Andreea Uzlau PG 2

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

ANUL DE STUDIU II
SEMESTRUL II
CADRU DIDACTIC,
Conf.univ.dr. Andreea Simona UZLĂU
București
2021
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală sau
fragmentară este interzisă.
I. INTRODUCERE
Cursul de drept penal general partea I se adresează studenților din anul II și se studiază în
semestrul II, constituind o modalitate de cunoaştere şi de aprofundare a instituţiilor
fundamentale ale dreptului penal, potrivit legislaţiei penale în vigoare. S-a avut în vedere
atât explicarea raţiunii legiuitorului în adoptarea unei anumite forme de reglementare, cât
şi analiza, pe larg, a reglementărilor proprii fiecărei instituţii în parte, prin recurgerea la
exemple din practica judiciară sau ipotetice, cu scopul de a le face cât mai bine înţelese.
Însuşirea temeinică a instituţiilor fundamentale ale dreptului penal, partea generală,
constituie o premisă a interpretării şi aplicării normelor de incriminare cuprinse în Partea
specială a Codului penal sau în legi penale speciale ori care cuprind dispoziţii penale.
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI
• cunoașterea și aplicarea normelor dreptului penal - partea generală, utilizarea principiilor și

regulilor de interpretare în soluționarea unor probleme de drept;
• cunoaşterea principalelelor noţiuni privind răspunderea penală și cauzele care o înlătură;
• identificarea categoriilor de sancțiuni de drept penal, a principiilor care le guvernează, a felurilor

de pedepse aplicabile persoanelor fizice și persoanelor juridice, a regulilor de aplicare și
executare a pedepselor principale, complementare și accesorii;
• înțelegerea noțiunii de individualizare a pedepsei și a criteriilor de individualizare;
• identificarea circumstanțelor atenuante și agravante;
• cunoașterea condițiilor de aplicare a renunțării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei,

suspendării executării pedepsei sub supraveghere și a liberării condiționate;
• înţelegerea modului de aplicare a măsurilor de siguranță;
• cunoaşterea elementelor specifice ale răspunderii penale a minorilor;
• cunoaşterea şi înţelegerea elementelor răspunderii penale a persoanei juridice;
• aprofundarea și aplicarea noțiunilor privind cauzele care înlătură sau modifică executarea
pedepsei;
• examinarea cauzelor care înlătură consecințele condamnării..
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI
Unitatea de învățare nr. I

Răspunderea penală. Cauzele care înlătură răspunderea penală.
Identificarea obiectivelor specifice temei
1. Consideraţii generale privind răspunderea penală
2. Principiile răspunderii penale
3. Cauzele care înlătură răspunderea penală
3.1. Amnistia
3.2. Prescripţia răspunderii penale
3.3. Lipsa plângerii prealabile
3.4. Retragerea plângerii prealabile
3.5. Împăcarea
4. Rezumatul unității de învățare
5. Teste de autoevaluare
6. Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
7. Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr.II

Sancţiunile de drept penal. Pedepsele principale.
1. Noţiunea şi caracterele sancţiunilor de drept penal
2. Sistemul sancţiunilor de drept penal şi cadrul de reglementare
3. Pedepsele
3.1. Noţiunea, caracterele, scopul şi funcţiile pedepsei
3.2. Sistemul pedepselor. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor în dreptul penal român
5.Teste de autoevaluare
6.Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Unitatea de învățare nr. III

Pedepsele complementare şi accesorii.
1. Pedepsele accesorii
2. Pedepsele complementare
Unitatea de învățare nr. IV. Individualizarea pedepselor, Circumstanţele

1. Necesitatea individualizării pedepselor
2. Noţiunea de „individualizare a pedepselor”
3. Formele de individualizare a pedepsei
4. Individualizarea judiciară a pedepselor
5. Circumstanţele atenuante sau agravante. Noţiune şi caracterizare. Clasificare
Unitatea de învățare nr. V. Circumstanţe atenuante şi agravante.

1. Circumstanţele atenuante legale generale
2. Circumstanţele atenuante judiciare
3. Circumstanţele agravante
4. Concursul între cauzele de atenuare sau de agravare
Unitatea de învățare nr. VI. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării

pedepsei.
1. Renunţarea la aplicarea pedepsei
2. Amânarea aplicării pedepsei
Unitatea de învățare nr. VII. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

1. Cadrul de reglementare, noţiune şi caracterizare
2. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere
3. Termenul de supraveghere, măsurile de supraveghere şi obligaţiile
4. Revocarea şi anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
5. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Unitatea de învățare nr. VIII. Liberarea condiţionată.

1. Cadrul de reglementare
2. Concept, natură juridică şi caractere
3. Condiţiile liberării condiţionate
4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului
5. Revocarea şi anularea liberării condiţionate
6. Efectele liberării condiţionate
Unitatea de învățare nr. IX. Măsurile de siguranţă.

1. Sistemul măsurilor de siguranţă în Codul penal
2. Caracterele şi scopul măsurilor de siguranţă
3. Scopul, noţiunea şi condiţiile generale de luare a măsurilor de siguranţă
4. Obligarea la tratament medical
5. Internarea medicală
6. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
7. Confiscarea specială
8. Confiscarea extinsă
Unitatea de învățare nr. X. Răspunderea penală a minorilor. Măsurile educative

neprivative de libertate.
1. Răspunderea penală a minorilor
1.1. Reglementare legală
1.2. Limitele răspunderii penale a minorilor
1.3. Sistemul de sancţionare a minorului în Codul penal în vigoare
1.4. Sistemul măsurilor educative
1.5. Alegerea felului sancţiunii aplicabile infractorului minor
2. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate
2.1. Cadrul de reglementare
2.2. Stagiul de formare civică
2.3. Supravegherea
2.4. Consemnarea la sfârşit de săptămână
2.5. Asistarea zilnică
2.6. Obligaţiile ce pot fi impuse minorului
2.7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor
2.8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
Unitatea de învățare nr. XI. Măsurile educative privative de libertate.

1. Regimul măsurilor educative privative de libertate
2.2. Internarea într‑un centru educativ
2.3. Internarea într‑un centru de detenţie
2.4. Calculul duratei măsurilor educative
2. Dispoziţii comune
2.1. Efectele cauzelor de atenuare şi de agravare
2.2. Pluralitatea de infracţiuni
2.3. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii
2.4. Prescripţia răspunderii penale a minorului
2.5. Prescripţia executării măsurilor educative
2.6. Efectele măsurilor educative
2.7. Minorul devenit major
Unitatea de învățare nr. XII. Răspunderea penală a persoanei juridice.

Identificarea obiectivelor specifice
2. Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice şi pedepsele aplicabile persoanei juridice
3. Aplicarea şi executarea pedepsei principale în cazul persoanei juridice
4. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare. Condiţii în cazul persoanei juridice
5.1. Recidiva în cazul persoanei juridice
5.2. Atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei juridice
5.4. Prescripţia executării pedepsei
5.5. Reabilitarea persoanei juridice
5.6. Efectele comasării şi dizolvării persoanei juridice
Unitatea de învățare nr. XIII.

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepselor.
1. Consideraţii generale
2. Graţierea
3. Prescripţia executării pedepsei
Unitatea de învățare nr. XIV.
Cauzele care înlătură consecinţele condamnării.
1. Noţiunea de reabilitare şi trăsăturile acesteia
2. Reabilitarea de drept
3. Reabilitarea judecătorească
4. Efectele reabilitării de drept şi judecătoreşti
5. Anularea reabilitării judecătoreşti
IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

1. Constantin Sima – Drept penal partea generala, vol. 1, Editura Hamangiu, Bucuresti 2015
2. Constantin Sima – Drept penal partea generala, vol. 2, Editura Hamangiu, Bucuresti 2015
3. Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu – Drept penal. Partea generală - Ed. a
4-a Editura Hamangiu, Bucureşti 2016
4. Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod
penal. Ghid de aplicare pentru practicieni – Ed. Hamangiu, București 2014
5. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal. Partea generală, ediţia a 3-a revăzută
şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2019
6. G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011
7. G. Antoniu, T. Toader (coord.), C. Bulai, B.N. Bulai, C. Duvac, I. Griga, I. Ifrim, Gh. Ivan,
C. Mitrache, I. Molnar, I. Pascu, V. Paşca, O. Predescu, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I
(art. 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015
8. G. Antoniu, T. Toader (coord.), Al. Boroi, V. Brutaru, B.N. Bulai, C. Bulai, Şt. Daneş, C.
Duvac, M.K. Guiu, I. Ifrim, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima,
V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăşceanu, Explicaţiile noului Cod penal, vol. II (art. 53-187), Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015
9. Fl. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală. Vol. I, Curs universitar, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014
10. Fl. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală. Vol. II, Curs universitar, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2018
11. Teodor Manea, Simona Anghel, Drept penal. Partea generală. Caiet de seminar. Teste grila,
spețe, Vol. I, Editura Hamangiu, București, 2015
12. Codul penal
13. Jurisprudența obligatorie pentru aplicarea noilor Coduri penale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2017
14. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu
modificările ulterioare
15. Revista Dreptul
V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE
Studiul dreptului penal. Partea generală (2) în anul II, semestrul II se încheie cu susţinerea
unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe teste-grilă (de regulă 18 întrebări). În cazul
desfășurării examenului on line se utilizează aceeași procedură de examinare.
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot participa activ la
dezbaterile teoretice şi aplicative. Lucrările de control, desfăşurate conform planificării cuprinse
în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de student. Pe parcursul
desfășurării activității didactice, studenții la învățământ la distanță vor fi evaluați prin susținerea
a două teste grilă, dar și prin lucrări de verificare care au ca obiectiv înțelegerea aspectelor
practice identificate. În derularea activităților specifice învățământului la distanță vor fi utilizate
toate instrumentele puse la dispoziție de platforma informatică utilizată în cadrul universității.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem existent în învăţământul
universitar. Nota obținută în urma susținerii examenului final este formată din suma punctajului
acordat pentru fiecare grilă rezolvată corect, la care se adaugă punctul din oficiu. Punctajul
acordat în baza evaluărilor pe parcurs se adaugă la notă finală numai în cazul în care studentul
a obținut nota de trecere, adică 5.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I
RĂSPUNDEREA PENALĂ. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ

RĂSPUNDEREA PENALĂ
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

CUPRINS
3.1. Amnistia
3.5. Împăcarea
OBIECTIVE SPECIFICE
La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:
înțeleagă noțiunea de "răspundere penală"
identifice particularitățile răspunderii penale
înțeleagă principiile răspunderii penale
evidențieze cauzele care înlătură răspunderea penală
înțeleagă efectele prescripției răspunderii penale, ale

grațierii, ale amnistiei, ale lipsei sau retragerii plângerii
prealabile și ale împăcării
Noţiune
Putem defini răspunderea penală ca fiind un ansamblu de
drepturi şi obligaţii corelative ale subiectelor raportului
juridic penal de conflict, care se realizează prin constrângerea
exercitată de stat, în condiţiile legii, faţă de infractor, în
vederea restabilirii ordinii de drept şi prevenirii săvârşirii de
noi infracţiuni.
➢ Particularităţi privitoare la fapta ilicită:

Pentru a exista raportul juridic penal de constrângere sau de răspundere penală, este
necesar ca fapta concret săvârşită şi interzisă de legea penală să îndeplinească toate condiţiile
cerute de norma de incriminare pentru acel tip de infracţiune.
➢ Particularităţi privitoare la subiectele răspunderii penale:
Subiectele răspunderii penale sunt: statul, pe de o parte, şi infractorul, pe de altă parte.
Statul reprezintă subiectul denumit activ, care exercită constrângerea juridică pentru
aplicarea şi asigurarea realizării sancţiunii juridice.
Infractorul, care este denumit subiect pasiv, trebuie să suporte consecinţele faptei
penale, adică aplicarea şi executarea sancţiunii.
➢ Particularităţi referitoare la conţinutul raportului juridic de răspundere
penală:
Statul, ca subiect activ, are dreptul de a-l trage la răspundere penală pe infractor pentru
infracţiunea comisă, adică de a-l supune urmăririi penale, a-l judeca, a-i aplica pedeapsa sau a
dispune luarea altor măsuri prevăzute de norma de incriminare şi de a-l constrânge să execute
sancţiunea aplicată, dar şi obligaţia de a-l sancţiona pe infractor numai dacă vinovăţia sa a fost
dovedită şi numai în limitele prevăzute de lege.
Infractorul, ca subiect pasiv al răspunderii penale, are obligaţia de a răspunde pentru
infracţiunea săvârşită şi de a executa pedeapsa sau măsura educativă ori de siguranţă aplicată, cât
şi dreptul de a răspunde şi de a fi sancţionat numai în limitele legii.
➢ Particularităţi privitoare la obiectul raportului de răspundere penală:
Raportul juridic de răspundere, în general, are ca obiect sancţiunea pe care statul o aplică
persoanei care a săvârşit fapta ilicită.
Sancţiunile de drept penal, adică pedepsele, măsurile educative şi de siguranţă, sunt cele
mai grave mijloace de constrângere juridică.
Cadrul juridic de reglementare
Ca instituţie, răspunderea penală cuprinde un ansamblu de dispoziţii privitoare la
realizarea prin constrângere a ordinii juridice penale, dispoziţii care se referă la condiţiile în
care ia naştere raportul juridic penal de conflict, la conţinutul şi la modul de soluţionare a acestui
raport, precum şi la cauzele care fac ca răspunderea penală să fie înlăturată:
- art. 15 alin. (2) C. pen.referitor la temeiul răspunderii penale
- art. 135 C. pen. care stabilește condiţiile în care este angajată răspunderea penală a
persoanei juridice
- dispoziţiile din Titlul VII al Părţii generale privitoare la cauzele care înlătură
răspunderea penală
- dispoziţiile de aplicare a legii penale în timp şi în spaţiu care vizează, deopotrivă, şi
răspunderea penală.
Sunt ideile care călăuzesc întreaga reglementare a activităţii

desfăşurate în vederea realizării acestei forme de răspundere
juridică.
Următoarele principii caracterizează răspunderea penală:

- infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale;
- personalitatea răspunderii penale;
- unicitatea răspunderii penale (non bis in idem);
- celeritatea răspunderii penale;
- inevitabilitatea răspunderii penale;
- individualizarea răspunderii penale;
- prescriptibilitatea răspunderii penale.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt în mod explicit prevăzute în Codul penal,
Partea generală, în Titlul VII.
Acestea sunt: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile şi retragerea acesteia,
împăcarea.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu operează în niciun fel asupra consecinţelor
civile produse prin săvârşirea infracţiunii.
3.1. Amnistia
Amnistia este un act de clemenţă acordat prin lege organică în temeiul unor considerente
social-politice şi de politică penală, prin care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei
şi alte consecinţe ale condamnării, pentru infracţiuni săvârşite până la data apariţiei legii de
amnistie.
Amnistia, ca instituţie juridică, are o dublă natură: de drept constituţional şi de drept
penal.
Amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei şi alte
consecinţe ale condamnării, pentru faptele săvârşite anterior apariţiei actului de clemenţă; ea nu
înlătură caracterul infracţional al acelor fapte şi, ca atare, nu poate fi asemănată cu
dezincriminarea.
Caracterele amnistiei
a) Amnistia are un caracter real, întrucât priveşte unele categorii de infracţiuni, şi nu
persoana celor care le-au săvârşit
b) Faţă de subiecţii răspunderii penale, amnistia are un caracter obligatoriu atât
pentru organele judiciare, cât şi pentru persoana care a săvârşit infracţiunea care cade sub incidenţa
legii de amnistie
Legea asigură dreptul suspectului sau inculpatului să ceară continuarea procesului penal,
pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine achitarea.
Clasificarea amnistiei
a) În raport de întinderea efectelor, amnistia se clasifică în amnistie generală şi
amnistie specială.
b) În funcţie de condiţiile de acordare, se face distincţia între amnistia necondiţionată
şi amnistia condiţionată.
c) În raport cu momentul adoptării actului de amnistie, se face deosebirea între
amnistie intervenită înainte de condamnare şi amnistie intervenită după condamnare.
Obiectul amnistiei
Obiectul amnistiei îl constituie infracţiunile săvârşite până la o anumită dată, expres
determinate prin actul de clemenţă.
Infracţiunile comise în ziua apariţiei legii de amnistie ori cele săvârşite ulterior nu
cad sub incidenţa acelei legi.
Aceasta presupune ca, în cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, acestea
să fi fost epuizate până la data intrării în vigoare a actului de amnistie.
Infracţiunilor progresive, al căror act de executare s-a realizat înaintea actului de
clemenţă, li se aplică acest act, chiar dacă urmările se agravează ulterior.
Efectele amnistiei
A. Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare:
- atrage înlăturarea răspunderii penale a acestuia potrivit art. 152 alin. (1) C. pen.
- inculpatul poate cere continuarea procesului penal
B. Efectele amnistiei intervenite după condamnare:
- înlătură executarea pedepsei principale, dacă aceasta nu a fost încă executată
- înlătură executarea pedepselor complementare aplicate, în măsura în care nu
au fost executate
- înlătură şi celelalte consecinţe ale condamnării,făcând să înceteze decăderile,
interdicţiile şi incapacităţile rezultate din condamnare, afară de cazul când prin lege se dispune
altfel
- are ca efect înlăturarea stării de recidivă
- face să dispară efectiv concursul de infracţiuni (dacă acesta era format numai din
două infracţiuni) şi să fie înlăturat sporul de pedeapsă
Limitele efectelor amnistiei
Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă.
Amnistia nu produce efecte nici asupra drepturilor persoanei vătămate.
3.2.Prescripţia răspunderii penale
Este reglementată în art. 153 alin. (1) C. pen. în vigoare, în care se prevede că „Prescripţia
înlătură răspunderea penală”.
Prescripţia răspunderii penale poate fi definită ca trecerea unui interval de timp, însoţită
de anumite condiţii, de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la condamnarea definitivă a
infractorului, ce are ca efect stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală pe
cel care a săvârşit infracţiunea, cât şi a obligaţiei celui vinovat de a suporta consecinţele
faptei comise.
Este o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale.
Are un caracter real.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale
Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) C. pen., termenele de prescripţie ale răspunderii
penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 ani
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare
de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 ani
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de
5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de
un an, dar care nu depăşeşte 5 ani
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte un an sau amenda
Termenele de prescripţie sunt termene substanţiale de drept material.
Prin derogare de la termenele de prescripţie generale, sunt prevăzute pentru infractorii
minori termene de prescripţie de o durată mai redusă, adică termene speciale - termenele de
prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii
infracţiunii erau minori.
Modalitatea de calculare a termenelor de prescripţie a răspunderii penale
Termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii
infracţiunii, indiferent dacă activitatea făptuitorului a îmbrăcat forma tentativei sau aceea a
infracţiunii consummate.
În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau
inacţiunii.
În cazul infracţiunilor continuate, termenul de prescripţie a răspunderii penale
începe să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
În cazul infracţiunilor de obicei, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge
de la data săvârşirii ultimului act.
În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale
începe să curgă la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real termenul de prescripţie curge separat,
distinct în raport cu fiecare infracţiune în parte, spre deosebire de concursul formal de
infracţiuni, ipoteză în care termenul de prescripţie curge pentru toate infracţiunile
concurente din momentul când a luat sfârşit acţiunea sau inacţiunea.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale curge, pentru toţi participanţii, de la data
comiterii de către autor a infracţiunii, indiferent de momentul în care ceilalţi făptuitori şi-au
adus contribuţia la săvârşirea acelei infracţiuni.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă indiferent dacă fapta a fost
sau nu descoperită ori dacă făptuitorii au fost sau nu identificaţi.
În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, al celor de trafic şi
exploatare a persoanelor vulnerabile, precum şi al infracţiunii de pornografie infantilă,
săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a
devenit major.
Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe
să curgă de la data decesului.
Efectele prescripţiei răspunderii penale
Prescripţia înlătură răspunderea penală.
Suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Prescripția răspunderii penale nu împiedică însă luarea de către procuror sau de către
instanţa de judecată a unor măsuri de siguranţă și nu are efecte nici asupra drepturilor
persoanei vătămate.
Potrivit dispoziţiilor art. 153 alin. (2) C. pen., „Prescripţia nu înlătură răspunderea penală
în cazul:
a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au
fost comise;
b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate urmate
de moartea victimei”
În temeiul art. 153 alin. (3) C. pen., „Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul
infracţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie,
generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii”.
Dispoziţiile art. 153 alin. (2) lit. b) sunt aplicabile şi infracţiunilor complexe în care se
includ infracţiunile de omor (art. 188 şi art. 189 C. pen.) ori de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
Potrivit art. 155 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se
întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.
Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care
prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui
act de procedură în cauză", din cuprinsul alin. (1), este neconstituţională.
Curtea a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul
penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale
analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana
vizată avea calitatea de învinuit sau inculpate.
Efecte
Întreruperea cursului prescripţiei are ca efect oprirea curgerii termenului, adică timpul
scurs până la efectuarea actului întrerupător nu se mai ia în considerare la calcularea
termenului de prescripţie şi după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen.
Prescripţia specială
Pentru a nu se prelungi la nesfârşit termenul de prescripţie în cazul efectuării oricărui act
procesual întreruptiv de prescripţie, în art. 155 alin. (4) C. pen. se fixează un termen maxim după
a cărui expirare prescripţia va opera,indiferent de câte ori a fost întreruptă.
Acest termen este egal cu durata termenului prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă,
depăşit cu încă o data.
Suspendarea prescripţiei răspunderii penale
Potrivit art. 156 alin. (1) C. pen.: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este
suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal”.
a) Cauzele de ordin legal care fac ca prescripţia să fie suspendată constau în existenţa
unor dispoziţii legale care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal până la îndeplinirea anumitor condiţii
b) Cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale poate fi suspendat şi datorită
intervenirii unor împrejurări de neprevăzut (cazul fortuit) ori de neînlăturat (forţa majoră)
Pe durata acestor cauze, cursul termenului de prescripţie este oprit, iar prescripţia îşi
reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Cauzele de suspendare a prescripţiei răspunderii penale produc efecte in personam, adică
numai în raport cu persoanele faţă de care a fost împiedicată punerea în mişcare a acţiunii penale
sau exercitarea ei
Dacă intervin mai multe suspendări succesive, după fiecare suspendare termenul începând
să curgă, durata fiecărei suspendări nu va intra în calculul termenului de prescripţie, pe când
intervalele dintre suspendări vor fi socotite în durata prescripţiei.

Plângerea prealabilă reprezintă încunoştinţarea organului de cercetare penală sau a
procurorului, potrivit legii, făcută de către persoana vătămată cu privire la săvârşirea unei
fapte penale prin care i s-a adus o vătămare fizică, materială sau morală, în cazul acelor
infracţiuni pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
Lipsa plângerii prealabile constituie, pe de o parte, un impediment procesual pentru
tragerea la răspundere penală a infractorului, iar, pe de altă parte, o cauză care înlătură
răspunderea penală.
Condiţii de valabilitate a plângerii prealabile:
a) Să existe o dispoziţie legală care să prevadă că acţiunea penală privind infracţiunea
săvârşită se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
b) Plângerea prealabilă să fie făcută de persoana vătămată
Excepţii:
- plângerea prealabilă se poate face prin mandatar cu procură specială;
- în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea
prealabilă se face de reprezentantul său legal;
- în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori dacă o persoană juridică este reprezentată de către
făptuitor, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu
- dacă persoana vătămată a decedat sau persoana juridică vătămată prin infracţiune
a fost lichidată, mai înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu
Întrucât este posibil ca prin săvârşirea infracţiunii pentru care legiuitorul a prevăzut că
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă să fie vătămate mai multe persoane,
această situaţie a fost reglementată expres în art. 157 alin. (2) C. pen. Potrivit acestor dispoziţii,
fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea
prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele. Această situaţie este denumită în doctrina penală
indivizibilitate activă a răspunderii penale, în sensul că atitudinea activă a unora dintre subiecţii
pasivi ai infracţiunii, produce efect ca şi cum toţi ar acţiona, adică ar depune plângere prealabilă.
Legiuitorul a avut în vedere şi situaţia inversă, când la săvârşirea infracţiunii au participat mai
multe persoane (autori, instigatori, complici), situaţie pe care a reglementat-o în art. 157 alin. (3)
C. pen.; în temeiul acestor dispoziţii, fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice
sau juridice care au participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai
cu privire la una dintre acestea. Este aşa-numita indivizibilitate pasivă a răspunderii penale,
motivată de unitate infracţiunii săvârşite.
c) Plângerea prealabilă să fie făcută cu respectarea condiţiilor de formă
d) Plângerea prealabilă să fie adresată organului competent - organului de cercetare
penală sau procurorului, potrivit legii
e) Plângerea prealabilă să fie introdusă în termenul prevăzut de lege
- 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei
- când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge
de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei
- în cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al unui minor sau incapabil,
persoane vătămate, termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal
Lipsa plângerii prealabile şi efectele acesteia
Plângerea prealabilă este considerată că lipseşte în situaţia în care persoana vătămată sau
niciuna dintre persoanele vătămate (în caz de pluralitate de persoane vătămate prin aceeaşi
infracţiune) nu a făcut plângere.
Plângerea prealabilă lipseşte şi în cazul în care a fost făcută, dar cu nerespectarea
condiţiilor legale.
Lipsa plângerii prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (1) C. pen., înlătură
răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei astfel de plângeri.

Constă în actul unilateral de voinţă al persoanei vătămate printr-o infracţiune, care,
după ce a făcut o plângere prealabilă, revine şi o retrage în condiţiile legii, determinând astfel
înlăturarea răspunderii penale a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
Condiţiile în care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală:
a) Să aibă loc în cazurile prevăzute de lege
b) Titularul retragerii să fie persoana vătămată care a formulat şi a depus plângerea
prealabilă
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se
face numai de reprezentanţii lor legali.
În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
c) Să fie expresă şi neviciată
d) Să intervină până la pronunţarea unei hotărâri definitive
Efectele retragerii plângerii prealabile:
Retragerea plângerii prealabile cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege are ca
efect înlăturarea răspunderii penale a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în
condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.
3.5. Împăcarea
Putem defini împăcarea, cauză care înlătură răspunderea penală, ca actul bilateral care
intervine între infractor şi victima infracţiunii, în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii
penale s-a făcut din oficiu şi dacă legea o prevede, producând ca efecte înlăturarea
răspunderii penale şi stingerea acţiunii civile numai cu privire la persoanele între care a
intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Condiţiile în care împăcarea înlătură răspunderea penală:
a) Împăcarea poate interveni numai în cazul infracţiunilor în care punerea în mişcare
a acţiunii penale s-a făcut din oficiu
b) Împăcarea operează numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că
„împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”
c) Împăcarea este personală şi intervine între persoana vătămată şi infractor
d) Împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă
e) Împăcarea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Efectele împăcării:
Potrivit art. 159 alin. (1) C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge
acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal.
Împăcarea nu poate fi revocată, acţiunea penală fiind stinsă ope legis, în momentul
intervenirii împăcării.
Împăcarea în cazul persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă ori în cazul persoanei juridice.
Dacă victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, împăcarea se realizează
numai de reprezentantul legal al acesteia, iar când victima este o persoană cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, împăcarea poate fi făcută de către aceasta, dar cu încuviinţarea persoanelor
prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează, potrivit dispoziţiilor art. 159 alin.
(5) C. pen., de reprezentantul său legal ori convenţional sau de către persoana desemnată în locul
acestuia.
Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată
nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea acelei infracţiuni.
În situaţia în care făptuitorul este chiar reprezentantul persoanei juridice vătămate, pentru
protejarea intereselor acesteia din urmă, s-a prevăzut obligativitatea însuşirii de către procuror a
unei astfel de împăcări.
Sarcină de lucru nr. 1
Realizați un referat cu privire la diferențele dintre retragerea

plângerii prealabile și împăcare.
• Putem defini răspunderea penală ca fiind un ansamblu de

drepturi şi obligaţii corelative ale subiectelor raportului juridic penal de
conflict, care se realizează prin constrângerea exercitată de stat, în condiţiile
legii, faţă de infractor, în vederea restabilirii ordinii de drept şi prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni.
• Amnistia este un act de clemenţă acordat prin lege organică în
temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală, prin care se
înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei şi alte consecinţe ale
condamnării, pentru infracţiuni săvârşite până la data apariţiei legii de amnistie.
• Prescripţia răspunderii penale poate fi definită ca trecerea unui
interval de timp, însoţită de anumite condiţii, de la săvârşirea unei
infracţiuni şi până la condamnarea definitivă a infractorului, ce are ca efect
stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală pe cel care a
săvârşit infracţiunea, cât şi a obligaţiei celui vinovat de a suporta
consecinţele faptei comise.
• Plângerea prealabilă reprezintă încunoştinţarea organului de
cercetare penală sau a procurorului, potrivit legii, făcută de către persoana
vătămată cu privire la săvârşirea unei fapte penale prin care i s-a adus o
vătămare fizică, materială sau morală, în cazul acelor infracţiuni pentru
care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.
• Retragerea plângerii prealabile constă în actul unilateral de
voinţă al persoanei vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a făcut o
plângere prealabilă, revine şi o retrage în condiţiile legii, determinând astfel
înlăturarea răspunderii penale a persoanei cu privire la care plângerea a fost
retrasă.
• Putem defini împăcarea, cauză care înlătură răspunderea penală,
ca actul bilateral care intervine între infractor şi victima infracţiunii, în
cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi dacă
legea o prevede, producând ca efecte înlăturarea răspunderii penale şi
stingerea acţiunii civile numai cu privire la persoanele între care a intervenit
şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
1. Sunt cauze care înlătură răspunderea penală:

a) liberarea condiționată;
b) amnistia;
c) prescripția răspunderii penale.
2. Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale:

a) operează cu privire la toți participanții la săvârșirea infracțiunii, chiar dacă
întreruperea îi privește numai pe unii dintre aceștia;
b) operează numai la cei cu privire la care s‑a efectuat întreruperea;
c) nu se produce prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.
3. Lipsa plângerii prealabile:

a) este o cauză care duce la inexistența caracterului imputabil al faptei;
b) duce la înlăturarea răspunderii penale;
c) intervine în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este
condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată.
4. Împăcarea:
a) poate interveni numai pentru infracțiunile pentru care acțiunea se pune în mișcare la
plângerea prealabilă;
b) nu poate interveni în niciun caz dacă acțiunea a fost pusă în mișcare din oficiu;
c) poate avea loc prin înscris autentic.
5. Grațierea:
a) individuală nu poate fi dispusă cu privire la persoanele juridice;
b) colectivă nu poate fi dispusă de Președintele României;
c) are întotdeauna efecte și asupra pedepselor complementare.
6. RĂSPUNSURILE LA TESTUL DE AUTOEVALUARE
1.b,c; 2.a; 3.b,c; 4.c;5.b.
• Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu – Drept penal.

