Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară

Bucureşti
Facultatea Ingineria şi Gestiunea Producţiilor Animaliere
Specializarea Biosecuritatea Produselor Alimentare

Boli transmisibile la ovine

Student : Vasile Florentina

Master – Anul I
Creşterea animalelor are rol important în viaţa economică a omenirii, deoarece furnizează
produse alimentare indispensabile hrănirii omului. Îmbinându-se cu producţia vegetală, creşterea
animalelor contribuie la dezvoltarea întregului sector al agriculturii, la mărirea productivităţii
muncii şi a eficienţei economice, având contribuţie atât directă, cât şi indirectă la dezvoltarea
economiei agricole.

1.1. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A CREŞTERII OVINELOR

Diversitatea produselor, valoarea biologică deosebită şi economicitatea obţinerii acestora au

făcut ca din toate timpurile speciile de ovine şi caprine să fie extrem de apreciate, bucurându-se,
totodată, şi de o atenţie deosebită din partea crescătorilor.
Creşterea ovinelor sau ovicultura, reprezintă o ramură principală a zootehniei şi a avut o
contribuţie deosebită la dezvoltarea economică a statelor crescătoare, participând în mod direct
la îmbunătăţirea nivelului de trai al oamenilor, alături de celelalte sectoare specifice creşterii
animalelor. Ţinând cont de obiectivele care au stat la baza creşterii ovinelor de-a lungul
timpului, crescătorul a căutat mereu să selecţioneze şi să perfecţioneze pentru creştere, în
interesul său, doar acele animale care corespundeau scopului urmărit.

1.2. PRINCIPALELE BOLI CARE AFECTEAZĂ OVINELE

1.2.1. Boli bacteriene

1.2.1.3. PODODERMATITA INFECTIOASA A OILOR

Boala este produsa de un germen anaerob, Dichelobacter nodosus, anterior cunoscut sub
numele de Fusiformis nodosus, singur sau in asociatie cu alti germeni anaerobi, dintre care foarte
frecvent implicat fiind Fusobacterium necrophorum
Boala mai este cunoscuta si sub numele de pododermatita gangrenoasa, pododermatita
purulenta, pododermatita necrobacilara, panaritiul sau schiopul oilor.
Receptivitate: sunt receptive ovinele la orice varsta, indiferent de rasa, dar si caprinele, insa la
acestea frecventa este mai redusa;

 cele mai sensibile categorii sunt femelele adulte si berbecii, in special din rasele
perfectionate, la care boala evolueaza grav;
 mieii si rasele rustice manifesta o oarecare rezistenta, iar la aceste categorii boala are o
evolutie benigna.

Surse de infectie: ovinele bolnave si purtatoare; bovinele bolnave si purtatoare; asternutul

umed; terenul umed sau mlastinos.
Mediul ambiant in care traieste o turma, practic este in permanenta contaminat, cu toate ca
aici germenul supravietuieste numai cateva zile.

Cale de infectie: tegumentul interdigital lezionat si murdarit cu noroi si/sau cu dejectii

contaminate cu Dichelobacter nodosus.
Ovinele din rasa Merinos sunt cele mai sensibile, iar la temperatura de peste 10°C, frecventa
bolii este mai mare.
 Morbiditate are valori variate, de 2-3% pana la 40-50%, corelate cu factorii favorizanti.
Uneori, morbiditatea poate fi de 100%. in focare primare, morbiditatea este mai mare si evolutia
mai severa.
Mortalitate si pierderi economice:

 de obicei, mor mieii din rasele perfectionate, dar boala nu se caracterizeaza prin sfarsit
letal;
 pierderile economice sunt mari: animalele slabesc, lana se depreciaza, productia de
lapte scade.

DIAGNOSTIC
in pododermatita infectioasa ovina (PIO), diagnosticul este usor de presupus pe baza
caracterelor epizootologice si a examenului clinic si se confirma prin examene de laborator:
bacteriologic, bacterioscopic si imuno-fiuorescenta
PREVENIRE
In PIO, prevenirea se realizeaza numai prin masuri generale, desi unele tari folosesc si un
vaccin.
Masuri generale de prevenire a PIO:

 popularea cu ovine sanatoase din efective libere;

 evitarea sau limitarea pasunatului pe terenuri umede, contaminate;
 evitarea contactului cu turme contaminate;
 evitarea deplasarii pe cai de acces pe care au trecut recent animale bolnave sau
purtatoare;
 examen clinic periodic si tratarea imediata a oricaror leziuni/crevase ce se constata la
acropodiu;
 intretinerea ongloanelor prin metode chirurgicale;
 carantina profilactica pentru oile nou-achizitionate, descoperirea eventualelor afectiuni
mai greu vizibile ale acropodiului si tratamentul acestora;
 trecerea membrelor printr-o baie de formol 5%, in cazul in care oile prezinta crevase
in zona acropodiului
 asigurarea unui asternut uscat;
 deparazitari periodice pentru a preveni crearea de porti de intrare de catre paraziti, in
special de catre larvele de Strongyloides papillosus, la nivel interdigital.

COMBATERE

 intr-un efectiv in care apare PIO este necesara aplicarea unui complex de masuri care sa
permita eliminarea acesteia. Programul, desi costisitor, in final va fi eficient, cand toate
animalele se vindeca. Aplicarea acestui program include in principal urmatoarele
operatiuni:
 separarea oilor in trei tarcuri diferite: un tarc pentru oile sanatoase, altul pentru oile
bolnave si al treilea pentru oile ce se vor vindeca;
 tratamentul oilor bolnave si toaleta unghiilor la cele sanatoase;
  introducerea oilor sanatoase in tarcul cu asternut proaspat si uscat, se face trecand
animalele printr-o „baie de picioare', cu 5% formol; dupa 10 zile, iesirea din acest tarc, se
face tot trecand printr-o „baie de picioare';
 din tarcul in care initial s-au adus oi sanatoase, se scot cele care, eventual, prezinta semne
de PIO si se introduc in tarcul cu oi bolnave, supuse tratamentului;
 permanent, din tarcul cu oi bolnave se scot cele care se vindeca, formandu-se o a Hl-a
turma, care trebuie mentinuta pe asternut uscat, in conditii de igiena;
 lotul cu oi bolnave se tine pe asternut proaspat, curat si lunar, se trateaza individual, local
si dupa caz si general; saptamanal, o data sau de doua ori sunt trecute cu picioarele prin
bai dezinfectante; oile nevindecate pe o perioada de 2-3 luni se trimit la abator;
 reasocierea celor trei turme se va face numai dupa ce exista garantia eliminarii bolii din
efectiv
.

Moniensioza (panglica mieilor) – parazitoză produsă de tenii care se localizează în intestin, mai
frecvent la miei. Simptomele bolii constau în slăbirea avansată, anemie, colici, constipație și
diaree, mieii devin tarați, rămân în urma turmei, fiind numiți de ciobani „toboșari“. Oile adulte
pot fi parazitate, fără să manifeste semne clinice, dar sunt purtătoare de paraziți și sursă de
contaminare a pășunilor.

