ochi
scăpărători şi urlete. Au ştiut imediat că sînt străin, şi m-au salutat cu
entusiasmul vinului. Mateloţi, soldaţi, muncitori, ţărani. Unii m-au îmbrăţişat
ca pe un vechi prieten. M-au întrebat de unde vin, şi mi-au urat noroc că am
intrat tocmai aici. Vinul? Ţ-ţ! Să-l gust imediat. (Gustaţi şi vedeţi!) Au întins
spre mine vreo zece pahare. Eu însă mi-am despachetat peştele, am mîncat
cîteva măsline şi-am aşteptat cea mai mare clipă de sete. Acum! În această zi
ceea de a doua căsătorie pasională, cu vinul.
Dar sînt mulţumit şi aici, acasă cu slănina şi ardeii graşi. Carne, pîine şi
legume proaspete. Acesta-i formula de bază. Toate celelalte sînt rafinaţiile şi
complicaţiile acesteia. În fine: carne, pîine şi legume proaspete. Chiar şi atunci,
cînd e vorba de un prînz cu zece bucate, cu trei feluri de fripturi, salată, patru
feluri de prăjituri. Cînd, în sfîrşit mă liniştesc la al patrulea, al cincilea pahar de
vin, îi vine rîndul spiritului. Scot tutunul, îmi răsucesc o ţigară şi-o aprind. Nu
uita: avatarul cel mai înalt al lui Brahman e hrana.
Înainte de toate, cîteva cuvinte despre pîini. În sud se mănîncă pîine de
grîu alb-orbitoare. Cum merge vinul cu această pîine, o ştie numai cel ce-a
încercat. Cu pîinea-ntrun buzunar şi cu o flască de vin în celălalt, stau aşezat în

29
prora navei, o briză proaspătă-mi bate în faţă, şi-mi stropeşte obrazul cu aburii
săraţi ai mării. La noi, mai mult pîinea de secară îmi place, mai ales cea
buretoasă, iar dacă-i puţin şi călduţă încă, şi slănina se topeşte un pic pe ea, nu-
mi doresc altceva, decît să beau. La Arács am exersat odată această experienţă
o vară întreagă. Nu rareori cu langoş. Langoş cu usturoi şi vinul de Arács! M-
am tolănit în umbra părului, şi-am fost gata să primesc cel mai înalt spirit. Pe
lîngă pîinea de secară mănînc cu plăcere în orice clipă şi pîinea de grîu, şi nici
nu-mi pare rău, dacă stă în pivniţă o zi-două, şi se zvîntă. Iar în loc de ardei e
bun şi ceapa sau roşiile, ori ca salată, ori numai aşa simplu, ca fructele.
Despre mîncărurile mai complicate, mai ales despre bucatele gătite,
trebuie înainte de toate să desenez crucea gusturilor. Arată astfel:
Sărat

Dulce Amar

Acru
Acestea sînt cele patru puncte cardinale ale gusturilor. Înainte de a bea,
trebuie să acordăm atenţie acestei figuri, şi să asortăm mîncarea la vin. De ce
mîncarea la vin, şi nu invers? Pentru că vinul este un fenomen sufletesc, şi de
aceea cel de ordin superior, iar mîncarea este un fenomen corporal, şi de aceea
cel fundamental. Învaţă bine crucea gusturilor, şi dacă bei, să te gîndeşti la ea.
Nu te vei înşela niciodată.
Vinului, de fapt, peştele îi place cel mai mult. Rece sau cald, fiert sau
prăjit, uscat sau afumat, sau în conservă; în ulei de măsline sau în sos de roşii,
ori tocat mărunt, tot una e, numai peşte să fie. Peştele nu înghite nimic din
gustul vinului. Aş cumeta să spun, că băuturii vinului peştele îi e mîncarea
complementară, aşa cum albastrului îi e culoarea galbenă, iar roşului cel verde.
Ce mister stă la baza acestuia, n-am nici cea mai vagă idee. Ştiu însă, şi
am trăit această experienţă de nenumărate ori, cînd după un prînz de sardele
proaspete am băut bine, şi în canicula verii moţăiam în pat; repet, am trăit
experienţa de nenumărate ori, că în stomacul meu se întîmplă ceva foarte
curios. Foamea este întunericul stomacului. Mîncarea e lumina stomacului.
Înainte de masă, este beznă în stomacul omului, iar cînd omul înghite prima
bucată, acesta-i asemănător acelui mister „să fie lumină”. Peştele se scufundă în
stomac şi lumina începe să strălucească. Iar acum soseşte vinul, iluminaţia
sufletului. Ai idee, omule, ce se întîmplă în această clipă? Avatarul cel mai
înalt al lui Brahman e hrana.
Sub climatul nostru corespondentul peştelui este carnea de porc
proaspătă, eventual afumată. În general, pot să-mi închipui carnea de porc
proaspătă la pomana porcului. Carne din căldare, ficat, scame din carnea
capului, glande misterioase, cartilaje, ligamente lipite de os, bine sărate,
înghiţite cu o bucată de pîine şi ardei murat. Poate să vină vinul.
Ceea ce am povestit pînă acum, e studiul elementelor de bază a
gusturilor. Mari ospeţe cuviincioase, compoziţii mai complicate de gusturi, se
bazează pe aceste reguli fundamentale. Aş dori să vorbesc mai ales despre trei
mari capitole: primul despre cărnuri în general, al doilea despre aluaturi

