DFP 2019

Facultatea de Drept, Universitatea din București
Învățământ la distanță – Anul II
Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

SIMONA GHERGHINA
DREPT FINANCIAR PUBLIC
Suport de curs – Anul II I.D.
2019-2020

INTRODUCERE
Disciplina Drept financiar public are ca scop explicarea și analizarea normelor juridice și a
actelor și faptelor juridice circumscrise colectării și administrării fondurilor publice,
incluzând aspectele legate de bugetele publice, de datoria publică și de utilizarea fondurilor
publice, cu privire specială asupra realizării investițiilor publice.
Obiectivele generale ale disciplinei (modulului) Drept financiar publice constau în

dobândirea de către studenți a următoarelor abilități:
- să poată utiliza terminologia juridică specifică finanțelor publice și datoriei

publice;
- să înțeleagă efectele normelor de drept financiar public
- să poată distinge și aplica instituțiile mari ale dreptului financiar public:
bugete publice, datoria publică, contracte prin care se realizează cheltuielile
publice
- să poată identifica și aplica normele incidente în situații concrete.
Modulul este organizat în 9 unități de învățare, care prezintă și explică în mod sintetic
principalele elemente ale instituțiilor Dreptului financiar public. Fiecare unitate de învățare
include prezentarea obiectivelor specifice, noțiunile de bază, corelații între acestea, normele
juridice aplicabile, exerciții de autoevaluare și teme de control, precum și referințe
bibliografice.
Evaluarea se va face printr-un test susținut online după întâlnirile tutoriale, punctat cu
maximum două puncte, care vor fi luate în considerare la nota finală. Examenul final
susținut în sesiunea de examene va fi tip grilă cu 20 de întrebări.

Unitatea de învățare 1
NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FINANŢELE PUBLICE
Cuprins
1.1 Obiectul de studiu al dreptului financiar public

1.2 Noțiunea de fonduri publice
1.3 Izvoarele dreptului financiar public
1.4 Raporturile juridice de drept financiar public
1.5 Normele de drept financiar public
Obiectivele unității de învățare 1
După parcurgerea acestei unități de învățare veți reuși să:

- identificați fondurile publice
- identificați un raport juridic de drept financiar public
- identificați categoriile de acte normative aplicabile administrării și utilizării
fondurilor publice
Timp mediu necesar: 2 ore
1.1 Obiectul de studiu al Dreptului financiar public

Obiectul de studiu al dreptului financiar public este modul în care statul, unităţile
administrativ-teritoriale şi persoanele juridice de drept public realizează:
- constituirea
- administrarea fondurilor publice
- utilizarea
1.2 Noțiunea de fonduri publice

Definiţiile legale consacra un criteriu unic de identificare a fondurilor publice, respectiv
bugetul din care acestea sunt alocate (cheltuite).
Din perspectivă juridică simpla apartenenţă a unor sume la patrimoniul unei persoane
juridice de drept public (autoritate publica centrala sau locala sau institutie publica centrala
sau locala) va avea drept efect calificarea acestora ca fiind fonduri publice. În patrimoniul
unei persoane de drept public nu se vor putea afla niciodată fonduri private, simpla
apartenență a fondurilor la patrimoniul unei astfel de persoane determinând calitatea lor de
fonduri publice și aplicarea integrală a regimului juridic al fondurilor publice.

Acest criteriu principal, care acoperă în cea mai mare proporție fondurile publice, va fi
completat de alte două criterii secundare, aplicabile pentru identifica fondurile publice care,
prin excepție (aparentă) de la criteriul principal, nu se află în patrimoniul unei persoane
juridice de drept public ci în patrimoniul unei persoane de drept privat.
Criteriile secundare pentru identificarea fondurilor publice în patrimoniul persoanelor
de drept privat sunt:
a) Criteriul destinației fondurilor
În cazul transferului unor sume de bani din patrimoniul unei persoane juridice de drept
public în patrimoniul unei persoane private, pentru a determina în ce măsură sumele
respective își păstrează caracteristica de fonduri publice va trebui analizată destinația
transferului.
Astfel, dacă transferul se face cu titlu de împrumut sau drept contraprestație pentru
îndeplinirea unor obligații de către persoana privată (cum ar fi plata de către persoana de
drept public a unor servicii prestate sau a unor bunuri livrate sau lucrări executate de către
persoana privată, realizarea de către persoana de drept public a unui aport la capitalul social
al unei persoane private în schimbul dobândirii de părți sociale sau acțiuni etc.) sumele
încasate de persoana privată își pierd caracterul de fonduri publice1.
Dacă însă:
(i) o persoană de drept public transferă sume de bani unei persoane private pentru
ca persoana privată să le cheltuiască în numele şi pe seama persoanei de drept
public, sau
(ii) o persoană privată primește direct de la finanțatori fonduri externe
nerambursabile acordate statului,
iar în oricare dintre aceste cazuri sumele astfel transferate/încasate au o destinație
predeterminată, care corespunde satisfacerii unui interes public şi este reglementată de
lege, sumele respective își păstrează caracteristica de fonduri publice.
În condiţiile existenţei unei destinaţii obligatorii a fondurilor publice după trecerea lor într-
un patrimoniu privat, persoanele de drept public din al căror patrimoniu au fost transferate
sumele transferă unor persoane private administrarea şi, în ultimă instanţă cheltuirea banilor
publici pentru atingerea unor scopuri (de unde destinaţiile obligatorii şi exclusive) care ţin de
interesul public. În consecință, sumele astfel transferate își vor păstra caracterul de bani
publici, urmând a fi cheltuite şi administrate de fapt în numele şi pe seama statului (sau,
după caz, a unității administrativ-teritoriale).
b) Criteriul administrației publice extinse

1
Cu excepția cazului în care persoana privată care primește aceste sume este inclusă, din punct de vedere
financiar, în structura administrației publice, conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 privind sistemul
european de conturi naționale și regionale.

În situația întreprinderilor publice (regii autonome, indiferent de subordonare – centrală
sau locală, societăți naționale, companii naționale, societăți la care statul sau cel puțin o
unitate administrativ-teritorială au calitatea de acționar majoritar), vor avea calitatea de
fonduri publice:
(i) sumele de bani transferate din bugete publice cu destinație specială, determinată sau
ca subvenții2
(ii) sumele colectate în temeiul legii în legătură cu utilizarea domeniului public sau privat
al statului sau al unității administrativ-teritoriale sau din activități rezervate exclusiv
statului, încredințate întreprinderilor publice respective3
(iii) sumele aflate în patrimoniul întreprinderilor publice care nu își pot acoperi cel
puțin jumătate din costurile de producție din venituri4.
1.3 Izvoarele dreptului financiar public

Izvoarele dreptului financiar public se pot împărți în mai multe categorii:
a) acte ale Uniunii Europene cu aplicare directă în dreptul român

b) prevederi specifice dreptului financiar public cuprinse în Constituție
c) legi care reglementeaza domeniul finantelor publice
d) legi, ordonante de urgenta si ordonante ale guvernului care reglementează aspecte
complementare celor cuprinse în legile finanțelor publice
e) acte administrative emise in aplicarea legilor incidente în materia finanțelor publice.
Constituția cuprinde prevederi referitoare la tipul economiei, sistemul financiar, sistemul

bugetar, veniturile publice ordinare (impozite, taxe, contribuții), controlul ulterior asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi
ale sectorului public.
Reglementarea actuală a finanţelor publice în România cuprinde trei mari componente:

2
Cum ar fi de exemplu sumele transferate din bugetele publice întreprinderilor publice pentru realizarea de
investiții, sau ca subvenții pentru diferite tipuri de activități, în condițiile permise de lege (e.g. compensația
pentru obligații de serviciu public), sau pentru desfășurarea de activități determinate în numele și pe seama
statului (cum ar fi sumele încredințate EximBank sau fondurilor de garantare pentru emiterea de garanții în
numele și pe seama statului).
3
Cum ar fi de exemplu sumele încasate ca rovignetă, taxe de pod (CNAIR), sume încasate pentru utilizarea
spațiului aerian (Romatsa), sumele încasate din taxa radio, etc.
4
Aceste întreprinderi publice care nu și-ar putea continua activitatea în condițiile pieței libere în absența
susținerii financiare acordate de stat sau de unitatea administrativ-teritorială, care le-a înființat și le transferă în
diverse modalități fondurile necesare acoperirii pierderilor, sunt prezumate de Regulamentul (UE) nr. 549/2013
– act cu aplicare directă în dreptul român – ca fiind incluse din punct de vedere financiar în sectorul
administrației publice. În mod corespunzător, art. 3 pct. 2 din Legea responsabilității fiscal-bugetare, include
bugetele acestor întreprinderi publice în bugetul general consolidat, concept care reunește toate bugetele
publice.

- Legea nr. 69/2010 privind responsabilitatea fiscal-bugetară, cu modificările ulterioare,
care conține norme de principiu privind structura și execuția bugetelor publice, din
perspectiva unor obiective de stabilitate a finanțelor publice
- Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, care
reglementează finanţele publice centrale;
- Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările ulterioare, ce
reglementează finanţele publice ale unităţilor administrativ-teritoriale
Legilor finanțelor publice li se adaugă o serie de reglementări specifice:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor
derulate prin trezoreria statului
- Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
- Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar
preventiv
- Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 46/2013 privind criza financiară şi insolvenţa
unităţilor administrativ-teritoriale
1.4 Raporturile juridice de drept financiar public
Raporturile juridice ce fac obiectul de studiu al dreptului financiar public reprezintă acele
relaţii sociale, reglementate de normele juridice, care iau naştere, se modifică şi se sting în
procesul constituirii, administrării şi utilizării fondurilor publice.
Ca urmare a apartenenţei dreptului financiar public la dreptul public, o parte a raporturilor de
drept financiar public presupune o relaţie de subordonare a persoanei de drept privat faţă de
persoana juridică de drept public care este parte a raportului juridic, fie ea statul, o unitate
administrativ-teritorială, o instituţie publică etc. Acest tip de relaţie de subordonare nu se va
aplica însă în cazul în care raporturile de drept financiar public iau naştere în temeiul unui
contract care presupune conlucrarea intre sectorul public si sectorul privat in legatura cu
administrarea patrimoniului public sau contractarea de datorie publica.
Subiectele raporturilor de drept financiar public sunt statul, reprezentat de regulă în acest
domeniu prin Ministerul Finanţelor Publice, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele
juridice de drept public.
Raporturile juridice de drept financiar public pot lua naştere:
- între subiecte de drept public sau
- între subiecte de drept public şi o persoană fizică sau juridică de drept privat.

Conţinutul raporturilor de drept financiar public este reprezentat de ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor părţilor.
Drepturile și obligatiile părților pot fi consacrate, după caz:
- în acte normative
- convenite de părţi in temeiul unor contracte
Exemplu:
- legea prevede impozitele si taxele pe care le datoreaza fiecare persoana fizica si juridica
pentru bunurile detinute in proprietate si veniturile realizate. Obligatia de plata (inclusiv
suma, termenele de plata, sanctiuni pentru neplata etc) este prevazuta in mod imperativ in
acte normative cum ar fi Codul fiscal.
- în cazul contractelor prin care se administrează patrimoniul public cum ar fi contractele de
achiziții publice, concesiune, delegare de gestiune, parteneriat public-privat, părțile își
asumă obligații specifice prin contract.
Obiectul raporturilor de drept financiar public este reprezentat de acţiunile părţilor în
aplicarea normelor juridice imperative care reglementează această materie.
1.5 Normele de drept financiar public

Normele de drept financiar public au de principiu un caracter imperativ, cu excepţia
cazurilor în care se menţionează în mod expres altfel.
Potrivit prevederilor din primul alineat al art. 137 din Constituţie, cele mai multe aspecte
legate de fondurile publice, respectiv constituirea, administrarea şi utilizarea acestora trebuie
reglementate prin lege. Desigur, vor fi incluse în noţiunea de „lege” toate actele normative
având forţa juridică a legii, deci şi ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului.
Faţă de aceste trăsături specifice normelor de drept financiar public, încălcarea unor
prevederi imperative în acest domeniu va atrage în primul rând sancţiunea nulităţii actului
astfel întocmit, cu consecinţa imediată a răspunderii patrimoniale (cu aplicarea principiilor
răspunderii civile delictuale) a persoanei fizice (funcţionar public, ordonator de credite) care
printr-o astfel de încălcare a utilizat în mod necorespunzător banii publici. În subsidiar, se
pot angaja şi alte tipuri de răspundere ale persoanei fizice (disciplinară, contravenţională,
penală).
Test de autoevaluare Unitatea de Învățare 1

Rezolvați următoarele teste-grilă:
1. O societate înființată de un consiliu local utilizează fonduri publice dacă:
a) primește subvenții de la bugetul local
b) încasează de la public tarife pentru serviciile prestate
c) se împrumută de la o bancă având capital majoritar de stat

2. Utilizează fonduri publice:
a) instituțiile publice
b) societăţile comerciale cu capital de stat
c) Banca Naţională a României
d) concesionarii de bunuri proprietate publică
3. Sunt fonduri publice:

a) sumele primite de o persoană fizică cu titlu de ajutoare sociale
b) sumele primite de o persoană fizică cu titlu de salariu
c) sumele primite de o persoană fizică pentru o destinație determinată
4. Sunt întreprinderi publice:
a) societățile înființate de consiliul local
b) societățile care prestează servicii publice
c) societățile care au concesionat bunuri proprietate publică
Temă de control:
Identificați fondurile publice aflate în patrimoniul Companiei Naționale de Administrare a
Infrastructurii Rutiere.
Răspunsuri test grilă: 1a, 2a,c, 3c, 4a
Referințe bibliografice pentru unitatea de învățare 1:
S. Gherghina – Drept financiar public, Ed. C.H. Beck 2018

M.A. Rațiu – Drept financiar public. Drept bugetar, Ed. C.H. Beck 2013
I. Lazăr – Dreptul finanțelor publice, Ed. Universul Juridic, 2016
S. Gherghina – Despre banii publici - o încercare de definire, Analele Universității din
București, seria Drept, nr. II/2011, pp. 178-198.

BUGETELE PUBLICE
Cuprins
2.1 Conceptul de buget public

2.2 Legile bugetare anuale
2.3 Conținutul bugetelor publice. Categorii de venituri și cheltuieli
2.4 Tipologia bugetelor publice
2.5 Structura bugetului local

- identificați diferitele categorii de publice
- distingeți veniturile și cheltuielile aferente componentelor din structura
bugetelor locale
- identificați categoriile de venituri și cheltuieli publice
- înțelegeți structura și efectele legilor bugetare anuale
2.1. Conceptul de buget public
Conform prevederilor Legii nr. 500/2002 a finantelor publice, conceptul de buget este
definit la art. 2 pct. 6 drept document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an
veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile în funcţie de sistemul de
finanţare a instituţiilor publice.
Existența unui asemenea plan , întocmit anual, prin care sunt estimate (i) veniturile ce pot fi
colectate de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale și (ii) destinațiile pentru care vor fi
utilizate (cheltuite) aceste venituri este o modalitate prin care fondurile colectate de stat sunt
administrate și utilizate de o manieră eficientă, care poate fi adusă la cunoștința publicului și
care poate permite contribuabililor să înțeleagă destinațiile alocate fondurilor pe care le-au

pus la dispoziția statului. Un astfel de document permite evidențierea și prezentarea
veniturilor publice aflate la dispoziția statului, în temeiul legilor care îl îndreptățesc la
colectarea acestora, și a modului în care urmează a fi folosite, fiind parte a procesului de
legitimare a colectării acestor fonduri de la contribuabili1 și în același timp un mod de
asumare a răspunderii autorităților publice pentru modul de folosire a banilor publici.
Din această perspectivă, bugetul public – ca plan de venituri și cheltuieli – este un plan
prealabil colectării veniturilor și utilizării lor prin efectuarea cheltuielilor, întocmit și
aprobat înainte de începerea anului în care veniturile vor fi colectate și apoi cheltuite – iar nu
un bilanț, o evidență a veniturilor colectate și a cheltuielilor efectuate.
Art. 138 alin. (1) din Constituţie face referire la bugetul public național, compus din trei
bugete, două la nivel central – bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat - și, la
nivel local, bugetele locale, în sensul că fiecare unitate administrativ-teritorială va avea
propriul buget. În plus, și sub-diviziunile administrativ-teritoriale – sectoarele municipiului
București – au fiecare buget propriu.
Deși Constituția face referire la cele trei mari categorii de bugete care compun bugetul
public național, privit ca un plan de ansamblu al tuturor veniturilor și cheltuielilor publice,
atât legile finanțelor publice – Legea finanțelor publice și Legea finanțelor publice locale –
cât și Legea responsabilității fiscal-bugetare fac referire la mai multe categorii de bugete,
reunite într-un sistem de bugete publice (sistem bugetar sau sistem unitar de bugete2).
Sistemul de bugete publice astfel consacrat de Legea finanțelor publice, de Legea finanțelor
publice locale și de Legea responsabilității fiscal-bugetare include:
• bugetul de stat
• bugetul asigurărilor sociale de stat, cuprinzând:
- bugetul asigurărilor sociale de stat aferent sistemului public de pensii3
- bugetul asigurărilor de șomaj4
- bugetul asigurărilor pentru accidente de muncă și boli profesionale5
• bugetele fondurilor speciale

1
Bugetul este un plan care permite aprobarea de către Parlament a modului în care vor fi cheltuite fondurile
colectate prin impozitele și taxele plătite de contribuabili, fiind astfel o componentă a aplicării principiului
cnnsimțământului la impozit (legalității impozitului). Contribuabilii acceptă (prin adoptarea de către Parlament
a legilor prin care sunt stabilite impozite și taxe, deci de către reprezentanții aleși ai contribuabililor) să
plătească impozite și pentru că tot reprezentanții lor (Parlamentul) vor aproba modul în care sumele astfel
colectate vor fi cheltuite (prin adoptarea în fiecare an a bugetului).
2
Conform art. 2 pct. 38 din Legea finanțelor publice.
3
Reglementat de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările
ulterioare.
4
Reglementat de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de
muncă, cu modificările și completările ulterioare.
5
Reglementat de Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, cu
modificările și completările ulterioare.

• bugetul trezoreriei statului
• bugetele instituţiilor publice autonome
• bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz
• bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii
• bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi
ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice
• bugetul fondurilor externe nerambursabile6
• bugetele locale inclusiv:
- bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele
locale
- bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii
- bugetul împrumuturilor interne și externe
- bugetul fondurilor externe nerambursabile
• bugetele entităților incluse în administrația publică7.
În realitate, bugetele care compun sistemul de bugete din perspectiva celor trei legi sunt
organizate în structura tripartită consacrată de art. 138 alin. (1) din Constituție, după cum
urmează:
(1) pe lângă bugetul de stat sunt enumerate și bugetele ce vor fi anexate acestuia –
bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei, bugetele instituțiilor publice (împărțite la
rândul lor în trei categorii în funcție de forma de finanțare și de poziția în structura ierarhică
a administrației publice), bugetul creditelor externe și bugetul fondurilor externe
nerambursabile – astfel încât bugetele aflate la pozițiile 1-9 din lista de mai sus vor forma de
fapt împreună bugetul de stat.
(2) bugetul asigurărilor sociale de stat este format din bugete care reflectă categoriile
diferite de asigurări sociale de stat – sistemul public de pensii, asigurările de șomaj,
asigurările pentru accidente de muncă și boli profesionale - reunite însă într-un document
unic – bugetul asigurărilor sociale de stat.
(3) bugetele locale desemnează totalitatea bugetelor unităților administrativ-teritoriale și
ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale, iar bugetul local al fiecărei unități va include ca
anexe și bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul local,
bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul împrumuturilor
interne și externe, bugetul fondurilor externe nerambursabile.

6
Bugetele de la pozițiile 1-9 și 10 din listă sunt prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea finanțelor publice, iar
categoriile de bugete incluse în bugetele locale sunt prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea finanțelor publice
locale.
7
Regulamentul (UE) al Consiliului nr. 549/2013 privind sistemul european de conturi naționale și regionale
(ESA – European System of Accounts, Sistemul European de Conturi), act cu aplicare directă în dreptul
național, și prevăzut ca o componetă a bugetului general consolidat de art. 3 pct. 2 din legea responsabilității
fiscal-bugetare.

(4) bugetele entităților incluse în administrația publică vor fi anexe la bugetul de stat,
la bugetul asigurărilor sociale de stat sau la bugetul local, în funcție de sursa (bugetul) din
care vor fi subvenționate. Aceste entități (persoane juridice de drept public sau de drept
privat) sunt prezumate a aparține administrației publice (pe lângă autoritățile publice și
instituțiile publice) conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 privind sistemul european
de conturi naționale și regionale, în scopul stabilirii unei imagini complete a situației
financiare a statului (și deci a fondurilor publice aflate la dispoziția sa direct sau indirect),
datorită dependenței lor financiare totale de stat. Este vorba despre acele entități care,
indiferent de forma lor juridică, nu funcționează conform regulilor pieței libere, ceea ce
înseamnă că (i) nu încasează prețuri semnificative din punct de vedere economic de la public
pentru activitatea lor sau (ii) nu își pot acoperi din aceste venituri cel puțin jumătate din
costurile de producție, fiind astfel definite ca „entități non-market” (care nu ar putea
supraviețui în condițiile pieței libere, ce presupun acoperirea cel puțin a costurilor din
venituri/vânzări, în absența susținerii financiare acordate de stat sau de unitatea
administrativ-teritorială, care le-a înființat și le transferă în diverse modalități fondurile
necesare acoperirii pierderilor). În ambele cazuri, entitățile respective, organizate ca societăți
controlate de stat (în sensul că deciziile lor ca persoane juridice sunt influențate decisiv de
autoritățile publice), nu ar putea să își continue activitatea în absența unei susțineri financiare
a statului (în sensul cel mai larg al acestui concept, care include și unitățile administrativ-
teritoriale). În aceste condiții, entitățile non-market aflate sub controlul (influența
decizională) a statului sau unităților administrativ-teritoriale vor aparține din punct de
vedere financiar administrației publice.
Regula preeminenței bugetului de stat

Între bugetele ce compun sistemul unitar de bugete publice veniturile publice, care odată
incluse în buget vor deveni sursa pentru cheltuielile ce vor fi realizate conform aceluiași plan
(care este bugetul) vor fi incluse de principiu în bugetul de stat8., la momentul colectării lor
(deci vor fi incluse și ca estimări în bugetul de stat, ca plan prealabil colectării). Numai prin
excepție, și numai în măsura în care prin lege se dispune astfel, veniturile publice sunt
alocate altor bugete din sistemul unitar de bugete9, nominalizate explicit în legea care aprobă
această destinație derogatorie a veniturilor publice.
Legea instituie trei categorii de excepţii de la acest principiu consacrat de art. 75 din Legea
finanţelor publice:
1. O primă excepţie este consacrată de chiar Legea finanţelor publice în ceea ce
priveşte posibilitatea finanţării integrale sau parţiale a unor instituţii publice din

8
Potrivit art. 75 din Legea finanțelor publice: „Orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de
stat, dacă legea nu prevede altfel.”
9
i.e. oricare din bugetele anexă ale bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat (oricare dintre bugetele
care îl compun), bugetele locale și anexele la acestea.

venituri proprii (art. 62 lit. b şi c din Legea finanţelor publice) sau a finanţării
integrale din venituri proprii a unor activităţi ale unor instituţii publice potrivit
art. 67 din Legea finanţelor publice.
2. A doua categorie de excepții este reprezentată de acea parte, exprimată de obicei
procentual, din veniturile bugetare a căror colectare este facilitată (de regulă) de către
autorităţi sau instituţii publice, care este lăsată la dispoziţia acestor autorităţi sau
instituţii publice în vederea acordării de stimulente personalului (prin constituirea
fondurilor de stimulare a personalului determinate de regulă ca procent din amenzi
stabilite sau sume recuperate în exercitarea atribuţiilor specifice de personalul
instituţiilor respective)
3. A treia categorie de excepții este una generală, care va cuprinde toate categoriile de
venituri cu privire la care legea dispune nevirarea la bugetul de stat şi păstrarea şi
utilizarea la nivelul unei autorităţi sau instituţii publice.
Un alt exemplu de reglementare a unor fonduri gestionate extrabugetar, de data aceasta la
nivel local, este constituit de regimul taxelor speciale pentru funcţionarea unor servicii
publice locale reglementat de Legea finanţelor publice locale.
Caracteristicile generale ale taxelor speciale sunt următoarele:
-pot fi aprobate de către consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti;
- scopul este constituit de înfiinţarea şi funcţionarea unui serviciu public local
determinat;
- cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual;
- veniturile obţinute din taxele speciale se utilizează integral pentru acoperirea
cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice de interes local avute în
vedere precum şi pentru finanţarea cheltuielilor curente de întreţinere şi
funcţionare a acestora;
- se încasează exclusiv de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de
serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.
Taxele speciale se încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului local, fiind
utilizate exclusiv în scopurile pentru care au fost colectate.
În funcţie de raportul între venituri şi cheltuieli, bugetul poate fi:
- echilibrat, în situaţia în care veniturile ordinare acoperă cheltuielile;
- excedentar, în situaţia în care veniturile ordinare sunt mai mari decât cheltuielile;
- deficitar, în situaţia în care veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile bugetare.
2.2 Legile bugetare anuale

În materie bugetară, Parlamentul adoptă anual legi privind:

- aprobarea bugetului de stat
- aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat
- rectificarea bugetului de stat, respectiv bugetului asigurărilor sociale de stat
- aprobarea contului general de execuție a bugetului de stat, respectiv a bugetului
asigurărilor sociale de stat
În bugetul de stat se includ şi se aprobă prin legea bugetară:
a) Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului şi
b) Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului.
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori

principali de credite bugetare ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâre a
guvernului pentru finanţarea unor cheltuieli publice urgente sau neprevăzute apărute în
timpul exerciţiului bugetar.
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de
credite bugetare ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâre de guvern
pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi. În
cursul exerciţiului bugetar Fondul de intervenţie poate fi majorat de Guvern din Fondul de
rezervă în funcţie de necesităţile privind asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor
calamităţilor naturale.
2.3 Conținutul bugetelor publice