Campilobacterioza la specii de interes economic - ovine

Campylobacterioza ovină, denumită şi avortul campylobacterian, este o entitate infecţioasă
manifestată clinic prin avorturi şi fătări de produşi debili, neviabili.
Agentul etiologic este Campylobacter fetus subsp. fetus.
Avortul campylobacterian afectează oile gestante de toate vârstele. Campylobacterioza la ovine
nu este o boală venerică, nu se transmite prin actul montei, deci berbecii nu au nici un rol în
transmiterea infecţiei, iar germenul nu a putut fi izolat din materialul seminal.
Obişnuit, infecţia se realizează pe cale digestivă prin furajele şi apa contaminate. Căile de
eliminare a germenilor, prin intermediul cărora bacteriile ajung în furaje şi apă, sunt reprezentate
de secreţiile vaginale, prepuţiale şi de fecale. Oile infectate rămân însă purtători de germeni, la
nivelul tubului digestiv, creând posibilitatea difuzării infecţiei în efectivele indemne.
Principalul simptom în campylobacterioza ovină este avortul în ultima perioadă de gestaţie.
După Volintir, avorturile se produc între a III-a şi a IV-a lună a gestatiei. De obicei, cu 1-3 zile
înainte de avort, oile manifestă o stare de abatere, cu diminuarea apetitului şi preferinţă pentru
decubitul lateral. Alteori, nu se observă nici un semn clinic şi numai cu puţin timp înainte de
avort se observă tumefierea vulvei şi o secreţie vulvară mucoasa sau muco-sanguinolentă.
Profilactic se pot folosi vaccinurile vii, atenuate sau cele preparate din fracţiuni subcelulare,
preparate din tulpini de Campylobacter fetus subsp. fetus, au dat rezultate încurajatoare, mai ales
atunci când în vaccin sunt prezente chiar serotipurile incriminate în infecţie.
Combatere: oile care au avortat se izolează, iar după confirmarea diagnosticului se supun unui
tratament antiinfecţios pentru sterilizare (se folosesc antibiotice), administrarea realizându-se
parenteral, per os şi intrauterin. Concomitent cu izolarea oilor care au avortat, se face dezinfecţia
adăpostului şi se distrug avortonii şi învelitorile fetale.

1.2.1.4. Enterotoxiemiile anaerobe ale ovinelor

Sunt boli sporadico-enzootice cu evoluţie rapidă ce afectează ovinele caracterizate prin tulburări
digestive, nervoase şi renale, adeseori mortale.

Enterotoxiemia anairoba a oilor are doua forme de manifestare:

 1 nervoasa (produsa de tipul C) apare la tineretul sub 1 an si la adulte

 2 boala rinichiului moale, (produsa de tipul D), mai frecvent la tineretul de cateva
sapatamani
 Epidemiologia
 Boala apare sporadic sau enzootic. E mai frecventa in anii ploiosi sau cu vegetatie
abundenta. Apare la animalele bine dezvoltate, fermentii intestinali activeaza protoxina
(toxina care actioneaza asupra peretului intestinal si determina leziuni in ficat si rinich.
 Clinic
 Forma supraacuta – moarte aproape instantanee
 Forma acuta dureaza 2-4 zile, la debut apar scrasnit de dinti, agitatie, balonari miscari
convulsive, mers ataxic, nesigur rigid. Hemolizina din toxina dice la anemie si uneori
icter, diaree fetida, hemoglobinurie, edeme declive, la sfarsit stare comatoasa, moarte.

Diagnostic : semen clinice. Diagnostic diferential fata de antrax, intoxicatii alimentare,

dismineraloze, disvitaminoze. Confirmarea se face prin exmen bacteriologic
Combaterea este dificila pentru ca evolotia este scurta,
 se recomandă să nu se facă schimbări bruşte în regimul alimentar
 se fac vaccinări la oile sănătoase de două ori pe an cu vaccin contra anaerobiozelor
 în turmele în care a debutat boala se poate face serumizarea cu ser antiperfringens
polivalent şi apoi vaccinarea de necessitate
 terapeutic pot fi folosite antibiotice.

Profilaxie nespecifica – cunoasterea zonelor de pasunat, vaccinarea obligatoru.

1.2.1.5. Colibaciloza mieilor

Este o boală infecţioasă enzootică întâlnită obişnuit la miei în primele zile după naştere,
caracterizată prin tulburări dominant digestive, uneori respiratorii, nervoase şi artrite.
Colibaciloza este răspândită în creşterea intensivă, determinând pierderi importante prin
mortalitate ridicată.

1.2.1.6. Antraxul
Este o boală infecţioasă, produsă de Bacillus anthracis, sporadico-enzootică de tip evolutiv acut
care afectează mai multe specii de animale domestice şi sălbatice, mai ales ierbivorele, fiind
transmisibilă la om.
Evoluează clinic de regula septicemic cu febra, tulburări generale, circulatorii respiratorii şi
digestive. Morfopatologic se caracterizează prin edeme serohemoragice în ţesutul conjunctiv
subcutanat, hemoragii subseroase, aspectul asfixic al sângelui, hipertrofia şi ramolismentul
pulpei splenice.
Este cunoscut şi sub denumirile de dalac, buba neagră, cărbune sau pustula malignă.
Antraxul a fost descris încă din antichitate, atât la animale cât şi la om.
Antraxul este una din cele mai răspândite boli ale animalelor, dar incidenta sa variază foarte mult
de la o zona geografica la alta. Antraxul evoluează endemic în zonele tropicale şi sub-tropicale.
Sunt receptive la infecţia naturală cu Bacillus anthracis toate animalele homeoterme, dar nu în
egala măsură. Cele mai receptive sunt ovinele şi caprinele, urmate în ordine de taurine, cabaline,
bubaline, camelide, cervidee şi alte ierbivore domestice sau sălbatice.
Animalele tinere, din rase perfecţionate, sau cele stresate, sunt mai sensibile.
Sursele de infecţie sunt animalele bolnave care elimină, prin toate secreţiile şi excreţiile, germeni
sub formă vegetativă care se transformă în spori, în contact cu aerul. Sporii sunt răspândiţi pe
păşune, furaje, apă, iar prin intermediul vântului și apelor de suprafață sau freatice pot difuza pe
suprafețe întinse.
Prin deschiderea cadavrelor sau sacrificarea animalelor bolnave se răspândește un număr mare de
germeni în mediul exterior, care în contact cu aerul sporulează şi rezistă un timp îndelungat.
Toate produsele provenite de la animalele cu antrax (carne, piei, păr, lapte, lână) conţin cantităţi
mari de spori, fiind surse de infecţie importante în special pentru om.
Contaminarea animalelor are loc fie pe cale digestivă, prin ingerarea sporilor odată cu furajele
sau apa, fie pe cale respiratorie, prin inhalarea prafului contaminat cu spori, fiind posibilă însă şi
contaminarea transcutanată prin diferitele leziuni ale pielii.
Contaminarea omului se realizează odată cu manipularea animalelor bolnave, a produselor
provenite de la acestea, a cadavrelor şi, mai rar, prin consumul de carne.
Infecția cutanată este forma cea mai frecvent întâlnită la om și este localizată, în general, pe
mâini și față sub forma unei pustule (buba neagră). Contaminarea se face mai rar și pe cale
respiratorie (antraxul pulmonar sau boala scărmănătorilor de lână).
În general antraxul se caracterizează printr-o evoluţie rapidă, febrilă şi mortală, dar în funcţie de
doza infectantă, poarta de intrare şi rezistenţa organismelor, pot exista şi alte tipuri evolutive.
Semnele clinice ale bolii nu diferă prea mult de la o specie la alta, dar există unele particularități
privind durata şi gravitatea bolii. Astfel, la ovine şi caprine boala este extrem de rapidă,
animalele devin brusc agitate, cu respiraţie grea, prezintă tremurături musculare, secreţii
mucosangvinolente sau hemoragice la nivelul orificiilor nazale sau anale. Animalele mor în
câteva minute sau ore. La bovine sunt aceleaşi semne, dar cu durată mai mare. Acestea prezintă
febră, lipsa poftei de mâncare, colici, lipsa rumegării, diaree sangvinolentă, urinare cu sânge,
cord accelerat, pocnitor, pulsul slab, filiform. Moartea este precedată de hipotermie şi de
convulsii. La cabaline simptomele sunt de ordin general: febră, respiraţie accelerată, cordul bate
puternic, iar animalul nu consumă alimente.
Cadavrele animalelor cu antrax se baloneză imediat, iar la nivelul cavităţilor naturale (nazală,
bucală, anală) apar scurgeri sangvinolente, acestea fiind primele indicii ale antraxului.
Diagnosticul se suspicionează pe baza manifestărilor clinice şi pe aspectul cadavrului.
Diagnosticul de certitudine se stabileşte prin examen de laborator.
Profilaxia generală în antrax vizează în primul rând evitarea contaminării solului cu Bacillus
anthracis şi implicit evitarea contaminării furajelor. Pentru realizarea acestui deziderat, de cea
mai mare importanta este ecarisarea corectă a tuturor cadavrelor. Se ştie că un singur cadavru cu
antrax abandonat pe o păşune poate să contamineze o mare suprafaţă de teren şi să pericliteze
sănătatea animalelor ce vor păşuna pe acest teren, timp de mai multe decenii.
Pentru profilaxia antraxului, alături de masurile generale, imunoprofilaxia este indispensabilă.
 1.2.1.7. Paratuberculoza, boala lui Johne Este o boală infecto-contagioasă, sporadico-enzootică
produsa de Mycobacterium avium subsp. paratuberculosis, cu evoluţie cronică, specifică
rumegătoarelor, caracterizată clinic prin diaree persistentă şi caşexie, iar morfopatologic prin
enterită hiperplastică difuză.
În ţara noastră paratuberculoza la ovine a apărut mai recent, respectiv numai după ce s-au făcut
importuri masive de ovine din rase perfecţionate cu lână fină. Se consideră că omul nu este
susceptibil la infecţia cu Mycobacterium paratuberculosis dar, în ultima vreme se creditează tot
mai mult ipoteza legăturii dintre paratuberculoză şi boala Crohn de la om, pe baza similitudinii
anatomo-clinice şi a faptului ca în boala Crohn au fost izolate, de mai multe ori, micobacterii
care par a nu se deosebi de Mycobacterium paratuberculosis, izolat de la animale, nici chiar prin
PCR.
În mod obişnuit se îmbolnăvesc clinic ovinele, caprinele şi taurinele adulte, dar sunt receptive şi
alte rumegătoare sălbatice, cum sunt cerbii, căprioarele, muflonii, yakul, zebu, lama, antilopa,
cămila şi probabil multe altele, la care s-ar adăuga, în cazuri foarte rare, unele solipede şi porcii.
La ovine evoluţia paratuberculozei este ceva mai scurtă, iar diareea este mai puţin drastică, cu
fecale păstoase, însă rezultatul final este tot deshidratarea şi emacierile musculare, la care se
poate adăuga căderea lânii. Uneori animalele pierd în greutate fără sa prezinte diaree deloc.
Tratamentul paratuberculozei nu este recomandabil şi nu se practică în nici o împrejurare. În
efectivele indemne de paratuberculoză este important să se previna apariţia bolii prin măsuri care
să excludă introducerea ei.

