UNITATEA DE ÎNVĂTARE IV

DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

1
 CUPRINS GENERAL

CAPITOLUL 1 Cazurile de divorț

CAPITOLUL 2 Efectele divorțului

Scopul acestei unități de învățare este de a asimila reglementarea divorțului:

cazurile de divorț, precum și efectele acestuia.

Bibliografie

• M. Avram, „Drept civil.Familia”, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2016 p.

(109-169);
• Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei
(coordonatori), „Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2012 (p. 398 – 422, 425 – 442).
• E. Florian, „Dreptul familiei”, ediţia 5, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2016 (p. 281 – 358).

2
PARTEA TEORETICĂ (SINTEZA)

3
 Capitolul 1 Cazurile de divorț

Secţiunea 1. Consideraţii generale

1.1. „Dreptul” la divorţ? Natura juridică a divorţului
Spre deosebire de dreptul de a încheia o căsătorie, consacrat expres de art. 12 din Convenţie,
dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorţ nu este ocrotit de CEDO.
În jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg s-a ridicat problema dacă interdicţia divorţului nu
reprezintă, indirect, o încălcare a dreptului de a se căsători, prevăzut de art. 12 din Convenţie.
Răspunsul dat de instanţa europeană a fost negativ, cu motivarea că nici Convenţia, nici
Protocoalele sale adiţionale nu recunosc dreptul la divorţ
În ceea ce priveşte natura juridică a divorţului, în dreptul comparat sunt cunoscute mai multe
sisteme privind divorţul:
a) divorţul remediu – care nu este condiţionat de culpa unuia dintre soţi la desfacerea
căsătoriei, ci de imposibilitatea continuării convieţuirii;
b) divorţul sancţiune – care se pronunţă ca o sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre
soţi. Divorţul nu se poate pronunţa împotriva soţului inocent şi se poate obţine chiar când
continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă, condiţia fiind conduita culpabilă a unuia dintre
soţi;
c) concepţia mixtă – care îmbină cele două sisteme, adică presupune şi o faptă culpabilă a
unuia dintre soţi şi imposibilitatea continuării căsătoriei.
Reglementarea divorţului din România, sub imperiul Codului familiei, şi – în prezent – sub
imperiul Codului civil, a consacrat concepţia mixtă, în sensul că motivele temeinice de divorţ
pot presupune culpa, dar aceasta nu este suficientă, pentru că este cerută şi condiţia
imposibilităţii continuării căsătoriei sau concepţia divorţului remediu în cazul divorţului prin
acordul soţilor şi al divorţului justificat de starea de boală a unuia dintre soţi.

Secţiunea a 2-a. Cazurile de desfacere a căsătoriei

2.1. Reglementare
Potrivit art. 373 C. civ., „Divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt
soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate
şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei”.
Prin urmare, art. 373 reglementează, ca şi Codul familiei, astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 202/2010 (art. 37), divorţul prin acordul soţilor, divorţul pentru motive temeinice şi
divorţul pentru starea de sănătate a soţului care cere desfacerea căsătoriei.
În plus faţă de reglementarea din Codul familiei, art. 373 C. civ. introduce divorţul la cererea
unuia dintre soţi, atunci când separarea în fapt a soţilor a durat cel puţin 2 ani. Acesta este însă
tot un divorţ bazat pe culpă, care permite desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a
reclamantului .

4
 2.2. Divorţul prin acordul soţilor
Codul civil reglementează astfel trei modalităţi de realizare a divorţului prin acordul soţilor:
divorţul pe cale administrativă, divorţul prin procedură notarială; divorţul pe cale judiciară.
2.2.1. Condiţii generale de valabilitate a acordului soţilor la divorţ
Indiferent de procedura prin care se realizează (administrativă, notarială sau judiciară), şi
independent de unele condiţii speciale de admisibilitate, divorţul prin acordul soţilor presupune
consimţământul liber şi neviciat al soţilor în vederea desfacerii căsătoriei.
În ceea ce priveşte viciile de consimţământ, acordul soţilor la divorţ având un caracter
personal nepatrimonial, evident îşi vor găsi aplicarea doar viciile de consimţământ compatibile
cu natura juridică a acestui act (eroarea, dolul, violenţa), fiind exclusă leziunea. În ceea ce
priveşte eroarea, considerăm că sfera de aplicare a acesteia este aceea din dreptul comun,
evident adaptată naturii specifice a divorţului, nefiind aplicabilă soluţia de excepţie din materia
căsătoriei a limitării la eroarea asupra identităţii fizice a viitorilor soţi (exceptio sunt strictissime
interpretationis).
Substanţa divorţului prin acordul soţilor o constituie, aşadar, consimţământul fiecăruia dintre
soţi, astfel încât lipsa acestuia sau, după caz, neîndeplinirea condiţiilor legale ale
consimţământului – caracterul liber şi neviciat – se sancţionează cu nulitatea, după caz, absolută
sau relativă, a acordului soţilor şi, deci a divorţului.
Sancţiunea nulităţii este aplicabilă şi în cazul divorţului pronunţat de instanţa de judecată,
având în vedere faptul că, în acest caz, nu se realizează o judecată propriu-zisă, ci instanţa doar
ia act de acordul soţilor, hotărârea judecătorească îndeplinind rolul de înscris autentic
constatator al acestui acord .
În ceea ce priveşte condiţia capacităţii depline de exerciţiu, în toate cazurile, divorţul prin
acordul soţilor nu este admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie [art. 374 alin. (2),
art. 375 alin. (3) C. civ.].
2.2.2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă
2.2.2.1. Fundament
Această modalitate de divorţ constituie într-o anumită măsură nu doar o aplicaţie a
principiului mutuus consensus – mutuus dissensus, ci şi a principiului simetriei formelor, în
sensul că, aşa cum căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă, pe baza
consimţământului personal al viitorilor soţi, tot astfel divorţul poate fi obţinut, pe baza acordului
soţilor, în faţa ofiţerului de stare civilă, cu respectarea însă a condiţiilor speciale prevăzute de
lege.
2.2.2.2. Condiţii de admisibilitate
Potrivit art. 375 alin. (1) C. civ., dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori,
născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin
acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.
Pentru a fi permis divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă este necesar, aşadar, să
nu existe copii minori ai soţilor. Realizând corecţia în raport cu neajunsurile reglementării
anterioare din Codul familiei, în ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de copii minori rezultaţi din
căsătorie, textul precizează că este vorba de copii ai soţilor născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei, precum şi copii adoptaţi de cei doi soţi. În ceea ce priveşte copii din afara căsătoriei,
norma juridică are în vedere ipoteza copiilor născuţi şi concepuţi înainte de căsătorie, dar care

5
au stabilită filiaţia faţă de cei doi soţi, iar nu ipoteza în care un soţ sau fiecare soţ are copii
dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei.
2.2.2.3. Întinderea acordului de voinţă al soţilor
Acordul de voinţă al soţilor trebuie să privească în mod obligatoriu divorţul propriu-zis,
precum şi efectele acestuia cu privire la numele pe care soţii urmează să-l poarte după divorţ.
În acest sens, art. 376 alin. (5) C. civ. prevede că sunt aplicabile în mod corespunzător
dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3), respectiv soţii pot conveni să păstreze numele purtat în
timpul căsătoriei sau să ia fiecare numele dinaintea căsătoriei.
Dacă soţii se înţeleg cu privire la divorţ, dar nu se înţeleg cu privire nume, ofiţerul de stare
civilă va da o decizie de respingere a cererii de divorţ, îndrumând soţii să se adreseze instanţei
de judecată. Respingerea cererii de divorţ se explică prin aceea că soluţia privitoare la nume
trebuie stabilită odată cu cererea de divorţ, fiind un efect imediat şi obligatoriu al divorţului.
Cu privire la alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg, art. 376 alin. (6)
prevede că soluţionarea acestora este de competenţa instanţei judecătoreşti. Prin urmare, dacă
soţii nu sunt de acord cu privire la celelalte cereri accesorii divorţului, atunci ei pot obţine
dispoziţia de divorţ, iar cererile accesorii vor fi soluţionate de instanţa judecătorească (cereri
privind locuinţa, prestaţia compensatorie sau, după caz, pensia de întreţinere, împărţeala
bunurilor comune).
2.2.2.4. Procedura
Potrivit art. 375 alin. (1) C. civ., competenţa aparţine ofiţerului de stare civilă de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor.
Conform art. 376 C. civ., cererea de divorţ se depune de soţi împreună. În cazul divorţului
pe cale administrativă, legea nu prevede posibilitatea depunerii cererii de divorţ prin mandatar.
Ofiţerul de stare civilă înregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.
La expirarea acestui termen, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă verifică
dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.
Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă eliberează certificatul de divorţ fără să
facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
2.2.2.5. Menţiunea în actul de căsătorie
Potrivit art. 377 alin. (1) şi (2) C. civ., când cererea de divorţ este depusă la primăria unde
s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face
cuvenita menţiune în actul de căsătorie.
În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă
comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie
certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune
în actul de căsătorie[1].
2.2.3. Divorţul prin acordul soţilor prin procedură notarială
2.2.3.1. Fundament
Divorţul prin acordul soţilor prin procedură notarială constituie una dintre inovaţiile Codului
civil, soluţia fiind în principiu compatibilă cu natura necontencioasă, graţioasă a procedurii
notariale.

Pentru dezvoltări în ceea ce priveşte procedura administrativă a divorţului, a se vedea art. 166-183 din
[1]

Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011.

6
 2.2.3.2. Condiţii de admisibilitate
Din cuprinsul art. 375 alin. (1) şi (2) rezultă că divorţul prin acordul soţilor pe cale notarială
nu presupune condiţii speciale de admisibilitate, fiind permis şi în situaţia în care soţii au copii
minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
2.2.3.3. Întinderea acordului soţilor
Articolul 375 alin. (2) prevede că, în mod obligatoriu, acordul soţilor trebuie să privească
atât divorţul, cât şi unele aspecte accesorii acestuia, respectiv numele de familie pe care pe care
să îl poarte după divorţ şi, în cazul în care există copii minori, aspectele referitoare la exercitarea
autorităţii părinteşti, precum:
– exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. Prin urmare, nu este permis acordul în sensul
exercitării autorităţii părinteşti asupra copiilor minori de către unul dintre foştii soţi;
– stabilirea locuinţei copiilor după divorţ;
– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre
copii;
– stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor.
Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun
a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului,
sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5), adică notarul public emite o dispoziţie de
respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.
Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este
de competenţa instanţei judecătoreşti [art. 376 alin. (6)].
2.2.3.4. Procedura
Potrivit art. 375 alin. (1) C. civ., competenţa aparţine notarului public de la locul căsătoriei
sau al ultimei locuinţe comune a soţilor . Conform art. 376 alin. (1)-(4)
C. civ., cererea de divorţ se depune de soţi împreună, iar notarul public înregistrează cererea şi
le acordă un termen de reflecţie de 30 de zile.
Spre deosebire de divorţul pe cale administrativă, cererea de divorţ se poate depune la notarul
public şi prin mandatar cu procură autentică.
La expirarea termenului de 30 de zile, soţii se prezintă personal, iar notarul public verifică
dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.
Anumite particularităţi procedurale există în cazul în care există copii minori.
În primul rând, în vederea soluţionării cererii de divorţ, este obligatoriu să existe la dosar
raportul de anchetă socială, din care să rezulte că proiectul de acord al soţilor este în interesul
superior al copilului.
În al doilea rând, în practica notarială s-a pus problema dacă este sau nu obligatorie
ascultarea copilului. Apreciem că, în raport cu prevederile art. 264 C. civ. coroborate cu cele
ale art. 12 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, ascultarea copilului este
obligatorie, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.
Dacă soţii stăruie în divorţ şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat,
după autentificarea acordului părinţilor cu privire la copiii minori, notarul public întocmeşte o
încheiere de admitere a cererii de divorţ prin acordul părţilor, încheiere prin care constată că
aceştia îşi exprimă consimţământul liber şi neviciat şi sunt îndeplinite, cumulativ, şi celelalte
condiţii legale prevăzute de Codul civil pentru desfacerea căsătoriei.
După admiterea cererii de divorţ, notarul public eliberează certificatul de divorţ prin care
constată desfăcută căsătoria, fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor. Certificatul

7
de divorţ face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor, precum şi a numelui de familie
pe care fiecare dintre soţi îl va purta după divorţ.
2.2.3.5. Menţiunea în actul de căsătorie
Potrivit art. 377 alin. (3) C. civ., în cazul constatării divorţului de către notarul public,
acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la
primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.
2.2.4. Refuzul ofiţerului de stare civilă sau al notarului public
Conform art. 378 C. civ., dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375 pentru a se pronunţa
divorţul prin acord, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de
divorţ.
Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar
soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea
căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului
public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ,
oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.
Considerăm că temeiul răspunderii este cel de drept comun şi, pe cale de consecinţă, cel ce
pretinde despăgubiri trebuie să facă dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile
delictuale, prevăzute de art. 1357 C. civ.: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite (constând în
refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau al notarului public de a constata divorţul), a
legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
În ceea ce priveşte „instanţa competentă”, aceasta este instanţa de tutelă. Întrucât art. 265
C. civ. prevede că sunt de competenţa instanţei de tutelă „toate litigiile privind aplicarea
dispoziţiilor prezentei cărţi”, iar acesta este un litigiu în aplicarea unor dispoziţii din Cartea
a II-a „Familia”, rezultă că instanţa competentă este instanţa de tutelă, iar nu instanţa de drept
comun (chiar dacă acţiunea are ca temei răspunderea civilă delictuală) şi nici instanţa de
contencios administrativ (chiar dacă refuzul ofiţerului de stare civilă poate fi calificat ca şi refuz
administrativ). De altfel, o asemenea competenţă specială se justifică şi prin aceea că, pentru a
determina dacă refuzul a fost abuziv, instanţa trebuie să analizeze dacă au fost sau nu îndeplinite
condiţiile unui divorţ prin acord pe cale administrativă sau prin procedură notarială, adică să
cerceteze dacă au fost sau nu corect aplicate dispoziţiile din materia divorţului, ceea ce şi din
punct de vedere substanţial fundamentează această soluţie.
2.2.5. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
2.2.5.1. Reglementare
Potrivit art. 374 C. civ., „(1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de
durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
(2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub
interdicţie.
(3) Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui
soţ”.
2.2.5.2. Condiţii de admisibilitate
Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, anterioară modificării art. 38 prin Legea
nr. 202/2010, care permitea divorţul prin acordul soţilor doar dacă nu existau copii minori
rezultaţi din căsătorie şi a trecut cel puţin un an de la încheierea acesteia, potrivit art. 374 C. civ.,

8
soţii pot divorţa prin acord indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii
minori rezultaţi din căsătorie.
După modificarea art. 38 C. fam. prin Legea nr. 202/2010, practic reglementarea condiţiilor
privind divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară era identică aceleia din Codul civil, astfel
încât prin intrarea în vigoare a Codului civil s-a asigurat continuitatea reglementării.
Din coroborarea art. 374 cu art. 373 lit. a) C. civ., rezultă că divorţul prin acord poate fi
pronunţat de instanţa de judecată la cererea comună a soţilor sau la cererea unuia dintre soţi,
acceptată de celălalt soţ.
2.2.5.3. Întinderea acordului de divorţ
Pentru ca instanţa să pronunţe divorţul în aceste condiţii, este esenţial acordul soţilor cu
privire la divorţ. Acordul lor cu privire la cererile accesorii divorţului nu ţine de esenţa acestei
proceduri, astfel încât este posibil ca acordul soţilor să fie limitat numai la divorţ, iar cu privire
la celelalte aspecte care ţin de efectele divorţului, fie soţii se înţeleg şi atunci cererea de divorţ
va cuprinde acordul lor şi cu privire la acestea, fie – dacă nu se înţeleg – vor solicita instanţei
de judecată să hotărască. Aşadar, fie cererea de divorţ cuprinde, pe lângă acordul soţilor cu
privire la desfacerea căsătoriei, şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile
accesorii divorţului, fie va cuprinde solicitarea ca instanţa să decidă cu privire la aceste cereri.
Cererile accesorii divorţului se referă la numele pe care îl va purta fiecare soţ după desfacerea
căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei copilului după divorţ, stabilirea
contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor, precum şi alte cereri accesorii, care privesc exercitarea dreptului de a
avea legături personale cu minorul, atribuirea locuinţei familiei, prestaţia compensatorie,
dreptul la despăgubiri, lichidarea regimului matrimonial (împărţirea bunurilor comune ale
soţilor, după caz), precum şi, dacă este cazul, pensia de întreţinere între foştii soţi.
Cu privire la cererile accesorii, unele dintre acestea trebuie să fie soluţionate chiar de instanţa
de divorţ, cum sunt cererea cu privire la nume, cererea referitoare la exercitarea autorităţii
părinteşti, stabilirea locuinţei copilului după divorţ şi stabilirea contribuţiei părinţilor la
creşterea şi educarea copiilor, stabilirea despăgubirilor şi a prestaţiei compensatorii.
2.2.6.4. Modalități
A. Divorţul pe baza cererii comune a soţilor. Potrivit art. 930 alin. (1) C. proc. civ., fiind
întemeiată pe acordul soţilor se semnează de ambii soţi sau de către un mandatar comun, cu
procură specială autentică. Dacă mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soţilor,
potrivit legii;
Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra probele prevăzute
de lege pentru soluţionarea acestora şi, la cererea părţilor, va pronunţa o hotărâre cu privire la
divorţ, soluţionând totodată şi cererile privind exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia
părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor şi numele soţilor după divorţ. Dacă va
fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii instanţa va continua judecata, pronunţând o
hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.
Hotărârea pronunţată asupra divorţului pe baza acordului soţilor este definitivă, iar hotărârea
pronunţată în condiţiile în care instanţa a judecat şi s-a pronunţat asupra cererilor accesorii în
lipsa acordului soţilor, în condiţiile alin. (2) al art. 931 C. proc. civ., este definitivă numai în
ceea ce priveşte divorţul, dacă legea nu prevede altfel.
B. Divorţul pe baza cererii unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ
Potrivit art. 932 C. proc. civ., potrivit căruia: „(1) Când cererea de divorţ este întemeiată
pe culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii
conjugale, instanţa, dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta
9
temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea
căsătoriei. (2) Dispoziţiile art. 931 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător. (3) Dacă
reclamantul nu este de acord cu pronunţarea divorţului în condiţiile alin. (1), cererea va fi
soluţionată potrivit art. 934”;
Iniţial, cererea de divorţ, formulată de unul dintre soţi are ca temei divorţul din cauza unor
motive temeinice [art. 373 lit. b)], iar acordul soţilor se formează practic chiar în faţa instanţei
de judecată. Pentru ca divorţul să se pronunţe prin acordul părţilor, vor trebui îndeplinite două
condiţii:
– recunoaşterea de către pârât a faptelor care au dus la destrămarea căsătoriei. Practic, prin
recunoaştere pârâtul consimte la divorţ;
– reclamantul să fie de acord cu desfacerea căsătoriei pe baza acordului soţilor. Chiar dacă
pârâtul recunoaşte faptele care au dus la destrămarea căsătoriei, nu se poate ajunge la
schimbarea temeiului iniţial al cererii de divorţ decât dacă reclamantul este de acord, la rândul
lui, cu un divorţ amiabil. Dacă reclamantul nu este de acord, atunci recunoaşterea de către pârât
a faptelor care au dus la destrămarea căsătoriei constituie doar un mijloc de probă, pe baza
căruia instanţa de judecată va admite cererea de divorţ bazată pe motive temeinice, dovedite
prin însăşi recunoaşterea pârâtului, şi va stabili culpa exclusivă a pârâtului la desfacerea
căsătoriei, cererea de divorţ urmând să fie soluţionată potrivit art. 934 C. proc. civ., adică în
condiţiile divorţului judiciar bazat pe culpă.
În măsura în care pârâtul este de acord cu desfacerea căsătoriei, dar nu există învoială cu
privire la cererile accesorii divorţului, sunt aplicabile prevederile art. 931 alin. (2) şi (3)
C. proc. civ.