Orice buget public constituie un plan care cuprinde (i) veniturile publice și (ii) cheltuielile
publice. În ipoteza în care o entitate publică nu are venituri ci este finanțată integral din alte
bugete, atunci bugetul său va include doar cheltuielile.
Veniturile publice se împart în:
- venituri bugetare ordinare (curente);
- venituri bugetare extraordinare.
Criteriul general de departajare a veniturilor ordinare de cele extraordinare este
ordinea în care se recurge la aceste surse de venituri: veniturile bugetare ordinare sunt
constituite din acele venituri care se incaseaza cu regularitate la bugetul de stat si provin din
impozite, taxe si contributii platite de persoane fizice si juridice precum si din alte sume de
bani transferate, de regula, la bugetul de stat, din profitul intreprinderilor publice sau din
veniturile proprii ale persoanelor de drept public. În măsura în care veniturile ordinare ale
bugetelor publice nu sunt suficiente pentru acoperirea tuturor categoriilor de cheltuieli
determinate ca fiind necesare şi oportune de către autorităţile publice, sistemul normativ
reglementează mecanisme ce permit recurgerea la venituri extraordinare sub forma
împrumuturilor. Astfel de venituri extraordinare se vor adăuga veniturilor ordinare și vor

constitui sursa din care vor putea fi efectua acele cheltuieli ce nu au putut fi acoperite din
venituri ordinare.
Caracterul extraordinar al acestor venituri obţinute din ceea ce numim generic
„împrumuturi” trebuie apreciat strict prin raportare la motivul ce a determinat utilizarea lor,
respectiv insuficienţa veniturilor ordinare. Din această perspectivă, împrumuturile reprezintă
o formă de venituri extraordinare nu datorită faptului că survin rar sau în condiţii deosebite,
ci datorită caracterului lor subsidiar în principiu în raport cu veniturile ordinare, care
sunt primele avute în vedere pentru construirea bugetelor publice şi pentru acoperirea
cheltuielilor efectuate din acestea.
I. Veniturile bugetare ordinare

Veniturile ordinare ale bugetelor publice sunt formate din:
• venituri fiscale (impozite, taxe, contribuții) și
• venituri nefiscale (provenite din contracte, inclusiv fondurile externe
nerambursabile, acte juridice unilaterale, sancțiuni cu caracter patrimonial, legate,
moșteniri vacante etc.).
Criteriul de delimitare între veniturile fiscale și veniturile nefiscale este reprezentat de
izvorul obligației de plată corelative dreptului statului sau al unității administrativ-
teritoriale de a încasa aceste venituri:
• obligațiile de plată a sumelor ce reprezintă venituri fiscale sunt impuse de stat în
mod unilateral prin lege
• obligațiile de plată a sumelor încasate ca venituri nefiscale iau naștere fie din acte
juridice (ce presupun acordul de voință al debitorului obligației de plată) fie din
prevederi legale cu caracter sancționator (ex. amenzi), fie din prevederile legale
care soluționează o problemă rămasă nerezolvată (moșteniri fără stăpân).
I.1 Venituri fiscale

Există 3 categorii de venituri fiscale:
- impozite
- taxe
- contribuții
a) Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, fără contraprestaţie şi nerambursabile,

efectuate de administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general.
Impozitele se împart în doua mari categorii:

- impozite directe şi
- impozite indirecte
Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina persoanelor şi au în general ca obiect al

impunerii:
- venituri (profitul realizat de persoanele juridice, venitul realizat de persoane fizice
din diferite surse etc.) – impozite personale
- anumite bunuri imobile (terenuri, clădiri) sau mobile (ex. vehicule cu motor) –
impozite reale
Impozitele indirecte au în vedere în principal transferul proprietăţii bunurilor, prestarea

serviciilor, efectuarea lucrarilor şi importul.
Exemple:
- taxa pe valoarea adăugată (TVA), care se datorează la bugetul de stat intr-un anumit
procent care se aplica la valoarea anumitor bunuri supuse transferului de proprietate,
la valoarea contractelor de prestare de servicii sau realizarea de lucrari şi la importul
de bunuri;
- accizele, care se datorează la bugetul de stat aferent comercializarii unor bunuri
considerate de lux;
- taxele vamale, care se datorează la bugetul de stat pentru de bunurile importate din
afara Uniunii Europene.
Caracteristicile generale ale impozitelor:

- au caracter obligatoriu;
- se datorează pentru veniturile realizate, bunurile deţinute în proprietate şi
consum;
- prelevările se realizează cu titlu nerambursabil;
- lipsa unei contraprestaţii imediate, directe.
b) Taxele reprezintă sume plătite de persoane fizice, persoane juridice sau entităţi fără
personalitate juridică pentru servicii şi lucrări prestate acestora de către o instituţie publică
sau un agent împuternicit să exercite un serviciu public.

Exemple:
- taxele pentru emiterea de autorizaţii (construcţie, demolare etc);
- taxele pentru emiterea de certificate (căsătorie, naştere, deces etc);
- taxele notariale (de certificare, autentificare);
- taxele judiciare de timbru;
- taxa pentru folosirea terenului proprietate publică etc.
c) Contribuţiile constituie prelevări obligatorii ale unor părţi din veniturile persoanelor
fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii efective. Daca riscul
asigurat nu se produce (cum ar fi accidentul de muncă, boala, pierderea locului de muncă,
îndeplinirea condițiilor de pensionare etc) persoanele care au plătit contribuțiile nu obțin
contraprestația aferentă plății contribuției respective.
Exemple:
- contribuții pentru pensii (asigurările sociale de stat);
- contribuții la Fondul asigurărilor pentru şomaj;
- contribuții de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
- contribuții la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
I.2 Venituri nefiscale

Veniturile nefiscale sunt cele care provin din alte surse decât veniturile fiscale (impozite,
taxe, contribuții) , cum ar fi din contracte, fonduri externe nerambursabile, acte juridice
unilaterale, sancțiuni cu caracter patrimonial, legate, moșteniri vacante etc.
Exemple:
- dividende încasate de sectorul public în calitate de actionar al unor întreprinderi
publice sau societăți private.
- chirii, redevențe, prețul vânzării sau alte plăți încasate la bugetele publice în temeiul
unor contracte de exploatare comerciala a unor bunuri si/sau servicii (vânzarea sau
închirierea de bunuri, prestarea unor servicii, concesionarea de bunuri/lucrari/servicii,
delegarea gestiunii unor servicii publice etc).
- amenzi
II. Veniturile bugetare extraordinare


Veniturile publice extraordinare sunt venituri la care statul ar trebui sa apeleze numai atunci
când fondurile provenite din sursele curente nu acoperă integral cheltuielile bugetare.
Sursele principale de constituire a veniturilor extraordinare sunt:
- împrumuturile publice interne şi/sau externe (datoria publică);
- suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie (emisiune monetară);
- înstrăinarea unor bunuri din proprietatea privată a statului;
- vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului.
Ca sursă de completare a veniturilor ordinare, scopul general al obţinerii veniturilor
extraordinare va fi acoperirea deficitului bugetar (ca diferenţă dintre cheltuielile bugetare
aprobate şi veniturile ordinare).
Împrumuturile publice sunt indicate de art. 59 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind
finanțele publice, cu modificările ulterioare ca fiind modalitatea de finanțare a deficitului
bugetului de stat.
Ca stat membru al Uniunii Europene România s-a raliat interdicţiei asumate la nivel
european de a finanţa deficitele publice prin emisiunea monetară. Conform statutului său,
ce face obiectul Legii nr. 312/2004, Banca Națională a României nu poate credita statul,
unitățile administrativ-teritoriale, persoanele juridice de drept public, întreprinderile
publice nici prin contracte de credit și nici prin dobândirea de titluri emise de acestea pe
piața primară (direct de la emitentul titlului). Singura excepție permisă este creditarea de
către Banca Națională a României a instituțiilor de credit cu capital de stat în cadrul
operațiunilor sale de piață monetară sau al facilităților de creditare accesibile tuturor
instituțiilor de credit.
Banca Națională a României poate însă dobândi pe piața secundară (prin cumpărare de la alți
deținători care nu sunt emitentul titlurilor astfel înstrăinate) titluri (obligațiuni) emise de stat,
de unitățile administrativ-teritoriale, de persoanele juridice de drept public sau de
întreprinderile publice.
Rezervele nu pot fi utilizate decât în circumstanţe extraordinare în sensul deplin al
termenului, iar nu în sensul limitat care intră în structura sintagmei venituri extraordinare
(care sunt venituri extraordinare deoarece nu intră în structura veniturilor ordinare, nu
fiindcă sunt utilizate în situaţii excepţionale, în afara cursul obişnuit al activităţii bugetare
publice).
Împrumuturile au rolul de sursă de finanțare a deficitului numai în ceea ce privește bugetul
de stat. Pentru bugetele locale, Legea nr. 273/2002 privind finanțele publice locale nu
permite o astfel de soluție, stabilind că împrumuturile pot fi asumate de unitatea
administrativ-teritorială numai pentru (i) finanțarea investițiilor publice sau pentru (ii)
refinanțarea datoriei publice locale.

De reţinut: veniturile bugetare extraordinare nu se confundă cu veniturile extrabugetare
2.4 Tipologia bugetelor publice
Bugetul general consolidat reprezintă ansamblul bugetelor ce formează sistemul bugetar

avute în vedere după eliminarea transferurilor de sume între bugetele componente, în
vederea evitării dublei evidenţieri a acestora, inclusiv ajustările determinate de intrările
anuale de credite externe şi rambursabile ratelor de capital.
Bugetul individual reprezintă bugetul unei entităţi publice cu personalitate juridică care a
fost aprobat conform legii.
Bugetul agregat reprezintă bugetul total al unui ordonator principal de credite, compus din
bugetul individual al entității publice cu personalitate juridică condusă de acesta la care se
adauga bugetele individuale ale entitatilor publice cu personalitate juridica organizate in
subordinea ordonatorului principal si conduse, dupa caz, de ordonatori tertiari sau de
ordonatori secundari si tertiari.
Din punct de vedere economic, in functie de modalitatea de raportare a statului la rezultatele
executiei bugetare, sistemul de bugete poate avea caracteristica de buget de mijloace sau de
buget pe programe.
Daca statul abordeaza sistemul de bugete raportat la perioade de cate un an, exclusiv prin
prisma nevoilor sociale pe care trebuie sa le satisfaca, indiferent de performanta actiunilor
economice intreprinse, bugetul astfel construit va fi caracterizat drept buget de mijloace.
În măsura în care statul condiționează anumite nivele de performanță în execuția bugetară,
sistemul bugetar respectiv se va incadra in categoria buget pe programe sau buget-program.
Gândit pentru o perioada mai mare de un an, bugetul-program are in vedere obiective pe
termen mediu și lung, mutând preocuparea ordonatorilor de credite de la necesitatea
cheltuirii sumelor alocate pentru anul bugetar in curs la monitorizarea implementarii
programelor în parametrii de timp și eficiență stabiliți.
2.5 Structura bugetului local

Bugetul local (al unei unități adinistartiv-teritoriale) este compus din:
a) secțiunea de funcționare
b) secțiunea de dezvoltare
Secțiunea de funcționare cuprinde în partea de venituri: veniturile proprii (cu excepția
veniturilor din înstrăinarea bunurilor și din amortizarea bunurilor), sume defalcate cu acest
scop din unele venituri ale bugetului de stat, subvenții de la bugetul stat destinate

cheltuielilor de funcționare, iar în partea de cheltuieli: cheltuielile de personal, cheltuielile
cu bunuri și servicii necesare funcționării, asistența socială, subvenții, rambursări de credite,
dobânzi etc.
Veniturile proprii ale unităţii administrativ-teritoriale cuprind impozite, taxe, contribuţii,
alte vărsăminte, alte venituri şi cote defalcate din impozitul pe venit (transferate din buegtul
de stat). Având în vedere celelalte surse posibile de venituri ale unităților administrativ-
teritoriale, nu sunt incluse în veniturile proprii: sumele defalcate din alte venituri ale
bugetului de stat (de exemplu TVA), subvenţii, donaţii şi sponsorizări
Secțiunea de dezvoltare cuprinde în partea de venituri: venituri din înstrăinarea bunurilor și
din amortizarea bunurilor, subvenții din bugetul de stat pentru cheltuieli de investiții
(capital), transferuri din secțiunea de funcționare, sume primite de la UE sau alți donatori
(netransferabile), iar în partea de cheltuieli: cheltuieli de capital (execuție de lucrări, bunuri
si servicii auxiliare execuției de lucrări), cheltuieli aferente proiectelor cu finanțare din
fonduri externe nerambursabile.
Fiecare buget local are secțiune de funcționare, în timp ce secțiunea de dezvoltare poate să
nu existe în fiecare an.


1. Sistemul unitar de bugete publice cuprinde:

a) numai bugetul de stat și bugetele locale
b) numai bugetele la nivel central
c) bugetele la nivel central și local
d) bugetele la nivel central, cu excluderea bugetului de asigurări sociale
2. Bugetul general consolidat este format integral din:

a) ansamblul bugetelor publice centrale
b) ansamblul bugetelor publice cu excluderea transferurilor între acestea
c) ansamblul bugetului de stat și bugetelor locale fără transferurile realizate
d) ansamblul bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale
3. Veniturile extraordinare:
a) se percep numai în mod excepțional
b) se constituie în vederea completării veniturilor ordinare
c) sunt incluse în bugetul de stat
d) nu sunt incluse în bugetul de stat
4. Taxele speciale:
a) pot fi instituite pentru servicii publice locale
b) pot fi instituite pentru servicii publice locale sau centrale
c) sunt încasate de la persoanele determinate prin actul de instituire
d) sunt încasate numai de la persoanele ce utilizează serviciul public
5. Veniturile bugetare ordinare includ:

a) amenzile
b) contribuțiile pentru sănătate
c) taxele speciale
d) garanțiile

6. Veniturile obţinute de Universitatea din Bucureşti din taxe de şcolarizare sunt:
a) venituri proprii
b) venituri extraordinare
c) venituri ordinare
d) venituri extrabugetare
Temă de control:
Împrumuturile contractate de o unitate administrativ-teritorială vor fi venituri ale cărei
secțiuni a bugetului local?
Răspunsuri test grilă: 1c, 2b, 3b,c, 4a,d, 5a,b,c, 6a,d
S. Gherghina - Drept financiar public, Ed. C.H. Beck 2019

S. Gherghina – Despre banii publici - o încercare de definire, Analele Universității din
București, seria Drept, nr. II/2011, pp. 178-198.
I. Lazăr – Dreptul finanțelor publice, Ed. Universul Juridic, 2016

PROCEDURA BUGETARĂ
Cuprins
1.1 Noțiune. Temei legal

1.2 Principiile procedurii bugetare
1.3 Echilibrul bugetar
1.4 Etapele procedurii bugetare
1.5 Ordonatorii de credite bugetare

- identificați efectele diferitelor principii aplicabile procedurii bugetare
- distingeți elementele specifice etapelor procedurii bugetare
- identificați categoriile de ordonatori de credite bugetare și atribuțiile
acestora
3.1 Noțiune. Temei legal
Conceptul de „procedură bugetară” este sinonim cu cel de proces bugetar definit de

Legea finanţelor publice drept un ansamblu de etape consecutive care privesc:
1. elaborarea bugetelor
2. aprobarea bugetelor
3. executarea bugetelor
4. controlul şi raportarea bugetară
5. aprobarea contului general de execuţie bugetară

3.2 Principiile procedurii bugetare
Legea nr. 500/2002 Legea nr. 273/2006
privind finanţele publice privind finanţele publice locale
1. Principiul unităţii 1.Principiul unităţii

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu
într-un singur document, pentru a se asigura într-un singur document, pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor
publice. publice locale.
Toate veniturile reţinute şi utilizate în sistem Se interzic reţinerea şi utilizarea de venituri în
extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, regim extrabugetar, precum şi constituirea de
se introduc în bugetul de stat, urmând regulile fonduri publice locale în afara bugetelor
şi principiile acestui buget. locale, dacă legea nu prevede altfel.
2. Principiul anualităţii 2. Principiul anualităţii

Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt
aprobate prin lege pe o perioadă de un an, aprobate, în condiţiile legii, pe o perioadă de
care corespunde exerciţiului bugetar. un an, care corespunde exerciţiului bugetar.
Toate operaţiunile de încasări şi plăţi Toate operaţiunile de încasări şi plăţi
efectuate în cursul unui an bugetar în contul efectuate în cursul unui an bugetar în contul
unui buget aparţin exerciţiului corespunzător unui buget aparţin exerciţiului corespunzător
de execuţie a bugetului respectiv. de execuţie a bugetului respectiv.
3. Principiul echilibrului 3. Principiul echilibrului

În vederea respectării valorilor de referinţă Cheltuielile unui buget se acoperă integral din
pentru deficitul bugetar şi datoria publică, veniturile bugetului respectiv.
astfel cum sunt acestea menţionate în
Protocolul nr. 12 privind procedura
aplicabilă deficitelor excesive, anexă la
Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, poziţia bugetară a administraţiei
publice este echilibrată sau în excedent.
(Art. 6 din Legea nr. 69/2010 a
responsabilităţii fiscal-bugetare, republicată)

Legea nr. 500/2002 Legea nr. 273/2006
4. Principiul unităţii monetare 4. Principiul unităţii monetare

Toate operaţiunile bugetare se exprimă în Toate operaţiunile bugetare se exprimă în
monedă naţională. monedă naţională.
5. Principiul universalităţii 5. Principiul universalităţii

Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în
totalitate, în sume brute. totalitate, în sume brute.
Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct
unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia
donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite
destinaţii distincte. destinaţii distincte.
6. Principiul specializării bugetare 6. Principiul specializării bugetare

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi
se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi,
respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate
după natura lor economică şi destinaţia după natura lor economică şi destinaţia
acestora, potrivit clasificaţiei bugetare. acestora.
7. Principiul publicităţii 7. Principiul transparenţei şi publicităţii

Sistemul bugetar este deschis şi transparent, Procesul bugetar este deschis şi transparent,
acestea realizându-se prin: acesta realizându-se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, a) publicarea în presa locală, pe pagina de
cu prilejul aprobării acestora; internet a instituţiei publice, sau afişarea
b) dezbaterea publică a conturilor generale la sediul autorităţii administraţiei publice
anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul locale respective a proiectului de buget
aprobării acestora; local şi a contului anual de execuţie a
c) publicarea în Monitorul Oficial al acestuia;
României, Partea I, a actelor normative de b) dezbaterea publică a proiectului de buget
aprobare a bugetelor şi conturilor anuale local, cu prilejul aprobării acestuia;
de execuţie a acestora; c) prezentarea contului anual de execuţie a

Legea nr. 500/2002 Legea nr. 273/2006
d) mijloacele de informare în masă, pentru bugetului local în şedinţă publică.

difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi
documentele nepublicabile, prevăzute de
lege.
8. Principiul solidarității
(1) Prin politicile bugetare locale se poate
realiza ajutorarea unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi a persoanelor fizice
Nu este reglementat în Legea 500/2002 aflate în situaţie de extrema dificultate, prin
alocarea de sume din fondul de rezervă
bugetară constituit în bugetul local.
(2) Din fondul de rezervă bugetară constituit
în bugetul local consiliile locale, judeţene sau
Consiliul General al Municipiului Bucureşti,
după caz, pot aproba acordarea de ajutoare
către unităţile administrativ-teritoriale aflate
în situaţii de extrema dificultate, la cererea
publică a primarilor acestor unităţi
administrativ-teritoriale sau din proprie
iniţiativă.
9. Principiul autonomiei locale financiare

(1) Unităţile administrativ-teritoriale au
dreptul la resurse financiare suficiente, pe
care autorităţile administraţiei publice locale
Nu este reglementat în Legea 500/2002 le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe
baza şi în limitele prevăzute de lege.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale
au competenta stabilirii nivelurilor
impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile
legii.
(3) Alocarea resurselor financiare pentru
echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să

Legea nr. 500/2002 Legea nr. 273/2006
afecteze aplicarea politicilor bugetare ale

autorităţilor administraţiei publice locale în
domeniul lor de competenta.
(4) Sumele defalcate cu destinaţie speciala se
utilizează de către autorităţile administraţiei
publice locale în conformitate cu prevederile
legale.
10. Principiul proporţionalităţii

Resursele financiare ale unităţilor
Nu este reglementat în Legea 500/2002 administrativ-teritoriale trebuie să fie
proporţionale cu responsabilităţile
autorităţilor administraţiei publice locale
stabilite prin lege.
11. Principiul consultării

Nu este reglementat în Legea 500/2002 Autorităţile administraţiei publice locale, prin
structurile asociative ale acestora, trebuie să
fie consultate asupra procesului de alocare a
resurselor financiare de la bugetul de stat
către bugetele locale.
3.3 Echilibrul bugetar

Ulterior aderării sale la UE în 2007, România trebuie să respecte limitarea generală
aplicabilă deficitului bugetar anual (mai precis, 3% din PIB), astfel cum prevede Al 12-lea
Protocol Adițional la Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și implementat în
conformitate cu Pactul de stabilitate și creștere. În 2012, România a ratificat Tratatul
privind stabilitatea, guvernanța și cooperarea în cadrul Uniunii Economice și Monetare
(denumit în continuare „TSGC”), asumându-și astfel obligația de a introduce în sistemul său
juridic național regula bugetului echilibrat și limitele care decurg de aici pentru deficitul
structural, astfel cum prevede articolul 3 din TSGC. Întrucât TSGC a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2013, reglementarea la nivel național a regulii bugetului echilibrat și a limitărilor

privind deficitul bugetar au trebuit finalizate până la sfârșitul anului 2013, fie la nivel
constituțional, fie la un nivel care nu permite derogări efectuate prin legi ordinare.
În ultimele zile ale lui decembrie 2013, normele TSGC privind deficitele bugetare au fost
adoptate ca amendamente la Legea responsabilității fiscal-bugetare (nr. 69/2010).
Această alegere a legiuitorului român de a implementa principiul bugetului echilibrat într-o
lege existentă care nu are forță superioară asupra altor legi privind finanțele publice este
susceptibilă de examinare ulterioară, în conformitate cu articolul 8 din 8 TSGC privind
respectarea cerinței ca acest principiu să fie prevăzut la nivel constituțional sau la un nivel
similar (care presupune că nu sunt permise amendamente prin legile bugetare). Dispozițiile
introduse în lege reiau în principal dispozițiile relevante din TSGC, limitând deficitul
structural anual la 0,5% din PIB. În cazul în care datoria publică (calculată în conformitate
cu metodologia comună a UE) este în mod considerabil mai mică de 60% din PIB și riscurile
privind sustenabilitatea pe termen lung a finanțelor publice sunt scăzute, deficitul structural
anual poate crește până la 1% din PIB.
Legea privind finanțele publice locale prevede în mod expres principiul bugetului
echilibrat și nu permite deficite ale bugetelor locale la aprobarea acestora. În plus, datoria
locală poate fi contractată numai pentru finanțarea investițiilor locale sau pentru refinanțarea
datoriei locale, însă nu pentru acoperirea deficitului bugetar local.
În cazul în care un deficit temporar de venituri apare în cursul execuției bugetare, autoritățile
locale pot solicita un credit punte de la Trezoreria statului, care trebuie restituit până la
sfârșitul anului. De asemenea, în ultimii ani, legi speciale succesive au prevăzut posibilitatea
autorităților locale de a lua împrumuturi de la Trezoreria statului pentru a-și plăti arieratele
(mai precis, plățile restante care au depășit cu cel puțin 90 de zile data scadenței).
3.4 Etapele procedurii bugetare

Etapele procedurii bugetare sunt:
- elaborarea proiectului de buget
- aprobarea bugetului
- execuția bugetară
- încheierea execuției bugetare
- controlul execuției bugetare
Elaborarea constă în întocmirea proiectelor de bugete în vederea supunerii spre abrobare

Parlamentului sau organelor deliberative locale.
Aprobarea presupune dezbaterea şi votarea legilor bugetare anuale şi a legilor de rectificare
bugetară.
Execuţia bugetară cuprinde mai multe faze, respectiv:

- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;

- execuţia de casă bugetară;
- încasarea veniturilor;
- efectuarea cheltuielilor.
Încheierea execuţiei bugetare presupune o concretizare a modului de gestionare a bugetului

într-o dare de seamă care demonstrează raportul între veniturile efectiv realizare şi
cheltuielile efectuate.
Controlul execuţiei bugetare se realizează sub mai multe aspecte, respectiv:
- un control politic, exercitat de către Parlament;
- un control administrativ specializat, exercitat, dupa caz, de compartimente interne
ale entitatilor publice si de Ministerul Finanţelor Publice, in diferite faze ale
procedurii bugetare;
- un control ulterior al calităţii gestiunii banilor publici, exercitat de Curtea de
Conturi.
Nr Instituţii implicate
. Termene
Etapa Descriere
Cr
t
Întocmirea proiectelor de bugete în 1. Comisia
vederea supunerii spre aprobare 01 iunie a Naţională de
Elaborare Parlamentului sau organelor deliberative anului curent Prognoză
1 a locale
bugetelor Prealabil:
Prognozele indicatorilor
macroeconomici şi sociali
MFP va înainta Guvernului strategia 31 iulie a 2. Ministerul
fiscal-bugetară pentru următorii 3 ani, anului curent Finanţelor
care va conţine cadrul macroeconomic Publice
ce stă la baza politicii fiscal-bugetare,
cadrul fiscal-bugetar cu prognozele
bugetare şi politica fiscal-bugetară şi o
declaraţie de răspundere
MFP va transmite ordonatorilor de 01 august a 2. Ministerul
credite o scrisoare-cadru anului curent Finanţelor
Publice
Guvernul transmite Parlamentului 15 august a 3. Guvernul
strategia fiscal-bugetară şi proiectul legii anului curent
pentru aprobarea limitelor specificate în

cadrul fiscal-bugetar prevăzut la art. 29
alin. (1) din Legea nr. 69/2010,
republicată
OC au obligaţia de a depune la MFP 01 septembrie 4. Ordonatorii de
propunerile pentru proiectul de buget şi a anului credite (“OC”)
anexele la acesta pentru anul următor curent
Medierea între OC şi MFP 15 septembrie 5. Primul ministru
Depunerea proiectelor refăcute a anului 4. Ordonatorii de
curent credite
MFP întocmeşte proiectele legilor 30 septembrie 2. Ministerul
bugetare şi proiectelor bugetare pe care a anului Finanţelor
le depune la Guvern în primă lectură curent Publice
Comisia Naţională de Prognoză 01 noiembrie 1. Comisia

elaborează prognoze de toamnă a anului Naţională de
MFP definitivează proiectele de buget curent Prognoză
ale OC principali şi ai bugetului propriu 2. Ministerul
şi proiectele legilor bugetare anuale, pe Finanţelor
care le depune la Guvern Publice
Transmite spre aprobare Parlamentului 15 noiembrie 3. Guvernul

În cazul în care sunt alegeri a anului
parlamentare în ultimele 3 luni ale curent
anului, MFP depune la Guvern
proiectele în termen de 15 zile de la
învestirea noului Guvern
Guvernul le aprobă şi le transmite
Parlamentului în 20 zile de la învestire,
dar nu mai târziu de 31 decembrie a
anului în curs
Parlamentul adoptă legile bugetare
anuale şi legile de rectificare, elaborate
de Guvern în contextul strategiei
macroeconomice asumate de acesta.
Parlamentul
În cazul în care legile bugetare anuale,
Aprobarea depuse în termen legal, nu au fost
2
bugetelor adoptate de către Parlament până cel
târziu la data de 15 decembrie a anului
anterior anului la care se referă proiectul
de buget, Guvernul va solicita
Parlamentului aplicarea procedurii de
urgenţă.