30
făinoase, iar al treilea despre cum să bem mai multe soiuri de vinuri la mesele
de prînz festive.
Clasificarea cărnii din punctul de vedere al vinului: carne fiartă şi carne
friptă. Carnea fiartă este cea de valoare mai mică. Fripturile sînt de trei feluri în
general:
1. carne în general (vită, porc, mînzat, berbec, etc.)
2. păsări
3. vînat (cerb, căprioară, iepure, raţă sălbatică,
fazan, potîrniche, etc.)
Cum spuneam, şi ţin să stărui lîngă această teoremă a mea, patul de vin
cel mai important şi cel mai răspîndit este carnea de porc. În al doilea rînd
trebuie luat în considerare gîsca grasă, friptă la cuptor în propria-i untură, în
octombrie şi noiembrie, cu varză roşie, găluşcă de cartofi, şi umplută cu piele
prăjită şi mere ranett. Dacă sîntem în sezonul acestei bucate, trebuie repetată la
cîte două săptămîni. Înainte supă de raci, iar după tort cu cremă de moca sau
alune. Se beau două sau trei feluri de vin, şi anume: roşu tînăr şi uşor,
semivechi de Badacsony sau de Csopak, iar la urmă risling de Rin făcut pe
Muntele Szent György. Imediat înainte de cafeaua tare un stafidiu de Ruszt, ori
un pahar de Somló de douăzeci de ani. Un pat de vin mai rar, însă de ordin net
superior, este spinarea de cerb sau căprioară împănată cu slănină, ori mistreţul
tînăr. Recomand tuturor mai ales pe acesta din urmă. Garnitura poate fi de orice
fel, dar experienţa mea este, că pastele cu pesmet prăjit auriu sînt cele mai
potrivite. Salata să fie total asortată. Această bucată suportă vinul la nesfîrşit, şi
anume vinurile mai pretenţioase de Eger, Mór, chiar şi pe cele de Dörgicse şi
Tihany.
Atît deocamdată despre cărnuri. Recomand un singur fel de mîncare unei
companii de bărbaţi, adunată numai pentru a bea (vara sau toamna timpurie pe
verandă). Carne tocată mixtă coaptă în aluat franţuzesc. Compoziţia pastei de
carne: o parte de slănină afumată tăiată în cubuleţe, două părţi carne de porc, o
parte carne de miel, o parte carne de pasăre, o parte ficat de gîscă, o parte de
măduvă. Cu puţină ceapă, piper proaspăt măcinat, pătrunjel şi zarzavat tocat,
toate amestecate în pasta de carne. Puţin tarhon nu strică. Trebuie mîncat
călduţ. Multora le place fierbinte, şi eu mă număr printre aceştia.
Aluaturile sînt de două feluri: fierte şi coapte. Acestea sînt iarăşi de două
feluri: dulci şi sărate. Un pat de vin deosebit de potrivit dintre cele dintîi sînt
tăiţeii cu brînză şi cu jumări (pot fi şi colţunaşe, dar atunci numai cu ceapă
prăjită), dar cu multă smîntînă, şi trebuie avut grijă, ca jumările să fie topite
proaspăt, iar în untură să se pună lapte. Fără asta, jumătate din valoare i se
pierde. În al doilea rînd se poate lua în seamă tăiţeii cu varză dulce cu piper sau
găluşte de cartofi în pesmet prăjit. Totul trebuie să strălucească de untură.
Dedic un capitol separat aluatelor pe jumătate fierte, pe jumătate coapte, şi între
acestea, despre unul dintre regii veşnici ai aluatelor: tăiţeii cu şuncă la cuptor.
Tăiţeii se fierb, se amestecă cu şuncă semigrasă tocată şi ouă, se umple totul în
aluat franţuzesc, şi se coace roşu-crocant în cuptor într-o formă de budincă.
Acest aluat se mănîncă cu sos tartar sau beşamel, şi în toate cazurile se bea vin
semivechi (de cinci, zece ani) de Bourgogne sau de Porto.

31
Dintre aluatele dulci coapte, demult s-au dovedit bune prăjiturile cu unt
şi fursecurile fragede, eu, din partea mea pot să spun numai că nu am avut
niciodată nici cea mai mică problemă cu acestea. Dintre aluatele dulci fierte pot
recomanda în modul cel mai serios găluşca de cartofi cu gem de prune, dar
înainte de toate gomboţurile (găluştele) cu prune.
Ordinea vinurilor la marile prînzuri cu mai multe soiuri de vin este
determinată de obicei de natura ospăţului. Toamna, cînd se găsesc păsări, peşte,
vînat din belşug, atunci, la aperitiv (peşte) se bea vin de şes. Dacă se serveşte
şalău, atunci poate fi şi muscat (tămîioasă). Dacă e peşte cu maioneză, atunci se
bea vin roşu subţire şi nou. A doua gustare să fie în orice caz risotto de ficat cu
carne de pasăre, mazăre verde, ciuperci şi foi de pătrunjel. Vinul acestei bucate
este exclusiv vinul roşu acru, cel puţin, eu însămi nu aş tolera altceva la casa
mea. Cărnurile trebuiesc mîncate treptat, în ordinea greutăţii lor. Vinurile
trebuiesc băute în mod asemănător. La aluate ordinea este inversă. Primul aluat
să fie greu, celelalte să fie tot mai uşoare. Vinurile însă tot mai grele. La sfîrşit,
un vin foarte vechi de Szent György-hegy, şi cînd toată lumea crede, că s-a
sfîrşit, imediat înainte de cafeaua tare, o jumătate de pahar de sec de Samorodni
vechi.
Despre tutun n-o să vorbesc prea mult. După-un prînz copios primul fum
să fie un trabuc, şi anume cubanez (Havana). Al doilea o ţigară (mahorcă)
albaneză groasă, din acela galben auriu, foarte tare. Al treilea poate fi una
greacă sau sîrbească mai uşoară. Chiar şi după prînzuri mai obişnuite,
recomand în toate cazurile, ca primul să fie un trabuc. După prînzuri mai mici,
amicale, pot fi fumate ţigări de patru feluri: egiptene, englezeşti, sîrbeşti şi
ungureşti semitari.* Cînd bei singur să fumezi pipă, şi anume – în funcţie de
atmosferă sau stare de spirit – tutun englezesc aromat, sau unguresc de
Verpelét. Am constatat în general, chiar şi aceia, care au obţinut o anumită
perspicacitate în asortarea vinurilor cu bucatele, acordă mai puţină atenţie
armoniilor de tutun. Această neglijenţă trebuie să se termine cît mai curînd.
Dacă noi am fi guvernaţi în mod corect, fumatul diferitelor tutunuri la anumite
mîncăruri şi vinuri ar fi reglementată demult de hotărîri de guvern. Din partea
guvernelor actuale ateiste, desigur, degeaba ne-am aştepta la astfel de lucruri.