Partea generală - Ed. a 4-a Editura Hamangiu, Bucureşti 2016
• Teodor Manea, Simona Anghel, Drept penal. Partea generală. Caiet de
seminar. Teste grila, spețe, Vol. I, Editura Hamangiu, București, 2015
• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.II
SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL. PEDEPSELE PRINCIPALE

CUPRINS
2. Sistemul sancţiunilor de drept penal şi cadrul de reglementare
3. Pedepsele
3.2. Sistemul pedepselor. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor în dreptul penal român
5.Teste de autoevaluare
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea şi caracterele sancţiunilor de drept

penal
cunoască sistemul sancţiunilor de drept penal şi principiile

specifice acestora
înțeleagă noţiunea de "pedeapsă" şi caracterele acesteia
evidențieze categoriile de pedepse aplicabile persoanei

fizice şi persoanei juridice
cunoască pedepsele principale aplicabile persoanei fizice

Noţiune
Sancţiunea de drept penal poate fi definită ca o măsură de
constrângere, represivă şi preventivă, prevăzută de lege, care se
aplică ori se ia de către instanţa de judecată împotriva persoanelor
care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, în scopul
restabilirii ordinii de drept şi al prevenirii unor astfel de fapte.
Caracterele sancţiunilor de drept penal:

a) sancţiunile de drept penal sunt prevăzute de legea penală, de aceea, ele reprezintă măsuri
legale şi obligatorii şi se aplică ori se iau numai de către organele judiciare în cadrul procesului
penal;
b) sancţiunile de drept penal au, în general, caracter represiv sau retributiv, fiindcă ele
implică o anumită privaţiune, o suferinţă, sunt deci aflictive;
c) toate sancţiunile de drept penal se aplică numai ca urmare a săvârşirii unei fapte
prevăzute de legea penală, aşadar, numai post delictum;
d) sancţiunile de drept penal au ca scop prevenirea săvârşirii de noi fapte prevăzute de
legea penală de către cel căruia i s-a aplicat sancţiunea, cât şi determinarea să se abţină de la
săvârşirea unei fapte ilicite a persoanelor care ar fi tentate să săvârşească astfel de fapte;
e) sub aspectul incidenţei lor, sancţiunile de drept penal sunt inevitabile.
2. Sistemul sancţiunilor de drept penal

Pedepsele - cele mai grave dintre sancţiunile aplicabile infractorilor,
singurele sancţiuni în general represive
Măsurile educative - sancţiuni de drept penal, dar care se iau în
exclusivitate faţă de infractori minori, având, în principal, rol educativ şi,
în secundar, coercitiv, represiv
Măsurile de siguranţă - au ca scop înlăturarea stării de pericol a
făptuitorului şi prevenirea comiterii de fapte antisociale de către acesta
Cadrul de reglementare a sistemului sancţiunilor de drept penal

Titlul III „Pedepsele”, Titlul IV „Măsurile de siguranţă”, Titlul V „Minoritatea”, Titlul VI
„Răspunderea penală a persoanei juridice” din Codul penal
Principiile sancţiunilor de drept penal

A. Legalitatea sancţiunilor de drept penal
Acest principiu este consacrat în art. 2 C. pen., în care se instituie regula potrivit căreia legea
penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au
săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis
fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestui principiu, în cadrul fiecărei norme incriminatoare,
pe lângă descrierea conţinutului faptei, se prevede şi sancţiunea aplicabilă în cazul săvârşirii acelei
fapte interzise, arătându‑se natura sancţiunii, precum şi cuantumul ori durata ei.
B. Umanismul sancţiunilor de drept penal

Acest principiu presupune ca legea penală să prevadă numai acele sancţiuni care sunt în
deplină concordanţă cu conştiinţa morală şi juridică a societăţii. De aceea, nu sunt de admis
pedepse sau alte sancţiuni care ar putea provoca suferinţe fizice, chinuri sau torturi ori ar
înjosi demnitatea omului sau ar fi degradante.
C. Revocabilitatea sancţiunilor de drept penal

Potrivit acestui principiu, sancţiunile de drept penal pot fi revocabile sau retrase ori de câte
ori se stabileşte că ele au fost aplicate din eroare sau nu erau necesare.
D. Individualizarea sancţiunilor de drept penal

Acest principiu consacră regula după care sancţiunea de drept penal trebuie să fie stabilită
astfel încât să permită o adaptare, o dozare a ei în funcţie de gravitatea în concret a faptei
săvârşite şi de periculozitatea făptuitorului.
E. Personalitatea sancţiunilor de drept penal

Potrivit acestui principiu, sancţiunile de drept penal trebuie să se răsfrângă exclusiv asupra
celui care a săvârşit ori a contribuit la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Ca o
consecinţă a caracterului personal al sancţiunilor de drept penal, în caz de deces al făptuitorului,
acestea nu se transmit altor persoane (moştenitori), indifferent de natura lor, ci încetează
executarea lor.
3. Pedepsele
Noţiune
În doctrina penală română, pedeapsa a fost definită ca o sancţiune de
drept penal constând într-o măsură de constrângere şi reeducare,
prevăzută de lege şi care se aplică infractorului de către instanţa de
judecată, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Caracterele pedepsei:
a) pedeapsa are caracter legal. Este considerată pedeapsă numai acea măsură de
constrângere prevăzută ca atare de lege (art. 2 C. pen.).
b) potrivit legislaţiei penale în vigoare, pedeapsa are un caracter determinat, atât cea
prevăzută în norma de incriminare, cât şi cea aplicată de instanţă
c) pedeapsa este o sancţiune cu caracter public, pentru că se aplică de anumite autorităţi
stabilite de lege, şi anume instanţele de judecată, şi numai în cadrul procesului penal. Datorită
acestui caracter, pedeapsa devine şi inevitabilă
d) pedeapsa are un caracter aflictiv, deoarece, fiind o măsură de constrângere, produce o
suferinţă de natură morală, fizică, materială celui condamnat
e) pedeapsa are un caracter educativ, deoarece prin aplicarea ei se urmăreşte formarea la
infractor a unei noi atitudini faţă de valorile sociale
f) pedeapsa are caracter personal
Scopul pedepsei
Legea nr. 254/2013 - art. 3 „Scopul executării pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate”: „(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. (2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative
privative de libertate se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de
regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor
sau persoanelor internate”.
Funcţiile pedepsei
a) Funcţia de constrângere. Aceasta decurge din însăşi natura pedepsei ca măsură de
constrângere şi constă în provocarea unei anumite suferinţe infractorului prin privaţiunile de ordin
fizic şi moral la care acesta este supus
b) Funcţia de reeducare decurge din caracterul de mijloc de reeducare pe care îl are
pedeapsa
c) Alte funcţii ale pedepsei examinate în doctrina penală:
- Funcţia de exemplaritate constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o
produce asupra altor persoane, care, observând constrângerea la care este supus condamnatul,
reflectează asupra propriei lor conduite viitoare şi se abţin de la săvârşirea de infracţiuni.
- Funcţia de eliminare intervine în cazul în care pedeapsa suportată de un infractor este
privativă de libertate şi se caracterizează prin eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului
din mediul care a contribuit la formarea pornirilor sale rele, protejând astfel societatea prin izolarea
lui.
3.2. Sistemul pedepselor. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor în dreptul penal
român
Clasificarea pedepselor:
A. După rolul şi importanţa atribuită pedepsei:
a) pedepsele principale sunt acelea care au caracter de sine stătător, adică pot fi stabilite şi
aplicate singure, având un rol principal în sancţionarea infractorului. Orice faptă incriminată este
în mod obligatoriu sancţionată cu o pedeapsă principală;
b) pedepsele complementare sunt cele care au rolul de a completa represiunea şi sunt
aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală, de regulă privativă de libertate, şi se execută
separat de aceasta;
c) pedepsele accesorii sunt cele care însoţesc pedeapsa principală privativă de libertate,
nefiind necesar, în principiu, să fie pronunţate de către instanţa de judecată.
B. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea:
a) pedepsele privative de viaţă sunt cele care conduc la suprimarea vieţii infractorului,
respectiv pedeapsa cu moartea, prevăzută în unele sisteme de drept penal străine;
b) pedepsele corporale sunt cele care se execută asupra corpului persoanei, de exemplu,
bătaia, mutilarea şi altele;
c) pedepsele privative sau restrictive de libertate sunt cele care constau în privarea de
libertate pe timp nelimitat sau pe timp limitat ori în restrângerea libertăţii, cum ar fi interzicerea
de a părăsi localitatea în anumite zile, deportarea etc., cunoscute în unele sisteme de drept penal;
d) pedepsele privative sau restrictive de drepturi sunt cele care au ca obiect diferite
categorii de drepturi al căror exerciţiu este interzis sau restrâns pentru condamnat pe diferite
termene;
e) pedepsele morale sunt cele care presupun dezaprobarea publică a infractorului şi a faptei
sale. Fac parte din această categorie: mustrarea, blamul public, publicarea şi afişarea hotărârii de
condamnare, cunoscute în unele legislaţii penale;
f) pedepsele pecuniare sunt cele care privesc patrimoniul condamnatului (amenda,
confiscarea averii).
C. După gradul de determinare a pedepselor:
a) pedepsele determinate sunt cele prevăzute în lege atât ca natură, cât şi ca durată,
cuantum. La rândul lor, pedepsele determinate pot fi absolut determinate (de exemplu, pedeapsa
cu moartea sau detenţiunea pe viaţă) sau relativ determinate (pedeapsa cu închisoarea ori amenda
între anumite limite);
b) pedepsele nedeterminate sunt cele care presupun prevederea în lege doar a naturii
pedepsei, fără a fi determinată durata acestora.
Felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice
A. Pedepsele principale:
- detenţiunea pe viaţă
- închisoarea
- amenda
B. Pedeapsa accesorie:
- pedeapsa accesorie, când însoţeşte pedeapsa închisorii, constă în interzicerea exercitării
drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de
instanţă ca pedeapsă complementară
- când persoana a fost condamnată la detenţiune pe viaţă, pedeapsa accesorie operează de
drept (ope legis) asupra drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea
C. Pedepsele complementare:
a) Interzicerea exercitării unor drepturi. Potrivit art. 66 C. pen., pedeapsa complementară
a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării,pe o perioadă de la 1 la 5
ani, a unuia sau a mai multora dintre următoarele drepturi:
– dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
– dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
– dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
– dreptul de a alege;
– drepturile părinteşti;
– dreptul de a fi tutore sau curator;
– dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
– dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
– dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
– dreptul de a părăsi teritoriul României;
– dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public;
– dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
– dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
– dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,
ori de a se apropia de acestea;
– dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
b) Degradarea militară. Potrivit art. 69 C. pen., pedeapsa complementară a degradării
militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
c) Publicarea hotărârii definitive de condamnare. Această pedeapsă complementară
nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior, se poate dispune dacă instanţa apreciază
că publicarea hotărârii definitive de condamnare va contribui la prevenirea săvârşirii altor
asemenea infracţiuni.
Felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice
A. Pedeapsa principală. Pedeapsa principală este amenda
B. Pedepsele complementare. Codul penal, în art. 136 alin. (3), prevede următoarele
pedepse complementare:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o perioadă de la
3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice
A. Detenţiunea pe viaţă
Art. 56 C. pen. - „Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată
şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor”.
1. O primă condiţie ca detenţiunea pe viaţă să poată fi aplicată este ca norma de
incriminare a faptei săvârşite să o prevadă ca pedeapsă principală.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii, cu excepţia
infracţiunii de genocid săvârşit în timp de război, la care detenţiunea pe viaţă este prevăzută ca
pedeapsă unică.
În Codul penal în vigoare sunt instituite încă două situaţii în care se poate aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
- Prima situaţie este prevăzută în art. 39 alin. (2) C. pen.; potrivit acestui text, atunci când
s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa mai mare a sporului
de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult
maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa
- A doua situaţie este cea precizată în art. 43 alin. (3) C. pen.; în temeiul acestui text, dacă
prin însumarea pedepselor în cazul recidivei postcondamnatorii s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani
maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu
închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
2. A doua condiţie se referă la infractor, în sensul ca acesta, la data pronunţării hotărârii
de condamnare, să nu fi împlinit vârsta de 65 de ani - în locul detenţiunii pe viaţă se aplică
pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi de durata
ei maximă
Se aplică regimul de maximă siguranţă iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani
în timpul executării pedepsei, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu pedeapsa
închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei
maximă:
a) împlinirea vârstei de 65 de ani, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, pe timpul
executării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă
b) a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei
c) a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare
d) a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale
B. Închisoarea
Art. 60 C. pen - închisoarea constă în privarea de libertate pe o durată determinată, cuprinsă
între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
Pedeapsa închisorii se aplică de instanţa de judecată numai dacă în norma de incriminare
a faptei săvârşite este prevăzută ca pedeapsă principală, singură sau alternativ cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau amenda.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea descrescătoare a
gradului de severitate, următoarele:
a) Regimul de maximă siguranţă
Se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care
nu depăşeşte 13 ani. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana
condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare pot
determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior sau superior
ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013.
Persoanele condamnate încadrate în regimul închis sunt, de regulă, cazate în comun,
prestează munca şi desfăşoară activităţi cultural‑educative, terapeutice şi de consiliere psihologică
şi asistenţă socială în colectiv, în interiorul penitenciarului, sub pază şi supraveghere, iar cu
aprobarea directorului penitenciarului pot presta munca şi desfăşura activităţi în afara
penitenciarului sub pază şi supraveghere continuă.
b) Regimul închis
Se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care
nu depăşeşte 3 ani. În mod excepţional, pot fi încadrate în acest regim şi persoanele condamnate
la pedeapsa închisorii între 3 şi 13 ani, având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii şi persoana
condamnatului.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta şi desfăşura
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral‑religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în afara penitenciarului, sub
supraveghere, inclusiv electronică, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a Legii nr.
254/2013.
c) Regimul semideschis
Se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care
nu depăşeşte 3 ani. În mod excepţional, pot fi încadrate în acest regim şi persoanele condamnate
la pedeapsa închisorii între 3 şi 13 ani, având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii şi persoana
condamnatului.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta şi desfăşura
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral‑religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în afara penitenciarului, sub
supraveghere, inclusiv electronică, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a Legii nr.
254/2013.
d) Regimul deschis
Se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an. Aceste
persoane sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în zone prestabilite din interiorul
penitenciarului, pot presta munca şi pot desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral‑religioase, instruire şcolară şi formare
profesională, în afara penitenciarului, fără supraveghere, în condiţiile stabilite prin regulamentul
de aplicare a Legii nr. 254/2013.
Calculul duratei executării pedepsei. Potrivit dispoziţiilor art. 71 C. pen., durata

executării pedepsei cu închisoarea se socoteşte din ziua în care condamnatul a început executarea
hotărârii definitive de condamnare.
Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate este reglementată în art.
72 şi art. 73 C. pen. În alin. (1) al art. 72 se prevede: „Perioada în care o persoană a fost supusă
unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod
separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă
decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive”.
C. Amenda
Sistemul zilelor-amendă: art. 61 alin. (2) - „Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul
zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se
înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile”
Potrivit dispoziţiilor alin. (4) al art. 61 C. pen., limitele speciale ale zilelor-amendă sunt
cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa
amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii de cel mult doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii mai mare de 2 ani.
Posibilitatea de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii, atunci când prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial
Conform dispoziţiilor alin. (2) al art. 62 C. pen., limitele speciale ale zilelor-amendă
prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) şi c) se determină, în acest caz, în raport cu durata pedepsei
închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare sau
de agravare a pedepsei.
În alin. (5) al art. 61 C. pen. se prevede că limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora
cu o treime, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, iar
pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei
pedepse.
În fine, în alin. (6) al art. 61 C. pen. se prevede că fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de
atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin.
(4) şi (5) ale aceluiaşi articol.
În alin. (5) al art. 61 C. pen. se prevede că limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora
cu o treime, dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, iar
pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei
pedepse.
În fine, în alin. (6) al art. 61 C. pen. se prevede că fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de
atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin.
(4) şi (5) ale aceluiaşi articol.
Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii ori a executării pedepsei amenzii

prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii:
- în cazul neexecutării amenzii cu rea-credinţă, instanţa procedează la înlocuirea
pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, prin transformarea zilelor-amendă stabilite prin
hotărârea iniţială de condamnare în zile de închisoare
- în ipoteza în care condamnatul este de bună-credinţă, însă se află în imposibilitate de
a executa în tot sau în parte pedeapsa amenzii şi nici nu poate fi executat silit din motive
neimputabile acestuia, instanţa, cu consimţământul persoanei condamnate, înlocuieşte obligaţia
de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, afară de situaţia în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această
muncă
Instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condiţiile
stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă în
folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune, înlocuite cu închisoarea,
se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
Dacă persoana condamnată la pedeapsa amenzii, din motive neimputabile acesteia, nu poate
executa în tot sau în parte amenda, dar nici nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii,
conform prevederilor art. 63 C. pen.
Executarea pedepsei amenzii
Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite integral amenda în
termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi să depună recipisa de
plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 15 zile de la efectuarea
acesteia
Dacă persoana condamnată se află în imposibilitatea de a achita integral amenda în
termenul de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, judecătorul delegat cu
executarea, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, pe o
perioadă ce nu poate depăşi 2 ani
Realizați un referat cu privire la regimurile de executare a pedepsei

închisorii.
• Sancţiunea de drept penal poate fi definită ca o măsură de constrângere,

represivă şi preventivă, prevăzută de lege, care se aplică ori se ia de către
instanţa de judecată împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute
de legea penală, în scopul restabilirii ordinii de drept şi al prevenirii unor
astfel de fapte.
• Sistemul sancţiunilor de drept penal:
- Pedepsele - cele mai grave dintre sancţiunile aplicabile infractorilor,
singurele sancţiuni în general represive
- Măsurile educative - sancţiuni de drept penal, dar care se iau în
exclusivitate faţă de infractori minori, având, în principal, rol
educativ şi, în secundar, coercitiv, represiv
- Măsurile de siguranţă - au ca scop înlăturarea stării de pericol a
făptuitorului şi prevenirea comiterii de fapte antisociale de către acesta
• În doctrina penală română, pedeapsa a fost definită ca o sancţiune de
drept penal constând într-o măsură de constrângere şi reeducare, prevăzută
de lege şi care se aplică infractorului de către instanţa de judecată, în scopul
prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
• Felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice
- Pedepsele principale:
detenţiunea pe viaţă
închisoarea
amenda
- Pedeapsa accesorie:
- Pedepsele complementare:
interzicerea exercitării unor drepturi
degradarea militară
publicarea hotărârii definitive de condamnare
• Felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice
- Pedeapsa principală. Pedeapsa principală este amenda
- Pedepsele complementare.
1. Pedeapsa detențiunii pe viață:

a) este prevăzută obligatoriu alternativ cu pedeapsa închisorii;
b) poate fi prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) nu poate fi aplicată inculpatului cu vârsta de 65 de ani.
2. Pentru a se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci în

folosul comunității:
a) pedeapsa amenzii poate însoți pedeapsa închisorii;
b) nu interesează motivele neexecutării pedepsei;
c) inculpatul trebuie să nu fie recidivist.
3. Sunt pedepse principale aplicabile persoanei fizice:
a) închisoarea;
b) interzicerea unor drepturi;
c) amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii;
4. Cele mai grave sancţiuni de drept penal sunt:
a) pedepsele;
b) măsurile de siguranţă;
c) măsurile educative.
5. În dreptul nostru intern sunt prevăzute:
a) pedepse privative de libertate;
b) pedepse corporale;
c) pedepse pecuniare.
6. RĂSPUNSURILE LA TESTUL DE AUTOEVALUARE
1.c; 2.a; 3.a,c; 4.a; 5.a,c.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.III
PEDEPSELE COMPLEMENTARE ŞI ACCESORII

CUPRINS
1. Pedepsele accesorii
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea de "pedeapsă accesorie"
înţeleagă conţinutul pedepsei accesorii
cunoască modalitatea în care se aplică şi se execută

pedeapsa accesorie
înţeleagă noţiunea de "pedepse complementare"
cunoască modalitatea în care se aplică şi se execută

pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, a
degradării militare, a publicării hotărârii definitive de
condamnare
1. Pedeapsa accesorie
Pedeapsa accesorie este o sancţiune care însoţeşte o pedeapsă

principală privativă de libertate pe durata executării acesteia şi care constă
în interzicerea exercitării unor drepturi.
1.1. Conţinut
Conţinutul pedepsei accesorii este stabilit în art. 65 C. pen. În funcţie de pedeapsa principală
aplicată (închisoare sau detenţiune pe viaţă), poate fi interzisă, ca pedeapsă accesorie, exercitarea
unuia sau a mai multora dintre următoarele drepturi: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau
în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părinteşti;
dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori
de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; dreptul de deţine, purta
şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanţă; dreptul de a părăsi teritoriul României; dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul
unei persoane juridice de drept public; dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă; dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie
ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,
ori de a se apropia de acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte
locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată
1.2. Aplicarea şi executarea pedepsei accesorii
Când pedeapsa principală aplicată condamnatului este închisoarea, potrivit dispoziţiilor art.
65 alin. (1) C. pen., pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute la art. 66 alin.
(1) lit. a), b) şi d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă
complementară.
Dintre drepturile a căror exercitare este interzisă ca pedeapsă complementară, exercitarea
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României [art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen.] nu poate
fi interzisă şi ca pedeapsă accesorie.
Când pedeapsa principală aplicată condamnatului este detenţiunea pe viaţă, aplicarea
pedepsei accesorii nu este condiţionată de interzicerea exercitării aceloraşi drepturi şi ca
pedeapsă complementară.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (3) C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor
drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când
pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. Conform
art. 65 alin. (4) C. pen., în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, punerea în executare a pedepsei
accesorii privind interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se face de la
data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată executată.
Durata executării pedepsei accesorii ar trebui să fie identică cu cea a executării pedepsei
principale a închisorii, dar, în realitate, nu coincide cu durata executării pedepsei principale
privative de libertate. Cel mai adesea, pedeapsa accesorie are o durată mai lungă, deoarece
aceasta începe să fie executată de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, or, pedeapsa
principală poate fi amânată sau întreruptă în condiţiile legii. Este posibil ca cel condamnat să se
sustragă de la executarea pedepsei principale, în acest caz pedeapsa accesorie coincide cu durata
termenului de prescripţie a executării pedepsei principale privative de libertate. Durata pedepsei
accesorii poate fi mai scurtă decât pedeapsa principală privativă de libertate, când condamnatul
a executat o parte din pedeapsă ca urmare a deducerii unei măsuri preventive privative de libertate.
Pedepsele complementare sunt sancţiuni penale care nu pot

fi aplicate niciodată de sine stătător, ele sunt alipite pe lângă o
pedeapsă principală. Sistemul pedepselor complementare este
prevăzut la art. 55 C. pen. în vigoare. Potrivit acestui text,
„Pedepsele complementare sunt: a) interzicerea exercitării unor
drepturi; b) degradarea militară; c) publicarea hotărârii de
condamnare”.
Aplicarea pedepselor complementare este uneori obligatorie, şi anume atunci când legea
prevede pentru o infracţiune aplicarea unei pedepse complementare alături de pedeapsa principală
(de exemplu, la art. 188 C. pen., în care este incriminat omorul, se prevede pedeapsa cu închisoarea
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi) sau când legea condiţionează aplicarea
obligatorie a pedepsei complementare de un anumit cuantum al pedepsei principale stabilit de
instanţă [de exemplu, degradarea militară, potrivit art. 69 alin. (2) C. pen., se aplică în mod
obligatoriu condamnaţilor militari dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de
10 ani sau detenţiunea pe viaţă].
Pedepsele complementare au caracter facultativ atunci când legea acordă instanţelor
facultatea de a aprecia dacă este sau nu necesară aplicarea lor.
2.1. Aplicarea şi executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi
a) Dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice. Aceasta
înseamnă interzicerea exercitării dreptului de a participa la alegeri în calitate de candidat pentru
a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice.
b) Dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat urmăreşte
excluderea fostului condamnat, pe o perioadă determinată, de la posibilitatea de a ocupa funcţii
importante în aparatul de stat, funcţii în care regula este cea a numirii pe post în urma îndeplinii
unor criterii sau a susţinerii unui concurs.
c) Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României. Nu se va putea dispune atunci
când există motive întemeiate de a se crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că
persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează
a fi expulzată.
d) Dreptul de a alege. Interzicerea exercitării dreptului de a alege, ca pedeapsă
complementară, se referă la interzicerea exercitării dreptului fundamental al cetăţenilor înscris în
art. 36 din Constituţie.
e) Drepturile părinteşti. Interzicerea exercitării drepturilor părinteşti constă în suspendarea
exercitării acestora pe durata stabilită prin hotărârea de condamnare şi se poate aplica numai
condamnaţilor care au copii minori faţă de care îşi exercită drepturile părinteşti şi care, în cazul
săvârşirii unor infracţiuni, devin nedemni de exercitarea acestora, conduita lor fiind dăunătoare
pentru minori.
f) Dreptul de a fi tutore sau curator. Interzicerea exercitării dreptului de a fi tutore sau
curator se poate dispune împotriva persoanelor care, în exercitarea dreptului de a fi tutore sau
curator, au săvârşit infracţiuni care le fac nedemne de a mai exercita această însărcinare.
g) Dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Interzicerea exercitării acestui
drept îl pune pe condamnat în imposibilitatea de a îndeplini conţinutul unor acte, fapte, atribuţii
ori demnităţi date prin ocuparea unei funcţii, profesii, meserii prin intermediul căreia condamnatul
a săvârşit infracţiunea.
h) Dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme poate fi dispusă, în general,
faţă de condamnaţii care au săvârşit infracţiuni folosind arme, indiferent dacă au avut sau nu
autorizaţie pentru a deţine astfel de arme, sau faţă de alţi condamnaţi periculoşi, pentru care
instanţa apreciază că deţinerea unei arme ar putea favoriza comiterea de noi infracţiuni
i) Dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă poate fi
aplicată dacă pedeapsa principală este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura
şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este
necesară.
j) Dreptul de a părăsi teritoriul României. Interzicerea exercitării acestui drept, ce se poate
dispune de către instanţa de judecată ca pedeapsă complementară, reprezintă interzicerea
exercitării dreptului condamnatului la pedeapsa închisorii sau a amenzii de a părăsi teritoriul
României, dacă se constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi
persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
k) Dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public. Interdicţia priveşte funcţiile de conducere, altele decât cele din cadrul autorităţilor publice
sau orice alte funcţii publice ori cele care implică exerciţiul autorităţii de stat, privind doar
conducerea altor persoane juridice de drept public, cum ar fi partidele politice, sindicatele,
organizaţiile de cult etc.
l) Dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă. Această pedeapsă are un
puternic caracter punitiv, urmărind în primul rând restrângerea libertăţii de mişcare a
condamnatului şi doar în subsidiar, datorită acestui efect, înlăturarea stării de pericol şi prevenirea
comiterii de noi infracţiuni.
m) Dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori alte adunări publice, stabilite de instanţă; în acest fel se conferă un plus de severitate prin
a-i împiedica temporar pe condamnați să fie prezenţi în locurile unde se desfăşoară evenimentele
respective (meciuri de fotbal, concerte, mitinguri electorale etc.).
n) Dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se
apropia de acestea; are menirea de a proteja victima infracţiunii şi pe membrii familiei acesteia
de o eventuală răzbunare sau reproş din partea condamnatului sau de a împiedica, cel puţin pentru
o perioadă de timp, regruparea foştilor participanţi sau întâlnirea cu alte persoane care au avut mai
mult sau mai puţin legătură cu infracţiunea săvârşită ori care au participat la procesul penal
o) Dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţii stabilite de instanţa de judecată. Raţiunea
legiuitorului de a include în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi sociale este aceea de a proteja victima de eventualele reacţii adverse ale
condamnatului, împiedicându-l pe acesta să recurgă la manifestări necugetate.
Pentru ca instanţa de judecată să poată aplica pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi, trebuieîndeplinite următoarele condiţii:
- condiţia ca pedeapsa principală stabilită să fie închisoarea sau amenda, indiferent de
durata sau cuantumul acestora;
- pe de altă parte, să constate că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările
cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie
când legea o prevede alături de pedeapsa principală.
La toate celelalte infracţiuni, instanţa poate aplica interzicerea exercitării unor drepturi ca
pedeapsă complementară dacă constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările
cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată pe o
perioadă de la 1 la 5 ani.
Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi
Potrivit prevederilor art. 68 C. pen., executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi
începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de
supraveghere a liberării condiţionate.
În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a se afla
pe teritoriul României se execută la data liberării.
2.2. Aplicarea şi executarea degradării militare ca pedeapsă complementară
Pedeapsa complementară a degradării militare se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor
militari în activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este
închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.
Pedeapsa complementară a degradării militare poate fi aplicată condamnaţilor militari în
activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa
principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea
pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea
din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data
revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.
2.3. Aplicarea şi executarea pedepsei complementare a publicării hotărârii definitive
de condamnare
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând seama de natura
şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului, instanţa apreciază că
publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni.
Aplicarea pedepsei complementare constând în publicarea hotărârii definitive de
condamnare este facultativă.
Pedeapsa publicării hotărârii definitive de condamnare se pune în executare prin trimiterea
extrasului de către judecătorul delegat cu executarea, în forma stabilită de instanţă, unui cotidian
local ce apare în circumscripţia instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare sau unui
cotidian naţional, în vederea publicării, o singură dată, pe cheltuiala persoanei condamnate, fără a
dezvălui identitatea altor persoane faţă de care nu s-a dispus aplicarea pedepsei complementare a
publicării definitive de condamnare.
În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea conducerii cotidianului desemnat,
judecătorul delegat cu executarea comunică persoanei condamnate costul publicării şi obligaţia
acesteia de a face plata în termen de 30 de zile. Cotidianul desemnat va proceda la publicarea
extrasului hotărârii de condamnare în termen de 5 zile de la data plăţii şi îl va înştiinţa pe
judecătorul delegat cu executarea despre publicare, comunicându-i o copie a textului publicat.
Dacă în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate aceasta nu a făcut
plata publicării, iar judecătorul delegat cu executarea nu primeşte înştiinţarea privind efectuarea
publicării, acesta va proceda la verificarea motivelor care au condus la neefectuarea ei. În situaţia
în care conducerea cotidianului desemnat nu comunică costul publicării sau când nu ia măsurile
necesare în vederea asigurării publicării, judecătorul delegat cu executarea poate acorda un nou
termen pentru îndeplinirea acestor obligaţii, ce nu poate depăşi 15 zile, sau desemnează un alt
cotidian din aceeaşi categorie pentru publicare. Dacă se constată că neefectuarea publicării s-a
datorat culpei persoanei condamnate, judecătorul delegat cu executarea poate acorda un nou
termen pentru publicare, care nu poate depăşi 15 zile. Când persoana condamnată nu a efectuat
plata pentru publicare în termenul prevăzut de lege, judecătorul delegat cu executarea va sesiza
organul de urmărire penală competent, cu privire la săvârşirea infracţiunii de nerespectare a
sancţiunilor penale, prevăzută la art. 288 alin. (1) C. pen.
Prezentaţi asemănările şi deosebirile dintre pedeapsa accesorie şi