2.3. Divorţul judiciar bazat pe culpă

2.3.1. Reglementare
Codul civil reglementează două cazuri de divorţ bazat pe culpă: cel prevăzut la art. 373
lit. b), adică atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă şi cel prevăzut la art. 373 lit. c),
respectiv la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani.
2.3.2. Divorţul pentru motive temeinice bazat pe art. 373 lit. b) C. civ.
2.3.2.1. Condiţii
Acest caz de divorţ are corespondent în art. 37 alin. (1) C. fam. Din compararea textelor se
remarcă identitatea de reglementare, astfel încât, sub acest aspect se poate vorbi de o veritabilă
constantă de natură să permită valorificarea pe deplin a soluţiilor jurisprudenţiale, precum şi a
doctrinei create sub imperiul Codului familiei.
Desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) existenţa unor motive temeinice, adică a unor neînţelegeri între soţi de o anumită gravitate
şi durată, iar nu simple neînţelegeri trecătoare;
b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi;
c) datorită vătămării grave a raporturilor dintre soţi, continuarea căsătoriei să nu mai fie
posibilă.
2.3.2.2. Noţiunea de motive temeinice
Spre deosebire de alte legislaţii şi faţă de reglementarea veche din Codul civil din 1864, atât
Codul familiei cât şi Codul civil au optat pentru un sistem care nu enumeră motivele de divorţ,
lăsând judecătorului libertatea de a aprecia în funcţie de situaţia de fapt concretă existenţa
temeiniciei motivelor invocate pentru divorţ. Mai mult, la stabilirea de către judecător a

10
motivelor temeinice pentru divorţ nu mai există criterii legale de apreciere, în sensul că nu se
mai ţine seama de durata căsătoriei, iar prezenţa copiilor minori nu mai constituie un obstacol,
ca în reglementarea din Codul familiei, anterioară modificării prin Legea nr. 59/1993.
În practica judecătorească, sub imperiul Codului familiei s-a decis că sunt motive temeinice
de divorţ[ :
– refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea
nejustificată a locuinţei comune;
– infidelitatea unuia dintre soţi;
– atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în acte de violenţă şi alte
asemenea manifestări;
– existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic;
– existenţa unei boli grave incurabile a soţului pârât, ale cărei manifestări fac imposibilă
convieţuirea şi justifică refuzul soţului reclamant de a mai coabita. În aceste cazuri rolul
instanţei este foarte important, deoarece trebuie să cântărească interesul soţului reclamant de a
obţine divorţul cu faptul că îmbolnăvirea celuilalt soţ impune respectarea obligaţiei de sprijin
moral;
– rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte de destrămare a vieţii de familie.
Cu privire la alte împrejurări, s-a decis că:
– separaţia în fapt nu poate justifica divorţul, decât dacă se datorează culpei soţului pârât;
– împrejurarea că soţul pârât nu a contribuit la întreţinerea gospodăriei nu poate constitui
prin ea însăşi motiv temeinic de divorţ, deoarece aceasta poate fi rezolvată pe alte căi legale
decât desfacerea căsătoriei.
Având în vedere continuitatea reglementării, aceste soluţii pot constitui reper jurisprudenţial
şi în aplicarea art. 373 lit. b) C. civ.
Dovada motivelor temeinice de divorţ se face cu orice mijloace de probă, fiind vorba de
situaţii de fapt, inclusiv proba cu interogatoriul. De asemenea, potrivit art. 190 C. proc. civ. din
1865 şi art. 316 C. proc. civ., în procesele privitoare la divorţ se vor putea asculta rudele şi afinii
până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor.
2.3.2.3. Rolul culpei
Potrivit art. 379 alin. (1), în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), adică atunci când există
motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei, „divorţul se poate pronunţa dacă
instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din
probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor
comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în
totalitate reclamantului, căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, fiind aplicabile prevederile
art. 388”.
Aceasta înseamnă că divorţul poate să fie pronunţat pentru motive temeinice fie din culpa
exclusivă a soţului pârât, fie din culpa ambilor soţi.
Divorţul nu se poate pronunţa dacă s-a stabilit numai culpa soţului reclamant, iar pârâtul nu
a cerut, la rândul său, divorţul, formulând cerere reconvenţională, deoarece:
– într-o asemenea situaţie nu este îndeplinită cerinţa imposibilităţii continuării căsătoriei
pentru motive temeinice, în sensul art. 373 lit. b) C. civ. şi art. 38 alin. (1) C. fam.;
– faptele ilicite şi contrare moralei nu pot constitui motive temeinice de divorţ pentru soţul
care le invocă (aceasta fiind o aplicaţie a principiului nemo auditur propriam turpitudinem
allegans). Dacă se constată culpa exclusivă a reclamantului, cererea de divorţ se va respinge.
Cu toate acestea, căsătoria se poate desface din culpa exclusivă a soţului reclamant dacă, la
rândul său, soţul pârât a cerut divorţul, formulând o cerere reconvenţională prin care a solicitat
desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului. Cererea reconvenţională este însă o
11
veritabilă cerere de chemare în judecată, în temeiul căreia reclamantul dobândeşte calitatea de
reclamant-pârât, iar pârâtul pe aceea de pârât-reclamant. De aceea, dacă se formulează o cerere
reconvenţională de divorţ, înseamnă că, practic, instanţa este sesizată cu două cereri de divorţ
concurente, astfel încât fiecare soţ are o dublă calitate procesuală, fiind atât reclamant, cât şi
pârât. În acest caz, instanţa poate desface căsătoria din culpa exclusivă a soţului care a formulat
cererea de divorţ, ceea ce înseamnă că instanţa va admite cererea reconvenţională de divorţ
formulată de soţul pârât şi va respinge cererea de divorţ formulată de soţul reclamant.
În ceea ce priveşte culpa comună a soţilor, din punct de vedere procesual, pentru a se desface
căsătoria din culpa comună a soţilor nu este necesar ca soţul pârât să formuleze o cerere
reconvenţională, invocarea culpei concurente a soţului reclamant putându-se susţine de către
soţul pârât pe cale de apărare (prin întâmpinar. În acest sens, dispoziţiile art. 934 alin. (2)
C. proc. civ. menţin soluţia potrivit căreia instanţa poate să pronunţe divorţul împotriva ambilor
soţi, chiar atunci când numai unul din ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese
vina amândurora.
Dacă însă soţul pârât a formulat o cerere reconvenţională şi instanţa constată culpa comună
a soţilor, atunci va admite în parte atât cererea de divorţ, cât şi cererea reconvenţională.
2.3.2.4. Continuarea acţiunii de divorţ
Potrivit art. 380 C. civ., în situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), adică atunci când instanţa
pronunţă divorţul pe baza unor motive temeinice, în condiţiile art. 373 lit. b), dacă soţul
reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
Acţiunea de divorţ continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa
exclusivă a soţului pârât.
Textul prezintă caracter de noutate în raport cu reglementarea anterioară din Codul familiei,
constituind o veritabilă excepţie de la caracterul personal al acţiunii de divorţ.
Astfel, în principiu, acţiunea de divorţ nu poate fi formulată decât de unul dintre soţi şi, dat
fiind caracterul personal, nu poate fi continuată de moştenitorii soţului reclamant sau împotriva
moştenitorilor soţului pârât. Dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează,
înseamnă că însăşi căsătoria a încetat, astfel încât procesul de divorţ nu mai poate continua,
instanţa urmând să închidă dosarul.
Cu toate acestea, ca şi soluţie de excepţie, art. 380 C. civ. permite continuarea căsătoriei de
către moştenitorii soţului reclamant. Divorţul va fi pronunţat numai dacă se constată culpa
exclusivă a soţului pârât. Soluţia are justificare morală, scopul urmărit de moştenitori fiind
îndepărtarea de la moştenire a soţului pârât, nefiind echitabil ca acesta, în condiţiile în care poartă
vina exclusivă a divorţului să se mai prevaleze de calitatea de soţ pentru a beneficia de drepturile
succesorale. În cazul în care instanţa, după introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului
şi în urma administrării probelor nu va reţine culpa exclusivă a pârâtului la divorţ, ci culpa comună
sau chiar culpa reclamantului, nu va pronunţa divorţul, ci va dispune închiderea dosarului,
reţinând că, prin decesul soţului reclamant, căsătoria a încetat.
2.3.3. Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată
2.3.3.1. Condiţii
Cazul de divorţ prevăzut de art. 373 lit. c) C. civ. este nou în raport cu reglementarea
anterioară din Codul familiei şi presupune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a
reclamantului, dacă este îndeplinită condiţia separării în fapt a soţilor de cel puţin 2 ani,
împrejurare care trebuie să fie dovedită de soţul reclamant.
Reglementând acest caz de divorţ, s-a urmărit un dublu scop.

12
 În primul rând, raţiunea a fost aceea de a permite desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă
a reclamantului, soluţie care, potrivit Codului familiei nu era posibilă în cazul divorţului bazat
pe motive temeinice. De altfel, nici în contextul strict al art. 373 lit. b) C. civ., astfel cum am
arătat, divorţul din culpa exclusivă a reclamantului nu este posibil.
Or, practica judecătorească a înregistrat cazuri în care, deşi soţii erau separaţi în fapt, iar
căsătoria nu mai putea continua, raporturile dintre ei fiind iremediabil vătămate, întrucât din
probele administrate în cauză rezulta culpa exclusivă a soţului reclamant, iar pârâtul nu formula
cerere reconvenţională, atunci cererea de divorţ era respinsă.
Prin art. 373 lit. c) se corectează această situaţie, în sensul că este posibilă desfacerea
căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, dându-se astfel curs propunerilor din doctrină în
sensul de a se permite desfacerea căsătoriei şi din culpa exclusivă a reclamantului, dacă
separaţia în fapt a soţilor este definitivă, deci continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
În al doilea rând, este de reţinut că textul nu permite divorţul din culpa exclusivă a
reclamantului decât dacă este îndeplinită condiţia separaţiei în fapt de cel puţin 2 ani. De aici
decurg 2 consecinţe: (i) acest caz de divorţ nu este bazat exclusiv pe culpă, ci reflectă tot
concepţia mixtă asupra divorţului, în sensul că asumarea culpei de către reclamant se poate face
în condiţiile în care există o situaţie obiectivă – separarea în fapt a soţilor – care indică faptul
că divorţul este remediul firesc al acestei situaţii, prezumându-se astfel vătămarea gravă a
raporturilor dintre soţi şi imposibilitatea continuării căsătoriei şi (ii) legiuitorul a instituit
condiţia obiectivă a separaţiei în fapt o anumită perioadă de timp, pentru a nu se ajunge la un
divorţ bazat pe culpa exclusivă asumată a reclamantului, ceea ce ar fi echivalat cu o „repudiere”
a celuilalt soţ, soluţie care nu ar putea fi acceptată.
Rezultă că divorţul din culpa exclusivă a reclamantului poate fi pronunţat în temeiul art. 373
lit. c), dar numai dacă este îndeplinită condiţia separaţiei în fapt a soţilor de cel puţin 2 ani.
2.3.3.2. Stabilirea culpei reclamantului
Potrivit art. 379 alin. (2) C. civ., în această ipoteză divorţul se pronunţă din culpa exclusivă
a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când
acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
În mod corespunzător, art. 935 C. proc. civ. prevede că : „(1) Când soţii sunt separaţi în
fapt de cel puţin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorţul, asumându-şi responsabilitatea
pentru eşecul căsătoriei. În acest caz, instanţa va verifica existenţa şi durata despărţirii în fapt
şi va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a reclamantului. (2) Dacă soţul pârât se declară de
acord cu divorţul, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 931”.

2.4. Divorţul judiciar din cauza stării sănătăţii unui soţ

Reglementarea divorţului pentru starea sănătăţii unuia dintre soţi a fost introdusă prin Legea
nr. 59/1993, deoarece, sub imperiul reglementării anterioare s-a decis că soţul bolnav nu putea
cere divorţul invocând propria sa stare de boală, ci divorţul putea fi cerut doar de soţul lezat.
Codul civil a preluat acest caz de divorţ în art. 373 lit. d).
În primul rând, starea de boală constă în alienaţia sau debilitatea mintală, pentru a constitui
motiv de divorţ, aceasta trebuie să fi survenit în timpul căsătoriei, iar dacă a existat la încheierea
căsătoriei, sancţiunea este nulitatea căsătoriei, pentru încălcarea acestui impediment.
În al doilea rând, conform art. 381, în cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei
se pronunţă de instanţa de tutelă fără a se face menţiune despre culpa soţilor, fiind în prezenţa
unui divorţ remediu.

13
 În al treilea rând, textul permite numai soţului bolnav să ceară desfacerea căsătoriei pentru
propria sa boală. Se pune problema dacă şi în ce condiţii celălalt soţ ar putea să ceară divorţul,
dacă manifestările bolii soţului pârât fac imposibilă continuarea căsătoriei.
Considerăm că nu poate fi refuzată acestui soţ posibilitatea divorţului, numai că el nu se
poate întemeia pe dispoziţiile art. 373 lit. d), ci eventual pe cele ale art. 373 lit. b), invocând
starea de boală a soţului pârât ca şi motiv temeinic pentru desfacerea căsătoriei. O anumită
dificultate există, având în vedere faptul că, potrivit art. 379 alin. (1) C. civ., în cazul divorţului
pentru motive temeinice instanţa trebuie să stabilească fie culpa soţului pârât, fie culpa comună
a soţilor. Într-o asemenea ipoteză nu s-ar putea reţine culpa soţului pârât, având în vedere faptul
că starea de boală exclude ideea de vinovăţie a soţului pârât.
Articolul 933 C. proc. civ. prevede că, atunci când divorţul este cerut pentru că starea
sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va administra probe
privind existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului
civil, fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei. Trimiterea expresă la
dispoziţiile Codului civil lasă să se înţeleagă că textul are în vedere ipoteza în care reclamant
este soţul bolnav, deşi, pe de altă parte, din redactarea foarte generică a textului („pentru că
starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei”) se întrevede o anumită
ambiguitate, de natură să permită o interpretare a textului în sensul în care nu distinge după cum
soţul bolnav este reclamant sau pârât. Oricum, pentru identitate de raţiune, soluţia nu poate fi
alta decât aceea în sensul că divorţul se pronunţă fără a se reţine culpa soţului pârât.
La judecata pe fond a unei asemenea cereri, instanţa de tutelă va trebui ca de la caz la caz să
aprecieze dacă şi în ce măsură starea de boală a soţului pârât face imposibilă continuarea
căsătoriei, având în vedere faptul că soţul care cere desfacerea căsătoriei este el însuşi ţinut de
obligaţia de sprijin moral faţă de soţul bolnav. Prin urmare, s-ar putea considera că divorţul ar
urma să se pronunţe în măsura în care manifestările bolii soţului pârât ar fi de natură să facă
imposibilă convieţuirea şi chiar îndeplinirea de către soţul reclamant a obligaţiei de sprijin
moral. Altfel, divorţul s-ar putea pronunţa eventual în condiţiile art. 373 lit. c), dacă separaţia
în fapt a durat de cel puţin doi ani şi soţul reclamant îşi asumă responsabilitatea pentru
desfacerea căsătoriei, o componentă a acestei responsabilităţi putând fi chiar neîndeplinirea
obligaţiei de sprijin moral faţă de soţul bolnav.

Capitolul 2 Efectele divorțului

Secţiunea a 1-a. Efectele divorţului în raporturile dintre soți

1.1. Precizări prealabile
Efectele divorţului se produc de la data desfacerii căsătoriei, numai pentru viitor – ex nunc
– şi privesc raporturile dintre soţi şi raporturile dintre soţi şi copiii lor minori. Culpa la
desfacerea căsătoriei joacă un rol important pe planul efectelor.

