UNIVERSITATEA PENTRU ȘTIINȚELE VIEȚII ”ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE
SPECIALIZAREA: ZOOTEHNIE ID

BOLILE DE NATURĂ
ALIMENTARĂ ALE
OVINELOR

Cadru didactic,
Șef lucr. Dr. Doina LEONTE Student,
Marcu GAVRIL

Iași
2021
 CUPRINS
BOLI DE NATURĂ ALIMENTARĂ SPECIFICE OVINELOR – PREZENTARE

1. Antraxul
2. Bruceloza
3. Campilobacterioza
4. Echinococoza
5. Febra aftoasă
6. Maedi – visna
7. Paratuberculoza
8. Pesta micilor rumegătoare
9. Rabia
10. Scrapie – Encefalopatie spongiformă transmisibilă
11. Variola ovină
Antrax
Antraxul este o boala infecţioasă, produsă de Bacillus anthracis, ce afectează majoritatea
speciilor de mamifere domestice sau sălbatice şi omul.
Evoluează clinic, de regulă septicemic cu febră, tulburări generale, circulatorii, respiratorii şi
digestive: morfopatologic se caracterizează prin edeme serohemoragice în ţesutul conjunctiv subcutanat,
hemoragii subseroase, aspectul asfixic al sângelui, hipertrofia şi ramolismentul pulpei splenice; mai poate
fi cunoscut şi sub denumirile de dalac, buba neagră, cărbune sau pustula malignă.
Antraxul a fost descris încă din antichitate, atât la animale, cât şi la om. Antraxul este una din
cele mai răspândite boli ale animalelor, dar incidența sa variază foarte mult de la o zona geografică la
alta. Antraxul evoluează endemic în zonele tropicale şi sub-tropicale.
Sunt receptive la infecţia naturală cu Bacillus anthracis toate animalele homeoterme, dar nu în
egală măsură. Cele mai receptive sunt ovinele şi caprinele, urmate în ordine de taurine, cabaline, buba-
line, camelide, cervidee şi alte ierbivore domestice sau sălbatice. Porcul pitic şi, se pare, unele rase alge-
riene de oi posedă o rezistență genetică faţă de infecţia cărbunoasă. La om se întâlnesc atât forme local-
izate, cu evoluţie mai uşoară, cât şi forme septicemice, mortale. Animalele tinere, din rase perfecţionate
sau cele stresate sunt mai sensibile.
În general antraxul se caracterizează printr-o evoluţie rapidă, febrilă şi mortală, dar în funcţie de doza in-
fectantă, poarta de intrare şi rezistenţa organismelor, pot exista şi alte tipuri evolutive.
Profilaxia generală în antrax vizează în primul rând evitarea contaminării solului cu Bacillus
anthracis şi implicit evitarea contaminării furajelor. Pentru realizarea acestui deziderat, de cea mai mare
importanță este ecarisarea corectă a tuturor cadavrelor. Se ştie că un singur cadavru cu antrax abando-
nat pe o păşune poate să contamineze o mare suprafaţă de teren şi să pericliteze sănătatea animalelor
ce vor păşuna pe acest teren, timp de mai multe decenii.
Pentru profilaxia antraxului, alături de măsurile generale, imunoprofilaxia este indispensabilă.

Figura 1 – Manifestări clinice ale antraxului

(https://www.sheepcentral.com/nsw-urges-general-livestock-vaccinations-against-anthrax/)
 Bruceloza la ovine
Prima descriere a bolii cu precizarea agentului etiologic a fost făcută în anul 1953 de Buddle
şi Boyes în Noua Zeelandă şi Australia dar, în perioada imediat următoare a fost identificată în multe alte
ţări, printre care SUA, URSS, Africa de Sud, Franţa, Cehoslovacia, Bulgaria şi alte ţări din Europa de Est
şi probabil aproape toate ţările mari crescătoare de ovine. În România a fost identificată de Tudoriu şi col.
încă din anul1958.
Agentul cauzal al bolii este Brucella ovis şi produce pierderi prin deprecierea berbecilor, care
nu mai pot fi folosiţi ca reproducători, prin tulburări de reproducţie la oi (avorturi, fătări de miei morţi sa
neviabili, repetarea căldurilor).