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
• Pedeapsa accesorie este o sancţiune care însoţeşte o pedeapsă principală

privativă de libertate pe durata executării acesteia şi care constă în interzicerea
exercitării unor drepturi.
• Când pedeapsa principală aplicată condamnatului este închisoarea,
potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. pen., pedeapsa accesorie constă în
interzicerea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o), a căror
exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
• Când pedeapsa principală aplicată condamnatului este detenţiunea pe
viaţă, aplicarea pedepsei accesorii nu este condiţionată de interzicerea
exercitării aceloraşi drepturi şi ca pedeapsă complementară.
• Pedepsele complementare sunt sancţiuni penale care nu pot fi aplicate
niciodată de sine stătător, ele sunt alipite pe lângă o pedeapsă principală[2].
Sistemul pedepselor complementare este prevăzut la art. 55 C. pen. în vigoare.
Potrivit acestui text, „Pedepsele complementare sunt: a) interzicerea exercitării
unor drepturi; b) degradarea militară; c) publicarea hotărârii de condamnare”.
• Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:
a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa
amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului
de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau
după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.
• Pedeapsa complementară a degradării militare se aplică în mod
obligatoriu condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere, dacă
pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenţiunea pe viaţă.
• Pedeapsa complementară a degradării militare poate fi aplicată
condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru
infracţiunile săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală aplicată este
închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
• Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când,
ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea
săvârşirii altor asemenea infracţiuni.
1. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi:

a) se aplică obligatoriu când pedeapsa stabilită este mai mare de 2 ani;
b) poate fi aplicată inculpatului major pentru o faptă din timpul minorității;
c) poate fi aplicată unor inculpați cetățeni străini.
2. Degradarea militară:
a) se aplică obligatoriu când pedeapsa principală aplicată este închisoarea de 10 ani;
b) poate fi aplicată direct pe lângă pedeapsa rezultantă de 20 ani închisoare;
c) operează imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
3. Pedeapsa accesorie se poate aplica:

a) pentru toate pedepsele privative de libertate;
b) când pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) întotdeauna, chiar dacă sunt aplicate și pedepse complementare.
4. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se poate stabili:
a) pentru fiecare infracțiune concurentă;
b) în cazul amânării aplicării pedepsei;
c) numai pe lângă pedeapsa închisorii de cel puțin 2 ani.
5. Cu privire la publicarea hotărârii definitive de condamnare:

a) se poate dispune și la cererea persoanei vătămate;
b) nu este obligatorie dispunerea sa;
c) se poate dispune de instanță, în cazul persoanei fizice, numai pentru fapte săvârșite
ulterior intrării în vigoare a Codului penal.
5. Răspunsurile la testul de autoevaluare
1.c; 2.c; 3.a,b; 4.a,b;5.b,c.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.IV
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. CIRCUMSTANŢELE

CUPRINS
5. Circumstanţele atenuante sau agravante. Noţiune şi caracterizare. Clasificare
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea de "individualizare a pedepsei"
identifice formele de individualizare a pedepsei
cunoască criteriile generale de individualizare a pedepsei
înţeleagă noţiunea de "circumstanţe"
cunoască categoriile de circumstanţe

Pentru ca pedeapsa să poată îndeplini funcţiile de constrângere şi de reeducare a

condamnatului şi să realizeze scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, trebuie să corespundă
gravităţii infracţiunii şi nevoilor de îndreptare ale infractorului.
Când legiuitorul stabileşte pedeapsa pentru o anumită infracţiune, este necesar să ţină seama
de gravitatea în abstract a acelei infracţiuni, iar instanţa, în aplicarea pedepsei, trebuie, de
asemenea, să aibă în vedere gravitatea în concret a faptei săvârşite şi periculozitatea făptuitorului.
Dacă nu se realizează o concordanţă între pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracţiune şi
gravitatea în abstract a infracţiunii respective, acea pedeapsă nu poate duce la realizarea prevenţiei
generale. De asemenea, eventuala disproporţie între pedeapsa aplicată de instanţă, pe de o parte, şi
gravitatea în concret a faptei săvârşite şi periculozitatea infractorului, pe de altă parte, poate face
ca o astfel de pedeapsă să îşi piardă inevitabil din aptitudinea funcţională şi să determine rezultate
contrare celor urmărite prin aplicarea şi executarea ei.
Individualizarea pedepselor a fost definită în doctrina penală ca

acea operaţiune de adaptare sau dozare a pedepsei în raport cu
gravitatea abstractă sau concretă a infracţiunii şi cu persoana
infractorului, în aşa fel încât pedeapsa să îşi poată îndeplini cu maximă
eficienţă funcţiile şi să îşi realizeze scopul.

Individualizarea pedepsei se înfăţişează în următoarele trei forme: individualizarea
legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă. Aceste forme sunt
corespunzătoare celor trei etape (faze) distincte în opera de combatere a săvârşirii de fapte penale:
etapa incriminării faptelor, când se stabileşte pedeapsa aplicabilă pentru fiecare faptă descrisă
de lege; etapa stabilirii răspunderii penale, prin determinarea concretă a pedepsei în vederea
aplicării ei pentru infracţiunea săvârşită; etapa executării pedepsei aplicate de instanţa
judecătorească
A. Individualizarea legală a pedepselor. Un rol hotărâtor în problema individualizării îl

are preocuparea legiuitorului de a consacra şi de a asigura, prin însăşi elaborarea normelor de drept
penal, realizarea principiului individualizării pedepsei; această preocupare se concretizează în
următoarele operaţiuni:
a) consemnarea expresă a principiului individualizării pedepsei în dispoziţiile art. 74
C. pen.;
b) stabilirea cadrului general al pedepselor aplicabile în sistemul nostru de drept penal
în art. 53‑55 C. pen. Fiind obligatoriu pentru întregul sistem de drept penal, cadrul de pedepse
astfel instituit este avut în vedere la stabilirea pedepselor pentru diferitele fapte incriminate în legea
penală;
c) stabilirea naturii şi a limitelor speciale ale pedepsei pentru fiecare infracţiune în
parte este considerată cea mai importantă operaţiune de individualizare legală a pedepsei.
Stabilirea naturii şi limitelor speciale ale pedepsei priveşte nu numai infracţiunile în varianta tipică,
ci şi variantele agravate sau atenuate ale acestora;
d) stabilirea cadrului legal şi a mijloacelor legale prin care se realizează individualizarea
judiciară a pedepsei, cât şi cea administrativă. În acest sens, legiuitorul reglementează regulile de
aplicare a pedepsei în cazul stărilor de atenuare (tentativă, minoritate), de agravare (concurs de
infracţiuni, recidivă, infracţiune continuată) şi în cazul participaţiei penale. În toate aceste stări sau
situaţii, legea determină limitele în care pedeapsa poate fi redusă sau sporită de instanţa de
judecată. Sunt reglementate, totodată, cauzele generale de nepedepsire (art. 34 C. pen.) şi
împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei (art. 51 C. pen.).
De asemenea, au fost reglementate mijloacele de individualizare a aplicării sau a executării
pedepsei (renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere) sau în timpul executării pedepsei (de exemplu, liberarea condiţionată);
e) prevederea în lege a anumitor circumstanţe atenuante sau agravante (circumstanţe
legale). În aceste cazuri, caracterul atenuant sau agravant fiind determinat de lege, circumstanţele
respective se impun instanţei de judecată, care este obligată să ţină seama de ele atunci când le
constată în realitate (instanţa nu le poate atribui un alt caracter).
B. Individualizarea judiciară a pedepselor. Este de competenţa instanţei de judecată şi

constă în stabilirea şi aplicarea pedepsei în limitele prevăzute de lege, în cazul săvârşirii unei
infracţiuni determinate, ţinând seama de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de periculozitatea
infractorului. Pedeapsa astfel stabilită reprezintă un antecedent penal pentru condamnat şi este
consemnată în cazierul judiciar.
Individualizarea judiciară care se realizează în faza de stabilire a răspunderii penale pentru
infracţiunea săvârşită şi de aplicare a sancţiunii penale persoanei sau persoanelor care au săvârşit‑o
va fi tratată pe larg în secţiunea următoare.
C. Individualizarea administrativă a pedepselor. Aparţine organelor administrative de
executare a pedepselor şi se efectuează în faza executării pedepsei aplicate, reprezentând ultima
etapă în realizarea principiului individualizării pedepsei.
Individualizarea administrativă presupune adaptarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate în raport cu conduita condamnaţilor la locurile de executare a pedepselor.
Această formă de individualizare poate privi nu numai regimul de executare, dar şi durata
executării efective a pedepsei, prin aplicarea dispoziţiilor privitoare la liberarea condiţionată sau
la alte forme de executare ori prin graţiere.
Individualizarea administrativă a pedepsei este reglementată, în principal, prin Legea nr.
254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal.

În Codul penal în vigoare, individualizarea judiciară a executării pedepsei este reglementată
în Titlul III „Pedepsele”, Capitolul V „Individualizarea pedepselor”, alături de individualizarea
judiciară a pedepselor, în Secţiunea a 3-a „Renunţarea la aplicarea pedepsei” (art. 80-82);
Secţiunea a 4-a „Amânarea aplicării pedepsei”(art. 83-90); Secţiunea a 5-a „Suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere” (art. 91-98); Secţiunea a 6-a „Liberarea condiţionată” (art.
99-106).
Instanţa de judecată sesizată cu judecarea inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni:
- va proceda, mai întâi, la individualizarea pedepsei, ţinând seama de criteriile prevăzute în
art. 74 C. pen. şi de circumstanţele atenuante sau agravante ori de cauzele de atenuare sau
agravare;
- va stabili şi aplica pedeapsa ca natură, durată, cuantum ce urmează să fie executată de
condamnat;
- apoi, va individualiza modul de executare a acesteia.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei pot fi definite ca acele reguli, principii
prevăzute de Codul penal de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama la stabilirea
felului, a duratei ori a cuantumului pedepsei în cadrul operaţiunii de individualizare a
acesteia.
În art. 74 alin. (1) C. pen. sunt formulate criteriile generale de individualizare a

pedepselor. Acestea sunt următoarele:
a) Împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite. În
conţinutul acestui criteriu sunt incluse împrejurările în care s‑a săvârşitm în concret o infracţiune,
modul de săvârşire a acesteia şi mijloacele folosite de subiectul sau subiecţii activi ai infracţiunii.
Împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea sunt acele date, stări, situaţii sau
circumstanţe de fapt care pun în lumină conţinutul concret al acesteia şi care imprimă o anumită
gravitate, un anumit caracter (penal sau extrapenal), o anumită coloratură şi semnificaţie proprie,
specifică.
Sfera împrejurărilor de comitere de infracţiuni este foarte variată. Constituie împrejurări
în care a fost săvârşită infracţiunea, cel mai adesea, locul şi timpul comiterii acesteia.
Modul de săvârşire a infracţiunii influenţează gravitatea acesteia. Se are în vedere, în primul
rând, modul în care a fost pregătită comiterea infracţiunii (procurarea ilicită sau licită de
instrumente, confecţionarea, modificarea ori adaptarea instrumentelor sau dispozitivelor care se
vor folosi la săvârşirea infracţiunii, culegere de date privind locul şi timpul comiterii infracţiunii
ori despre victimă etc.), iar în al doilea rând, modul în care a fost executată infracţiunea (dacă
acţiunea sau inacţiunea tipică prevăzută de norma de incriminare s‑a realizat printr‑un singur act
ori prin acte repetate; dacă infractorul a acţionat premeditat sau spontan, singur ori în participaţie
etc.).
O relevanţă în aprecierea gravităţii unei infracţiuni o au şi mijloacele folosite, sub aspectul
naturii acestora, al aptitudinilor de a prezenta sau nu pericol public şi, mai ales, al măsurii în care
infractorul s‑a folosit în concret de astfel de mijloace.
b) Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită. Sunt infracţiuni la care urmarea
imediată constă într‑o stare de pericol pentru valoarea socială care constituie obiect de ocrotire
penală, cum ar fi securitatea naţională, siguranţa circulaţiei pe căile ferate, siguranţa circulaţiei pe
drumurile publice, nerespectarea regimului armelor, al muniţiilor, al materialelor nucleare şi al
materiilor explozive, capacitatea de luptă a forţelor armate etc.
Infracţiunile de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni de
pericol abstract. Infracţiunile de pericol concret se caracterizează prin prevederea în norma de
incriminare a cerinţei ca fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea socială concretă.
Infracţiunea de pericol abstract nu necesită dovedirea existenţei unui pericol, acesta fiind
prezumat prin însăşi descrierea faptei în norma de incriminare.
c) Natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii. Cele
mai multe dintre incriminări conţin cerinţa ca acţiunea sau inacţiunea, descrisă de lege, să lezeze
sau să aducă atingere uneia dintre valorile sociale fundamentale ocrotite prin mijloace penale,
adică să determine producerea unui rezultat care se poate înfăţişa sub formă materială sau sub
formă nematerială.
d) Motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit. Motivul sau mobilul constă în
impulsul psihic care îl determină pe făptuitor să comită infracţiunea.
e) Natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului. În stabilirea periculozităţii infractorului este necesar să se examineze şi
antecedentele penale ale acestuia, să se cunoască în ce măsură au fost ori nu respectate regulile de
conduită impuse de normele de incriminare anterior săvârşirii infracţiunii pentru care este judecat,
dacă activitatea infracţională s‑a întins pe o perioadă mai îndelungată ori faptele săvârşite au fost
de aceeaşi natură sau de natură diferită etc.
f) Conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. Potrivit acestui
criteriu general de individualizare a pedepsei, instanţa de judecată va trebui să ia în seamă, pe de
o parte, conduita după săvârşirea infracţiunii, iar, pe de altă parte, conduita acestuia în cursul
procesului penal.
g) Nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Periculozitatea infractorului nu poate fi apreciată fără luarea în seamă nivelul de educaţie, starea
de sănătate, situaţia familială şi socială a acestuia.
5. Circumstanţele. Noţiune şi caracterizare. Clasificare
Circumstanţele sunt stări, situaţii, întâmplări, calităţi ori alte

date ale realităţii care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar
care preced, însoţesc sau succed activităţii infracţionale şi care
privesc fie realizarea faptei prevăzute de legea penală, fie persoana
făptuitorului, caracterizând-o sub raportul periculozităţii sociale.
Circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante nu trebuie confundate cu alte cauze de

modificare a pedepsei, cum sunt stările de agravare sau de diferenţiere a pedepsei (concursul de
infracţiuni, recidiva, infracţiunea continuată), care atrag o agravare a pedepsei ori care determină
o atenuare a pedepsei (tentativa).
Clasificarea circumstanţelor:
A. După efectul pe care îl produc în procesul stabilirii şi aplicării pedepsei,
circumstanţele sunt atenuante (conduc la uşurarea tratamentului sancţionator) sau agravante
(conduc la înăsprirea tratamentului sancţionator).
Este posibil ca o circumstanţă care, în unele cazuri, are un caracter atenuat să devină alteori,
în condiţii schimbate, o agravantă. De exemplu, starea de beţie este de cele mai multe ori o
circumstanţă atenuantă; ea devine însă o agravantă în cazul celor care conduc în stare de ebrietate
mijloace de transport care pot provoca pericol public sau moartea ori vătămarea corporală a unor
persoane.
B. În raport cu modul de stabilire şi cu forţa lor de influenţare în operaţiunea de
individualizare a pedepsei:
Circumstanţele legale sunt acelea al căror caracter atenuant sau agravant este stabilit de
lege; expres şi limitativ prevăzute de lege
- Circumstanţele legale generale sunt reglementate în Partea generală a Codului penal
(art. 75 şi art. 77) şi pot fi reţinute în cazul oricărei infracţiuni
- Circumstanţele legale speciale sunt prevăzute în conţinutul textului de incriminare şi
operează numai pentru infracţiunile la care se referă
Circumstanţele judiciare nu sunt prevăzute limitativ de lege, ci numai exemplificativ, fiind
lăsate la aprecierea instanţei de judecată
Codul penal actual a reţinut numai circumstanţele judiciare atenuante.
C. Potrivit obiectului la care se referă (faptă sau făptuitor):
Circumstanţele reale - împrejurări care privesc însăşi fapta prevăzută de legea penală şi au
în genere caracter obiectiv (locul şi timpul săvârşirii faptei, modul şi mijloacele de comitere,
urmările produse, numărul persoanelor care au contribuit la săvârşirea faptei)
- se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au
prevăzut
Circumstanţele personale - acele stări, situaţii, întâmplări etc. care privesc pe făptuitor şi
sunt susceptibile de a-l particulariza
- circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi
Sunt situaţii de fapt în care o circumstanţă, prin natura ei personală, să se convertească într-o
circumstanţă reală. De exemplu, premeditarea, deşi o circumstanţă personală, subiectivă, se poate
converti în circumstanţă reală, în cazul în care se efectuează acte exterioare de pregătire, astfel că
şi alte persoane ar putea să cunoască scopul pregătirii.
D. După atitudinea subiectivă a infractorului:
- circumstanţe cunoscute - dacă infractorul ştie de existenţa lor sau a
căror ivire el a trebuit să o prevadă în momentul când a săvârşit infracţiunea
- şi acele circumstanţe despre care el, deşi le-a prevăzut, a socotit
totuşi că nu se vor ivi, fără a fi luat vreo măsură de preîntâmpinare
- circumstanţe necunoscute
Necunoaşterea unei circumstanţe agravante determină reţinerea numai a formei simple,
tipice a infracţiunii.
E. În raport cu săvârşirea infracţiunii:
- circumstanţe anterioare, de exemplu: premeditarea, organizarea, provocarea,
antecedentele infractorului etc.;
- circumstanţe concomitente: se referă la locul, timpul, modul de săvârşire a infracţiunii;
- circumstanţe subsecvente : prezentarea de bunăvoie la organelle de urmărire penală,
recunoaşterea faptei, sustragerea de la urmărirea penală, încercarea de a împiedica producerea
rezultatului, repararea pagubei produse prin infracţiune etc.
Realizați un referat despre individualizarea legală a pedepsei.
• Individualizarea pedepselor a fost definită în doctrina penală ca acea

operaţiune de adaptare sau dozare a pedepsei în raport cu gravitatea
abstractă sau concretă a infracţiunii şi cu persoana infractorului, în aşa fel
încât pedeapsa să îşi poată îndeplini cu maximă eficienţă funcţiile şi să îşi
realizeze scopul.
• Individualizarea pedepsei se înfăţişează în următoarele trei forme:
individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea
administrativă. Aceste forme sunt corespunzătoare celor trei etape (faze)
distincte în opera de combatere a săvârşirii de fapte penale: etapa incriminării
faptelor, când se stabileşte pedeapsa aplicabilă pentru fiecare faptă descrisă de
lege; etapa stabilirii răspunderii penale, prin determinarea concretă a pedepsei
în vederea aplicării ei pentru infracţiunea săvârşită; etapa executării pedepsei
aplicate de instanţa judecătorească.
• Criteriile generale de individualizare a pedepsei pot fi definite ca acele
reguli, principii prevăzute de Codul penal de care instanţa de judecată
trebuie să ţină seama la stabilirea felului, a duratei ori a cuantumului
pedepsei în cadrul operaţiunii de individualizare a acesteia.
• Circumstanţele sunt stări, situaţii, întâmplări, calităţi ori alte date
ale realităţii care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar care preced,
însoţesc sau succed activităţii infracţionale şi care privesc fie realizarea
faptei prevăzute de legea penală, fie persoana făptuitorului, caracterizând-o
sub raportul periculozităţii sociale.
1. Constituie criterii generale de individualizare a pedepsei:

a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor
infracțiunii;
b) pericolul social al faptei și starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) motivul săvârșirii infracțiunii, scopul urmărit, precum și starea de pericol.
2. Unele mijloace de individualizare a executării pedepsei pot fi dispuse:
a) numai când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru acestea;
b) și atunci când nu sunt îndeplinite condițiile pentru care au fost dispuse;
c) întotdeauna în interesul persoanelor față de care făptuitorul are obligații legale
de ocrotire.
3. Conceptul de individualizare a pedepselor presupune:
a) stabilirea modului de executare a pedepsei;
b) stabilirea vinovăției;
c) aplicarea pedepsei.
4. Alegerea uneia dintre cele două pedepse principale alternative prevăzute de lege
exprimă:
a) adaptarea pedepsei la persoana infractorului;
b) severitatea pedepsei;
c) gravitatea infracțiunii.
5. Când o infracțiune sancționată cu pedepse alternative a fost comisă în forma
tentativei:
a) instanța alege întotdeauna tipul de pedeapsă mai puțin sever;
b) instanța alege pe oricare dintre pedepsele alternative;
c) instanța alege pedeapsa pe care ar fi aplicat‑o dacă infracțiunea se consuma.
1.c; 2.b,c; 3.a,c; 4.b,c;5.b,c.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.V
CIRCUMSTANŢE ATENUANTE ŞI AGRAVANTE.

CUPRINS
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea de "circumstanţe atenuante"
identifice categoriile de circumstanţe atenuante
înțeleagă efectele reţinerii circumstanţelor atenuante
înțeleagă noţiunea de "circumstanţe agravante"
înţeleagă efectele reţinerii circumstanţelor agravante
aplice reglementarea specifică în cazul concursului între

cauzele de atenuare sau de agravare
Sunt reglementate în art. 75 C. pen.:

- provocarea din partea persoanei vătămate
- depăşirea limitelor legitimei apărări
- depăşirea limitelor stării de necessitate
- acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
A. Provocarea din partea persoanei vătămate

Noţiune şi caracterizare - art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen - constă în săvârşirea infracţiunii
sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea
persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei
sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Condiţii:
a) Să se fi săvârşit o infracţiune intenţionată sau cu intenţie depăşită
Nu există niciun temei de a exclude, de principiu, posibilitatea ca provocarea să coexiste cu
premeditarea.
b) Infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii
Absenţa celui provocat de la locul săvârşirii actului provocator comis asupra altei persoane
nu exclude posibilitatea ca el să fie puternic tulburat la aflarea faptei care a avut loc în lipsa sa.
c) Emoţia sau tulburarea să fi fost determinată de o provocare din partea persoanei
vătămate
Actul de provocare va determina tulburarea sau emoţia numai dacă a fost consumat.
d) Actul de provocare să fie produs de victimă prin violenţă, atingere gravă a demnităţii
sau prin altă acţiune ilicită gravă
Poate constitui act provocator şi o activitate ilicită săvârşită din culpă sau fără vinovăţie.
e) Actul de provocare să nu fie justificat de împrejurările în care a avut loc sau să nu
fie imputabil infractorului
f) Infracţiunea să fie comisă împotriva provocatorului, şi nu împotriva altei persoane.
B. Depăşirea limitelor legitimei apărări

Noţiune şi caracterizare - art. 75 alin. (1) lit. b) şi art. 19 alin. (2) C. pen. - acea
împrejurare în care infractorul săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct,
imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes
general, dar prin comiterea faptei a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului, fără ca infractorul să se afle într-o stare de tulburare sau temere generată de atac.
Condiţii:
a) Fapta săvârşită să constituie infracţiune
b) Fapta să fie săvârşită în legitimă apărare
c) Fapta săvârşită în apărare să fi depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea atacului
d) Excesul de apărare să nu fi fost cauzat de existenţa unei stări de tulburare sau temere
a persoanei care a efectuat apărarea.
C. Depăşirea limitelor stării de necesitate

Noţiune şi caracterizare - art. 75 alin. (1) lit. c) coroborat cu ale art. 20 alin. (2) C. pen. -
acea împrejurare în care infractorul săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat
şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei
persoane sau un bun important al său ori a altei persoane sau un interes general, dar prin
săvârşirea faptei s-au produs urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în
cazul în care pericolul nu era înlăturat, urmări de care autorul a fost deplin conştient.
Condiţii:
a) Fapta săvârşită să constituie infracţiune
b) Fapta să fie săvârşită în stare de necessitate
c) Fapta să fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce
prin neînlăturarea stării de pericol
d) Făptuitorul să îşi fi dat seama de existenţa disproporţiei în momentul comiterii faptei
D. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
Noţiune şi caracterizare. - art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. - acea împrejurare în care
făptuitorul procedează la acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin
infracţiune în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen, cu condiţia de
a nu fi beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
Condiţii:
a) Săvârşirea unei infracţiuni cauzatoare de prejudiciu material, cu excepţia
infracţiunilor prevăzute expres şi limitativ în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen.
Sunt cauzatoare de prejudiciu acele infracţiuni, susceptibile de asemenea consecinţe, care
au fost comise în forma consumată.
b) Acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată
c) Făptuitorul să nu mai fi beneficiat de circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (1) lit.
d) C. pen., într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei
Sunt reglementate în art. 75 alin. (2) C. pen.