Parlamentul va lua în dezbatere numai
amendamentele prin care se propun
modificări sau completări la proiectul
legii bugetare anuale şi la anexele la
acesta, la creditele bugetare şi/sau de
angajament prezentate de Guvern în
structura prevăzută de art. 36 alin. (1).
În timpul dezbaterilor nu pot fi aprobate
amendamente la legile bugetare anuale,
care determină majorarea nivelului
deficitului bugetar.
Modificarea creditelor bugetare şi/sau de
angajament, ca urmare a
amendamentelor propuse potrivit
prevederilor alin. (21), se face numai
prin redistribuiri de sume între
subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare.
Parlamentul adoptă legile contului
general anual de execuţie.
1. Repartizarea pe trimestre a
veniturilor şi cheltuielilor
Executare
bugetare
3 a
2. Execuţia de casă bugetară
bugetelor
3. Realizarea veniturilor bugetare
4. Efectuarea cheltuielilor bugetare
Controlul Pe parcursul executării bugetelor Ordonatorii de
si credite ai fiecărei
4
raportarea instituţii
bugetara
Contul anual de execuție bugetară este
elaborat de fiecare ordonator și trimis
ordonatorului ierarhic superior.
Ministerul Finanțelor Publice elaborează

Închiderea Contul General Anual de execuție, îl
5 execuției supune Guvernului spre însușire, iar
bugetare Guvernul îl transmite Parlamentului spre
adoptare până la data de 1 iulie a anului
următor anului de execuție. Parlamnetul
adoptă legile contului general anual de
execuție (bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat)

La nivel local, în temeiul Legii nr. 273/2006, consiliile locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor, judeţelor şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti aprobă,
după caz şi în funcţie de subordonare, următoarele bugete:
- bugetele locale;
- bugetele împrumuturilor externe şi interne;
- bugetele fondurilor externe nerambursabile;
- bugetele instituţiilor publice.
Aprobarea bugetelor centrale şi bugetelor locale nu este simultană, insa acestea se află
într-o anume interdependenţă.
Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, intervin incidente anumite principii specifice reglementate in
Legea finantelor publice:
a) Guvernul îşi va îndeplini sarcinile prin raportare la prevederile bugetare ale anului
anterior, având grijă ca limitele lunare de cheltuieli sa nu depăşească, după caz:
(i) fie 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent (cu excepţia cazurilor
deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite bugetare);
(ii) fie 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget dacă acestea sunt mai mici
decât cele din anul precedent
(iii) instituţiile publice şi acţiunile noi, aprobate în anul curent, dar care încep cu data
de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi finanţate, până la aprobarea legii
bugetare, în limita a 1/12 din prevederile cuprinse în proiectul de buget care
urmeaza sa se aprobe;
b) la bugetele locale, dacă legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile
înainte de expirarea exerciţiului bugetar, şi la nivel local se aplică în continuare bugetele
anului precedent. Până la aprobarea noilor bugete, limitele lunare de cheltuieli nu pot depăşi,
de regulă, după caz:
(i) fie 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent (cu excepţia cazurilor
deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii de credite);
(ii) fie 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt
mai mici decât cele din anul precedent.
Direcţiile generale ale finanţelor publice vor acorda unităţilor administrativ-teritoriale sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri consolidabile:
(i) ca principiu, cu încadrarea în limita lunară de 1/12 din prevederile bugetare ale
anului precedent. Dacă necesarul de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi
transferuri consolidabile depăşeşte o limită lunară de 1/12 din prevederile bugetare ale anului
precedent, după utilizarea integrală a veniturilor şi cotelor defalcate din unele venituri ale

bugetului de stat, direcţiile generale ale finanţelor publice pot aproba suplimentarea acestora,
pe baza analizelor şi fundamentărilor prezentate de ordonatorii principali de credite;
(ii) în situaţia în care sumele defalcate şi transferurile sunt propuse în proiectul
bugetului de stat în valori mai mici decât cele din anul precedent, limitele lunare se acordă în
cotă de 1/12 din sumele propuse prin proiectul bugetului de stat.
În termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale se aprobă:

- bugetele instituţiilor publice finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe
contractate sau garantate de stat sau bugetele fondurilor externe nerambursabile;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii.
Tot în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale, ordonatorii principali
de credite ai bugetelor locale definitivează proiectul bugetului local, care se publică în presa
locală sau se afişează la sediul unităţii administrativ-teritoriale. Locuitorii unităţii
administrativ-teritoriale pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15
zile de la data publicării sau afişării acestuia. În 5 zile de la expirarea termenului de depunere
a contestaţiilor, ordonatorii principali de credite supune spre aprobare proiectul bugetului
local de catre autorităţile deliberative. Autorităţile deliberative adoptă proiectul bugetului
local în termen de maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare.
Termenul maximal de aprobare a bugetelor locale prevazut de Legea finantelor publice

locale este de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat.
Dacă autorităţile deliberative locale nu aprobă proiectele bugetelor locale în termenul de 45

de zile menţionat:
- direcţiile generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote, respectiv
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidabile,
până la aprobarea acestora de către autorităţile deliberative şi
- din bugetele locale se pot efectua plăţi numai în limita celorlalte venituri încasate.
În termen de 5 zile de la aprobarea bugetelor locale, ordonatorii principali de credite ai
bugetelor locale au obligaţia să transmită direcţiilor generale ale finanţelor publice bugetele
locale aprobate. În termen de 10 zile de la primirea bugetelor locale, direcţiile generale ale
finanţelor publice întocmesc şi transmit Ministerului Finanţelor bugetele locale pe ansamblul
fiecărui judeţ, grupate, după caz, pe comune, oraşe, municipii, sectoare ale municipiului
Bucureşti şi judeţ, pe structura clasificaţiei bugetare.
3.5 Ordonatorii de credite bugetare

Ordonatorul de credite este persoana fizică abilitată prin lege sau delegare potrivit legii
să dispună şi să aprobe acţiunile cu efect financiar care privesc fondurile publice şi/sau
patrimoniul public.

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice
locale mentioneaza existenta a trei categorii de ordonatori de credite bugetare:
(i) ordonatori principali de credite bugetare

(ii) ordonatori secundari de credite bugetare
(iii) ordonatori terţiari de credite bugetare
Operaţiunea reprezintă orice acţiune cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau
patrimoniului publice, indiferent de natura acesteia.
Patrimoniul public desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului, unităţilor
administrativ-teritoriale sau ale entităţilor publice ale acestora, dobândite sau asumate cu
orice titlu. Este important de subliniat faptul că drepturile şi obligaţiile aparţinând statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale se referă atât la bunurile din domeniul public, cât şi la cele
din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
Categorii de ordonatori de credite

Ordonatorii principali de credite bugetare sunt conducătorii instituțiilor publice
nesubordonate altor instituții în ierarhia administrativă. Vor intra în această categorie
instituțiile publice autonome și instituțiile publice care nu sunt subordonate alte instituții
publice. Pentru calificarea ca ordonator principal de credite, este irelevant dacă în subordinea
instituției publice respective (în care persoana fizică respectivă are calitatea de conducător
sau altă calitate căreia legea specială îi atribuie calitatea de ordonator) se află sau nu alte
instituții publice cu personalitate juridică1.
La nivelul unităților administrativ-teritoriale calitatea de ordonator principal revine doar
primarului (pentru comune, orașe, sectoare ale muncipiului București), respectiv
președintelui consiliului județean pentru județ.
Ordonatorii secundari de credite bugetare sunt conducătorii instituțiilor publice (i)
subordonate altor instituții publice și care (ii) au în subordine alte instituții publice. Cele
două condiții sunt cumulative.
Ordonatorii terţiari de credite bugetare sunt conducătorii instituțiilor publice (i)
subordonate altor instituții publice și care (ii) nu au în subordine alte instituții publice.
Cele două condiții sunt cumulative.
Ordonatorii terțiari pot fi subordonați2 fie unui ordonator secundar (care este la rândul său
subordonat altui ordonator) fie unui ordonator principal.

1
De exemplu, Curtea Constituțională este o instituție publică autonomă, cu personalitate juridică, care nu are în
subordine nicio altă instituție publică, conducătorul său (președintele Curții) având calitatea de ordonator
principal de credite.
2
Relația de subordonare este între instituțiile publice conduse de persoanele care au calitatea de ordonator.

Ordonatori principali de credite bugetare
Calitatea de ordonator principal de credite bugetare se poate dobândi în două modalităţi:
(i) direct, în temeiul unor dispozitii legale sau
(ii) prin delegare, cu respectarea unor dispozitii legale in materia delegarii atibutiilor
ordonatorului de credite.
Pentru administratia publica centrala, Legea finanţelor publice prevede doua modalitati de
nominalizare a ordonatori principali de credite bugetare. Astfel, in lipsa unei prevederi
exprese contrare, ordonatori principali de credite sunt:
a) miniştrii;
b) conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
c) conducătorii altor autorităţi publice şi
d) conducătorii instituţiilor publice autonome.
Prin lege speciala este posibila desemnare unor alte persoane pentru exercitarea calitatii de
ordonator de credite in administratia publica centrala, cum ar fi, cu titlu de exemplu,
secretarul general al institutiei publice.
La nivel local, legile finanţelor publice reglementează următoarele categorii de ordonatori
principali de credite bugetare:
- primarii unităţilor administrativ teritoriale, inclusiv Primarul General al
Municipiului Bucureşti şi primarii sectoarelor Municipiului Bucureşti;
- preşedinţii consiliilor judeţene.
Ordonatori secundari de credite bugetare

Deţin calitatea de ordonatori secundari de credite conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea sau coordonarea unui ordonator principal sau secundar
de credite bugetare.
Ordonatorul secundar se află în raport de subordonare faţă de un alt ordonator de credite şi
este ierarhic superior faţă de un alt ordonator.
Ordonatori terţiari de credite bugetare

Deţin calitate de ordonatori terţiari de credite bugetare conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea unui ordonator principal sau secundar de credite
bugetare, după caz, care nu au în subordine alte instituții publice cu personalitate juridică.
Delegarea atributiilor de ordonator de credite
Atat legea finantelor publice cat si actele normative de organizare si functionare a entitatilor
publice permit ordonatorilor principali de credite să delege altor persoane din atribuţiile pe
care le deţin. În cazul în care se recurge la o astfel de soluţie, ordonatorul de credite bugetare
trebuie să emita un document de delegare, care este un act administrativ care poate purta

diferite denumiri, in functie de specificul reglementarii care are drept obiect actele emise de
conducatorul institutiei publice (ordine, decizii etc.)
În cuprinsul actului de delegare se va menționa:
- persoana căreia i se deleagă atribuţii
- competenţele delegate şi
- condiţiile delegării competentelor respective (inclusiv termenul pentru care se
acorda delegare).
Este interzisă delegarea calitatii de ordonator de credite conducătorului compartimentului
financiar-contabil. Interdictia are la baza principiul separarii atributiilor intre ordonatorul
de credite si persoana imputernicita sa efectueze plata.
Atribuţiile ordonatorilor de credite

Atribuţiile ordonatorilor de credite au în vedere în principal:
- repartizarea creditelor bugetare şi
- utilizarea creditelor bugetare.
Ordonatorii principali de credite bugetare repartizează creditele bugetare aprobate pentru
bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare ai căror conducători
sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora.
Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare pentru bugetul propriu şi
pentru bugetele instituţiilor publice subordonate ai căror conducători sunt ordonatori terţiari,
în raport cu sarcinile acestora.
Ordonatorii terţiari utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate numai pentru
realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, conform prevederilor din bugetele
aprobate şi în condiţiile legii.

1. Principiul neafectării veniturilor bugetare

a) nu permite alocarea veniturilor dintr-o sursă unei categorii de cheltuieli
b) nu permite stabilirea destinației cheltuielilor
c) nu se aplică donațiilor
d) se aplică numai veniturilor fiscale
2. Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului:

a) se distribuie numai către bugetele locale

b) se distribuie numai către ordonatorii principali de la bugetul de stat și bugetele locale
c) se distribuie numai către ordonatorii de la bugetele centrale
d) se distribuie către orice bugete din sistemul unitar
3. Ordonatorii principali de credite bugetare pot avea în subordine:

a) orice tip de ordonatori
b) numai ordonatori secundari
c) și ordonatori secundari și ordonatori terțiari
d) fie ordonatori secundari fie ordonatori terțiari
4. Dacă la data de 1 ianuarie bugetul de stat nu este aprobat:

a) se vor aplica prevederile bugetului anului anterior, dar nu mai mult de trei luni
b) se vor aplica prevederile bugetului anului anterior, dar cu limite lunare de cheltuieli
c) se vor aplica prevederile proiectului de buget până la aprobare
d) se vor aplica limitele lunare de cheltuieli mai mici dintre prevederile bugetului anului
anterior sau ale proiectului de buget
5. Bugetele locale sunt aprobate:

a) de către autoritățile deliberative locale
b) de către autoritățile deliberative locale și apoi cele județene
c) de către autoritățile deliberative locale și apoi de Guvern
d) de către Guvern și apoi de autoritățile deliberative locale
6. Bugetele locale trebuie să fie aprobate:

a) în maxim trei luni de la începutul exercițiului bugetar
b) în maxim 45 de zile de la aprobarea bugetului de stat
c) până la 31 decembrie al anului anterior
d) oricând pe parcursul exercițiului bugetar
7. Principiul echilibrului bugetar presupune:
a) existenţa surselor de finanțare, ordinare și extraordinare, pentru toate cheltuielile publice

b) realizarea tuturor veniturilor ordinare estimate
c) în principiu, acoperirea cheltuielilor din veniturile ordinare
d) contractarea de împrumuturi într-o limită permisă
Temă de control:
Identificați ordonatorii de credite și categoria din care fac parte (principali, secundari,
terțiari) în cazul Facultății de Drept a Universității din București, respectiv al Universității
din București

Răspunsuri test grilă: 1a,c, 2b, 3c, 4b,d, 5a, 6b, 7c,d

S. Gherghina – Limitări și alegeri: aspecte normative ale echilibrului bugetar în
România, în E.S.Tănăsescu, E.Oliva, Echilbrul bugetar. Impact normativ și instituțional.
Efecte asupra protecției drepturilor fundamentale, Ed. Hamangiu, 2015, pp. 11-37
I. Lazăr – Dreptul finanțelor publice, vol. 1 Drept bugetar, Ed. Universul Juridic, 2016


EFECTUAREA CHELTUIELILOR PUBLICE
Cuprins
4.1 Principiile efectuării cheltuielilor publice

4.2 Repartizarea pe trimestre
4.3 Execuția de casă bugetară
4.4 Etapele efectuării cheltuielilor publice
4.5 Arierate. Limitări determinate de existența arieratelor
4.6 Criza financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale

- înțelegeți regulile aplicabile efectuării cheltuielilor publice
- identificați efectele specifice repartizării pe trimestre a veniturilor și
cheltuielilor bugetare
- înțelegeți limitările aplicabile execuției de casă a bugetelor publice
- înțelegeți efectele rezultate din existența arieratelor și din starea de criză
financiară, respectiv insolvență a unităților administrativ-teritoriale
4.1 Principiile execuției bugetare
Principiile execuţiei bugetare sunt:

1. Legile bugetare anuale aprobă:
a) creditele bugetare pentru cheltuielile exerciţiului bugetar şi
b) structura funcţional-economică a acestora.
2. Creditele de angajament și creditele bugetare aprobate autorizează cheltuieli doar pe
durata exerciţiului bugetar

3. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi
utilizate la alte articole de cheltuieli.
4. Alocaţiile pentru cheltuielile de investiţii aprobate pentru un ordonator principal de
credite nu pot fi virate şi utilizate pentru alte naturi de cheltuieli.
5. Modificarea destinaţiei creditelor bugetare (in special prin virare de credite bugetare)
este permisă cu titlu de excepţie în anumite cazuri expres prevăzute de legislaţia
finanţelor publice.
4.2 Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Veniturile şi cheltuielile publice aprobate prin bugetele componente ale sistemului unitar de
bugete se repartizează pe trimestre în funcţie de anumite criterii. Necesitatea acestei
trimestrializari are in vedere asigurarea surselor de finantare concreta a cheltuielilor publice
precum si asigurarea unui control constant al posibilelor dezechilibre intre veniturile publice
si cheltuielile publice.
Criteriile reglementate de Legea finantelor publice in functie de care se repartizeaza pe
trimestre veniturile si cheltuielile publice sunt următoarele:
1. termenele legale de încasare a veniturilor bugetare;
2. termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare a deficitului bugetar;
3. perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor bugetare.
Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare la nivel central se
realizează, după caz, de către:
a) Ministerul Finanţelor Publice:
- pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor
principali de credite;
- pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de
cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la
propunerea ordonatorilor principali de credite;
- pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile
din bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de
credite ai bugetele locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice ale
Ministerului Finanţelor Publice;
b) ordonatorii principali de credite:

- pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare
- pentru bugetele proprii şi

- pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale
ordonatorilor terţiari de credite, după caz;
c) ordonatorii secundari de credite:
- pentru bugetele proprii şi
- pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare.
Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare la nivelul

bugetului local se realizează de către:
1) Ministerul Finanţelor Publice, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de
credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice,
pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru
transferurile de la acest buget;
2) ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru:
- bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului
Bucureşti, judeţelor şi Municipiului Bucureşti;
- bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau, după caz, parţial din bugetele
locale;
- bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata
dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele
locale;
- bugetului fondurilor externe nerambursabile.
4.3 Execuţia de casă bugetară

Execuţia de casă bugetară reprezintă un complex de operaţiuni care se referă la încasarea
veniturilor şi plata cheltuielilor bugetare. Execuţia de casă a bugetelor care alcătuiesc
sistemul unitar de bugete se realizează in principal prin Trezoreria statului și în situații de
excepție prin instituții de credit.
Ca regulă generală, instituţiile publice au obligatia de a efectua operaţiunile de încasări şi
plăţi prin unităţile teritoriale ale Trezoreriei statului în a căror rază îşi au sediul şi la care au
deschise conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.
Cu titlu de excepţie, instituţiile publice pot derula operaţiuni de încasări şi plăţi şi prin
instituţii de credit în anumite cazuri, precum:
- în ipoteza finanţării sau cofinanţării unor programe de către instituţii financiare,
situaţie în care operaţiunile se derulează în condiţiile acordului de finanţare;

- în cazul în care anumite unităţi ale Trezoreriei Statului nu au organizată casierie-
tezaur, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene pot selecta instituţii de credit
pentru prestarea de servicii de casierie pentru unităţile respective;
- încasări şi plăţi efectuate in valută;
- operaţiuni de plată efectuate de instituţii publice în beneficiul unor persoane care nu
au calitate de agent economic.
4.4 Etapele efectuării cheltuielilor bugetare
Sumele reprezentând cheltuieli bugetare reprezintă limite maximale care nu pot fi depăşite.
Cheltuiala bugetara este o suma aprobata intr-un buget care este caracterizata de:
- o limita maxima şi
- o destinaţie stabilita prin bugetul in cauza.
Pentru ca o entitate care apartine sectorului public sa efectueze o cheltuiala utilizand fonduri
publice, aceasta trebuie sa aiba, mai intai, permisiunea de a cheltui, la modul general.
Aceasta permisiune exista in masura in care in bugetul entității respective a fost prevazut un
credit de angajament si un credit bugetar.
Creditul de angajament reprezintă limita maximă în cadrul căreia pot fi încheiate

angajamente legale pe parcursul unui an bugetar.
Angajamentul legal este un act juridic (redactat in forma scrisa) din care reiese obligatia
entitatii publice de a plati o suma de bani. Acesta poate fi reprezentat de un contract, de acte
normative sau de hotarari judecatoresti.
Creditul bugetar este o sumă aprobată printr-un buget care reprezinta limita maximă până
la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamente legale
indiferent daca acestea au fost contractate în cursul exerciţiului bugetar in curs sau in
exerciţii anterioare.

In cazul unor programe sau proiecte care au in vedere efectuarea de plati pe parcursul mai
multor ani bugetari, se va inscrie in buget un credit destinat unor acţiuni multianuale care
va permite prevederea in buget, in ani succesivi, a unor credite de angajament si credite
bugetare.
Creditele bugetare pot fi utilizate si cheltuielile bugetare efectuate numai după parcurgerea
formalitatilor specifice legate de rezervarea si deschiderea de credit bugetar. Rezervarea
creditului bugetar se face printr-un act administrativ care se numeste angajament bugetar.
Angajamentul bugetar rezerva creditul bugetar în vederea stingerii obligaţiei de plată care
rezultă din executarea unui angajament legal.
Deschiderea de credit bugetar este o aprobare comunicată ordonatorului principal de

credite de către Ministerul Finanţelor Publice (prin trezoreria statului) în limita căreia
se pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi.
În procesul execuţiei bugetare cheltuielile bugetare parcurg următoarele etape:
- angajarea cheltuielilor;
- lichidarea cheltuielilor;
- ordonanţarea cheltuielilor;
- plata cheltuielilor.
Angajarea cheltuielilor constituie o fază în procesul execuţiei bugetare care presupune

incheierea sau emiterea unui act juridic din care rezultă o obligaţie de plata din fonduri
publice, astfel cum am detaliat mai sus.
Lichidarea cheltuielilor este o fază care presupune verificarea pe baza documentelor
justificative a următoarelor elemente:
- existenţei unui angajament ca temei al unui drept al creditorului sumei care
urmeaza sa fie platita;
- existenţa unei sume datorate, cu determinarea cuantumului de plata şi
- indeplinirea conditiilor de exigibilitate a sumei datorate.

Documentele justificative sunt constituite de orice documente care atesta indeplinirea
obligatiilor care conditioneaza efectuarea platii. La o furnizare de bun, de exemplu, pentru a
se efectua plata este necesar ca, ulterior semnarii contractului de vanzare-cumparare
(angajamentul legal) sa se predea bunul catre entitatea publica. Documentele de livrare,
procesul-verbal care atesta receptia bunului, factura fiscala vor reprezenta documente
justificative. In procesul de lichidare ordonatorul de credite va verifica daca bunul
corespunde specificatiilor contractuale si daca a fost livrat la termen. Daca bunul nu
corespunde specificatiilor din contract nu se poate plati. Daca a fost livrat cu intarziere suma
de plata va fi redusa cu cuantumul penalitatilor stabilite conform contractului. Daca
contractul prevede plata la un anumit termen, aceasta nu se poate efectua inainte de scadenta.
Ordonanţarea cheltuielilor constituie o fază în care se confirmă următoarele aspecte:
- faptul că livrările de bunuri, prestările de servicii sau execuţiile de lucrări, după caz,
au fost efectuate conform contractului şi
- faptul că plata poate fi realizată.
Prin ordonantare ordonatorul de credite “dă dispoziţie conducătorului compartimentului
financiar-contabil să efectueze plata cheltuielilor care au parcurs faza de lichidare”.
Plata cheltuielilor bugetare este o fază în procesul execuţiei bugetare care reprezintă
actul final prin care instituţia publică îşi achită obligaţiile financiare faţă de terţe persoane
care, după caz, au furnizat un bun, au executat o lucrare sau au prestat un serviciu.
Instrumentele de plată semnate de contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil
trebuie să fie însoţite de documentele justificative care să certifice:
- exactitatea sumelor de plată;
- recepţia bunurilor şi executarea serviciilor şi altele asemenea, conform contractului.
Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au

calitate de ordonator de credite bugetare de atribuţiile persoanelor care au calitate de
contabil.
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor bugetare sunt în
competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de
specialitate ale instituţiei publice.
Plata cheltuielilor bugetare este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil
în limita fondurilor disponibile.
De principiu, plăţile în sistemul public presupun îndeplinirea în prealabil a obligaţiilor a

căror plată a fost asumată de instituţia publică.