Boala a fost descrisă numai la ovine, masculii fiind mai receptivi decât femelele, adulţii sunt
mai receptivi decât tineretul şi unele rase sunt mai receptive decât altele. Transmiterea bolii este veneri-
ană de tip berbec-oaie-berbec-oaie, care poate avea loc în cursul aceluiaşi sezon de monte sau în se-
zoane diferite. Au fost descrise şi alte căi de transmitere: orală, o dată cu apa sau furajele contaminate,
nasofaringeană sau mai puţin prin aşternutul contaminat.
În faza acută a bolii se manifestă prin edemul scrotului şi epididimului, mai puţin a testiculelor,
ceea ce produce dificultate în deplasare şi durere la palpare. Uneori semnele locale sunt însoţite de mani-
festări generale: febră, abatere, inapetenţă, erupţie eritematoasă scrotală. După o săptămână de simp-
tome generale se amendează şi se intră în cea de-a doua fază cronică.
 Forma cronică se manifestă prin apariţia unei induraţii iniţial circumscrise la nivelul cozii
epididimului, care se extinde lent, cuprinzând tot corpul epididimul şi se poate termina prin complicaţii
(abcese, fistule) şi numai în mod excepţional prin vindecări spontane.
La femele evoluţia infecţiei este inaparentă clinic. Tratament: administrarea zilnică la berbecii
bolnavi, în faza de debut de antibiotice ar putea conduce la vindecarea clinică şi chiar bacteriologică dar,
aceasta din urmă nu este certă.

Figura 2 – Bruceloza la ovine

(https://niah.dld.go.th/th/images/publicnews/057/keynote_may30_2012_2_BrunoGarinBastuji.pdf)
Campilobacterioza
Campylobacterioza ovină, denumită şi avortul campylobacterian, este o entitate infec ţioas ă
manifestată clinic prin avorturi şi fătări de produ şi debili, neviabili.
Agentul etiologic este Campylobacter fetus subsp. fetus. Avortul campylobacterian afectează
oile gestante de toate vârstele. Campylobacterioza la ovine nu este o boal ă veneric ă, nu se transmite
prin actul montei, deci berbecii nu au nici un rol în transmiterea infec ţiei, iar germenul nu a putut fi izo -
lat din materialul seminal. Obişnuit, infecţia se realizează pe cale digestiv ă prin furajele şi apa contami -
nate. Căile de eliminare a germenilor, prin intermediul c ărora bacteriile ajung în furaje şi ap ă, sunt
reprezentate de secreţiile vaginale, prepuţiale şi de fecale. Oile infectate r ămân îns ă purt ători de ger -
meni, la nivelul tubului digestiv, creând posibilitatea difuz ării infec ţiei în efectivele indemne.
Principalul simptom în campylobacterioza ovin ă este avortul în ultima perioad ă de gesta ţiei.
După Volintir, avorturile se produc între a III-a şi a IV-a lun ă a gestatiei. De obicei, cu 1-3 zile înainte de
avort, oile manifestă o stare de abatere, cu diminuarea apetitului şi preferin ţă pentru decubitul lateral.
Alteori, nu se observă nici un semn clinic şi numai cu pu ţin timp înainte de avort se observ ă tumefierea
vulvei şi o secreţie vulvară mucoasa sau muco-sanguinolent ă.
Profilactic se pot folosi vaccinurile vii, atenuate sau cele preparate din frac ţiuni subcelulare,
preparate din tulpini de Campylobacter fetus subsp. fetus, au dat rezultate încurajatoare, mai ales
atunci când în vaccin sunt prezente chiar serotipurile incriminate în infec ţie.
Combatere: oile care au avortat se izoleaz ă, iar dup ă confirmarea diagnosticului se supun
unui tratament antiinfecţios pentru sterilizare (se folosesc antibiotice), administrarea realizându-se par -
enteral, per os şi intrauterin. Concomitent cu izolarea oilor care au avortat, se face dezinfec ţia ad ăpostu -
lui şi se distrug avortonii şi învelitorile fetale.
Echinococoza
Echinococoza este o zoonoză parazitară cauzată de adultul sau de stadiile larvare ale ces -
todelor din genul Echinococcus, care face parte din subfamilia Echinococcina.