1.2.1.8. Bruceloza - boală infecto-contagioasă, cu evoluţie ezootică, obişnuit cronică, comună

omului şi numeroaselor animale, domestice şi sălbatice, tradusă clinic printr-un tablou poliform,
având ca manifestare principală avortul, iar morfopatologic, prin inflamaţii cu caracter exudativ,
necrotic şi proliferativ, în diferite ţesuturi şi organe, îndeosebi, în cele din sfera genitală.
Prima descriere a bolii cu precizarea agentului etiologic a fost facută în anul 1953 de Buddle şi
Boyes în Noua Zeelandă şi Australia dar, în perioada imediat următoare a fost identificată în
multe alte ţări, printre care SUA, URSS, Africa de Sud, Franţa, Cehoslovacia, Bulgaria şi alte
ţări din Europa de Est şi probabil aproape toate ţările mari crescătoare de ovine. În România a
fost identificată de Tudoriu şi col. încă din anul1958.
Agentul cauzal al bolii este Brucella ovis, şi produce pierderi prin deprecierea berbecilor, care
nu mai pot fi folosiţi ca reproducători, prin tulburări de reproducţie la oi (avorturi, fătări de miei
morţi sa neviabili, repetarea căldurilor). Boala a fost descrisă numai la ovine, masculii fiind mai
receptivi decât femelele, adulţii sunt mai receptivi decât tineretul şi unele rase sunt mai receptive
decât altele.
Transmiterea bolii este veneriană de tip berbec-oaie-berbec-oaie, care poate avea loc în cursul
aceluiaşi sezon de monte sau în sezoane diferite. Au fost descrise şi alte căi de transmitere:
orală, o dată cu apa sau furajele contaminate, nasofaringeană sau mai puţin prin aşternutul
contaminat.
În faza acută a bolii se manifestă prin edemul scrotului şi epididimului, mai puţin a testiculelor,
ceea ce produce dificultate în deplasare şi durere la palpare. Uneori semnele locale sunt însoţite
de manifestări generale: febră, abatere, inapetenţă, erupţie eritematoasă scrotală. După o
săptămână de simptome generale se amendează şi se intră în cea de-a doua fază cronică.
Forma cronică se manifestă prin apariţia unei induraţii iniţial circumscrise la nivelul cozii
epididimului, care se extinde lent, cuprinzând tot corpul epididimul şi se poate termina prin
complicaţii (abcese, fistule) şi numai în mod excepţional prin vindecări spontane.
La femele evoluţia infecţiei este inaparentă clinic.
Tratament: administrarea zilnică la berbecii bolnavi, în faza de debut de antibiotice ar putea
conduce la vindecarea clinică şi chiar bacteriologică dar, aceasta din urmă nu este certă.

9 1.2.2. Boli virale

Maedi – visna
Reprezintă o boală sistemică a ovinelor, cauzată de un lentivirus ovin şi caracterizată prin
inflamaţia cronică a pulmonilor, glandei mamare, articulaţiilor şi sistemului nervos central.
Boala a apărut pentru prima dată în 1939, în Islanda, în urma unor importuri de ovine Karakul
din Germania, fiind definit pe baza caracteristicilor ei conceptul de „infecţie lentă”.
Denumirea bolii provine din cuvintele islandeze, maedi (dispnee) si visna (slabire).
Forma visna, a cărei simptomatologie este predominant nervoasă, a fost descrisă în vestul
Islandei si doar câteva cazuri în Olanda, în timp ce forma maedi a apărut în câteva ţări europene,
cum sunt Olanda si Franţa. Africa de Sud, Statele Unite, Australia şi Noua Zeelandă sunt
indemne.
Gravitatea maximă a epidemiei de maedivisna a fost observată în anii ’40, când această boală a
provocat pierderi foarte importante. Cercetări recente au demonstrat că maedi şi visna sunt
produse de acelasi virus sau cel mult de două lentivirusuri, foarte îndeaproape înrudite.
Sunt receptive ovinele adulte, în vârstă de peste 3 ani, fiind sugerată importanţa predispoziţiei
genetice la infecţia cu lentivirus. Structura genetică a rasei determină si exprimarea clinică a bolii
în urma infecţiei cu VMV, sau doar prezenţa seroconversiei.
Virusul maedi-visna este prezent în sânge, materialul seminal, secreţiile bronhiale, lacrimi, salivă
şi lapte.
Căile majore de transmitere nu sunt colostrul, respectiv laptele, cu toate că şi acestea sunt
importante, ci jetajul bogat în celule, în caz de stres respirator, răspândirea virusului fiind
asigurată în principal prin aerosoli si facilitată de cazarea animalelor în adăposturi închise, în
grupuri.
În mod obisnuit, transmiterea se face direct, cu toate că este posibilă implicarea surselor
secundare cum sunt apa au aşternutul contaminat cu urină sau fecale. Insectele hematofage sau
instrumentarul medical nesterilizat sunt incriminate în transmiterea bolii de la animale viremice.
Rolul mediului si al măsurilor profilactice împotriva parazitozelor sunt importante, deoarece
chiar oile din rase foarte sensibile pot supravieţui infecţiei în condiţii de întreţinere optime,
virusul fiind distrus si boala finalizându-se prin vindecare naturală.
Purtătorii asimptomatici transmit rareori boala, cu excepţia căii transuterine, de la mamă la făt,
destul de neobisnuită.
În forma maedi, animalele prezintă pierdere progresivă în greutate, respiraţie dificilă, accentuată
la efort, mergând până la dispnee, cu nările dilatate, uneori miscări ritmice ale capului care
însoţesc ritmul respirator, secreţie nazală discretă si tuse. Pe măsură ce boala progresează,
animalele preferă decubitul. Oile gestante pot avorta. Durata acestei boli este de 3 până la 8 luni.
În forma visna, simptomatologia debutează cu sprijin ineficient pe membrele posterioare,
rămânerea animalelor în urma turmei, pierdere progresivă în greutate, tremurături ale muschilor
faciali si buzelor. Pareza poate duce în timp la paraplegie. Oile rămân atente, nu se înregistrează
reacţie febrilă şi apetitul este conservat. Durata clinică este de ani de zile, cu perioade de
remisiune.
Combaterea constă în izolarea imediată a animalelor bolnave, sacrificarea acestora şi aplicarea
dezinfecţiilor riguroase. În focar pentru depistarea animalelor infectate se recomandă examen
serologic din 6 în 6 luni şi eliminarea reagenţilor. De asemenea, berbecii pozitivi se vor elimina
de la montă; eliminarea colostrului şi a laptelui din hrana mieilor proveniţi din oi pozitive şi
folosirea doicilor negative şi a hrănirii artificiale.