1.2. Data desfacerii căsătoriei

Potrivit art. 382 C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a
pronunţat divorţul a rămas definitivă.
O situaţie specială există în cazul în care, prin excepţie, acţiunea de divorţ este continuată de
moştenitorii soţului reclamant. În redactarea art. 380 C. civ., căsătoria se socoteşte desfăcută

14
la data decesului. Soţul pârât din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria este, astfel,
înlăturat de la moştenirea soţului decedat în cursul procesului de divorţ. Chiar dacă atât decesul,
cât şi desfacerea căsătoriei se produc în aceeaşi zi, prin ipoteză, desfacerea căsătoriei a fost
considerată de legiuitor ca fiind anterioară decesului, deoarece divorţul presupune existenţa
unei căsătorii în fiinţă, iar prin decesul unuia dintre soţi căsătoria încetează. Aşadar, printr-o
ficţiune a legii, căsătoria a fost considerată desfăcută la data decesului, dar anterior decesului.
Cu toate acestea, alin. (4) al art. 926 C. proc. Civ., prevede că, în cazul în care acţiunea
este continuată de moştenitorii soţului reclamant, căsătoria se socoteşte desfăcută la data
introducerii cererii de divorţ. Soluţia este evident diferită faţă de aceea din Codul civil şi,
întrucât prevederea din noul Cod de procedură civilă este ulterioară intrării în vigoare a Codului
civil, urmează să se considere că, de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă,
art. 380 C. civ. a fost implicit modificat. Considerăm că această soluţie este mult mai adecvată,
asigurând corelarea art. 380 cu art. 385 C. civ., având în vedere faptul că, în ceea ce priveşte
încetarea regimului matrimonial, regula o constituie efectul retroactiv al divorţului până la data
cererii de divorţ, iar continuarea acţiunii de divorţ de către moştenitori are evidente raţiuni patri-
moniale .
În cazul prevăzut la art. 375 C. civ. (divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau
prin procedură notarială), căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.
Hotărârea de divorţ se comunică din oficiu de instanţă serviciului de stare civilă competent
pentru a se face menţiunea pe marginea actului de căsătorie.
Menţiunea pe marginea actului de căsătorie este o formă de publicitate care are menirea de
a face opozabilă faţă de terţi desfacerea căsătoriei. Potrivit art. 43 şi art. 48 din Legea
nr. 119/1996, desfacerea căsătoriei se înscrie prin menţiune pe actul de căsătorie, din oficiu, pe
baza hotărârii judecătoreşti sau, după caz, a certificatului de divorţ transmis de ofiţerul de stare
civilă sau de notarul public ori la cererea persoanei interesate.
De asemenea, potrivit art. 387 C. civ., hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat
divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în
condiţiile legii.

1.3. Efectele culpei la desfacerea căsătoriei

Stabilirea culpei prezintă interes în ceea ce priveşte unele efecte ale divorţului, precum:
a) potrivit art. 384 C. civ., divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui
culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria. Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde
drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia. Aceste
drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor;
b) în materia atribuirii beneficiului contractului de închiriere, potrivit art. 324
alin. (1) C. civ., culpa la desfacerea căsătoriei este unul dintre criteriile legale de atribuire şi
acordare a indemnizaţiei de instalare;
c) în materia acordării despăgubirilor, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin
desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească (art. 388 C. civ.);
d) în materia obligaţiei de întreţinere între foştii soţi, art. 389 C. civ. prevede că soţul
vinovat de desfacerea căsătoriei are dreptul la întreţinere numai în decurs de un an de la data
divorţului, în timp ce soţul inocent are dreptul la întreţinere pe durată nedeterminată; dacă ambii
soţi sunt vinovaţi de desfacerea căsătoriei, fiecare este îndreptăţit la întreţinere pe durată
nedeterminată în timp, deci cât durează starea de nevoie, pe considerentul că, în acest caz,
culpele concurente se anihilează;
e) în materia prestaţiei compensatorii, art. 390 alin. (1) prevede că în cazul în care divorţul
se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie

15
care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar
determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită;
f) în materia exercitării autorităţii părinteşti, deşi legea nu interzice ca exercitarea autorităţii
părinteşti după divorţ să revină soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, căci un soţ rău poate fi
un părinte bun, totuşi, în anumite situaţii instanţa poate ţine seama de acest element, în funcţie
de natura faptelor săvârşite de soţul culpabil în desfacerea căsătoriei;
g) în materia donaţiilor, dacă sunt făcute în timpul căsătoriei, sunt revocabile potrivit
art. 1031 C. civ. numai în timpul căsătoriei; donaţiile făcute înainte de încheierea căsătoriei
sunt revocabile în condiţiile dreptului comun, iar hotărârea de divorţ care ar indica culpa unuia
dintre soţi ar putea constitui un mijloc de probă pentru dovedirea ingratitudinii, în condiţiile
art. 1023 C. civ.

1.4. Efectele extrapatrimoniale ale divorţului

1.4.1. Precizări prealabile
În raporturile dintre soţi, trebuie analizate efectele cu privire la relaţiile personale, cu privire
la capacitatea de exerciţiu şi cu privire la relaţiile lor patrimoniale.
1.4.2. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi
1.4.2.1. Obligaţiile reciproce ale soţilor
În ceea ce priveşte efectele cu privire la raporturile personale dintre soţi, încetează pentru
viitor drepturile şi obligaţiile reciproce ale soţilor (obligaţia de sprijin moral, obligaţia de
fidelitate, îndatoririle conjugale, obligaţia de a locui împreună).
1.4.2.2. Numele soţilor
În ceea ce priveşte numele soţilor la desfacerea căsătoriei, anterior Codului civil, art. 40
C. fam. stabilea:
a) regula în sensul că fiecare dintre foştii soţi redobândeşte numele de familie avut înainte
de încheierea căsătoriei [art. 40 alin. (3) C. fam.];
b) excepţia în sensul posibilităţii menţinerii numelui luat la încheierea căsătoriei şi după
desfacerea căsătoriei. Această soluţie era posibilă în două cazuri:
– fie soţii se învoiau în acest sens, iar instanţa judecătorească lua act de învoială chiar prin
hotărârea de divorţ [art. 40 alin. (1) şi (2) teza I C. fam.];
– fie, dacă soţii nu se învoiau, iar instanţa de divorţ putea, pentru motive temeinice, să
încuviinţeze soţului respectiv să-şi păstreze numele şi după desfacerea căsătoriei [art. 40
alin. (2) teza a II-a C. fam.].
Prin noţiunea de motive temeinice în acest context se înţelegea orice interes care ar fi vătămat
prin schimbarea numelui purtat de soţ în timpul căsătoriei, care poate fi nu numai un interes
material, dar şi moral.
De exemplu, faptul că un soţ este cunoscut în viaţa profesională, ştiinţifică, literară ori
artistică sub acel nume; tot astfel, există jurisprudenţă în sensul că încredinţarea copilului cu
ocazia divorţului mamei constituie un motiv temeinic pentru ca instanţa să încuviinţeze
păstrarea de către aceasta, după divorţ, a numelui purtat în timpul căsătoriei.
Practica judecătorească nu era însă unitară dacă prin motive temeinice trebuiau avute în
vedere şi interesele copiilor minori, în sensul ca soţul căruia i s-au încredinţat copiii minori să
poarte şi după divorţ numele luat la încheierea căsătoriei, pentru ca, în interesul copiilor minori
să existe identitate cu numele de familie al acestora.
Instanţa se pronunţă chiar prin hotărârea de divorţ asupra numelui.

16
 Potrivit art. 383 C. civ.: „(1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să
păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea
de divorţ. (2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul
superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei. (3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă
instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei”.
Prin urmare, se menţin soluţiile din Codul familiei, cu particularitatea că, în ceea ce priveşte
motivele temeinice pentru continuarea purtării numelui şi după divorţ, Codul civil precizează
că aceste motive pot fi justificate nu doar de interesul unuia dintre soţi, ci şi de interesul superior
al copilului.
1.4.2.3. Capacitatea de exerciţiu
Dacă divorţul se pronunţă înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către soţul minor, acesta
nu pierde capacitatea deplină de exerciţiu – dobândită potrivit art. 39 alin. (1) C. civ. –,
deoarece efectele divorţului se produc doar pentru viitor.
Se poate discuta dacă soţul din a cărui culpă exclusivă a fost desfăcută căsătoria pierde
capacitatea deplină de exerciţiu în temeiul art. 384 alin. (2) C. civ., potrivit căruia soţul
împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile
încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia. Considerăm că acest soţ nu pierde capacitatea
deplină de exerciţiu, având în vedere principiul legalităţii consacrat de art. 29 C. civ., potrivit
căruia nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
în condiţiile expres prevăzute de lege. Prin urmare, dacă s-ar fi dorit ca minorul împotriva căruia
a fost pronunţat divorţul să piardă capacitatea deplină de exerciţiu dobândită la încheierea
căsătoriei, ar fi trebuit să existe o dispoziţie expresă în acest sens. Or, art. 384 alin. (2)
C. civ. are în vedere „drepturile” conferite de lege sau de convenţie, iar nu capacitatea deplină
de exerciţiu, care, potrivit art. 37 C. civ., nu este un drept, ci este însăşi aptitudinea persoanei
de a încheia singură acte juridice.

1.5. Efectele patrimoniale ale divorţului

1.5.1. Încetarea regimului matrimonial
Principalul efect al divorţului în raporturile patrimoniale dintre soţi constă în încetarea
regimului matrimonial.
Potrivit art. 385 C. civ., în cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data
introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în
cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial
a încetat de la data separaţiei în fapt.
Prin urmare, în ceea ce priveşte regimul matrimonial, prin derogare de la regula potrivit
căreia divorţul produce efecte doar pentru viitor, de la data rămânerii definitive a hotărârii sau,
după caz, de la data certificatului de divorţ prevăzut de art. 375 C. civ., legea instituie un efect
retroactiv al divorţului, în raport cu data cererii de divorţ şi chiar anterior acesteia, respectiv
data separaţiei în fapt a soţilor.
Efectul retroactiv în raport cu data cererii de divorţ se produce de iure în toate cazurile,
indiferent dacă este vorba de regimul comunităţii legale sau de un regim convenţional. Întrucât,
potrivit alin. (3) al art. 385, prevederile acestui articol sunt aplicabile şi în cazul divorţului prin
acordul soţilor, prevăzut la art. 375, rezultă că interesează data înregistrării cererii de divorţ la
organul competent să dispună divorţul (instanţa de judecată, fie că este vorba de divorţul prin
acordul soţilor sau de un divorţ contencios, ofiţerul de stare civilă, notarul public).

17
 Considerăm însă că textul are în vedere regimurile matrimoniale secundare, în timp ce
regimul primar imperativ continuă să subziste până la desfacerea căsătoriei prin divorţ, având
în vedere faptul că acesta este intrinsec legat de însăşi existenţa căsătoriei.
Efectul retroactiv poate să urce chiar până la data separaţiei în fapt a soţilor, la cererea
acestora sau a unuia dintre ei. Întrucât art. 385 alin. (2) C. civ. se referă la cererea adresată
instanţei de divorţ, rezultă că, ori de câte ori divorţul se realizează pe cale judiciară, fie ambii
soţi, fie unul dintre ei poate să solicite instanţei să constate încetarea regimului matrimonial de
la data separaţiei în fapt. Dacă numai unul dintre soţi face această cerere, va trebui să probeze
data separaţiei în fapt, precum şi faptul că aceasta a fost totală, în sensul că este exclusă
continuarea funcţionării regimului matrimonial.
Problema care se pune este dacă acest efect se poate produce şi în cazul divorţului
reglementat de art. 375 C. civ., pe cale administrativă şi prin procedură notarială, în condiţiile
în care alin. (3) al art. 385 prevede că dispoziţiile acestui articol de aplică „în mod
corespunzător” şi în acest caz. Împărtăşim punctul de vedere în sensul că nici ofiţerul de stare
civilă, nici notarul public nu pot lua act de cererea soţilor privind încetarea regimului
matrimonial de la data separaţiei în fapt, deoarece aceasta ar excede competenţei limitate pe
care o au de a emite certificatul de divorţ [art. 375 alin. (1) şi art. 376 alin. (4) C. civ.].
În vederea opozabilităţii faţă de terţi a încetării regimului matrimonial, vor trebui îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege (art. 387) şi, în principal, publicitatea în Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale.
1.5.2. Efectele divorţului asupra locuinţei familiei
Potrivit art. 324 C. civ.: „(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea
locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate
fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori,
de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
(2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească
celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu
excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă
există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului
căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi
produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este
proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând
efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj”.
Din cuprinsul art. 324 alin. (1) rezultă că, pentru atribuirea beneficiului contractului de
închiriere, instanţa de judecată va avea în vedere următoarele repere:
– problema atribuirii locuinţei se soluţionează de instanţa de judecată numai la cererea părţii
interesate fiind o cerere accesorie divorţului;
– dacă subzistă posibilitatea partajării locuinţei în unităţi locative distincte care ar satisface
interesele ambilor soţi şi ale copiilor, instanţa este datoare să ia în calcul şi această soluţie, care
prezintă avantajul că nu aduce atingere drepturilor locative ale niciuneia dintre părţi.
În măsura în care nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi nu s-a realizat o
învoială a acestora, criteriile pe care instanţele urmează să le valorifice, în ordinea prevăzută de
lege, sunt următoarele:

18
 a) criteriul interesului superior al copiilor minori. Ca un aspect de noutate, se poate remarca
faptul că, în concepţia Codului Civil, criteriul nu mai este cel al încredinţării copiilor minori,
ci al interesului superior al copiilor minori.
Explicaţia este aceea că, în concepţia Codului Civil, în principiu, divorţul nu produce efecte
cu privire la raporturile dintre părinţi şi copii. Altfel spus, potrivit art. 397, după divorţ,
autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide
altfel.
Evident, teza finală a art. 397 permite instanţei ca, în anumite situaţii, temeinic motivate, să
dispună scindarea exercitării autorităţii părinteşti, în sensul de a hotărî ca aceasta să se realizeze,
după divorţ, doar de unul dintre părinţi (art. 398), respectiv să dispună, în mod excepţional,
exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane (art. 399). Faţă de cele mai sus precizate,
acest criteriu trebuie înţeles astfel: locuinţa comună este atribuită soţului la care s-a stabilit
locuinţa copilului, dacă autoritatea părintească revine în comun soţilor divorţaţi; locuinţa se
atribuie soţului care exercită autoritatea părintească, atunci când instanţa a dispus această
măsură;
b) în cazul în care acest criteriu nu poate fi aplicat (spre exemplu, nu există copii minori),
criteriul subsecvent prevăzut este acela al culpei în desfacerea căsătoriei;
c) dacă nici acest din urmă criteriu nu se poate valorifica (reţinându-se, spre exemplu, o culpă
comună şi sensibil egală a soţilor în desfacerea căsătoriei), instanţa de divorţ va decide
atribuirea beneficiului contractului de închiriere „în funcţie de posibilităţile locative proprii ale
foştilor soţi”. Apreciem că, în acest context, pe baza unei suverane aprecieri, instanţa poate lua
în considerare o multitudine de elemente (spre exemplu, nevoia acută de locuinţă, vârsta, sănă-
tatea, profesia, distanţa faţă de locul de muncă etc.), pe baza cărora se va stabili care dintre soţi
este cel mai îndreptăţit.
În cazul locuinţelor cu regim special de închiriere, în principiu, instanţa de divorţ nu poate
atribui beneficiul contractului de închiriere decât titularului, cu excepţia situaţiei, mai mult
teoretice, în care fiecare din soţi este deopotrivă îndreptăţit a fi titular al unei astfel de locuinţe.
Un alt aspect de noutate faţă de reglementarea anterioară îl constituie obligaţia soţului căruia
i s-a atribuit locuinţa comună de a plăti celuilalt o „indemnizaţie de instalare” într-o altă
locuinţă. Această obligaţie nu există atunci când criteriul la atribuire a fost cel al culpei la divorţ,
în sensul că locuinţa s-a atribuit soţului inocent. Imputarea indemnizaţiei va avea loc la partaj,
fiind scăzută efectiv din ce primeşte soţul beneficiar, realizându-se, pe această cale, o
echilibrare patrimonială a soţilor.
În ceea ce priveşte procedura de atribuire a beneficiului contractului de închiriere, textul
instituie obligativitatea citării locatorului, în vederea asigurării opozabilităţii faţă de acesta a
soluţiei de atribuire.
Criteriile şi regulile statuate pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere „se
aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soţi,
atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive
a hotărârii de partaj” – art. 324 alin. (4) C. civ. De altfel, şi sub imperiul reglementării
anterioare în materie locativă, criteriile legale de atribuire a beneficiului contractului de
închiriere erau valorificate de instanţe şi în cazul în care locuinţa constituia proprietate comună
a soţilor.
Dacă locuinţa, care a avut calitatea de locuinţă a familiei, este proprietate exclusivă a unuia
dintre soţi, în principiu nu poate fi atribuită neproprietarului şi nici partajată. În literatura de
specialitate şi în practica judecătorească s-a admis totuşi că la cererea soţului neproprietar
instanţa poate obliga proprietarul, în temeiul obligaţiei legale de întreţinere, să asigure soţului
său, precum şi copiilor încredinţaţi acestuia o suprafaţă locativă corespunzătoare, fie în locuinţa
proprietatea sa, fie într-o altă locuinţă; în anumite condiţii, dacă nu este posibilă convieţuirea
19
după divorţ, se va putea dispune evacuarea provizorie a proprietarului până la îndeplinirea de
către acesta a obligaţiei privind asigurarea spaţiului locativ.
Ţinând cont de caracterul temporar al acestei măsuri, precum şi de împrejurarea că prin
divorţ nu se stinge obligaţia legală de întreţinere a părintelui proprietar faţă de copii, acesta
având îndatorirea de a asigura o locuinţă corespunzătoare copiilor şi chiar fostului soţ, dacă sunt
îndeplinite cerinţele legale, ca o componentă a obligaţiei de întreţinere, apreciem că această
măsură extremă ar putea fi dispusă în continuare de instanţe, dar cu maximă prudenţă şi numai
pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu leza excesiv dreptul de proprietate şi a păstra un just
echilibru între interesele aflate în prezenţă.
1.5.3. Dreptul la despăgubiri (art. 388 C. civ.)
1.5.3.1. Noutatea reglementării
Potrivit art. 388 C. civ., „Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390,
soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat
să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ”.
Dreptul la despăgubiri este o instituţie nouă, nereglementată anterior de Codul familiei.
1.5.3.2. Delimitări
Acesta nu se confundă nici cu dreptul la prestaţia compensatorie, care este acordată pentru a
compensa, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în
condiţiile de viaţă ale celui care o solicită şi nici cu dreptul la întreţinere.
1.5.3.3. Condiţiile răspunderii
În esenţă, dreptul la despăgubiri constituie o aplicaţie în materia divorţului a răspunderii
civile delictuale, ceea ce înseamnă că, pentru a fi acordat, trebuie să fie îndeplinite toate
condiţiile generale ale răspunderii, prevăzute de art. 1357 C. civ., adică fapta ilicită,
prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite.
În plus, faţă de aceste condiţii generale, legea instituie şi o condiţie specială în persoana
creditorului, şi anume aceea ca soţul care solicită despăgubiri să fie nevinovat.
În ceea ce priveşte condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, apreciem că, ţinând
cont de specificul materiei, aplicarea lor poate ridica în practică unele dificultăţi, impunându-se
unele nuanţe.
Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, considerăm că temeiul răspunderii civile delictuale
nu îl constituie faptele ilicite care au condus la desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a
soţului a cărui obligare la despăgubiri se solicită. Potrivit art. 388 C. civ., prejudiciul este
produs „prin desfacerea căsătoriei”, cauza prejudiciului fiind chiar divorţul. Apreciem că acest
element este esenţial, pentru a se evita orice confuzie între acţiunea întemeiată pe art. 388
C. civ. şi o acţiune de drept comun întemeiată pe prejudiciul cauzat de un soţ celuilalt soţ prin
anumite fapte ilicite, chiar dacă acestea au constituit şi motive temeinice de divorţ, şi care nu
intră în sfera de aplicare a art. 388 C. civ. Aşadar, fapta ilicită, în sensul dreptului comun
prezintă o anumită specificitate, pentru că aceasta nu constituie temeiul dreptului la despăgubiri
decât în mod indirect, prin împrejurarea că a constituit motiv temeinic de divorţ, iar divorţul
este acela care produce prejudiciul.
Referitor la prejudiciu, acesta poate fi atât material, cât şi moral.
Legătura de cauzalitate poate să ridice în practică anumite dificultăţi, deoarece aceasta
trebuie stabilită între divorţ şi prejudiciul pe care îl pretinde soţul inocent.
În schimb, în ceea ce priveşte vinovăţia, considerăm că aceasta nu mai presupune niciun
efort de probaţiune special, fiind suficientă stabilirea culpei exclusive la desfacerea
căsătoriei. Altfel spus, din moment ce cauza prejudiciului o constituie divorţul şi instanţa reţine