În multe ţări echinococoza constituie o problem ă majoră pentru s ăn ătatea public ă şi poate
produce o serioasă morbiditate şi mortalitate şi la om. Cunoscut ă înc ă din timpul lui Hipocrate (460-375
î.Ch.) hidatidoza continuă să facă şi în prezent victime, de şi progresele realizate în cunoa şterea ei sunt
remarcabile (Morariu, 2004).
Echinococozele larvare sunt metacestodoze produse de larvele de “tip echinococcus” ale
speciilor din genul Echinococcus, ale căror forme adulte se dezvoltă în intestinul sub ţire la canide şi/sau
felide. Aceste larve se dezvoltă în diverse ţesuturi şi organe ale unor mamifere (Erbivora) şi diversivore
(Omnivora), gazde intermediare şi uneori la om (gazd ă intermediar ă poten ţial ă).
După aspectele morfologice ale hidatidelor şi dup ă unele caractere epidemiologice se de -
osebesc două forme de echinococoză larvară: echinococoza chistic ă unilocular ă sau simpl ă (CE) şi
echinococoza multiloculară sau compartimentat ă (AE) (Cosoroab ă, 2005).
Echinococcus granulosus este o specie cu distribuţie cosmopolită, pe toate continentele, fi -
ind considerată una din speciile importante în rela ţie cu produc ţia de alimente de origine animal ă.
Gazdele intermediare în care chisturile hidatice pot fi g ăsite, predominant în pulmon şi ficat, includ
bovinele, ovinele şi porcinele domestice şi s ălbatice. Infec ţia se realizeaz ă prin ingerarea ou ălor excretate
prin fecale de gazdele definitive. Studii ale AND-ului mitochondrial (mtDNA), au divizat complexul E.
granulosus în E. granulosus sensu stricto (genotipurile G1-G3), E. equines (G4), E. ortleppi (G5) şi E.
canadensis (G6-G10).
În anul 2010, specialiştii din cadrul EURL pentru Parazitoze, Roma, Italia au efectuat un studiu pentru a
investiga variabilitatea genetică a popula ţiei de E. granulosus s.s. în ţări europene cum sunt Bulgaria,
Ungaria, România şi Italia. Urmare a acestui studiu, la probele transmise din România s-a identificat E.
granulosus sensu stricto, genotipurile G1 şi G7.
Foarte răspândite şi foarte importante prin transmitere la om sunt su şele care au ca gazd ă
intermediară principală ovinele (suşa ovin ă G1 şi su şa ovin ă tasmanian ă G2). Aria geografic ă a su şelor la
origine este foarte largă, extinzându-se în Europa (excep ţie Irlanda de Nord) şi, mai ales Bazinul medit -
eranean, Orientul Mijlociu, Africa oriental ă, USE, America de Sud, Australia, Noua Zeeland ă. În China
suşa ovină a fost semnalată nu numai la ovine ci şi la bovine, yak, camelide, porc, rumeg ătoare s ălbat -
ice, la care predomină localizarea pulmonară.
 Febra aftoasă
Febra aftoasă este o boală infecţioasă viral ă deosebit de contagioas ă, cu evolu ţii epi -
demice si uneori pandemice, ce constituie încă o problem ă pentru s ăn ătatea animalelor şi pentru
economia ţărilor afectate. Febra aftoasă afectează toate speciile de animale biongulate domestice şi
sălbatice şi foarte rar omul.
Denumirea de febră aftoasă vine de la cuvântul grecesc aphte care înseamn ă arsur ă, prin
aceasta sugerându-se asemănarea dintre veziculele produse de arsuri şi cele produse de virusul
febrei aftoase. Febra aftoasă a fost şi este considerat ă cea mai p ăgubitoare boal ă la animale datorit ă:
morbidităţii de peste 90% din efectiv, difuzibilităţii mari si rapide în teritoriu, numeroaselor specii
afectate, măsurilor de prevenire şi combatere, foarte costisitoare, dar şi faptului c ă, în secolul XX nici
un teritoriu de pe pământ, unde au fost animale receptive, nu a fost ocolit de evolu ţia m ăcar a unui
episod de boală.