Febra Aftoasă – boală comună mai multor specii

Febra aftoasă este o boală infecţioasă virală deosebit de contagioasă, cu evoluţii epidemice si
uneori pandemice, ce constituie încă o problemă pentru sănătatea animalelor şi pentru economia
ţărilor afectate. Febra aftoasă afectează toate speciile de animale biongulate domestice şi
sălbatice şi foarte rar omul.
Denumirea de febră aftoasă vine de la cuvântul grecesc aphte care înseamnă arsură, prin aceasta
sugerându-se asemănarea dintre veziculele produse de arsuri şi cele produse de virusul febrei
aftoase.
Febra aftoasă a fost şi este considerată cea mai păgubitoare boală la animale datorită: morbidităţii
de peste 90% din efectiv, difuzibilităţii mari si rapide în teritoriu, numeroaselor specii afectate,
măsurilor de prevenire şi combatere, foarte costisitoare, dar şi faptului că, în secolul XX nici un
teritoriu de pe pământ, unde au fost animale receptive, nu a fost ocolit de
evoluţia măcar a unui episod de boală.
Este demn de notat însă faptul că multe teritorii, cum sunt: Australia, Noua Zeelandă, America
de Nord şi Centrală, Scandinavia si Panama sunt zone libere de febră aftoasă de 50-75 de ani, dar
si că în Europa boala evoluează sporadic, iar în Africa, America de Sud şi unele ţări din Asia,
febra aftoasă evoluează încă endemic şi chiar epidemic.
În ţările libere de febră aftoasă, unde boala nu există de zeci de ani, sau în ţările în care boala a
fost eradicată de mai multă vreme, introducerea accidentală a unui virus aftos poate dezvolta
uşor o epidemie de febră aftoasă.
Difuzarea fiind extrem de rapidă, controlul bolii se face cu dificultate si, uneori, poate chiar
scăpa de sub control (exemplu epidemia din Marea Britanie din 1967-1968, când 634.000 de
animale au trebuit ucise şi epidemia din 2000-2001, când nu mai puţin de două milioane de
animale s-au contaminat şi au fostucise).
Simptomele generale ale bolii sunt: febră cu intensitate variabilă, acompaniată de simptome
comune şi altor infecţii majore, cum sunt: inapetenţă, anorexie, tulburări de rumegare, abatere,
diminuarea secreţiei lactate.
Simptomele ce preced erupţia veziculară sunt: nas uscat, pielea de pe mamele şi coroana plantară
caldă si congestionată.
Caracterele epidemiologice ale bolii şi pluralitatea antigenică a virusului aftos au făcut
din febra aftoasă cea mai păgubitoare boală întâlnită la animale. În acelaşi timp, necesitatea
prevenirii acestei boli, oriunde în lume, a impus crearea de organisme şi reglementări unitare şi
consecvente la nivel internaţional (FAO, OIE, etc.).

Pesta micilor rumegătoare

Este o boală infectocontagioasă, de natură virotică, întâlnită la capre si oi, cu caracter
endemicoepidemic şi evoluţie supraacută sau acută, caracterizată clinic prin febră, tulburări
digestive şi respiratorii, iar morfopatologic prin necroze, eroziuni şi ulcere la nivelul mucoasei
digestive şi a căilor respiratorii.
Descrisă prima data de Gargadennec si Lalanne, în 1942, în Coasta de Fildes, pesta
rumegătoarelor mici (PRM) s-a extins foarte repede în diferite ţări din Africa şi Asia. În 1989 a
fost diagnosticată în Egipt şi în districtul Villupuram din India.
În prezent PRM nu este semnalată decât pe continentul african (în ţările situate între Sahara şi
ecuator), în Asia de Sud-Est şi în câteva ţări din Orientul Mijlociu.
Agentul etiologic este virusul pestei rumegătoarelor mici, încadrat în familia Paramyxoviridae,
subfamilia Paramyxovirinae, genul Morbillivirus.
Sunt receptive, în condiţii naturale, rumegătoarele mici si în special caprele. Sunt frecvente
situaţiile în care boala evoluează la capre, fără ca ovinele să fie afectate. La capre, sensibilitatea
cea mai mare o prezintă rasele pitice din Africa de Vest (rasa lagunară, Kirdi, Djallonke etc.),
precum şi animalele tinere de 3 – 18 luni.
Transmiterea infecţiei se face direct de la animalul bolnav la cel receptiv şi puţin probabil
indirect, având în vedere rezistenţa scăzută a virusului în mediul exterior. Virusul pătrunde în
organism la nivelul mucoasei nasofaringiene.
În caz de apariţie a bolii în ţări indemne se recurge la stamping-out. În ţările în care boala
evoluează frecvent, animalele bolnave se izolează si, eventual, se supun tratamentului cu
antibiotice pentru prevenirea infecţiilor bacteriene secundare sau se sacrifică. Se aplică
dezinfecţia şi vaccinarea animalelor sănătoase.