20
culpa exclusivă a unuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei, înseamnă că, prin aceasta, este
stabilită şi vinovăţia ca şi condiţie de obligare la plata de despăgubiri.
1.5.3.4. Soluţionarea cererii prin hotărârea de divorţ
Potrivit art. 388 C. civ., cererea de despăgubiri va fi soluţionată de instanţa de tutelă, prin
hotărârea de divorţ. Faţă de redactarea clară a textului, considerăm că despăgubirile trebuie
solicitate în cadrul procesului de divorţ, ca o cerere accesorie, nefiind permisă acordarea
acestora pe cale separată, ulterior divorţului. Altfel, ar însemna ca, după divorţ, să se menţină
încă o perioadă semnificativă de timp tensionate raporturile dintre foştii soţi, respectiv să
planeze incertitudinea cu privire la exercitarea unui asemenea drept la despăgubiri de către soţul
inocent pe toată durata termenului de prescripţie.
1.5.4. Prestaţia compensatorie (art. 390-395 C. civ.)
1.5.4.1. Noutatea reglementării
Spre deosebire de Codul familiei, care a ignorat acest efect al divorţului, Codul civil, urmând
soluţiile existente în această materie în multe legislaţii străine, a reglementat prestaţia
compensatorie ca instrument juridic de natură să asigure, pe cât posibil, compensarea unui
dezechilibru semnificativ pe care divorţul îl produce în condiţiile de viaţă ale unuia dintre
soţi. Prestaţia compensatorie nu se confundă nici cu dreptul la despăgubiri şi nici cu obligaţia
de întreţinere între foştii soţi, deoarece atât condiţiile, cât şi raţiunea reglementării sunt în mod
evident diferite. Reglementarea din Codul civil a fost în principal inspirată de Codul civil
francez (art. 270-278) şi Codul civil al provinciei Québec (art. 427-430). Cu toate acestea, spre
deosebire de model, prestaţia compensatorie este supusă unor condiţii mult mai restrictive, ceea
ce îi limitează în mod semnificativ aplicabilitatea, dezvăluind astfel rezervele legiuitorului
român faţă de această instituţie.
1.5.4.2. Condiţiile prestaţiei compensatorii
Prestaţia compensatorie poate, aşadar, să fie acordată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ
mai multe condiţii:
A. Condiţii pozitive. Codul civil instituie trei condiţii pozitive pentru ca unul dintre soţi să
poată obţine prestaţia compensatorie:
a) divorţul să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului pârât. Soţul care solicită prestaţia
compensatorie (creditorul) trebuie să nu fie vinovat de divorţ, iar cel care este obligat la prestaţia
compensatorie (debitorul) să fie exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei. Prin urmare,
prestaţia compensatorie nu poate fi acordată dacă ambii soţi sunt vinovaţi de desfacerea
căsătoriei şi nici în cazul divorţului prin acordul soţilor sau al celui pentru starea de sănătate a
unuia dintre soţi, când nu se stabileşte culpa.
Din păcate, textul menţine o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte ipoteza divorţului
pronunţat din culpa exclusivă a soţului reclamant.
Într-o interpretare restrictivă a textului, ar rezulta că nici în acest caz soţul inocent nu ar avea
dreptul la prestaţia compensatorie, având în vedere faptul că textul se referă expres la ipoteza
în care divorţul se pronunţă „culpa exclusivă a soţului pârât”.
Cu toate acestea, considerăm că, pentru identitate de raţiune (ubi eadem est ratio, eadem
solutio debet esse), soţul inocent are dreptul la prestaţia compensatorie şi în cazul în care
divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a reclamantului, în condiţiile art. 373 lit. c)
C. civ. Instituind condiţia culpei exclusive, legiuitorul a urmărit ca dreptul la prestaţia
compensatorie să fie recunoscut doar soţului inocent, astfel încât condiţia trebuie înţeleasă în
substanţa ei, fără a lega dreptul la prestaţia compensatorie de calitatea procesuală de reclamant

21
sau de pârât a soţului inocent. De aceea, considerăm că numai dintr-o oarecare stângăcie a
legiuitorului în corelarea formelor de divorţ bazat pe culpă, textul are în vedere doar culpa
exclusivă a soţului pârât;
b) un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale
soţului inocent. Este, desigur, avut în vedere nivelul de trai al acestui soţ din timpul căsătoriei,
comparativ cu nivelul de trai pe care l-ar avea după divorţ, când ar pierde anumite facilităţi
conferite de viaţa în comun care îi asigurau un anumit standard de viaţă. „Dezechilibrul
semnificativ” în ceea ce priveşte condiţiile materiale de trai după divorţ se apreciază de la caz
la caz de către instanţa de judecată, ţinând cont de condiţiile concrete de viaţă ale soţilor, precum
şi de perspectivele de trai ale soţului inocent;
c) durata căsătoriei să fie de cel puţin 20 de ani. Instituind această condiţie, alături de culpa
exclusivă a soţului care ar fi obligat, legiuitorul a urmărit să limiteze câmpul de aplicare al
prestaţiei compensatorii, astfel încât divorţul să nu devină pentru unul dintre soţi un factor de
câştig nejustificat. Nu este necesar ca această durată, calculată de la momentul încheierii
căsătoriei, să se fi împlinit la momentul formulării cererii, dar este nevoie ca ea să fie împlinită
la momentul pronunţării hotărârii de divorţ.
B. Condiţie negativă. Pentru a putea fi acordată prestaţia compensatorie, soţul inocent nu
poate să solicite pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389 C. civ., ceea ce înseamnă că el
trebuie să opteze între prestaţia compensatorie şi pensia de întreţinere, întrucât acestea nu pot
fi cumulate. Dacă soţul inocent a solicitat o prestaţie compensatorie şi aceasta nu a fost acordată
de instanţă, nimic nu-l împiedică să solicite şi să obţină, ulterior, pe cale separată pensie de
întreţinere, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, respectiv starea de nevoie din cauza unei
incapacităţi de a munci survenită înainte de căsătorie, în timpul căsătoriei sau în termen de un
an de la desfacerea căsătoriei, cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria (art. 389 C. civ.).
1.5.4.3. Stabilirea prestaţiei compensatorii odată cu divorţul
Alineatul (1) al art. 391 C. civ. prevede că prestaţia compensatorie nu se poate solicita
decât odată cu desfacerea căsătoriei. Aceasta înseamnă că prestaţia compensatorie nu poate fi
cerută în timpul căsătoriei, înainte de introducerea cererii de divorţ, chiar dacă soţii ar fi separaţi
în fapt şi nici nu poate fi solicitată după desfacerea căsătoriei de către instanţa de
judecată. Cererea privind prestaţia compensatorie fie este formulată ca o cerere accesorie cererii
de divorţ şi odată cu aceasta, fie pe cale separată, dar oricum înainte de pronunţarea divorţului,
urmând a fi conexată cererii de divorţ, astfel încât soluţionarea ei să se realizeze prin aceeaşi
hotărâre prin care se pronunţă divorţul.
1.5.4.4. Criteriile de stabilire a prestaţiei compensatorii
Potrivit art. 391 alin. (2) C. civ., la stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de
resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de
efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte
împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor,
contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ,
pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele
asemenea. Toate aceste criterii exemplificative presupun împrejurări de fapt care trebuie
dovedite de soţul care solicită prestaţia compensatorie.
1.5.4.5. Forma prestaţiei compensatorii
Din cuprinsul art. 392 C. civ. rezultă că prestaţia compensatorie poate fi stabilită fie în bani,
fie în natură.

22
 A. Prestaţia compensatorie stabilită în bani. Aceasta poate, la rândul ei, să îmbrace fie forma
unei sume globale, fie a unei rente viagere.
Prestaţia compensatorie sub forma rentei viagere poate fi stabilită fie într-o cotă procentuală
din venitul debitorului, fie într-o sumă de bani determinată.
În ceea ce priveşte regimul juridic al rentei viagere, sunt aplicabile, în completare, în măsura
în care sunt compatibile cu natura prestaţiei compensatorii, dispoziţiile din materia rentei
viagere. Astfel, în ceea ce priveşte plata ratelor de rentă, dacă instanţa de divorţ nu stabileşte
periodicitatea acestora, se va aplica art. 2248 alin. (1) C. civ., care prevede că acestea se plătesc
trimestrial şi în avans, iar dacă debitorul prestaţiei compensatorii nu îşi execută obligaţia,
beneficiarul poate cere executarea silită în condiţiile art. 2250 C. civ. De asemenea, în ce
priveşte posibilitatea terţilor, creditori ai beneficiarului, de a urmări prestaţia compensatorie
stabilită sub forma rentei viagere, se aplică art. 2253 C. civ., care prevede că numai renta cu
titlu gratuit poate fi declarată insesizabilă, dar şi în acest caz insesizabilitatea se întinde doar
asupra părţii din rentă necesare întreţinerii beneficiarului[2].
Prestaţia sub forma rentei viagere se stabileşte pe durata vieţii beneficiarului sau pe o durată
mai scurtă, după cum dispune instanţa de divorţ, nefiind posibilă stabilirea ei pe durata vieţii
unei alte persoane.
B. Prestaţia compensatorie stabilită în natură. Aceasta se stabileşte sub forma dreptului de
uzufruct asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului[3]. Drept urmare,
debitorul prestaţiei devine nud proprietar al acelor bunuri, iar creditorul – uzufructuar.
Evident, sunt aplicabile în completare, în măsura în care sunt compatibile cu natura juridică
a prestaţiei compensatorii, dispoziţiile din materia uzufructului (art. 703-748 C. civ.). Prestaţia
compensatorie sub forma uzufructului poate fi stabilită pe durata vieţii sau pentru o perioadă
mai scurtă.
C. Cuantumul. Instanţa va trebui să aibă în vedere eliminarea dezechilibrului cauzat de
divorţ celui care solicită prestaţia compensatorie, iar în stabilirea valorii (cuantumul sumei
globale sau al rentei viagere şi, respectiv, valoarea bunurilor asupra cărora se constituie
uzufructul) va trebui să aibă în vedere criteriile prevăzute de art. 391 alin. (1) C. civ.
1.5.4.6. Garanţii pentru executarea rentei
Potrivit art. 393 C. civ., instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor
să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei.
Dacă soţul care solicită prestaţia compensatorie dovedeşte că debitorul său ar putea să se
sustragă de la executarea rentei, instanţa îl poate obliga pe cel din urmă să constituie o garanţie,
care să asigure executarea rentei.
Prin garanţie reală se înţelege fie ipoteca imobiliară (art. 2377-2385 C. civ.), fie ipoteca
mobiliară (art. 2387-2419 C. civ.), fie gajul (art. 2480-2494 C. civ.), iar cauţiunea are în vedere
fideiusiunea ca şi garanţie personală (art. 2280-2320 C. civ.). Toate aceste garanţii presupun
însă încheierea unui contract de garanţie, în funcţie de natura garanţiei, în temeiul hotărârii
judecătoreşti prin care debitorul prestaţiei compensatorii sub forma rentei a fost obligat să
constituie garanţia. Dacă acesta refuză să încheie contractul, având în vedere natura acestei
obligaţii – de a face –, creditorul va putea să apeleze la procedura de executare silită a
obligaţiilor de a face şi de a nu face (art. 903-909 C. proc. civ.).

[2] Deşi prestaţia compensatorie sub formă de rentă poate fi considerată ca fiind constituită cu titlu gratuit, cu

toate acestea nu-i sunt aplicabile prevederile din materia liberalităţilor în ceea ce priveşte reducţiunea liberalităţilor
excesive.
[3] În sensul că uzufructul asupra unui imobil nu poate fi acordat titlu de prestaţie compensatorie, în condiţiile

art. 392 alin. (3) C. civ., dacă imobilul este bun comun, întrucât cu privire la acest bun soţul interesat poate cerere
împărţirea, a se vedea Jud. Sect. 2, sent. civ. nr. 5386 din 18 aprilie 2012, nepublicată.

23
 1.5.4.7. Modificarea prestaţiei compensatorii
Potrivit art. 394 alin. (1) C. civ., instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie,
dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului. Aceasta
înseamnă că hotărârea judecătorească prin care a fost stabilită se bucură de o autoritate de lucru
judecat relativă, până la momentul schimbării condiţiilor care au stat la baza pronunţării ei, ca
şi hotărârea judecătorească în materia pensiei de întreţinere.
De asemenea, alin. (2) prevede că, în cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o
sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei, soluţia fiind
similară aceleia din materia rentei viagere (art. 2248 C. civ.).
1.5.4.8. Încetarea prestaţiei compensatorii
Articolul 395 C. civ. stabileşte că prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia
dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de
natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
Decesul constituie o cauză de încetare a prestaţiei compensatorii, indiferent că intervine
decesul creditorului sau debitorului prestaţiei compensatorii. Aceasta înseamnă că, având în
vedere caracterul intuitu personae al prestaţiei, nici dreptul la prestaţia compensatorie şi nici
obligaţia nu se transmit la moştenitori.
Recăsătorirea soţului creditor constituie o cauză de încetare a prestaţiei compensatorii, ca
şi în materia obligaţiei de întreţinere între foştii soţi [art. 389 alin. (5) C. civ.], având în vedere
faptul că, prin recăsătorire, beneficiarul prestaţiei compensatorii nu mai poate pretinde să i se
asigure, de către fostul său soţ, condiţii de trai similare cu cele din căsătoria anterioară.
Obţinerea de resurse de către soţul creditor, de natură să îi asigure condiţii de viaţă
asemănătoare celor din timpul căsătoriei reprezintă, de asemenea, un caz de încetare a prestaţiei
compensatorii, având în vedere faptul că nu mai este îndeplinită condiţia existenţei unui
dezechilibru semnificativ.
În cazul decesului creditorului sau debitorului, precum şi în cazul recăsătoririi creditorului
operează o încetare de drept a prestaţiei compensatorii; aceasta înseamnă că, atunci când
decedează creditorul sau se recăsătoreşte, debitorul este îndreptăţit să înceteze executarea de
îndată, iar în situaţia decesului debitorului, creditorul nu este îndreptăţit să ceară continuarea
executării de către succesorii acestuia. În situaţia în care creditorul dobândeşte resurse
suficiente pentru a-şi asigura un trai comparabil cu cel din timpul căsătoriei, iar în ciuda acestui
fapt, continuă să pretindă şi să primească prestaţia, debitorul poate să sesizeze instanţa de tutelă
şi să solicite să se constate încetarea obligaţiei de a plăti prestaţia compensatorie. În acest caz
este vorba de o încetare judiciară a prestaţiei compensatorii.
1.5.5. Obligaţia de întreţinere
Prin efectul divorţului, obligaţia de întreţinere între soţi încetează şi se naşte, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere între foştii soţi.
Articolul 389 C. civ. stabileşte că soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în
nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul
căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de
la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură
cu căsătoria.
Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de
întreţinere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, în timp ce soţul inocent poate primi
întreţinere pe durată nedeterminată, cât timp durează starea de nevoie.

24
 Întreţinerea datorată se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei,
în raport cu ijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu
întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea
celui îndreptăţit.
1.5.6. Dreptul la moştenire
Potrivit art. 970 C. civ., soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data
deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă.
Prin urmare, prin efectul divorţului dreptul la moştenire încetează, niciunul dintre foştii soţi
neavând vocaţia de a veni la moştenirea celuilalt.