Sunt
Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, caracterul lor
atenuant este evaluat de judecător prin raportarea faptei concret
săvârşite la ansamblul împrejurărilor în care a fost comisă şi la persoana
infractorului.
Au un caracter echivoc, întrucât este posibil ca aceeaşi împrejurare, după cum este raportată
la situaţii concrete diferite, să aibă uneori caracter atenuant, alteori să nu i se poată atribui nicio
semnificaţie, iar în alte cazuri să aibă caracter agravant
Din acest considerent, circumstanţele atenuante judiciare pot varia de la caz la caz, motiv
pentru care legiuitorul nu le poate preevalua şi enumera limitativ, lăsând constatarea şi evaluarea
la aprecierea instanţei de judecată. Caracterul atenuant al acestor împrejurări nu poate fi stabilit
decât a posteriori (după săvârşirea faptei), de către instanţa de judecată, care are obligaţia, când
le reţine, să le indice în mod concret şi să motiveze caracterul lor.
A. Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor

infracţiunii
Infractorul revine într-un anumit fel asupra hotărârii infracţionale iniţiale şi recurge la
împiedicarea producerii rezultatului sau înlăturarea acestuia.
Infractorul are o intervenţie activă după săvârşirea infracţiunii, după ce rezultatul acesteia
s-a produs ori este în curs de a se produce, neavând relevanţă dacă fapta a fost descoperită de o
altă persoană sau chiar de autorităţi.
De exemplu, darea de ajutor victimei unei vătămări corporale sau a unei tentative la
infracţiunea de omor, prin acordarea de îngrijiri medicale, anunţarea sau chemarea unei ambulanţe
ori prin transportarea la unitatea medicală unde i s-a acordat ajutorul medical; restabilirea situaţiei
anterioare; restituirea bunului sustras; plata de bunăvoie a unor despăgubiri băneşti.
B. Împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului
Sunt stări, calităţi, situaţii sau alte date ale realităţii ce au legătură cu fapta, punând în
lumină relaţia dintre acestea şi mediul în care a fost săvârşită, imprimându-i o anumită gravitate
ori semnificaţie proprie, specifică.
De exemplu, o faptă de vătămare corporală săvârşită într-un mediu privat poate fi apreciată
ca fiind de o gravitate mai redusă în raport de săvârşirea aceleiaşi fapte cu prilejul unei manifestări
publice; ori sustragerea unui bun dintr-un loc public în raport cu săvârşirea aceleiaşi infracţiuni
profitând de unele mişcări violente de stradă; sau sustragerea ori distrugerea unor bunuri care au
semnificaţie sau valoare de întrebuinţare diferită.
Efectele circumstanţelor atenuante:

Sunt prevăzute de art. 76 alin. (1) C. pen.
Când pedeapsa principală a infracţiunii săvârşite este închisoarea sau amenda şi se reţin
circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se reduc cu o treime.
De exemplu, dacă s-a săvârşit infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.
195 C. pen.), la care pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani, şi se reţin circumstanţe atenuante,
pedeapsa va urma să fie stabilită între 4 şi 8 ani închisoare.
Când limita specială de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil
cu fracţia de reducere ce ar urma să se aplice, potrivit art. 186 alin. (2) C. pen., fracţia se va aplica
asupra termenului transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni.
De exemplu, dacă pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa este închisoarea de la 4 luni la 11
luni şi se reţin circumstanţe atenuante, pedeapsa pe luni va fi transformată în zile şi vor deveni 120
de zile, respectiv 330 de zile, la care se aplică fracţia de 1/3, limitele fiind de 80 de zile, respectiv
220 de zile, care vor transformate în luni, iar limitele vor fi de 2 luni şi 20 de zile, respectiv 7 luni
şi 10 zile.
Când limita specială de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil
cu fracţia de reducere ce ar urma să se aplice, potrivit art. 186 alin. (2) C. pen., fracţia se va aplica
asupra termenului transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni.
De exemplu, dacă pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa este închisoarea de la 4 luni la 11
luni şi se reţin circumstanţe atenuante, pedeapsa pe luni va fi transformată în zile şi vor deveni 120
de zile, respectiv 330 de zile, la care se aplică fracţia de 1/3, limitele fiind de 80 de zile, respectiv
220 de zile, care vor transformate în luni, iar limitele vor fi de 2 luni şi 20 de zile, respectiv 7 luni
şi 10 zile.
În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani care nu sunt divizibile cu fracţia de reducere
ce ar urma să se aplice, termenul în ani se transformă în luni, se aplică fracţia de reducere, după
care durata obţinută se transformă în ani. De exemplu, dacă limitele speciale pentru infracţiunea
săvârşită sunt de 4 ani şi 10 ani, acestea se transformă în luni şi devin 48 de luni, respectiv 120 de
luni, la care se aplică fracţia de reducere şi devin 32 de luni, respectiv 80 de luni, care transformate
în ani vor fi 2 ani şi 8 luni, respectiv 6 ani şi 8 luni.
În cazul în care norma de incriminare a faptei săvârşite prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Dacă în favoarea infractorului s-au reţinut mai multe circumstanţe atenuante, reducerea
limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată.
Noţiune şi caracterizare – art. 77 C. pen. - acele împrejurări

prevăzute explicit în legea penală care reflectă totdeauna şi în mod
univoc o gravitate mai ridicată a infracţiunii şi/sau o periculozitate
sporită a infractorului, determinând, astfel, aplicarea unei pedepse mai
severe.
A. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună – art. 77 lit. a)
Poate fi reținută numai în cazul infracţiunilor intenţionate sau praeterintenţionate.
Nu se aplică dacă pluralitatea de făptuitori constituie un element obligatoriu pentru
existenţa infracţiunii (de exemplu, constituirea unui grup infracţional organizat – art. 367 C. pen.)
ori un element circumstanţial al variantei agravante a infracţiunii [de exemplu, violul, când
fapta a fost săvârşită de mai multe persoane împreună – art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.]
Imprimă faptei o periculozitate socială sporită.
Săvârşirea împreună a faptei prevăzută de legea penală înseamnă executarea
nemijlocită a faptei, dar şi actele de complicitate concomitentă.
Ceea ce este relevant este coeziunea subiectivă între făptuitori - chiar dacă numai unul
dintre făptuitori a acţionat cu intenţie, iar ceilalţi fără vinovăţie.
Este o circumstanţă reală.
B. Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente
degradante - art. 77 lit. b)
Acte de cruzime - acele acte de violenţă de natură să provoace suferinţe şi chinuri prelungite
victimei infracţiunii, ceea ce implică faptei un caracter deosebit de grav.
De exemplu, dacă inculpatul a folosit mijloace şi procedee sălbatice, nemiloase; ori dacă a
provocat victimei suferinţe grele, prelungite prin modul în care a acţionat, inspirând oroare şi
groază atât victimei, cât şi celor din jur.
Tratamente degradante - acele metode, tehnici de efectuare a cercetării penale sau de
punere în executare a pedepselor incompatibile cu dispoziţiile legii şi cu normele morale, prin care
se provoacă în mod intenţionat suferinţe grave, mintale sau fizice, care în situaţii neobişnuite ar fi
nejustificate.
C. Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte
persoane ori bunuri - art. 77 lit. c)
Metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri sunt orice
metode sau mijloace care, prin ele însele, pot pune în pericol alte persoane sau bunuri decât cele
vizate prin săvârşirea infracţiunii.
De exemplu: incendiul, exploziile, răspândirea de substanţe chimice vătămătoare, toxice ori
radioactive, infectarea surselor sau a reţelelor de apă, declanşarea unor energii distructive, de
exemplu, deschiderea unui baraj şi provocarea unei inundaţii, răspândirea de dăunători într-o
cultură, dărâmarea unor clădiri sau deteriorarea unor instalaţii, dacă se pune în pericol viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea altor persoane ori integritatea sau existenţa altor bunuri.
D. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor – art. 77 lit. d)
Este necesar să se constate că majorul a săvârşit infracţiunea împreună cu minorul,
indiferent dacă acesta răspunde penal sau nu ori care a fost contribuţia sa la comiterea infracţiunii.
Trebuie stabilit că majorul a cunoscut că cel cu care cooperează este minor.
Agravanta de la lit. a) şi cea de la lit. d) operează cumulative.
E. Săvârşirea infracţiunii profitând de starea vădită de vulnerabilitate a persoanei
vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze – art. 77 lit. e)
Starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate presupune imposibilitatea acesteia
de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa din cauza vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor
cause.
Se află într-o asemenea stare persoanele de vârstă fragedă, cele epuizate fizic sau la o vârstă
înaintată, cele care au o stare de sănătate precară, care prezintă infirmităţi sau se află în stare de
inconştienţă din cauza unor boli psihice ori a somnului etc.
F. Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii– art. 77 lit. f)
Existenţa agravantei nu este condiţionată de caracterul complet sau incomplet al stării de
intoxicaţie, este suficient ca făptuitorul să fi consumat o cantitate de alcool sau alte substanţe
psihoactive care să îi fi creat climatul psihic necesar săvârşirii infracţiunii.
Esenţial este să se dovedească faptul că starea de intoxicaţie a fost anume provocată în
vederea săvârşirii infracţiunii.
Este o circumstanţă personală, dar se poate converti în circumstanţă reală atunci când
este cunoscută de participanţi.
G. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o
calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă – art. 77 lit. g)
„Calamitatea” înseamnă un dezastru provocat de obicei de un fenomen natural, care loveşte
o colectivitate, cum ar fi o inundaţie, un cutremur de pământ, erupţia unui vulcan, surparea unei
mine, un incendiu de mari proporţii, o catastrofă de cale ferată etc.
Trebuie să se constate, pe de o parte, existenţa situaţiei prilejuite de o calamitate, iar, pe
de altă parte, faptul că infractorul a săvârşit infracţiunea profitând de această situaţie.
„Starea de asediu” este acea situaţie care impune măsuri excepţionale de natură politică,
militară, economică, socială sau de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la pericole grave
actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori integritatea teritorială
a statului.
Este necesar să se constate că infracţiunea a fost săvârşită după instituirea de către
Preşedintele României a stării de asediu prin decret publicat în Monitorul Oficial, dar mai
înainte de încetarea acestei stări. Totodată, se impune să se stabilească faptul că infractorul a
profitat de starea de asediu.
„Starea de urgenţă” este acea stare în care se află ţara şi care impune luarea unor măsuri
excepţionale de natură politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării
sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, justificate de: existenţa unor pericole grave actuale
sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale; iminenţa
producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea,
după caz, a urmărilor unor dezastre.
Pe durata stării de urgenţă, care poate fi de cel mult 30 de zile, poate fi restrâns exerciţiul
unor drepturi sau libertăţi fundamentale înscrise în Constituţie, cu acordul ministrului justiţiei.
Trebuie să se constate că infracţiunea s-a săvârşit în stare de urgenţă, adică după ce
aceasta a fost instituită şi mai înainte de a înceta, iar infractorul, în comiterea infracţiunii, a profitat
de starea de urgenţă.
H. Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie,
limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere,
origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept
cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte. – art. 77 lit. h)
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare - art.
2 - prin „discriminare” se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de
rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,
handicap, boală cronică necontagioasă, infecţie HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată,
precum şi orice alt criteriu ce are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei
sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice.
Este o circumstanţă personală, dar se poate converti în circumstanţă reală atunci când
este cunoscută de participanţi.
Efectele circumstanţelor agravante:

Art. 78 C. pen.; „(1) În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o
pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii
se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special. (2) Majorarea limitelor
speciale ale pedepsei se face o singură dată indiferent de numărul circumstanţelor agravante
reţinute”
Rezultă că legiuitorul, spre deosebire de tratamentul circumstanţelor atenuante, pentru care
a prevăzut o atenuare obligatorie a pedepsei, în cazul circumstanţelor agravante, a consacrat regula
agravării facultative a pedepsei.
În art. 79 C. pen. sunt reglementate trei ipoteze de concurs între cauze

de atenuare sau de agravare.
În caz de concurs între cauze de atenuare, pedeapsa se stabileşte
prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă,
circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
această ordine.
De exemplu, infractorul a săvârşit o tentativă la infracţiunea de acte de diversiune prevăzută

în art. 403 C. pen., însă în favoarea lui au fost reţinute circumstanţe atenuante judiciare prevăzute
în art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi, totodată, cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 411 C.
pen., întrucât, în cursul urmării penale, a avut o contribuţie deosebită la aflarea adevărului şi
tragerea la răspundere penală a participanţilor care aveau în proiect săvârşirea altor infracţiuni
împotriva securităţii naţionale; în acest caz, se vor stabili, mai întâi, limitele speciale ale tentativei
la infracţiunea de acte diversiune prin raportare la infracţiunea consumată, acestea fiind de 5 ani,
respectiv de 10 ani; în continuare, aceste limite se vor reduce cu o treime, fiind stabilite la 3 ani
şi 4 luni, respectiv la 6 ani şi 8 luni, şi, în sfârşit, aceste limite se reduc, potrivit art. 411 C. pen.,
cu jumătate, devenind de 1 an şi 8 luni, respectiv 3 ani şi 4 luni. În final, instanţa de judecată va
individualiza pedeapsa, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C. pen., între 1 an şi 8 luni, respectiv
3 ani şi 4 luni.
În caz de concurs între cauze de agravare, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă
a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante, infracţiunea continuată, concurs sau
recidivă.
De exemplu, dacă infractorul a săvârşit o infracţiune de furt calificat în formă continuată
împreună cu un minor, în concurs cu o infracţiune de fals, după ce a fost condamnat la pedeapsa
închisorii de 2 ani pentru furt, pedeapsă executată, instanţa va proceda mai întâi la aplicarea
dispoziţiilor art. 78 C. pen., în continuare ale art. 36 alin. (1) C. pen., ale art. 39 alin. (1) C. pen. şi
ale art. 43 alin. (5) C. pen.
În caz de concurs între cauze de atenuare şi cauze de agravare, pedeapsa se stabileşte
prin reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită,
conform alin. (1) al art. 79 C. pen., după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează
conform alin. (2) al art. 79 C. pen.
Prezentaţi pe scurt efectele circumstanţelor atenuante.
Rezumatul unității de învățare
• Circumstanţele atenuante legale generale sunt reglementate în art. 75

C. pen.:
- provocarea din partea persoanei vătămate
- depăşirea limitelor legitimei apărări
- depăşirea limitelor stării de necessitate
- acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
• Provocarea din partea persoanei vătămate constă în săvârşirea
infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o
provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere
gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
• Depăşirea limitelor legitimei apărări este acea împrejurare în care
infractorul săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes
general, dar prin comiterea faptei a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea atacului, fără ca infractorul să se afle într-o stare de tulburare sau
temere generată de atac.
• Depăşirea limitelor stării de necesitate este acea împrejurare în care
infractorul săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea
fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane
sau un bun important al său ori a altei persoane sau un interes general, dar prin
săvârşirea faptei s-au produs urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, urmări de care autorul a fost
deplin conştient.
• Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
este acea împrejurare în care făptuitorul procedează la acoperirea integrală a
prejudiciului material cauzat prin infracţiune în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, până la primul termen, cu condiţia de a nu fi beneficiat de această
circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
• Spre deosebire de circumstanţele atenuante legale, caracterul atenuant
al circumstanţelor atenuante judiciare este evaluat de judecător prin
raportarea faptei concret săvârşite la ansamblul împrejurărilor în care a fost
comisă şi la persoana infractorului.
• Când pedeapsa principală a infracţiunii săvârşite este închisoarea sau
amenda şi se reţin circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se reduc cu o treime.
• Circumstanţele agravante sunt acele împrejurări prevăzute explicit
în legea penală care reflectă totdeauna şi în mod univoc o gravitate mai
ridicată a infracţiunii şi/sau o periculozitate sporită a infractorului,
determinând, astfel, aplicarea unei pedepse mai severe.
• Spre deosebire de tratamentul circumstanţelor atenuante, pentru care a
prevăzut o atenuare obligatorie a pedepsei, în cazul circumstanţelor agravante, a
consacrat regula agravării facultative a pedepsei.
• În caz de concurs între cauze de atenuare, pedeapsa se stabileşte prin
aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe
atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
• În caz de concurs între cauze de agravare, pedeapsa se stabileşte prin
aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante,
infracţiunea continuată, concurs sau recidivă.
• În caz de concurs între cauze de atenuare şi cauze de agravare,
pedeapsa se stabileşte prin reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită, conform alin. (1) al art. 79 C. pen., după
care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2) al art. 79 C.
pen.
1. Circumstanța atenuantă a provocării:

a) este o împrejurare ce însoțește fapta;
b) este o împrejurare ce însoțește pe infractor;
c) dacă există, poate afecta intenția de a săvârși infracțiunea.
2. Sunt circumstanțe atenuante judiciare:
a) stăruința depusă de infractor pentru a înlătura sau diminua consecințele
infracțiunii;
b) conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii;
c) împrejurările legate de fapta comisă care diminuează periculozitatea
infractorului.
3. Circumstanța agravantă a săvârșirii faptei de către trei sau mai multe persoane
împreună poate fi reținută în cazul:
a) săvârșirii unei infracțiuni din culpă de către trei subiecți activi;
b) infracțiunii de viol în variantă agravată;
c) în care un major săvârșește infracțiunea de distrugere cu doi minori de 12 ani.
4. Circumstanțele agravante nu au efect asupra:
a) pedepselor complementare;
b) pedepselor accesorii;
c) măsurilor de siguranță.
5. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare își găsește aplicabilitate când
într‑o cauză există:
a) circumstanțe agravante generale și circumstanțe agravante speciale;
b) numai circumstanțe agravante speciale;
c) numai stări de reducere a pedepsei.
1.a,c; 2.a,c; 3.c; 4.a;5.a,c.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.VI
RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI. AMÂNAREA

APLICĂRII PEDEPSEI

CUPRINS
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea de "renunţare la aplicarea pedepsei"
identifice condiţiile de aplicare a renunţării la aplicarea

pedepsei
înțeleagă efectele renunţării la aplicarea pedepsei
înţeleagă noţiunea de "amânare a aplicării pedepsei"
identifice condiţiile de aplicare a amânării aplicării

pedepsei
înţeleagă efectele amânării aplicării pedepsei

Constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa definitiv

la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de
comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia, ţinând seama de
infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi de conduita avută de
acesta anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui
avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar
risca să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului.
Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei:

A. Condiţii privitoare la fapta săvârşită – art. 80 Cod penal:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea
urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi
scopul urmărit [alin. (1) lit. a)];
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult 5 ani
[alin. (2) lit. d)].
B. Condiţii privitoare la făptuitor:
a) făptuitorul să fi avut o bună conduită anterior săvârşirii infracţiunii, precum şi după
comiterea faptei, care să constea în eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi posibilităţile personale de îndreptare;
b) infractorul să nu mai fi fost anterior condamnat, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42
lit. a) şi b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
c) faţă de acelaşi infractor să nu mai fi fost dispusă renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii
2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală ori judecată sau să fi încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
C. Aprecierea instanţei că aplicarea pedepsei infractorului ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia
Avertismentul – art. 81 Cod penal
Când s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa îi aplică infractorului un
avertisment, în scopul îndreptării conduitei sale în viitor.
Aplicarea avertismentului este obligatorie.
Acesta conţine două componente:
- prima constă în arătarea motivelor de fapt din cuprinsul hotărârii care au determinat
renunţarea la aplicarea pedepsei
- a doua componentă vizează atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va comite infracţiuni.
Concursul de infracţiuni
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru
fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile privitoare la faptă şi condiţiile privitoare
la făptuitor descrise în art. 80 C. pen.
În caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment.
Efectele renunţării la aplicarea pedepsei - art. 82 alin. (1) şi (2) C. pen.
Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei
decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.
Acesta nu va putea fi decăzut, de exemplu, din dreptul de a fi tutore sau curator şi nici nu i
se poate interzice dreptul de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita o anumită profesie, pe
motiv că a săvârşit o infracţiune.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă
şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea judecătorească.
Anularea renunţării la aplicarea pedepsei - art. 82 alin. (3) C. pen.
„Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea
la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise
anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar
după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte
pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi,
după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară”
Aceste dispoziţii vizează situaţia persoanelor care au ascuns comiterea unei alte infracţiuni
anterior judecării celei pentru care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei.
Amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea unei pedepse pentru o

persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi amânarea temporară a
aplicării acesteia, atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani, iar instanţa apreciază, ţinând seama de persoana
infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii
infracţiunii, că, în raport cu situaţia personală a acestuia, aplicarea imediată a
unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pe o
perioadă de 2 ani.
Caracterizare
Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte de renunţarea la aplicarea pedepsei, situaţie în
care nici nu se întrevede posibilitatea aplicării unei pedepse dacă sunt întrunite condiţiile legale,
pe când, în cazul amânării, există o pedeapsă stabilită, a cărei aplicare, adică punere în executare,
se amână.
Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte şi de suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, în acest din urmă caz instanţa, stabilind pedeapsa, dispune suspendarea executării
acesteia pe o durată prevăzută de lege, la sfârşitul căreia pedeapsa se consideră executată dacă cel
condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar suspendarea nu a fost revocată sau anulată.
Amânarea aplicării pedepsei are ca efect, dacă cel aflat în situația respectivă îndeplineşte
condiţiile legale, neaplicarea pedepsei, şi nu considerarea acesteia ca executată.
Condiţiile amânării aplicării pedepsei - art. 83 C. pen.
A. Condiţii referitoare la infracţiunea săvârşită:
a) infracţiunea săvârşită să fie pedepsită de legea penală cu amendă ori închisoarea mai mică
de 7 ani.
În caz de concurs de infracţiuni, pentru fiecare infracţiune concurentă pedeapsa prevăzută în
norma de incriminare trebuie să fie amenda sau închisoarea mai mică de 7 ani.
În cazul în care infracţiunea săvârşită îmbracă forma tentativei, această condiţie se verifică
prin raportarea la pedeapsa prevăzută de norma de incriminare pentru fapta în forma consumată;
b) pedeapsa stabilită de instanţa de judecată, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, să
fie amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani.
B. Condiţii privitoare la infractor:
a) infractorul să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii, cu excepţia
cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) şi b) - faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală (au
fost dezincriminate) sau infracţiunile amnistiate - sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a
împlinit termenul de reabilitare
b) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii
c) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată sau să nu fi încercat să
zădărnicească aflarea adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere a autorului sau a
participanţilor
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi
de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată
Termenul de supraveghere - art. 84 alin. (1) C. pen.
Termenul de supraveghere în cazul amânării aplicării pedepsei este de 2 ani, indiferent de
cuantumul pedepsei amenzii sau de durata pedepsei cu închisoarea stabilite de instanţa de judecată.
Termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile - art. 85 C. pen.
Măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile,
precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
Impunerea acestor măsuri de supraveghere este obligatorie şi cumulativă
Instanţa poate impune persoanei să execute, pe durata termenului de supraveghere, una sau
mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30
şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,
persoana nu poate presta această muncă
Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult 6 luni de
la data începerii prestării muncii, 2 ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă.
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală
e) să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii
Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere [art. 85 alin. (5)
C. pen.].
Supravegherea
Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze
instanţa dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor - art. 87 C. pen.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie
impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente,
instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura în acest fel
persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.
De asemenea, instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a
impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Revocarea amânării aplicării pedepsei - art. 88 C. pen.
Instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, dacă:
Prima situaţie este aceea în care persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei
nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse.
A doua situaţie este generată de neîndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin
hotărâre, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
A treia situaţie este determinată de săvârşirea de către persoana supravegheată, după
amânarea aplicării pedepsei, a unei noi infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, descoperită
în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui
termen.
Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se
calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.
Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca
amânarea aplicării pedepsei.
Anularea amânării aplicării pedepsei - art. 89 alin. (1) C. pen.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai
săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea,
pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se
anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară.
Săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de forma de vinovăţie, înainte de rămânerea definitivă
a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, determină anularea măsurii.
În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei
rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83 C. pen., iar termenul de supraveghere
se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea
aplicării pedepsei.
Efectele amânării aplicării pedepsei - art. 90 C. pen.
Efectele imediate sau provizorii se produc odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de
amânare a aplicării pedepsei şi pe durata termenului de supraveghere: persoana faţă de care s-a
dispus amânarea nu va fi condamnată şi nu se va executa pedeapsa stabilită de instanţă (închisoarea
ori amenda); nu i se vor aplica pedepse complementare; încetează orice măsură preventivă; nu este
supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incompatibilităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârşită.
Efectele definitive sunt cele care se produc după expirarea termenului de supraveghere: nu
i se mai aplică pedeapsa şi nu va fi supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea
decurge din infracţiunea săvârşită.
Realizați o comparaţie între renunţarea la aplicarea pedepsei şi

amânarea aplicării pedepsei.
• Renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei

de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o
persoană găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia,
ţinând seama de infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi de conduita
avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui
avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca
să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului.
• Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este
supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din
infracţiunea săvârşită.
• Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării
măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea
judecătorească.
• Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care
s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care
s-a luat această măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă
infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui
termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa
pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei,
aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni,
recidivă sau pluralitate intermediară.
• Amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea unei pedepse pentru o
persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi amânarea temporară a
aplicării acesteia, atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani, iar instanţa apreciază, ţinând seama de persoana
infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii
infracţiunii, că, în raport cu situaţia personală a acestuia, aplicarea imediată a
unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pe o
perioadă de 2 ani.
• Instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei,
dacă:
- Prima situaţie este aceea în care persoana faţă de care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută
obligaţiile impuse.
- A doua situaţie este generată de neîndeplinirea integrală a
obligaţiilor civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul când persoana dovedeşte
că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
- A treia situaţie este determinată de săvârşirea de către persoana
supravegheată, după amânarea aplicării pedepsei, a unei noi infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate, descoperită în termenul de supraveghere,
pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen.
• Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar
după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz,
dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară.
• Efectele amânării aplicării pedepsei:
- Efectele imediate sau provizorii se produc odată cu rămânerea
definitivă a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei şi pe durata termenului de
supraveghere: persoana faţă de care s-a dispus amânarea nu va fi condamnată şi
nu se va executa pedeapsa stabilită de instanţă (închisoarea ori amenda); nu i se
vor aplica pedepse complementare; încetează orice măsură preventivă; nu este
supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incompatibilităţi ce ar putea decurge din
infracţiunea săvârşită.
- Efectele definitive sunt cele care se produc după expirarea
termenului de supraveghere: nu i se mai aplică pedeapsa şi nu va fi supusă
niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârşită.
1. Conduita avută de infractor anterior săvârșirii infracțiunii constituie:

a) criteriu general de individualizare a pedepsei;
b) circumstanță atenuantă judiciară;
c) condiție a renunțării la aplicarea pedepsei.
2. Când se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică:
a) un avertisment;
b) mustrare cu avertisment;
c) un singur avertisment pentru toate infracțiunile concurente.
3. Amânarea aplicării pedepsei:

a) atrage și amânarea aplicării amenzii prevăzute de lege pentru infracțiunea
săvârșită;
b) nu atrage nașterea stării de recidivă;
c) nu implică obligatoriu îndeplinirea integrală a obligațiilor civile stabilite prin
hotărâre.
4. Constituie condiții ale amânării aplicării pedepsei:
a) acordul de a presta o muncă remunerată în folosul comunității;
b) săvârșirea anterior a unei infracțiuni dezincriminate;
c) durata pedepsei principale stabilită de instanță.
5. Supravegherea obligației de a urma un curs de pregătire școlară ori de calificare

profesională revine:
a) instituției care a organizat cursul și care va sesiza serviciul de probațiune cu privire
la orice nereguli;
b) serviciului de probațiune;
c) organelor abilitate.
1.c; 2.a,c; 3.b,c; 4.c;5.b.


• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.VII
SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

CUPRINS
1. Cadrul de reglementare, noţiune şi caracterizare
2. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere
4. Revocarea şi anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea de "suspendare sub supraveghere a

executării pedepsei"
identifice condiţiile suspendării sub supraveghere a

executării pedepsei
înțeleagă noţiunile de "termen de supraveghere", "măsuri

de supraveghere" şi "obligaţii"
evidențieze condiţiile în care intervine revocarea

suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
evidențieze condiţiile în care intervine anularea

suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
evidențieze efectele suspendării sub supraveghere a

1. Noţiune şi caracterizare
Sediul materiei: Secţiunea a 5-a din Capitolul V al Titlului III din Partea generală, art. 91-98
Constă în dispoziţia luată de instanţa de judecată, prin

hotărârea de condamnare, de a suspenda condiţionat, pe o perioadă
de timp, numită termen de supraveghere, executarea pedepsei cu
închisoarea de cel mult 3 ani, obligându-l pe condamnat să se supună
unor măsuri de supraveghere şi să îndeplinească anumite obligaţii.
Dacă în cazul renunţării la aplicarea pedepsei instanţa nu stabileşte şi nu aplică o pedeapsă,

iar în cazul amânării aplicării pedepsei instanţa stabileşte o pedeapsă, dar nu o aplică, în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa, ceea ce
se suspendă fiind numai executarea pedepsei stabilite şi aplicate de instanţă.
2. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere:
a) Natura şi durata aplicării pedepsei

Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei poate fi dispusă:
- numai în cazul în care pedeapsa principală aplicată este închisoarea, indiferent dacă
aceasta este aplicată pentru o singură infracţiune sau este rezultanta unui concurs de infracţiuni.
Dacă pedeapsa principală aplicată este numai amenda, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere nu poate fi dispusă.
Dacă pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile art. 62 C.
pen., amenda se execută, chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub
supraveghere.
- numai în cazul în care pedeapsa este închisoarea de cel mult 3 ani, aplicată pentru o
singură infracţiune sau, ca pedeapsă rezultantă, pentru un concurs de infracţiuni
- instanţa să nu fi dispus iniţial amânarea aplicării, iar ulterior revocarea amânării aplicării
pedepsei
b) Persoana condamnatului
– infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an,
cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare
- acesta să îşi fi manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii
- conduita lui după săvârşirea infracţiunii, în sensul ca acesta să nu se fi sustras de la urmărire
penală ori judecată sau să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii
la răspundere penală a autorului sau participanţilor.
c) Aprecierea instanţei că, şi fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi
infracţiuni - în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii,
de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum
şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi,
chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinate.
d) Motivele pe care s-a întemeiat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- instanţa de judecată este obligată să prezinte, pe de o parte, motivele care au determinat
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- pe de altă parte, să îl atenţioneze pe condamnat asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de
supraveghere ori nu va executa obligaţiile care îi revin pe durata termenului de supraveghere,
consecinţe constând în revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Termenul de supraveghere - art. 92 alin. (1) C. pen.

Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere
pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata
pedepsei applicate.
Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
Măsurile de supraveghere - art. 93 alin. (1) C. pen.
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
Impunerea acestor măsuri de supraveghere este obligatorie şi cumulativă.
Obligaţiile - art. 93 alin. (2) C. pen.
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Este obligatorie aplicarea cel puţin a uneia dintre obligaţii.
Conform art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va
presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată cuprinsă între 60 şi 120 de zile,
în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta
această muncă.
Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere
Supravegherea condamnatului
Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze
instanţa dacă:
a) au intervenit motive care justifică modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea
executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile care îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere
Modificarea sau încetarea obligaţiilor - art. 95 C. pen.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie
impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente,
instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului
şanse mai mari de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Instanţa competentă să decidă modificarea sau încetarea obligaţiilor va fi sesizată de
consilierul de probaţiune.
Nu se pot dispune modificarea obligaţiei persoanei supravegheate de a-şi îndeplini integral
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea judecătorească şi nici modificarea termenului în care
trebuie executate obligaţiile civile.
4. Revocarea şi anularea suspendării executării pedepsei sub

supraveghere
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere - art. 96 C. pen.

Revocarea este obligatorie dacă:
- persoana supravegheată, pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu
respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse sau stabilite de lege
- persoana supravegheată, până la expirarea termenului de supraveghere, nu îndeplineşte
integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea instanţei
- pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 C. pen. nu a fost
executată şi a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit art. 63 alin. (2) sau art. 64 alin. (5) şi
(6), în termenul de supraveghere
Pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune cu
intenţie sau intenţie depăşită, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat
o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen.
Pedeapsa principală pentru noua infracţiune săvârşită cu intenţie sau intenţie depăşită se
stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau pluralitate intermediară.
Revocarea este facultativă: în cazul în care persoana supravegheată a săvârşit, în termenul de
supraveghere al suspendării executării pedepsei, o infracţiune din culpă, descoperită în termenul
de supraveghere, instanţa poate fie să menţină suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
fie să dispună revocarea suspendării sub supraveghere.
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere - art. 97 C. pen.
Constă în desfiinţarea suspendării pentru existenţa unei cauze anterioare rămânerii definitive
a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, care ar fi condus
la neîndeplinirea condiţiilor privind infractorul şi care nu a fost cunoscută de instanţă.
Condiţii:
- săvârşirea de către persoana condamnată a unei infracţiuni – diferită de cea pentru care i
s-a aplicat pedeapsa a cărei executare a fost suspendată – până la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- descoperirea că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune să aibă loc pe parcursul
termenului de supraveghere
- persoanei condamnate să i se aplice, pentru infracţiunea săvârşită, pedeapsa închisorii, chiar
după expirarea termenului de supraveghere
După anulare sunt aplicabile, după caz, regulile referitoare la concursul de infracţiuni,
pluralitate intermediară sau recidivă.
În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune
suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite în art. 91 C.
pen.
Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de
supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a
pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Efectele provizorii sau imediate încep din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
suspendare a executării pedepsei:
- pedeapsa privativă de libertate nu se mai pune în executare;
- încep respectarea măsurilor de supraveghere şi executarea obligaţiilor stabilite de către
instanţa de judecată;
- cel condamnat începe să execute o muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 60 la
120 de zile, sub controlul serviciului de probaţiune;
- în termenul de supraveghere urmează a se îndeplini integral obligaţiile civile;
- tot începând cu momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, persoana condamnată execută pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi, în conformitate cu art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.
Efectele definitive se produc după expirarea termenului de supraveghere:
- pedeapsa cu închisoarea a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere va fi
considerată ca executată
- de la expirarea termenului de supraveghere începe să curgă termenul de reabilitare de drept
(art. 165 C. pen.).
Limitări ale efectelor suspendării executării pedepsei sunt instituite prin dispoziţiile art.
98 alin. (2) C. pen., în care se prevede că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu
produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de
condamnare.
Realizați o comparaţie între amânarea aplicării pedepsei şi

suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
• Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei constă în

dispoziţia luată de instanţa de judecată, prin hotărârea de condamnare, de a
suspenda condiţionat, pe o perioadă de timp, numită termen de supraveghere,
executarea pedepsei cu închisoarea de cel mult 3 ani, obligându-l pe condamnat
să se supună unor măsuri de supraveghere şi să îndeplinească anumite obligaţii.
• Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie
termen de supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără
a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei applicate.
• Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin
care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas
definitivă.
• Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este
obligatorie dacă:
- persoana supravegheată, pe parcursul termenului de supraveghere,
cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile
impuse sau stabilite de lege
- persoana supravegheată, până la expirarea termenului de
supraveghere, nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea
instanţei
- pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii în condiţiile
art. 62 C. pen. nu a fost executată şi a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit
art. 63 alin. (2) sau art. 64 alin. (5) şi (6), în termenul de supraveghere
- pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat a săvârşit
o nouă infracţiune cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită până la împlinirea
termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar
după expirarea acestui termen.
• Revocarea este facultativă în cazul în care persoana supravegheată a
săvârşit, în termenul de supraveghere al suspendării executării pedepsei, o
infracţiune din culpă, descoperită în termenul de supraveghere, instanţa poate fie
să menţină suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, fie să dispună
revocarea suspendării sub supraveghere.
• Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere constă în
desfiinţarea suspendării pentru existenţa unei cauze anterioare rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, care ar fi condus la neîndeplinirea condiţiilor privind infractorul şi
care nu a fost cunoscută de instanţă.
• Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte
asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de
condamnare.
1. Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale atrage
suspendarea:
a) de drept a măsurilor de siguranță;
b) executării pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a alege;
c) executării pedepsei închisorii.
2. Pe parcursul termenului de supraveghere a suspendării sub supraveghere,
instanța de judecată dispune respectarea de către condamnat a uneia dintre
următoarele obligații:
a) să urmeze un curs de calificare profesională;
b) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele
sale de existență;
c) să se prezinte la serviciul de probațiune.
3. Dacă instanța dispune anularea suspendării executării pedepsei sub

supraveghere, pedeapsa rezultantă:
a) se execută întotdeauna în regim de detenție;
b) poate fi executată la locul de muncă;
c) poate fi suspendată sub supraveghere.
4. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune atunci
când:
a) pedeapsa aplicată a închisorii de cel mult 3 ani este însoțită de pedeapsa
amenzii, indiferent de cuantumul acesteia;
b) pedeapsa aplicată este amenda;
c) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani.
5. Termenul de 3 ani:
a) poate reprezenta durata pedepsei aplicate în cazul suspendării executării
pedepsei sub supraveghere;
b) poate să reprezinte durata termenului de încercare în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere;
c) reprezintă durata în care a fost descoperită noua infracțiune ce atrage revocarea
liberării condiționate.
1.c; 2.a; 3.c; 4.a,c;5.a,b.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.VIII
LIBERAREA CONDIŢIONATĂ

CUPRINS
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea de "liberare condiţionată"
identifice condiţiile de aplicare a liberării condiţionate în

cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă
identifice condiţiile de aplicare a liberării condiţionate în

cazul pedepsei închisorii
înţeleagă noţiunile de "măsuri de supraveghere" şi

"obligaţii"
identifice condiţiile în care intervine revocarea sau anulare

liberării condiţionate
cunoască efectele liberării condiţionate

Titlul III „Pedepsele”, Capitolul V „Individualizarea pedepselor”, Secţiunea a 6-a „Liberarea

condiţionată”, art. 99-106.
Constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere

înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate la care
a fost condamnat, cu obligaţia să nu mai săvârşească, în termenul de
supraveghere, o infracţiune şi să respecte măsurile de supraveghere,
precum şi obligaţiile impuse de instanţă.
Natura juridică
Este un mijloc de individualizare administrativă a executării pedepsei privative de libertate.
Este obligatoriu să fie exprimat punctul de vedere al administraţiei penitenciarului , respectiv
de Comisia pentru liberare condiţionată.
Caracterele liberării condiţionate:
a) Caracterul general - poate fi acordată, în principiu, oricărui condamnat, indiferent de
natura sau gravitatea infracţiunii care a atras condamnarea, de felul pedepsei privative de libertate
b) Caracterul individual sau personal - aceasta nu se aplică automat după executarea
fracţiei de pedeapsă prevăzute de lege, ci numai dacă instanţa care judecă dosarul îşi creează
convingerea că îndreptarea condamnatului şi reintegrarea în societate sunt posibile şi fără
executarea restului de pedeapsă în penitenciar
c) Caracterul facultativ – beneficiul acestei instituţii nu este un drept, ci numai o vocaţie a
condamnatului
d) Caracterul revocabil - este revocabilă în cazul în care condamnatul liberat condiţionat
nu a respectat condiţia principală de a nu săvârşi o nouă infracţiune în intervalul de timp de la
liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei
e) Caracterul anulativ - poate fi anulată după acordare, dacă pe parcursul termenului de
supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea
liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen.
Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă - art. 99 alin. (1) C. pen.
a) Executarea efectivă a 20 de ani de detenţie
b) Cel condamnat să fi avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei cu
detenţiunea pe viaţă (pe parcursul celor 20 de ani)
c) Îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în limita
posibilităţilor reale de care cel condamnat dispune
d) Instanţa să îşi formeze convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate
Dovezile de îndreptare pot rezulta, de exemplu, din atitudinea generală a condamnatului faţă
de fapta săvârşită şi faţă de condamnarea primită, recunoaşterea faptei săvârşite, căinţa sinceră a
făptuitorului, preocupările lui de a înlătura urmările faptei ori de a le atenua, stăruinţa de a repara
prejudiciile cauzate, din atitudinea condamnatului faţă de pedeapsa pe care o execută şi justeţea
acesteia.
Instanţa de judecată are obligaţia să prezinte motivele de fapt ce au determinat acordarea
liberării condiţionate şi să atenţioneze condamnatul asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor
la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori
dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Termenul de supraveghere este de 10 ani, care curge din momentul punerii în libertate a
condamnatului în temeiul hotărârii de acordare a liberării condiţionate, hotărâre rămasă definitivă.
Pe durata acestui termen de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de
supraveghere şi să execute obligaţii impuse de instanţă.
Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii - art. 100 C. pen.
a) Cel condamnat să fi executat integral fracţiunea de pedeapsă privativă de libertate
stabilită de lege:
i) dacă nu a împlinit 60 de ani:
- cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani;
- cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii
mai mari de 10 ani.
ii) dacă a împlinit 60 de ani:
- cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani;
- cel puţin două treimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii
mai mari de 10 ani.
În calculul fracţiunilor de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi
considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate:
i) dacă nu a împlinit 60 de ani: liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea
efectivă:
- a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani
- a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani
ii) dacă a împlinit 60 de ani: liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea
efectivă:
- a cel puţin unei treimi din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani
- a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani
b) Cel condamnat execută pedeapsa închisorii în regim semideschis sau deschis
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor consacră următoarele regimuri de
executare a pedepselor privative de libertate: regimul de maximă siguranţă, regimul închis, regimul
semideschis şi regimul deschis
c) Îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când condamnatul dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate de a o face
d) formarea convingerii instanţei că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate
Instanţa se poate convinge sau nu că cel condamnat s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate pe baza datelor cuprinse în procesul-verbal de propunere a liberării condiţionate la care
se anexează, recomandările cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţii prevăzute în art. 101
C. pen. ale consilierului de probaţiune.
Când instanţa de judecată decide să acorde liberarea condiţionată, are obligaţia să prezinte
motivele de fapt care au determinat această decizie şi, totodată, să îl atenţioneze pe condamnat
asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni
sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere, termen cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii
duratei pedepsei.
Măsurile de supraveghere - art. 101 alin. (1) C. pen.

Din momentul în care instanţa de judecată a decis ca cel condamnat să fie liberat condiţionat,
iar restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, acel condamnat
trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
- să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
Măsurile de supraveghere menţionate mai sus se execută din momentul acordării liberării,
pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani.
Obligaţiile care pot fi impuse condamnatului liberat condiţionat - art. 101 alin. (2) C.
pen.
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Executarea uneia sau a mai multor obligaţii rămâne la aprecierea instanţei de judecată.
Obligaţiile precizate la lit. c)-g) pot fi impuse numai în măsura în care nu au fost aplicate în
conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi faţă de cel condamnat.
Obligaţiile prevăzute la lit. a) şi b) se execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă
egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar obligaţiile
prevăzute la lit. c)-g) se execută pe toată durata termenului de supraveghere.
Supravegherea executării obligaţiilor
- a celor prevăzute la lit. a) şi b) se face de serviciul de probaţiune
- a celor precizate la lit. c)-g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de
probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
- a celor prevăzute la lit. d) şi e) poate fi realizată şi printr-un sistem electronic de
supraveghere
Serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:
- au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
- persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin
Modificarea sau încetarea obligaţiilor – art. 103 C. pen.
Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune
modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de
reintegrare socială.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Revocarea liberării condiţionate – art. 104 C. pen.

Se dispune în următoarele situaţii:
A. Nerespectarea măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse condamnatului,
cu rea-credinţă
B. Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, care a fost descoperită
în termenul de supraveghere, dacă s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar
după expirarea acestui termen
Efectele revocării liberării condiţionate
Dacă revocarea a fost decisă ca urmare a nerespectării măsurilor de supraveghere sau a
obligaţiilor impuse condamnatului liberat condiţionat, efectul acesteia constă în obligarea
condamnatului de a executa restul de pedeapsă în penitenciar.
În cazul în care după acordarea liberării condiţionate cel condamnat a săvârşit o nouă
infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de
pedeapsă.
Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor
de la recidivă postcondamnatorie sau pluralitate intermediară.
Anularea liberării condiţionate – art. 105 C. pen.
Condiţii:
- săvârşirea de către persoana condamnată a unei infracţiuni până la acordarea liberării,
infracţiune descoperită pe parcursul termenului de supraveghere
- aplicarea pedepsei închisorii pentru infracţiunea săvârşită, chiar şi după expirarea
termenului de supraveghere
Efectele anulării liberării condiţionate
În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.
99 sau art. 100 C. pen., instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea,
termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.
Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării
se va executa după executarea pedepsei închisorii.
Efecte provizorii:
- punerea în libertate a condamnatului din momentul în care hotărârea instanţei de judecată,
prin care s-a acordat liberarea, a rămas definitivă
- punerea de îndată în executare a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor, dacă acestea
au fost impuse prin hotărârea instanţei
Efectul definitiv: dacă, pe durata termenului de supraveghere, cel liberat condiţionat
respectă măsurile de supraveghere sau execută obligaţiile impuse şi nu a săvârşit o nouă
infracţiune, care să fi fost descoperită în termenul de supraveghere, liberarea condiţionată
provizorie se converteşte în una definitivă.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul
împlinirii termenului de supraveghere, exceptând interzicerea dreptului străinului de a se afla pe
teritoriul României, care se execută la data liberării.
Tot din momentul împlinirii termenului de supraveghere curge termenul reabilitării.
Liberarea condiţionată nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, datorită naturii şi
finalităţii conferite prin lege acestui tip de sancţiuni de drept penal.
Prezentaţi comparativ efectele anulării şi cele ale revocării liberării

condiţionate.
• Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a

condamnatului din locul de deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei
privative de libertate la care a fost condamnat, cu obligaţia să nu mai săvârşească,
în termenul de supraveghere, o infracţiune şi să respecte măsurile de supraveghere,
precum şi obligaţiile impuse de instanţă.
• Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă:
a) Executarea efectivă a 20 de ani de detenţie
b) Cel condamnat să fi avut o bună conduită pe toată durata
executării pedepsei cu detenţiunea pe viaţă (pe parcursul
celor 20 de ani)
c) Îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, în limita posibilităţilor reale de
care cel condamnat dispune
d) Instanţa să îşi formeze convingerea că persoana condamnată
s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate
• Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii:
a) Cel condamnat să fi executat integral fracţiunea de pedeapsă
privativă de libertate stabilită de lege
b) Cel condamnat execută pedeapsa închisorii în regim
semideschis sau deschis
c) Îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când condamnatul
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate de a o face
d) formarea convingerii instanţei că persoana condamnată s-a
îndreptat şi se poate reintegra în societate
• Revocarea liberării condiţionate se dispune în următoarele
situaţii:
- nerespectarea măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse
condamnatului, cu rea-credinţă
- săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, care a
fost descoperită în termenul de supraveghere, dacă s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui
termen
• Anularea liberării condiţionate se dispune în următoarele
situaţii:
- săvârşirea de către persoana condamnată a unei infracţiuni până la
acordarea liberării, infracţiune descoperită pe parcursul termenului
de supraveghere
- aplicarea pedepsei închisorii pentru infracţiunea săvârşită, chiar şi
după expirarea termenului de supraveghere.
1. Pedeapsa se consideră executată:

a) în cazul liberării condiționate dacă nu s‑a dispus revocarea acesteia, anularea
sau condamnatul nu a comis din nou o infracțiune în termenul de supraveghere;
b) numai în cazul în care s‑a dispus amânarea aplicării pedepsei;
c) în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul în care
condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea
termenului de supraveghere, nu s‑a dispus revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere și nu s‑a descoperit o cauză de anulare.
2. Pe durata termenului de supraveghere a liberării condiționate, condamnatul:
a) nu are obligația de a respecta pedeapsa accesorie;
b) trebuie să respecte obligațiile civile impuse prin hotărârea de condamnare, sub
condiția ca restul neexecutat din pedeapsă să fie de un an sau mai mare;
c) trebuie să respecte pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului
de a se afla în anumite localități stabilite de instanță.
3. În cazul în care se dispune revocarea liberării condiționate, pedeapsa pentru
noua infracțiune:
a) se va stabili după regulile concursului de infracțiuni;
b) se va stabili numai după regulile de la recidiva postcondamnatorie;
c) nu poate fi suspendată sub supraveghere.
4. Forma de vinovăție a faptei penale care atrage revocarea mijlocului de
individualizare a pedepsei este:
a) intenția sau intenția depășită, în cazul amânării aplicării pedepsei;
b) orice formă de vinovăție, în cazul renunțării la aplicarea pedepsei;
c) orice formă de vinovăție, în cazul suspendării executării sub supraveghere.
5. Forma de vinovăție a infracțiunii care atrage anularea mijlocului de
individualizare a pedepsei este:
a) intenția sau culpa, în cazul renunțării la aplicarea pedepsei;
b) orice formă de vinovăție, în cazul liberării condiționate;
c) irelevantă în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
1.a,c; 2.c; 3.c; 4.a;5.b,c.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.IX
MĂSURILE DE SIGURANȚĂ

CUPRINS
2. Caracterele şi scopul măsurilor de siguranţă
3. Scopul, noţiunea şi condiţiile generale de luare a măsurilor de siguranţă
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea de "măsuri de siguranţă"
identifice condiţiile generale de luare a măsurilor de

siguranţă
înțeleagă noţiunea şi condiţiile de luare a măsurii de

siguranţă a obligării la tratament medical

siguranţă a internării medicale

siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau a
exercitării unei profesii

siguranţă a confiscării speciale

siguranţă a obligării la confiscării extinse
Titlul IV al Părţii generale, structurat pe două capitole – art. 107 – art. 1121
Articolul 108 C. pen., cu denumirea marginală „Categoriile măsurilor de siguranţă”, prevede
că măsurile de siguranţă sunt:
- obligarea la tratament medical;
- internarea medicală;
- interzicerea ocupării unei funcţii sau a executării unei profesii;
- confiscarea specială;
- confiscarea extinsă.
2. Caracterele măsurilor de siguranţă
a) Măsurile de siguranţă au în principal caracter preventiv, pentru că sunt destinate să

preîntâmpine, prin înlăturarea stărilor de pericol, săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală,
fie de către cel faţă de care s-a luat măsura de siguranţă, fie chiar de alte persoane.
Măsurile de siguranţă au, inevitabil, şi caracter coercitiv, dar numai în subsidiar.
b) Incidenţa măsurilor de siguranţă nu este determinată de existenţa răspunderii
penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa stării de pericol a persoanei, relevată prin
comiterea faptei
c) Măsurile de siguranţă au un caracter imprescriptibil
d) Măsurile de siguranţă sunt revocabile.
3. Scopul, noțiunea şi condiţiile generale măsurilor de siguranţă
Scopul: înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor

prevăzute de legea penală
Noţiune: sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv, prevăzute de lege şi luate de
instanţele de judecată (uneori, provizoriu, şi de procuror) faţă de persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală şi cu privire la care există temerea justificată că şi în viitor vor comite
asemenea fapte din cauza unor situaţii, stări care au fost relevate prin săvârşirea faptei
Condiţiile generale de luare a măsurilor de siguranţă
a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată.
Nu au relevanţă forma de comitere a faptei (consumată, tentativă pedepsibilă) şi nici natura
sau gravitatea acesteia.
Nu interesează nici dacă fapta comisă a beneficiat de o cauză de neimputabilitate sau care
înlătură răspunderea penală
Este necesar însă să nu fie incidentă niciuna dintre cauzele justificative.
b) existenţa unei stări de pericol din partea persoanei care a săvârşit fapta prevăzută
de legea penală sau a altor cauze
c) din cauza stării de pericol, să existe temerea justificată că şi în viitor persoana va
săvârşi din nou fapte prevăzute de legea penală
În baza art. 109 C. pen., obligarea la tratament medical se ia de

instanţa de judecată atunci când se constată, printr-un examen
medical, psihologic sau psihiatric, că făptuitorul a săvârşit fapta din
cauza unei boli, inclusiv cea provocată prin consumul cronic de alcool
sau alte substanţe psihoactive, şi că acesta prezintă pericol pentru
societate din cauza bolii respective.
Condiţii:
- făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- făptuitorul prezintă pericol pentru societate;
- starea de pericol a făptuitorului să fie cauzată de o boală, inclusiv cea provocată prin
consumul cronic de alcool sau alte substanţe psihoactive.
Legea permite ca obligarea la tratament medical să fie luată în mod provizoriu de îndată
ce s-a constatat starea de pericol a suspectului sau inculpatului, indiferent de stadiul în care se
găseşte procesul penal.
Obligarea la tratament medical se ia singură sau pe lângă o pedeapsă principală şi
durează până la însănătoşirea făptuitorului sau până la obţinerea unei ameliorări.
În principiu, are caracter facultativ.
Executarea măsurii obligării la tratament medical
Dacă instanţa nu a aplicat o pedeapsă privativă de libertate, pune în executare măsura de
siguranță prin comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii şi a copiei de pe raportul
medico-legal autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana.
Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical
are obligaţia de a comunica instanţei dacă acesta s-a prezentat pentru a urma tratamentul, dacă
se sustrage de la efectuarea acestuia, dacă măsura dispusă de instanţă nu mai este necesară şi, în
sfârşit, dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.
Dacă obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe
viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, copia de pe dispozitivul hotărârii şi de
pe raportul medico-legal se trimit administraţiei locului de deţinere.
Înlocuirea obligării la tratament medical cu internarea medicală sau încetarea obligării

la tratament medical
Înlocuirea obligării la tratament medical cu internarea medicală:
- dacă persoana obligată la tratament nu s-a prezentat pentru a urma tratamentul
- dacă se sustrage de la efectuarea acestuia
- dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate, se consideră că, pentru înlăturarea stării de
pericol, este necesară internarea medicală
Încetarea obligării la tratament medical:
- Dacă datorită ameliorării stării de sănătate, măsura nu mai este necesară.
Potrivit art. 110 C. pen., internarea medicală se ia faţă de persoana

care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală dacă se constată
printr-o expertiză medicală că este bolnavă psihic ori este consumatoare
cronică de substanţe psihoactive sau suferă de o boală
infectocontagioasă şi din această cauză prezintă pericolul de a săvârşi
asemenea fapte şi în viitor.
Condiţii:
- persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
- persoana să fie bolnavă psihic, consumatoare cronică de substanţe psihoactive sau
să sufere de o boală infectocontagioasă
- să existe temerea gravă că persoana care a săvârşit fapta şi s-a constatat că este
bolnavă psihic, consumatoare cronică de substanţe psihoactive sau că suferă de o boală
infectocontagioasă comite alte fapte prevăzute de legea penală, dacă nu va fi internată.
Internarea medicală se dispune pe o durată nedeterminată şi va fi menţinută atât timp cât
este necesar pentru înlăturarea cauzelor care au determinat luarea ei.
Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi luată şi în mod provizoriu, în cursul
urmăririi penale, la sesizarea procurorului, în funcţie de momentul procesual al cauzei, anume de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră
preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau de către instanţă, în cursul judecăţii.
Executarea măsurii internării medicale

Se face prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză
medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă
de care s-a luat această măsură.
Judecătorul delegat al instanţei de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie
se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care s-a efectuat internarea, în vederea
luării în supraveghere.
Persoana în privinţa căreia s-a luat măsura internării medicale este obligată să suporte
privarea de libertate și să se supună în tot timpul cât se află internată tratamentului medical prescris
şi asigurat de unitatea medicală specializată.
Menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale

Judecătoria, după primirea sesizării judecătorului delegat sau a încunoştinţării unităţii
sanitare la care s-a făcut internarea, ascultând concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care
este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, şi ale
avocatului său, precum şi ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când
consideră necesar, dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau
înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical.
Potrivit art. 111 C. pen., când făptuitorul a săvârşit fapta

datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt
pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei
profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei anumite activităţi,
se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea
funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.
Condiţii:
- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă, în concret, ea
constituie sau nu infracţiune
- fapta să fie săvârşită cu prilejul îndeplinirii unei anumite activităţi: o funcţie, o
profesie, o meserie sau orice altă activitate
- fapta săvârşită să fie consecinţa incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac
inapt pe făptuitor pentru funcţia, profesia, meseria sau ocupaţia în exercitarea căreia a comis
fapta
Măsura se ia pe perioadă nedeterminată.
Poate fi luată însoţind o pedeapsă principală, când fapta săvârşită constituie infracţiune,
dar poate fi luată şi singură, chiar dacă nu s-a stabilit existenţa răspunderii penale a făptuitorului.
Poate să însoţească şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzută
de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen.
Poate însoţi uneori o altă măsură de siguranţă - poate fi luată concomitent cu măsura
obligării la tratament medical sau a internării medicale.
Executarea măsurii
Făptuitorul are obligaţia de a se abţine să ocupe acea funcţie sau să exercite acea
activitate pe toată durata de funcţionare a sancţiunii.
Instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului în drept să
aducă la îndeplinire această măsură şi să asigure respectarea ei.
Revocarea interzicerii ocupării unei funcţii sau exercitării unei profesii

Poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se
constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat.
Dacă cererea de revocare este respinsă, întrucât temeiurile care au determinat luarea ei nu au
încetat, făptuitorul poate introduce o nouă cerere în termen de un an de la data rămânerii
definitive a hotărârii de respingere a cererii anterioare.
Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane,
aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Măsura nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite
prin presă;
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului
sau păstrarea folosului ori produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
Caracteristici:
a) este o măsură cu caracter patrimonial şi constă în trecerea silită şi gratuită în
patrimoniul statului a anumitor lucruri aparţinând persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală şi care au legătură cu fapta comisă ori sunt deţinute contrar dispoziţiilor legale;
b) starea de pericol care justifică legal luarea măsurii confiscării speciale constă în
primejdia pe care ar prezenta-o lăsarea în circulaţie a anumitor bunuri, prin aceea că ele ar
putea servi sau incita la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală;
c) caracter principial obligatoriu al confiscării atunci când obiectul se subsumează
vreuneia dintre categoriile de „bunuri” enumerate de lege;
d) are un caracter irevocabil, ea nu este susceptibilă de revocare pe motiv de încetare a
stării de pericol;
e) are caracterul unei sancţiuni de drept penal, şi nu de despăgubire civilă
7.1. Bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală [art. 112 alin. (1)
lit. a) C. pen.].
Condiţii:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală
b) bunul trebuie să fie produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală:
- bunuri care au căpătat existenţă prin efectuarea acţiunii care formează elementul material
al faptei săvârşite (monede false, titluri de credit false, arme confecţionate ilegal ori materii
explozive, alimente, băuturi sau medicamente false)
- bunurile care au căpătat prin săvârşirea unor astfel de fapte o calitate, o poziţie de fapt pe
care nu ar fi putut să o dobândească decât pe căi ilegale (de exemplu, bunurile introduse în ţară
prin contrabandă)
7.2. Bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului
sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor
[art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Condiţii:
b) bunul să fi folosit, în orice mod, sau să fi fost destinat să fie folosit la săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală
- bunuri care au constituit mijloc de comitere a infracţiunii: autoturismul de care s-a servit
un cetăţean străin pentru a introduce în ţară o importantă sumă de bani şi o mare cantitate de obiecte
în scop de comercializare, ascunse în autoturism; arma de vânătoare care a fost folosită la
săvârşirea infracţiunii de braconaj, chiar dacă făptuitorul posedă permis de port-armă; aparatura
electronică în cazul răspândirii de materiale pornografice
Măsura confiscării, în situaţia pe care o examinăm, poate fi luată doar în cazul infracţiunilor
intenţionate, şi nu al celor din culpă
- şi bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei, dacă au fost folosite
efectiv la comiterea acesteia
c) bunul să fie al făptuitorului sau, dacă aparţine altei persoane, aceasta să fi cunoscut scopul
folosirii lui
d) fapta să nu fi fost săvârşită prin presă
7.3. Bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul
folosirii lor [art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Condiţii:
b) bunurile să fi fost folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obţinut, de exemplu, un autoturism cu care
făptuitorul fuge de la locul faptei
c) bunul să fie al făptuitorului sau, dacă aparţine altei persoane, aceasta să fi cunoscut scopul
folosirii lui
7.4. Bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor [art. 112 alin. (1)
lit. d) C. pen.].
Condiţii:
a) bunurile să fie date în scopul de a determina săvârşirea unei fapte
b) bunurile să fie date voluntar, şi nu sub presiunea unei constrângeri;
c) fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală
7.5. Bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală,
dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia [art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.].
Condiţii:
a) fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală
b) bunul să fie dobândit prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
- acele bunuri care au ajuns în mâinile făptuitorului prin consumarea activităţii interzise
(bunuri furate, bani sau bunuri delapidate, bunuri obţinute prin ameninţare, şantaj, înşelăciune,
folosire de acte false etc.)
- bunurile care au luat locul unor bunuri iniţial dobândite prin faptă (banii obţinuţi prin
vânzarea bunurilor furate, obiectele cumpărate cu banii delapidaţi)
c) bunurile să nu fie restituite persoanei vătămate sau să nu fie în măsură să servească la
despăgubirea acesteia
7.6. Bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală
[art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen.]
Limitarea confiscării speciale