Rabia la animale domestice şi sălbatice

Rabia, sau turbarea, este o boală infecţioasă, întâlnită la toate speciile de animale homeoterme,
transmisibilă la om, caracterizată prin grave tulburări nervoase, exprimate prin hiperexcitabilitate
şi agresivitate, urmate de paralizie şi moarte.
Turbarea a fost înregistrată, în decursul timpului, cu o frecvenţă variabilă, pe toate continentele.
Unele ţări, favorizate de poziţia lor geografică, sau ca urmare a unor măsuri drastice de
combatere, au reuşit să devină şi/sau să se menţină indemne de rabie (Australia, Islanda, Japonia,
Noua Zeelandă, Insulele Hawaii, Anglia, Irlanda, Spania, Portugalia, Norvegia, Suedia s.a.).
La rumegătoare, boala este relativ frecventă si adesea evoluează sub formă de enzootii, mai ales
în sezonul de păşunat.
În general, incidenţa cazurilor de turbare a variat în timp si diferă în limitele foarte largi de la o
ţară la alta, fiind condiţionată de o serie de factori, printre care un rol important revine măsurilor
sanitare veterinare.
Turbarea este produsă de un virus cu proprietăţi neurotrope, denumit de Pasteur „virus rabic de
stradă”, actualmente încadrat în familia Rhabdoviridae, genul Lyssavirus.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt receptive la infecţia rabică toate animalele cu sânge
cald.
Ovinele sunt foarte receptive la infecţia rabică, atât natural, cât si experimental, dar, ca şi
bovinele, au un rol redus în epidemiologia bolii.
La ovine şi caprine, perioada de incubaţie durează între 10-65 zile, rareori mai multe luni. De
obicei, boala evoluează sub forma furioasă, mai rar sub forma paralitică.
În forma furioasă, semnele prodromice sunt repede urmate de furie şi agresivitate. Animalul
turbat aleargă tot timpul, din când în când se opreste brusc, loveste pământul cu picioarele,
scutură capul, sforăie zgomotos, behăie cu voce groasă, răguşită, scoţând sunete prelungi.
Pupilele sunt puternic dilatate, ochii congestionaţi; adeseori se observă strabism convergent sau
divergent, uni- sau bilateral. Oile – animale timide, blânde, fricoase – devin agresive, se reped la
oameni, la alte oi, la câini, încercând să muste, să lovească cu picioarele si cu capul.
Adeseori manifestă prurit la locul muscăturii, se ling, se freacă de pereţi, îsi smulg lâna. Oile si
caprele nu manifestă hidrofobie, dar prezintă pervertirea gustului şi au halucinaţii, care se
manifestă prin opriri bruste din mers, ciulirea urechilor, privirea fixă etc.
În toate cazurile de turbare se impune un diagnostic imediat si luarea de măsuri urgente, atât faţă
de animalele turbate sau suspecte de boală, cât şi faţă de animalele şi persoanele contaminate sau
suspecte de contaminare.
Întrucât nici aspectele clinice şi nici leziunile macroscopice nu sunt patognomonice, diagnosticul
bolii se bazează pe examene de laborator (virusologice, biologice, histopatologice si serologice).
Fiind vorba de o zoonoză majoră, tehnicile de diagnostic de laborator al rabiei au fost
standardizate la nivel internaţional.
Deoarece boala se termină aproape fără excepţie prin moartea animalelor, prognosticul este
defavorabil.
Lupta împotriva turbării include aplicarea unui complex de măsuri generale sanitare-veterinare şi
de imunoprofilaxie.

Variola ovină
Variolele sunt boli infectocontagioase produse de unele virusuri epiteliotrope din fam.
Poxviridae (genurile Ortho-, Capri-, Sui- si Avipoxvirus), care afectează numeroase specii de
animale şi omul şi se caracterizează prin evoluţie acută si febrilă, urmată de erupţie
exantematoasă sau/şi enantematoasă stadială, care diferă ca localizare, aspect şi gravitate, de la o
specie de animale, la alta.
Răspândire şi importanţă: dintre variolele animalelor, variola ovină, caprină si aviară sunt cele
mai grave şi, în decursul timpului, au produs cele mai importante pierderi economice, prin
mortalitate şi morbiditate, în toată lumea, iar variola umană a fost una dintre cele mai temute boli
epidemice ale umanităţii.
În ceea ce priveste variola umană, se consideră că aceasta este prima boală infecţioasă a omului
care a putut fi eradicată de pe mapamond (1977), ca urmare a măsurilor sistematice şi susţinute
întreprinse în toată lumea, cu sprijinul O.M.S. şi a altor organisme internaţionale.
Variola ovină este cea mai importantă dintre toate variolele animalelor. Nu mai este prezentă în
Europa, dar se mai întâlneste încă în unele ţări din Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi câteva foste
republici sovietice. Apariţii sporadice se înregistrează şi în unele ţări mediteraneene.
Agentul etiologic al variolei ovine, Sheepppox virus, face parte din fam. Poxviridae, genul
Capripoxvirus şi este asimilat ca specie distinctă de virusul variolei caprelor (Goatpox virus),
aparţinând însă aceluiasi gen.
Prezintă strictă specificitate de specie în infecţia naturală, dar experimental infectează si alte
specii, uneori înrudite.
La ovine, infecţia se transmite cel mai usor pe cale respiratorie, oile inhalând virusul odată cu
praful de cruste, dar se poate transmite şi transcutanat, prin intermediul unor artropode. La
începutul unei epizootii, boala apare numai la câteva animale, care parcurg în decurs de
aproximativ o lună toate fazele de evoluţie ale bolii, până în faza de decrustizare, când elimină în
mediul ambiant, odată cu crustele, o mare cantitate de virus, cu care se vor infecta alte oi care, în
faza finală a erupţiei vor elimina şi ele o nouă cantitate de virus, cu care se va infecta o nouă
serie de oi, până când, în răstimp de 4-6 luni vor face variolă, pe rând, toate animalele din turmă.
Nu există un tratament specific, şi nici nu ar fi necesar, în formele obisnuite de boală. În formele
eruptive grave, un tratament general cu antibiotice şi local cu antiseptice, poate diminua acţiunea
infecţiilor secundare.
Profilaxie si combatere: În ţările cu variolă ovină endemică, nu se pot aplica măsuri radicale,
astfel că atât în profilaxie cât şi în combatere se folosesc măsuri imunoprofilactice.
Combaterea bolii în ţările contaminate se face, în scopul limitării răspândirii bolii, izolarea si
tratarea ovinelor bolnave, cu forme regulate şi sacrificarea celor cu forme grave, vaccinarea de
necesitate a animalelor sănătoase, îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere, igienă, dezinfecţia
spaţiilor, a lânii şi pieilor etc.
Variola caprină este produsă de un virus specific, Goatpox virus, respectiv virusul variolei
caprelor, care este încadrat ca o specie distinctă de virusul variolei ovine, dar în acelasi gen cu
acesta: genul Capripoxvirus. Se pare că, în condiţii naturale, în afară de capre nu afectează şi alte
specii de animale, cu excepţia ovinelor.
Spre deosebire de variola ovină, variola caprină prezintă o mai redusă contagiozitate, are caracter
endemic, iar evoluţia clinică este mai puţin severă, cu pierderi mai mici.
Localizarea leziunilor la caprele adulte se rezumă de obicei la tegumentul mamar, dar uneori
cuprinde si regiunea ingvinală, faţa internă a coapselor, perineul şi pielea feţei, iar mortalitatea
este redusă. La iezi, evoluţia este mai gravă, erupţia exantematoasă se generalizează adesea şi
poate fi însoţită si de enantem bucal, nazal, conjunctival, digestiv şi respirator. Letalitatea variază
între 5 – 60%.
Caprele bolnave se izolează şi se tratează local cu unguente cu antibiotice sau antiseptice, menite
să favorizeze vindecarea în localizarea mamară în care, din cauza sensibilităţii, caprele evită
mulsul şi sunt predispuse la mamite de altă natură, prin retenţie lactată.
În ţările cu variolă caprină endemică se practică si imunoprofilaxia cu vaccinuri inactivate sau
preparate din tulpini vii, modificate, care pot fi aplicate atât preventiv, în efective indemne, cât şi
de necesitate, la animalele sănătoase din focare de boală, imunitatea acestora instalându-se numai
după două săptămâni.
În focarele de boală, în afară de imunoprofilaxie, se aplică si măsurile antiepizootice generale
obisnuite: izolarea si tratamentul animalelor bolnave, igiena spaţiilor de cazare, mulsul regulat,
dezinfecţii şi dezinsecţii.