Secțiunea a 2-a Efectele divorţului cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii

2.6.1. Reglementarea anterioară Codului civil
Potrivit art. 42 alin. (1) C. fam., instanţa de divorţ era obligată ca, odată cu pronunţarea
divorţului, să dispună căruia dintre părinţi i se vor încredinţa copiii minori, fie născuţi din
căsătorie, fie adoptaţi de către ambii soţi. Părintele căruia i se încredința minorul exercita toate
drepturile cu privire la persoana şi bunurile acestuia [art. 43 alin. (1) C. fam.], iar celălalt părinte
păstra dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea, educarea şi
pregătirea lui profesională [art. 43 alin. (3) C. fam.]. Prin urmare, ca efect al divorţului se pro-
ducea o scindare a drepturilor părinteşti, care nu mai erau exercitate în mod egal de ambii
părinţi.
În mod excepţional şi numai pentru motive temeinice, copilul putea fi încredinţat unor rude
sau altor persoane, cu consimţământul acestora, sau unei instituţii de ocrotire [art. 42 alin. (2)
C. fam.]. Pentru luarea acestei măsuri extreme, instanţa trebuia să ţină cont şi de prevederile
art. 33 (art. 38 după republicare – n.ns.) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, potrivit cărora „copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre
ei împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub
rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al
copilului” (subl. ns.). În acest caz, persoana căreia i-a fost încredinţat copilul exercita drepturile
cu privire la persoana copilului [art. 43 alin. (2) teza a II-a C. fam.]. Părinţii aveau dreptul de a
avea legături personale cu copilul şi de a veghea asupra modului în care este crescut acesta
[art. 43 alin. (3) C. fam.]; totodată, instanţa decidea care dintre părinţi exercita drepturile cu
privire la bunurile copilului [art. 43 alin. (2) teza I C. fam.]. Rezultă că, în această ipoteză,
exerciţiul drepturilor părinteşti revenea doar în parte părinţilor, iar în parte altor persoane. De
asemenea, între părinţi se realiza o distribuire inegală a drepturilor părintești, deoarece numai
unuia dintre aceştia îi reveneau drepturile cu privire la bunurile copilului.
Pe lângă măsura încredinţării, instanţa trebuia să stabilească şi contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora producea efecte
numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească.
De asemenea, potrivit art. 44 alin. (1) C. fam., în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea
oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de paisprezece ani, a
autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească putea modifica
măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi
şi copii.
25
 2.6.2. Efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, potrivit Codului
civil
2.6.2.1. Obligaţia instanţei de a hotărî asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii
lor minori
Articolul 396 C. civ. prevede că instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului,
asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul
superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este
cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă, dispoziţiile art. 264 privind ascultarea copilului
fiind aplicabile.
Acest text concentrează principiile care stau la baza măsurilor dispuse de instanţa de tutelă
care pronunţă divorţul, cu privire la raporturile dintre părinţi şi copii.
A. Pronunţarea din oficiu. Instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe asupra raporturilor
dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, chiar dacă niciuna din părţi nu a formulat o cerere
accesorie divorţului având acest obiect, fiind astfel conservată soluţia consacrată anterior de
art. 42 C. fam. În acelaşi sens, potrivit art. 919 alin. (2) C. proc. civ., când soţii au copii minori,
născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării
autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare
a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.
B. Noţiunea de copil. Interesul superior al copilului. În primul rând, textul se referă la copiii
minori ai soţilor, fiind aplicabile dispoziţiile art. 263 alin. (5) C. civ., potrivit cărora, prin copil
se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitate deplină
de exerciţiu, potrivit legii, precum şi cele ale art. 484 C. civ., care stabilesc că autoritatea
părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Prin
urmare, minorul emancipat, în sensul art. 40 C. civ., întrucât dobândeşte capacitate deplină de
exerciţiu, iese de sub autoritatea părintească, astfel încât instanţa nu mai poate dispune măsuri
de protecţie în ceea ce-l priveşte în aplicarea art. 396 C. civ. Aceeaşi este soluţia şi în cazul
minorului care dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu prin efectul căsătoriei, potrivit art. 39
alin. (1) C. civ.
În al doilea rând, întrucât art. 396 nu distinge şi având în vedere principiul consacrat în
art. 260 C. civ., potrivit căruia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din
căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi, înseamnă că instanţa este obligată să dispună măsuri cu
privire la oricare dintre aceste categorii de copii. De asemenea, trebuie avute în vedere şi
dispoziţiile art. 135 C. civ., potrivit cărora, în cazul tutelei exercitate de ambii soţi, în cazul în
care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa de
tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.
În al treilea rând, dacă există mai mulţi copii, instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la
fiecare dintre ei, printr-o măsură individualizată. Chiar dacă art. 396 nu prevede nimic în acest
sens [deşi art. 42 C. fam. conţinea o prevedere expresă în această privinţă], soluţia este
neîndoielnică.
În cazul în care există mai mulţi copii minori, instanţa de tutelă trebuie să aibă în vedere şi
principiul consacrat de art. 64 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 272/2004, potrivit căruia la
stabilirea măsurii de plasament se va urmări menţinerea fraţilor împreună. Chiar dacă textul se
referă strict la plasament, ca măsură specială de protecţie a copilului, el reflectă un principiu
aplicabil şi în toate cazurile în care instanţa dispune cu privire la exercitarea autorităţii
părinteşti, fiind un reflex al protecţiei dreptului fundamental al copilului la viaţa de familie.
În al patrulea rând, măsurile pe care le poate dispune instanţa de tutelă trebuie să aibă la
bază interesul superior al copilului. Acest principiu este aplicabil indiferent dacă măsura este

26
dispusă de instanţă, pe baza probelor administrate de aceasta, în condiţiile unor neînţelegeri
dintre soţi, sau pe baza înţelegerii soţilor, caz în care instanţa va lua act de acordul de voinţe al
soţilor, dacă apreciază că acesta respectă interesul superior al copilului. În acest sens, art. 396
C. civ. se coroborează cu art. 506 C. civ., potrivit căruia, cu încuviinţarea instanţei de tutelă,
părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei
măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului.
Principiul era recunoscut şi în reglementarea anterioară Codului civil, cuprinsă în art. 42
alin. (1) C. fam., care folosea sintagma „interesele copiilor” corelat însă cu art. 2 din Legea
nr. 272/2004 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului, şi art. 18 din Convenţia
ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990.
În acest sens, potrivit art. 2 alin. (6) din Legea nr. 272/2004, în determinarea interesului
superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele:
a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate
şi apartenenţă la o familie;
b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;
c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare
sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot
interveni în viitor;
d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea
copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de
ataşament.
Jurisprudenţa creată sub imperiul Codului familiei, în legătură cu măsura încredinţării
copilului la divorţ unuia dintre părinţi poate constitui în continuare un reper în aplicarea noilor
dispoziţii legale referitoare la măsurile pe care instanţa trebuie să le dispună cu privire la
modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti, în special atunci când se pune problema
exercitării acesteia doar de unul dintre părinţii divorţaţi, respectiv atunci când trebuie să
stabilească locuinţa copilului.
De altfel, acesta este un principiu care trebuie avut în vedere ori de câte ori se dispune o
măsură cu privire la copil, consacrat şi de art. 263 C. civ., constituind o componentă a dreptului
fundamental la respectarea vieţii de familie, prevăzut de art. 8 din Convenţia europeană a
drepturilor omului[4]
C. Garanţii procedurale. Articolul 396 C. civ. instituie o serie de măsuri procedurale de
natură să asigure respectarea interesului superior al copilului în cadrul măsurilor dispuse de
instanţa de judecată, precum:

[4]A se vedea C.E.D.O., cauza Ignaccolo-Zenide c. României, Hotărârea din 25 ianuarie 2000 (M. Of. nr. 6 din
8 ianuarie 2001), în care s-a decis că autorităţile statale au obligaţia „de a depune eforturi rezonabile pentru ca
atunci când interesele părinţilor sunt în conflict, iar copiii nu sunt suficient de maturi pentru a-şi exprima ei înşişi, în
mod clar, propriile preferinţe, interesele superioare ale acestora să fie promovate”. Posibilitatea părintelui şi a
copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar
măsurile naţionale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din
Convenţie. Deşi obiectul esenţial al art. 8 este protejarea individului împotriva acţiunii arbitrare a autorităţilor
publice, există în plus şi obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. Totuşi, graniţele dintre
obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului, în temeiul acestui articol, nu pot fi definite cu precizie. Cu toate
acestea, principiile aplicabile sunt similare. În ambele cazuri trebuie avută în vedere obligaţia de a menţine echilibrul
corect dintre interesele contrare ale persoanei şi ale comunităţii în ansamblu, în ambele situaţii, statul beneficiind
de o anumită marjă de apreciere. Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 includ luarea măsurilor în vederea
asigurării reunirii părintelui cu copilul său, Curtea interpretând deja aceste obligaţii pozitive în lumina Convenţiei de
la Haga, care conţine în art. 7 o listă neexhaustivă de măsuri ce trebuie luate de state pentru a asigura înapoierea
promptă a copilului, inclusiv iniţierea procedurilor judiciare [C.E.D.O., cauza Monory c. României şi Ungariei.,
Hotărârea din 5 aprilie 2005, (M. Of. nr. 1055 din 26 noiembrie 2005)].

27
 a) raportul de anchetă psihosocială. Ancheta psihosocială se efectuează de autoritatea
tutelară, până la reglementarea organizării şi funcţionării instanţei de tutelă prin legea privind
organizarea judiciară, la locuinţa soţilor, iar, dacă aceştia nu au locuinţă comună, la locuinţa
fiecăruia dintre ei.
De altfel, şi în aplicarea art. 42 C. fam. era prevăzută efectuarea raportului de anchetă
socială, practica judecătorească fiind în sensul că atât citarea autorităţii tutelare, cât şi raportul
de anchetă psihosocială erau obligatorii, sub sancţiunea nelegalităţii hotărârii.
Din cuprinsul art. 396 C. civ. rezultă că, spre deosebire de soluţia anterioară, citarea
autorităţii tutelare nu este obligatorie, neexistând nicio dispoziţie care să instituie expres o
asemenea normă procedurală.
De asemenea, în ceea ce priveşte obligativitatea raportului de anchetă psihosocială, deşi
art. 396 C. civ. nu o prevede expres, apreciem că aceasta rezultă din cuprinsul normativ al
textului, raportul fiind o probă necesară şi utilă instanţei pentru a aprecia interesul superior al
copilului, atunci când dispune măsurile cu privire la acesta.
În sfârşit, în ceea ce priveşte conţinutul raportului, soluţiile consacrate în doctrină şi în
jurisprudenţă îşi menţin valabilitatea, în sensul că acesta trebuie să ofere instanţei de tutelă
informaţii privind condiţiile de trai ale soţilor, raporturile dintre părinţi şi copii, modul în care
părinţii îi îngrijesc pe copii, putând să conţină şi punctul de vedere al autorităţii tutelare referitor
la măsurile pe care poate să le ia instanţa cu privire la copii. Concluziile raportului de anchetă
psihosocială au doar un caracter consultativ, nefiind obligatorii pentru instanţa de tutelă, care
are libertatea de a le aprecia, ca şi orice altă probă administrată în cauză;
b) ascultarea părinţilor şi a minorilor. Instanţa de tutelă este obligată să îi asculte atât pe
părinţi, cât şi pe copiii minori.
Ascultarea copiilor este impusă de art. 396 alin. (2), care face trimitere la textul de principiu
în materie, respectiv art. 264 C. civ., potrivit căruia este obligatorie ascultarea copilului care a
împlinit 10 ani, dar poate fi ascultat şi cel care nu a împlinit 10 ani, dacă judecătorul va
considera necesar, iar opinia sa va fi luată în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de
maturitate. Şi în această privinţă, consideraţiile anterioare ale doctrinei rămân de actualitate,
deoarece obligativitatea ascultării copilului era prevăzută şi de art. 42 alin. (1) C. fam.,
coroborat cu art. 24 (art. 29 după republicare – n.ns.) din Legea nr. 272/2004, al cărui conţinut,
a fost, de altfel, preluat de art. 264 C. civ. Procedural, ascultarea minorilor se va realiza în
camera de consiliu.
D. Învoiala părinţilor. Din cuprinsul art. 396 alin. (1) C. civ. rezultă că instanţa de tutelă
poate să ia în considerare învoiala părinţilor cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, dacă
este în interesul superior al copilului.
În practica judecătorească s-a pus problema dacă învoiala părinţilor în sensul ca autoritatea
părintească să se exercite doar de unul dintre părinţi poate fi încuviinţată de instanţă, în raport
cu principiul instituit de art. 397 C. civ., în sensul că, la divorţ, regula este exercitarea în
continuare în comun a acesteia.
Apreciem că instanţa de judecată poate să ia act de o asemenea învoială, dacă este în interesul
superior al copilului, aspect care trebuie să fie apreciat de la caz la caz.
Nu se poate considera că printr-o asemenea învoială unul dintre părinţi ar renunţa la
autoritatea părintească, ceea ce nu ar fi permis, deoarece nimeni nu poate renunţa la asemenea
drepturi. O asemenea învoială nu echivalează cu o renunţare la drepturile şi obligaţiile
părinteşti, pentru că nu priveşte decât exercitarea după divorţ a autorităţii părinteşti, iar nu însăşi
autoritatea părintească în întregul ei, iar, pe de altă parte, calificarea unui asemenea act ca fiind
unul de renunţare este vădit excesivă, deoarece renunţarea presupune o abdicare irevocabilă de
la un drept, în timp ce, prin ipoteză, atât învoiala soţilor la divorţ, cât şi hotărârea judecătorească

28
prin care se ia act de o asemenea învoială au un caracter provizoriu, în sensul că produc efect
cât timp se menţin împrejurările avute în vedere de părţi şi de instanţă, schimbarea esenţială a
acestora putând determina, chiar şi în cazul învoielii soţilor, şi schimbarea măsurilor cu privire
la copil.
Mai mult decât atât, exercitarea doar de către unul dintre părinţi a autorităţii părinteşti nu
echivalează cu pierderea de către acesta a drepturilor părinteşti, respectiv ruperea relaţiilor de
familie cu copilul, în condiţiile în care părintele respectiv are dreptul de a avea legături
personale cu copilul.
În sfârşit, instanţa de judecată urmează să aprecieze în ce măsură o asemenea învoială
corespunde interesului superior al copilului, luând în considerare şi faptul că, în măsura în care
unul dintre părinţi este de acord cu exercitarea autorităţii părinteşti doar de către celălalt părinte
după divorţ, înseamnă că el apreciază că circumstanţele obiective şi subiective personale nu îi
permit exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. A înlătura fără o motivare temeinică o
asemenea învoială şi a impune exerciţiul în comun a autorităţii părinteşti în pofida voinţei
contrare, expres exprimată a unuia dintre părinţi, poate să conducă la o soluţie opusă interesului
superior al copilului, deoarece, prin ipoteză, în măsura în care acest fost soţ nu va fi cooperant
în ceea ce priveşte luarea deciziilor cu privire la persoana şi bunurile copilului, se va ajunge la
îngreunarea exercitării autorităţii părinteşti de către părintele care şi-a exprimat întreaga
disponibilitate de a creşte şi educa copilul[5].
2.6.2.2. Modalităţile de exercitare a autorităţii părinteşti de către părinţii divorţaţi
Spre deosebire de Codul familiei, care reglementa ca măsură obligatorie încredinţarea
copiilor unuia sau altuia dintre soţi sau, în mod excepţional, unui terţ, Codul civil schimbă
concepţia în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, instituind, în cascadă, o paletă
diversificată de măsuri, pornind de la principiul potrivit căruia, pe cât posibil, divorţul nu
trebuie să altereze raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori. Altfel spus,
preocuparea principală a legiuitorului a fost aceea de a detensiona raporturile dintre soţi şi copiii
lor minori, recunoscând faptul că interesul superior al copiilor este, în primul rând, acela de a
suferi cât mai puţin posibil efectele divorţului dintre părinţi, permiţând astfel ambilor soţi
divorţaţi să-şi exercite autoritatea părintească. Pornind de la aceste premise, art. 397-399
C. civ. prevăd, într-o anumită ierarhie care trebuie respectată de instanţă, modalităţile de
exercitare a autorităţii părinteşti.
A. Regula generală: exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi[6]. Potrivit
art. 397 C. civ., după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de
cazul în care instanţa decide altfel.
Prin regula instituită de art. 397 C. civ., exercitarea autorităţii părinteşti nu se mai scindează
prin încredinţarea copilului doar unuia dintre părinţii divorţaţi, ceea ce nu exclude posibilitatea
ca instanţa să decidă altfel, numai că măsurile de scindare a exercitării autorităţii părinteşti vor
avea un caracter de excepţie. Aceasta înseamnă că ambii părinţi vor exercita drepturile
părinteşti şi vor avea aceleaşi îndatoriri părinteşti faţă de copiii lor minori, chiar şi după divorţ,
ca şi în cazul părinţilor nedivorţaţi, dar separaţi în fapt.

[5] A se vedea Jud. Bistriţa, sent. civ. nr. 10014/2011, citată de G.C. FRENŢIU în Noul Cod civil. Comentarii,

doctrină şi jurisprudenţă, vol. 1, op. cit., p. 575-576. În speţă, instanţa a înlăturat învoiala părinţilor în sensul
exercitării autorităţii părinteşti doar de către mamă, pentru că, pe de o parte, ar avea ca efect lipsirea copilului de
ocrotirea părintească a unui părinte, fără motive temeinice, iar, pe de altă parte, ar echivala cu renunţarea acestui
părinte la exercitarea autorităţii părinteşti, ceea ce ar implica şi renunţarea la îndatoririle părinteşti, ceea ce nu poate
fi primit, nimănui nefiindu-i îngăduit să renunţe la obligaţii.
[6] Din punct de vedere terminologic, Codul civil utilizează noţiunea de autoritate părintească, iar nu pe aceea

de „custodie”.