*
Din păcate – cu excepţia havanei – acele tipuri de ţigări nu mai există, sau dacă da, în afara ţării de
origine a lor, cu greu s-ar putea procura, nemaivorbind de faptul că acelea nicidecum nu erau ţigări cu
filtru. Ce corupere mîrşavă a tutunului în numai o jumătate de secol! (nota traducătorului)

32
CÎND SĂ BEAU, CÎND SĂ NU BEAU

Băutul are o singură regulă: oricînd, oriunde, oricum. Pentru timpuri serioase,
oameni serioşi, popoare serioase, atît e de ajuns. Din păcate astăzi se fac
abuzuri cu această regulă. Am auzit că cineva, într-un amurg de vară, în umbrar
a băut vin de Szent György-hegy, citind ziar între timp. Dacă nu mi-ar fi spus
cineva demn de încredere, aş crede că minţise. Vara, în amurg, să bei vin de
Szent György-hegy în umbrar, acesta e unul dintre marile clipe măreţe ale
vieţii. La astfel de ocazii masa trebuie aşternută cu faţă de masă galbenă sau
roz, în vază se pun flori, şi anume cinie sau floarea soarelui, şi se citeşte un
poet mare, cum ar fi Pindar sau Dante sau Keats. Cine nu recunoaşte aceste
clipe, acela poate fi considerat om pierdut.
S-au mai ivit asemenea cazuri stridente. La o cină festivă, cînd se băuse
vin de Szekszárd la o gîscă tînără semigrasă, un domn a adresat urări de la
mulţi ani vătafului. Din păcate, acesta intră azi în categoria lucrurilor credibile.
Într-un sat se povestea că notarul băuse vin vechi de Pannonhalma lîngă
ghiveciul cu cîrnaţi. Dacă acesta-i adevărat, atunci notarul fusese ori dobitoc ori
ateu. Eu bănuiesc că mai degrabă acesta din urmă.
Regula băutului este aceeaşi cu cea a dragostei: oricînd, oriunde, oricum.
Dar şi aici, ca şi acolo, toate circumstanţele sînt importante. Naturii vinului
trebuie să i se asorteze sezonul şi ora zilei. Există vin de trîndăvit, vin cochet,
vin povestitor, vin tragic. Dă dovadă de cea mai mare nesimţire ca, de exemplu,
la un jovial ospăţ familial să bei un vin dramatic. Este la fel lipsă de gust ca la o
masă festivă oficială să se bea vin vicios. Dacă eşti singur, sub cer liber, caută
întotdeauna perspectivă; vinului îi place înălţimea şi panorama, şi îi place să
privească de sus. Dacă eşti în casă, mai înainte acoperă-ţi masa întotdeauna cu
o faţă de masă. Barbarul bea de pe muşama, nenorocitul, dar nu pentru că n-ar
avea cuvertură, ci pentru că n-are inimă să bea. Să mănînci întotdeauna, măcar
cîteva nuci, alune sau migdale înainte. După aceste sîmburi uleioase gustul
vinului se împlineşte. Toamna tîrziu să ai mereu castane pe masă, ori fierte, ori
prăjite, ori în vreo prăjitură, şi bea vinul nou, încă iute, cu castane. Nu cumva
să uiţi crizantemele! Poate fi galben, violet-deschis, sau alb, totuna-i, numai să
fie acolo. Castane, crizanteme şi vin nou. Notează-ţi bine!
Deşi băutul vinului n-are muză, dar chiar dacă nu are, numai acela poate
bea vin bun în manieră corespunzătoare, cine a avut parte de educaţie sub aripa
muzelor, citeşte mereu poeţii, muzică cel puţin ascultă, dacă nu joacă, şi se
delectează privind picturi. Un astfel de om poate să-şi aleagă timpul potrivit
pentru lucru, pentru plimbare, pentru somn, pentru conversaţie, pentru citit, şi
numai acesta ştie că vinul şi dragostea oricînd, oriunde, oricum.
De altfel, nu sufăr pedanteria. Nu se împacă nicidecum cu vinul şi
dragostea. Cui îi place vinul şi femeia, acela-i boem. Oamenii ordinii sînt
abstracţi, apăsaţi de gînduri. Migălesc mereu cu mare minuţiozitate, fiind
terifiaţi ca nu cumva să nu găsească ceva. Pentru ce naiba această groază? E
nebunie curată să înşiri pungile şi cutiuţele în cămară, precum cărţile pe raft; e
nebunie să fabrici cataloage din toate. Nu pot suferi pedantul, care aşează
paharul în acelaşi loc întotdeauna, şi nicidecum n-ar lua în mînă pulpa de pui.

33
Da, e nebun cu toane, fie bărbat, fie femeie. Şi-ar înşira şi săruturile cu cel mai
mare drag, ca să poată fi numărate, cîte au fost. Frumos, în rînd ordonat, după
cît de lungi, înflăcărate, dulci au fost, le-ar pune în cutiuţe, ar lipi etichete pe
ele, cu data şi locul întîmplării, şi le-ar înregistra pe toate într-o carte mare. La
băut precum şi în dragostea adevărată, aceşti ordonaţi şi igienici maniaci sînt de
nesuferit.
Bun exemplu este vinul. Vinului nu-i plac liniile drepte. De aceea, cel
care a băut binişor, face mişcări volburoase, iar dacă porneşte, merge în
parabole şi hiperbole frumoase. Se spune că şi-a pierdut echilibrul, şi se
bălăbăne. Nu cred. Vinului îi plac aceste balansări fîlfîitoare. Uită-te atent la
mersul celui îmbătat de vin. Un dans în toată frumuseţea, ceea ce execută.
Vagabond bătrîn, nici n-ai presupune, că mişcările sale pot fi aşa de delicate. Şi
fii atent, cum e cel care s-a îmbătat de pălincă. Cel beat de vin se-nvîrte într-
una, cel îmbătat de rachiu din cînd în cînd explodează, pînă ce se prăbuşeşte ca
lovit cu măciuca. Unul e un dans volburos în parabole, cealaltă e mişcare
colţuroasă, sacadată. Poate fi observat la popoare întregi. Acesta-i diferenţa
dintre popoarele băutoare de vin şi cele băutoare de rachiu, diferenţă ce se
exprimă în mişcare, gîndire, sentimente şi în întregul mod de viaţă. Aceasta-i
diferenţa dintre popoarele muzelor şi cele barbare.