1.2.2.1. Ectima contagioasă a ovinelor şi caprinelor

Ectima contagioasă este o boală infectocontagioasă de natură virală, întâlnită la oi şi capre,
ce afectează aproape sistematic tineretul ovin şi caprin, producând pierderi mai ales prin
nerealizarea sporului în greutate şi uneori şi prin mortalitate.
Agentul etiologic este un virus încadrat în familia Poxviridae, virus care are tropism pentru
epitelii, şi care are rezistenţă mare la factorii fizico - chimici din mediu, mai ales dacă este
înglobat în cruste menţinute în condiţii de uscăciune.
Sensibilitatea cea mai mare la virus o are tineretul ovin şi caprin, boala având caracter sezonier,
fiind mai frecvent semnalată la sfârşitul verii (lunile iulie - august). În declanşarea bolii un rol
important îl au furajele ţepoase, care produc leziuni ce vor constitui porţi de intrare pentru virus.
Sursele de infecţie sunt animalele bolnave care elimină virusul, din leziunile epiteliale, în mediul
extern, pe care îl contaminează şi unde virusul poate persista de la un an la altul.
Contaminarea se realizează prin intermediul surselor secundare (furaje, apa, aşternut, padocuri,
păşuni contaminate etc.).
Tabloul clinico-anatomic
Boala debutează cu stare de abatere şi febră, urmată la scurt timp de erupţia, pe tegumentul
buzelor, a unor vezicule care se sparg rapid, lăsând în loc cruste maronii negricioase care se rup
uşor şi care sângerează. Această formă mai este cunoscută sub denumirea de caş la gură. Mai pot
să apară erupţii pe tegumentul mamelonar şi la extremităţile membrelor, în ultimul caz animalele
prezintă şchiopături. Dacă survin complicaţii bacteriene se pot produce mamite şi pododermatite,
care pot să ducă la dezongulări.
Diagnosticul poate fi suspicionat uşor pe baza datelor epidemiologice şi clinico-anatomice.
Tratamentul se face simptomatic. La mieii cu erupţii peribucale se pot aplica local soluţii
antiseptice cum ar fi soluţia de albastrul de metil 1%, sau se folosesc unguente cu antibiotice
pentru a preveni complicaţiile bacteriene, date de flora epifită. Aceleaşi substanţe pot fi folosite
şi pentru erupţiile mamare şi podale. Pentru grăbirea vindecării se vor administra injectabil
vitamine, mai ales vitamina A şi E, care au rol în protecţia epiteliilor.
Există şi un vaccin (viu liofilizat) care poate fi folosit pentru prevenirea apariţiei bolii, la mieii şi
iezii sănătoşi. Vaccinul se recomandă a fi utilizat doar în zonele în care boala a mai evoluat în
anii anteriori.

1.2.3. Boli parazitare

Ovinele, indiferent de vârstă, pot fi infestate cu diferiți paraziți și de aceea, înainte de scoaterea
lor la pășune, acestea trebuie deparazitate atât intern, cât și extern. Această acțiune este deosebit
de importantă deoarece se evită contaminarea pășunilor cu paraziți de la animale și, în
consecință, infestarea altor turme de oi. Prin deparazitarea animalelor se evită atât pierderile
economice, cât și riscul îmbolnăvirii omului din cauza paraziților care se pot transmite de la
animale la om. Totodată, este obligatorie dehelmintizarea câinilor, având în vedere rolul acestora
ca gazdă pentru unii paraziți, făcând parte din ciclul biologic al acestora. Astfel, prin consum de
carne sau organe crude de la oi infestate cu paraziți, câinii vor transmite prin fecale ouă de
paraziți atât la om, cât și la animale, îmbolnăvindu-le grav.

Echinococoza
Echinococoza este o zoonoză parazitară cauzată de adultul sau de stadiile larvare ale cestodelor
din genul Echinococcus, care face parte din subfamilia Echinococcina.
În multe ţări echinococoza constituie o problemă majoră pentru sănătatea publică şi poate
produce o serioasă morbiditate şi mortalitate şi la om. Cunoscută încă din timpul lui Hipocrate
(460-375 î.Ch.) hidatidoza continuă să facă şi în prezent victime, deşi progresele realizate în
cunoaşterea ei sunt remarcabile (Morariu, 2004).
Echinococozele larvare sunt metacestodoze produse de larvele de “tip echinococcus” ale
speciilor din genul Echinococcus, ale căror forme adulte se dezvoltă în intestinul subţire la
canide şi/sau felide. Aceste larve se dezvoltă în diverse ţesuturi şi organe ale unor mamifere
(Erbivora) şi diversivore (Omnivora), gazde intermediare şi uneori la om (gazdă intermediară
potenţială).
După aspectele morfologice ale hidatidelor şi după unele caractere epidemiologice se deosebesc
două forme de echinococoză larvară: echinococoza chistică uniloculară sau simplă (CE) şi
echinococoza multiloculară sau compartimentată (AE) (Cosoroabă, 2005).
Echinococcus granulosus este o specie cu distribuţie cosmopolită, pe toate continentele, fiind
considerată una din speciile importante în relaţie cu producţia de alimente de origine animală.
Gazdele intermediare în care chisturile hidatice pot fi găsite, predominant în pulmon şi ficat,
includ bovinele, ovinele şi porcinele domestice şi sălbatice. Infecţia se realizează prin ingerarea
ouălor excretate prin fecale de gazdele definitive. Studii ale AND-ului mitochondrial (mtDNA),
au divizat complexul E. granulosus în E. granulosus sensu stricto (genotipurile G1-G3), E.
equines (G4), E. ortleppi (G5) şi E. canadensis (G6-G10).
În anul 2010, specialiştii din cadrul EURL pentru Parazitoze, Roma, Italia au efectuat un studiu
pentru a investiga variabilitatea genetică a populaţiei de E. granulosus s.s. în ţări europene cum
sunt Bulgaria, Ungaria, România şi Italia. Urmare a acestui studiu, la probele transmise din
România s-a identificat E. granulosus sensu stricto, genotipurile G1 şi G7.
Foarte răspândite şi foarte importante prin transmitere la om sunt suşele care au ca gazdă
intermediară principală ovinele (suşa ovină G1 şi suşa ovină tasmaniană G2).
Aria geografică a suşelor la origine este foarte largă, extinzându-se în Europa (excepţie Irlanda
de Nord) şi, mai ales Bazinul mediteranean, Orientul Mijlociu, Africa orientală, USE, America
de Sud, Australia, Noua Zeelandă. În China suşa ovină a fost semnalată nu numai la ovine ci şi la
bovine, yak, camelide, porc, rumegătoare sălbatice, la care predomină localizarea pulmonară.