29
 Prin urmare, măsurile cu privire la copiii lor minori vor trebui luate de părinţii divorţaţi de
comun acord, fiind aplicabile prevederile art. 503 C. civ., potrivit cărora ei vor trebui să decidă
împreună, iar, faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un
act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi
consimţământul celuilalt părinte.
De asemenea, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, în situaţia în care ambii părinţi
exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele
referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale
complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau
numai cu acordul ambilor părinţi, iar conform alin. (4), în situaţia în care, din orice motiv, un
părinte nu îşi exprimă voinţa pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (3), acestea se iau de
către părintele cu care copilul locuieşte, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine
interesului superior al copilului.
În cazul în care apar neînţelegeri între părinţii divorţaţi cu privire la modul de exercitare a
autorităţii părinteşti, sunt aplicabile prevederile art. 486 C. civ., în sensul că se pot adresa
instanţei de tutelă, care va decide în funcţie de interesul superior al copilului.
Având în vedere faptul că aceasta constituie regula în materia exercitării autorităţii părinteşti
la divorţ, se poate pune întrebarea dacă instanţa de tutelă mai este obligată să dispună această
măsură, în condiţiile în care, chiar în lipsa unei menţiuni exprese în dispozitivul hotărârii
judecătoreşti, oricum aceasta ar fi soluţia.
S-ar putea considera că, din modul de redactare a art. 397, instanţa nu ar fi obligată să
dispună cu privire la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, deoarece textul instituie
această regulă, aplicabilă ex lege, de unde ar rezulta că instanţa ar trebui să se pronunţe în mod
obligatoriu doar dacă „decide altfel”.
Considerăm că, faţă de caracterul general al art. 396 C. civ., potrivit căruia instanţa este
obligată să se pronunţe, odată cu divorţul, şi asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii
lor minori, instanţa trebuie să dispună în toate cazurile cu privire la exercitarea autorităţii
părinteşti, chiar dacă nu face decât să aplice regula prevăzută la art. 397. De altfel, chiar şi
aplicarea acestei reguli presupune că instanţa apreciază asupra interesului superior al copilului,
nefiind cazul „să decidă altfel”.
B. Excepţii. De la regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti, există două excepţii:
exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte şi exercitarea autorităţii părinteşti de
către alte persoane.
a) exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Potrivit art. 398 alin. (1)
C. civ., dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa
hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.
Potrivit alin. (7) al art. 36 din Legea nr. 272/2004, se consideră motive întemeiate pentru ca
instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul,
boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa[7] faţă de copil sau faţă de

[7] Efectul violenţei intrafamiliale nu este întotdeauna reţinut de către judecătorii români. În general, judecătorul

pare să prezume că, în afara cazului în care sunt direct implicaţi, copiii nu sunt afectaţi în mod serios de actele de
violenţă ale unui părinte asupra celuilalt. Destrămarea unei relaţii de familie şi tensiunea rezultată au efecte
devastatoare asupra copiilor cu vârste mici. Cercetări recente au pus în evidenţă cât de mult sunt afectaţi copiii de
violenţa la care sunt martori şi au demonstrat că, pentru copiii cu vârste mici, ameninţările îndreptate împotriva
persoanei care îi îngrijeşte au consecinţe în plan psihologic mai grave decât atacurile îndreptate împotriva copiilor
înşişi. A se vedea C. STURGE, D. GEASER, Legăturile personale cu minorul şi violenţa în familie, Raport de expertiză
pentru uzul instanţei, în Family Law, septembrie 2000, p. 615-629. Cu privire la unele soluţii din jurisprudenţă, a se
vedea Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 9756/2011, citată de G.C. FRENŢIU în Noul Cod civil, comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, vol. 1, op. cit., p. 575-576. În speţă, instanţa a reţinut că se justifică exercitarea autorităţii părinteşti
doar de către mamă, în condiţiile în care tatăl are un caracter agresiv faţă de minori (manifestat prin încuiatul
minorilor în debara în beznă, aspect traumatizant pentru copii, încurajarea la comiterea de acte antisociale, precum

30
celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri,
infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de
riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.
Enumerarea nu este, aşadar, exhaustivă, astfel încât instanţa de tutelă va aprecia, de la caz la
caz, în funcţie de împrejurările de fapt concrete, dacă este în interesul superior al copilului ca
exercitarea autorităţii părinteşti să se facă doar de un singur părinte (de exemplu, dezinteresul
vădit al unuia dintre părinţi faţă de copil, ceea ce ar face dificilă exercitarea autorităţii părinteşti
în comun, sau săvârşirea de către unul dintre părinţi a unor acte contrare interesului superior al
copilului ori o conduită imorală sau orice alte asemenea împrejurări care ar putea conduce la
formarea convingerii instanţei în sensul că nu ar fi în interesul superior al copilului ca autoritatea
părintească să fie exercitată de ambii părinţi divorţaţi). Cu toate acestea, considerăm că instanţa
de tutelă va trebui să examineze cu grijă motivele temeinice invocate de unul dintre soţi, ţinând
seama de faptul că exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte constituie doar o
măsură de excepţie de la regula exercitării în comun a autorităţii părinteşti[8].
Prin conţinutul ei, această măsură are ca efect „scindarea” exercitării autorităţii părinteşti,
asemenea măsurii încredinţării reglementată de Codul familiei, deşi art. 398 nu mai foloseşte
această terminologie. Prin efectul acestei „scindări”, unul dintre părinţi va exercita drepturile
părinteşti atât cu privire la persoana, cât şi cu privire la bunurile copilului, iar celălalt părinte
păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi
dreptul de a consimţi la adopţia acestuia [art. 398 alin. (2) C. civ.]. Nu are însă dreptul de a
consimţi la căsătoria copilului, având în vedere că, potrivit art. 272 alin. (4), la căsătoria
minorului este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
Precizăm faptul că exercitarea autorităţii părinteşti de către unul dintre părinţii divorţaţi, în
condiţiile art. 398 C. civ., nu trebuie confundată cu situaţiile prevăzute la art. 507 C. civ., când
exercitarea autorităţii părinteşti se face de către un singur părinte, pentru că celălalt este decedat,
declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.
În toate aceste ipoteze prevăzute de art. 507, exercitarea autorităţii părinteşti se face doar de
unul dintre părinţi, în timp ce în cazul prevăzut la art. 398 exercitarea autorităţii părinteşti se
face tot de ambii părinţi, dar în mod inegal, pentru să se produce o „scindare”, în sensul că
drepturile părinteşti se exercită de unul dintre părinţi, dar celălalt părinte nu pierde complet
exerciţiul autorităţii părinteşti, pentru că păstrează anumite drepturi „reziduale”, precum dreptul
de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului şi dreptul de a consimţi la adopţia
acestuia;

spargerea geamurilor ori cerşitul, încurajarea minorilor în dezinteresul faţă de învăţătură şi şcoală), nu se cunoaşte
unde locuieşte pârâtul, astfel încât nu poate fi contactat în ipoteza în care ar fi necesar consimţământul lui expres. A
se vedea, în aceeaşi lucrare, şi jurisprudenţa C.E.D.O., p. 582. Astfel, s-a decis că nu este permis ca instanţa de
judecată să acorde credinţelor religioase ale unuia dintre părinţi un rol decisiv în exercitarea autorităţii
părinteşti. Faptul că un părinte este martor al lui Iehova nu poate constitui un argument concludent pentru a nu-i
atribui exerciţiul autorităţii părinteşti, constituind astfel o încălcare a art. 8 şi art. 14 din CEDO (cauza Hoffmann
c. Austriei, Hotărârea din 23 iunie 1993, precum şi cauza Palau-Martinez c. Franţei, Hotărârea 16 decembrie
2003). În cauza Hoffmann c. Austriei, a fost refuzat mamei exerciţiul drepturilor părinteşti pe considerentul că
frecventarea acestei grupări religioase ar risca să ducă la marginalizarea socială a copiilor, viaţa lor putând fi
compromisă printr-un refuz al mamei de a-i lăsa să beneficieze de transfuzia de sânge. Curtea Europeană a
constatat că prin acest refuz au fost violate art. 8 şi art. 14 din CEDO. De asemenea, s-a decis că instanţa nu este
îndreptăţită să refuze custodia unui părinte doar în baza faptului că acesta are orientări homosexuale (cauza
Salgueiro da Silva Mouta c. Portugaliei, Hotărârea din 21 decembrie 1999).
[8] În practica judiciară s-a decis că se justifică exercitarea autorităţii părinteşti doar de către unul dintre părinţi,

dacă acesta întâmpină reale dificultăţi pentru obţinerea acordului celuilalt părinte în luarea unor decizii importante,
cum ar fi deplasarea minorei la competiţii sportive cu lotul naţional, în condiţiile în care tatăl este plecat din ţară,
fiind dovedită imposibilitatea mamei de a lua legătura cu acesta. A se vedea Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec.
civ. nr. 938/A din 22 octombrie 2012, apud P. NECULAE, D. POPA, R. CÎRLIG, op. cit., p. 67-68.

31
 b) exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane. Potrivit art. 399 C. civ., în mod
excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie
ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire.
Această măsură are un caracter vădit excepţional, deoarece presupune practic îndepărtarea
părinţilor din funcţia de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la persoana copilului, prin
plasamentul acestuia la o terţă persoană. Nu este o soluţie nouă în raport cu reglementarea
anterioară din Codul familiei [art. 42 alin. (2)], cu deosebirea că s-a preferat ca, în loc de
încredinţare, denumirea măsurii să fie aceea de plasament[9]. Astfel, măsura excepţională
prevăzută de acest articol ar putea fi luată numai în cazul în care o asemenea măsură ar fi impusă
de comportamentul sau imoralitatea părinţilor, neglijenţa manifestă a părinţilor faţă de copii,
violenţa faţă de aceştia, conduita imorală putând constitui astfel de motive. Cu alte cuvinte,
trebuie să se constate că exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi sau de către unul
singur dintre ei nu este în interesul superior al minorului; în orice caz, simplul ataşament al
minorului faţă de alte persoane (de exemplu, bunicii), precum şi ataşamentul acestora faţă de
minor nu constituie motive suficiente pentru ca instanţa să dispună exercitarea drepturilor
părinteşti de către aceste persoane.
Articolul 399 alin. (2) prevede că, în acest caz, persoana căreia i-a fost dat copilul în
plasament exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului,
instanţa de tutelă stabilind dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către
părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
Prin urmare, operează tot o scindare a exerciţiului autorităţii părinteşti, în sensul că aceasta
se exercită în parte de către o terţă persoană (cu privire la persoana copilului) şi în parte de
părinţi (cu privire la bunurile copilului). De asemenea, dacă instanţa dispune ca numai unul
dintre părinţi să exercite drepturile cu privire la bunurile copilului, atunci se realizează şi o
scindare în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti între părinţii divorţaţi.
Deşi art. 399 C. civ. nu prevede nimic cu privire la dreptul părinţilor de a veghea asupra
modului de creştere şi educare a copilului şi de a consimţi la adopţia acestuia, pentru identitate
de raţiune, soluţia trebuie să fie aceeaşi, adică părinţii păstrează dreptul de a veghea asupra
modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia
[art. 398 alin. (2) C. civ.].
2.6.2.3. Stabilirea locuinţei copilului[10]
Potrivit art. 400 alin. (1) C. civ., în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este
contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea
divorţului, locuinţa copilului minor.

[9] S-a realizat, astfel, corelarea cu măsura plasamentului reglementată de art. 62-67 din Legea nr. 272/2004

privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Plasamentul poate fi dispus şi la un asistent maternal, respectiv
serviciu de tip rezidenţial care, potrivit art. 123 din Legea nr. 272/2004, cuprinde centre de plasament (instituţie de
ocrotire, în sensul Codului civil). Totuşi, în ceea ce priveşte efectele, cele două măsuri sunt diferite şi trebuie con-
fundate. Plasamentul la o rudă, o altă familie ori persoană (inclusiv un asistent maternal), nu se poate dispune
decât dacă persoanele în cauză îşi dau consimţământul. Dacă nu consimt şi totuşi plasamentul se impune, măsura
va fi dispusă la o instituţie de ocrotire (serviciu rezidenţial, conform Legii nr. 272/2004).
[10] A se vedea Rezoluţia 2079 (2015) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei „Equality and shared

parental responsibility: the role of fathers”. Pornind de la realitatea că taţii sunt uneori confruntaţi cu legi, practici şi
prejudecăţi care le răpesc dreptul de a avea o relaţie susţinută cu copiii lor, se solicită statelor membre, printre
altele, să introducă în legislaţia lor, în caz de separare a părinţilor, principiul de reşedinţă alternantă, limitând orice
excepţii doar la cazuri care implică abuzul sau neglijarea copilului ori violenţa domestică, iar timpul pe care copilul
îl petrece cu fiecare părinte să fie ajustat în funcţie de nevoile şi interesele copilului (pct. 5.5.).

32
 A. Sfera de aplicare a textului. Dacă autoritatea părintească se exercită în comun (art. 397
C. civ.), este evident că instanţa de tutelă este obligată să stabilească locuinţa copilului minor,
având în vedere faptul că, după divorţ, părinţii vor avea locuinţe separate, astfel încât nu se mai
poate aplica regula consacrată în art. 92 alin. (1) C. civ., potrivit căreia domiciliul minorului este
la părinţii săi, respectiv regula stabilită în art. 496 alin. (1) C. civ., potrivit căreia copilul minor
locuieşte la părinţii săi.
În cazul în care instanţa de tutelă dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină doar
unuia dintre părinţi (art. 398 C. civ.), considerăm că nu mai este obligatorie stabilirea locuinţei
copilului, deoarece devin aplicabile prevederile alin. (4) al art. 92 C. civ., potrivit cărora
domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţi îl reprezintă este la
reprezentantul legal, adică la părintele care exercită autoritatea părintească.
De asemenea, în ipoteza în care s-a hotărât ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină unei
terţe persoane, prin măsura plasamentului dispusă în condiţiile art. 399 C. civ., considerăm că
devin aplicabile prevederile art. 93 C. civ., iar domiciliul, deci şi locuinţa copilului, se află la
instituţia, familia sau persoanele cărora copilul le-a fost dat în plasament.
Rezultă, aşadar, că stabilirea locuinţei copilului la divorţ prezintă interes practic şi este o
măsură pe care instanţa este obligată să o dispună în cazul în care aplică regula exercitării
autorităţii părinteşti de către ambii părinţi divorţaţi.
B. Înţelegerea părinţilor. Părinţii se pot înţelege cu privire la locuinţa copilului, însă instanţa
trebuie să verifice ca acordul să respecte interesul superior al copilului. Dacă părinţii nu se
înţeleg sau înţelegerea este contrară interesului superior al copilului, decide instanţa de tutelă.
C. Criteriile pentru stabilirea locuinţei copilului după divorţ. Din cuprinsul art. 400 alin. (2)
şi (3), rezultă că instanţa de tutelă va trebui să aibă în vedere următoarele criterii:
În primul rând, locuinţa copilului se stabileşte la unul dintre părinţii divorţaţi. Aceasta
constituie regula, în cadrul căreia art. 400 C. civ. distinge între două ipoteze:
a) dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul
dintre ei, ţinând seama de interesul superior al copilului. În acest sens, instanţa va ţine seama
de o serie de aspecte de fapt, criteriile identificate în doctrină şi în jurisprudenţă în aplicarea
art. 42 C. fam. păstrându-şi actualitatea: condiţiile pentru dezvoltarea fizică, psihică şi
intelectuală pe care le oferă fiecare părinte; posibilităţile materiale ale părinţilor; vârsta copiilor;
conduita părinţilor faţă de copii, anterior divorţului, legăturile de afecţiune dintre copii şi fiecare
părinte, sexul copiilor, starea sănătăţii copiilor, starea sănătăţii părinţilor, posibilitatea părinţilor
de a aloca timpul necesar pentru creşterea şi educarea copiilor, moralitatea părinţilor etc.;
locuinţa poate fi stabilită chiar la părintele culpabil de divorţ, dacă motivele pentru care s-a
stabilit culpa sa în destrămarea căsătoriei nu sunt legate de comportamentul său faţă de copii;
b) dacă până la divorţ copilul nu a locuit cu ambii părinţi, atunci instanţa de tutelă stabileşte
locuinţa copilului la părintele cu care locuieşte în mod statornic[11].
În al doilea rând, prin excepţie de la regula stabilirii locuinţei la unul dintre părinţii
divorţaţi, art. 400 alin. (3) C. civ. permite instanţei de tutelă ca, în mod excepţional şi numai
dacă este în interesul superior al copilului, instanţa să stabilească locuinţa acestuia la bunici sau
la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.

[11]Codul civil nu reglementează, aşadar, posibilitatea de a se dispune aşa-numita „locuinţă partajată”, care
presupune că o perioadă de timp copilul locuieşte la unul dintre părinţi (o săptămână, o lună, un an), iar ulterior, o
perioadă echivalentă, la celălalt părinte. Pentru dezvoltări privind locuinţa partajată în Franţa şi Belgia, a se vedea
C.C. HAGEANU, Dreptul familiei şi actele de stare civilă ..., op. cit., p. 173-174.

33
 Stabilirea locuinţei la alte persoane decât unul dintre părinţii divorţaţi nu se confundă cu
măsura exercitării autorităţii părinteşti de către alte persoane, care poate fi dispusă de instanţă
în condiţiile art. 399 C. civ. Aceasta este cu atât mai evident cu cât instanţa de tutelă poate să
dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti să se realizeze de ambii părinţi, în condiţiile art. 397
C. civ., dar să stabilească locuinţa copilului la alte persoane, în măsura în care interesul superior
al copilului impune o asemenea măsură excepţională. Într-o asemenea ipoteză, evident, con-
diţiile excepţionale care ar determina instanţa să stabilească locuinţa copilului la o altă persoană
nu ar trebui să fie imputabile părinţilor, căci altfel nu s-ar justifica măsura exercitării autorităţii
părinteşti de către părinţii divorţaţi, ci instanţa ar trebui să dispună chiar măsura exercitării
autorităţii părinteşti de către o altă persoană. De exemplu, locuinţa copilului nu ar putea fi
stabilită la unul dintre părinţi pentru că niciunul nu dispune, la desfacerea căsătoriei prin divorţ,
de o locuinţă corespunzătoare pentru a asigura creşterea şi educarea copilului, astfel încât apare
ca justificată stabilirea locuinţei copilului la bunici, unde copilul a şi locuit în fapt. O altă ipo-
teză excepţională care ar putea fi avută în vedere ar fi o eventuală stare de boală sau accident al
părintelui la care copilul locuia în mod statornic până la divorţ, care nu îl poate împiedica să
exercite autoritatea părintească, dar ar face dificilă supravegherea curentă a copilului, astfel
încât interesul superior al acestuia ar impune stabilirea locuinţei la o altă persoană. Evident, dat
fiind caracterul „excepţional” al unei asemenea măsuri, se subînţelege natura temporară, provi-
zorie a acesteia, astfel încât va fi posibilă modificarea măsurii, în condiţiile în care încetează
situaţiile care au justificat-o (art. 403 C. civ.).
Stabilirea locuinţei copilului la o altă persoană, într-o asemenea ipoteză, este, aşadar,
independentă de exercitarea autorităţii părinteşti. Nu este mai puţin adevărat că măsura are un
anumit impact asupra exercitării drepturilor părinţilor cu privire la persoana copilului, pentru
că persoana la care s-a stabilit locuinţa copilului exercită supravegherea copilului şi îndeplineşte
toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa [alin. (3) teza finală a art. 400
C. civ.].

2.6.2.4. Drepturile părintelui separat de copil

Potrivit art. 401 alin. (1) C. civ., în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz,
părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta, soluţie
consacrată anterior şi de art. 43 alin. (3) C. fam., pentru ipoteza în care copilul era încredinţat
unuia dintre părinţi sau unor terţe persoane[12].