34
CUM SĂ BEAU?

Apa este elementul primordial. Mai întîi, apa se preface în vin, după aceea
vinul se transformă în sînge. Apa este materia, vinul este sufletul, sîngele este
spiritul. Din materie suflet, din suflet spirit, acesta-i dubla transsubstanţiere, ce
trebuie să trăim pe această lume.
Această mare şi serioasă acţiune de decizie existenţială trebuie să se
petreacă în circumstanţe potrivite. Băutul vinului are o singură lege: să bei.
Oricînd, oriunde, oricum. Dar în sufletul omului trebuie să se trezească
instinctul să dea demnitate potrivită băutului, şi acesta ridică problema: cum?
În primul rînd despre pahare. Să povestesc marea mîhnire a vieţii mele?
Oriunde am fost, acasă, în străinătate, întotdeauna s-a întîmplat acelaşi lucru la
masă. Mi-am mîncat ciorba, şi după aceea, conform datinii strămoşeşti, am băut
cele patruzeci de picături. Patruzeci de picături după ciorbă, este o regulă atît de
înţeleptă, ce nu poate fi doborîtă niciodată. După aceea urmase mîncarea de
carne cu fiertură de legume, garnitură şi salată. Ceea mai propice clipă pentru a
bea este cînd ai mîncat marea parte a celui de-al doilea fel. Atunci setea îşi
atinge apogeul. Paharul însă e prea mic! Pînă acum n-am găsit niciodată un
pahar destul de mare, de treisutecincizeci-patrusute de mililitri, în care să-mi
pot prepara mixtura experimentată, ca în clipa potrivită să pot bea totul dintr-o
răsuflare.
Ştiu ce vor răspunde unii la acest lucru. De ce nu beau cu încă un pahar?
Prin această întrebare recunosc barbarul, care nu are nici cea mai mică
sensibilitate pentru lucrurile cele mai importante. Două pahare nu sînt un pahar,
şi dacă elanul băutului se întrerupe, se pierde tocmai ceea ce e cel mai
important: totul dintr-o răsuflare. Dacă doresc să beau cu două pahare, îmi pun
în faţă două pahare. Eu însă vreau să beau cu un pahar, dintr-o răsuflare, exact
atît, cît cere setea mea. Lungimea setei mele este de treisute-treisutecincizeci de
mililitri. Nici mai mult, nici mai puţin. Corespunzătorul exact al acestei lungimi
este paharul golit pînă la fund. Degeaba explic?
Cei vechi au fost şi aici mai înţelepţi. Şi-au pus în faţă cupe, şi toată
lumea băuse din ea cît vroia. Împotriva cupei am însă o obiecţie: din ea se
poate bea vinul ori curat, ori numai într-un anumit amestec. Numai că eu
cîteodată doresc să beau altfel la al doilea sau al treilea pahar.
Consider o urgenţă absolut primordială ca să se facă pahare de
patrusutedouăzeci-patrusutetreizeci, şi regularizeze folosirea acestora pe întreg
Pămîntul, mai ales în unităţile de alimentaţie publică. Circa acesta e cantitatea
de băutură ce bea tot omul în cele mai mari clipe de sete. Acesta-i măsura.
Desigur, ateii de azi n-au nici cel mai infim simţ pentru astfel de lucruri.
Degeaba aş cere aşa ceva de la oameni fără inimă. La fel ca acel blestemat o
sută de grame! O sută de grame pentru mine e prea puţin din toate: carne,
mezeluri, caşcaval, dulciuri. O sută cincizeci însă e prea mult. Dar pentru
osutădouăzecişicinci de grame societatea ateistă mărginită nu este aranjată. Şi
se mai miră că toate sînt cu dosul în sus. Vinul să determine măsura paharului,
nu paharul pe cea a vinului. Acesta-i esenţa revendicării mele. De fapt, la toate
casele bune, unde se respectă vinul, ar trebui să existe cel puţin douăzeci de

35
feluri de pahare, de la cel de cincizeci de mililitri (vinuri stafidii) pînă la cel de
un litru şi jumătate. Se foloseşte alt pahar dimineaţa, şi iarăşi altul după amiază.
Dacă e vorba de un consiliu lung, să-şi primească fiecare cupa de un litru şi
jumătate, din care bea cum în vine lui mai bine. Dacă-i vorba de stat la taclale,
e bun şi paharul mai mic. După soiul vinului, după amestec, variaţiile sînt
aproape interminabile. Trebuie să lăsăm totul pe seama gustului. La joc de cărţi
se cuvine alt vin, decît la o serată muzicală acasă. Evident, alt vin la popa
prostul, şi iarăşi altul la taroc. Trebuie luat în vedere şi calitatea sticlei
paharului, mai ales la grosime. Cum ar putea bea cineva vin de Szent-György-
hegy din pahar cu sticla groasă?
Ţine de această problemă şi întrebarea: în ce companie e cel mai bine să
bei? Regula principală: să bei. Oricînd, oriunde, oricum. Numărul băutorilor
trebuie să fie determinată întotdeauna de natura vinului. Vinuri universale sînt
foarte puţine, - de exemplu, un vin care să poată fi băut de toată omenirea
laolaltă la vreo mare sărbătoare, să zicem sărbătoarea păcii mondiale. Pentru
această ocazie eu aş recomanda dintre vinurile noastre numai vinul de Somló.
Şi în mod curios, acesta-i tocmai vinul celor însinguraţi. Pentru că pacea
mondială astăzi e numai beţia omului solitar. În companie mai mare, douăzeci-
treizeci de persoane, să se bea mereu vin nou. Cea mai joasă categorie (ucenici)
numai vin de şes; cea mai înaltă (artişti) mai degrabă vin de Csopak sau Arács.
Grup mic să bea vin de Gyöngyös. Doi-trei oameni, vin de Badacsony.
Îndrăgostiţii întotdeauna vin de Szekszárd. Prietenii numai vin foarte vechi, din
pahare mărunte, să poată ciocni de multe ori.
Aş dori să introduc concursul vinului. Unul dintre concursuri ar fi,
desigur, cine cît poate să bea. Însă mult mai interesant ar fi concursul-rebus.
Acesta ar putea fi jucat şi în companii mai mari. S-ar înşira o sută de vinuri în
butelii, şi numai juriul ar şti, în ce sticlă ce vin se află, din ce regiune, şi cît de
vechi. Cel care ar ghici corect despre cele mai multe vinuri de unde vine, din ce
an, şi ce soi, acela ar primi coroană de lauri. S-ar putea ţine concursul şi în
condiţii mai severe, pe întuneric, astfel încît concurentul n-ar vede nici culoarea
vinului. Cel care cîştigă un astfel de concurs, ar trebui să fie răsplătit cu o rentă
pe viaţă într-o renumită regiune viniferă.