1.2.3.1. Eimerioza la ovine

Este o parazitoză intestinală ce afectează tineretul ovin şi caprin sub vârsta de un an, manifestată
prin sindrom diareic sau constipaţie şi slăbire, produsă de specii de Eimeria. Este frecventă în
toate sistemele de exploatare, cu extensivitate ridicată la miei şi iezi, întreţinuţi în colectivităţi
mari (31). Pierderile, prin mortalitate, ajung de la 1-3% la 50% (27).
Eimeriile sunt paraziți care, în stadiul vegetativ, se dezvoltă în tubul digestiv, iar oochisturile se
dezvoltă în mediul extern, devenind astfel elementul infestant.
Epidemiologie
Sursele de infecție sunt reprezentate de mieii și iezii bolnavi. Rezistența eimeriilor este de 6 luni
sub zăpadă și de 10 luni în locuri umede și întunecate. Izbucnirea și evoluția bolii sunt favorizate
de diverși factori: vârstă, aglomerație, umiditate, subnutriție. Contaminarea animalelor se face
prin ingerarea oochiştilor odată cu iarba, furajele şi apa, dar şi prin lingerea ombilicului.
Şobolanii şi şoarecii reprezintă vectori care favorizează transmiterea şi menţinerea bolii.
Tabloul clinic
Boala debutează clinic după o incubație de 10-21 zile.
Manifestări clinice la miei
Frecventă la tineretul de 1-4 luni, se manifestă prin diaree variabilă, uneori severă, care poate
deveni hemoragică, murdărind posteriorul, sete pronunțată și tulburări în deplasare. Mieii
prezintă diaree apoasă, de culoare galben-brună, cu mucus, urât mirositoare, ușor hemoragică.
Aceștia prezintă tenesme şi gemete caracteristice, se deshidratează, slăbesc, sunt epuizaţi, iar
moartea poate să cuprindă chiar și jumătate din efectiv.
Diagnostic
Diagnosticul se suspicionează pe baza semnelor clinice și epidemiologice, confirmarea făcându-
se prin examenul microscopic al fecalelor.
Prognosticul este favorabil în infecții ușoare și în faza de debut a bolii, rezervat în fazele
avansate de boală și la animalele întreținute necorespunzător.
Prevenția se va face evitând factorii favorizanți prin acțiuni de dezinfecție a adăposturilor și
deratizare. Se va evita, pe cât posibil, suprapopularea adăpostului și stresul produs de lotizări sau
înțărcare.

1.2.3.2. Dicrocelioza
Este o trematodoză hepato-biliară, cronică, cu evoluţie obişnuit subclinică, la rumegătoarele
mici şi la alte ierbivore şi rozătoare, determinată de Dicrocoelium lanceolatum. Adesea, se
asociază fasciolozei, când efectele patogene se accentuează. Este o helmintoză cu răspândire
largă pe glob.
În general, boala nu se manifestă clinic, dar în infestații masive animalele slăbesc și au o
dezvoltare încetinită.

1.2.3.4. Fascioloza

Fascioloza (gălbeaza mare sau gușa) este una dintre cele mai grave boli întâlnite la ovine atât
sub aspectul mortalităților, cât și prin scăderea producțiilor. Boala este produsă de un parazit în
formă de frunzuliță care se localizează în canalele biliare. Infestarea animalelor are loc în special
la pășune, iar gazda intermediară este un melc de apă dulce. Semnele clinice sunt în funcție de
anotimp și de gradul de infestație a oilor cu paraziți. Animalele slăbesc, prezintă semne de
anemie, lâna devine sfărâmicioasă și cade, apar edeme, în special la nivelul pleoapelor și
submandibular (gușă). La oile gestante apar avorturi, iar mieii fătați sunt debili, nedezvoltați, iar
cantitatea de lapte este redusă.

1.2.3.5. Cestozele

Cestodozele sunt boli parazitare produse de viermi laţi şi lungi (1-5 m) în formă de panglică
(cestode), cu corpul segmentat, care evoluează la rumegătoarele mici şi mari, având un caracter
sezonier de păşune.Aceşti viermi, în stadiul adult, parazitează intestinul subţire al
rumegătoarelor (ovine, caprine, bovine). Animalele parazitate elimină, odată cu fecalele, ouă
(oncosfere) sau segmente de tenie care conţin ouă.

Acestea se răspândesc pe păşune, de unde vor fi consumate de către acarieni de păşune – insecte
de mici dimensiuni (1,5 mm), care trăiesc pe păşuni umede, sunt foarte rezistente la temperaturi
ridicate şi îngheţ. Aceste insecte, fiind coprofage, se hrănesc cu materii fecale. În organismul
acestora ouăle parazitului vor evolua în larve infestante.
Contaminarea animalelor are loc la păşune, începând cu luna martie până toamna, prin ingerarea
o dată cu iarba, a acarienilor contaminaţi cu forme larvare ale parazitului. De asemenea,
contaminarea poate avea loc şi la grajd, când se administrează fân proaspăt cosit de pe terenuri
umede. În intestinul rumegătoarelor, prin digerarea acestor acarieni se eliberează larve care
devin în scurt timp tenii adulte de mari dimensiuni.
În corpul unui singur animal pot fi întâlnite mai multe tenii, care formează adevărate ghemuri ce
pot obstrua intestinul. Aceşti viermi pot provoca, de asemenea, iritaţii ale mucoasei intestinale;
au acţiune toxică asupra organismului deoarece eliberează o cantitate mare de toxine în
organism, care acţionează asupra sistemului nervos al animalului.
De asemenea, paraziţii produc dereglări ale metabolismului deoarece cantităţi mari de substanţe
nutritive şi vitamine sunt consumate de aceştia.
Cea mai importantă cestodoză se întâlneşte la oi, iar boala se mai numeşte „panglica mieilor“
sau moniezioza, fiind produsă în general de parazitul Moniezia expansa. Frecvenţa cea mai mare
se întâlneşte la miei şi iezi cu vârste de până la 1 an şi uneori 2 ani.
Simptome.
La miei, moniezioza apare clinic în cazul parazitării intense şi se exprimă prin: diaree cu fecale
negricioase, alternând cu constipaţie, abdomen balonat, colici, mers nesigur; mieii slăbesc, sunt
anemici, le cade lâna, fiind denumiţi de ciobani „toboşarii turmei“. Boala are o evoluţie lungă,
producând pagube economice, uneori sfârşitul fiind letal după 4-6 zile de infestaţii puternice.
Oile adulte nu manifestă semne clinice, chiar dacă sunt parazitate. Diagnosticul se pune pe
semnele clinice de slăbire avansată, balonarea abdomenului, pe prezenţa fragmentelor de tenie în
fecale şi se confirmă prin metode de laborator.
Profilaxia şi tratamentul se bazează pe dehelminentizarea ovinelor, caprinelor şi tineretului
taurin de 2-3 ori pe an, primăvara cu două săptămâni înainte de ieşirea la păşunat şi toamna,
după 2-3 săptămâni de la intrarea în stabulaţie, dar şi în timpul verilor ploioase. Animalele
adulte (oile, caprele), deşi nu prezintă semne clinice, trebuie tratate deoarece reprezintă un
rezervor pentru aceşti paraziţi. Tratamentul curativ se va face întregii turme de animale.

1.2.3.6. Râile la ovine

Pe glob sunt semnalate, cu incidenţă foarte variată, râile: psoroptică, chorioptică, sarcoptică,
demodecia şi psoregatică, dintre care prima, prezintă o importanţă deosebită datorită faptului că
se poate generaliza, are mare contagiozitate, cu implicaţii economice grave. Se întâlnesc în toate
sistemele de exploatare şi sunt boli declarabile şi carantinabile.
Râia sau scabia este o boală parazitară a pielii care apare mai ales în anotimpurile reci şi umede,
în condiţii de igienă şi alimentaţie necorespunzătoare. Agenţii etiologici ai bolii sunt mai multe
specii de paraziţi din familia Sarcoptidae, care se localizează în diferite regiuni ale corpului,
producând leziuni specifice. Boala produce pierderi economice însemnate, constând în scăderea
producţiilor de lapte, carne şi lână. La ovine şi caprine se întâlnesc următoarele tipuri de râie:
sarcoptică, psoroptică, corioptică, uneori asociate între ele.
Râia sarcoptică sau râia capului se caracterizează prin apariţia unor cruste foarte groase, de
culoare alb-cenuşie, cu aspect văros, în regiunea capului, în jurul buzelor şi ochilor. Această
formă de râie este rară la oaie, în schimb la capră este mai des întâlnită, fiind generalizată la cap,
torace, abdomen, mamele şi membre.
Râia psoroptică sau râia corpului este cea mai frecventă şi severă scabie întâlnită la oaie,
deoarece apare pe regiunea superioară a spetei, pe regiunea dorsală, gât, părţile laterale ale
toracelui, generalizându-se cu repeziciune pe întreg corpul. Boala apare mai ales în anotimpurile
reci şi umede, în condiţiile unei igiene necorespunzătoare, fiind influenţată de o alimentaţie
carenţată sau de prezenţa altor boli.
Contaminarea se face fie prin contactul direct al animalelor sănătoase cu cele bolnave, fie
indirect cu diferite obiecte parazitate (ustensile din grajd, aşternut etc.).
Din punct de vedere clinic, această râie provoacă prurit (mâncărimi), căderea lânii în smocuri
mai întâi pe anumite zone ale corpului, apoi se întinde pe toată suprafaţa lui. Pe piele se observă
mici noduli, vezicule şi cruste, iar în râia generalizată animalele pot prezenta şi unele complicaţii
(pulmonare, carenţiale etc.).
Diagnosticul prezumptiv al acestor parazitoze se pune pe baza semnelor clinice şi este confirmat
prin examene de laborator.
Profilaxie şi tratament
Pe lângă măsurile de igienă privind adăpostirea corespunzătoare a animalelor şi o alimentaţie
echilibrată, se instituie un tratament al întregului efectiv de .
Pentru a feri animalele de noi recontaminări, concomitent cu deparazitarea animalelor, este
obligatoriu să se facă igienizarea adăposturilor şi a ustensilelor din fermă, prin dezinfecţia,
precum şi prin deparazitarea acestora.