În cazul bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, respectiv în cazul bunurilor care au fost folosite, imediat
după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului
obţinut, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi
gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de
urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta.
De exemplu, dacă la transportul unei cantităţi reduse de substanţe interzise s-a utilizat un
autocamion, acesta nu va fi confiscat în întregime, ci doar parţial, prin echivalent bănesc, în funcţie
de cantitatea de substanţe interzise transportate, cât şi de valoarea acestora pe piaţa neagră.
Limitarea nu se aplică în cazul bunurilor produse, modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.
Confiscarea specială prin echivalent

Art. 112 alin. (5) C. pen.: „Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se
găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora”
Art. 112 alin. (2) C. pen.: în cazul în care bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau
destinate a fi folosite la comiterea faptei prevăzute de legea penală ori folosite, imediat după
săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului
obţinut nu sunt ale infractorului, ci aparţin altei persoane care nu a cunoscut scopul folosirii de
către infractor, se confiscă echivalentul în bani al lor.
Confiscarea bunurilor obţinute din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse

confiscării sau a bunurilor produse de acestea
Art. 112 alin. (6) C. pen.: se confiscă bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor
supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea
Excepţie: bunurile folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la comiterea faptei
prevăzute de legea penală şi cele care au fost folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a
asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obţinut.
Executarea măsurii confiscării speciale:
a) bunurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit
dispoziţiilor legii;
b) dacă bunurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii,
judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se
află. După primirea copiei de pe dispozitiv, bunurile confiscate se predau organelor în drept a le
prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;
c) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare,
judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în
vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare;
d) când s-a dispus distrugerea bunurilor confiscate, aceasta se va face în prezenţa
judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se un proces-verbal care se depune la dosarul
cauzei.
Bunurile care au fost produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori cele care
au servit ori au fost destinate să servească la săvârşirea faptei au şi calitatea de corpuri delicte,
adică sunt mijloace materiale de probă.
A fost introdusă prin Legea nr. 63/2012, care a modificat atât Codul penal anterior, prin
introducerea unui nou articol (art. 1182), cu denumirea marginală „Confiscarea extinsă”, cât şi
Codul penal în vigoare, prin introducerea unui nou articol (art. 1121) cu aceeaşi denumire
marginală.
Confiscarea extinsă a fost introdusă în legislaţia penală română prin Legea nr. 63/2012, care
a modificat atât Codul penal anterior, prin introducerea unui nou articol, art. 1181, cu denumirea
marginală „Confiscarea extinsă”, cât şi Codul penal în vigoare, prin introducerea unui nou articol,
art. 1121, cu aceeaşi denumire marginală.
Motivul emiterii actului normativ a rezidat în transpunerea art. 3 din Decizia – cadru nr.
2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor şi altor bunuri având legătură cu
infracțiunea. Potrivit alin. (10) din preambulul Deciziei-cadru amintite, scopul acesteia este acela
de a garanta că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a
produselor având legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce priveşte sarcina probei privind
sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune având legătură cu
criminalitatea organizată. Articolul 3 din actul normativ menţionat conferă atribuţii de confiscare
sporite statelor membre, pentru bunuri rezultate din activităţi infracţionale desfăşurate de persoana
condamnată sau în cazul în care se stabileşte că valoarea bunurilor deţinute este disproporţionată
în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate.
Art. 1121 din Codul penal a fost modificat ulterior, prin Legea nr. 49/2018, la lit. i) a alin.
(1) fiind incluse, alături de infracţiunile de nerespectare a regimului armelor, muniţiilor,
materialelor nucleare, şi infracţiunile de nerespectare a regimului materiilor explozive şi al
precursorilor de explozivi restricţionaţi.
Reglementarea privind confiscarea extinsă a fost modificată semnificativ prin Legea nr.
228/2020.
Noţiune
Confiscarea extinsă constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a anumitor
bunuri care aparţin persoanei ce a săvârşit o infracţiune, datorită provenienţei acestora din activităţi
cu caracter infracţional desfăşurate de respectiva persoană, în mod constant, pe o anumită perioadă
de timp anterior infracţiunii pentru care este condamnată.
Măsura are caracter personal şi irevocabil.
Condiţii:
a) Măsura de siguranţă se ia în condiţiile în care se dispune condamnarea făptuitorului
pentru una dintre infracţiunile prevăzute la art. 1121 alin. (1) C. pen.
Este necesar ca instanţa să fi dispus condamnarea inculpatului pentru una dintre infracţiunile
prevăzute în art. 1121 alin. (1), respectiv o infracţiune susceptibilă să îi procure un folos material
şi pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare.
Confiscarea extinsă este singura măsură de siguranţă pentru dispunerea căreia nu este
suficientă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată, fiind necesară prin urmare
stabilirea şi aplicarea unei pedepse.
b) Măsura de siguranţă se ia dacă există convingerea că persoana condamnată a
desfăşurat şi alte activităţi infracţionale decât cele pentru care s-a dispus condamnarea.
Nu sunt necesare probe certe, care să creeze o convingere dincolo de orice îndoială
rezonabilă, măsura putând fi dispusă și pe baza convingerii instanței care va fi formată în urma
parcurgerii unei proceduri publice, prezumțiile pe care acuzarea se bazează nefiind unele absolute,
această concluzie desprinzându-se din considerentele deciziilor Curții Constituționale privind
standardul de probă – care este unul specific prezumției relative.
Posibilitatea de a utiliza prezumţii simple pentru dovedirea caracterului ilicit al dobândirii
bunurilor care urmează să facă obiectul confiscării extinse a fost recunoscută de legiuitor prin
introducerea tezei a doua la alin. 1 al art. 1121 din Codul penal. Potrivit acestei teze, convingerea
instanţei că bunurile provin din activităţi infracţionale se poate baza inclusiv pe disproporţia dintre
veniturile licite şi averea persoanei, raportate la un interval de timp de 5 ani înainte şi, dacă este
cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei.
c) Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de cinci ani
înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii
actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod
licit.
Confiscarea extinsă, spre deosebire de confiscarea specială, nu are ca obiect bunuri aflate în
legătură de cauzalitate directă cu infracțiunea care constituie obiectul cauzei și pentru care se
dispune condamnarea (care pot fi bunuri produse sau dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de
legea penală, bunuri folosite sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală, bunuri folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a
produsului obținut, bunuri date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală
sau bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală).
Ceea ce este specific pentru confiscarea extinsă este o prezumție de dobândire ilicită a unor
bunuri, altele decât cele care pot constitui obiect al confiscării speciale (prezumție fondată pe
disproporția între veniturile legale ale persoanei condamnate și valoarea bunurilor acesteia, precum
și pe alte indicii temeinice care rezultă din cauză), care determină convingerea instanței că și aceste
bunuri provin din activități infracționale.
În cazul infracţiunilor cu durată în timp (continue, continuate, de obicei), intervalul de timp
de 5 ani se va calcula de la data ultimului act de executare, care reprezintă data epuizării activităţii
infracţionale.
d) Confiscarea extinsă se poate dispune împotriva persoanei care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, dar şi împotriva membrilor de familie ai acesteia, persoanelor cu
care aceasta a stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în
cazul în care convieţuiesc, sau persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată
deţine controlul, precum şi asupra Bunurilor transferate către terţi, dacă aceştia ştiau sau
ar fi trebuit să ştie că scopul transferului a fost evitarea confiscării.
De esenţa reglementării este așadar intenţia persoanei condamnate de a scoate din
patrimoniul său bunurile ce pot fi urmărite. Aceasta se realizează doar cu respectarea drepturilor
terților de bună credință, confiscarea neputând fi dispusă în condițiile în care terțul dobânditor nu
putea să-și dea seama de caracterul ilicit al transferului.
Realizați o comparaţie între obligarea la tratament medical şi

internarea medicală.

• Măsurile de siguranţă sunt:
- obligarea la tratament medical;
- internarea medicală;
- interzicerea ocupării unei funcţii sau a executării unei profesii;
- confiscarea specială;
- confiscarea extinsă.
• Obligarea la tratament medical se ia de instanţa de judecată atunci când
se constată, printr-un examen medical, psihologic sau psihiatric, că făptuitorul a
săvârşit fapta din cauza unei boli, inclusiv cea provocată prin consumul cronic de
alcool sau alte substanţe psihoactive, şi că acesta prezintă pericol pentru societate
din cauza bolii respective.
• Internarea medicală se ia faţă de persoana care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală dacă se constată printr-o expertiză medicală că este
bolnavă psihic ori este consumatoare cronică de substanţe psihoactive sau suferă
de o boală infectocontagioasă şi din această cauză prezintă pericolul de a săvârşi
asemenea fapte şi în viitor.
• Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau
altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru
exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei anumite
activităţi, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea
funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.
• Confiscarea specială este o măsură cu caracter patrimonial şi constă în
trecerea silită şi gratuită în patrimoniul statului a anumitor lucruri aparţinând
persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care au legătură cu
fapta comisă ori sunt deţinute contrar dispoziţiilor legale.
• Confiscarea extinsă constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea
statului a anumitor bunuri care aparţin persoanei ce a săvârşit o infracţiune,
datorită provenienţei acestora din activităţi cu caracter infracţional desfăşurate de
respectiva persoană, în mod constant, pe o anumită perioadă de timp anterior
infracţiunii pentru care este condamnată.
1. Măsura de siguranță a confiscării speciale:

a) poate fi dispusă în cazul în care infractorului nu i s‑a aplicat pedeapsa
ca urmare a decesului;
b) nu poate fi pronunțată decât dacă s‑a comis o infracțiune;
c) este afectată de efectul retroactiv al legii penale.
2. Măsura de siguranță a internării medicale:

a) are natură medicală;
b) are natură exclusiv medicală;
c) este și restrictivă de drepturi.
3. Măsura de siguranță a interzicerii ocupării unei funcții sau a exercitării unei
profesii:
a) are caracter preventiv;
b) are caracter irevocabil, persoana nemaiputând să ocupe funcția sau să exercite
profesia, meseria sau o altă activitate;
c) are același conținut cu una dintre obligațiile impuse de instanță în cazul amânării
aplicării pedepsei.
4. Realizarea condiției „să existe o condamnare” în cazul confiscării extinse
presupune:
a) a avea în vedere pedeapsa aplicată;
b) a avea în vedere doar natura soluției;
c) să nu existe o cauză care să înlăture răspunderea penală.
5. Internarea medicală:
a) se dispune numai pe durată determinată;
b) nu poate fi dispusă dacă fapta nu este infracțiune;
c) nu poate fi aplicată alături de obligarea la tratament medical.
1.a,c; 2.a,c; 3.a,c; 4.b,c;5.c.


• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.X
RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR. MĂSURILE EDUCATIVE

NEPRIVATIVE DE LIBERTATE

CUPRINS
2.3. Supravegherea
2.6. Obligaţiile ce pot fi impuse minorului
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă regimul răspunderii penale a minorului în dreptul

penal român
identifice limitele răspunderii penale a minorului
înțeleagă sistemul de sancţionare a minorului în Codul

penal în vigoare
cunoască măsurile educative privative şi neprivative de

libertate aplicabile minorilor
identifice modalitatea în care are loc alegerea felului

sancţiunii aplicabile infractorului minor
cunoască regimul aplicabil stagiului de formare civică,

supravegherii, consemnării la sfârşit de săptămână sau
asistării zilnice

- art. 113-134 C. pen.
- art. 9 alin. 2, art. 17-22, art. 239 din Legea nr. 187/2012
- art. 243-248, art. 504-520 C. pr. pen.
- art. 32-37, art. 41-42, art. 45-47, art. 69-101, art. 111-117 din Legea nr. 252/2013
- art. 63-76 din Legea nr. 253/2013
- art. 134-184 din Legea nr. 254/2013

Art. 113 C. pen. întărește și continuă trei reguli consacrate și sub Codul penal din 1969:
- Prezumția absolută de incapacitate penală și vârsta până la care funcționează: minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani la data infracțiunii nu răspunde penal;
- Prezumția relativă de incapacitate penală: minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dar nu
a împlinit vârsta de 16 ani la data infracțiunii răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit
fapta cu discernământ;
- Prezumția relativă de capacitate penală: minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, dar nu a
împlinit 18 ani la data faptei răspunde penal.
Limitele răspunderii penale a minorului se determină în raport cu vârsta acestuia la data
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, iar nu la data urmăririi, judecării sau soluţionării
cauzei. În situaţia faptelor la care activitatea infracţională se prelungeşte în timp, cum sunt
infracţiunile continue, continuate sau de obicei, nu vor avea relevanţă penală actele efectuate
înainte de împlinirea limitei de vârstă care condiţionează răspunderea penală a minorului (după
caz, până la 14 ani sau până la 16 ani fără discernământ), deoarece acele acte nu au caracter penal.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care nu avea capacitatea penală la data
săvârşirii nu poate forma temei pentru răspunderea penală atunci când urmările de care depinde
existenţa infracţiunii se amplifică după ce minorul a atins vârsta de la care începe să aibă
răspundere penală (este cazul infracţiunilor cu urmări progresive; de exemplu, dacă minorul,
înainte de a împlini vârsta de 14 ani, a lovit victima, iar aceasta, în urma amplificării vătămărilor,
decedează după ce autorul a împlinit vârsta de 14 ani, acesta nu răspunde penal, deoarece, la data
când a aplicat victimei lovitura mortală, nu avea capacitate penală).

Codul penal actual a regândit din temelii sistemul sancționator al minorului infractor pe care
l-a clădit pe ideea prevenirii comiterii de noi infracțiuni, prin reinserția socială a minorului.
Singurele sancțiuni aplicabile minorului sunt măsurile educative, chiar dacă până la
judecarea definitivă a cauzei minorul a devenit major.
Minorului infractor nu i se pot aplica pedepse: principale, accesorii, complementare.

Măsuri educative neprivative de libertate:
Stagiul de formare civică – art. 117 C. pen.
Constă în obligația minorului de a participa la un program, pentru a-l ajuta să înțeleagă
consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l
responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor
Durată: cel mult 4 luni
Supravegherea – art. 118 C. pen.
Constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, sub
coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de
formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite
persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia
Durată: 2-6 luni
Consemnarea la sfârșit de săptămână – art. 119 C. pen.
Constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică
Durată: 4-12 săptămâni
Asistarea zilnică -120 C. pen.
Constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune,
care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse
minorului.
Durată: 3-6 luni

Art. 114 alin. 1 C. pen. instituie regula potrivit căreia față de minorul care, la data săvârșirii
infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de
libertate.
De la această regulă art. 114 alin. 2 C. pen. prevede două excepții relative care permit
posibilitatea aplicării în cazul minorului a unei măsuri educative privative de libertate:
- „recidiva minorului” - dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru
care este judecat;
- gravitatea infracțiunii săvârșite - atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
La alegerea măsurii educative se ţine seama, mai întâi, de gravitatea infracţiunii săvârşite
ori dacă minorul se află la prima infracţiune, pentru ca instanţa să se decidă asupra categoriei
măsurii educative (neprivativă sau privativă de libertate).
Instanţa va avea apoi în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei
prevăzute în art. 74 C. pen.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 252/2013, evaluarea inculpatului minor se realizează la
solicitarea organelor judiciare de către consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de
probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială locuieşte inculpatul minor.
Referatul de evaluare conţine următoarele date obligatorii: date privind mediul familial şi
social al minorului; situaţia educaţională şi profesională; conduita generală a minorului; analiza
comportamentului infracţional; riscul de săvârşire a unor infracţiuni; orice alte date relevante
pentru situaţia minorului.

În Capitolul II al Titlului V din Partea generală a Codului penal se reglementează fiecare
măsură educativă neprivativă de libertate sub aspectul definirii, determinării conţinutului şi duratei
măsurii, cât şi al activităţilor ce se desfăşoară pe durata acesteia.
Conform art. 12 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative
şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
executarea acestor măsuri neprivative de libertate se bazează pe cooperarea persoanei aflate
în executare şi implicarea activă a instituţiilor din comunitate.
Potrivit art. 63 din Legea nr. 253/2013, măsurile educative neprivative de libertate se
execută în comunitate, pe durata executării acestora asigurându‑se menţinerea şi întărirea
legăturilor minorului cu familia şi comunitatea, dezvoltarea liberă a personalităţii minorului,
precum şi implicarea acestuia în programele derulate, în scopul formării sale în spirit de
responsabilitate şi respect pentru drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, sub supravegherea,
organizarea şi controlul serviciului de probaţiune.
Constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o

durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale
şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l
responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
Cursurile de formare civică se elaborează în baza programei-cadru aprobate prin ordin
comun al ministrului justiţiei şi al ministrului educaţiei naţionale.
Programul trebuie ales pe cât posibil în raport de natura infracţiunii comise.
Măsura se ia, în genere, în cazul faptelor foarte uşoare sau chiar pentru fapte care nu pot fi
socotite uşoare, dacă făptuitorul se află sub influenţa unor deprinderi şi mentalităţi caracteristice
fazei copilăriei pe care abia a depăşit-o.
Criterii: împrejurările în care a fost comisă fapta, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului,
poziţia sa procesuală corectă, faptul că inculpatul are o pregătire şcolară redusă şi nu are o ocupaţie.
2.3. Supravegherea
Constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul

programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi şase luni,
sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura
participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi
prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu
anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a
acestuia.
Serviciul de probaţiune nu se implică direct în realizarea activităţilor din programul

minorului, ci are rolul numai de a monitoriza modul în care acesta îşi respectă programul obişnuit.
Supravegherea şi îndrumarea minorului în executarea măsurii educative a supravegherii se
realizează de către părinţii săi, cei care l-au adoptat sau tutore. Dacă aceştia nu pot asigura
supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului,
pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la
cererea acesteia.
Luarea măsurii are loc în special în cazul minorilor care au comis infracţiuni cu un grad de
pericol social redus sau mediu, dar a căror supraveghere în cadrul familiei poate fi realizată fără
să fie necesară monitorizarea permanentă de către consilierul de probaţiune.
Constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de

sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară
de cazurile în care are obligaţia de a participa la anumite programe ori
de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.
Supravegherea îndeplinirii obligaţiei minorului rezultate ca urmare a luării acestei măsuri

educative se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână are ca obiectiv evitarea contactului
minorului cu anumite persoane sau a prezenţei în anumite locuri care să îl predispună la
manifestarea unui comportament infracţional.
Măsura are caracter educativ, este cea mai puţin restrictivă dintre toate, însă şi cu un
pronunţat caracter preventiv, fiind destinată minorilor care au comis fapte penale în contextul unor
evenimente sau activităţi la care au participat la sfârşit de săptămână.
Interdicţia impusă minorului de a părăsi locuinţa operează începând cu ora 0,00 a zilei de
sâmbătă şi până la ora 24,00 a zilei de duminică, iar măsura educativă se execută pe durata unor
sfârşituri de săptămână consecutive; de regulă, executarea măsurii are loc sub supravegherea
persoanei majore cu care locuieşte minorul ori a altei persoane majore desemnate de instanţa de
judecată.
Constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de

serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a
activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului.
Măsura se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea
serviciului de probaţiune.
Spre deosebire de măsura supravegherii, asistarea zilnică presupune o intervenţie activă a
serviciului de probaţiune, care întocmeşte programul zilnic al minorului, incluzând în acest
program – alături de elemente obişnuite în raport cu vârsta şi situaţia şcolară sau profesională a
minorului – şi pe cele impuse de instanţă ca fiind necesare realizării scopului măsurii educative.
2.6. Obligaţiile ce pot fi impuse minorului :
Potrivit art. 121 C. pen., obligaţiile care pot fi impuse minorului sunt:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită
de instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
alte adunări publice, stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia,
cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medical.
Serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu
execută în condiţiile stabilite obligaţiile ce îi revin.
În cazul în care minorul nu execută măsura educativă în condiţiile impuse de instanţă, se
poate dispune:
- prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege;
- înlocuirea măsurii cu o altă măsură mai severă, putându-se ajunge în final la o măsură
privativă de libertate.

Potrivit art. 122 C. pen., dacă pe parcursul supravegherii au intervenit motive care justifică
impunerea unor obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente,
instanţa dispune modificarea în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate
şanse mai mari de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus când apreciază că
menţinerea acestora nu mai este necesară.
Art. 123 C. pen. reglementează două situaţii.

Prima situaţie - minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
educative sau a obligaţiilor impuse, caz în care instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;
c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, iniţial,
s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă;
d) înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate cu măsura internării într-un
centru educativ, în cazurile prevăzute la lit. a) şi b), dacă nici de această dată nu au fost
respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse.
A doua situaţie este cea în care minorul aflat în executarea unei măsuri educative
neprivative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune
concurentă săvârşită anterior. În această situaţie, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul prevăzut de
lege pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate
mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.

Realizați un referat cu privire la regimul sancţionator aplicabil
minorilor, prin comparaţie cu reglementarea din Codul penal
anterior.
• Art. 113 C. pen. întărește și continuă trei reguli consacrate și sub

Codul penal din 1969:
- Prezumția absolută de incapacitate penală și vârsta până la care
funcționează: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani la data
infracțiunii nu răspunde penal;
- Prezumția relativă de incapacitate penală: minorul care a împlinit vârsta
de 14 ani, dar nu a împlinit vârsta de 16 ani la data infracțiunii răspunde
penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ;
- Prezumția relativă de capacitate penală: minorul care a împlinit vârsta
de 16 ani, dar nu a împlinit 18 ani la data faptei răspunde penal.
• Singurele sancțiuni aplicabile minorului sunt măsurile educative, chiar
dacă până la judecarea definitivă a cauzei minorul a devenit major.
• Minorului infractor nu i se pot aplica pedepse: principale, accesorii,
complementare.
• La alegerea măsurii educative se ţine seama, mai întâi, de gravitatea
infracţiunii săvârşite ori dacă minorul se află la prima infracţiune, pentru ca
instanţa să se decidă asupra categoriei măsurii educative (neprivativă sau
privativă de libertate).
• Instanţa va avea apoi în vedere criteriile generale de individualizare a
pedepsei prevăzute în art. 74 C. pen.
• Stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a participa la
un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă
consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi
pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
• Supravegherea constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul
programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi şase luni, sub
coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri
şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau
intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de
îndreptare a acestuia.
• Consemnarea la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de
a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4
şi 12 săptămâni, afară de cazurile în care are obligaţia de a participa la anumite
programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.
• Asistarea zilnică constă în obligaţia minorului de a respecta un program
stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare
a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului.
1. Infractorului minor (15 ani) îi poate fi aplicată:

a) o pedeapsă complementară;
b) o pedeapsă cu închisoarea;
c) o măsură de siguranță.
2. Măsura educativă a supravegherii nu poate fi luată față de infractorul minor:

a) cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani;
b) care are sub 14 ani;
c) care a împlinit vârsta de 17 ani.
3. Măsura educativă a asistării zilnice:

a) se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub
coordonarea serviciului de probațiune;
b) nu poate fi în nicio situație prelungită de către instanță;
c) poate fi înlocuită cu măsura internării într‑un centru educativ, dacă a fost luată
pe perioada sa maximă, iar minorul nu respectă, cu rea‑credință, condițiile de
executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse.
4. În măsura în care minorul, pe perioada executării unei măsuri educative
neprivative de libertate, comite o nouă infracțiune:
a) instanța poate aplica acestuia, pentru noua faptă, exclusiv pedeapsa închisorii în
regim de detenție;
b) instanța poate dispune înlocuirea măsurii luate inițial cu o altă măsură educativă
neprivativă de libertate mai severă;
c) instanța dispune înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură educativă privativă
de libertate, precum și respectarea de către acesta a obligațiilor impuse de 121 C.
pen.
5. În cazul comiterii unei infracțiuni în minorat, instanța, dacă a fost aplicată o
măsură educativă neprivativă de libertate:
a) trebuie să impună minorului respectarea obligației de a urma un curs de pregătire
școlară sau formare profesională;
b) poate dispune ca minorul să respecte una sau mai multe dintre obligațiile
prevăzute de art. 121 C. pen.;
c) poate, pe parcursul executării acesteia, să impună minorului respectarea unor
obligații noi, dintre cele conținute de art. 121 C. pen., sau să dispună încetarea
executării acestora.
1.c; 2.b; 3.a,c; 4.b;5.b,c.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.XI
MĂSURILE EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE

CUPRINS
2.2. Internarea într‑un centru educativ
2.3. Internarea într‑un centru de detenţie
OBIECTIVE SPECIFICE
cunoască măsurile educative privative de libertate

aplicabile minorilor
înţeleagă condiţiile de aplicare a măsurii educative a

internării într-un centru educativ
înţeleagă condiţiile de aplicare a măsurii educative a

internării într-un centru de detenţie
cunoască efectele cauzelor de agravare şi de atenuare şi

ale pluralităţii de infracţiuni în cazul minorilor
identifice modalitatea de aplicare a prescripţiei

răspunderii penale şi a prescripţiei executării măsurilor
educative în cazul minorilor

Codul penal reglementează două măsuri educative privative de libertate: internarea într‑un
centru educativ şi internarea într‑un centru de detenţie.
Conform art. 139 din Legea nr. 254/2013, centrele educative şi centrele de detenţie sunt
instituţii specializate în recuperarea socială a persoanelor internate, care se înfiinţează prin hotărâre
a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor; ele se organizează şi funcţionează prin regulament aprobat prin ordin al
ministrului justiţiei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. În cadrul centrelor
se pot înfiinţa, prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor,
secţii interioare sau exterioare, în raport cu regimurile de executare a măsurilor educative privative
de libertate, sexul, vârsta persoanelor internate şi nevoile de protecţie, educaţie, asistenţă
psihologică şi asistenţă socială ale acestora.
În Capitolul III al Titlului V din Partea generală a noului Cod penal sunt reglementate cele
două măsuri educative privative de libertate sub aspectul definirii, duratei, înlocuirii şi al liberării
minorului din centrul educativ sau din centrul de detenţie.
1.2. Internarea într-un centru educativ – art. 124
Constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în

recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară
şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi
programe de reintegrare socială.
Durată: 1-3 ani
A. Prelungirea sau înlocuirea internării într‑un centru educativ cu internarea într‑un

centru de detenţie. Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate:
a) menţine măsura internării într‑un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără
a depăşi maximul prevăzut de lege;
b) înlocui măsura internării într‑un centru educativ cu măsura internării într‑un
centru de detenţie.
B. Înlocuirea internării într‑un centru educativ cu măsura asistării zilnice sau liberarea
minorului din centrul educativ. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes
constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în
vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării,
instanţa poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta
de 18 ani.
Odată cu înlocuirea instanţa impune – în mod obligatoriu – respectarea uneia sau a mai
multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121 C. pen., până la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă, cu rea‑credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau
obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune executarea restului rămas neexecutat
din durata măsurii internării într‑un centru educativ.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o
persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s‑a dispus înlocuirea măsurii internării
într‑un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune:
– executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii
duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;
– internarea într‑un centru de detenţie;
b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Odată cu liberarea instanţa impune – în mod obligatoriu – respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121 C. pen., până la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă, cu rea‑credinţă, obligaţiile impuse, instanţa revine asupra liberării şi
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într‑un centru educativ.
C. Schimbarea regimului de executare. Potrivit art. 126 C. pen., dacă în cursul executării
măsurii educative a internării într‑un centru educativ persoana internată, care a împlinit vârsta de
18 ani, are un comportament prin care influenţează negative sau împiedică procesul de recuperare
şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării
măsurii educative într‑un penitenciar.
Comportament care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare
a celorlalte persoane internate:
– iniţierea de acţiuni care conduc la nefrecventarea sau refuzul său constant, precum şi al
altor persoane internate de a participa la cursuri de instruire şcolară şi formare profesională, la
programe de educaţie, asistenţă psihologică şi asistenţă socială specifică;
– introducerea, deţinerea sau traficul de arme, materiale explozive, droguri, substanţe toxice
sau alte obiecte şi substanţe care pun în pericol siguranţa centrului, a misiunilor sau a persoanelor;
– nerespectarea interdicţiilor prevăzute de art. 82 lit. a)-c) din lege, respectiv: exercitarea sau
încercarea de exercitare de acte de violenţă asupra personalului, persoanelor care execută misiuni
în centru sau care se află în vizită, asupra celorlalte persoane internate, precum şi asupra oricăror
alte persoane; organizarea, sprijinirea sau participarea la revolte, răzvrătiri, acte de nesupunere
pasive sau active ori alte acţiuni violente, în grup, de natură să pericliteze ordinea, disciplina şi
siguranţa centrului; iniţierea sau participarea la acte de sustragere de la executarea măsurilor
educative privative de libertate;
– nerespectarea în mod repetat a interdicţiilor prevăzute de art. 82 lit. f) şi h) din lege,
respectiv: instigarea altor persoane internate la săvârşirea de abateri disciplinare; sustragerea sau
distrugerea unor bunuri ori valori de la locul de muncă ori aparţinând centrului, personalului,
persoanelor care execută activităţi în centru sau se află în vizită, precum şi a bunurilor aparţinând
altor persoane, inclusiv celor internate.
1.3. Internarea într-un centru de detenție – art. 125
Constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în

recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma
programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de
pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
A. Durată:
- 2-5 ani, dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa amenzii sau a închisorii
mai mică de 20 de ani
- 5-15 ani, dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 20 de ani
sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Minorii execută măsura educativă privativă de libertate separat de persoanele internate tinere
şi cele cu vârsta mai mare de 21 de ani.
Regimurile de executare a măsurii:
- regimul închis, care se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mare de 3 ani. În
mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana internatului, precum şi
comportarea acestuia până la stabilirea regimului de executare pot determina includerea în regimul
deschis;
- regimul deschis, care se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mică de 3 ani. În
mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana internatului, precum şi
comportarea acestuia până la stabilirea regimului de executare pot determina includerea în regimul
închis.
B. Prelungirea internării într-un centru de detenţie

Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o
infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării fără a depăşi
maximul prevăzut în art. 125 alin. (2) C. pen., determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre
cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite, respectiv pentru infracţiunea pentru care
minorul se afla internat sau pentru infracţiunea concurentă săvârşită anterior ori pentru infracţiunea
săvârşită în timpul internării.
Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data pronunţării hotărârii.
C. Înlocuirea măsurii internării în centrul de detenţie cu măsura educativă a asistării

zilnice sau liberarea minorului din centrul de detenţie
În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea
cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale,
după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:
- înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata
internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de
18 ani.
- liberarea din centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
D. Înlocuirea măsurii internării în centrul de detenţie cu măsura educativă a asistării

zilnice
Instanţa impune respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121
C. pen., până la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice
sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune executarea restului rămas
neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenţie.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o
persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării
într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune:
– executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale într-un centru de detenţie;
– prelungirea duratei internării într-un centru de detenţie. Prelungirea se poate dispune fără
a se depăşi maximul de 5 ani ori, după caz, de 15 ani prevăzut de lege;
E. Liberarea din centrul de detenţie

Persoanele internate pot fi liberate dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
– minorul dovedeşte interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi
a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale;
– a executat cel puţin jumătate din durata internării.
Instanţa impune respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121
C. pen., până la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă cu rea-credinţă obligaţiile impuse, instanţa revine asupra liberării
şi dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de
detenţie.
F. Schimbarea regimului de executare

Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată care
a împlinit vârsta de 18 ani are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică
procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune
continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar, fiind astfel modificată nu sancţiunea,
ci doar locul de executare.

Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se
scade din durata măsurii educative privative de libertate.
Scăderea se face şi atunci când persoana a fost urmărită sau judecată, în acelaşi timp ori în
mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost sancţionată pentru o altă
faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.
În consecinţă, din durata măsurii educative se scade perioada în care minorul a fost reţinut
sau arestat preventiv.

În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, prevederile art. 75-79 C. pen. privitoare
la cauzele de atenuare şi de agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative aplicabile
şi la individualizarea duratei sale.
În concret, reţinerea unor cauze de atenuare sau de agravare nu permite alegerea categoriei
de măsuri educative, privative sau neprivative, în afara regulilor stabilite de art. 114 C. pen. şi nici
nu determină reducerea sau majorarea limitelor prevăzute de lege pentru măsurile educative,
întrucât, potrivit aceluiaşi text de lege, efectele se produc între limitele prevăzute de lege pentru
fiecare măsură educativă.

În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte şi se ia o singură
măsură educativă pentru toate faptele
În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat,
pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea
săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică
pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu o pătrime din durata măsurii educative
ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat; din
pedeapsa astfel obţinută se scade ceea ce s-a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise
după majorat până la data judecării. Pedeapsa astfel aplicată nu poate face obiectul amânării
aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe
viaţă, se execută numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută
măsura educativă, a cărei durată se majorează cu 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege
pentru aceasta.

Săvârşirea unei infracţiuni de către un major pentru care, prin hotărâre definitivă, s-a aplicat
amânarea aplicării pedepsei, o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere sau
o pedeapsă din a cărei executare condamnatul este liberat condiţionat.
În toate aceste situaţii, pe durata termenului de supraveghere se descoperă că persoana a mai
săvârşit, în timpul minorităţii, o infracţiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă privativă
de libertate.
În acest caz, se dispune anularea amânării aplicării pedepsei, a suspendării sub supraveghere
a executării pedepsei sau a liberării condiţionate, urmată de aplicarea corespunzătoare a regulilor
privind tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni prevăzute de art. 129 alin. (2)-(4) C.
pen., anterior menţionate.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale prevăzute pentru majori se reduc la jumătate
în cazul săvârşirii unei infracţiuni în timpul minorităţii.
a) 7 ani şi 6 luni, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de
10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 4 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5
ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 2 ani şi 6 luni, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 1 an şi 6 luni, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte un an sau amenda.

Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu în termen de 2 ani de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care au fost aplicate, în timp ce la măsurile educative privative de
libertate termenul de prescripţie a executării este egal cu durata acestora, dar nu mai scurt de 2 ani.
În cazul în care se dispune înlocuirea unei măsuri educative cu o altă măsură educativă,
termenul de prescripţie a executării se calculează în raport de măsura educativă mai grea şi curge
de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea.

Măsurile educative, indiferent de categoria acestora, nu atrag interdicţii, incapacităţi şi
decăderi pentru cei faţă de care au fost luate, întrucât nu presupun o soluţie de condamnare şi nici
statutul de condamnat.
Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei faţă de făptuitorul căruia i s-a aplicat o
măsură educativă, pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii, dacă nu au trecut cel puţin 2
ani de la data executării sau considerării ca executată a acesteia

Minorul devenit major la data judecăţii este judecat în continuare ca minor, urmând a i se
aplica o măsură educativă, iar nu o pedeapsă.
În cazul minorilor deveniţi majori până la data pronunţării hotărârii şi cu privire la care se
apreciază că se impune aplicarea unei măsuri educative privative de libertate, regula este
executarea măsurii educative în centrul educativ sau de detenţie. Totuşi, instanţa are posibilitatea
de a dispune executarea acestei măsuri într-un penitenciar, ţinând seama de vârsta acestuia, de
posibilităţile sale de îndreptare şi de criteriile generale de individualizare a sancţiunii prevăzute în
art. 74 C. pen.
• Internarea într-un centru educativ constă în internarea minorului într-

o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de
pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi
programe de reintegrare socială.
• Internarea într-un centru de detenție constă în internarea minorului
într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi
supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi
programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
• Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate
persoana internată care a împlinit vârsta de 18 ani are un comportament prin care
influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a
celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării
măsurii educative într-un penitenciar, fiind astfel modificată nu sancţiunea, ci
doar locul de executare.
• În cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, prevederile art.
75-79 C. pen. privitoare la cauzele de atenuare şi de agravare sunt avute în vedere
la alegerea măsurii educative aplicabile şi la individualizarea duratei sale.
• În caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se stabileşte
şi se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele.
• Termenele de prescripţie a răspunderii penale prevăzute pentru majori se
reduc la jumătate în cazul săvârşirii unei infracţiuni în timpul minorităţii.
• Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu în termen de 2 ani
de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost aplicate, în timp ce la
măsurile educative privative de libertate termenul de prescripţie a executării este
egal cu durata acestora, dar nu mai scurt de 2 ani.
• Măsurile educative, indiferent de categoria acestora, nu atrag interdicţii,
incapacităţi şi decăderi pentru cei faţă de care au fost luate, întrucât nu presupun
o soluţie de condamnare şi nici statutul de condamnat.
1. Măsura internării într‑un centru educativ:

a) poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp, dar nu mai mult de
momentul majoratului minorului;
b) se dispune pe o perioadă cuprinsă între 1 și 3 ani;
c) poate continua și după împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani.
2. Măsura educativă a internării într‑un centru de detenție:

a) nu poate depăși, în nicio situație, 5 ani;
b) poate fi înlocuită cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală
cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana
internată a împlinit vârsta de 18 ani;
c) poate fi prelungită, în măsura în care minorul săvârșește o nouă infracțiune
sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior.
3. În cazul minorului care a împlinit vârsta de 18 ani:
a) instanța poate dispune, în anumite condiții, liberarea acestuia din centrul de
detenție;
b) și se află în executarea măsurii educative privative de libertate, instanța poate
dispune continuarea executării măsurii educative într‑un penitenciar,
în cazul în care acesta are un comportament prin care influențează negative sau
împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte personae internate;
c) instanța nu poate, în nicio situație, dispune executarea măsurii educative
într‑un penitenciar.
4. Dacă minorul comite mai multe infracțiuni, aflate în concurs ideal, instanța:
a) aplică atâtea măsuri educative câte infracțiuni sunt, iar ulterior le contopește,
potrivit regulilor stabilite de art. 39 C. pen.;
b) stabilește atâtea măsuri educative câte infracțiuni sunt, dar acestea nu pot fi
decât privative de libertate, și în final o aplică pe cea mai grea;
c) stabilește și ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condițiile
art. 114 C. pen., ținând seama de criteriile prevăzute în art. 74 C. pen.
5. În cazul în care se constată comiterea de către aceeași persoană a două
infracțiuni, una înainte, iar cealaltă ulterior împlinirii vârstei de 18 ani,
instanța:
a) stabilește pentru toate faptele pedepse deoarece măsurile educative oricum
nu mai pot fi executate în cauză;
b) stabilește o măsură educativă pentru fapta comisă anterior vârstei
majoratului și o pedeapsă pentru cea săvârșită ulterior, iar apoi, dacă măsura
educativă este neprivativă de libertate, aplică inculpatului doar pedeapsa
stabilită;
c) stabilește o măsură educativă pentru fapta comisă anterior vârstei
majoratului și o pedeapsă pentru cea săvârșită ulterior, iar apoi, în măsura în
care pedeapsa este detențiunea pe viață, se aplică doar aceasta, indiferent de
natura măsurii educative stabilite.
1.b,c; 2.c; 3.a,b; 4.c;5.b,c.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.XII
RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

CUPRINS
2. Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice şi pedepsele aplicabile persoanei juridice
3. Aplicarea şi executarea pedepsei principale în cazul persoanei juridice
4. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare. Condiţii în cazul persoanei juridice
5.6. Efectele comasării şi dizolvării persoanei juridice
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice
cunoască pedepsele aplicabile persoanei juridice
înțeleagă modalitatea de aplicare şi executare a pedepsei

principale a amenzii în cazul persoanei juridice
identifice pedepsele complementare aplicabile persoanelor

juridice
înţeleagă condiţiile de atenuare şi agravare a răspunderii

penale a persoanei juridice
identifice modalitatea de aplicare a prescripţiei

răspunderii penale, a prescripţiei executării pedepsei şi a
reabilitării în cazul persoanei juridice
Răspunderea penală a persoanei juridice a fost introdusă în legislaţia penală română prin
Legea nr. 278/2006, fiind incluse în titluri diferite ale Codului penal anterior (Titlul II
„Infracţiunea”, Titlul III „Pedepsele”, Titlul VII „Cauzele care înlătură răspunderea penală sau
consecinţele condamnării”).
Spre deosebire de Codul penal anterior, în actualul Cod penal, toate dispoziţiile referitoare
la această răspundere sunt grupate în Titlul VI „Răspunderea penală a persoanei juridice”.
Unele prevederi referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice au rămas în mod
necesar în afara Titlului VI, aşa cum este cazul dispoziţiei privind aplicarea legii penale române în
baza principiului personalităţii şi cu referire la persoanele juridice (art. 9 C. pen.).
Potrivit principiului personalităţii legii penale, legea penală română este aplicabilă, în
anumite condiţii, şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau
de o persoană juridică română. Legiuitorul a prevăzut, de asemenea, că legea penală română se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului României de către un cetăţean român sau de o
persoană juridică română şi în situaţia în care fapta a fost comisă într‑un loc care nu este supus
jurisdicţiei niciunui stat.
2. Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice şi pedepsele aplicabile

persoanei juridice
Art. 135 Cod penal reglementează modelul de răspundere

directă a persoanei juridice - persoana juridică, cu excepţia statului şi
a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice. Instituţiile publice nu răspund penal pentru
infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face
obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la
săvârşirea aceleiaşi fapte.
Condiţii:
a) Persoana juridică să fie înfiinţată şi înregistrată în condiţiile legii
Răspunderea penală nu poate fi angajată decât în sarcina unei persoane juridice, adică a unei
entităţi căreia legea civilă îi recunoaşte această personalitate.
b) Persoana juridică să nu fie exceptată prin lege din sfera subiecţilor răspunderii
penale
Statul, ca persoană juridică, beneficiază de o imunitate de jurisdicţie penală generală şi
absolută.
Autorităţile publice constituie a doua excepţie.
Instituţiile publice, în anumite situaţii, formează a treia excepţie. În acest caz, aşa cum
rezultă din dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. pen., imunitatea este una limitată, vizând numai
instituţiile publice care desfăşoară activităţi excluse iniţiativei private, ceea ce înseamnă că nu pot
fi desfăşurate de persoane fizice şi nici de persoane juridice de drept privat.
c) Persoana juridică să fi săvârşit o infracţiune
Legea nu instituie nicio limitare în privinţa infracţiunilor susceptibile de a fi comise de o
persoană juridică, ceea ce înseamnă că, în principiu, o asemenea persoană poate săvârşi orice
infracţiune prevăzută de Codul penal sau de legile speciale. Totuşi, sfera faptelor pentru care poate
fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice este, în mod inevitabil, mai restrânsă decât în
cazul persoanelor fizice, existând şi infracţiuni a căror săvârşire în calitate de autor de către o
persoană juridică este de neconceput – viol, incest, evadare, bigamie etc.
d) Infracţiunea să se săvârşească în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice
O primă categorie de infracţiuni o constituie acelea comise de însăşi persoana juridică în
realizarea obiectului de activitate. Este firesc ca persoana juridică să răspundă, mai întâi, pentru
infracţiunile care au o legătură directă cu obiectul său de activitate. Se includ în această categorie
infracţiunile comise de către organelle statutare ale persoanei juridice în exercitarea atribuţiunilor
lor. Aceste fapte decurg din hotărâri ale organelor de conducere ale persoanei juridice, fiind vorba
cel mai adesea despre infracţiuni la regimul protecţiei muncii, infracţiuni la protecţia mediului,
infracţiuni economice etc.
O a doua categorie de infracţiuni o formează cele săvârşite în interesul persoanei
juridice, interes care poate consta în obţinerea unui profit sau evitarea unei pierderi.
În sfârşit, a treia categorie de infracţiuni care pot angaja răspunderea penală a persoanei
juridice se referă la cele săvârşite în numele persoanei juridice. Pot face parte din această
categorie unele infracţiuni comise în cadrul activităţilor de asigurare a organizării şi funcţionării
persoanei juridice, chiar dacă în urma lor persoana în cauză nu a dobândit niciun profit. Aşa se
întâmplă, spre exemplu, în cazul discriminărilor rasiale sau sexuale comise la ordinul unei
persoane juridice, fapte nesusceptibile de a aduce un profit acesteia.
Pot fi imputate unei persoane juridice actele comise de reprezentanţi, mandatari, prepuşi sau
chiar terţi.
e) Prezenţa elementului subiectiv cerut de norma de incriminare pentru ca fapta să
constituie infracţiune
Astfel, va trebui stabilit fie că săvârşirea infracţiunii decurge dintr‑o decizie intenţionată
adoptată în cadrul persoanei juridice, fie că este consecinţa unei atitudini de neglijenţă în cadrul
ei.
Codul penal român în vigoare consacră concursul între răspunderea penală a persoanei
juridice şi cea a persoanei fizice.
Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Art. 136 Cod penal reglementează o singură pedeapsă principală, aceasta fiind amenda.
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice:
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3
luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare
3. Aplicarea şi executarea pedepsei principale în cazul persoanei

juridice
Potrivit art. 137 C. pen. - cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă.
Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 şi 5.000 lei, se înmulţeşte cu
numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile.
Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial,
limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se pot majora
cu o treime, fără a depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de
valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa
amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică
sau alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;
e) 360 şi 510 zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau
detenţiunea pe viaţă.
Executarea pedepsei amenzii
Persoana juridică condamnată este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii
la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda
în termen de 3 luni, judecătorul delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate să dispună
eşalonarea plăţii amenzii, pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei în termenul de 3 luni sau de neplată a unei rate, instanţa
de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea sau
eşalonarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit dispoziţiilor
legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.
4. Pedepsele complementare aplicabile persoanelor juridice
Aplicarea uneia sau a mai multor pedepse complementare unei persoane juridice se dispune
fie obligatoriu, fie facultativ: obligatoriu când legea prevede această pedeapsă şi facultativ atunci
când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările
în care a fost săvârşită, aceste pedepse sunt necesare.
Cu excepţia dizolvării, celelalte pedepse complementare se pot aplica în mod cumulativ.
4.1. Dizolvarea persoanei juridice se dispune:

a) când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni. Se consideră
îndeplinită această condiţie atunci când persoana juridică a fost înfiinţată cu finalitatea de a săvârşi
activităţi ilegale, care nu pot intra în obiectul de activitate al acesteia (de exemplu, trafic de
persoane, trafic de droguri, evaziune fiscală);
b) când obiectul de activitate al persoanei juridice a fost deturnat în scopul săvârşirii de
infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare
de 3 ani, adică atunci când, deşi persoana juridică a fost constituită într-un scop licit, ulterior
înfiinţării, scopul este transformat într-unul ilegal;
c) când, cu rea-credinţă, persoana juridică condamnată nu execută una dintre pedepsele
prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e) C. pen., respectiv celelalte pedepse complementare, cu
excepţia afişării sau publicării hotărârii de condamnare.
Nu poate fi aplicată instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, nici
persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a
dizolvării persoanei juridice, judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitivul
acesteia persoanei juridice respective, precum şi organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
4.2. Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice

Se dispune când organul judiciar constată că între infracţiunea săvârşită şi activitatea pe care
o desfăşoară persoana juridică în mod obişnuit există o anumită legătură sau în caz de neexecutare,
cu rea-credinţă, a pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare.
Se poate aplica pe o durată de la 3 luni la 3 ani.
Judecătorul delegat cu executarea comunică o copie a dispozitivului hotărârii organului care
a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului
care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de
supraveghere şi control al persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
4.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

Constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei
juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită
infracţiunea.
Se poate aplica numai persoanelor juridice care au un scop lucrativ şi numai când
infracţiunea săvârşită a fost comisă în legătură cu desfăşurarea activităţii cu scop lucrativ a
acelei persoane juridice.
Durata pedepsei este cuprinsă între 3 luni şi 3 ani.
Nu se poate aplica persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Judecătorul delegat cu executarea va comunica o copie de pe dispozitivul hotărârii organului
care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică,
organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu
atribuţii de supraveghere şi control al persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.
4.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice

Constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea
contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege.
Persoanei juridice i se poate interzice accesul la unele dintre resursele financiare care pot fi
obţinute de la bănci sau de la alte instituţii de credit, precum şi de la societăţile de asigurări, mai
ales în urma comiterii unor fapte ce aduc atingeri bunei funcţionări a sistemului financiar-bancar.
Judecătorul delegat cu executarea va comunica, la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, o copie a dispozitivului acesteia următoarelor autorităţi sau instituţii:
a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în
registrul comerţului;
b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul
naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor
de publicitate;
d) administratorului sistemului electronic de achiziţii publice.
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice
pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data
rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a
înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
4.5. Plasarea sub supraveghere judiciară

Constă în obligarea persoanei juridice să desfăşoare activitatea care a ocazionat săvârşirea
infracţiunii sub supravegherea unui mandatar judiciar, pe o perioadă de la un an la 3 ani, în
scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
În cazul în care persoana juridică nu ia măsurile necesare în vederea realizării scopului
pedepsei complementare, mandatarului îi revine obligaţia de a sesiza instanţa. În cazul în care
instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu suspendarea
activităţii persoanei juridice.
4.6. Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare

Se realizează pe cheltuiala persoanei juridice.
Nu poate fi dezvăluită identitatea altor personae.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de
instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni.
Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin
intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală,
desemnate de instanţă. Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa
stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte
mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.
4.7. Măsurile care se iau în cazul neexecutării cu rea-credinţă a pedepselor

complementare
Dacă nu se execută, cu rea-credinţă, vreuna dintre pedepsele complementare prevăzute în
art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
În ipoteza în care, cu rea-credinţă, persoana juridică nu execută pedeapsa complementară a
afişării sau publicării hotărârii de condamnare, instanţa dispune suspendarea activităţii sau a
uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei
complementare, dar nu mai mult de 3 luni, iar dacă până la împlinirea acestui termen (3 luni)
pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei
juridice.

Există recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri:
a) când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, iar amenda pentru infracţiunea
anterioară nu a fost executată;
b) când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, iar amenda pentru infracţiunea
anterioară a fost executată sau considerată executată
Exclud starea de recidivă în cazul persoanei juridice condamnările pentru infracţiunile
din culpă, pentru infracţiunile amnistiate şi pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni
de legea penală şi condamnările pentru care a intervenit reabilitarea de drept.
Limitele speciale ale pedepsei amenzii prevăzute de lege pentru noua infracţiune se
majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei amenzii.
Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în total sau în parte, amenda stabilită pentru
noua infracţiune în condiţiile majorării limitelor speciale ale acesteia se adaugă la pedeapsa
anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

În caz de concurs de infracţiuni, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de
lege pentru persoana fizică, adică se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de
o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul pluralităţii intermediare sau al incidenţei altor cauze de
agravare sau de atenuare a răspunderii penale.
Pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţia dizolvării, sau cele de aceeaşi
natură, dar cu conţinut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeaşi natură
şi cu acelaşi conţinut se aplică cea mai grea.
Măsurile de siguranţă aplicate persoanei juridice potrivit art. 112 C. pen. se cumulează.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 de ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 de ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
închisorii de cel mult 1 an sau amenda.

Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5
ani.
Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un
termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca
executată.

Reabilitarea este întotdeauna de drept.
Condiţii:
a) persoana juridică să fi executat pedeapsa amenzii la care a fost condamnată, precum şi
pedeapsa sau pedepsele complementare care i-au fost aplicate ori să fi fost considerate ca executate
b) să fi trecut 3 ani de la executarea pedepsei amenzii sau de la executarea pedepsei
complementare ori de la data când acestea au fost considerate ca executate
c) în intervalul de 3 ani, persoana juridică să nu mai săvârşească o altă infracţiune.
5.6. Efectele comasării şi divizării persoanei juridice

În cazul fuziunii dintre persoana juridică a cărei răspundere penală se angajează şi o altă
persoană juridică, consecinţele răspunderii penale se vor angaja asupra persoanei juridice create
prin fuziune.
În situaţia absorbţiei persoanei juridice ce urmează a fi trasă la răspundere penală de către
o altă persoană juridică, consecinţele răspunderii penale se vor angaja asupra persoanei juridice
absorbante.
În cazul divizării persoanei juridice după săvârşirea infracţiunii, consecinţele răspunderii
penale se vor angaja în sarcina persoanelor juridice create prin divizare care au obţinut fracţiuni
din patrimoniul persoanei divizate.
La individualizarea pedepsei se va ţine seama atât de cifra de afaceri şi de activul patrimonial
al persoanei juridice care a săvârşit infracţiunea, cât şi de partea din patrimoniul acesteia care a
fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operaţiune.
Realizați un comparaţie între reglementarea privind recidiva în cazul

persoanei fizice şi recidiva în cazul persoanei juridice.
• Art. 135 Cod penal reglementează modelul de răspundere directă a

persoanei juridice - persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor
publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituţiile publice nu
răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu
poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice
nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea
aceleiaşi fapte.
• Condiţii:
a) Persoana juridică să fie înfiinţată şi înregistrată în condiţiile
legii
b) Persoana juridică să nu fie exceptată prin lege din sfera
subiecţilor răspunderii penale
c) Persoana juridică să fi săvârşit o infracţiune
d) Infracţiunea să se săvârşească în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice
e) Prezenţa elementului subiectiv cerut de norma de incriminare
pentru ca fapta să constituie infracţiune
• Art. 136 Cod penal reglementează o singură pedeapsă principală,
aceasta fiind amenda.
• Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice:
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o perioadă
de la 3 luni la 3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la unu la 3 ani;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare
• Exclud starea de recidivă în cazul persoanei juridice condamnările
pentru infracţiunile din culpă, pentru infracţiunile amnistiate şi pentru faptele care
nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală şi condamnările pentru care
a intervenit reabilitarea de drept.
• Limitele speciale ale pedepsei amenzii prevăzute de lege pentru noua
infracţiune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al
pedepsei amenzii.
• Reabilitarea persoanei juridice este întotdeauna de drept.
1. În cazul răspunderii penale a persoanei juridice:

a) aceasta exclude atragerea răspunderii penale a persoanei fizice care a
contribuit la comiterea faptei;
b) persoana fizică ce a contribuit la comiterea infracțiunii va răspunde exclusiv
dacă a acționat cu intenție directă;
c) răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.
2. Poate răspunde penal:
a) o unitate spitalicească, sub aspectul comiterii unei infracțiuni de ucidere din
culpă;
b) o unitate bancară cu capital privat, pentru comiterea infracțiunii de
înșelăciune;
c) Președintele României, în activitatea de promulgare a unei legi, pentru
neglijență în serviciu.
3. Persoana juridică poate comite, ca autor:
a) infracțiunea de înșelăciune privind asigurările, prevăzută de art. 245 C. pen.,
dar doar în varianta tip prezentă la alin. (1) al textului;
b) infracțiunea de abuz de încredere;
c) infracțiunea de înșelăciune privind asigurările în ambele sale variante.
4. În cazul în care constată vinovăția persoanei juridice, instanța:
a) este obligată să aplice o pedeapsă principală și poate aplica, în același timp, și
pedepse complementare și accesorii;
b) aplică pedeapsa principală a amenzii, pe care nu o poate amâna;
c) aplică pedeapsa principală a amenzii și, obligatoriu, una dintre pedepsele
complementare stabilite de art. 136 alin. (3), când legea prevede expres aceasta.
5. Sunt pedepse complementare ce pot fi aplicate persoanei juridice:
b) închiderea tuturor punctelor de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3
luni la 3 ani;
c) afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
1.c; 2.a,b; 3.a,b; 4.b,c;5.a,c.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.XIII
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA

PEDEPSELOR

CUPRINS
2. Graţierea
OBIECTIVE SPECIFICE
identifice cadrul general al cauzelor care înlătură sau

modifică executarea pedepselor
cunoască reglementarea privind aplicarea graţierii
înțeleagă efectele graţierii asupra pedepsei principale şi a

pedepselor accesorii şi limitele acestora
cunoască reglementarea privind aplicarea prescripţiei