Cu titlu de excepţie, legislaţia finanţelor publice prevede anumite situaţii în care instituţiile
publice au dreptul să decidă efectuarea de plăţi în avans, anterior executării obligaţiilor a
căror plată a fost asumată de sectorul public.
Guvernul poate stabili prin hotărâre, la propunerea ministrului finanţelor publice, acţiuni şi
categorii de cheltuieli bugetare pentru care se pot efectua plăţi în avans de către instituţiile
din sistemul bugetar, altele decât bugetele locale, cu respectarea următoarelor condiţii:
- până la 30% din valoarea anuală a contractului şi

- cu justificarea de către furnizor sau prestator sau executant, după caz, a sumelor
plătite în avans de instituţia publică prin bunuri, lucrări sau servicii până la
sfârşitul anului bugetar în care au fost acordate.
Sumele reprezentând plăţi în avans nejustificate până la sfârşitul anului trebuie recuperate de
către instituţia publică care a acordat avansurile şi se vor restitui bugetului din care au fost
avansate. Recuperarea sumelor nejustificate de către instituţia publică se face cu perceperea
majorărilor de întârziere existente pentru veniturile bugetare calculate pentru perioada
cuprinsă de la acordarea avansului nejustificat şi până la recuperarea integrală a acestuia.
4.5 Arierate. Limitări determinate de existența arieratelor

Arieratele sunt definite în mod identic de Legea finanțelor publice în art. 2 alin. 31 și de
Legea finanțelor publice locale în art. 2 alin. 41 ca fiind datorii care au rămas neplătite timp
de cel puțin 90 de zile după data scadenței.
La nivelul bugetelor centrale, în cazul în care instituțiile publice, cu excepția celor
finanțate integral din venituri proprii, au arierate la sfârșitul lunii anterioare celei în care
vor să efectueze o plată, unitățile teritoriale ale Trezoreriei Statului au obligația de a nu
opera plăți din conturile acestora, cu excepția plăților pentru achitarea drepturilor salariale
și a contribuțiilor aferente acestora, respectiv pentru stingerea arieratelor, precum și pentru
plata ratelor de capital, dobânzilor, comisioanelor și altor costuri aferente datoriei publice.
Această restricție încetează la data la care instituțiile publice nu mai înregistrează arierate.
La nivelul bugetelor locale, restricția referitoare la imposibilitatea efectuării plăților în cazul
existenței arieratelor se va aplica numai în situația în care arieratele înregistrate nu sunt
diminuate lunar cu cotele prevăzute, și numai pentru bugetele instituțiilor publice
subordonate autorităților publice locale și finanțate integral din venituri proprii. Simpla
existență a arieratelor nu va împiedica astfel efectuarea plăților asumate prin contractele în
derulare, ci interdicția de efectuare a plăților va interveni numai în cazul în care aceste

arierate nu sunt reduse lunar potrivit prevederilor art. 49 din Legea finanțelor publice locale,
cu cel puțin 5% în cazul bugetelor unităților administrativ-teritoriale (art. 49 alin. 132) sau cu
cel puțin 3% în cazul bugetelor instituțiilor publice subordonate autorităților publice locale și
finanțate integral din venituri proprii (art. 49 alin. 138). În cazul instituțiilor publice
subordonate autorităților publice locale și finanțate integral din venituri proprii, dacă de la o
lună la alta arieratele existente nu sunt reduse în proporția menționată, nu pot fi efectuate
plăți din bugetele respective, cu excepția plăților pentru achitarea drepturilor salariale și a
contribuțiilor aferente acestora, respectiv pentru stingerea arieratelor, precum și a plăților
efectuate pentru implementarea programelor naționale de sănătate (art. 49 alin. 139).
Interdicția de a face plăți nu este aplicabilă și unităților administrativ-teritoriale, dar în acest
caz consecința nereducerii arieratelor în proporția prevăzută de art. 49 alin. 132, ca de altfel
și nerespectarea obligațiilor de raportare a arieratelor prevăzută de art. 49 alin. 131 este
sistarea alimentării bugetului local atât cu cote defalcate din impozitul pe venit, cât și cu
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor
locale, potrivit prevederilor art. 49 alin. 133 din Legea finanțelor publice locale. Aceste cote,
care reprezintă o parte semnificativă a veniturilor bugetelor locale în cazul majorității
unităților administrativ-teritoriale, vor putea fi transferate din nou din bugetul de stat numai
după ce unitatea administrativ-teritorială respectivă se încadrează în cotele lunare de
reducere a arieratelor sau nu mai înregistrează arierate.
4.6 Criza financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale

În condițiile autonomiei locale, care presupune și autonomia financiară, structurarea
bugetului local prin echilibrarea sa – atât în sensul adoptării unui buget echilibrat, în care
veniturile sunt cel puțin egale cu cheltuielile, cât și în sensul menținerii acestui echilibru și în
cursul execuției bugetare - prezintă o importanță specială, dincolo de parcurgerea unei
simple formalități cerute de lege, dacă avem în vedere două alte elemente de ordin juridic:
(i) unitatea administrativ-teritorială nu se poate împrumuta pentru finanțarea
deficitului bugetar, deci nu poate procura prin împrumut fondurile necesare plății
acelor obligații pentru care nu există resurse suficiente în bugetul local, cu
excepția împrumuturilor ce pot fi acordate de stat pentru plata arieratelor (dar
aceste împrumuturi nu sunt disponibile permanent, ci sunt „oferite” prin legi
speciale1), și
(ii) statul nu răspunde pentru obligațiile de plată ale unității administrativ-teritoriale
decât în măsura în care și-a asumat, prin Ministerul Finanțelor Publice, o garanție
explicită în aceste sens, în condițiile Legii datoriei publice.

1
De exemplu, OUG nr. 3/2013, OUG nr. 2/2015, OUG nr. 89/2018.

Având în vedere efectul cumulat al acestor reguli, modul de structurare a bugetului local
dobândește o importanță specială prin consecințele negative, chiar dezastruoase, ce pot fi
generate la nivelul colectivității locale de apariția unui dezechilibru major între venituri și
cheltuieli, care nu ar putea fi acoperit din resursele curente și care ar presupune acumularea
continuă de obligații de plată în sarcina unității administrativ-teritoriale, cel puțin sub forma
acumulării de dobânzi sau penalități pentru neplata la scadență a acestor obligații.
În condițiile tendinței manifestate de autoritățile administrației publice locale de a acumula
arierate începând cu 1 ianuarie 2008 au intrat în vigoare reglementările privind criza financiară și
insolvența unităților administrativ-teritoriale2.
I. Criza financiară
Criza financiară este starea patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale, caracterizată
prin existenţa unor dificultăţi financiare, prin lipsa acută de disponibilităţi băneşti, ce
conduce la neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile pe o anumită perioadă de
timp. Criza financiară este prezumată în următoarele situaţii:
a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 90 de zile, şi care
depăşesc 15% din cheltuielile prevăzute în bugetul general al unităţii administrativ-
teritoriale respective, cu excepţia celor aflate în litigiu comercial;
b) neachitarea drepturilor salariale prevăzute în bugetul local de venituri şi cheltuieli
sau în bugetele instituţiilor sau serviciilor publice de interes local sau judeţean, după
caz, pe o perioadă mai mare de 90 de zile de la data scadenţei.
1. Procedura de criză financiară

1.1.Persoanele interesate să sesizeze situaţia de criză financiară
Sesizarea situaţiei de criză se poate face de către:
a) ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale,
b) conducătorul compartimentului financiar-contabil din cadrul aparatului propriu de
specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale,
c) ordonatorii secundari de credite şi
d) ordonatorii terţiari de credite din cadrul serviciilor publice subordonate consiliului
local,
e) conducătorii societăţilor comerciale sau ai regiilor autonome din subordinea
consiliului local,
f) diverşi creditori,
g) directorul direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti;

2
Art. 74, 75 și 751 din Legea finanțelor publice locale, detaliate apoi prin O.U.G. nr. 46/2013 privind criza
financiară și insolvența unităților administrativ-teritoriale.

h) structurile teritoriale ale Curţii de Conturi.
După constatarea crizei financiare, ordonatorul principal de credite are obligația de a
convoca autoritatea deliberativă (o convocare de urgență, în 5 zile lucrătoare), iar
autoritatea deliberativă adoptă o hotărâre prin care (i) ia act formal, în condiţiile legii, de
existenţa situaţiei de criză financiară și (ii) mandatează ordonatorul principal de credite
să elaboreze planul de redresare financiară. Această stare de fapt și de drept va fi
înregistrată în registrul local al situaţiilor de criză financiară a unităţilor administrativ-
teritoriale, gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti. Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene au obligaţia să
comunice Ministerului Finanţelor Publice lunar situaţiile de deschidere sau de închidere
a crizelor financiare înregistrate, pentru a fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor
de criză financiară a unităţilor administrativ-teritoriale.
După adoptarea3 hotărârii consiliului local (sau județean) prin care a fost declarată starea de
criză financiară se constituie prin ordin al prefectului Comitetul pentru situaţii de criză
financiară4, care va colabora cu ordonatorul principal de credite pe parcursul stării de criză
financiară, atât la elaborarea planului de redresare cât și la monitorizarea respectării acestuia.
Ordonatorul principal de credite împreună cu Comitetul pentru situaţii de criză financiară
vor întocmi un plan de redresare financiară5, care va conține măsurile economice și
financiare pentru ieșirea din criză (cum ar fi creșterea gradului de colectare a veniturilor,
reducerea cheltuielilor, restructurarea aparatului administrativ și a serviciilor publice și
instituțiilor din subordine, etc.) și modul de reflectare a acestor măsuri în bugetul local.
Planul de redresare financiară este supus aprobării autorității deliberative, iar în măsura în
care aceasta nu îl adoptă, planul se consideră aprobat în forma propusă de ordonatorul
principal de credite. Această soluție este menită să asigure o ieșire eficientă dintr-o situație
dificilă, existența și aplicarea unui plan de redresare fiind vitale pentru continuarea activității
administrației publice locale.
Efectul principal al planului de redresare financiară este că aplicarea măsurilor6 pe care le

3
În termen de 5 zile lucrătoare.
4
Comitetul include următoarele persoane: primarul sau preşedintele consiliului judeţean, al unităţii
administrativ-teritoriale sau al subdiviziunii acesteia aflate în criză financiară, şeful compartimentului
financiar-contabil al unităţii administrativ-teritoriale sau al subdiviziunii acesteia aflate în criză financiară,
conducătorul serviciului public de interes local care a generat starea de criză financiară, după caz; un
reprezentant al autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale sau a subdiviziunii acesteia aflate în
criză financiară; un reprezentant al direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti;
un reprezentant al structurii asociative a autorităţilor administraţiei publice locale din a cărei categorie face
parte unitatea administrativ-teritorială în cauză.
5
Planul trebuie elaborat în termen de 30 zile calendaristice de la adoptarea hotărârii prin care a fost declarată
starea de criză financiară, iar în termen de 3 zile lucrătoare de la elaborare va fi supus spre aprobare autorităţii
deliberative. Conținutul planului de redresare este detaliat de art. 74 alin. (7) din Legea finanțelor publice
locale, respectiv în art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 46/2013.
6
C. Clipa, Câteva considerații privitoare la regimul juridic al actelor administrative adoptate sau, după caz,
emise de autoritățile publice alese în unitățile administrativ-teritoriale ajunse în stare de criză financiară sau

cuprinde este obligatorie pentru autoritățile administraţiei publice locale implicate şi pentru
instituţiile şi serviciile publice de interes local sau judeţean, indiferent de forma de finanţare,
subordonate ordonatorului principal de credite7.
Pe durata stării de criză financiară Comitetul pentru situaţii de criză financiară va asigura
controlul și monitorizarea respectării planului de redresare
2. Încetarea situaţiei de criză financiară procedurii
Autoritatea deliberativă declară, la cererea ordonatorului principal de credite şi cu avizul
consultativ al comitetului pentru situaţii de criză financiară, încetarea situaţiei de criză
financiară, prin adoptarea unei hotărâri, dacă:
a) criteriile prevăzute deschiderea procedurii la art. 74 alin. (1) din Legea nr. 273/2006
nu s-au mai evidenţiat timp de 180 de zile calendaristice;
b) sunt îndeplinite criteriile pentru declararea stării de insolvenţă, prevăzute de art.
75 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, caz în care unitatea administrativ-teritorială este
supusă procedurii insolvenţei.
Ordonatorul principal de credite notifică, în termen de 5 zile, direcţia generală a finanţelor
publice judeţeană, în vederea radierii înscrierii crizei financiare a unităţii administrativ-
teritoriale din registrul local al situaţiilor de criză financiară a unităţilor administrativ-
teritoriale.
II. Insolvenţa
1. Definiţia insolvenţei
Insolvenţa este starea patrimoniului unităţii administrativ - teritoriale caracterizată prin
existenţa unor dificultăţi financiare, prin lipsa acută de disponibilităţi băneşti, ce conduce la
neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, pe o anumită perioadă de timp.
Insolvenţa este prezumată în următoarele situaţii:
a) neachitarea obligaţiilor de plată, lichide şi exigibile, mai vechi de 120 de zile şi care
depăşesc 50% din cheltuielile prevăzute în bugetul general al unităţii administrativ-
teritoriale, fără a se lua în calcul cele aflate în litigiu comercial;
b) neachitarea drepturilor salariale izvorâte din raporturile de muncă şi prevăzute în
bugetul de venituri şi cheltuieli, pe o perioadă mai mare de 120 de zile de la data
scadenţei.
2. Procedura insolvenţei
2.1. Persoanele care pot formula cerere de deschidere a procedurii insolvenţei
Poate formula cerere de deschidere a procedurii insolvenţei

în stare de insolvență, în E. Bălan și col., Administrația publică, între misiuni și constrângeri bugetare.
Dimensiuni juridice și manageriale, Ed. Wolters Kluwer, București, 2014, pp. 297-302.
7
Art. 8 din O.U.G. nr. 46/2013.

(i) Un creditor sau grup de creditori dacă are una ori mai multe creanţe certe,
lichide şi exigibile împotriva unei unităţi administrativ-teritoriale, cu o
valoare însumată care depăşeşte 50% din bugetul acesteia neachitată pe o
perioadă de 120 de zile consecutive.
(ii) Ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale, în termen
de 15 zile de la constatarea stării de insolvenţă.
2.2. Deschiderea procedurii de insolvenţă

Cererea se depune la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are sediul unitatea administrativ-
teritorială.
Judecătorul desemnat pentru procedurile de insolvenţă (denumit judecătorul-sindic) va
pronunţa hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă în care va numi şi
administratorul (denumită corectă este administrator judiciar).
Administratorul judiciar este o persoană care îndeplineşte condiţiile de practician în
insolvenţă.
Situaţia de deschidere a procedurii de insolvenţă, se înregistrează în termen de 5 zile de la
declararea situaţiei de insolvenţă, în registrul local al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor
administrativ-teritoriale, care este gestionat de direcţiile generale ale finanţelor publice
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Acestea vor comunica lunar situaţiile de
deschidere a procedurilor de insolvenţă înregistrate Ministerului Finanţelor Publice, pentru a
fi înregistrate în registrul naţional al situaţiilor de insolvenţă a unităţilor administrativ-
teritoriale.
2.3. Activităţi pe durata procedurii de insolvenţă

În termen de 30 zile de la data deschiderii procedurii de insolvenţă, administratorul judiciar
împreună cu ordonatorul principal de credite elaborează planul de redresare a insolvenţei, cu
avizul:
- direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a Direcţiei Generale a Finanţelor
Publice a Municipiului Bucureşti şi
- camerei de conturi teritoriale.
În perioada desfăşurării procedurii de insolvenţa Administratorul judiciar sau ordonatorul
principal de credite, după caz, are obligaţia să asigure furnizarea eficientă şi eficace a
serviciilor publice esenţiale, în condiţiile legii.
Administratorul va monitoriza respectarea planului de redresare a insolvenţei. În caz de
nerespectare a planului de redresare a insolvenţei, administratorul va propune judecătorului-

sindic suspendarea atribuţiilor de ordonator principal de credite şi emiterea hotărârii de
preluare a atribuţiilor de ordonator de credite de către administrator.
Planul de redresare a insolvenţei va cuprinde:
a) măsurile de restabilire a viabilităţii financiare a unităţii administrativ-teritoriale;
b) măsurile de continuare a prestării serviciilor esenţiale ale unităţii administrativ-
teritoriale, pe toată perioada insolvenţei acesteia;
c) planul de achitare a debitelor către creditori.
Planul de redresare a insolvenţei se supune aprobării adunării deliberative, în termen de 10
zile de la întocmire şi devine obligatoriu atât pentru autoritatea deliberativă, cât şi pentru
ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale.
În caz de neadoptare de către adunarea deliberativă, administratorul judiciar va propune
judecătorului-sindic emiterea hotărârii de preluare a atribuţiilor de ordonator principal de
credite de către administrator.
Ordonatorului principal de credite şi autorităţii deliberative a unităţii administrativ-teritoriale
le este interzisă exercitarea oricăror atribuţii cu implicaţii financiare pe toată perioada
gestionării situaţiei de insolvenţa, atribuţii care se exercită exclusiv de administratorul
judiciar.
2.4. Închiderea procedurii de insolvenţă
În cazul în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile stării de insolvenţă a unităţii administrativ-
teritoriale, judecătorul-sindic pronunţă o sentinţă de închidere a procedurii, chiar dacă nu au
fost stinse toate creanţele cuprinse în planul de redresare a stării de insolvenţă. Restul
creanţelor nestinse în procedura de insolvenţă vor fi cuprinse în planul de redresare a stării
de criză financiară.

1. Angajamentul ca etapă a cheltuielilor publice se poate realiza:

a) dacă se încadrează în creditul bugetar sau în creditul de angajament
b) dacă a fost respectată legislaţia achiziţiilor publice
c) dacă a fost realizat auditul public intern
d) dacă a fost aprobat de Ministerul Finanțelor Publice
2. Ordonanţarea presupune:
a) confirmarea executării obligațiilor contractuale de către beneficiarul plății
b) îndeplinirea condiţiilor pentru realizarea plății
c) îndeplinirea condiţiilor pentru realizarea auditului intern
d) confirmarea legalităţii angajamentului
3. Plata din fonduri publice se realizează:

a) de către ordonatorul de credite bugetare
b) de către contabil
c) cu aprobarea ordonatorului ierarhic superior
d) după verificarea documentelor justificative
4. Plata în avans din bugetul local poate avea loc:
a) numai dacă există aprobarea ministrului finanțelor publice

b) în principiu în limita a 30% din valoarea anuală a contractului
c) în principiu în limita a 30% din bugetul local
d) în principiu numai dacă este justificat cu bunuri, lucrări, servicii până la sfârşitul anului
Teme de control:
Identificați etapele efectuării cheltuielilor bugetare în cazul unui contract de antrepriză prin
care se construiește un imobil. Identificați modul de includere în buget a creditelor de
angajament, respectiv a creditelor bugetare aferente acestor cheltuieli.
Răspunsuri test grilă: 1a,b, 2b, 3b,d, 4b,d



S. Gherghina – Greu de plătit: impedimente legale în efectuarea plăților din fonduri
publice, în Mircea Dan Bob, Andra-Roxana Trandafir (ed.) - Creditori versus debitori.
Perspectiva Hexagonului, Ed. Universul Juridic, București 2015, pp. 24-37

FINANȚAREA INVESTIȚIILOR PUBLICE
Cuprins
1.1 Noțiunea de investiții publice. Reglementare

1.2 Prioritizarea și aprobarea investițiilor finanțate din fonduri publice
1.3 Modalități de finanțare a investițiilor publice

- înțelegeți regulile aplicabile realizării investițiilor publice
- identificați modalitățile de finanțare a investițiilor publice
- identificați categoriile de contracte utilizate pentru finanțarea
investițiilor publice
5.1 Noțiune. Reglementare

Realizarea de investiții publice reprezintă una dintre atribuțiile importante ale
autorităţilor publice, având ca rezultat bunuri ce intră în patrimoniul statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale, sau, în situaţiile expres permise de lege, în
patrimoniul unor instituţii publice.
Realizarea investiţiilor publice nu face obiectul unei reglementări unitare. Prevederi
generale referitoare la finanțarea din fonduri publice a investițiilor publice sunt
cuprinse în Legea finanţelor publice şi în Legea finanţelor publice locale. De
asemenea, norme cu aplicare generală sunt cuprinse în Legea nr. 69/2010 a
responsabilităţii fiscal-bugetare, norme care au ca obiect planificarea centralizată a
investiţiilor publice şi includerea programelor de investiţii în strategia fiscal-
bugetară.
Elementul comun al acestor prevederi legale este dat de faptul că atât normele
generale cuprinse în Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare şi în Legea
finanţelor publice cât şi cele speciale din Legea finanţelor publice locale sunt
aplicabile situaţiei în care investiţiile publice sunt finanţate integral sau parţial din
fonduri publice. Scopul reglementărilor este acela de a stabili modalitatea de
includere în bugetele publice relevante a creditelor de angajament și a creditelor
bugetare aferente cheltuielilor legate de realizarea investițiilor publice.

Având însă în vedere și reglementările cuprinse în Legea finanţelor publice, în Legea
finanţelor publice locale și în Legea nr. 69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare,
putem structura o definiţie a investiţiilor publice axată pe caracteristica lor comună -
faptul că aceste investiţii presupun realizarea de lucrări de orice tip care au ca
obiect bunuri care sunt în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale sau care, la un moment determinat de lege sau de contract, vor intra
în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Bunurile realizate în cadrul investiției (ca bunuri noi, inexistente anterior sau ca
rezultat al modernizării, dezvoltării, extinderii sau reabilitării unor bunuri existente
anterior lucrărilor de investiţii) vor putea fi incluse, la momentul intrării lor în
proprietatea statului sau a unei unităţi administrativ-teritoriale, în domeniul public sau
în domeniul privat, conform prevederilor legale.
Sursa de finanțare a investiției – din fonduri publice sau din fonduri private – va fi
irelevantă pentru determinarea caracterului său de investiție publică, atâta timp cât
bunul rezultat va intra cel tâziu la încetarea contractului în executarea căruia a fost
realizată investiția în proprietatea statului sau a unei unități administrativ-teritoriale.
5.2 Prioritizarea și aprobarea investițiilor publice

Acestor norme generale li se adaugă prevederile referitoare la investițiile publice
cuprinse în O.U.G. nr. 88/2013 privind adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru
îndeplinirea unor angajamente convenite cu organismele internaționale, precum și
pentru modificarea și completarea unor acte normative, care instituie unui sistem de
management al investițiilor publice prin stabilirea unui mecanism de
prioritizare, aprobare și monitorizare a acestora.
Pentru a permite aplicarea acestui sistem de organizare și administrare a investițiilor
publice, O.U.G. nr. 88/2013 include și o definiție legală a investiției publice, limitată
însă la scopul aplicării actului normativ, respectiv prioritizarea proiectelor de investiții
publice semnificative. Definiția cuprinsă în O.U.G. nr. 88/2013 nu se referă la toate
investițiile publice ci numai la cele în care sunt implicate fonduri din bugetul de stat.
Nu sunt supuse acestei reglementări și prin urmare nu sunt incluse în definiția legală
proiectele de investiții semnificative ce ar urma să fie finanțate din bugetele locale sau
cu privire la care autoritățile publice locale ar urma să emită garanții sau să încheie
contracte prin care să asigure finanțarea privată a acestor investiții.
5.3 Modalități de finanțare a investițiilor publice
Investiţiile publice pot fi finanţate:

(i) din fonduri publice
(ii) din fonduri private,
(iii) prin structuri de finanţare mixte care reunesc fonduri publice şi fonduri
private.

În cazul în care finanţarea investiţiilor publice se realizează integral din fonduri
publice, vor fi pe deplin aplicabile prevederile incidente în materia finanţelor publice.
În vederea includerii în buget a creditelor de angajament și a creditelor bugetare
necesare în vederea efectuării cheltuielilor din fonduri publice aferente investiției
respective, va fi întocmită documentația tehnico-economică (studiu de fezabilitate
sau, în cazul investițiilor ce depășesc o anumită valoare, și studiu de prefezabilitate)
ce descrie aspectele de ordin tehnic și economic ale investiției, iar după aprobarea
acesteia conform competențelor specifice valoarea integrală estimată în temeiul
acestei documentații va fi inclusă în buget ca un credit de angajament. Desigur, în
măsura în care ordonatorul de credite respectiv va derula în paralel mai multe proiecte
de investiții, valoarea estimată cumulată a acestora va determina valoarea creditului
de angajament.
În urma aprobării bugetului ce afectează un credit de angajament unuia sau mai
multor proiecte de investiții cuprinse în anexa la bugetul respectiv, se va putea
organiza procedura de selecție a antreprenorului ce va realiza lucrările de construire
cu respectarea regulilor din materia achiziţiilor publice.
Contractul de antrepriză va fi încheiat cu antreprenorul selectat în urma procedurilor
de atribuire pentru un preț ce nu va putea depăși creditul de angajament și valoarea
estimată prin documentația tehnico-economică iar plata lucrărilor se va face în limita
creditelor bugetare, cu respectarea regulilor aplicabile efectuării cheltuielilor din
fonduri publice.
În situaţiile în care finanţarea investiţiilor publice se realizează integral sau
parțial din fonduri private, fie că investiţiile publice sunt finanţate integral din
fonduri private, fie că fondurile private reprezintă principala sursă de finanţare dar se
completează cu sume alocate din bugete publice, între titularul final al bunului sau
bunurilor ce vor rezulta din investiția respectivă (statul, prin entitățile publice care au
atribuții în acest sens sau o unitate administrativ-teritorială) și entitatea privată care va
asigura cea mai mare parte a fondurilor necesare realizării investiției se va încheia un
contract. Acesta va putea fi fie (i) un contract de concesiune, fie (ii) un contract de
parteneriat public-privat.
În cazul serviciilor comunitare de utilităţi publice organizate de autoritățile
administrației publice locale (alimentare cu apă potabilă, sisteme de canalizare,
furnizare de energie termică în sistem centralizat, salubritate, transport public local,
iluminat public, administrarea domeniului public local), investiţiile publice vor putea
fi finanţate din surse private în cadrul contractelor de delegare a gestiunii.
În vederea evaluării încadrării statelor membre ale Uniunii Europene în țintele de
deficit public și datorie publică stabilite prin Pactul de Stabilitate și Creștere au fost
adoptate norme comune la nivelul Uniunii Europene prin care se stabilesc tratamentul
statistic (modul de prelucrare a datelor relevante) și modul de întregistrare în
contabilitatea bugetelor publice a drepturilor și obligațiilor ce revin sectorului public
(relevant pentru calculul deficitului și datoriei publice la nivel național) în fiecare stat.
Din perspectiva evaluării impactului asupra bugetelor publice a unui proiect de
investiții ce combină finanțarea privată cu asumarea de obligații pe seama fondurilor
publice, este importantă determinarea regimului economic al bunurilor implicate.