36
UNDE SĂ BEAU?

Dacă ar veni la mine o femeie, întrebîndu-mă, cum poate fi frumoasă, i-aş


răspunde: du-te la soare, draga mea. Frumos poate fi numai cel ce se află în
lumina soarelui. Priveşte-ţi părţile ascunse ale corpului, sînt ca orbii. Dacă te
dezbraci, acele părţi clipesc dezorientate, nefiind obişnuite cu lumina. Ce triste
sînt aceste coapse chioare, şi nimic nu e mai demn de milă decît o astfel de
burtiţă catifelată, frumoasă, ţinută în întuneric. Nu ai văzut încă femeie în baie,
care nu se dumerise niciodată să se dezbrace, care nu-şi scosese cămaşa nici în
camera nupţială? Cît de voluptoase, mult mai voluptoase sînt acele părţi care
sînt acoperite şi acum de haine multe. Soare! Soare fiecărei părţi cît de mici, să-
şi poată deschide ochii, să se elibereze şi să devină conştiente. Conştiente şi
caste, pentru că acestea două sînt de fapt una. Burta ţinută în întuneric, dacă
dintr-odată ajunge la soare, sărăcuţa, nu poate fi pudică, intră în panică, şi
nimic nu e mai dezgustător decît o parte a corpului uitată aşa descoperită.
Soare! Aruncaţi-vă hainele de pe voi şi lăsaţi lumina să vă atingă, şi veţi fi
precum statuile zeiţelor. Dar nu cumva să credeţi că acest cult modern al
nudităţii, ori pielea arsă roşie ar fi frumoasă. Acesta-i doar o aberaţie. Ca să fii
frumoasă, plimbă-te dezbrăcată în fiecare zi cîte zece minute, dacă se poate, în
faţa unei oglinzi bărbăteşti. Vei învăţa, că e nepermis să trăieşti în penumbră. E
nepermis, ca să te domine inconştientul. Trebuie să te eliberezi. Nu-i permis să
trăieşti o viaţă fără de lumină. Soare! Soare! Aburii de rufe încinşi se vor
evapora, şi vei fi parfumată, ca marea. Ca vinul.
Poţi să bei oriunde, numai să nu te ascunzi. Dacă te ascunzi, vei fi
precum coapsele acelei femei, care nu şi-a dezbrăcat cămaşa nici în noaptea
nupţială. Vei fi chior, şmecher, geil. Poţi bea oriunde, dar fii peste tot
conştiincios şi cast, pentru că aceşti doi sînt unul şi acelaşi. Vara bea în grădină,
sub pom, sau pe verandă, ori dacă fierbinţeala-i prea mare, în camera răcoroasă
sau în pivniţă. Fii fără griji. Nu-i permis să trăieşti în penumbră. Spune-ţi
întotdeauna: acum beau vin. Nu nega în propria-ţi faţă, şi atunci nu va fi nici o
problemă. Nu fii ca pietistul sau puritanul, care se-ndoapă, şi între timp îşi
spune: nu mănînc, nu mănînc. Fă ce ţi-e pe plac. Nu-ţi tăgădui, mai ales
dragostea. Şi vinul. Dacă trăieşti aşa, te poţi aşeza la marginea drumului, poţi
scoate flasca, poţi bea, şi vei proceda corect. Iarna poţi să bei lîngă sobă, în
bucătărie, afară pe zăpadă, în cîrciumă, ori lîngă birou. Poţi bea chiar şi la
colţul străzii, dacă tragi una din sticlă, aşa, fără carte, cum se spune. Poţi să bei
în camera singuratică, poţi să bei în pat şi în cadă. Toate acestea sînt bine.