înţeleagă efectele prescripţiei executării pedepsei
înţeleagă cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului

prescripţiei executării pedepsei
Pentru ca o pedeapsă aplicată să îşi îndeplinească funcţiile şi să îşi atingă scopul, este necesar
ca aceasta să fie executată imediat şi pe întreaga durată sau cuantum, potrivit hotărârii de
condamnare. Dacă pedeapsa, deşi aplicată, nu este şi executată, se creează un sentiment de
insecuritate socială şi o încurajare a infractorilor în săvârşirea de noi infracţiuni. De aceea, o
pedeapsă legal aplicată trebuie inevitabil să fie executată.
Cu toate acestea, se pot ivi situaţii în care executarea pedepsei aplicate să devină sau să fie
apreciată de puterea de stat ca inoportună şi ineficace şi, în consecinţă, să fie înlăturată sau
modificată în sensul uşurării ei. O astfel de situaţie poate să apară, în mod obiectiv, în cazul în care
pedeapsa aplicată nu a putut fi pusă în executare, pentru că cel condamnat s‑a sustras sau nu a putut
fi prins ori din alte cauze. Punerea în executare a hotărârii de condamnare după trecerea unui mare
interval de timp, pe de o parte, ar retulbura ordinea de drept care s‑a restabilit în această perioadă,
iar, pe de altă parte, nu mai apare utilă, deoarece condamnatul nu a mai săvârşit alte infracţiuni,
ceea ce demonstrează că el s‑a reeducat. Această realitate a impus pe planul dreptului penal
instituirea prescripţiei executării pedepsei.
Este posibil ca statul, în exercitarea funcţiei de apărare socială, prin organul legislativ, să
considere, pornindu‑se de la raţiuni de politică penală sau politică generală, că este necesară
iertarea de la executarea pedepsei a unor condamnaţi sau înlocuirea pedepselor aplicate de
instanţele judecătoreşti cu altele mai uşoare. Prin urmare, puterea de stat poate modifica prin acte
de clemenţă opera justiţiei penale şi, de aceea, pe planul dreptului penal, sunt reglementate efectele
pe care aceste acte ale puterii de stat le produc asupra executării hotărârilor judecătoreşti de
condamnare.
În dreptul penal român, cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt
graţierea şi prescripţia executării pedepsei. Graţierea îşi găseşte temeiul în voinţa organelor
puterii de stat, iar prescripţia executării pedepsei are sursa şi justificarea în trecerea timpului.
Cauzele care modifică sau înlătură executarea pedepsei sunt reglementate în Titlul VIII al
Părţii generale a Codului penal în vigoare.
1. Graţierea
Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în

totul sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în
comutarea acesteia în una mai uşoară (art. 1 din Legea nr. 546/2002
privind graţierea şi procedura acordării graţierii).
1.1. Natură juridică
Graţierea este o cauză de înlăturare a consecinţelor condamnării şi un mijloc de
individualizare a constrângerii juridice penale.
Graţierea se acordă şi operează in personam, dar nimic nu împiedică să fie acordată in
rem pentru anumite condamnări privind fie anumite fapte, fie un anumit cuantum de pedeapsă.
Graţierea, ca şi amnistia, are o dublă natură juridică: de drept constituțional şi de drept
penal.
1.2. Felurile graţierii:

a) În raport de persoanele beneficiare, graţierea este individuală sau colectivă.
Graţierea este individuală atunci când se acordă unei sau unor persoane nominal
determinate.
Graţierea este colectivă atunci când este acordată pentru una sau mai multe categorii de
condamnări, din oficiu sau la iniţiativa Guvernului.
b) După condiţiile în care se acordă, graţierea este necondiţionată sau condiţionată.
Graţierea este necondiţionată (pură şi simplă) atunci când legea prin care se acordă nu
stabileşte niciun fel de condiţii, mai puţin cele referitoare la obiectul său şi la data săvârşirii faptelor
penale.
Graţierea este condiţionată în măsura în care sunt prevăzute anumite cerinţe privitoare la:
– persoana condamnatului (vârsta, situaţia familială);
– antecedentele penale (de exemplu, condamnatul să nu fie recidivist);
– urmarea infracţiunii (de exemplu, prejudiciul cauzat prin săvârşirea anumitor infracţiuni
să nu depăşească un anumit plafon valoric);
– conduita după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (condamnatul să nu se fi
sustras de la executarea pedepsei);
– comportarea după acordarea beneficiului clemenţei înăuntrul unei perioade, de regulă de 3
ani de la data aplicării actului de graţiere, denumită termen de încercare sau termen-condiţie.
c) După întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală sau parţială ori poate avea forma
comutării
Graţierea este totală când, potrivit actului de clemenţă, se înlătură integral executarea
pedepsei pronunţate.
Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din executarea pedepsei pronunţate,
determinată, de regulă, prin indicarea unei fracţii (1/2, 1/3, 1/6) cu referire la restul rămas
neexecutat ori prin arătarea cuantumului reducerii (în ani, luni), îndeosebi la graţierile individuale.
Graţierea constituie o comutare atunci când prin actul de clemenţă se înlocuieşte felul
pedepsei, în sensul că o pedeapsă mai gravă ca natură se înlocuieşte cu o pedeapsă mai uşoară ca
natură.
1.3. Obiectul graţierii

Graţierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o anumită infracţiune, iar nu pedeapsa
rezultantă aplicată pentru un concurs de infracţiuni.
Graţierea, prin esenţa ei, nu poate privi decât pedepse neexecutate.
Graţierea are ca obiect pedepse aplicate pentru infracţiuni săvârşite până la data intrării
în vigoare a actului de graţiere.
Actul de graţiere îşi va produce efecte ori se va aplica în cazul infracţiunilor continue,
continuate sau de obicei numai dacă momentul activităţii infracţionale se situează în timp anterior
datei adoptării actului de clemenţă respective.
1.4. Caracterul obligatoriu al graţierii

Graţierea are un caracter de măsură obligatorie, beneficiul ei neputând fi refuzat.
1.5. Procedura acordării graţierii individuale

Graţierea individuală poate fi acordată prin decret al Preşedintelui României, potrivit
art. 94 lit. d) din Constituţia României.
Graţierea individuală se acordă la cerere sau din oficiu.
Cererea de graţiere se adresează Preşedintelui României şi poate fi făcută de persoana
condamnată, apărătorul ori reprezentantul legal al acesteia, soţul persoanei condamnate,
ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile ori copiii acestora, precum şi de aceleaşi rude ale soţului
persoanei condamnate.
Preşedintele României poate solicita, atunci când socoteşte necesar, avize consultative de
la Ministerul Justiţiei, care este obligat să le înainteze în termen de 30 de zile de la data solicitării.
De asemenea, atunci când consideră necesar, Preşedintele României poate solicita informaţii
organelor administraţiei publice locale, conducătorului locului de deţinere, organelor judecătoreşti
şi parchetelor, organelor de poliţie şi altor instituţii publice, precum şi comandantului unităţii
pentru condamnaţii militari.
Decretul de graţiere se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi trebuie să
conţină: datele de identificare a persoanei condamnate; elementele de identificare a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, pedeapsa aplicată de instanţă care face obiectul graţierii; modalitatea
graţierii – totală sau parţială –, identificându-se partea de pedeapsă graţiată pentru graţierea parţială
(art. 8 din Legea nr. 546/2002).
Decretul de graţiere individuală nu poate fi revocat.
Graţierea individuală se acordă necondiţionat. În situaţia respingerii cererii de graţiere,
actul de respingere va fi comunicat persoanei care a introdus cererea, în termen de 30 de zile de la
data adoptării deciziei de către Preşedintele României.
1.6. Procedura acordării graţierii colective

Graţierea colectivă se acordă de către Parlament, prin lege organică, conform art. 73
alin. (3) lit. i) din Constituţie, fie din oficiu, fie la iniţiativa Guvernului.
În cazul iniţierii legii de către Guvern, sarcina elaborării proiectului de lege revine
Ministerului Justiţiei.
Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legale privind graţierea se face de către judecătorul
delegat, în conformitate cu art. 596 C. proc. pen., şi se pune în executare de către Administraţia
Naţională a Penitenciarelor.
Graţierea se aplică în termen de cel mult 48 de ore de la data publicării în Monitorul Oficial
al României.
1.7. Efectele graţierii asupra pedepsei principale şi a pedepsei accesorii

Graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea
acesteia în alta mai uşoară.
Graţierea produce efecte şi asupra pedepselor accesorii - pedeapsa accesorie fiinţează
din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă până la terminarea executării
pedepsei sau „până când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată”.
a) Efectele graţierii necondiţionate
În cazul graţierii totale, pedeapsa va fi considerată ca executată fie la data aplicării actului
de clemenţă, în ipoteza graţierii după condamnare, fie la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti, în situaţia graţierii înainte de condamnare.
Dacă persoana graţiată va săvârşi o nouă infracţiune, se va găsi în stare de recidivă
postexecutorie, dacă sunt îndeplinite condiţiile acesteia.
În cazul graţierii parţiale:
- executarea pedepsei va fi înlăturată dacă, în situaţia graţierii după condamnare, fusese deja
executată o fracţiune din pedeapsă, egală sau mai mare decât partea graţiată (de exemplu, dacă
inculpatul a fost condamnat la 5 ani închisoare, iar pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa a fost
graţiată cu jumătate, dar el executase 3 ani din pedeapsă, restul de pedeapsă nu se mai execută)
- în situaţia graţierii înainte de condamnare, dacă perioada măsurii preventive privative de
libertate este mai mare sau egală cu restul negraţiat, pedeapsa nu va mai fi pusă în executare.
Inculpatul va începe, iar condamnatul va continua executarea, în măsura în care, după
aplicarea graţierii, va mai rămâne de executat un rest de pedeapsă.
b) Efectele graţierii condiţionate
- graţierea totală produce efecte identice celor ale graţierii necondiţionate, dar cu caracter
provizoriu, fostul condamnat fiind supus unui termen de încercare prevăzut în actul de graţiere
În cazul graţierii înainte de condamnare, termenul de încercare începe să curgă de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
În cazul graţierii intervenite după condamnare, termenul de încercare va începe să curgă de
la data adoptării actului de clemenţă
- graţierea parţială condiţionată produce efecte distincte în raport cu stadiul executării
pedepsei
Va avea loc înlăturarea pedepsei în cazul în care condamnatul executase o parte din pedeapsă
egală sau mai mare decât fracţiunea graţiată.
Executarea pedepsei va începe sau va continua dacă, după reducerea pedepsei, rămâne un
rest de executat.
1.8. Efectele graţierilor succesive

Un condamnat poate beneficia de mai multe graţieri.
În cazul legilor succesive de graţiere colectivă, se va lua în considerare dispoziţia mai
favorabilă condamnatului, dacă în lege nu se prevede altfel.
1.9. Limitele efectelor graţierii

a) Limitele efectelor graţierii asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată -
graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub
supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere.
b) Limitele efectelor graţierii asupra pedepselor complementare - graţierea nu are
efecte asupra pedepselor complementare, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de
graţiere.
c) Limitele efectelor graţierii asupra măsurilor de siguranţă - sunt excluse efectele
graţierii asupra măsurilor de siguranţă
d) Limitele efectelor graţierii asupra drepturilor persoanei vătămate - graţierea nu are
efecte asupra drepturilor persoanei vătămate
e) Limitele efectelor graţierii asupra măsurilor educative - măsurile educative
neprivative de libertate sunt exceptate de la graţiere, dacă legea nu prevede altfel
Prin prescripţia executării pedepsei se înţelege înlăturarea forţei

executive a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea
unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, fără ca ea să fie
executată.
3.1. Natură juridică

Prescripţia executării pedepsei face să se stingă atât obligaţia condamnatului de a executa
pedeapsa, cât şi dreptul statului de a pretinde ca acea pedeapsă să fie executată.
Prescripţia executării pedepsei este, sub raportul naturii sale juridice, o cauză de stingere
a executării pedepsei pronunţate printr-o hotărâre de condamnare definitive.
3.2. Efecte juridice

Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale aplicate prin hotărârea de condamnare
rămasă definitivă.
Excepţii - prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul:
a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost
comise;
b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de
moartea victimei.
Prescripţia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei, nu însă şi condamnarea, care
rămâne şi constituie antecedent penal.
Prescripţia se limitează la pedeapsa principală.
Pedepsele complementare, în fapt interzicerea exercitării unor drepturi, urmează să fie
executate după prescripţia executării pedepsei principale.
Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice nu se prescriu.
Măsurile de siguranţă nu se prescriu.
3.3. Termenele de prescripţie a executării pedepsei

a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează să fie executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul
celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul în care pedeapsa este amenda.
Prin pedeapsa ce se execută se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă, ţinându-se cont de
cauzele ulterioare de modificare a acesteia (de exemplu, graţierea).
3.4. Calculul termenelor de prescripţie

Termenele de prescripţie a executării pedepsei se socotesc de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei
sub supraveghere ori, după caz, liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de
la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.
În cazul revocării liberării condiţionate, termenul de prescripţie se calculează în raport cu
restul de pedeapsă rămas neexecutat.
În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie curge de
la data rămânerii definitive a hotărârii de înlocuire şi se calculează în raport cu durata pedepsei
închisorii.
3.5. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei

Cursul termenului de prescripţie se întrerupe în următoarele cazuri:
a) prin începerea executării pedepsei
b) prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni
c) prin sustragerea de la executare după începerea executării pedepsei
d) prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii
Timpul scurs până la apariţia cauzei de întrerupere nu se mai ia în calcul.
3.6. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei

Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi în condiţiile
prevăzute în Codul de procedură penală.
Curgerea termenului de prescripţie este suspendată până la soluţionarea cauzei sau până când
condamnatul este în măsură să înceapă sau să continue executarea pedepsei, prescripţia urmând
să îşi reia cursul în ziua în care cauza de suspendare a încetat.
Realizați o comparaţie între prescripţia răspunderii penale şi

prescripţia executării pedepsei.
• Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în totul sau

în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în
una mai uşoară.
• Graţierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o anumită
infracţiune, iar nu pedeapsa rezultantă aplicată pentru un concurs de infracţiuni.
• Graţierea, prin esenţa ei, nu poate privi decât pedepse neexecutate.
• Graţierea are ca obiect pedepse aplicate pentru infracţiuni săvârşite
până la data intrării în vigoare a actului de graţiere.
• Graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării
pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.
• Graţierea produce efecte şi asupra pedepselor accesorii - pedeapsa
accesorie fiinţează din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas
definitivă până la terminarea executării pedepsei sau „până când pedeapsa a fost
executată sau considerată ca executată”.
• Prin prescripţia executării pedepsei se înţelege înlăturarea forţei
executive a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea unui
anumit interval de timp, prevăzut de lege, fără ca ea să fie executată.
• Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale aplicate prin
hotărârea de condamnare rămasă definitivă.
• Excepţii - prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale în
cazul:
- infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent
de data la care au fost comise;
- infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor
intenţionate urmate de moartea victimei.
• Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice nu se prescriu.
• Măsurile de siguranţă nu se prescriu.
1. Grațierea:
a) individuală nu poate fi dispusă cu privire la persoanele juridice;
b) colectivă nu poate fi dispusă de Președintele României;
c) are întotdeauna efecte și asupra pedepselor complementare.
2. Grațierea individuală:
a) este necondiționată;
b) are efecte asupra măsurilor de siguranță;
c) are efecte asupra măsurilor educative neprivative de libertate.
3. Dacă o infracțiune intenționată este săvârșită atât în termenul de grațiere, cât

și în cel al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei:
a) se revocă mai întâi suspendarea sub supraveghere, apoi grațierea;
b) grațierea nu produce efecte asupra pedepsei a cărei executare este suspendată
sub supraveghere, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere;
c) se revocă mai întâi grațierea și apoi suspendarea sub supraveghere.
4. Pe durata termenului de prescripție a executării pedepsei închisorii:
a) nu se pot executa pedepsele accesorii;
b) nu se execută nicio pedeapsă complementară;
c) poate interveni amnistia.
5. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei intervine în cazul:
a) săvârșirii din nou a unei infracțiuni;
b) comunicării mandatului de executare;
c) amânării executării pedepsei.
1.b; 2.a; 3.b; 4.c;5.a.

• Codul penal
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.XIV
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

CUPRINS
OBIECTIVE SPECIFICE
înțeleagă noţiunea de "reabilitare"
identifice modalităţile reabilitării
identifice condiţiile reabilitării de drept
identifice condiţiile reabilitării judecătoreşti
cunoască efectele reabilitării de drept şi judecătoreşti
înţeleagă condiţiile în care intervine anularea reabilitării

Reabilitarea este mijlocul legal prin care foştii condamnaţi se

integrează pe plan juridic în societate. Prin reabilitare, fostul condamnat,
care a dovedit că s-a îndreptat şi inspiră încredere că nu va mai săvârşi
fapte antisociale, este reprimit în societate, având toate drepturile civile şi
politice.
Reabilitarea apare astfel ca mijloc prin care sunt înlăturate consecinţele juridice ale
condamnării penale şi face posibilă integrarea socială deplină a fostului condamnat.
Trăsăturile reabilitării
a) poate fi obţinută, în principiu, pentru orice condamnare, indiferent de natura sau de
durata acesteia ori de tipul şi gravitatea infracţiunii care a determinat condamnarea sau de sediul
normei de incriminare a faptei săvârşite
b) poate fi obţinută de cel care a suferit mai multe condamnări succesive sau care a fost
condamnat pentru mai multe infracţiuni în concurs
c) este indivizibilă, deoarece ea se referă nu atât la condamnare, cât la persoană
d) produce efecte numai pentru viitor
e) reabilitarea poate fi dobândită, fie din oficiu, prin însuşi efectul legii, fie prin
hotărâre judecătorească, dacă sunt îndeplinite cerinţele expres prevăzute de lege
f) îndeplineşte o funcţie reeducativă
Modalităţile reabilitării
Reabilitarea de drept operează în virtutea legii, în măsura în care au fost îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege.
Reabilitarea judecătorească se obţine prin hotărâre judecătorească, atunci când instanţa
constată, în urma administrării de probe, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
acordarea reabilitării.
Reabilitarea de drept este acea modalitate a reabilitării care operează în
cazul condamnărilor mai uşoare, în virtutea legii, prin simpla îndeplinire
a condiţiilor cerute de lege.
Reabilitarea de drept este consacrată în art. 165 C. pen., în care se prevede că aceasta are loc
de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte
2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă
în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.
Condiţiile reabilitării de drept

a) Condiţii privitoare la condamnare. Reabilitarea de drept a persoanei fizice operează
numai în cazul condamnărilor la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul ei, la pedeapsa
închisorii de maximum 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată
sub supraveghere, aplicate pentru orice infracţiune
b) Condiţii referitoare la termenul de reabilitare. Pentru a opera reabilitarea de drept, este
necesar să se constate că a trecut un termen de 3 ani de la data executării pedepsei sau când
aceasta s-a stins ca urmare a graţierii ori a prescripţiei executării ori de la data împlinirii termenului
de supraveghere, moment în care pedeapsa se consideră executată.
c) Condiţii privitoare la conduita condamnatului. În timpul termenului de 3 ani,
condamnatul trebuie să nu fi săvârşit o altă infracţiune.
Reabilitarea judecătorească este acea modalitate a reabilitării care poate

fi obţinută numai prin intervenţia organelor judecătoreşti.
Reabilitarea judecătorească are o sferă de aplicaţie foarte largă, poate fi acordată în toate
cazurile în care nu operează reabilitarea de drept.
Reabilitarea judecătorească poate fi obţinută şi după moartea condamnatului, la cererea
soţului sau a rudelor apropiate ale acestuia, iar atunci când condamnatul ceruse reabilitarea,
persoanele menţionate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.
Condiţiile reabilitării judecătoreşti:
Condiţiile de fond se referă la cerinţele impuse de Codul penal pentru a solicita şi obţine
reabilitarea judecătorească, la elementele ce caracterizează în mod obiectiv situaţia condamnatului
care s-a reeducat şi poate fi pe deplin reintegrat în societate (condiţii referitoare la condamnare, la
termenul de reabilitare şi la conduita condamnatului).
Condiţiile de formă, prevăzute de Codul de procedură penală, vizează modul şi cadrul în
care se pun în valoare ori se verifică condiţiile de fond ale reabilitării judecătoreşti.
Condiţii privitoare la condamnare
Reabilitarea judecătorească se poate obţine pentru condamnările la pedeapsa închisorii
mai mare de doi ani şi a cărei executare nu a fost suspendată sub supraveghere.
Cererea de reabilitare poate avea ca obiect şi o condamnare executată care a fost între
timp amnistiată.
Condiţii cu privire la termenul de reabilitare:

a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte
5 ani;
b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte
10 ani;
c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;
d) 7 ani, în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii;
e) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată ca
urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării
condiţionate.
Calcularea termenului de reabilitare

a) termenele de reabilitare judecătorească se socotesc de la data când a luat sfârşit
executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris
- în cazul pedepsei închisorii, aceasta este data la care condamnatul este liberat definitiv
- condamnări succesive: termenul de reabilitare prevăzut de lege curge pentru toate
condamnările de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse şi se calculează în raport
cu durata pedepsei celei mai grele; dacă ultima dintre aceste condamnări a fost pronunţată cu
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, termenul de reabilitare pentru condamnările
anterioare se socoteşte de la data la care s-a împlinit termenul de supraveghere
- în cazul în care condamnatul a fost liberat condiţionat, termenul de reabilitare curge de la
data împlinirii duratei pedepsei
- în situaţia în care o persoană a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate egală
cu durata deţinerii preventive, termenul de reabilitare se socoteşte de la data rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare
- termenul de reabilitare începe să curgă de la data la care s-a împlinit termenul prescripţiei
executării pedepsei, ţinându-se seama de eventualele întreruperi ale cursului acesteia
b) în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la
data actului de graţiere
- dacă graţierea se referă la fapte în curs de judecată, termenul de reabilitare curge de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat pedeapsa graţiată, adică ulterior actului
de graţiere
- dacă graţierea este parţială, termenul de reabilitare curge de la data executării restului de
pedeapsă care nu a fost graţiat
Termenul de reabilitare judecătorească, în raport cu natura şi durata pedepsei privative de
libertate, trebuie să fie împlinit la data înregistrării cererii la instanţa de judecată, împlinirea
ulterioară a acestuia, până la soluţionarea definitivă a cererii, neavând relevanţă asupra admiterii
cererii
Condiţii privitoare la conduita condamnatului

a) Să nu fi săvârşit o altă infracţiune în cursul termenului de reabilitare
Săvârşirea unei infracţiuni în cursul termenului de reabilitare, pentru care s-a pus în mişcare
acţiunea penală, conduce la suspendarea examinării cererii de reabilitare până la soluţionarea
definitivă a noii cauze
b) Să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când partea civilă a renunţat la despăgubiri sau când
condamnatul dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească
În cazul în care cel condamnat sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că
nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare din cauza lipsei surselor
materiale de a plăti, instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde
un termen care nu poate depăşi 6 luni, pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate
Reînnoirea cererii de reabilitare

în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un
termen de 1 an, care se socoteşte de la data respingerii definitive a cererii
când respingerea cererii de reabilitare se bazează pe lipsa de formă, ea poate fi reînnoită,
potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, oricând, cu excepţia cererii respinse ca
prematură, care nu poate fi repetată decât după împlinirea termenului legal.

Reabilitarea, indiferent de modalitate (de drept sau judecătorească), face să înceteze
decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.
Prin „decădere” se înţelege lipsirea unei persoane de unele dintre drepturile sale civile sau
politice ca urmare a condamnării pentru săvârşirea de infracţiuni.
„Incapacitatea” constă în starea sau situaţia unei persoane care nu are posibilitatea legală
de a se bucura de anumite drepturi.
Prin „interdicţie” se desemnează prevederea legală sau judecătorească ce interzice
săvârşirea unor fapte juridice sau încheierea unor acte juridice.
Atât reabilitarea de drept, cât şi reabilitarea judecătorească au ca efect ştergerea din cazierul
judiciar a menţiunilor privind pedeapsa aplicată condamnatului.
Condamnatul care a obţinut reabilitarea, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, nu va fi în
stare de recidivă postcondamnatorie.
De asemenea, în ipoteza săvârşirii în viitor a unei noi infracţiuni, dacă persoana a fost
reabilitată în virtutea legii sau pe cale judecătorească, va putea să beneficieze pentru pedeapsa
aplicată faptei comise, dacă sunt realizate şi alte condiţii prevăzute de lege, de renunţarea la
aplicarea pedepsei, de amânarea aplicării pedepsei sau de suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere.
Reabilitarea mai are ca efect înlăturarea interdicţiei de a ocupa anumite funcţii sau
profesii (magistrat, expert contabil, avocat, notar etc.) sau de a deveni gestionar.
Reabilitarea înlătură interdicţia de obţine permis sau autorizaţie pentru a deţine sau
purta arme de orice fel, de a constitui societăţi, precum şi interdicţia de a fi ales sau de a fi
tutore.
Deşi reabilitarea are efecte întinse, ea nu constituie o repunere totală a condamnatului în
situaţia avută anterior condamnării, ci are anumite limite.
Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care condamnatul
a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut.
Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă.
Reabilitarea nu stinge nici obligaţiile privind despăgubirile civile şi cheltuielile de
judecată.

Reabilitarea judecătorească va fi anulată dacă, după acordarea ei, s-a descoperit că cel
reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea
cererii de reabilitare.
Realizați o comparaţie între reabilitarea de drept şi cea

judecătorească.
• Reabilitarea este mijlocul legal prin care foştii condamnaţi se

integrează pe plan juridic în societate. Prin reabilitare, fostul condamnat,
care a dovedit că s-a îndreptat şi inspiră încredere că nu va mai săvârşi fapte
antisociale, este reprimit în societate, având toate drepturile civile şi politice.
• Reabilitarea de drept este consacrată în art. 165 C. pen., în care se prevede
că aceasta are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei
executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani
condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.
• Reabilitarea judecătorească este acea modalitate a reabilitării care poate
fi obţinută numai prin intervenţia organelor judecătoreşti.
• Reabilitarea judecătorească are o sferă de aplicaţie foarte largă, poate fi
acordată în toate cazurile în care nu operează reabilitarea de drept.
• Reabilitarea, indiferent de modalitate (de drept sau judecătorească), face
să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă
din condamnare.
• Reabilitarea judecătorească va fi anulată dacă, după acordarea ei, s-a
descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost
cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare.
1. Reabilitarea de drept:
a) nu operează în cazul persoanelor juridice;
b) intervine în cazul condamnării unei persoane fizice la pedeapsa închisorii de
2 ani;
c) intervine în termen de 3 ani de la grațierea pedepsei amenzii.
2. Reabilitarea judecătorească:
a) nu operează în cazul când persoana a fost condamnată la pedeapsa detențiunii
pe viață;
b) nu se poate dispune când condamnatul a decedat până la împlinirea termenului
de reabilitare;
c) nu poate fi dispusă în cazul pedepselor a căror executare a fost suspendată.
3. Reabilitarea:
a) se aplică atât în cazul majorilor care au fost condamnați, cât și al minorilor,
dar doar în situația în care au executat o măsură de siguranță privativă de
libertate;
b) în cazul persoanei juridice, poate fi de drept sau judecătorească;
c) intervine de drept în cazul unei pedepse cu amenda în cuantum de 2.000 lei.
4. În cazul persoanelor fizice, termenul de reabilitare curge:
a) de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
b) de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale;
c) în caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge
de la data împlinirii termenului de supraveghere.
5. În caz de condamnări succesive:
a) termenele de reabilitare se calculează separat, pentru fiecare pedeapsă în parte,
de la momentul executării integrale a acesteia;
b) termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și
curge de la data executării ultimei pedepse;
c) termenele de reabilitare se cumulează, dar curg de la momentul prescripției
executării primei pedepse aplicate.

1.b; 2.c; 3.c; 4.b,c;5.b.

• Codul penal

Andreea Uzlau PG 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Andreea Uzlau PG 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

Conf.univ.dr. Andreea Simona UZLĂU

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

• cunoașterea și aplicarea normelor dreptului penal - partea generală, utilizarea principiilor și

• cunoaşterea principalelelor noţiuni privind răspunderea penală și cauzele care o înlătură;

• identificarea categoriilor de sancțiuni de drept penal, a principiilor care le guvernează, a felurilor

• înțelegerea noțiunii de individualizare a pedepsei și a criteriilor de individualizare;

• identificarea circumstanțelor atenuante și agravante;

• cunoașterea condițiilor de aplicare a renunțării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei,

• înţelegerea modului de aplicare a măsurilor de siguranță;

• cunoaşterea elementelor specifice ale răspunderii penale a minorilor;

• cunoaşterea şi înţelegerea elementelor răspunderii penale a persoanei juridice;

• examinarea cauzelor care înlătură consecințele condamnării..

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. I

Unitatea de învățare nr.II

Unitatea de învățare nr. III

Unitatea de învățare nr. IV. Individualizarea pedepselor, Circumstanţele

Unitatea de învățare nr. V. Circumstanţe atenuante şi agravante.

Unitatea de învățare nr. VI. Renunţarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării

Unitatea de învățare nr. VII. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Unitatea de învățare nr. VIII. Liberarea condiţionată.

Unitatea de învățare nr. IX. Măsurile de siguranţă.

Unitatea de învățare nr. X. Răspunderea penală a minorilor. Măsurile educative

Unitatea de învățare nr. XI. Măsurile educative privative de libertate.

Unitatea de învățare nr. XII. Răspunderea penală a persoanei juridice.

Unitatea de învățare nr. XIII.

IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

RĂSPUNDEREA PENALĂ. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

înțeleagă noțiunea de "răspundere penală"

identifice particularitățile răspunderii penale

înțeleagă principiile răspunderii penale

evidențieze cauzele care înlătură răspunderea penală

înțeleagă efectele prescripției răspunderii penale, ale

➢ Particularităţi privitoare la fapta ilicită:

2. Principiile răspunderii penale

Sunt ideile care călăuzesc întreaga reglementare a activităţii

Următoarele principii caracterizează răspunderea penală:

3. Cauzele care înlătură răspunderea penală

3.2.Prescripţia răspunderii penale

3.3. Lipsa plângerii prealabile

3.4. Retragerea plângerii prealabile

Sarcină de lucru nr. 1

Realizați un referat cu privire la diferențele dintre retragerea

4. Rezumatul unității de învățare

• Putem defini răspunderea penală ca fiind un ansamblu de

1. Sunt cauze care înlătură răspunderea penală:

2. Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale:

3. Lipsa plângerii prealabile:

6. RĂSPUNSURILE LA TESTUL DE AUTOEVALUARE

1.b,c; 2.a; 3.b,c; 4.c;5.b.

• Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu – Drept penal.

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL. PEDEPSELE PRINCIPALE

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

înțeleagă noţiunea şi caracterele sancţiunilor de drept

cunoască sistemul sancţiunilor de drept penal şi principiile

înțeleagă noţiunea de "pedeapsă" şi caracterele acesteia

evidențieze categoriile de pedepse aplicabile persoanei

cunoască pedepsele principale aplicabile persoanei fizice