Aceste regim economic poate fi diferit de regimul juridic. Potrivit analizei economice,
un bun va fi considerat a fi proprietatea persoanei care suportă riscurile legate de acel
bun (deci și costurile suportării acestor riscuri) și beneficiază de rezultatele utilizării
bunului, prin urmare acea persoană va înscrie în contabilitatea sa drepturile și
obligațiile aferente acelui bun conform normelor contabile aplicabile.
În aceste condiții, potrivit normelor statistice și contabile comune la nivelul
Uniunii Europene, se face o distincție netă între contractele prin care se realizează
investiții cu finanțare privată și contractele prin care investițiile sunt finanțate
integral din fonduri publice (contracte de achiziții publice). Criteriul utilizat pentru
această departajare este criteriul repartizării riscurilor între partanerul privat și
partenerul public: atunci când marea majoritate a riscurilor sunt preluate de
partenerul privat, contractul va fi în afara bugetelor publice, cu excepția valorii
obligațiilor de plată asumate de partenerul public (bunurile ce fac obiectul investiției
vor fi înregistrate în contabilitatea partenerului privat), iar atunci când majoritatea
riscurilor este preluată de partenerul public, contractul va fi asimilat unui contract de
achiziții publice și va fi inclus ca atare în bugetele publice, iar bunurile ce fac obiectul
investiției vor fi înregistrate în contabilitatea publică.
Contractele clasificate în afara bugetelor publice (în afara sectorului public) vor fi la
rândul calificate drept concesiuni sau parteneriate public-privat prin utilizarea
criteriului sursei veniturilor partenerului privat în cursul perioadei de operare a
proiectului: dacă majoritatea acestor venituri vor proveni din tarife încasate de la
utilizatorii bunului, contractul va fi calificat ca fiind o concesiune, iar dacă aceste
venituri vor proveni în majoritate din plăți realizate de partenerul public, va fi un
contract de parteneriat public-privat.
Finanțarea din surse private a investițiilor publice presupune, în structura sa
elementară, două mari etape succesive:
a) etapa de construire sau realizare a obiectului investiției publice, în care
finanțarea costurilor aferente este asigurată în principal din fonduri
private, urmată de
b) etapa de operare a bunului astfel realizat, în care partenerul privat care a
realizat bunul are dreptul de a-l exploata în vederea recuperării investiției
(costuri de construire și costuri de finanțare a construcției, a acoperirii
costurilor de operare și a obținerii unui profit.


1. În cadrul unui contract de parteneriat public-privat finanțarea lucrării ce face

obiectului contractului:
a) se poate realiza și din fonduri publice și din fonduri private;
b) se poate realiza exclusiv din fonduri private;
c) se poate realiza exclusiv din fonduri publice.
2. Investițiile publice se caracterizează prin faptul că:

a) lucrările sunt realizate întotdeauna de instituții și autorități publice;
b) sunt întotdeauna finanțate integral din fonduri publice;
c) vor intra întotdeauna în proprietatea statului sau a unei unități administrativ-
teritoriale conform prevederilor contractului.
3. Lucrarea realizată de concesionar în cadrul unui contract de concesiune de lucrări

publice încheiat de o unitate administrativ-teritorială va fi:
a) investiție publică;
b) investiție privată;
c) investiție privată de interes public.
4. Parteneriatul public-privat este o modalitate de cooperare prin care:
a) se realizează un bun public sau un serviciu public

b) sectorul public pune la dispoziția partenerului privat servicii publice
c) partenerul privat realizează o construcție utilizând fonduri publice
d) partenerul privat administrează și operează un serviciu public
Temă de control:
Identificați contractele pe baza cărora se poate asigura finanțarea privată a unei
autostrăzi.
Răspunsuri test grilă: 1a, 2c, 3a, 4a,d


S. Gherghina - Rolul contractului de concesiune în finanțarea investițiilor publice -

în Emil Bălan, Cristi Iftene, Dragoș Troanță, Gabriela Varia, Marius Văcărelu (ed.) -
Administrația publică între misiuni și constrângeri bugetare. Dimensiuni juridice și
manageriale, Ed. Wolters Kluwer, 2014, pp. 259-269.


AJUTORUL DE STAT
Cuprins
6.1 Noțiunea de ajutor de stat. Reglementare

6.2 Categorii de ajutor de stat
6.3 Notificarea ajutorului de stat. Ajutorul ilegal sau utilizat abuziv. Recuperarea
ajutorului de stat

- înțelegeți regulile aplicabile ajutorului de stat
- identificați un ajutor de stat
- identificați categoria căruia îi aparține un ajutor de stat
6.1 Noțiune. Reglementare
Stabilind rolul important al principiului liberei concurenţe şi al aplicării sale în spațiul

economic european, Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene interzice în
principiu acele măsuri luate de state care ar putea limita sau împiedica libera
concurenţă. Aceste măsuri prin care statul poate interveni și influența activitatea
economică sunt reunite sub sintagma ajutor de stat. Reglementarea generală a
acordării ajutoarelor de stat de către statele membre ale Uniunii Europene o reprezintă
prevederile articolelor 107-109 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene
(TFUE).
În lipsa unei definiții exprese a ajutorului de stat, prevederile art. 107 alin. 1 TFUE au
fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), astfel
încât din sinteza acestor două izvoare au rezultat elementele care, dacă sunt
întrunite cumulativ, conduc la calificarea unei măsuri luate de stat ca fiind
ajutor de stat:
a) măsura implică utilizarea fondurilor publice, fie prin transferul lor fie prin
renunțarea la încasarea unor venituri

b) măsura are ca efect un avantaj economic acordat unei sau mai multor
persoane, pe care acestea nu l-ar fi obținut în condițiile normale ale pieței
c) avantajul economic rezultat din măsura luată de stat este selectiv, nefiind
accesibil altor persoane aflate în situații similare
d) măsura are efect potențial asupra schimburilor comerciale derulate între
statele membre ale Uniunii Europene.
a) Utilizarea fondurilor publice
Această condiție a fost interpretată în mod extensiv, fiind incluse atât (i) transferurile
directe de fonduri din bugetele publice ale statului (instituțiilor publice) sau ale
unităților administrativ-teritoriale cât și (ii) transferurile indirecte, realizate prin
intermediul unor entități private (întreprinderi publice sau entități private care
administrează sau utilizează fonduri puse la dispoziție din bugete publice) precum și
(iii) renunțarea la încasarea unor sume cuvenite statului, unităților administrativ-
teritoriale sau unor întreprinderi publice.
O măsură va fi supusă analizei în vederea calificării sale drept ajutor de stat dacă a
fost decisă de:
a) stat, prin intermediul unei autorități publice sau a unei instituții publice
(conform atribuțiilor specifice),
b) o unitate administrativ-teritorială sau
c) o persoană de drept privat dar cu utilizarea de fonduri publice sau cu
implicarea efectivă a statului în adoptarea și aplicarea măsurii respective.
În cazul măsurilor luate de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, indiferent
dacă implementarea lor se face prin intermediul unei persoane private (iar această
persoană privată nu face decât să aplice decizia luată de stat sau de o unitate
administrativ-teritorială), calitatea decidentului este cea care determină prezumția
utilizării fondurilor publice .
În cazul în care fondurile publice sunt puse – în cele mai diverse modalități permise
de lege – de stat la dispoziția unei persoane juridice de drept privat în vederea
aplicării unor măsuri luate de stat, utilizarea acestor fonduri provenite din bugete
publice va determina existența primului element al unui ajutor de stat. De asemenea,
implicarea statului în luarea deciziei de a acorda ajutorul de stat și aplicarea acestei
măsuri prin intermediul unei persoane de drept privat va permite asimilarea acestei
situații celei în care măsura este aplicată direct de stat.
b) Existența unui avantaj economic acordat unei sau mai multor persoane pe
care acestea nu l-ar fi obținut în condițiile normale ale pieței
Avantajul economic este apreciat prin raportare la condițiile normale ale pieței pe care
își desfășoară activitatea persoana sau persoanele cu privire la care s-a luat măsura
supusă analizei. Dacă potrivit acestor condiții obișnuite acea persoană nu ar fi putut
obține un avantaj similar de la un alt co-contractant, elementul avantajului economic
neaccesibil în mod uzual este întrunit.
Pentru a verifica existența unui avantaj economic, CJUE a dezvoltat în jurisprudența
sa un criteriu obiectiv, care are în vedere efectele măsurii luate de stat și nu motivele
pentru care măsura a fost adoptată. Pentru a determina existența avantajului economic

ce nu ar fi putut fi obținut în condițiile normale Curtea a aplicat un test de verificare a
justificării comerciale a măsurii respective, cunoscut sub numele de testul
investitorului sau creditorului prudent într-o economie de piață. Potrivit acestui
test, pentru a verifica existența unui avantaj economic acordat printr-o măsură de stat
această măsură va fi comparată cu acțiunea ce ar fi fost de așteptat într-o situație
similară din partea unui investitor privat. Dacă investitorul privat, în desfășurarea
activității sale, presupusă a fi una cu scop lucrativ, deci urmărind obținerea unui profit
în condițiile date ale pieței, ar fi luat măsura luată de stat (supusă evaluării) atunci
testul este trecut și condiția avantajului economic nu este îndeplinită. Statul a acționat
ca un investitor privat, avantajul creat beneficiarului este legitim din punct de vedere
al pieței și, deci, al concurenței, iar măsura prin care a fost creat acest avantaj nu va fi
ajutor de stat.
c) Caracterul selectiv al măsurii
O măsură este selectivă atunci când are ca beneficiari un număr limitat de persoane,
selectate pe baza unor criterii sau nominalizate dintr-o categorie mai largă de
persoane având caracteristici similare. În cazul în care măsura se aplică tuturor
persoanelor ce ar putea beneficia de drepturile conferite prin măsura respectivă (în
sensul că aceste drepturi au relevanță pentru activitatea acelor persoane), elementul
reprezentat de selectivitate nu este întrunit și măsura nu va fi ajutor de stat.
d) Efectul asupra schimburilor comerciale derulate între statele membre ale
Uniunii Europene
Măsura supusă evaluării trebuie să fie în măsură să afecteze relațiile comerciale între
statele membre, ceea ce înseamnă că beneficiarul său trebuie să se afle în concurență
cu entități din alte state membre, chiar dacă activitatea sa nu presupune export sau alte
operațiuni în statele respective. Rațiunea generală a acestui element este dată de
existența pieței interne, caracterizată prin libera circulație a bunurilor, serviciilor,
persoanelor și capitalurilor, iar existența unor beneficii acordate selectiv unuia sau
mai multor beneficiari dintr-un stat membru ar putea face mai dificil accesul pe piața
respectivă al concurenților (persoane cu un obiect similar de activitate) din alte state
membre.
Datorită valorii lor reduse anumite măsuri, denumite ajutoare de minimis, au fost
considerate a nu afecta schimburile comerciale între statele membre și prin urmare nu
vor fi calificate ca ajutoare de stat deși ar întruni primele trei elemente.
Consiliul Concurenţei este autoritatea de contact în raporturile dintre Comisia
Europeană şi autorităţile publice, respectiv beneficiarii ajutoarelor de stat. De
asemenea, Consiliul Concurenţei are atribuţii de consultanţă şi verificare a
notificărilor adresate Comisiei Europene, precum și de reprezentare a României în
faţa Comisiei Europene în cadrul procedurilor privind ajutorul de stat.

6.2 Categorii de ajutoare de stat
După calificarea unei măsuri luate de stat sau care implică utilizarea fondurilor
publice ca ajutor de stat, această măsură va aparține uneia dintre cele două categorii
de ajutoare de stat:
(i) ajutoare de stat compatibile cu piața internă a Uniunii Europene
(ii) ajutoare de stat incompatibile cu piața internă a Uniunii Europene
Potrivit art. 107 alin. 1 TFUE, ajutoarele de stat sunt în principiu incompatibile cu
piața internă, cu excepția celor care sunt declarate a fi compatibile. Ajutoarele de stat
pot fi compatibile cu piața internă a Uniunii Europene:
• fie prin declararea lor ca atare de către TFUE în art. 107 alin. 2 (ajutoare
compatibile de drept)
• fie prin declararea lor drept compatibile de către Comisia Europeană, în
condițiile art. 107 alin. 3 TFUE (ajutoare care ar putea fi compatibile)
Categoriile de ajutoare de stat care sunt considerate a fi compatibile cu piaţa
internă, enumerate de art. 107 alin. 2 TFUE, sunt:
a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia
ca acestea să fie acordate fără vreo discriminare legată de originea produselor,
b) ajutoarele destinate remedierii daunelor cauzate de calamităţile naturale sau de
alte evenimente extraordinare, şi
c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale R.F. Germania în măsura
în care ele sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor economice
cauzate de divizare.
Ajutoarele de stat pe care Comisia Europeană le poate declara ca fiind
compatibile cu piața internă sunt, conform art. 107 alin. 3 TFUE:
a) ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a regiunilor cu un nivel
de trai anormal de scăzut sau dominate de un nivel grav al şomajului,
b) ajutoarele destinate să promoveze executarea unui proiect important de interes
european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat
membru,
c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau anumitor
regiuni economice, dacă nu alterează condiţiile schimburilor comerciale într-o
măsură contrară interesului comun,
d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, dacă
nu alterează condiţiile schimburilor comerciale şi concurenţa în comunitate
într-o măsură care contravine interesului comun,
e) alte categorii de ajutoare determinate prin regulamente emise de Consiliu, la
propunerea Comisiei
Orice alte ajutoare de stat care nu se încadrează în una din cele două categorii de
ajutoare compatibile sunt incompatibile cu piața internă, fiind interzise de TFUE.

6.3 Notificarea ajutorului de stat. Ajutorul ilegal sau utilizat abuziv.
Recuperarea ajutorului de stat
Potrivit art. 108 alin 3 TFUE un stat care intenționează să adopte o măsură ce
poate fi calificată drept ajutor de stat are obligația de a notifica această intenție
Comisiei Europene și nu va putea adopta și aplica măsura respectivă în absența
răspunsul Comisiei la această notificare. Analizând notificarea, Comisia va decide
dacă măsura preconizată întrunește sau nu elementele penru a fi calificată drept ajutor
de stat iar dacă din această analiză sunt întrunite elementele necesare identificării unui
ajutor de stat va stabili în ce măsură acesta este compatibil cu piața internă.
În cazul în care un stat membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile de a notifica în prealabil
Comisiei Europene intenţia de a acorda un ajutor de stat și pune în aplicare această
măsură, Comisia va putea declara ajutorul de stat respectiv ca fiind ilegal.
Pe perioada derulării măsurii care constituie un ajutor de stat compatibil sunt instituite
obligaţii de raportare atât pentru entitățile publice ce au decis acordarea ajutorului
de stat (denumite furnizori de ajutor), cât şi pentru beneficiarii ajutorului de stat.
Astfel, furnizorii de ajutor de stat trebuie să urmărească modul de utilizare a
ajutoarelor de stat acordate, să dispuna măsuri şi să transmită Consiliului Concurenţei,
în formatul solicitat de acesta, toate datele şi informaţiile necesare pentru
monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel naţional, inclusiv pentru întocmirea
rapoartelor şi informărilor necesare îndeplinirii obligaţiilor României în calitate de
stat membru al Uniunii Europene.
La rândul lor, beneficiarii de ajutor de stat au obligaţia de a transmite furnizorului
raportări periodice, precum şi alte informaţii cu privire la ajutorul de stat acordat, la
cererea acestuia. Rolul acestor raportări este de a permite monitorizarea respectării
condițiilor în care a fost acordat ajutorul de stat, în special în ceea ce privește
executarea obligațiilor impuse beneficiarului ajutorului de stat. În cazul în care se
constată că un beneficiar nu a respectat aceste obligații, ajutorul de stat poate fi
declarat ca fiind utilizat abuziv ceea ce va avea ca efect recuperarea valorii ajutorului
respectiv și a dobânzilor aferente, sumele astfel determinate urmând a fi plătite de
beneficiar furnizorului de ajutor.
În cazul în care Comisia Europeană stabilește că un ajutor de stat este ilegal sau
este utilizat abuziv, acesta va fi recuperat de la beneficiari de persoana care a
acordat ajutorul, chiar dacă o astfel de acţiune va presupune declararea falimentului
beneficiarului.

1. Ajutorul de stat poate fi acordat:

a) exclusiv de Ministerul Finanțelor Publice;
b) de orice entitate publică sau privată,
c) de instituții publice.
2. O măsură va fi considerată ajutor de stat în cazul în care:

a) sunt transferate fonduri publice către beneficiar;
b) aplicarea măsurii presupune implicarea fondurilor publice;
c) beneficiarul încasează fonduri cuvenite bugetelor publice.
3. Testul investitorului privat presupune:

a) evaluarea măsurii din perspectiva în care în locul entității care a acordat
ajutorul de stat măsura ar fi fost luată de o entitate privată supusă regulilor
pieței;
b) evaluarea caracterului selectiv al ajutorului de stat din perspectiva unui
investitor privat;
c) evaluarea modului în care este afectată concurența între investitorii privați.
4. În cazul în care se constată că un ajutor de stat a fost acordat în mod ilegal:

a) suma ajutorului va fi recuperată de la beneficiar;
b) constatarea caracterului ilegal al ajutorului se face de către instanța
judecătorească;
c) beneficiarului îi va interzisă solicitarea altui ajutor de stat.
5. Stabilirea caracterului compatibil al unui ajutor de stat care nu e definit ca atare în

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se face de către:
a) Consiliul Concurenței;
b) Ministerul Finanțelor Publice;
c) Comisia Europeană
Temă de control:
Identificați în ce măsură scutirea unei întreprinderi publice determinate de plata
obligațiilor fiscale scadente este ajutor de stat.
Răspunsuri test grilă: 1b, 2b, 3a, 4a, 5c


S. Gherghina – Drept financiar public, Ed. C.H.Beck, 2019

S. Gherghina - Despre banii publici – o încercare de definire - în Analele
Universităţii Bucureşti seria Drept nr. II/2011, pp. 178-198.
I. Lazăr – Dreptul Uniunii Europene în domeniul concurenței, Ed. Universul
Juridic, 2016, pp. 367-454


TRANSFERURI DE LA BUGETUL DE STAT LA BUGETUL LOCAL.

CONTROLUL EXECUȚIEI BUGETARE
Cuprins
7.1 Transferuri de la bugetul de stat la bugetele locale

7.2 Controlul financiar public

- identificați categoriile de transferuri de la bugetul de stat la bugetele locale
- înțelegeți regulile aplicabile acestor transferuri și efectele lor
- identificați tipurile de control financiar public și diferențele între ele
- identificați regulile aplicabile fiecărui tip de control financiar public
7.1 Transferuri de la bugetul de stat la bugetele locale
Potrivit prevederilor din Legea finanțelor publice locale și din alte legi speciale, de la
bugetul de stat către bugetele locale pot fi efectuate mai multe categorii de transferuri cu
caracter definitiv și nerambursabil, toate aceste categorii de transferuri fiind destinate
susținerii bugetelor locale.
Unele din aceste transferuri sunt în principiu necondiționate, putând fi doar suspendate în
anumite condiții, cum ar fi transferul lunar al cotelor defalcate din impozitul pe venit, în timp
ce cele mai multe transferuri sunt condiționate de (i) existența unei solicitări formulate de
unitatea administrativ-teritorială beneficiară precum și de (ii) îndeplinirea unor condiții în
funcție de care se determină eligibilitatea beneficiarului și suma transferată.

1. Cote defalcate din impozitul pe venit
Impozitul pe venit este datorat de persoanele fizice1 și este colectat integral la bugetul de
stat. Din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat, cu excepţia impozitului pe veniturile
din pensii, se alocă lunar2 o cotă stabilită procentual către bugetele locale. Această cotă este
una semnificativă, ea reprezentând aproape trei sferturi (71,5%) din sumele colectate de
bugetul de stat cu titlu de impozit pe venit, și este distribuită printr-un mecanism care
urmărește asigurarea unei repartizări echitabile a sumelor transferate între (i) nivelul
colectivității locale în care plătitorul impozitul pe venit își desfășoară activitatea care
generează impozitul (comună, oraș, sector al municipiului București) și (ii) nivelul județului
(sau, după caz, municipiul București) în care se află colectivitatea locală respectivă.
Transferul către bugetele locale a cotei defalcate din impozitul pe venit se face automat, în
măsura în care nu au survenit cazuri de suspendare a acestui transfer. Din impozitul pe venit
încasat la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale în luna anterioară,
cu excepţia impozitului pe veniturile din pensii, se alocă lunar, până cel târziu la data de 8 a
lunii în curs, o cotă de:
a) 41,75% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor pe al căror teritoriu

îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozit pe venit;
b) 11,25% la bugetul local al judeţului;
c) 18,5% într-un cont distinct, deschis pe seama direcţiei generale a finanţelor publice
judeţene la trezoreria municipiului reşedinţă de judeţ, pentru echilibrarea bugetelor
locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, precum şi a bugetului local al
judeţului.
În execuţie, cota de 18,5% se alocă de către direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene
pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, precum şi
a bugetului local al judeţului, proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în acest scop în
bugetele respective.
Pentru municipiul Bucureşti cota de 71,5% din impozitul pe venit, cu excepţia impozitului
pe veniturile din pensii, se repartizează:
a) 20% la bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
b) 44,5% la bugetul local al municipiului Bucureşti;
c) 7% într-un cont distinct, deschis pe seama Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a
Municipiului Bucureşti la Trezoreria Municipiului Bucureşti, pentru echilibrarea bugetelor
locale ale sectoarelor, precum şi a bugetului local al municipiului Bucureşti. În execuţie, cota
de 7% se alocă de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti

1
Impozitul pe venit este datorat pentru veniturile obținute de persoanele fizice din orice surse, cu excepția celor
cu privire la care există scutiri sau exceptări.
2
Alocarea se face în raport de încasările din impozitul pe venit din luna precedentă celei în care se realizează
transferul, sumele fiind transferate bugetelor locale până cel târziu la data de 8 a lunii (următoare lunii ale cărei
încasări se redistribuie către bugetele locale).

pentru echilibrarea bugetelor locale ale sectoarelor, precum şi a bugetului local al
municipiului Bucureşti, proporţional cu sumele repartizate şi aprobate în bugetele respective,
potrivit prevederilor art. 33 alin. (6).
Operaţiunile de virare la bugetele locale a cotelor cuvenite din impozitul pe venit se
efectuează de Ministerul Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice
judeţene, respectiv a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
2. Cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat cu destinație specială și
pentru echilibrarea bugetelor locale
Prin legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat,
cu destinaţie speciala şi, respectiv, pentru echilibrarea bugetelor locale
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale
vor fi repartizate pe judeţe, potrivit următoarelor criterii:
a) capacitatea financiară determinată pe baza impozitului pe venit încasat pe locuitor, în
proporţie de 70%
b) suprafaţa judeţului în proporţie de 30%
3. Transferuri consolidabile pentru bugetele locale
Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru investiţii finanţate
din împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit legii, şi se
aprobă anual. Din bugetul de stat, din sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat,
precum şi prin bugetele unor ordonatori principali de credite ai acestuia ori din alte bugete se
pot aloca, pe bază de contract de finanţare, resurse financiare către bugetele locale pentru
finanţarea integrală sau parţială a unor proiecte de dezvoltare sau sociale de interes naţional,
judeţean ori local.
Stabilirea proiectelor şi a unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale beneficiare se

face pe baza criteriilor propuse de fiecare ordonator principal de credite al bugetului de stat
şi aprobate prin hotărâre a Guvernului.
1. Programul Național de Dezvoltare Locală

Programul naţional de dezvoltare locală este un program multianual coordonat de Ministerul
Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice având ca obiectiv general echiparea
unităţilor administrativ-teritoriale cu toate dotările tehnico-edilitare, de infrastructură
educaţională, de sănătate şi de mediu, sportivă, social-culturală şi turistică, administrativă şi
de acces la căile de comunicaţie. Programul funcționează potrivit OUG 28/2013, cu
modificările ulterioare (OUG 46/2015).