Este demn de notat însă faptul că multe teritorii, cum sunt: Australia, Noua Zeeland ă,
America de Nord şi Centrală, Scandinavia si Panama sunt zone libere de febr ă aftoas ă de 50-75 de
ani, dar si că în Europa boala evolueaz ă sporadic, iar în Africa, America de Sud şi unele ţări din Asia,
febra aftoasă evoluează încă endemic şi chiar epidemic.
În ţările libere de febră aftoasă, unde boala nu exist ă de zeci de ani, sau în ţările în care
boala a fost eradicată de mai multă vreme, introducerea accidental ă a unui virus aftos poate dez -
volta uşor o epidemie de febră aftoasă.
 Difuzarea fiind extrem de rapidă, controlul bolii se face cu dificultate si, uneori, poate
chiar scăpa de sub control (exemplu epidemia din Marea Britanie din 1967-1968, când 634.000 de
animale au trebuit ucise şi epidemia din 2000-2001, când nu mai pu ţin de dou ă milioane de ani -
male s-au contaminat şi au fost ucise).
Simptomele generale ale bolii sunt: febră cu intensitate variabil ă, acompaniat ă de
simptome comune şi altor infecţii majore, cum sunt: inapeten ţă, anorexie, tulbur ări de rumegare,
abatere, diminuarea secreţiei lactate. Simptomele ce preced erup ţia vezicular ă sunt: nas uscat,
pielea de pe mamele şi coroana plantară caldă si congestionat ă.
Caracterele epidemiologice ale bolii şi pluralitatea antigenic ă a virusului aftos au f ăcut
din febra aftoasă cea mai păgubitoare boală întâlnit ă la animale. În acela şi timp, necesitatea pre -
venirii acestei boli, oriunde în lume, a impus crearea de organisme şi reglement ări unitare şi con -
secvente la nivel internaţional (FAO, OIE, etc.).
 Maedi – visna
Reprezintă o boală sistemică a ovinelor, cauzat ă de un lentivirus ovin şi caracterizat ă prin in -
flamaţia cronică a pulmonilor, glandei mamare, articula ţiilor şi sistemului nervos central.
Boala a apărut pentru prima dată în 1939, în Islanda, în urma unor importuri de ovine
Karakul din Germania, fiind definit pe baza caracteristicilor ei conceptul de „infec ţie lent ă”.
Denumirea bolii provine din cuvintele islandeze, maedi (dispnee) si visna (slabire). Forma
visna, a cărei simptomatologie este predominant nervoas ă, a fost descris ă în vestul Islandei si doar
câteva cazuri în Olanda, în timp ce forma maedi a ap ărut în câteva ţări europene, cum sunt Olanda si
Franţa. Africa de Sud, Statele Unite, Australia şi Noua Zeeland ă sunt indemne.
Gravitatea maximă a epidemiei de maedivisna a fost observat ă în anii ’40, când aceast ă boal ă
a provocat pierderi foarte importante. Cercetări recente au demonstrat c ă maedi şi visna sunt produse
de acelasi virus sau cel mult de dou ă lentivirusuri, foarte îndeaproape înrudite.
Sunt receptive ovinele adulte, în vârstă de peste 3 ani, fiind sugerat ă importan ţa predispoz -
iţiei genetice la infecţia cu lentivirus. Structura genetic ă a rasei determin ă si exprimarea clinic ă a bolii în
urma infecţiei cu VMV, sau doar prezen ţa seroconversiei.
Virusul maedi-visna este prezent în sânge, materialul seminal, secre ţiile bronhiale, lacrimi,
salivă şi lapte. Căile majore de transmitere nu sunt colostrul, respectiv laptele, cu toate c ă şi acestea sunt
importante, ci jetajul bogat în celule, în caz de stres respirator, r ăspândirea virusului fiind asigurat ă în
principal prin aerosoli si facilitată de cazarea animalelor în ad ăposturi închise, în grupuri.