[12] Prin derogare de la regula potrivit căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a

avea legături personale cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului. Împrejurarea
invocată de autoarea excepţiei, şi anume aceea că minorul este ostil menţinerii relaţiilor personale cu celălalt
părinte, este departe de a constitui un argument în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. În majoritatea
cazurilor, părinţii au faţă de copiii lor profunde sentimente de afecţiune, generozitate şi altruism, chiar dacă, uneori,
exprimarea acestora poate induce într-un psihic infantil şi în prezenţa lipsei sau insuficienţei discernământului
impresia contrară. Astfel, severitatea sau exigenţa unui părinte, motivate şi impuse de raţiuni benefice, pot genera
ostilitatea copilului, în condiţiile în care părinţii sunt despărţiţi, iar celălalt părinte este, prin comparaţie, deosebit de
concesiv. Mai mult, se poate întâmpla, în asemenea situaţii, ca părintele căruia i-a fost încredinţat copilul să se
defuleze, transmiţându-i acestuia ostilitatea pe care o resimte faţă de fostul soţ, care, deşi, poate întemeiată din
punctul său de vedere, nu este de natură să îl descalifice pe acesta din urmă ca părinte, fiind lipsită de justificare
din punctul de vedere al copilului. Prin urmare, instabilitatea afectivă şi emoţională a minorului, pe fondul unei ima-
turităţi psihice şi a lipsei experienţei de viaţă, îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul
său interes şi, adesea, de a discerne între bine şi rău. Aceasta este raţiunea în considerarea căreia legiuitorul,
pentru a-l proteja pe minor, a instituit prezumţia lipsei de discernământ până la vârsta de 14 ani, iar între vârsta de
14 şi 18 ani, l-a prezumat cu discernământul diminuat, conferindu-i capacitate de exerciţiu restrânsă. Sub acest
aspect, a recunoaşte copilului un drept de veto la valorificarea drepturilor atribuite de lege părintelui său echivalează
cu nesocotirea, pe de o parte, a logicii şi finalităţii textului de lege dedus controlului şi, pe de altă parte, a întregii

34
 Tot astfel, art. 496 alin. (5) C. civ. prevede că părintele la care copilul nu locuieşte în mod
statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia, instanţa de
tutelă putând limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
În mod simetric, copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau la unul dintre ei are dreptul de a
avea legături personale cu aceştia, exerciţiul acestui drept neputând fi îngrădit decât în condiţiile
prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului
(art. 262 C. civ.).
De altfel, acest drept este consacrat şi de art. 19 din Legea nr. 272/2004 şi este protejat şi de
art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În principiu, modalitatea de exercitare a acestui drept se stabileşte de părinţi, împreună, prin
bună înţelegere. Dacă părinţii nu se înţeleg, va hotărî instanţa, care poate inclusiv să limiteze
exerciţiul dreptului, dacă este în interesul superior al copilului. Potrivit tezei finale a alin. (2)
din art. 401, minorul trebuie ascultat, conform art. 264 C. civ.
2.6.2.5. Stabilirea contribuţiei părinţilor
Potrivit art. 402 alin. (1) C. civ., instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte
contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor.
Anterior, Codul familiei consacra aceeaşi soluţie în art. 42 alin. (3), în sensul că, la divorţ,
instanţa era obligată să stabilească contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, fiind pe deplin valabile soluţiile
consacrate în doctrina şi jurisprudenţa cristalizate în jurul acestui text.
„Contribuţia” părinţilor nu reprezintă altceva decât expresia obligaţiei de întreţinere care
incumbă părinţilor faţă de copiii lor minori, fiind astfel aplicabile dispoziţiile Titlului V al Cărţii
a II-a din Codul civil privind obligaţia de întreţinere.
Evident, părinţii se pot înţelege şi cu privire la acest aspect, iar în lipsa înţelegerii decide
instanţa de judecată.
În practică, instanţa se va pronunţa în funcţie de hotărârea luată cu privire la locuinţa
copilului, respectiv cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti de către o rudă, o altă persoană
sau o altă familie ori o instituţie de ocrotire:
a) în cazul în care locuinţa copilului a fost stabilită la unul dintre părinţi, instanţa va stabili
obligaţia celuilalt părinte de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor, deoarece părintele la care locuieşte copilul îşi va executa
această obligaţie în natură. Dacă sunt mai mulţi copii, instanţa trebuie să stabilească contribuţia
pentru fiecare dintre ei. În cazul în care instanţa stabileşte locuinţa unuia (unora) dintre copii la
un părinte şi locuinţa celuilalt (celorlalţi) la celălalt părinte, va stabili şi contribuţia fiecărui
părinte la cheltuielile pentru creşterea copilului (copiilor) aflaţi la celălalt părinte. Îşi menţine
actualitatea soluţia din doctrina şi jurisprudenţa bazate pe art. 42 alin. (3) C. fam., potrivit
cărora chiar dacă fiecare dintre părinţi a primit în grija lui câte un copil, părintele care realizează
un venit mai mare este obligat să contribuie şi el la întreţinerea celuilalt copil;
b) în cazul în care instanţa stabileşte locuinţa copilului la bunici sau la alte rude ori persoane,
cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire, ambii părinţi vor fi obligaţi să
plătească, solidar [art. 499 alin. (1) C. civ.], contribuţia către persoanele la care instanţa a
stabilit locuinţa sau către instituţia de ocrotire;

reglementări în materie, cu care acesta se coroborează. Prin urmare, textul avut în vedere nu este contrar
dispoziţiilor constituţionale (C.C., Decizia nr. 82/2003, M. Of. nr. 189 din 26 martie 2003). În acelaşi sens, C.C.,
Decizia nr. 411/2006, M. Of. nr. 530 din 20 iunie 2006.

35
 c) dacă instanţa ia măsura excepţională a plasamentului copilului la o rudă, o altă familie ori
persoană sau într-o instituţie de ocrotire, va trebui să stabilească, de asemenea, contribuţia
pentru ambii părinţi, în solidar, însă aceasta va fi plătită, conform art. 67 alin. (1) teza a 2-a din
Legea nr. 272/2004, la bugetul judeţului, respectiv al sectorului municipiului Bucureşti de unde
provine copilul.
2.4.6.2.6. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil
Potrivit art. 403 C. civ., în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica
măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la
cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de
ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.
Aceeaşi soluţie era anterior consacrată în art. 44 C. fam., ceea ce înseamnă că, în această
materie, hotărârile judecătoreşti au o putere de lucru judecat relativă, provizorie, în sensul că
măsurile pot fi modificate în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere de instanţa de tutelă
atunci când le-a dispus.
Modificarea poate să privească oricare dintre aspectele relative la raporturile dintre părinţii
divorţaţi şi copiii lor minori, respectiv exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copilului,
exercitarea dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, modul în care a fost
stabilită contribuţia fiecărui părinte la suportarea cheltuielilor pentru creşterea şi educarea
copilului minor. Instanţa nu va dispune modificarea măsurilor luate cu privire la copil decât
dacă o asemenea modificare este în interesul superior al acestuia.
Modificarea măsurii nu se poate dispune decât la cererea formulată de persoanele prevăzute
de text: oricare dintre părinţi sau un alt membru de familie (fără o restricţie privind gradul de
rudenie, deci poate fi bunic, străbunic, unchi, mătuşă, văr etc.), copilul (pentru care nu există
restricţie de vârstă, deci poate formula cererea oricând, aceasta fiind şi raţiunea pentru care s-a
înlăturat limita de 14 ani din fostul art. 44 C. fam.), instituţia de ocrotire, instituţia publică
specializată pentru protecţia copilului sau procurorul. Aspectul de noutate, faţă de
reglementarea anterioară (art. 44 C. fam.) este dat de faptul că modificarea măsurilor cu privire
la copil poate fi cerută şi de un membru al familiei.

36
 PARTEA APLICATĂ

(FIȘE SCHEMATICE, MINISPEȚE, TESTE-GRILĂ,

INTREBĂRI RECAPITULATIVE)

37
 Cazuri de divorț (reglementare în
Codul civil și Codul de procedură
civilă)

Fișa nr. 1
Cazurile de
divorț

Divorțul amiabil pe cale

Divorțul pe cale judecătorească
extrajudiciară

contencios:
- pentru motive temeinice; amiabil (pe baza acorului soților) : - divorțul prin acordul soților pe cale
-pentru starea sănătății soțului care - la cererea comună a soților; administrativă;
solicită divorțul;
-la cererea unuia dintre soți, -divorțul prin acordul soților pe cale
-pentru separația în fapt care a durat acceptată de celălalt soț. notarială.
cel puțin 2 ani, la cererea soțului
culpabil.

38
 Efectele divorțului
(divorțul produce efect numai ex
nunc/pentru viitor)

În raporturile dintre părinți și copiii

În raporturile dintre soți
lor minori
Fișa nr. 2
Efectele
divorțului

Efecte patrimoniale - modul de exercitare a autorității

Efecte extrapatrimoniale
-încetează drepturile și îndatoririle
soților cu caracter personal;
- efecte cu privire la nume;
-încetarea regimului matrimonial și părintești;
lichidarea acestuia după divorț; -locuința copilului;
-atribuirea beneficiului contractului -dreptul părintelui la care nu
de închiriere asupra locuinței locuiește copilul de a avea legături
familiei; personale cu acesta;
-obligația de întreținere între foștii -stabilirea cheltuielilor de creștere și
soți; de educare a copiilor;
-prestația compensatorie; -modificarea ulterioară a măsurilor
-dreptul la despăgubiri. cu privire la copii.

39
 Fișa nr. 3
Culpa în procesul de divorț

• ART 373 lit. b) • ART 373 lit. b)

• culpa reclamantului, alături de culpa pârâtului, este
• În cazul divorțului pentru motive temeinice; suficient de bine caracterizată încât ar putea să conducă
• Dacă se constată culpa exclusivă a reclamantului, iar la desfacerea căsătoriei.
pârâtul nu a făcut cerere reconvențională, se respinge
acțiunea de divorț.

culpa comună a
culpa pârâtului
soților

culpa exclusivă a nu se stabilește

reclamantului culpa

• Art. 373 lit c)

• Se poate desface căsătoria din culpa exclusivă a • in cazul divorțului prin acordul soților, la cerere
reclamantului dacă separația în fapt a durat cel puțin doi comună sau la cererea unuia dintre soți acceptată
ani. de celălalt soț- art. 373 lit. a) ;
• la cererea soțului a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei -art. 363 lit. d)
• când părțile solicită instanței ca aceasta să nu
motiveze hotărârea (art. 927 C.proc.civ.)

40
 MINISPEŢE

1. Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Craiova, reclamanta X a chemat în judecată

pe pârâtul Y, solicitând instanţei desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi încuviinţarea
ca reclamanta să poarte numele dobândit prin căsătorie şi după divorţ. În motivare,
reclamanta a arătat că relaţiile dintre soţi s-au deteriorat, iar climatul din familie nu mai
este unul favorabil convieţuirii.
La acţiune reclamanta a anexat o declaraţie scrisă şi semnată de pârât prin care acesta arată că
este de acord atât cu desfacerea căsătoriei prin acord, cât şi cu păstrarea numelui de către
reclamantă.
În această situaţie instanţa:
a. respinge cererea de divorţ;
b. admite cererea, desface căsătoria prin acordul soţilor şi încuviinţează ca pârâta să păstreze
numele dobândit în timpul căsătoriei;
c. admite cererea, desface căsătoria din culpa ambilor soţi şi încuviinţează ca pârâta să păstreze
numele dobândit în timpul căsătoriei.
Răspuns corect: c)

2. Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Craiova, petenţii X şi Y au solicitat instanţei

ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor.
Analizând dosarul, instanţa constată că petenţii nu ajung la o înţelegere cu privire la
stabilirea locuinţei minorei Z, fiică a lui X şi Y rezultată din căsătoria ce urmează a fi
desfăcută. De asemenea, petenţii nu au stabilit contribuţia fiecăruia dintre ei la cheltuielile
de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale minorei.
În acest caz, instanţa va pronunţa:
a. o hotărâre definitivă numai în ceea ce priveşte divorţul;
b. o hotărâre definitivă cu privire la toate cererile;
c. o hotărâre atacabilă cu apel în 30 de zile de la comunicare.
Răspuns corect: a [potrivit art. 931 alin. (4) C. pr. civ.].

3. Prin prisma datoriilor acumulate cu întreţinerea şi cheltuielile căsătoriei, X şi Y

stabilesc ca acesta din urmă să contracteze un loc de muncă pe o perioadă de 3 ani în
Spania. După expirarea acestui contract, Y prelungeşte contractul de muncă cu încă un
an, fără a se mai consulta în acest sens cu soţia sa, X. Dat fiind faptul că cei doi au stat
separat o perioadă îndelungată de timp, relaţiile de familie s-au deteriorat, astfel încât X
a solicitat divorţul.
În această situaţie:
a. cererea de divorţ poate fi introdusă la instanţa competentă de soţi împreună;
b. divorţul poate fi pronunţat de instanţă din culpa exclusivă a lui X numai dacă soţul pârât se
declară de acord cu divorţul;
c. divorţul poate fi pronunţat de instanţă din culpa exclusivă a lui X, situaţie în care aceasta
solicită desfacerea căsătoriei asumându-şi destrămarea acesteia.

41
Răspuns corect: a [a se vedea art. 374 C. civ. şi art. 930 alin. (1) C. pr. civ.] şi b (în ipoteza
separării în fapt care a durat cel puţin 2 ani, divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului
reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul).

4. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta X a solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunţa să se dispună desfacerea căsătoriei sale cu Y ca urmare a
constatării
nulităţii dispoziţiei notarului public BNP Z, dispoziţie prin care s-a respins cererea de
divorţ depusă de soţi. În motivare, s-a arătat că soţii s-au înţeles atât în ceea ce priveşte
divorţul, cât şi
privitor la capetele de cerere accesorii ce vizează minorul. Chiar şi în aceste condiţii, notarul,
prin dispoziţia dată, a respins cererea de divorţ, respingere motivată de existenţa în raportul de
anchetă socială a menţiunii că acordul soţilor privitor la stabilirea locuinţei minorului nu este
în interesul acestuia din urmă.
În această situaţie, instanţa:
a. admite acţiunea şi restituie dosarul notarului public pentru soluţionare;
b. admite acţiunea, constată nulitatea dispoziţiei notarului public şi desface căsătoria;
c. respinge cererea ca inadmisibilă.
Răspuns corect: c [a se vedea art. 376 alin. (6) coroborat cu art. 378 alin. (1) C. civ.].

5. După o căsătorie de 10 ani, pe fondul neînţelegerilor apărute din cauza problemelor

materiale, X şi Y hotărăsc să divorţeze. Dat fiind faptul că amândoi sunt de părere că
relaţiile de familie nu mai pot continua, au hotărât desfacerea căsătoriei la notar.
În această situaţie, data desfacerii căsătoriei este:
a. data întocmirii încheierii de admitere a cererii de divorţ prin acordul soţilor;
b. data emiterii certificatului de divorţ;
c. data admiterii de către instanţa de judecată a acţiunii în anulare exercitate împotriva
încheierii de respingere a cererii de divorţ emise de notar.
Răspuns corect: b [corelativ dispoziţiilor art. 382 alin. (1) C. civ., potrivit cărora căsătoria este
desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă].

6. Doamna V.M. şi domnul V.B., neavând copii, au divorţat în faţa notarului prin acord
deoarece domnul V.B., în calitate de avocat, nu îşi putea exercita profesia la instanţa la
care doamna V.M. era judecător. În acelaşi timp, prin divorţul celor doi s-a urmărit şi
fraudarea intereselor domnului M.N., care încheiase o promisiune de vânzare doar cu
domnul V.B. asupra unui bun comun şi plătise deja preţul întreg. Domnul M.N. îl cheamă
în judecată pe domnul V.B., competentă fiind chiar instanţa la care fosta doamnă V.M.
era judecător. Pe lângă restituirea preţului plătit, domnul M.N. solicită şi constatarea
nulităţii absolute a convenţiei de desfacere a căsătoriei. Cu privire la cel de-al doilea capăt
de cerere, instanţa:
a. va constata nulitatea convenţiei de desfacere a căsătoriei pentru lipsa efectivă a
consimţământului;
b. va anula convenţia de desfacere a căsătoriei ca act simulat, în realitate domnul V.M.
convieţuind în continuare cu doamna V.B.;
c. va respinge cererea motivat de faptul că divorţul este strict personal, un terţ neputând ataca
convenţia de desfacere a căsătoriei.
Răspuns corect: c. Răspunsuri greşite: a şi b.

42
7. Prin acţiunea formulată reclamanta X solicită desfacerea căsătoriei şi, ca urmare, să
revină la numele purtat anterior căsătoriei. Din declaraţia martorului audiat în cauză a reieşit
că părţile s-au separat în fapt de peste 2 ani, pârâtul locuind în Italia, iar reclamanta în România.
De asemenea, martora a mai arătat că pârâtul a părăsit domiciliul conjugal, plecând în Italia,
deoarece se afla de ceva timp într-o relaţie de concubinaj cu o altă femeie. În prezent ambii soţi
au alte relaţii şi nu mai există posibilitatea reluării căsătoriei. Având în vedere situaţia existentă,
la care se adaugă şi separaţia în fapt a soţilor, instanţa a apreciat că există motive temeinice
pentru desfacerea căsătoriei, relaţiile dintre soţi fiind grav vătămate. În lipsa altor probe contrare
şi în raport de poziţia procesuală a reclamantei, instanţa a pronunţat:
a. desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel
puţin 2 ani;
b. desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, dat fiind faptul că fiecare dintre ei are o altă relaţie;
c. desfacerea căsătoriei, dat fiind faptul că relaţiile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă.
Răspuns corect: c [a se vedea art. 373 lit. b) şi art. 379 alin. (1) C. civ.].

8. La data de 15 septembrie 2001, R şi P se căsătoresc. După 8 ani de la încheierea

căsătoriei, între cei doi soţi au apărut grave neînţelegeri legate de împrejurarea că soţia,
P, a fost demisă la 21 august 2009 de la locul său de muncă, fiind pusă sub acuzare pentru
săvârşirea infracţiunii de delapidare a sumei de 300.000 lei la societatea al cărei director
general era, neînţelegeri ce au culminat cu despărţirea în fapt a soţilor începând cu data
de 20 martie 2010, când soţul, R, s-a mutat din locuinţa familiei în imobilul părinţilor săi.
La 1 iunie 2012, R a introdus cerere de divorţ.
Instanţa va pronunţa:
a. desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin
2 ani;
b. desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a lui P;
c. desfacerea căsătoriei, dat fiind faptul că relaţiile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă.
Răspuns corect: a [a se vedea art. 373 lit. c) şi art. 379 C. civ.].

9. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova în data de 2 august 2013

reclamanta X a chemat în judecată pe Y, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va
pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei dintre soţi ca urmare a separaţiei în fapt.
În motivare s-a arătat că de la încheierea căsătoriei soţii au trăit armonios până în iunie 2011,
moment în care pârâtul a părăsit domiciliul conjugal la solicitarea reclamantei. În întâmpinare
pârâtul a recunoscut cele susţinute de reclamantă şi a mai menţionat faptul că era sătul de crizele
de gelozie ale soţiei sale şi de comportamentul agresiv verbal şi nejustificat al reclamantei.
Pârâtul mai menţionează că nu se poate prezenta în instanţă, însă este de acord cu desfacerea
căsătoriei. În aceste condiţii, instanţa:
a. va desface căsătoria din vina ambilor soţi;
b. va desface căsătoria din vina reclamantei;
c. va desface căsătoria prin acordul soţilor.
Răspuns corect: b)

10. Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta X a chemat
în judecată pe Y, solicitând desfacerea căsătoriei dintre soţi pe considerentul că
reclamanta este bolnavă, iar boala face imposibilă continuarea căsătoriei, deoarece
sarcinile căsătoriei nu mai pot fi îndeplinite.

43
Din probele administrate instanţa a reţinut că reclamanta s-a îmbolnăvit în urmă cu 2 ani, starea
sa fiind destul de precară şi împiedicând desfăşurarea normală a căsătoriei. De asemenea,
instanţa a constatat că pârâtul şi-a neglijat soţia în toată această perioadă, neacordându-i
sprijinul moral şi material necesar. În aceste condiţii, instanţa:
a. va admite acţiunea şi va dispune desfacerea căsătoriei dintre soţi;
b. va admite acţiunea şi va dispune desfacerea căsătoriei din vina reclamantei;
c. va admite acţiunea şi va dispune desfacerea căsătoriei din vina pârâtului.
Răspuns corect: a)

11. La data de 21 noiembrie 2013, prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Craiova X
a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate cu Y. În motivarea acţiunii X susţine că ulterior
încheierii căsătoriei a constatat că soţiei sale îi lipsesc parţial organele ce o diferenţiază de
un bărbat, astfel încât nu poate continua căsătoria cu aceasta.
În întâmpinarea formulată şi depusă în termen, Y a arătat că suferă de o malformaţie congenitală
ce o împiedică să procreeze, stare ce nu compromite desfăşurarea relaţiilor fireşti de căsătorie
între ea şi soţul său. A mai menţionat că această stare de sănătate este anterioară căsătoriei, fiind
cunoscută şi de soţul său. Instanţa de judecată:
a. respinge acţiunea, lipsa diferenţei de sex între soţi reprezentând motiv de nulitate, nu de
desfacere a căsătoriei;
b. admite acţiunea şi pronunţă desfacerea căsătoriei din cauza stării de sănătate a soţiei;
c. admite acţiunea şi pronunţă desfacerea căsătoriei din culpa unuia sau ambilor soţi, în funcţie
de probele administrate.
Răspuns corect: a)

12. X şi Y sunt căsătoriţi de 5 ani. În urma condiţiilor de muncă extrem de toxice, X

suferă un traumatism care are ca efect pierderea discernământului şi, ulterior, punerea
acestuia sub interdicţie judecătorească. Z, în calitate de reprezentant legal al lui X,
solicită instanţei de judecată desfacerea căsătoriei dintre cei doi, având în vedere că
starea de sănătate a lui X face imposibilă desfăşurarea normală a relaţiilor de căsătorie.
În această situaţie, instanţa:
a. va respinge acţiunea de divorţ, dat fiind faptul că X este pus sub interdicţie;
b. va admite cererea de divorţ, va pronunţa desfacerea căsătoriei dintre X şi Y fără a face
menţiune despre culpă în hotărâre;
c. va respinge acţiunea ca fiind introdusă de către o persoană care nu are calitate procesuală
activă.
Răspuns corect: b (potrivit art. 933 C. pr. civ., în acest caz desfacerea căsătoriei se pronunţă
de
către instanţă fără a motiva hotărârea).

TESTE-GRILĂ

1. Divorţul pe baza cererii unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ se pronunţă de către
instanţă ca fiind divorţ prin acordul soţilor dacă:
a) soţii nu au copii minori şi căsătoria a durat mai mult de un an;
b) pârâtul acceptă motivele de divorţ, iar reclamantul este de acord cu desfacerea căsătoriei

44
prin acord;
c) soţii au convenit asupra tuturor cererilor accesorii obligatorii la divorţ.
Răspuns corect: b)

2. Printr-o sentinţă civilă instanţa trebuie să se pronunţe asupra divorţului pe baza

acordului
soţilor şi asupra cererilor accesorii judecate în lipsa acordului soţilor, prin:
a) sentinţă definitivă asupra tuturor capetelor de cerere şi fără a face referire la culpa soţilor;
b) sentinţă definitivă asupra divorţului prin acordul soţilor;
c) sentinţe separate pentru divorţ şi pentru celelalte capete de cerere.
Răspuns corect: b)

3. Este considerat caz de divorţ remediu:

a) divorţul cerut pentru că din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
b) divorţul la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
c) divorţul la cererea unuia dintre soţi acceptată de celălalt.
Răspuns corect: c).

4. Divorţul soţilor poate fi pronunţat de notarul public:

a) dacă la data cererii de divorţ au copii minori adoptați;
b) dacă există copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, iar soţii
convin asupra tuturor aspectelor;
c) la cererea unuia dintre soţi acceptată de celălalt.
Răspuns corect: a) şi b).

5. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă poate fi pronunţat în următoarele

condiţii:
a) dacă există copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, iar soţii
convin asupra tuturor aspectelor;
b) copiii din căsătorie ori adoptaţi nu mai sunt minori;
c) există copii minori ai unuia sau altuia dintre soţi, proveniţi dintr-o căsătorie anterioară.
Răspuns corect: b) şi c)

6. În cazul în care soţii doresc desfacerea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă, respectiv
notarul:
a) nu poate elibera certificatul de divorţ fără să facă referire la culpa soţilor;
b) eliberează certificatul de divorţ fără să facă menţiune la culpa soţilor;
c) eliberează certificatul de divorţ în care face menţiune la culpa soţilor.
Răspuns corect: b).

7. Dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi:

a) pot continua acţiunea de divorţ doar în cazul divorţului prin acordul părţilor pe cale judiciară;
b) nu pot continua acţiunea de divorţ decât prin mandat cu procură autentică;
c) nu pot continua acţiunea de divorţ decât dacă se stabileşte culpa exclusivă a pârâtului.
Răspuns corect: c) [a se vedea art. 380 C. civ. şi art. 926 C. pr. civ.].

8. Importanţa culpei în cadrul procesului de divorţ rezidă în:

a) pierderea drepturilor pe care legea ori convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuia soţului
din a cărui culpă exclusivă a fost pronunţat divorţul;

45
b) încredinţarea copiilor minori soţului a cărui culpă nu este reţinută pentru desfacerea
căsătoriei;
c) posibilitatea soţului din a cărui culpă exclusivă a fost pronunţat divorţul de a beneficia de
întreţinere, însă numai timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
Răspuns corect: a) şi c) [a se vedea art. 384 C. civ.].

9. Este considerat caz de divorţ remediu:

a) divorţul cerut pentru că din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
b) divorţul la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
c) divorţul la cererea unuia dintre soţi acceptată de celălalt.
Răspuns corect: a) şi c).

10. În privinţa numelui soţilor după divorţ, în cazul unui divorţ judiciar:
a) instanţa se pronunţă asupra numelui doar la cererea expresă a soţilor;
b) dacă există acordul soţilor, se poate încuviinţa păstrarea numelui dobândit prin căsătorie;
c) pentru motive temeinice, se poate încuviinţa păstrarea numelui chiar în lipsa acordului
celuilalt soţ.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

11. În ceea ce priveşte motivele temeinice care justifică păstrarea numelui dobândit prin
căsătorie în pofida opoziţiei celuilalt soţ:
a) acestea privesc exclusiv interesele copiilor minori;
b) trebuie să vizeze întotdeauna şi interesul personal al soţului ce solicită păstrarea numelui;
c) pot să vizeze fie interesul superior al copiilor din căsătorie, fie interesul soţului solicitant.
Răspuns corect: c)

12. Pentru revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, la cererea soţului vizat:
a) este necesar acordul celuilalt soţ;
b) nu sunt necesare niciun fel de motive temeinice;
c) nu este posibilă dacă se susţine că ar fi afectat interesul superior al copiilor minori.
Răspuns corect: b)

13. În cazul divorţului:

a) regimul matrimonial încetează între soţi la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ sau
a eliberării certificatului de divorţ;
b) regimul matrimonial încetează, în toate cazurile, la data stabilită de soţi;
c) regimul matrimonial încetează între soţi, de regulă, la data introducerii cererii de divorţ.
Răspuns corect: c)

14. Raportat la terţi:

a) regimul matrimonial al soţilor încetează la data pronunţării hotărârii de divorţ;
b) încetarea regimului matrimonial le este opozabilă, de regulă, doar de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege;
c) faţă de terţi, încetarea regimului matrimonial nu are caracter retroactiv.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

15. Actele încheiate de unul dintre soţi după introducerea cererii de divorţ:

46
a) sunt anulabile doar dacă au caracter fradulos şi prin ele se nasc obligaţii în sarcina comunităţii
sau sunt acte de dispoziţie cu titlu oneros, încheiate de un singur soţ, privind bunuri mobile
comune a căror înstrăinare nu e supusă unor formalităţi de publicitate;
b) sunt anulabile chiar dacă nu există niciun prejudiciu pentru celălalt soţ;
c) nu pot fi anulate dacă sunt acte pe care soţul contractant le poate încheia singur, fără a fi
necesar acordul expres al celuilalt soţ.
Răspuns corect: a)

16. În cazul locuinţei familiei aflate în proprietatea comună a ambilor soţi:

a) folosinţa acesteia se poate atribui unuia dintre soţi până la finalizarea partajului;
b) soţul care pierde folosinţa locuinţei are, în toate situaţiile, dreptul la o indemnizaţie pentru
acoperirea cheltuielilor de instalare într-o nouă locuinţă;
c) locuinţa se atribuie, de regulă, fostului soţ la care vor locui copiii.
Răspunsuri corecte: a) şi c)

17. În cazul locuinţei închiriate care a fost locuinţă a familiei:

a) beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit şi soţului care nu a fost titular de
contract;
b) hotărârea pronunţată este de drept opozabilă locatorului, chiar dacă nu a fost citat;
c) atribuirea locuinţei închiriate are caracter provizoriu.
Răspuns corect: a)

18. Indemnizaţia în cazul atribuirii folosinţei locuinţei către celălalt soţ:

a) se stabileşte numai la momentul partajului bunurilor comune;
b) se acordă doar soţului nevinovat de deteriorarea relaţiilor între soţi;
c) acoperă cheltuielile de instalare într-o nouă locuinţă.
Răspuns corect: c)

19. În cazul despăgubirilor la divorţ reglementate de art. 388 C. civ.:

a) se pot acorda şi în cazul unui divorţ din culpa comună a soţilor, dacă vina unuia dintre ei este
mai mare;
b) se pot solicita în termen de 6 luni de la finalizarea divorţului, dacă prejudiciile au fost
constatate în acea perioadă;
c) pot fi solicitate doar în cadrul procedurii judiciare de divorţ.
Răspuns corect: c)

20. Prestaţia compensatorie:

a) se poate cere oricând apare un dezechilibru între nivelul de trai al foştilor soţi, chiar şi după
divorţ;
b) presupune o căsnicie cu o durată de minimum 10 ani;
c) se poate acorda doar soţului nevinovat de deteriorarea relaţiilor din căsnicie.
Răspuns corect: c)

21. Modalităţile de stabilire a prestaţiei compensatorii:

a) se poate stabili în bani sau în natură;
b) prestaţia compensatorie în bani poate îmbrăca forma unei sume globale;
c) prestaţia compensatorie în natură poate consta în proprietatea unei locuinţe.
Răspunsuri corecte: a) şi b)

22. Din punct de vedere procedural:

47
a) prestaţia compensatorie se poate cere doar în cadrul unui divorţ din culpa exclusivă a
debitorului;
b) nu se poate modifica prestaţia compensatorie stabilită pe cale judiciară;
c) se poate cere şi ca urmare a unui divorţ prin acord.
Răspuns corect: a)

23. Care dintre următoarele elemente de fapt au relevanţă în stabilirea cuantumului

prestaţiei
compensatorii:
a) gravitatea culpei soţului-debitor la desfacerea căsătoriei;
b) vârsta şi starea de sănătate a ambilor soţi;
c) durata de peste 20 de ani a căsniciei.
Răspuns corect: b)

24. Care dintre următoarele enunţuri sunt corecte în privinţa prestaţiei compensatorii:
a) creditorul poate fi obligat să constituie garanţii în favoarea debitorului pentru restituirea
rentei viagere;
b) prestaţia compesatorie în bani se indexează de drept în funcţie de rata inflaţiei;
c) la stabilirea cuantumului prestaţiei compensatorii se ţine cont şi de contribuţia fiecărui soţ la
creşterea copiilor minori.
Răspunsuri corecte: b) şi c).

25. În cazul divorţului părinţilor cu copii minori:

a) autoritatea părintească se va exercita, în toate cazurile, de un singur părinte;
b) locuinţa copilului va fi stabilită, de regulă, la o instituţie de ocrotire;
c) instanţa de divorţ ia toate măsurile privitoare la copil în funcţie de interesul superior al
acestuia.
Răspuns corect: c)

26. Locuinţa copilului după divorţul părinţilor:

a) va fi la ambii părinţi, dacă aceştia exercită împreună autoritatea părintească;
b) va fi stabilită, de regulă, conform înţelegerii părinţilor;
c) poate fi stabilită, în mod excepţional, şi la bunici.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

27. Contribuţia părintelui care nu locuieşte cu copilul la cheltuielile de creştere şi

educare ale
acestuia:
a) se stabileşte doar la cererea părintelui la care locuieşte copilul;
b) nu mai poate fi modificată ulterior divorţului;
c) poate fi până la o pătrime din venitul net al debitorului pentru un singur copil.
Răspuns corect: c)

28. Drepturile părintelui separat de copil:

a) depind de voinţa părintelui la care locuieşte copilul;
b) implică, de regulă, dreptul de a avea relaţii personale cu copilul;
c) se pot exercita doar dacă părintele îşi plăteşte pensia de întreţinere faţă de copil.
Răspuns corect: b)

48
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt condiţiile în care se poate recurge la divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară?
3. Care este soluţia instanţei în cazul unui divorţ prin acordul soţilor în situaţia în care unul
dintre soţi este pus sub interdicţie? Motivaţi.
4. Care sunt aspectele pe care soţii trebuie să le stabilească sub forma cererilor accesorii la
divorţ?
5. Care sunt modalităţile de desfacere a căsătoriei prin acordul soţilor pe cale judiciară
reglementate de Codul civil?
6. Cum se soluţionează cererea de divorţ în cazul în care soţii nu se înţeleg asupra cererilor
accesorii obligatorii la divorţ?

7. Care sunt condiţiile în care soţii pot opta pentru desfacerea căsătoriei în faţa ofiţerului de
stare civilă?
8. În ce condiţii se poate desface căsătoria prin procedură notarială?
9. Care este calea de atac pentru dispoziţia ofiţerului de stare civilă/notarului de respingere a
cererii de divorţ? De ce?
10. Care este momentul desfacerii căsătoriei prin procedura administrativă/notarială şi cum se
realizează opozabilitatea faţă de terţi?
11. Care este soluţia dată de ofiţerul de stare civilă în situaţia în care soţii stăruie în desfacerea
căsătoriei, însă nu se înţeleg cu privire la numele de familie purtat după divorţ?
12. Care sunt condiţiile în care căsătoria se poate desface potrivit art. 373 lit. b) C. civ.?
13. Care sunt condiţiile în care căsătoria se poate desface potrivit art. 373 lit. c) C. civ.?
14. Care sunt cazurile în care, la desfacerea căsătoriei, se poate stabili culpa exclusivă a soţului
reclamant?
15. Poate fi continuată acţiunea de divorţ de către moştenitorii reclamantului? Dar de către
moştenitorii pârâtului?
16. În ce condiţii se poate stabili culpa comună a soţilor, dacă nu s-a depus cerere
reconvenţională?
17. Separaţia în fapt poate justifica divorţul, dacă se datorează culpei reclamantului? Motivaţi.
18. Ce rol are culpa în stabilirea despăgubirilor la divorţ?
19. Enumeraţi 5 motive temeinice la divorţ, astfel cum au fost reţinute de-a lungul timpului de
jurisprudenţă.
20. Din analiza reglementărilor în materie, determinaţi concursul între cazurile de divorţ bazat
pe culpă.
21. În ce situaţii se poate păstra şi după divorţ numele dobândit prin căsătorie?
23. Ce autoritate poate constata încetarea regimului matrimonial de la data separaţiei în fapt?
24. Cum se asigură opozabilitatea încetării regimului matrimonial faţă de terţi?
25. De la ce dată se pot anula pentru fraudă acte încheiate de un singur soţ pentru care nu are
nevoie de acordul expres al celuilalt?
26. Care sunt criteriile de atribuire a folosinţei fostei locuinţe comune după divorţ?
27. Care sunt condiţiile speciale legate de fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate şi
vinovăţie în cazul despăgubirilor la divorţ?
28. Pot fi cumulate despăgubirile la divorţ cu prestaţia compensatorie sau cu plata unei pensii
de întreţinere între soţi?
29. Care sunt opţiunile instanţei de divorţ când decide asupra modului de exercitare a autorităţii
părinteşti după divorţ?
30. Cum se stabileşte locuinţa copilului minor după divorţul părinţilor?
31. Care sunt drepturile părintelui separat de copil, după divorţ?

49
32. Care sunt criteriile de stabilire a locuinţei copilului după divorţ?
33. Care este forța juridică a hotărârilor judecătorești referitoare la minori și în ce condiții pot
fi modificate măsurile astfel dispuse?

50