Finanțarea se acordă pentru obiective de investiții determinate în temeiul unor contracte de
finanţare multianuale încheiate între Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei
Publice şi beneficiari, pe o perioadă de maximum 4 ani.
5. Fondul de rezervă al Guvernului
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează ordonatorilor principali

de credite ai bugetelor locale (primari, președinți de consiliu județean), pe bază de hotărâre a
guvernului, pentru finanţarea unor cheltuieli publice urgente sau neprevăzute apărute în
timpul exerciţiului bugetar.
6. Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează ordonatorilor principali de
credite ai bugetelor locale (primari, președinți de consiliu județean), pe bază de hotărâre de
guvern, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor
calamităţi.
7.2 Controlul financiar public
Obiectul controlului financiar constă în actele şi operaţiunile emise sau înfăptuite de către
entităţile publice cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului
public.
În analiza obiectului supus controlului - reprezentat de utilizarea fondurilor publice şi de
administrarea patrimoniului entităților publice controlate – în funcție de tipul de control, sunt
urmărite unele dintre sau toate obiectivele definite de legile aplicabile: legalitatea,
regularitatea, economicitatea, eficienţa şi eficacitatea actelor și operaţiunilor de utilizare a
fondurilor publice sau de administrare a bunurilor.
Legea stabilește în sarcina ordonatorilor de credite bugetare o obligație generală de a asigura
atingerea tuturor celor cinci obiective - legalitatea, regularitatea, economicitatea, eficienţa şi
eficacitatea – reunite sub denumirea generică de buna gestiune financiară în utilizarea
fondurilor publice și administrarea patrimoniului public.
Legalitatea reprezintă respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile actului sau
operațiunii respective.
Regularitatea reprezintă respectarea regulilor procedurale şi metodologice aplicabile
actului sau operațiunii respective, ca ansamblu de reguli interne, specifice entității
controlate, legate de proceduri de avizare și aprobare, de înregistrarea documentelor, de
comunicare etc..

Economicitatea reprezintă minimizarea costului resurselor utilizate, practic obținerea celui
mai bun preț pentru aceste resurse dobândite (bunuri, servicii, lucrări), dar ținând cont de
disponibilitatea acestor resurse, de adecvarea lor cantitativă și calitativă la scopul urmărit.
Asigurarea celui mai bun preț nu înseamnă dobândirea bunurilor, lucrărilor sau serviciilor
respective la cel mai mic preț ce poate fi obținut în mod absolut, ci prin aplicarea
procedurilor de atribuire a contractelor organizate în conformitate cu legislația achizițiilor
publice sau cu alte reglementări aplicabile.
Eficienţa reprezintă maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate,
fiind determinată de relația dintre resursele utilizate și rezultatele obținute.
Eficacitatea reprezintă îndeplinirea obiectivelor urmărite de activitatea respectivă şi
raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul obținut. Astfel, o operaţiune poate fi legală,
regulată, economică şi eficientă, dar în acelaşi timp poate fi ineficace, deoarece nu contribuie
la realizarea obiectivelor stabilite, de exemplu un contract prin care se dobândește un bun
sau un serviciu inutil activității entității controlate.
Controlul preventiv propriu (intern) și auditul public intern sunt forme de control financiar
public realizate de departamente specializate, cu o relativă autonomie funcțională,
organizate în cadrul entității publice pe care o controlează.
Scopul controlului este identificarea neregulilor la nivelul entității, astfel încât să poată fi
luate imediat măsurile necesare pentru remedierea lor. Din această perspectivă, aceste două
forme de control intern sunt modalități de auto-control, care nu urmăresc stabilirea
răspunderii ci remedierea situațiilor care nu corespund exigențelor legale.
Controlul preventiv delegat și auditul public extern sunt tipuri de control financiar public
realizate de entități diferite de entitatea publică controlată, respectiv de Ministerul
Finanțelor Publice, prin controlorii delegați, și de Curtea de Conturi.
Dintre acestea, doar controlul exercitat de Curtea de Conturi este în măsură să conducă la
stabilirea răspunderii persoanelor vinovate de încălcarea regulilor privind buna gestiune
financiară și la recuperarea prejudiciului produs ca urmare a unor asemenea încălcări.
Controlul preventiv delegat realizat de Ministerul Finanțelor Publice completează controlul
preventiv intern al entității controlate în cazul unor operațiuni sau instituții având un grad
mai mare de risc de producere a unui prejudiciu în cazul neasigurării bunei gestiuni
financiare, fie datorită valorii, fie datorită obiectului operațiunilor respective.
Controlul financiar preventiv

Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică a proiectelor de acte şi
operaţiuni din punctul de vedere al legalităţii, regularităţii şi al încadrării în limitele

creditelor bugetare sau creditelor de angajament, înainte de realizarea acestor acte şi
operaţiuni.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită de autorităţile competente în
mod unitar în următoarele forme:
a) control preventiv propriu, la toate entităţile publice şi asupra tuturor operaţiunilor cu
impact financiar asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public;
b) control preventiv delegat, exercitat prin controlori delegaţi ai Ministerului Economiei
şi Finanţelor la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat şi ai bugetelor fondurilor speciale, la agenţiile de
implementare a fondurilor comunitare şi la entităţile publice considerate cu risc
ridicat.
Controlul preventiv propriu

Conducătorii entităţilor publice au obligaţia de a organiza controlul preventiv propriu şi de
a stabili proiectele de operaţiuni supuse acestui control. Persoanele desemnate în cadrul
compartimentului de control financiar preventiv exercită controlul prin aplicarea vizei de
control financiar preventiv, prin semnătura proprie şi aplicarea sigiliului personal. Proiectele
de operaţiuni sunt supuse controlului împreună cu documentele justificative aferente.
Este importantă aplicarea în acest context a principiului separării atribuţiilor, persoana care
exercită controlul financiar preventiv propriu neputând fi implicată, prin sarcinile de
serviciu, în efectuarea operaţiunii supuse controlului.
Controlul preventiv delegat

Controlul preventiv delegat se organizează şi se exercită de către Ministerul Economiei şi
Finanţelor prin controlori delegaţi numiţi în funcţie de volumul şi de complexitatea
activităţii instituţiei publice controlate. Controlorii delegaţi sunt funcţionari publici angajaţi
ai Ministerului Finanţelor publice.
Controlorii delegaţi vor fi numiţi pentru fiecare instituţie condusă de un ordonator principal
de credite. Activitatea de control preventiv delegat se desfăşoară la sediul instituţiei ale cărei
proiecte de operaţiuni sunt supuse controlului preventiv.
Controlorii delegaţi exercită controlul preventiv delegat asupra proiectelor de operaţiuni
vizate în prealabil de către compartimentul de control preventiv propriu al instituţiei publice.
Viza de control financiar preventiv se acordă sau se refuză în scris, pe formular tipizat, şi
trebuie să poarte semnătura şi sigiliul personal al controlorului delegat. Înainte de a emite un
refuz de viză, controlorul delegat are obligaţia să informeze, în scris, în legătură cu intenţia
sa ordonatorul de credite, precizând motivele refuzului. În măsura în care ordonatorul de

credite prezintă în scris argumente pentru realizarea operaţiunii, controlorul delegat poate
opta pentru solicitarea unei opinii consultative unei comisii ad-hoc formate din 3 membri ai
Corpului controlorilor delegaţi.
Regimul refuzului de viză
Refuzul de viză se motivează în scris.
În cazul operaţiunilor care se supun şi controlului preventiv delegat al Ministerului
Economiei şi Finanţelor, refuzul vizei de control preventiv propriu face ca proiectul de
operaţiune să nu poată fi supus controlului preventiv delegat, iar ordonatorul de credite
trebuie să solicite avizul consultativ al controlorului delegat. Ordonatorul de credite va
analiza punctul de vedere al controlorului delegat, exprimat în avizul consultativ, şi va
decide pe propria răspundere şi în limita creditului bugetar aprobat.
În situaţia refuzului de viză, ordonatorul de credite poate decide efectuarea operaţiunii numai
în baza unui act de decizie internă, emis în formă scrisă, prin care dispune, pe propria
răspundere, efectuarea operaţiunii. În acest caz, persoana desemnată să efectueze controlul
preventiv propriu sau controlorul delegat vor informa în scris Curtea de Conturi, Ministerul
Economiei şi Finanţelor şi, după caz, organul ierarhic superior al instituţiei publice
respective.
Auditul intern
Auditul public intern este o formă de control financiar public ulterior, realizat după
finalizarea operațiunilor supuse controlului. Legea reglementeaza trei forme de audit public
intern: (a) auditul de sistem, care reprezintă o evaluare a sistemelor de conducere şi control
intern, cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru
identificarea deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora, (b)
auditul performanţei, care examinează în ce măsură activitatea entităţii publice este
conformă cu obiectivele propuse, (c) auditul de regularitate, care reprezintă examinarea
operaţiunilor realizate în legătură cu fondurile publice sau cu patrimoniul public, sub
aspectul respectării principiilor, regulilor procedurale şi metodologice care le sunt aplicabile.
Dintre aceste forme de audit intern, auditul de regularitate este cel care are în mod direct ca
obiect operațiunile realizate cu fondurile publice și administrarea bunurilor din patrimoniul
public și se realizează asupra fiecăreia dintre operațiunilor financiare prevăzute de lege3 cel
puțin o dată la 3 ani.

3 Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 672/2002.

Fiecare entitate publică trebuie să aibă un compartiment de audit public intern, cu excepţia
instituţiilor publice mici4, care nu sunt subordonate altor entităţi publice, unde auditul public
intern se efectuează de către compartimentele de specialitate ale Ministerului Finanţelor
Publice. Compartimentul de audit public intern se constituie în subordinea directă a
conducerii entităţii publice, iar auditorii interni nu pot avea atribuţii legate de desfăşurarea
activităţilor supuse auditului.
Obiectivele urmărite de auditul intern de regularitate în legătură cu operațiunile auditate
sunt legalitatea și regularitatea acestora.
În urma auditării departamentelor interne ale instituției publice respective, auditorii
întocmesc un proiect de raport de audit public intern care este transmis structurii auditate,
care poate formula observații. Raportul final de audit este transmis conducătorului entităţii
publice respective (ordonatorului de credite).
Raportul de audit poate formula recomandări pentru remedierea situațiilor constatate, iar
structura auditată trebuie să informeze compartimentul de audit public intern asupra modului
de implementare a recomandărilor.
Controlul financiar ulterior exercitat de Curtea de Conturi a Romaniei

Reglementarea organizării şi funcţionării Curţii de Conturi este cuprinsă în Constituţie şi
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, cu modificările
ulterioare.
Curtea de Conturi este o instituţie publică autonomă, cu personalitate juridică, ce exercită
controlul asupra modului de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public, control realizat sub forma auditului public extern.
Autonomia Curţii de Conturi se manifestă pe mai multe paliere:
- autonomia decizională, care este dată de faptul că activitatea de control a Curţii
de Conturi se desfăşoară în mod independent, conform deciziilor conducerii
sau la cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, cu respectarea Constituţiei şi
a dispoziţiilor legii de organizare. Oricare din Camerele Parlamentului poate
solicita Curţii de Conturi efectuarea unor acţiuni de control, însă Curtea de
Conturi nu poate fi obligată de nicio altă autoritate publică să efectueze acţiuni
de control;
- autonomia membrilor Curţii de Conturi, determinată de prevederile legii
potrivit cărora consilierii de conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului

4 Conform art. 2 lit. s) din Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, sunt
considerate instituţii publice mici acelea care derulează un buget anual de până la
nivelul echivalentului în lei a 100.000 euro pe o perioadă de 3 ani consecutiv.

lor şi inamovibili pe toată durata acestuia. De asemenea, auditorii publici sunt
independenţi în realizarea activităţilor de audit şi se bucură de stabilitate;
- autonomia financiară, care rezultă din faptul că această instituţie îşi întocmeşte
propriul proiect de buget, pe care îl înaintează Guvernului în vederea includerii
în proiectul legii bugetului de stat supus apoi aprobării Parlamentului.
Activitatea Curţii este concentrată în principal asupra a două mari direcţii, respectiv:
a) auditul financiar asupra conturilor anuale de execuţie ale bugetelor ce alcătuiesc
sistemul bugetar şi asupra contului anual de execuţie al datoriei publice, organizat
astfel încât toate aceste conturi de execuţie să fie supuse auditului financiar şi
b) auditul performanţei, care are ca obiect fie activitatea entităţii publice ce face
obiectul auditului în ansamblul său, fie numai anumite programe, activităţi, proiecte
derulate cu utilizarea fondurilor publice.
Curtea de Conturi exercită atribuţiile sale de control (audit public extern) în principal asupra
entităţilor publice:
- autorităţile publice
- companiile sau societăţile naţionale
- regiile autonome
- societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţin
cel puţin jumătate din capitalul social.
Curtea de Conturi mai poate iniţia activităţi de control (audit public extern) şi la
persoane care nu intră în categoria mai sus descrisă a entităţilor publice auditate, dar
care se află în cel puţin una din următoarele situaţii:
a) beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau de alte forme
de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a
instituţiilor publice;
b) administrează în temeiul unor contracte de concesiune sau de închiriere bunuri
aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-
teritoriale;
c) administrează şi/sau utilizează fonduri publice
Activitatea de audit desfăşurata de Curtea de Conturi
Curtea de Conturi exercită auditul financiar asupra conturilor anuale ale bugetelor ce
compun sistemul bugetar, inclusiv ale bugetelor anuale, precum şi asupra contului general
anual al datoriei publice a statului. Prin verificările sale, auditorii Curţii analizează
respectarea reglementărilor contabile în întocmirea situaţiilor financiare privind fondurile
publice şi modul de utilizare a fondurilor publice.
În măsura în care constată legalitatea şi regularitatea conturilor auditate, echipa de audit va
certifica acurateţea şi veridicitatea datelor din conturile de execuţie auditate. Această

certificare se face în mod formal prin emiterea unui certificat de conformitate care se
comunică entităţii auditate.
Principalul efect juridic al certificării conturilor auditate îl constituie instituirea unei
prezumţii relative de legalitate şi regularitate a înregistrărilor cuprinse în conturile
respective, ce permite descărcarea de gestiune a ordonatorilor de credite şi a altor persoane
responsabile de întocmirea conturilor respective. Potrivit art. 35 din Legea nr. 94/1992, în
termen de 1 an de la certificarea conformităţii o procedură de reexaminare a contului poate fi
demarată pentru motive întemeiate.
Auditul performanţei reprezintă o evaluare independentă a măsurii în care o activitate, un
program sau o instituţie funcţionează în mod economic, eficient şi eficace.
Activitatea de audit se finalizează cu întocmirea unui raport de audit ce va conţine
constatările şi recomandările auditorilor.
Curtea de Conturi poate stabili următoarele măsuri comune celor două tipuri de audit,
desigur în măsura în care situaţia permite aplicarea lor, de regulă atunci când este vorba
despre activităţi aflate în derulare:
- suspendarea aplicării măsurilor nelegale legate de utilizarea fondurilor publice
- blocarea fondurilor dacă se constată utilizarea lor nelegală sau ineficientă
- înlăturarea neregulilor constatate
- poate solicita autorităţilor competente suspendarea din funcţie a persoanelor pe
care le consideră vinovate de producerea unor prejudicii importante sau de
abateri grave cu caracter financiar.
Actele emise de Curtea de Conturi în legătură cu aplicarea unor astfel de măsuri pot fi
contestate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Rapoartele Curţii de Conturi
Curtea de Conturi transmite Parlamentului mai multe categorii de rapoarte între care:
• raportul public anual asupra conturilor de execuţie a bugetelor publice pentru anul
precedent;
• rapoartele elaborate ca urmare a controalelor efectuate la cererea Camerei
Deputaţilor sau a Senatului;
• raportul cu privire la activitatea proprie desfăşurată în anul precedent.
De asemenea, Curtea de Conturi trasmite anual autorităţilor administraţiei publice
locale – consilii locale, judeţene şi al Municipiului Bucureşti – rapoarte cu privire la
conturile de execuţie a bugetelor locale.

Organizarea şi conducerea Curţii de Conturi
Curtea de Conturi este o instituţie publică autonomă organizată la nivel central şi la nivel
teritorial. La nivel teritorial, funcţiile Curţii de Conturi se exercită prin Camerele de Conturi
judeţene şi a Municipiului Bucureşti, structuri fără personalitate juridică.
Membrii Curţii de Conturi – consilierii de conturi - sunt numiţi de Parlament la
propunerea comisiilor permanente pentru buget, finanţe şi bănci ale celor două camere,
pentru un mandat de 9 ani, mandat care nu poate fi prelungit sau înnoit. O treime din
consilieri îşi încetează mandatul la fiecare 3 ani. Consilierii de conturi trebuie să aibă studii
superioare economice sau juridice, vechime de minimum 10 ani în specialitatea studiilor şi
pregătire profesională temeinică.
Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi îm exercitarea mandatului şi inamovibili.
Conducerea Curţii de Conturi se exercită de Plenul Curţii de Conturi constituit din
consilierii de conturi. Conducerea executivă este exercitată de către un preşedinte ajutat de
vicepreşedinţi, numiţi de Parlament dintre consilierii de conturi.


1. Sumele defalcate din impozitul pe venit:
a) sunt venituri extraordinare ale bugetelor locale

b) sunt direct proporţionale cu impozitul pe venit colectat din unitatea administrativ-
teritorială
c) sunt venituri proprii ale bugetelor locale
d) sunt independente de valoarea impozitului pe venit colectat din unitatea administrativ-
teritorială
2. Controlul financiar preventiv are ca obiect:
a) legalitatea, oportunitatea şi încadrarea în creditele bugetare

b) legalitatea, eficiența, regularitatea şi economicitatea
c) legalitatea, regularitatea şi încadrarea în creditele bugetare
d) legalitatea, eficienţa şi economicitatea
3. Obiectul auditului public intern constă în:
a) activităţile care au fost supuse controlului preventiv delegat

b) activităţile care privesc folosirea fondurilor publice şi administrarea
patrimoniului public
c) activităţile care nu au fost supuse controlului preventiv delegat
d) sistemele organizate în cadrul entităţii publice
4. Efectul juridic al certificării conturilor în urma auditului financiar al Curţii de Conturi este:
a) înlăturarea oricărei răspunderi juridice a ordonatorilor de credite

b) împiedicarea reverificării conturilor certificate
c) instituirea unei prezumţii relative de legalitate şi regularitate
d) instituirea unei prezumţii absolute de legalitate şi regularitate
5. În cazul în care controlul preventiv delegat refuză emiterea vizei de control:
a) ordonatorul de credite poate realiza operaţiunea


b) ordonatorul de credite nu poate realiza operaţiunea decât cu acordul ordonatorului
ierarhic superior
c) ordonatorul de credite poate realiza operațiunea cu aprobarea Ministerului Finanțelor
publice
d) ordonatorul de credite nu poate realiza operațiunea
6. Atribuțiile de control ale Curții de Conturi privesc:
a) toate persoanele de drept public

b) exclusiv persoanele de drept public
c) persoane juridice private care administrează sau utilizează fonduri publice
d) persoane care beneficiază de garanţii publice
Teme de control:
Identificați transferurile necondiționate de la bugetul de stat la bugetele locale.
Identificați în ce măsură Curtea de Conturi poate controla o societate cu capital integral
privat.
Răspunsuri test grilă: 1b,c, 2c, 3b,d, 4c, 5a, 6a,c,d


DATORIA PUBLICĂ
Cuprins
8.1 Noțiune, temei legal, tipologie

8.2 Limitele aplicabile datoriei publice
8.3 Categorii de titluri ale datoriei publice guvernamentale
8.4 Administrarea datoriei publice guvernamentale

- identificați categoriile de obligații de natura datoriei publice
- înțelegeți regulile aplicabile datoriei publice guvernamentale
- identificați tipurile de titluri ale datoriei publice guvernamentale și
regimul lor juridic
8.1 Noțiune, temei legal, tipologie
Normele cu aplicabilitate generală referitoare la datoria publică sunt consacrate în

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2007 privind datoria publică, cu
modificările ulterioare (la care ne vom referi în continuare cu sintagma „Legea
datoriei publice”) şi în legislaţia secundară1 emisă în aplicarea acesteia, în timp ce
regulile speciale aplicabile datoriei publice locale şi garanţiilor publice constituite de
autorităţile publice locale sunt cuprinse în Legea finanţelor publice locale.
Se pot distinge astfel următoarele categorii de norme juridice aplicabile datoriei
publice:

1
H.G. nr. 1470/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.
64/2007 privind datoria publică, publicată în M.Of. nr. 870 din 19 decembrie 2007, cu
modificările ulterioare. Ne vom referi în continuare la această hotărâre cu sintagma “Normele
metodologice la Legea datoriei publice”;

a) normele generale, consacrate în Legea datoriei publice precum şi în
legislaţia secundară emisă în aplicarea acesteia, şi
b) normele speciale, care la rândul lor pot fi norme speciale aplicabile
datoriei publice guvernamentale, cuprinse în Legea datoriei publice şi în
legislaţia secundară emisă în aplicarea acesteia şi, respectiv, norme
speciale aplicabile datoriei publice locale, cuprinse în Legea finanţelor
publice locale.
Datoria publică poate fi asumată fie:
a) la nivel guvernamental, de către stat (datoria publică guvernamentală);
b) la nivel local, de către unităţile administrativ-teritoriale (datoria publică
locală).
Datoria publică guvernamentală este definită în art. 2 lit. d) din Legea datoriei
publice ca fiind „totalitatea obligaţiilor statului la un moment dat provenind din
finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de Guvern prin
Ministerul Finanţelor Publice”. Datoria guvernamentală va include astfel:
(i) obligaţiile statului de a rambursa împrumuturile pe care le-a angajat în
orice formă (prin contracte de împrumut sau prin emisiunea de titluri de
stat) precum şi de a plăti costurile aferente acestor împrumuturi (dobânzi,
comisioane, alte costuri) şi
(ii) obligaţiile statului de a plăti sumele datorate în temeiul garanţiilor pe care
le-a emis.
Datoria publică locală este definită în acelaşi mod în art. 2 lit. e) din Legea datoriei
publice ca fiind „totalitatea obligaţiilor unităţilor administrativ-teritoriale, la un
moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau
garantate de către autorităţile administraţiei publice locale.” Conţinutul datoriei
publice locale va fi astfel identic cu cel al datoriei publice guvernamentale, diferenţa
unică şi criteriul acestei tipologii fiind dat de persoana debitorului acestor obligaţii ce
compun datoria publică – statul în cazul datoriei publice guvernamentale şi unitatea
administrativ-teritorială în cazul datoriei publice locale.
Pornind de la aceste definiţii legale similare, se pot reţine următoarele caracteristici
principale ale datoriei publice, atât guvernamentale cât şi locale:
a) reprezintă obligaţii de plată născute din contracte ca urmare a primirii unei
finanţăride către debitor sau de către persoana pentru care garantează; şi
b) obligaţiile de plată pot fi asumate în calitate de debitor principal sau în calitate
de garant pentru obligaţiile altor persoane, în cazurile prevăzute de lege.
Prin întrunirea acestor două trăsături, obligaţiile de plată asumate de stat sau de
unităţile administrativ-teritoriale au aceeaşi natură juridică, al cărei element principal,
definitoriu este dat de existenţa finanţării care a determinat obligaţia de
rambursare sau obligaţia născută din garanţia acordată pentru o astfel de
finanţare.
Obţinerea finanţării fie de către stat sau de către o unitate administrativ-teritorială, fie
de către persoana pentru garantează statul sau o unitate administrativ-teritorială este
elementul comun ce justifică includerea în categoria „datoriei publice” a obligaţiilor

de rambursare sau de plată astfel născute în sarcina statului sau a unei unităţi
administrativ-teritoriale. Obținerea finanțării nu presupune însă în toate cazurile
încasarea de către stat sau de către o unitate administrativ-teritorială a unor sume de
bani, deci realizarea unor venituri bugetare, ci este posibilă și prin alte mecanisme
contractuale ce întrunesc două condiții care determină asimilarea lor contractelor de
împrumut, cel puțin sub aspectul efectelor economice:
(i) amânarea scadenței obligației de plată născute în sarcina statului sau a unei
unități administrativ-teritoriale dintr-un contract de vânzare-cumpărare, de
antrepriză sau de prestări de servicii, etc., și
(ii) plata unei compensații pentru amânarea scadenței (pentru neîncasarea de
către creditor a creanței la scadență), similară dobânzii.
Atât datoria publică guvernamentală, cât şi datoria publică locală sunt clasificate de
regulă prin raportarea la trei criterii principale, respectiv (i) natura obligaţiei asumate
de debitor (statul sau o unitate administrativ-teritorială), (ii) rezidenţa creditorului şi
(iii) termenul de rambursare.
Astfel, în funcţie de natura obligaţiei asumate, prevederile art. 2 lit d) şi lit. e) din
Hotărârea Guvernului nr. 1470/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice la
Legea datoriei publice disting atât în cazul datoriei publice guvernamentale, cât şi în
cel al datoriei publice locale între datorie directă şi datorie garantată.
Datoria publică guvernamentală directă reprezintă totalitatea obligaţiilor statului
de rambursare a unor finanţări contractate direct de Guvern prin Ministerul Finanţelor
Publice. În cazul acestor obligaţii, statul are calitatea de debitor principal.
Datoria publică guvernamentală garantată reprezintă totalitatea obligaţiilor
asumate de stat în calitate de garant pentru obligaţiile de rambursare a unor finanţări
contractate de alte persoane. În acest caz, obligaţia statului va fi în principiu
subsidiară obligaţiei de rambursare ce revine debitorului principal, statul urmând să
aibă obligaţia de a plăti numai în situaţia în care debitorul principal nu îşi îndeplineşte
obligaţiile de plată.
La fel, în cazul datoriei publice locale directe va fi vorba despre obligaţiile de
rambursare asumate de o unitate administrativ-teritorială ca urmare a contractării de
către autorităţile administraţiei publice locale a unei finanţări, unitatea administrativ-
teritorială ce a beneficiat de respectiva finanţare având calitatea de debitor principal al
obligaţiei de rambursare.
Datoria publică locală garantată va reprezenta totalitatea obligaţiilor asumate de o
unitate administrativ-teritorială în calitate de garant.
Potrivit celui de-al doilea criteriu de clasificare a datoriei publice, cel al rezidenţei
creditorului, atât datoria publică guvernamentală, cât şi cea locală vor avea o
componentă internă (datorie publică guvernamentală sau locală internă) în situaţia
finanţărilor acordate de persoane rezidente în România şi, după caz, o componentă
externă (datorie publică guvernamentală sau locală externă) în situaţia finanţărilor
acordate de persoane nerezidente în România.
În funcţie de termenul de rambursare convenit la momentul contractării, datoria
publică, atât guvernamentală, cât şi locală, poate fi asumată pe termen scurt, de până

la 1 an, pe termen mediu, între 1 şi 5 ani şi, respectiv, pe termen lung, de peste 5
ani.
Părţile raporturilor juridice ce iau naştere în cadrul contractării datoriei publice
Debitorii obligațiilor de natura datoriei publice
La nivel central, pot asuma obligații de natura datoriei publice trei categorii de
debitori, acționând în numele și pe seama statului:
a) Ministerul Finanțelor Publice, pentru orice obligații de natura datoriei
publice guvernamentale, atât directe cât și garantate;
b) autoritățile publice și instituțiile publice conduse de ordonatori principali
de credite, dar numai în ceea ce privește obligații născute din contracte de
leasing;
c) persoanele juridice cărora li s-a încredințat emiterea de garanții de stat în
cadrul sistemelor de garanții (e.g. EximBank, Fondul Român de Garantare a
Creditelor pentru IMM-uri).
În afara acestor categorii de persoane de drept public nominalizate prin Legea datoriei
publice sau prin legi speciale nicio altă autoritate sau instituție publică nu poate asuma
obligații de natura datoriei publice în numele și pe seama statului.
La nivel local, poate avea calitatea de debitor al obligațiilor de natura datoriei publice
numai unitatea administrativ-teritorială, atât pentru obligațiile ce compun datoria
directă cât și pentru cele aferente datoriei garantate.
Creditorii obligațiilor de natura datoriei publice