37
RES FORTISSIMA
(PIETIŞTILOR ŞI PURITANILOR)

Femei, bărbaţi, bătrîni şi tineri amestecaţi, cam douăzeci la număr, stau la


cramă. Această amestecare este foarte importantă. Nu se poate chefui în
companie mare, dacă nu sînt şi bătrîni. Ei ştiu să spună cele mai îndrăzneţe
lucruri, ei sînt cei mai neastîmpăraţi. Dacă cineva a băut corect toată viaţa, la
bătrîneţi vinul deja l-a eliberat în totalitate.
În faţa uşii cramei, sub doi nuci o masă acoperită cu o faţă de masă
colorată; cîrnaţi, slănină, şuncă, pîine mare de casă, pogăci cu jumări. Sînt şi
ardei graşi şi gogoşari, iuţi, dulci, cui cum le plac. Sub nuc se află sticlele cu
apă minerală. La zece paşi de acolo, deja arde focul, şi bărbaţii ascut ţepe. Se
va prăji slănină. Gospodarul tocmai acum se consultă cu sfatul bătrînilor, cu cei
mai bătrîni şi experimentaţi trei băutori. Nu-i lucru simplu. Cu ce vin să
înceapă. Soluţia obişnuită este cel mai subţire vin nou acrişor. Tradiţie veche,
nu se cuvine să te abaţi de la ea. Tămîioasa de anul trecut a ieşit nemaipomenit,
zice un moş. Ţi se urcă la cap, zice altul. Muierile înnebunesc prea devreme, dă
cu părerea şi gazda. Niciodată nu-i prea devreme - conclude cel mai înţelept
dintre moşnegi.
Intră toţi în beci şi trag tămîioasa. E un muscat otonel nobil şi pur, din
soiul cel mai bălan, are ochi cocheţi cu strălucire verzuie. Butoiul de alături e
plin cu cabernet dulceag. Sirop de mure, grăieşte unul dintre moşi, încercîndu-l
cu limba. Dar trag şi din acesta cîteva sticle. Al treilea vin e risling de Rin din
anul trecut. Îl gustă pe rînd şi dau din cap. Gustaţi şi vedeţi, sună Psalmul.
Umple buteliile cu un respect amuţit, şi duc afară cele trei vinuri pe masă.
Urmează primul pahar. Un moş ştrengar totuşi a turnat tămîioasa
femeilor, şi ele sugeau lacome aromata, amăgitoarea licoare. Pînă ce s-a ajuns
la prăjitul slăninii, femeile deja îşi trăseseră rochiile pînă la genunchi, fetele îşi
dau capul pe spate cu ochi scăpărători, şi buzele li se umflă seducător.
Tocmai despre acest lucru vreau să vorbesc. Despre această putere
teribilă a vinului, pe care vrînd-nevrînd, trebuie s-o numesc curvie. Nu vă
speriaţi, prieteni şi prietene, de acest cuvînt. În general, dacă e vorba de vin, nu
vă speriaţi de nimic. Gîndiţi-vă numai, ce ar fi, dacă ar lipsi din femei această
realitate fundamentală. Gîndiţi-vă numai, dacă ele n-ar fi provocatoare, dacă nu
ar vrea niciodată să ne seducă, dacă nu ar fi cochete şi dacă nu ne-ar atrage
atenţia niciodată cu o fierbinţeală nerăbdătoare în glasul lor: cînd ne dezbrăcaţi
odată? Ce s-ar întîmpla? Conform experienţei mele, ca toate lucrurile mari, şi
acesta e de două feluri: bun sau rău. Răul: ateul. Aş cuteza chiar să mă exprim
astfel: acesta-i ateismul femeii. Aceasta este curvia rea. În schimb, nu cunosc
nimic mai încîntător la femeie decît curvia bună. Aceasta-i cea mai mare
periculozitate şi cea mai adîncă beznă a femeii. Aceasta poate fi în ea cea mai
enormă corupţie, şi tocmai de aceea, dacă e bună, atunci este aproape ceva, care
atinge limita sacralităţii.
Priveşte atent această frumoasă femeie tînără, cu părul răscolit
dezordonat, toate mişcările ei au formă sferică, ca sînul şi coapsele ei. Muzică
sferică, numai că, din gusturi şi arome. Gustaţi şi vedeţi, spune Psalmul. Glasul

38
ei, cînd rîde, e precum apoteoza. Ochii îi scapără. Nările i se dilată şi tremură.
E fata beţiei, uitase de curvia cea rea, uitase de farduri, zorzoane, uitase de
fermecarea cu rea credinţă şi calculată. Acum e cea mai parfumată, iar sărutul
ei cel mai fierbinte. Deja nici nu mai poate vorbi, se bîlbîie doar, dar se vede
bine, că acest lucru o plictiseşte, şi buzele îi stau ţuguiate, ca ale nou
născutului, dar nu pentru lapte. A dispărut din ea tot ceea ce era necurat. Dacă
sughite, îi picură din gură un glas, de îi vine omului să lingă fiecare picătură. Îşi
scutură capul ciufulit, se aruncă pe spate în iarbă, îşi îndepărtează braţele.
Rochia îi alunecă în sus, dar ea nu observă, cum nu observă nici alţii.
Grecii ştiau că cea mai adîncă esenţă a fiinţei femeii este această
prostituţie sacrală. Dar cînd femeile îmbătate de ele înseşi la marea sărbătoare a
lui Dionisos îşi dansau furiosul dans între munţi, bărbaţilor nu le-a fost permis
să fie nici măcar în apropierea lor. Pe cine au găsit, menadele îl sfîşiau. Pentru
că această curvie numai la temperatura mai joasă, în starea sa de incandescenţă
roşie are legătură cu iubirea. Atunci cînd starea de incandescenţă atinge
culoarea albă, nu mai are nici o treabă cu bărbatul. Atunci este deja beţia
abnegaţiei pasionale. Sacrificiu. Adică religie.
Din această religie este permis să se facă dragoste. Aşa şi trebuie.
Spunem acest lucru noi, bărbaţii, care, fără de acest foc femeiesc am dîrdîi de
frig toată viaţa. Noi trebuie să propagăm acest lucru, şi trebuie să explicăm
femeii, că toate acestea sînt de fapt numai pentru noi. Desigur, sînt femei care
cred, şi sînt altele care zîmbesc doar. Spun încă odată: este permis să se facă
dragoste. Dar să se facă din ea comerţ, putere, să se folosească această
aptitudine sacrală, pentru ca femeia să facă rost de haine, bijuterii, bani, toate
acestea nu sînt permise. Dar vă spun, ce nu este permis nicidecum: nu e voie să
se facă pietism şi puritanism. Rigoare şi prejudecată, scandalizare şi falsă
pudoare, moravuri cumplite scrîşnind din dinţi, pedanterie nevrozată, capriciu,
bombănire / cîrteală, isterie, autoadorare vanitoasă şi trufaşă, nu-i permis
nicidecum.
Vinul conţine toate uleiurile curviei nobile şi ordinare, cu incandescenţă
roşie şi albă, şi dacă femeia bea vin, aflăm despre ea, spre unde tinde.
Am auzit vorbindu-se pe muntele Somló: un conte maghiar călătorise în
India la vînătoare. Fusese musafirul unui rajah, şi cînd îşi luase rămas bun, şi-a
invitat gazda în Ungaria. Într-adevăr rajahul îl vizitase în chiar acel an, şi
atunci, într-o seară de iarnă, la un pahar prietenesc, îşi povestise marea mîhnire
a inimii lui. De abia se însurase, şi-a luat o femeie tînără, frumoasă, dar el, deşi
n-avea nici treizeci şi cinci de ani, îşi pierduse bărbăţia. Degeaba mergea la
sanatorii. Degeaba chemase medic de renume mondial. Degeaba toate pilulele,
tratamentele, injecţiile, bărbăţia pierdută nu a revenit. Sărmana femeie ajunsese
deja la limita melancoliei / deprimării, sărmanul rajah era cît pe ce să turbeze.
Contele maghiar nu a spus nimic, a chemat doar clucerul, şi l-a trimis după vin
de Somló. Apoi a poruncit, ca în camera rajahului să fie întotdeauna vin de
Somló, iar cînd musafirul lui din India se întorsese acasă, i-a dăruit o ladă de
vin de Somló. Abia dacă trecuseră cîteva săptămîni, poşta a adus o telegramă
din India. Stătea scris doar atît: Mulţumesc prietene. Încă zece lăzi de Somló, te
rog.