Scrapie – Encefalopatie spongiformă transmisibilă (EST)

Definire: prionii (engl. proteinaceus infectious particles = particule proteice infecţioase)
constituie izoforma patologică a unei proteine normale – proteina prionica (PrP) – codificată de
organismele gazdă. În anumite condiţii, această proteină normală suferă o modificare post-
translaţională a structurii sale secundare, ceea ce îi conferă noi proprietăţi, ca: rezistenţă
neobisnuită la acţiunea factorilor fizici şi chimici şi transmisibilitatea similară agenţilor
infecţiosi.
Prima EST recunoscută ca entitate nosologică distinctă a fost boala numită scrapie a ovinelor,
descrisă încă în 1732, aceasta fiind şi cea mai studiată boală din acest grup.
Transmisibilitatea ei, suspectată demult, a fost dovedită abia în 1936. Începând din anul 1961 s-a
demonstrat că scrapie poate fi transmisă la capră, soarece, hamster, sobolan, cobai, primate, în
toate cazurile leziunile fiind similare celor întâlnite la oaie.
Scrapie, cunoscută si sub denumirile de boala tremurătoare a oilor sau de boala pruriginoasă, este
o boală cu evoluţie sporadică sau endemică a oilor, caprelor şi muflonilor (Ovis musimon),
primele fiind cel mai frecvent afectate.
Denumirea bolii (pronunţă: screpi), larg folosită în literatura de specialitate, este de origine
engleză, fiind asociată cu pruritul observat la oile bolnave si tendinţa acestora de a-şi freca zona
dorso-lombară de obiectele din jur. Denumirile folosite în alte limbi sunt, de asemenea, asociate
cu simptome ale acestei boli de tremurături sau de prurit: tremblante (fr.), traberkrankheit
(germ.), prurigo lombar (span.), rida (islandeză).
Boala este larg răspândită în Regatul Unit, de unde a fost exportată în numeroase alte ţări. Este
semnalată în Cipru, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Israel, republicile fostei
Iugoslavii, Olanda, Rusia, Slovacia, Suedia, China, Japonia, Canada si SUA.
La începutul anului 2003, scrapie a fost diagnosticată pentru prima dată în cadrul IDSA, si în
câteva judeţe din România, de dr. N. Alexandru (comunicare personală). În prezent, singurele
ţări considerate cu certitudine libere de scrapie sunt Australia şi Noua Zeelandă.
Epidemiologic scrapie este o EST cu un grad redus de contagiozitate. De regulă, boala este
introdusă în turmele indemne cu animale aflate în perioada de incubaţie iar calea de transmitere
cea mai frecventă este de la mamă la miel. Datorită perioadei de incubaţie foarte lungi, o oaie
contaminată poate transmite boală la mai multe generaţii de miei înainte de a prezenta primele
simptome de scrapie.
Este dovedită însă transmiterea orizontală a bolii în urma coabitării în perioada de stabulaţie sau
pe păsune, în special prin consumul învelitorilor fetale contaminate.
În Islanda s-a demonstrat transmiterea bolii la oi indemne ţinute pe păsuni folosite cu 1-3 ani în
urmă de turme infectate.
Tot în Islanda este semnalată izolarea agentului scrapie de la acarienii din iarbă si fân (genurile
Lepidoglyphus, Acarus, Tyrophagus şi altele), recoltaţi de pe păsuni folosite în trecut de turme
infectate. Această observaţie, neconfirmată încă de alţi autori, ar putea explica infectarea
turmelor indemne care au păsunat pe aceste teritorii după 1-3 ani de la eliminarea celor infectate.
Se admite si posibilitatea transmiterii infecţiei prin intermediul apei, furajului, uneltelor
contaminate, prin păsările necrofage sau de către tunzătorii de lână.
Clinic boala debutează cu modificări de comportament ce se manifestă iniţial intermitent, pentru
a se accentua pe parcurs. Animalele devin indiferente sau exagerat de atente la stimulii din jur,
au un facies timorat, uneori sunt agresive, îsi pierd instinctul gregar si se separă de turmă. Sunt
usor excitabile, reacţionând prin tremurături şi convulsii. Concomitent sau mai târziu apar
manifestările de parestezie pruriginoasă ce pot fi provocate: prin frecarea zonei lombare,
animalul ia o poziţie caracteristică, cu capul ridicat şi făcând miscări energice de ciugulire cu
buzele.
Fără a exista modificări cutanate, apare pruritul manifestat prin tendinţa de a se freca de obiecte
fixe şi de a-şi iuguli lâna si membrele. Acest comportament provoacă depilare pronunţată şi
leziuni cutanate, cel mai frecvent la nivelul regiunii dorsale, mai rar a capului sau membrelor
anterioare. Apoi apar tulburările deocomoţie, evidente iniţial la membrele posterioare: pasul se
scurtează şi piciorul este adus înainte fără flexarea la nivelul jaretului. Animalele forţate să
alerge o fac în trap mărunt iar în repaus, îşi corectează cu greu poziţia anormală a membrelor.
Deşi apetitul se menţine pe toată durata bolii, animalele slăbesc. La unele animale apar tulburări
de deglutiţie, afonie si amauroză. În faza finală, animalele emaciate rămân în decubit.
Durata fazei clinice în scrapie este în medie de două luni (28), cu variaţii între 1 si 6 luni.
O statistică efectuată printre crescătorii familiarizaţi cu tabloul acestei boli relevă că primul
simptom observat de acestia este pruritul (peste 70% din cazuri), apoi incoordonarea locomotorie
(17%), modificările fonaţiei (8%) şi tremurăturile musculare (5%).
Măsurile de profilaxie si combatere ţin seama de trei caracteristici ale acestei boli:
contagiozitatea, chiar dacă este redusă, incidenţa ridicată a transmiterii de la mamă la miel şi
riscul contaminării mediului înconjurător.
În aceste condiţii este total contraindicat importul de ovine, în special femele, din ţările în care
este declarată scrapie sau în care situaţia epidemiologică sub raportul acestei boli este
necunoscută. Atestarea situaţiei epidemiologice în acest caz trebuie bazată pe un program de
supraveghere eficient si continuu si pe rezultatele unui studiu de analiză a riscului în ţara
exportatoare.

Bibliografie :

http://www.creeaza.com
https://www.lumeasatului.ro
http://www.tgw1916.net
https://www.revista-ferma.ro
http://www.ansvsa.ro