Statul se poate împrumuta de la:
a) instituții de credit
b) persoane fizice, persoane juridice, entități fără personalitate juridică ce pot
deține titluri de stat dobândite pe piața secundară
c) instituții financiare internaționale, corespunzător obiectului de activitate al
acestora
d) Uniunea Europeană, în cadrul mecanismului de echilibrare a balanței de
plăți reglementat de Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr.
332/2002 de stabilire a unui mecanism de asistenţă financiară pe termen
mediu pentru balanţele de plăţi ale statelor member.
O unitate administrativ-teritorială se poate împrumuta de la:
a) instituții de credit
b) persoane fizice, persoane juridice, entități fără personalitate juridică ce pot
dobândi obligațiuni emise de unitatea administrativ-teritorială respectivă
c) instituții financiare internaționale, corespunzător obiectului de activitate al
acestora. În principiu, instituțiile financiare internaționale care acordă
finanțări unităților administrativ-teritoriale sunt mai puține decât cele care
creditează statele

d) stat, ca sub-împrumutat pentru proiecte aprobate prin lege sau ca beneficiar
al unui împrumut temporar pentru acoperirea necesarului de fonduri.
Debitori garantați (în beneficiul cărora sunt emise garanțiile publice)
Garanţiile aferente datoriei publice guvernamentale pot fi emise numai în
beneficiul:
a) persoanelor juridice
b) unităţilor administrativ-teritoriale
care participă la realizarea programelor, proiectelor sau a altor necesităţi prioritare
pentru economia românească, nominalizate ca atare prin legea de aprobare a
finanţării programului sau proiectului respectiv prin angajarea de obligaţii de
natura datoriei publice.
În cazul garanţiilor emise în numele şi pe seama statului, deci din fonduri
publice, de alte persoane juridice decât autorităţile publice, nu există o astfel de
prevedere de principiu care să limiteze beneficiarii garanţiilor numai la persoane
juridice. Fiecare reglementare aplicabilă unui sistem de garanţii precizează categoriile
de beneficiari, care pot fi şi persoane fizice2.
Garanțiile publice locale pot fi emise, în conformitate cu prevederile aplicabile ale
art. 63, alin. 1 din Legea finanţelor publice locale, pentru:
a) împrumuturile destinate finanţării investiţiilor publice de interes local ale
operatorilor economici sau serviciilor publice aflate în subordinea autorităților
administrației publice locale;
b) împrumuturile proprii, contractate în vederea realizării de investiţii publice sau a
refinanţării datoriei publice locale.
Au calitatea de beneficiar al garanțiilor publice atât debitorii garantați arătați mai sus
cât și creditorii ce au acordat acestor debitori garantați finanțările rambursabile din
care s-au născut obligațiile de plată astfel garantate de stat sau de o unitate
administrativ-teritorială.
8.2 Limitările aplicabile asumării obligațiilor de natura datoriei publice
Asumarea de către stat și unitățile administrativ-teritoriale a obligațiilor de natura

datoriei publice este supusă unor limitări atât la nivel național, stabilite prin lege, cât
și la nivelul Uniunii Europene, stabilite prin Tratatul privind Funcționarea Uniunii
Europene și reglementările emise în aplicarea sa.
În ceea ce privește limitările stabilite la nivel național, acestea sunt diferite în
funcție de nivelul central sau local la care sunt asumate obligațiile de natura datoriei
publice. Pentru datoria publică guvernamentală directă nu sunt stabilite limitări la

2
Prin O.U.G. nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima
casă”, publicată în M.Of. nr. 381 din 4 iunie 2009, cu modificările ulterioare, se instituie un
sistem de garanţii care este destinat exclusiv persoanelor fizice;

nivel național, în timp ce pentru datoria publică guvernamentală garantată se va
stabili anual prin legea de aprobare a indicatorilor specifici din cadrul fiscal-
bugetar un plafon pentru emiterea de garanții de către Guvern, prin Ministerul
Finanțelor Publice, și de către unitățile administrativ-teritoriale, conform
prevederilor art. 20 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 69/2010 a responsabilității fiscal-
bugetare. Acest plafon aplicabil emiterii de garanții va fi comun atât garanțiilor de stat
cât și garanțiilor locale. Nu vor fi incluse însă în plafon garanțiile emise în numele și
pe seama statului de entitățile cărora li s-a încredințat administrarea sistemelor de
garanții.
Datoria publică locală este afectată de două categorii de limitări:
1) cele stabilite la nivel central, prin legea de aprobare a indicatorilor specifici
din cadrul fiscal-bugetar, care va conține:
a) plafoane pentru
(i) finanțările rambursabile care pot fi contractate, precum şi
pentru
(ii) tragerile din finanţările rambursabile contractate sau care
urmează să fie contractate de către unităţile administrativ-
teritoriale,
b) plafonul pentru garanțiile locale ce pot emise (aplicabil și garanțiilor de
stat)
2) cel stabilit prin Legea finanțelor publice locale, prin raportare la media
veniturilor proprii ale unității administrative-teritoriale.
Limitările stabilite la nivelul Uniunii Europene aplicabile datoriei publice naționale
sunt determinate de faptul că în contextul coordonării politicilor economice și
bugetare ale statelor membre ale Uniunii Europene, stabilită prin prevederile art. 119,
art. 121 și art. 126 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, introduse prin
Tratatul de la Maastricht3, fiecare stat membru trebuie să își limiteze datoria publică
la un plafon de 60% din Produsul Intern Brut. Încadrarea în această limită de
îndatorare, împreună cu realizarea unui deficit al bugetului public consolidat mai mic
de 3% din Produsul Intern Brut, constituie măsuri de asigurare a disciplinei bugetare
în măsură să conducă la finanțe publice stabile.
Limitarea deficitului bugetelor publice este un rezultat al aplicării „regulii de aur” a
bugetului echilibrat, care presupune o structură a bugetului în care deficitul nu există
sau este încadrat de o limită prestabilită mică. De asemenea, limitările conjugate ale
deficitului și datoriei publice sunt menite să prevină efectul de creștere autonomă a
datoriei publice, denumit efect „bulgăre de zăpadă”, potrivit căruia costurile asociate
sumelor împrumutate (pentru acoperirea deficitului), reprezentând dobânzi și
comisioane au tendința de a se acumula în timp conducând astfel la majorarea
sumelor necesare pentru plata obligațiilor de natura datoriei publice.
Datoria publică la nivel național a cărei valoare este raportată și comparată cu
plafonul maxim de îndatorare include atât datoria publică guvernamentală cât și
datoria publică locală.

3
Semnat la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Aceste prevederi sunt
incluse în normele referitoare la constituirea Uniunii Economice și Monetare;

8.3 Titlurile datoriei publice guvernamentale
Reglementările aplicabile datoriei publice utilizează noţiunile generale de „titluri” sau

„instrumente” ale datoriei publice, fără însă a le defini în sensul lor general. Cele două
noţiuni sunt sinonime. Un titlu sau instrument al datoriei publice reprezintă actul
juridic prin care iau naștere obligaţiile de natura datoriei publice asumate de
stat sau de unităţile administrativ-teritoriale.
Legea datoriei publice prevede cu titlu general în art. 3 alin 2 că instrumentele datoriei
publice guvernamentale, utilizate de Ministerul Finanţelor Publice în scopul atingerii
obiectivelor privind administrarea datoriei publice guvernamentale, se stabilesc prin
norme emise în aplicarea legii (norme secundare).
Titlurile datoriei publice guvernamentale directe
În funcţie de specificitatea contractului încheiat pentru obţinerea de către stat a

finanţărilor, acestea pot fi grupate în mai multe categorii, fiecare presupunând
subcategorii distincte:
a) titluri de stat;
b) contracte de împrumut;
c) contracte asimilate contractelor de împrumut, în condițiile permise de lege.
a) Titlurile de stat
Titlurile de stat reprezintă acte juridice ce constată obligaţiile asumate de stat de
plată a sumelor înscrise în cuprinsul lor.
Executarea de către debitor – emitentul titlurilor de stat – a acestor obligaţii de plată
se face în condiţiile şi la scadenţa sau scadenţele menţionate într-un prospect de
emisiune. În prezent, emisiunea de titluri de stat negociabile reprezintă principala
modalitate prin care statul se împrumută, în detrimentul contractelor de împrumut
încheiate cu unul sau mai mulţi creditori specializaţi, de regulă instituţii de credit sau
instituţii financiare internaţionale.
În funcţie de modul de structurare a obligaţiilor statului pe care le constată, în special
în funcție de scadența creanței încorporate în titlu, titlurile de stat pot fi:
a) obligaţiuni (emise de regulă pe termen mediu sau lung);
b) bonuri de tezaur (emise de regulă pe termen scurt);
c) certificate de trezorerie (emise de regulă pe termen scurt);
d) certificate de depozit.
Toate tipurile de titluri de stat au în comun câteva elemente.

În primul rând, mecanismul şi data naşterii obligaţiilor de natura datoriei publice.
În toate situaţiile, titlul este dobândit în schimbul plății unei sume, la data dobândirii
titlului luând naştere obligaţia statului de a rambursa la scadenţă sumele menţionate în
prospectul de emisiune ce detaliază condiţiile în care sunt emise titlurile de stat şi deci
asumate obligaţiile de natura datoriei publice ce decurg din ele.
În al doilea rând, în funcţie de modul de organizare a raportului dintre valoarea de
dobândire (înstrăinare) şi valoarea de răscumpărare (plată la scadenţă), titlurile
de stat pot fi emise ca titluri de stat cu dobândă sau ca titluri de stat cu discont.
Titlurile de stat cu dobândă sunt cele plasate (vândute de emitent) la valoarea
nominală şi pentru care statul (ca emitent) plăteşte o dobândă la scadenţele
menţionate în prospectul de emisiune. Valoarea nominală a titlului şi dobânda,
precum şi orice alte elemente ce caracterizează titlul vor fi descrise în detaliu în
prospectul de emisiune.
Titlurile de stat cu discont sunt cele plasate la o valoare mai mică decât valoarea
nominală şi răscumpărate la scadenţă la valoarea nominală.
În al treilea rând, titlurile de stat pot fi emise fie în formă materială (pe suport
hârtie), formă ce nu mai este aproape deloc utilizată, fie în formă dematerializată.
Evidenţa titlurilor emise în formă dematerializată, inclusiv în ceea ce priveşte
transferul drepturilor de proprietate asupra acestora, se păstrează prin înscriere în
conturile administrate de depozitarul autorizat desemnat de Ministerul Finanţelor
Publice. Fiecare emisiune de titluri tranzacționate pe piețele financiare este
identificată printr-un număr unic – cod ISIN (International Securities Identification
Number).
De asemenea, titlurile de stat odată emise pot fi puse în circulaţie fie pe piaţa internă,
fie pe piaţa externă.
Contractele de împrumut
Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate încheia următoarele tipuri de

contracte de împrumut:
a) cu bănci române sau străine;
b) cu guverne sau agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare
internaţionale, organizaţii internaţionale;
c) împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al
Trezoreriei Statului.
Plasamentul privat
Plasamentul privat reprezintă în esență o procedură prin care se încheie fie un
contract de împrumut fie se realizează o vânzare (pe piața primară) de titluri de stat de
către emitent (Ministerul Finanțelor Publice). Ceea ce o diferențiază în fiecare caz ca

o procedură specială de contractare a datoriei publice este încheierea contractului cu
un număr determinat de investitori capabili să evalueze și să administreze riscurile, a
căror înființare și funcționare sunt supuse reglementării autorităților de supraveghere
a piețelor financiare (investitori sofisticați). Creditorul va fi unul cu caracteristici
speciale reprezentate pe de o parte de obiectul său specific de activitate (care
determină experiența sa și deci posibilitatea de evaluare a riscurilor) iar pe de altă
parte de faptul că activitatea lor este supusă supravegherii unor autorități de
reglementare.
b) Contracte asimilate împrumuturilor
Formele unor astfel de instrumente ale datoriei publice guvernamentale directe

menţionate expres în Normele metodologice la Legea datoriei publice sunt:
a) creditul furnizor;
b) leasingul financiar.
Creditul furnizor ca formă de creditare (împrumut) presupune dobândirea de către
stat a unor bunuri, lucrări, servicii în condiţiile în care plata preţului acestora este
ulterioară livrării, respectiv obligaţia de plată este afectată de un termen suspensiv iar
debitorul va plăti la aceste scadențe, pe lângă prețul bunurilor, lucrărilor sau
serviciilor și o compensație pentru această amânare, similară dobânzii. Această
amânare a plăţii prin stabilirea unuia sau mai multor scadenţe ulterioare, ca avantaj
acordat statului ca dobânditor al bunurilor, lucrărilor sau serviciilor, însoțită de plata
unor sume suplimentare prețului, este privită ca o formă de creditare deoarece din
punct de vedere economic efectele sunt similare.
În măsura în care termenele de plată sunt eșalonate în funcție de etapele executării
obligațiilor de către co-contractant (cum ar fi, în situația executării în etape a unei
lucrări, plata fiecărei etape după realizarea sa, sau plățile succesive ca urmare a
prestării unor servicii la anumite intervale de timp) nu va fi vorba despre o modalitate
de creditare a beneficiarului lucrării sau serviciilor, din moment ce fiecare plată este
aferentă unei lucrări sau unor servicii. Dacă însă lucrările sunt executate integral iar
părțile convin ca persoana de drept public ce are calitatea de beneficiar le va plăti
după un anumit termen de la livrare, mai lung decât cel obișnuit pentru acel tip de
contract sau convin ca plata să se facă în rate pe parcursul unei perioade mai lungi, iar
debitorul va suporta și costuri suplimentare aferente acestei amânări, similare unei
dobânzi, astfel de obligații de plată afectate de unul sau mai multe termene suspensive
vor fi calificate ca obligații de natura datoriei publice, sub forma creditului furnizor.
Această expresie provenită din contabilitate este folosită de legiuitor pentru a
desemna contractul prin care sunt asumate obligații de natura datoriei publice,
indiferent de natura sa juridică.
Consecința calificării ca instrument de datorie publică a unui contract care conține o
asemenea amânare a plăților va fi aplicarea tuturor regulilor incidente în materie. Un
astfel de contract nu poate fi încheiat de orice persoană juridică de drept public
ci numai de Ministerul Finanțelor Publice sau de o altă persoană juridică

desemnată prin lege specială să asume obligații de natura datoriei publice în
numele și pe seama statului.
În urma transpunerii în dreptul român a Directivei 2011/7/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în
tranzacţiile comerciale prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea
întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din
contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, s-a
reglementat stabilirea prin contracte a termenelor de plată a obligațiilor persoanelor
juridice de drept public. Aceste reglementări sunt aplicabile contractelor încheiate cu
profesioniști (orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu
scop lucrativ) și având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii,
inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de
construcţii civile. Termenele de plată a obligațiilor ce revin persoanelor de drept
public vor fi de regulă de 30 de zile de la data recepției bunurilor, lucrărilor sau
serviciilor ce fac obiectul contractului sau, în anumite condiții, de maximum 60 de
zile de la o astfel de recepție. Orice clauză contractuală ce stabilește termene de plată
mai mari decât cele astfel permise va fi lovită de nulitate absolută.
Orice termen de plată mai mare decât cele prevăzute de Legea nr. 72/2013 nu va fi
valabil. De asemenea, orice lege specială care ar stabili un astfel de termen de plată ar
contraveni Directivei 7/2011 și nu ar putea fi adoptată.
Calificarea ca instrument de datorie publică va permite plata nu numai a prețului
bunurilor, lucrărilor sau serviciilor ci și a unei sume care să acopere costurile
neîncasării prețului în termenul uzual (similar dobânzii). O astfel de lege nu va
încălca prevederile Directivei 7/2011, care se referă la plata prețului. Desigur, un
contract calificat ca instrument de datorie publică va fi supus prevederilor imperative
aplicabile datoriei publice.
Leasingul financiar este definit în art. 7 alin. 1 pct. 7 din Codul fiscal (Legea nr.
571/2003 cu modificările ulterioare) ca fiind orice contract de leasing care
îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face
obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care
contractul de leasing produce efecte;
b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra
bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării
contractului;
c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării
contractului, iar valoarea reziduală ce va fi plătită la transferul proprietăţii,
exprimată în procente, este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata
normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la
durata normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă
a bunului care face obiectul leasingului;

e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai
mare sau egală cu valoarea de înregistrare în contabilitate a bunului.
Printr-un contract de leasing persoana juridică de drept public (Ministerul Finanțelor
Publice sau o instituție publică condusă de un ordonator principal) va dobândi (i)
dreptul de a folosi un bun în condițiile specificate în contract pentru un termen
determinat iar la expirarea acestui termen va avea (ii) dreptul de a cumpăra bunul
cu plata unui preț (denumit valoare reziduală).
Titlurile datoriei publice guvernamentale garantate. Garanţii de stat
Emitenţi specializaţi
Un prim element specific garanţiilor publice este acela potrivit căruia aceste garanţii
pot fi emise numai de persoanele cărora li s-au încredinţat prin lege atribuţii specifice
şi exprese în acest sens.
Aceste persoane pot fi:
a) Ministerul Finanțelor Publice, care acţionează în numele statului în temeiul unor
prevederi legale exprese, sau
b) unitatea administrativ teritorială în patrimoniul cărora se află fondurile publice,
sau
c) persoane juridice de drept public sau de drept privat, cărora li se încredinţează
prin lege administrarea unor fonduri publice sau li se alocă astfel de fonduri în
vederea emiterii de garanţii în numele şi pe seama statului. O astfel de delegare a
autorității de a emite garanții în numele și pe seama statului nu există în dreptul
român decât în cazul garanțiilor guvernamentale (emise în numele și pe seama
statului).
Nicio persoană nu îşi poate asuma obligaţii ce pot calificate ca garanţii publice dacă o
astfel de atribuţie nu i-a fost încredinţată expres prin lege.
Garanții individuale și sisteme de garanții
Pe lângă emiterea de garanţii publice individuale în favoarea unor persoane juridice
de drept privat, respectiv societăţi cu personalitate juridică având scop lucrativ,
inclusiv societăţi sau companii naţionale sau în favoarea unor unităţi administrativ-
teritoriale, la nivel central este reglementată şi emiterea de garanţii publice în favoarea
unor categorii de beneficiari dintre cele mai diverse, identificate prin trăsături comune
prin intermediul unor legi speciale.
Această modalitate de structurare pe baza unor condiţii de eligibilitate şi de emitere
comune a unor categorii compacte de garanţii publice în cadrul unor programe sau
politici naţionale specifice este denumită generic „sistem de garanţii”.
Legea română reglementează mai multe sisteme de garanţii finanţate din fonduri
publice, a căror administrare a fost încredinţată mai multor întreprinderi publice.
O primă categorie de sisteme de garanţii sunt cele administrate prin Banca de Export-
Import a României – EximBank S.A. din fondul pentru garanţii de export, pentru
garantarea creditelor pentru bunuri şi servicii destinate exportului, a creditelor
cumpărător şi a investiţiilor româneşti în străinătate, precum şi a activităţilor de

dezvoltare a infrastructurii, a utilităţilor de interes public, dezvoltare regională,
susţinere a activităţii de cercetare-dezvoltare, protecţia mediului înconjurător, ocupare
şi formare a personalului, susţinere şi dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii şi a
tranzacţiilor internaţionale şi din alte fonduri puse conform legii la dispoziţia
EximBank.
Tot mai multe sisteme de garanţii sunt derulate prin Fondul Naţional de Garantare a
Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. – IFN, care poate emite garanţii
de stat şi în favoarea persoanelor fizice. Garanţii specializate sunt acordate de stat din
fondul de garantare a creditelor aferente derulării programelor cofinanţate din fonduri
SAPARD, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală, Fondul european pentru
pescuit, Fondul european de garantare agricolă, constituit la Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale precum şi prin Fondul Român de Contragarantare.
În mod generic, garanţiile emise pe seama fondurilor statului sunt denumite garanţii
de stat, în timp ce Legea datoriei publice desemnează instrumentele sau titlurile
datoriei publice guvernamentale garantate ca garanţii guvernamentale.
În cazul garanţiilor emise în cadrul sistemelor de garanţii, textul normelor aplicabile şi
practica emitenţilor sunt în măsură să impună, cel puțin în acest moment, scrisoarea
de garanţie ca unică formă a garanţiilor emise la acest nivel.
Fondul de risc
Având în vedere faptul că statul va avea obligaţia de a executa obligațiile aferente
serviciului datoriei publice în cazul în care beneficiarii garanţiilor de stat nu au
fondurile necesare efectuării acestor plăţi, Legea datoriei publice prevede constituirea
unui fond de risc, menit să asigure un fond de rezervă din care să poată fi făcute
asemenea plăți.
Fondul de risc este o modalitate obligatorie de acoperire, măcar parţială, a riscurilor
financiare pe care şi le-a asumat statul prin emiterea de garanţii sau prin
redirecţionarea sumelor împrumutate către un alt beneficiar, prin subîmprumut.
La nivel central, fondul de risc este administrat de Ministerul Finanţelor Publice.
Principala sursă de formare a fondului de risc o constituie comisioanele plătite de
beneficiarii subîmprumuturilor şi ai garanţiilor publice. Neplata la scadenţă a acestor
comisioane atrage aplicarea de majorări de întârziere, care vor alimenta tot fondul de
risc. De asemenea, în cazul în care Ministerul Finanţelor Publice plătește sumele
datorate de debitorul principal – subîmprumutat sau garantat – sumele recuperate
ulterior de la debitorul principal vor alimenta fondul de risc.
8.4 Administrarea datoriei publice guvernamentale. Executarea obligațiilor de
natura datoriei publice guvernamentale. Autorizarea bugetară
Un aspect specific acestor tipuri de cheltuieli legate de rambursarea datoriei publice
(plata serviciului datoriei publice) este reprezentat de autorizarea bugetară,
respectiv autorizarea Guvernului (prin Ministerul Finanţelor Publice) de a lua
deciziile necesare pentru a asigura permanent în bugetul de stat sursele necesare plăţii
serviciului datoriei publice. În condițiile acestei autorizări bugetare permanente,

independent de creditele bugetare incluse în buget se vor face virările de credite
necesare pentru a realiza plățile aferente datoriei publice.
Ministerul Finanţelor Publice va asigura disponibilitatea la scadenţă a sumelor
necesare plăţii serviciului datoriei publice guvernamentale, prin utilizarea tuturor
pârghiilor puse la dispoziție de lege – virări de credite bugetare, solicitarea unor
suplimentări de credite bugetare, rectificare bugetară etc.. Lipsa demersurilor permise
de lege pentru asigurarea surselor de rambursare a sumelor scadente va atrage
răspunderea ordonatorului de credite bugetare astfel autorizat.
Serviciul datoriei publice constituie totalitatea sumelor reprezentând rate de capital,
dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice provenind din finanţările
rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către Guvern, prin
Ministerul Finanţelor Publice, sau de către unităţile administrativ-teritoriale prin
autorităţile administraţiei publice locale pentru o perioadă determinată.
În cazul în care sumele împrumutate de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice au
fost ulterior subîmprumutate, precum şi în cazul garanţiilor, obligaţia primară a
constituirii surselor de plată revine subîmprumutaţilor sau beneficiarilor garanţiei.
Dacă aceştia nu asigură însă la scadenţă sumele necesare plăţii, plata se va efectua de
către Ministerul Finanţelor Publice. În cazul în care Ministerul Finanţelor Publice
efectuează plata în locul subîmprumutaţilor sau beneficiarilor garanţiilor de stat (ca
urmare a lipsei disponibilităţilor financiare ale acestora din urmă), sumele astfel
plătite vor fi recuperate ulterior de la subîmprumutaţii sau garantaţii cărora le revenea
obligaţia plăţii.
Aceste creanţe ale statului vor avea regimul juridic al creanţelor fiscale. Titlul de
creanţă fiscală în acest caz va fi reprezentat de un înscris întocmit de Ministerul
Finanţelor Publice prin care se va individualiza suma plătită la scadenţă în numele
subîmprumutatului sau garantatului. Conform prevederilor din Codul de procedură
fiscală aplicabile titlurilor de creanţă fiscale, un astfel de titlu va fi titlu executoriu
pentru sumele la care face referire și va fi pus în executare de organele teritoriale ale
ANAF (Agenția Națională de Administrare Fiscală).
Obligațiile de natura datoriei publice contractate de stat, fie că sunt asumate prin
contracte prin care statul obține finanțări rambursabile, fie că iau naștere în temeiul
garanțiilor emise de stat sau în numele și pe seama sa, vor fi corelative unor creanțe
neprivilegiate ale creditorilor acestor obligații (împrumutători, deținători de titluri de
stat, furnizori de bunuri, servicii sau lucrări care au acceptat ca plata prețului să fie
afectată de un termen suspensiv, creditori garantați, indiferent de caracterul accesoriu
sau autonom al garanției de stat). Acești creditori vor fi creditori chirografari.