 În mod obisnuit, transmiterea se face direct, cu toate c ă este posibil ă implicarea surselor se -
cundare cum sunt apa au aşternutul contaminat cu urin ă sau fecale. Insectele hematofage sau instrumen -
tarul medical nesterilizat sunt incriminate în transmiterea bolii de la animale viremice. Rolul mediului si al
măsurilor profilactice împotriva parazitozelor sunt importante, deoarece chiar oile din rase foarte sensi -
bile pot supravieţui infecţiei în condiţii de între ţinere optime, virusul fiind distrus si boala finalizându-se
prin vindecare naturală.
Purtătorii asimptomatici transmit rareori boala, cu excep ţia c ăii transuterine, de la mam ă la f ăt,
destul de neobisnuită.
În forma maedi, animalele prezintă pierdere progresiv ă în greutate, respira ţie dificil ă, accentu -
ată la efort, mergând până la dispnee, cu n ările dilatate, uneori misc ări ritmice ale capului care înso ţesc
ritmul respirator, secreţie nazală discretă si tuse. Pe m ăsur ă ce boala progreseaz ă, animalele prefer ă decu -
bitul. Oile gestante pot avorta. Durata acestei boli este de 3 pân ă la 8 luni.
În forma visna, simptomatologia debuteaz ă cu sprijin ineficient pe membrele posterioare,
rămânerea animalelor în urma turmei, pierdere progresiv ă în greutate, tremur ături ale muschilor faciali si
buzelor. Pareza poate duce în timp la paraplegie. Oile r ămân atente, nu se înregistreaz ă reac ţie febril ă şi
apetitul este conservat. Durata clinică este de ani de zile, cu perioade de remisiune.
Combaterea constă în izolarea imediată a animalelor bolnave, sacrificarea acestora şi aplicarea
dezinfecţiilor riguroase. În focar pentru depistarea animalelor infectate se recomand ă examen serologic
din 6 în 6 luni şi eliminarea reagen ţilor. De asemenea, berbecii pozitivi se vor elimina de la mont ă; elim -
inarea colostrului şi a laptelui din hrana mieilor proveni ţi din oi pozitive şi folosirea doicilor negative şi a
hrănirii artificiale.
 Paratuberculoza
Paratuberculoza, numită şi boala lui Johne, este o boala infec ţioas ă cronica a rumeg ă-
toarelor produsa de Mycobacterium avium subsp. paratuberculosis, manifestată prin diaree intermi-
tentă şi apoi permanentă, care duce la cahectizare, datorat ă leziunii de enterit ă proliferativ ă difuz ă.
În ţara noastră paratuberculoza la ovine a ap ărut mai recent, respectiv numai dup ă ce s-
au făcut importuri masive de ovine din rase perfec ţionate cu lân ă fin ă. Se consider ă c ă omul nu este
susceptibil la infecţia cu Mycobacterium paratuberculosis dar, în ultima vreme se crediteaz ă tot mai
mult ipoteza legăturii dintre paratuberculoz ă şi boala Crohn de la om, pe baza similitudinii
anatomo-clinice şi a faptului ca în boala Crohn au fost izolate, de mai multe ori, micobacterii care
par a nu se deosebi de Mycobacterium paratuberculosis, izolat de la animale, nici chiar prin PCR.
În mod obişnuit se îmbolnăvesc clinic ovinele, caprinele şi taurinele adulte, dar sunt re -
ceptive şi alte rumegătoare sălbatice, cum sunt cerbii, c ăprioarele, muflonii, yakul, zebu, lama, an -
tilopa, cămila şi probabil multe altele, la care s-ar ad ăuga, în cazuri foarte rare, unele solipede şi
porcii. La ovine evoluţia paratuberculozei este ceva mai scurt ă, iar diareea este mai pu ţin drastic ă,
cu fecale păstoase, însă rezultatul final este tot deshidratarea şi emacierile musculare, la care se
poate adăuga căderea lânii. Uneori animalele pierd în greutate f ăr ă sa prezinte diaree deloc.
Tratamentul paratuberculozei nu este recomandabil şi nu se practic ă în nici o împreju -
rare. În efectivele indemne de paratuberculoză este important s ă se previna apari ţia bolii prin m ăsuri
care să excludă introducerea ei.