39
VITA ILLUMINATIVA
(ULTIMA RUGĂCIUNE)

Morala finala a anatomiei beţiei este următoarea: beţia este o stare infinit mai
superioară decît mintea cea de toate zilele, şi este începutul vigilenţei propriu-
zise. Începutul a tot ceea ce este frumos, măreţ, serios, plăcut şi pur în viaţă.
Aceasta-i trezia propriu-zisă. Acesta-i entuziasmul – cum spuneau cei din
vechime – din care se naşte arta, muzica, dragostea, adevărata gîndire. Şi acesta
este izvorul religiei adevărate. Religia bună e religia beţiei; religia rea este
religia intelectului comun, este ateismul. Cheia acestei vita illuminativa o avem
în mînă, mai bine zis o avem aici, în butoaiele şi buteliile noastre. Prin vin
putem învăţa, ce înseamnă beţia, ce este trezia superioară, ce este viaţa
iluminată.
Am observat de nenumărate ori, şi la noi şi la alţii, că dacă am făcut vreo
măgărie grozavă, am făcut-o mereu pentru că voirăm să fim foarte-foarte
deştepţi. Deştepţi, dar nu destul de deştepţi. Nu destul de deştepţi să aruncăm
mintea noastră pe geam. Calculele nu s-au confirmat. Deşi, ce deştept am fost!
Vă destăinuiesc, prieteni şi prietene: calculele nu se adeveresc niciodată. Aşa
sînt calculele, de felul lor, nu se confirmă, şi cu cît mai deştept e omul, cu atît
mai puţin. Ce-i de făcut? Desigur! Ce-i de făcut! Doar tocmai adineauri am
explicat. Trebuie să fii treaz. Treaz într-adevăr, adică beat. Trebuie să bei vin.
Această ultimă concluzie, orişicît de îndrăzneaţă ar părea, nu sînt dispus
să mă opresc la ea. Căci vă întreb: ce este aceea nelinişte foarte asemănătoare
unei boli, ce-i aceea mărginire iritată, aceea grabă hărţuită – azi se numeşte
stres –, care e atît de caracteristic ateilor? Fără religie nu se poate trăi. Este o
constatare veche şi de nerăsturnat. Există religie bună şi există religie rea.
Omul ori în Dumnezeu crede, ori în surogate. Aceste surogate pot fi de foarte
multe feluri: se poate numi principiu, ideologie, dictatură, progres, umanism.
La femei: vanitate, trufie, autoadoraţie, vogă, isterie, capriciu. Surogatul de
religie a zilelor noastre se numeşte materialism. De ce se numeşte aşa –
enigmă. Eu sînt cel materialist, dragii mei, eu, care mă rog ardeilor umpluţi şi
găluştelor cu prune, care visez la parfumul ce emană de la baza urechii unei
femei, care ador nestematele, care trăiesc în poligamie cu toate stelele şi florile,
şi care beau vin. Auziţi? Vin. Ca peste tot în lume, şi aici, în cazul acestui
lucru, totul depinde, dacă e bun sau rău. Eu sînt materialistul bun. Despre
materia răilor materialişti părerea mea este că aceea, de fapt, nici nu este
materie, ci doar ciment. Nu se poate nici mînca, nu se poate nici bea, nu se
poate nici linge, şi nici nu se poate dormi cu ea. Aceasta-i cadavrul / leşul
materiei, acest pulbere urît şi greu, acest simbol al minţii ordinare de un gri
idiot, această masă fără beţie, acest calcul hain şi rigid (care nu se confirmă
niciodată), este abstracţia însuşi, aceasta-i materia ateiştilor.
Ei bine, vă întreb: care-i cauza stării hărţuite ateilor de azi? Vă spun.
Ateismul, de fapt, este o boală. Boala vieţii abstracte. Are un singur
medicament: viaţa nemijlocită. Să te îndrăgosteşti de prima femeie frumoasă,
anume cît mai degrabă, să mănînci mult şi bine, să te plimbi între flori, să te
duci să locuieşti în brădet, să asculţi muzică, să admiri picturi, şi să bei vin, vin,