1. În cazul în care o instituție publică finanțată integral din venituri proprii nu își
poate acoperi toate cheltuielile din veniturile încasate:

a) se poate împrumuta de la instituții de credit;
b) se poate împrumuta de la Banca Națională a României;
c) nu se poate împrumuta.
2. Garanțiile de stat în cadrul sistemelor de garanții pot fi emise de:

a) EximBank;
c) unități administrativ-teritoriale
3. Garanţiile de stat pot fi emise:

a) în favoarea personelor juridice private
b) exclusiv în favoarea societăților cu capital de stat
c) exclusiv în favoarea instituțiilor publice
d) în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale
4. Contractul de credit furnizor poate fi încheiat:

a) de orice instituție publică;
b) exclusiv de Ministerul Finanțelor Publice;
c) de Ministerul Finanțelor Publice și de unitățile administrativ-teritoriale.
Teme de control:
Identificați persoanele juridice care pot emite garanții de stat
Răspunsuri test grilă: 1c, 2a, 3a,d, 4c,

S. Gherghina – Garanțiile publice, Ed. C.H. Beck, 2011
I. Lazăr – Dreptul finanțelor publice, vol. 1 Drept bugetar, Ed. Universul Juridic,
2016

S. Gherghina – Consideraţii privind noţiunea de garanţie publică - în Analele
Universităţii Bucureşti seria Drept nr. IV/2009, pp. 59-82.


DATORIA PUBLICĂ LOCALĂ
Cuprins
9.1 Noțiune, caracteristici

9.2 Condițiile financiare pentru asumarea datoriei publice locale. Plafoanele de
îndatorare locală
9.3 Titlurile datoriei publice locale
9.4 Contractarea și administrarea datoriei publice locale

- identificați categoriile de obligații de natura datoriei publice locale
- înțelegeți regulile aplicabile datoriei publice locale
- identificați tipurile de titluri ale datoriei publice locale și regimul lor
juridic
9.1 Noțiunea de datorie publică locală. Caracteristici

Datoria publică locală reprezintă ansamblul obligațiilor de plată născute din
contractele prin care autoritățile administrației publice locale au contractat finanțări
rambursabile sau au emis garanții publice.
Potrivit criteriului izvorului obligațiilor, vor fi incluse în datoria publică acele obligații de
plată ale autorităților administrației publice locale născute din (i) contracte în temeiul
cărora acestea au beneficiat de finanțări rambursabile și (ii) contracte în temeiul cărora
acestea au emis garanții. Toate celelalte obligații născute din alte izvoare juridice nu vor fi
incluse în datoria publică locală.
Datoria publică locală directă va cuprinde totalitatea obligaţiilor de rambursare asumate
de o unitate administrativ-teritorială ca urmare a contractării de către autorităţile
administraţiei publice locale a unei finanţări, unitatea administrativ-teritorială ce a
beneficiat de respectiva finanţare având calitatea de debitor principal al obligaţiei de
rambursare, iar datoria publică locală garantată va reprezenta totalitatea obligaţiilor
asumate de o unitate administrativ-teritorială în calitate de garant.

Calitatea de debitor al datoriei publice locale
Debitor al datoriei publice locale, indiferent de forma în care aceasta este contractată, va
fi unitatea administrativ-teritorială – comuna, orașul sau județul - ca persoană juridică.
O situație aparte o reprezintă cea a subdiviziunilor administrativ-teritoriale, ce potrivit
Legii finanțelor publice locale au bugete proprii, fără a avea însă personalitate juridică, așa
cum sunt sectoarele Municipiului București. Având bugete proprii, dar fiind lipsite de
personalitate juridică, vor putea aceste subdiviziuni administrativ-teritoriale să contracteze
obligații de natura datoriei publice?
Este permisă contractarea de împrumuturi de către sectoarele municipiului București
(ca subdiviziuni administrativ-teritoriale) în baza și în limitele unei împuterniciri
exprese acordate prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului București.
Scopul contractării datoriei publice locale
Potrivit prevederilor exprese ale art. 61 alin. 1 din Legea finanţelor publice locale, datoria
publică locală poate fi contractată exclusiv pentru unul din următoarele scopuri:
a) finanţarea investiţiilor publice de interes local; şi
b) refinanţarea datoriei publice locale.
Aceste scopuri vor fi aplicabile atât în ceea ce priveşte datoria publică locală directă,
cât şi datoria publică locală garantată.
Vor fi investiții publice de interes local cele care presupun realizarea de lucrări și
achiziții care au ca obiect bunuri care vor intra în proprietatea unității administrativ-
teritoriale respective, indiferent dacă aceste bunurile vor aparține domeniului public
sau domeniului privat al acestora și indiferent de finanțarea din fonduri publice sau
din fonduri private a acestor investiții.
Cu titlu de excepție, Statul poate acorda unităților administrativ-teritoriale și împrumuturi
care nu sunt destinate celor două scopuri (investiții, respectiv refinanțare)
Împrumuturi pentru finanțarea decalajului temporar între venituri și cheltuieli:
În condițiile art. 65 din Legea finanțelor publice statul va putea acorda unităţii
administrativ-teritoriale împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al
Trezoreriei Statului, numai în situaţia în care sunt îndeplinite două condiții:
a) pe parcursul execuţiei bugetare apar goluri temporare de casă ca urmare a
decalajului între încasarea veniturilor bugetului local şi scadenţele cheltuielilor
acestuia și
b) în exercițiile bugetare anterioare nu a fost înregistrat excedent sau, dacă cel puțin
un buget din anii precedenți a fost excedentar, acest excedent a fost deja utilizat sau
nu este suficient pentru acoperirea acestui decalaj.
Suma pe care o unitate administrativ-teritorială o poate împrumuta în aceste condiții este
supusă unei duble limitări – sumele astfel împrumutate (i) nu pot depăşi 5% din totalul
veniturilor estimate a fi încasate în cursul anului bugetar în care se face împrumutul, ceea
ce reprezintă un plafon mult mai redus decât cel de 30% din veniturile proprii stabilit de
art. 63 alin. 4 din Legea finanțelor publice locale şi (ii) nu pot depăşi sumele ce pot fi
rambursate în cursul aceluiaşi an (deci nu sunt afectate altor cheltuieli).
2

În legătură cu prima limitare se cuvine subliniat faptul că sumele astfel împrumutate nu
sunt luate în considerare pentru calcularea datoriei publice locale și pentru evaluarea
încadrării în plafonul de 30% din veniturile proprii ale unității administrativ-teritoriale,
prin urmare ele vor putea depăși acest plafon.
Restituirea sumelor astfel împrumutate se face integral până la data de 31 decembrie a
exerciţiului bugetar în care are loc împrumutul.
Împrumuturi pentru destinații speciale:
Contractele de împrumut încheiate între stat și unitățile administrativ-teritoriale în temeiul
unor legi speciale au o destinație expres și limitativ reglementată. După izbucnirea crizei
financiare în anul 2008, statul a oferit unităților administrative, prin legi speciale,
posibilitatea de a se împrumuta în condiții speciale în vederea obținerii fondurilor necesare
în vederea plății arieratelor (sumelor datorate pentru care întârzierile la plată au depășit 90
de zile de la scadență).
9.2 Condiții financiare pentru asumarea obligațiilor de natura datoriei publice.
Plafoanele de îndatorare locală
Nu își pot asuma obligații de natura datoriei publice unităţile administrativ-teritoriale
care:
a) au înregistrat plăţi restante la data de 31 decembrie a anului anterior,
neachitate până la data solicitării avizului Comisiei de autorizare a
împrumuturilor locale, sau
b) au înregistrat deficit al secţiunii de funcţionare la sfârşitul anului anterior
solicitării
c) înregistrează arierate.
Aceste limitări de ordin financiar nu sunt aplicabile în cazul:
a) unităţilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale care se află în procedură de
criză financiară sau de insolvenţă în vederea refinanţării datoriei publice locale,
potrivit planului de redresare a crizei financiare sau insolvenţei
b) împrumuturilor sau garanțiilor emise pentru asigurarea prefinanţării sau cofinanţării
proiectelor care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de preaderare şi
postaderare de la Uniunea Europeană.
Condițiile financiare pentru asumarea obligațiilor de natura datoriei publice locale se
vor aplica în mod cumulativ cu plafoanele de îndatorare locală.
Plafoanele de îndatorare locală

Spre deosebire de datoria publică guvernamentală, pentru care Legea datoriei publice nu
mai prevede obligativitatea aprobării unui plafon anual de îndatorare publică, în cazul
datoriei publice locale se vor aplica două nivele de limitare a valorii obligațiilor de natura
datoriei publice care pot fi asumate de o unitate administrativ-teritorială:
a) o limitare generală, stabilită prin art. 63 din Legea finanțelor publice
locale, ca plafon determinat procentual prin raportare la media veniturilor
proprii obișnuite ale bugetului local în ultimii trei ani, și
3

b) o limitare specifică stabilită anual prin lege ca parte a stategiei fiscal-
bugetare a Guvernului aprobată de Parlament.
Cele două limite se vor aplica în mod concomitent în procesul de stabilire a valorii
obligațiilor de natura datoriei publice ce pot fi asumate la un moment dat de o unitate
administrativ-teritorială. Ambele limitări au caracter imperativ și sunt stabilite prin lege.
Limita de îndatorare locală se determină ca medie aritmetică a veniturilor proprii ale
unităţii administrativ-teritoriale1, calculată pentru ultimii 3 ani anteriori anului în care se
solicită autorizarea finanţării rambursabile care urmează să fie contractată şi/sau garantată,
din care se scad veniturile din valorificarea unor bunuri obținute în același interval de 3
ani.
Aplicarea acestei limite de îndatorare va presupune realizarea unei succesiuni de patru
operațiuni, care corespund determinării valorii celor doi termeni implicați, respectiv (1)
determinarea valorii totale a obligațiilor de natura datoriei publice și (2) determinarea
valorii de referință a veniturilor proprii luate în calcul (ca medie aritmetică a veniturilor
proprii relativ constante încasate în cei trei ani anteriori anului în care va fi asumată noua
obligație), apoi (3) determinarea plafonului de îndatorare locală, prin calcularea valorii a
30% din termenul calculat în etapa (2) iar în final compararea termenului (1) cu valoarea
plafonului de îndatorare (3).
În ceea ce privește prima operațiune, respectiv determinarea valorii obligațiilor de natura
datoriei publice locale scadente anual, aceasta se va face prin însumarea:
a) ratelor scadente la obligaţiile angajate (reprezentând datorie directă sau garantată)
b) dobânzilor şi comisioanelor aferente acestor obligaţii, şi
c) ratelor scadente, dobânzilor şi comisioanelor aferente obligaţiilor de natura datoriei
publice a căror contractare se intenţionează
De la regula astfel instituită există două excepții:
(i) în cazul împrumuturilor pentru refinanţarea datoriei publice locale, totalul
datoriilor anuale reprezentând rate scadente de capital, dobânzi şi comisioane
aferente împrumuturilor refinanţate, nu se ia în considerare la determinarea
încadrării în limita de îndatorare. Soluția este firească, având în vedere că valoarea
obligațiilor de natura datoriei publice ce vor fi asumate în urma operațiunii de
refinanțare va înlocui valoarea obligațiilor refinanțate, în timp ce în situația
obișnuită obligațiile noi se adaugă celor deja existente.
(ii) în cazul împrumuturilor contractate şi/sau garantate de unităţile/subdiviziunile
administrativ-teritoriale pentru asigurarea prefinanţării şi/sau cofinanţării
proiectelor care beneficiază de fonduri externe nerambursabile de preaderare
şi postaderare de la Uniunea Europeană, totalul datoriilor anuale, reprezentând
rate scadente de capital, dobânzi şi comisioane aferente, nu se ia în considerare la
determinarea încadrării în limita de îndatorare.

1
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea finanţelor publice locale, veniturile proprii ale unităţii
administrativ-teritoriale cuprind impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri şi cote
defalcate din impozitul pe venit. Având în vedere celelalte surse posibile de venituri ale unităților
administrativ-teritoriale, nu sunt incluse în veniturile proprii ale acestora reflectate în bugetele
locale: sumele defalcate din alte venituri ale bugetului de stat (de exemplu TVA), subvenţii, donaţii
şi sponsorizări, enumerate la lit. b)-d) ale art. 5 alin. (1) din Legea finanţelor publice;
4

9.3 Titlurile datoriei publice locale

Păstrând criteriul de distincţie enunţat pentru datoria publică guvernamentală, vom analiza
separat titlurile sau instrumentele specifice celor două tipuri de datorie publică locală.
Titlurile datoriei publice locale directe
Titlurile datoriei publice locale directe enumerate în art. 62 alin. (2) din Legea finanţelor
publice locale pot fi grupate în trei categorii în funcţie de natura instrumentului ales:
a) titluri de valoare;
b) contracte de finanţare rambursabilă (împrumut);
c) contracte asimilate împrumutului.
a) Titluri de valoare
Aceste titluri sunt denumite în practică şi obligaţiuni municipale sau împrumuturi
obligatare.
Prospectul de emisiune ce va însoți obligațiunile și va descrie condițiile în care sunt
asumate obligațiile de natura datoriei publice pe care aceste titluri le constată va conţine
toate elementele ce caracterizează titlurile emise (de regulă obligaţiuni pe termen mediu
sau lung), iar plasarea (vânzarea) se va face pe pieţele financiare interne (Bursa de Valori,
de exemplu) sau externe autorizate, cu respectarea prevederilor aplicabile în materia
pieţelor de capital şi a reglementărilor specifice pieţelor respective.
Obligațiile astfel asumate de unitatea administrativ-teritorială vor fi plătite din veniturile
proprii ale bugetului local.
b) Finanţări rambursabile
Finanţările rambursabile sau împrumuturile al căror beneficiar sunt unităţile administrativ-
teritoriale sau subdiviziunile administrativ-teritoriale pot fi:
a) finanţări rambursabile, interne sau externe, contractate direct de unităţile
administrativ-teritoriale pe baza garanţiilor proprii;
b) finanţări rambursabile, interne sau externe, contractate direct de unităţile
administrativ-teritoriale pe baza garanţiilor de stat;
c) finanţări rambursabile externe, contractate de stat şi subîmprumutate unităţilor
administrativ-teritoriale;
d) împrumuturi din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului;
e) împrumuturi contractate de la stat în temeiul unor legi speciale.
c) Contracte asimilate împrumuturilor
În acest caz vor fi aplicabile prevederile menţionate mai sus pentru datoria publică
guvernamentală directă. Legea finanțelor publice locale face referire la creditul furnizor și
la contractul de leasing financiar.
Titlurile datoriei publice locale garantate
În ceea ce priveşte forma pe care o pot lua garanţiile emise de unităţile adminsitrativ-
teritoriale, pe lângă referirile generale la garanţii locale, Legea finanţelor publice locale
5

menţionează expres doar două tipuri de garanţii locale - garantarea prin venituri și
avalizarea biletelor la ordin.
Orice garanţii locale trebuie să îndeplinească trei condiții:
a) să fie acordate cu titlul de garanţie a unui împrumut, inclusiv cele născute din
obligațiuni sau din contracte asimilate împrumutului;
b) împrumutul sau finanțarea rambursabilă trebuie să fie acordat(ă) unui operator
economic sau unui serviciu public aflate în subordinea autorităţii locale sau să fie un
împrumut contractat de unitatea administrativ teritorială respectivă;
c) împrumutul garantat de autoritatea locală trebuie să fie destinat finanţării unei
investiţii de interes public, dacă este contractat de un operator economic sau un
serviciu public din subordinea sa, sau să fie destinat finanţării unei investiţii de
interes public sau refinanţării datoriei publice locale, în cazul în care împrumutul este
contractat de unitatea administrativ teritorială.
a) Garantarea prin venituri
Garanția locală îmbracă de cele mai multe ori forma unui acord de garantare prin
venituri proprii, interpretat fie ca o garanție personală (fideiusiune) a emitentului, fie
chiar ca garanție reală, atunci când îmbracă forma ipotecii mobiliare pe conturile în care
sunt încasate veniturile proprii ale unității administrativ-teritoriale care a emis garanția.
Garanția se va putea constitui numai asupra veniturilor încasate de unitatea administrativ-
teritorială, cel puțin în ceea ce privește veniturile fiscale și alte venituri nefiscale care nu
sunt datorate acesteia în temeiul unui contract.
b) Avalizarea biletelor la ordin
Biletul la ordin reprezintă un act juridic unilateral prin care emitentul se obligă să
plătească beneficiarului, la scadenţă sau la ordinul acestuia, o sumă de bani.
Avalizarea presupune asumarea de către o persoană (în acest caz unitatea administrativ-
teritorială/subdiviziunea administrativ-teritorială) a unei obligații de plată a sumei la care
s-a obligat emitentul unui bilet la ordin în cazul în care acesta din urmă nu își execută
obligația. Avalizarea reprezintă o formă de fideiusiune specifică titlurilor de valoare.
Potrivit O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin
trezoreria statului, cu modificările ulterioare, este interzisă efectuarea de plăţi prin
conturile deschise la Trezoreria Statului în temeiul biletelor la ordin. Sunt exceptate plăţile
solicitate în temeiul biletelor la ordin emise anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 75/2009, respectiv anterior datei de 29 iunie 2009.
Legiuitorul nu a interzis în mod expres emiterea biletelor la ordin, ci doar plata acestora
din fondurile generale ale bugetului central sau local derulate prin conturile deschise la
Trezoreria Statului.
Beneficiarii garanțiilor locale

Exceptând situația în care unitatea administrativ-teritorială își garantează propriile
obligații, pot beneficia de garanţii locale numai întreprinderile publice şi serviciile publice
controlate de autorităţile locale contribuie şi art. 62 alin. 3 din Legea finanţelor publice
6

locale, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice locale pot avaliza bilete la ordin
emise de operatorii economici şi serviciile publice din subordinea lor.
Operatorii economici subordonaţi autorităţilor locale vor fi societăţile sau regiile
autonome înfiinţate de către consiliul local în temeiul prevederilor art. 36 alin. 2 lit a) şi
alin. 3 lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, fiind excluse din
această categorie societăţile în care unitatea administrativ-teritorială nu are calitatea de
acţionar majoritar, prin urmare nu are puterea de a influenţa deciziile luate de organele de
conducere ale acestor societăţi, în măsura în care sensul ideii de subordonare este în acest
caz similar celui derivat din ierarhia administrativă.
Serviciile publice de interes local pot fi realizate:
1) prin structuri proprii fără personalitate juridică ale unităţilor administrativ-teritoriale
2) prin intermediul unor societăţi sau regii autonome înfiinţate de consiliile locale
3) prin concesionare, gestiune delegată sau prin parteneriat public-privat.
9.4 Contractarea datoriei publice locale

Emiterea garanţiilor de către autorităţile locale trebuie să urmeze regulile speciale
prevăzute de articolele 61, 62 şi 63 din Legea finanţelor publice locale precum şi cele
cuprinse în normele speciale instituite în vederea supravegherii de către autorităţile
centrale a riscurilor asumate de unităţile administrativ teritoriale.
Putem distinge următoarele etape ale emiterii garanţiilor de către unităţile administrativ
teritoriale:
1) Potrivit prevederilor art. 7 din H.G. nr. 1.058/2008 privind constituirea Comitetului
interministerial pentru urmărirea respectării normelor aplicabile privind acordarea
ajutoarelor de stat de către autorităţile administraţiei publice locale, autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a informa Comitetul interministerial cu
privire la măsurile de sprijin pe care intenţionează să le acorde unui investitor a cărui
investiţie depăşeşte valoarea de 10 milioane euro. Această informare trebuie transmisă
înaintea luării oricărei decizii ori a încheierii oricărui act privind măsurile de sprijin
respective prin care se instituie obligaţii în sarcina autorităţii administraţiei publice locale
în cauză.
2) Potrivit art. 61 alin. 2 din Legea finanţelor publice locale, emiterea garanţiilor trebuie
să fie aprobată de consiliul local, la propunerea ordonatorului principal de credite, cu o
majoritate de cel puţin jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcţie.
3) După adoptarea hotărârii consiliului local de aprobare a garanţiei, se va solicita avizul
Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale. Numai după obținerea avizului conform al
Comisiei de autorizare a împrumuturilor locale se poate încheia contractul prin care sunt
asumate obligații de natura datoriei publice.
9.5 Executarea obligațiilor de natura datoriei publice locale
La fel ca în cazul obligațiilor de natura datoriei publice guvernamentale, obligațiile născute
din instrumentele de datorie publică locale vor beneficia de autorizare bugetară
permanentă, putând fi plătite din bugetele locale.
7

Serviciul datoriei publice locale reprezintă o obligaţie a unităţii administrativ-
teritoriale care a contractat-o şi nu constituie obligaţii ale statului.
Legea finanțelor publice locale stabilește ca sursă principală pentru plata sumelor
datorate în temeiul instrumentelor de datorie publică locală veniturile proprii ale unității
administrativ-teritoriale.
Fondul de risc
La nivel local, fondul de risc se constituie pentru fiecare unitate administrativ teritorială
care emite garanţii publice, în vederea acoperirii riscurilor financiare care decurg din
garantarea de către unităţile administrativ-teritoriale a împrumuturilor contractate de
operatorii economici şi serviciile publice de subordonare locală. Reglementarea de
principiu este cuprinsă în art. 64 din Legea finanţelor publice locale.
8


1. Emiterea de obligațiuni municipale de către o unitate administrativ-teritorială se aprobă

de către:
a) primar;
c) consiliul local.
2. Acordul de garantare prin venituri încheiat de o unitate administrativ-teritorială poate

avea ca obiect:
a) creanțele unității administrativ-teritoriale asupra veniturilor nefiscale identificate;
b) creanțele unității administrativ-teritoriale asupra statului;
c) creanțele unității administrativ-teritoriale asupra veniturilor fiscale.
3. Scopul contractării datoriei publice locale poate fi:

a) finanţarea investiţiilor publice de interes local
b) acoperirea deficitului bugetului local
c) refinanţarea datoriei publice locale
d) realizarea de acțiuni sociale în baza principiului solidarității
4. În vederea reabilitării instituțiilor de învățământ subordonate, o unitate administrativ-
teritorială poate încheia un contract de antrepriză care conține un credit furnizor:
a) în măsura în care se încadrează în plafoanele de îndatorare locală și îndeplinește
condițiile pentru o astfel de îndatorare;
b) în măsura în care convine un astfel de mecanism de plată cu antreprenorul;
c) în măsura în care plata de efectuează în maximum 60 de zile.
Temă de control:
Identificați veniturile unei unități administrativ-teritoriale ce pot face obiectul unui acord
de garantare prin venituri încheiat cu un creditor – instituție de credit
Răspunsuri test grilă: 1c, 2a, 3a,c, 4a
9

S. Gherghina – Garanțiile publice, Ed. C.H. Beck, 2011
S. Gherghina – Garanţii publice locale pentru proiecte de parteneriat public-privat – în
Revista Română de Parteneriat Public-Privat nr. 4/2012, pp. 5-25.

10

DFP 2019

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DFP 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Facultatea de Drept, Universitatea din București

Învățământ la distanță – Anul II

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

DREPT FINANCIAR PUBLIC

Suport de curs – Anul II I.D.

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Obiectivele generale ale disciplinei (modulului) Drept financiar publice constau în

- să poată utiliza terminologia juridică specifică finanțelor publice și datoriei

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

1.1 Obiectul de studiu al dreptului financiar public

Obiectivele unității de învățare 1

După parcurgerea acestei unități de învățare veți reuși să:

Timp mediu necesar: 2 ore

1.1 Obiectul de studiu al Dreptului financiar public

1.2 Noțiunea de fonduri publice

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

b) Criteriul administrației publice extinse

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

1.3 Izvoarele dreptului financiar public

a) acte ale Uniunii Europene cu aplicare directă în dreptul român

Constituția cuprinde prevederi referitoare la tipul economiei, sistemul financiar, sistemul

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

1.4 Raporturile juridice de drept financiar public

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

1.5 Normele de drept financiar public

Test de autoevaluare Unitatea de Învățare 1

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

3. Sunt fonduri publice:

Referințe bibliografice pentru unitatea de învățare 1:

S. Gherghina – Drept financiar public, Ed. C.H. Beck 2018

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

2.1 Conceptul de buget public

Obiectivele unității de învățare 2

După parcurgerea acestei unități de învățare veți reuși să:

Timp mediu necesar: 2 ore

2.1. Conceptul de buget public

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Regula preeminenței bugetului de stat

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

2.2 Legile bugetare anuale

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori

2.3 Conținutul bugetelor publice

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

I. Veniturile bugetare ordinare

I.1 Venituri fiscale

a) Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, fără contraprestaţie şi nerambursabile,

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina persoanelor şi au în general ca obiect al

Impozitele indirecte au în vedere în principal transferul proprietăţii bunurilor, prestarea

Caracteristicile generale ale impozitelor:

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

I.2 Venituri nefiscale

II. Veniturile bugetare extraordinare

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

2.4 Tipologia bugetelor publice

Bugetul general consolidat reprezintă ansamblul bugetelor ce formează sistemul bugetar

2.5 Structura bugetului local

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Simona Gherghina Drept financiar public – Suport de curs

Test de autoevaluare Unitatea de Învățare 2