 Pesta micilor rumegătoare
Este o boală infectocontagioasă, de natură virotică, întâlnit ă la capre si oi, cu caracter endemi -
coepidemic şi evoluţie supraacută sau acută, caracterizată clinic prin febr ă, tulbur ări digestive şi respiratorii,
iar morfopatologic prin necroze, eroziuni şi ulcere la nivelul mucoasei digestive şi a c ăilor respiratorii.
Descrisă prima data de Gargadennec si Lalanne, în 1942, în Coasta de Fildes, pesta rumeg ă-
toarelor mici (PRM) s-a extins foarte repede în diferite ţări din Africa şi Asia. În 1989 a fost diagnosticat ă în
Egipt şi în districtul Villupuram din India.
În prezent PRM nu este semnalată decât pe continentul african (în ţările situate între Sahara şi
ecuator), în Asia de Sud-Est şi în câteva ţări din Orientul Mijlociu.
Agentul etiologic este virusul pestei rumegătoarelor mici, încadrat în familia Paramyxoviridae,
subfamilia Paramyxovirinae, genul Morbillivirus.
Sunt receptive, în condiţii naturale, rumegătoarele mici si în special caprele. Sunt frecvente
situaţiile în care boala evoluează la capre, f ăr ă ca ovinele s ă fie afectate. La capre, sensibilitatea cea mai
mare o prezintă rasele pitice din Africa de Vest (rasa lagunar ă, Kirdi, Djallonke etc.), precum şi animalele
tinere de 3 – 18 luni.
Transmiterea infecţiei se face direct de la animalul bolnav la cel receptiv şi pu ţin probabil indi -
rect, având în vedere rezistenţa scăzută a virusului în mediul exterior. Virusul p ătrunde în organism la
nivelul mucoasei nasofaringiene.
În caz de apariţie a bolii în ţări indemne se recurge la stamping-out. În ţările în care boala
evoluează frecvent, animalele bolnave se izoleaz ă si, eventual, se supun tratamentului cu antibiotice pentru
prevenirea infecţiilor bacteriene secundare sau se sacrific ă. Se aplic ă dezinfec ţia şi vaccinarea animalelor
sănătoase.
 Rabia la animalele domestice
Rabia, sau turbarea, este o boală infecţioas ă, întâlnit ă la toate speciile de animale
homeoterme, transmisibilă la om, caracterizat ă prin grave tulbur ări nervoase, exprimate prin hiperex -
citabilitate şi agresivitate, urmate de paralizie şi moarte.
Turbarea a fost înregistrată, în decursul timpului, cu o frecven ţă variabil ă, pe toate continen -
tele. Unele ţări, favorizate de poziţia lor geografică, sau ca urmare a unor m ăsuri drastice de combatere,
au reuşit să devină şi/sau să se menţină indemne de rabie (Australia, Islanda, Japonia, Noua Zeeland ă,
Insulele Hawaii, Anglia, Irlanda, Spania, Portugalia, Norvegia, Suedia s.a.).
La rumegătoare, boala este relativ frecventă si adesea evolueaz ă sub form ă de enzootii, mai
ales în sezonul de păşunat.
În general, incidenţa cazurilor de turbare a variat în timp si difer ă în limitele foarte largi de la
o ţară la alta, fiind condiţionată de o serie de factori, printre care un rol important revine m ăsurilor san -
itare veterinare. Turbarea este produsă de un virus cu propriet ăţi neurotrope, denumit de Pasteur „virus
rabic de stradă”, actualmente încadrat în familia Rhabdoviridae, genul Lyssavirus.
Într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt receptive la infec ţia rabic ă toate animalele cu
sânge cald. Ovinele sunt foarte receptive la infec ţia rabic ă, atât natural, cât si experimental, dar, ca şi
bovinele, au un rol redus în epidemiologia bolii.
La ovine şi caprine, perioada de incubaţie dureaz ă între 10-65 zile, rareori mai multe luni. De
obicei, boala evoluează sub forma furioas ă, mai rar sub forma paralitic ă.