40
vin, vin. Deoarece, religia bună este un talent ce trăieşte numai în cel sănătos.
Se dizolvă şi se evaporă în impuritate. Acest lucru a fost spus de unul dintre
marii noştri contemporani, într-una din clipele sale excepţional de iluminate.
Cauza grabei hărţuite şi fără de rost, a jalnicei rătăciri tulburate, informe, goale,
caracteristice ateilor de azi este tocmai această impuritate. Credeţi-mă, această
boală are un singur medicament: vinul. Să ştiţi, bieţii mei ucenici, că nu sînteţi
numai infirmi, nu sînteţi doar proşti, idioţi, cerşetori în marea bogăţie a vieţii,
nu sînteţi doar bolnavi, dar pe deasupra şi impuri. Aceasta e cea mai importantă
cauză a stării voastre hărţuite. Din această pricină sînteţi voi aşa de nenorociţi
cum sînteţi. Religia bună, viaţa nemijlocită, buna conştiinţă, liniştea,
luciditatea, fericirea nu sălăşluiesc în sufletul impur. De aceea sînteţi nervoşi şi
egoişti, abstracţi şi nefericiţi, pentru că nu sînteţi puri pentru marea iluminare.
Vin! Vă spun iarăşi: beţi vin! Iar apoi vă vine pofta şi de săruturi, culesul de
flori, prietenia, bunul somn adînc, rîsul, şi dimineaţa – în loc de ziare – veţi citi
poeţi.
Ştiu bine, ceea ce spun, în ochii multora e scandal şi curată nebunie. Le
cunosc pe aceia care zic aşa. Acum două mii de ani aceştia au fost cei care-l
ocărîseră pe apostolul Pavel: scandal pentru evrei, iar pentru greci nebunie. La
fel şi astăzi, scandal pentru evrei (puritani şi pietişti), iar pentru greci
(scientifişti) nebunie. Nu cumva să credeţi dragii mei prieteni, că mă puteţi
păcăli; nu cumva să credeţi, doar pentru că sînt religios, că aş fi un om prost,
întunecat, perfid, care urăsc lumea, şi care îndrăznesc să ling bucatele dulci,
dacă nu se uită nimeni. Acesta nu-s eu, ci pietistul, pe care l-am dezvăluit
tocmai adineaori, şi care nu are a face nimic cu religia cea bună. Acesta-i la fel
de ateu ca puritanul sau scientifistul. Unu-i evreu, altu-i grec. Nu sînt om prost,
nu sînt întunecat şi perfid, şi nici nu urăsc lumea. Ai avut ocazia să te convingi
de acest lucru. Şi crede-mă, oameni cu religia bună sînt toţi astfel. De aceea, cei
cu religia bună ştiu toţi, că această acuzaţie de scandal-nebunie, veche de două
mii de ani, este o infinită prostie.
Iar acum vă zic altceva: nu comportamentul meu e scandal şi nebunie, ci
comportamentul vostru. Nu întorc acuzaţia împotriva voastră, se întoarce ea
singură asupra voastră, evrei şi greci, adică abstracţi, adică atei. Nu voi suporta
mai departe, ca lumea să fie păcălită prin zvonurile răspîndite despre omul
religios, şi să creadă că acesta e aceea epavă eşuată, tristă, mălăiaţă, făţarnică,
mincinoasă, nătîngă, iar religia e scandal şi nebunie. De unde oare a putut să
apară această superstiţie oribilă?
Voi sînteţi cei care trăiţi nebunatic şi scandalos, ateilor, dar eu nu mă
nedumeresc şi nu vă ocăresc. Vă deschid ochii asupra ceea ce trebuie să faceţi.
Nici măcar nu doresc să renunţaţi la ceva, sărmanilor mei, şi aşa suferiţi de
mare nevoie. Ba dimpotrivă, vă îndemn: nu cumva să renunţaţi la ceva.
Mîncaţi, iubiţi, desfătaţi-vă, şi mai ales beţi, beţi şi iarăşi beţi.
Nu vreau să vă lipsesc de ceva, ci vreau să aveţi mai mult. Înţelegi?
Măgarule! Am vorbit din toată inima, şi scientifiştilor, şi puritanilor, şi
pietiştilor. Dacă aţi încasat-o de cîteva ori de la mine, trebuie luat în modul cel
mai serios, nu-i voie să vă supăraţi pentru acesta. Totul a fost blasphème de l

41
´amour*, cum zic francezii. Omul dojeneşte numai pe cei pe care îi iubeşte. Şi
crede-mă, dragul meu prieten ateu, religia nu degeaba se cheamă religie, şi nu
degeaba se leagă de Dumnezeu. Pentru că este într-adevăr un lucru
dumnezeiesc, care nu poate decît să iubească, chiar şi pe duşmanii lui. Nu spun,
că aş avea în mine prea mult din acest ulei, dar ştiu că pana mi-am înmuiat-o în
acest ulei, cît timp scriam această carte, şi lumina acestui ulei mi-a luminat. Şi
ia bine aminte (îmi închipui mutra indignată a puritanilor, cum se holbează
acum ca nişte cretini), că nu te-ai pierdut pînă în ultima clipă. Nu eşti
condamnat la pierzanie. Tu eşti cel care te ţii pe drumul pierzaniei. Totul
depinde de tine. Toate sufletele se nasc întregi, şi această întregime n-o pot
pierde. Fii deştept, şi recuperează-ţi întregimea sănătoasă. Leacul se găseşte
oriunde. Bea! Ceea ce eu îţi ofer, este uleiul purităţii, uleiul beţiei.
Bea, şi restul aduce cu sine vinul.

*
„dojenire din dragoste” (fr.)

42
LITERATURA DE SPECIALITATE CEA MAI IMPORTANTĂ
(CRONOLOGIC)

Upanişadele
Chuang-tze: Cartea dreaptă scrisă în plaiul sudului înfloritor
Poemele lui Li-tai Po şi Tu Fu
Vechiul Testament
Homer: Iliada şi Odiseea
Poeziile lui Anacreon şi Sappho
Opera completă a lui Platon
Opera completă a lui Luchian
Opera completă a lui Horaţiu
Operele lui Epicur
Noul Testament
Operele lui Origen (în ediţia lui Hans Urs von Balthasar)
Discursurile şi omiliile lui Eckhart Meister
O mie şi una de nopţi
Nasredin Hogea
Till Ulenspiegel
Viaţa lui Lazarillo de Tormes
Rabelais: Gargantua şi Pantagruel
Eseurile lui Montaigne
Caracterele lui La Bruyère
Sterne, Lawrence: Tristram Shandy
Operele complete ale lui Hölderlin
Fragmentele lui Novalis
Poeziile lui Dante Gabriel Rossetti
Rosenzweig, Franz: Steaua mîntuirii
Gide, Andrè: operele şi jurnalele
Lawrence, D. H.: Lady Chatterley şi alte povestiri
Joyce, James: Trezirea lui Finnegan
Powys, John Cowper: În apărarea simţurilor

43
*
varianta crudă, necorectată, cu ortografie veche (HRL)