 În forma furioasă, semnele prodromice sunt repede urmate de furie şi agresivitate. Ani -
malul turbat aleargă tot timpul, din când în când se opreste brusc, loveste p ământul cu picioarele, scu -
tură capul, sforăie zgomotos, behăie cu voce groas ă, răgu şit ă, sco ţând sunete prelungi. Pupilele sunt
puternic dilatate, ochii congestionaţi; adeseori se observ ă strabism convergent sau divergent, uni- sau
bilateral. Oile – animale timide, blânde, fricoase – devin agresive, se reped la oameni, la alte oi, la
câini, încercând să muste, să lovească cu picioarele si cu capul.
Adeseori manifestă prurit la locul muscăturii, se ling, se freac ă de pere ţi, îsi smulg lâna. Oile
si caprele nu manifestă hidrofobie, dar prezint ă pervertirea gustului şi au halucina ţii, care se manifest ă
prin opriri bruste din mers, ciulirea urechilor, privirea fix ă etc.
În toate cazurile de turbare se impune un diagnostic imediat si luarea de m ăsuri urgente,
atât faţă de animalele turbate sau suspecte de boal ă, cât şi fa ţă de animalele şi persoanele contami -
nate sau suspecte de contaminare.

Întrucât nici aspectele clinice şi nici leziunile macroscopice nu sunt patognomonice, diag -
nosticul bolii se bazează pe examene de laborator (virusologice, biologice, histopatologice si serolog -
ice). Fiind vorba de o zoonoză majoră, tehnicile de diagnostic de laborator al rabiei au fost standard -
izate la nivel internaţional.
Deoarece boala se termină aproape fără excepţie prin moartea animalelor, prognosticul este
defavorabil. Lupta împotriva turbării include aplicarea unui complex de m ăsuri generale sanitare-vet -
erinare şi de imunoprofilaxie.
 Scrapie – encefalopatie spongiformă transmisibilă (EST)
Definire: prionii (engl. proteinaceus infectious particles = particule proteice infec ţioase)
constituie izoforma patologică a unei proteine normale – proteina prionica (PrP) – codificat ă de or -
ganismele gazdă. În anumite condiţii, aceast ă protein ă normal ă sufer ă o modificare post-transla ţion -
ală a structurii sale secundare, ceea ce îi confer ă noi propriet ăţi, ca: rezisten ţă neobisnuit ă la ac ţiunea
factorilor fizici şi chimici şi transmisibilitatea similar ă agen ţilor infec ţiosi.
Prima EST recunoscută ca entitate nosologică distinct ă a fost boala numit ă scrapie a
ovinelor, descrisă încă în 1732, aceasta fiind şi cea mai studiat ă boal ă din acest grup.
Transmisibilitatea ei, suspectată demult, a fost dovedit ă abia în 1936. Începând din anul
1961 s-a demonstrat că scrapie poate fi transmis ă la capr ă, soarece, hamster, sobolan, cobai, primate,
în toate cazurile leziunile fiind similare celor întâlnite la oaie.
Scrapie, cunoscută si sub denumirile de boala tremur ătoare a oilor sau de boala prurigi -
noasă, este o boală cu evoluţie sporadică sau endemic ă a oilor, caprelor şi muflonilor (Ovis
musimon), primele fiind cel mai frecvent afectate.
Denumirea bolii (pronunţă: screpi), larg folosit ă în literatura de specialitate, este de orig -
ine engleză, fiind asociată cu pruritul observat la oile bolnave si tendin ţa acestora de a- şi freca zona
dorso-lombară de obiectele din jur. Denumirile folosite în alte limbi sunt, de asemenea, asociate cu
simptome ale acestei boli de tremurături sau de prurit: tremblante (fr.), traberkrankheit (germ.),
prurigo lombar (span.), rida (islandeză).
Variola ovină
Variolele sunt boli infectocontagioase produse de unele virusuri epiteliotrope din fam. Poxviridae
(genurile Ortho-, Capri-, Sui- si Avipoxvirus), care afecteaz ă numeroase specii de animale şi omul şi se carac -
terizează prin evoluţie acută si febrilă, urmat ă de erup ţie exantematoas ă sau/ şi enantematoas ă stadial ă, care
diferă ca localizare, aspect şi gravitate, de la o specie de animale, la alta. Răspândire şi importanţă: dintre var-
iolele animalelor, variola ovină, caprin ă si aviar ă sunt cele mai grave şi, în decursul timpului, au produs cele
mai importante pierderi economice, prin mortalitate şi morbiditate, în toat ă lumea, iar variola uman ă a fost
una dintre cele mai temute boli epidemice ale umanit ăţii. În ceea ce priveste variola umană, se consideră c ă
aceasta este prima boală infecţioasă a omului care a putut fi eradicat ă de pe mapamond (1977), ca urmare a
măsurilor sistematice şi susţinute întreprinse în toat ă lumea, cu sprijinul O.M.S. şi a altor organisme inter -
naţionale.
Variola ovină este cea mai importantă dintre toate variolele animalelor. Nu mai este prezent ă în
Europa, dar se mai întâlneste încă în unele ţări din Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi câteva foste republici sovi -
etice. Apariţii sporadice se înregistreaz ă şi în unele ţări mediteraneene.
Agentul etiologic al variolei ovine, Sheepppox virus, face parte din fam. Poxviridae, genul Capripoxvirus şi
este asimilat ca specie distinctă de virusul variolei caprelor (Goatpox virus), apar ţinând îns ă aceluiasi gen.
Prezintă strictă specificitate de specie în infec ţia natural ă, dar experimental infecteaz ă si alte specii,
uneori înrudite. La ovine, infecţia se transmite cel mai usor pe cale respiratorie, oile inhalând virusul odat ă cu
praful de cruste, dar se poate transmite şi transcutanat, prin intermediul unor artropode. La începutul unei
epizootii, boala apare numai la câteva animale, care parcurg în decurs de aproximativ o lun ă toate fazele de
evoluţie ale bolii, până în faza de decrustizare, când elimin ă în mediul ambiant, odat ă cu crustele, o mare
cantitate de virus, cu care se vor infecta alte oi care, în faza final ă a erup ţiei vor elimina şi ele o nou ă canti -
 Nu există un tratament specific, şi nici nu ar fi necesar, în formele obisnuite de boal ă. În
formele eruptive grave, un tratament general cu antibiotice şi local cu antiseptice, poate diminua ac ţi -
unea infecţiilor secundare. Profilaxie si combatere: În ţările cu variolă ovin ă endemic ă, nu se pot aplica
măsuri radicale, astfel că atât în profilaxie cât şi în combatere se folosesc m ăsuri imunoprofilactice.
Combaterea bolii în ţările contaminate se face, în scopul limit ării r ăspândirii bolii, izolarea si
tratarea ovinelor bolnave, cu forme regulate şi sacrificarea celor cu forme grave, vaccinarea de necesi -
tate a animalelor sănătoase, îmbunătăţirea condi ţiilor de între ţinere, igien ă, dezinfec ţia spa ţiilor, a lânii şi
pieilor etc. Variola caprină este produsă de un virus specific, Goatpox virus, respectiv virusul variolei
caprelor, care este încadrat ca o specie distinctă de virusul variolei ovine, dar în acelasi gen cu acesta:
genul Capripoxvirus. Se pare că, în condiţii naturale, în afară de capre nu afecteaz ă şi alte specii de ani -
male, cu excepţia ovinelor. Spre deosebire de variola ovin ă, variola caprin ă prezint ă o mai redus ă conta -
giozitate, are caracter endemic, iar evoluţia clinică este mai pu ţin sever ă, cu pierderi mai mici.
Localizarea leziunilor la caprele adulte se rezum ă de obicei la tegumentul mamar, dar uneori
cuprinde si regiunea ingvinală, faţa intern ă a coapselor, perineul şi pielea fe ţei, iar mortalitatea este re -
dusă. La iezi, evoluţia este mai gravă, erup ţia exantematoas ă se generalizeaz ă adesea şi poate fi înso ţit ă
de enantem bucal, nazal, conjunctival, digestiv şi respirator. Letalitatea variaz ă între 5–60%.
În focarele de boală, în afară de imunoprofilaxie, se aplic ă si m ăsurile antiepizootice generale
obisnuite: izolarea si tratamentul animalelor bolnave, igiena spa ţiilor de cazare, mulsul regulat, dezin -
fecţii şi dezinsecţii.
 BIBLIOGRAFIE

http://www.ansvsa.ro/sanatate-bunastare-si-nutritie-animala/sanatatea-animalelor/boli-ovine/