LICEUL TEORETIC ,,EMIL RACOVIȚĂ” GALAȚI

DOMENIUL: SĂNĂTATE PUBLICĂ ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ

CALIFICARE: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

NIVEL 5

LUCRARE DE DIPLOMĂ

ABSOLVENT,
ANDREI ANAMARIA ANDREEA

ÎNDRUMĂTOR,
Farm. BRĂTECU MAGDALENA

GALAȚI,
2020

0
 LICEUL TEORETIC ,,EMIL RACOVIȚĂ” GALAȚI

DOMENIUL: SĂNĂTATE PUBLICĂ ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ

CALIFICARE: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

NIVEL 5

ANTIBIOTICE
BETA-LACTAMICE

ABSOLVENT,
ANDREI ANAMARIA ANDREEA
ÎNDRUMĂTOR,
Farm. BRĂTESCU MAGDALENA

GALAȚI,
2020
1
 CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………….4
Capitolul I. Antibioterapia...............................................................................................................5
I.1. Definiția antibioterapiei..........................................................................................................5
I.2. Antibiograma..........................................................................................................................5
I.3. Instituirea și conducerea terapiei antimicrobiene....................................................................6
I.4. Reguli de instituire corectă a antibioterapiei...........................................................................7
I.5. Asocierea antibioticelor..........................................................................................................8
I.6. Erori evitabile în practica antibioticoterapiei........................................................................11
I.7. Rezistența bacteriană la antibiotice.......................................................................................13
I.8. Folosirea rațională a antibioticelor....................................................................................16
Bibliografia capitolului I……………………………………………………………….………...16
Capitolul II. Antibiotice și chimioterapice....................................................................................17
II.1. Definiția antibioticelor și chimioterapicelor.........................................................................17
II.2. Scurt istoric`........................................................................................................................17
II.3 Clasificare............................................................................................................................18
II.4. Mecanismul de acțiune al antibioticelor și chimioterapicelor...............................................21
II.5. Forme farmaceutice.............................................................................................................23
Bibliografia capitolului II……………………………………………….…………………….…24
Capitolul III. Antibiotice beta-lactamice.......................................................................................26
III.1. Definiție antibiotice beta-lactamice.....................................................................................26
III.2. Peniciline............................................................................................................................26
III.2.1. Definiție………………………………………………………………………….….26
III.2.2. Structură chimică........................................................................................................26
III.2.3. Mecanism de acțiune..................................................................................................26
III.2.4. Spectru de acțiune......................................................................................................27
III.2.5. Clasificarea penicilinelor............................................................................................27
III.2.6. Reprezentanți..............................................................................................................28
III.2.7. Reacții adverse și contraindicații................................................................................39
III.3. Cefalosporine.....................................................................................................................41
III.3.1. Definiție…………………………………………………………..………………....41

2
 III.3.2. Structură chimică........................................................................................................41
III.3.3. Mecanism de acțiune..................................................................................................41
III.3.4. Spectrul de acțiune.....................................................................................................42
III.3.5. Clasificare...................................................................................................................42
III.3.6. Reprezentanți..............................................................................................................43
Bibliografia capitolului III……………………………………………………………………….50
Capitolul IV. Analiza terapiei cu antibiotice si chimioterapice antimicrobiene în farmacia
comunitară.....................................................................................................................................51
IV.1. Instrumente folosite în cercetare……………………………………………….……...…51
IV.2. Desfășurarea studiului………………………………………………………..……….……52
IV.3. Prelucrarea statistică, analiza și interpretarea datelor ………………..……………………..54
IV.4. Concluziile studiului...................................................................................................................60
Bibliografia capitolului IV………………………………………………………...………….….62
CONCLUZII FINALE...................................................................................................................63
BIBLIOGRAFIE LUCRARE .......................................................................................................65

3
 INTRODUCERE

Antibioticele sunt substanțe chimice produse de microorganisme sau obținute prin sinteză
sau semisinteză, care în doze foarte mici, inhibă dezvoltarea microorganismelor patogene.
După descoperirea microbilor de către L. Pasteur (1867), s-a observat că anumite specii
microbiene se apără de alte specii prin producerea unor substanțe chimice nocive. Acest fenomen
a fost denumit antibioza, iar substanțele chimice rezultate din metabolismul celulelor vii poartă
denumirea de antibiotic.
În 1885 V. Babeș semnalează la rândul său, acțiunea inhibantă a unor substanțe produse
de microorganisme, sugerând posibilitatea utilizării acestora în scop terapeutic.
Primul antibiotic - Penicilina - a fost descoperit în 1929 de către Fleming. Testele asupra
acțiunii terapeutice ale penicilinei sunt realizate de către Florey și Chain abia în anii 1940 - 1941,
fiind primul antibiotic utilizat în tratamentul uman.
Succesele excepționale obținute în tratarea maladiilor infecțioase cu ajutorul penicilinei
G au declanșat cercetări foarte minuțioase pentru a găsi noi antibiotice de biosinteză. Așa se
explică faptul că într-un interval extreme de scurt sunt descoperite și introduse în terapeutică
penicilina V, tetraciclinele, streptomicina, grizeofulvina, eritromicina, oleandomicina, iar mai
târziu cefalosporinele și rifampicina.
Utilizarea excesivă a penicilinei G a generat însă fenomenul de penicilino-rezistență,
fenomen manifestat prin pierderea eficacității terapeutice.
Acest fapt, cuplat cu slaba stabilitate a penicilinei în mediul acid și la acțiunea
penicilinei, a determinat extinderea cercetărilor privind obținerea de noi antibiotice prin
semisinteză și sinteză.
Lucrarea cuprinde parte teoretică si parte practică. In partea teoretică am vorbit despre
antibiogramă,asocierea corectă a antibioticelor,rezistența bacteriană la antibioticelor, clasificare
antibioticelor, mecanismul lor de acțiune si formele farmaceutice. Pentru partea practică a fost
aplicat un chestionar pentru pacienții care au folosit antibiotice și chimioterapice antimicrobiene
in tratarea unor boli. S-au analizat unele aspecte ale terapiei cu principalele clase de
medicamente.

4
 Capitolul I. Antibioterapia

I.1. Definiția antibioterapiei

Antibioterapia reprezintă tratamentul ce utilizează medicamentele tip antibiotic. Este

indicat în cazuri bine determinate de infecţii său suprainfectări cu bacterii.
Există antibioterapie preventivă – antibioprofilaxie (de exemplu, înaintea unor
intervenţii chirurgicale dentare) sau curativă.
Poate fi urmată ambulatoriu sau după caz, în timpul unei spitalizări, numai la
recomandarea şi sub supravegherea medicului, pentru a se preveni complicaţiile sau apariţia
rezistenţei la antibiotice.(1)
Antibioticul, un cuvânt pe care îl auzim tot mai des. Antibioticul este un aliat sau
dușman? Pentru a afla răspunsul la aceasta întrebare trebuie să ținem cont de câteva aspecte
importante. Prescrierea antibioticului este specifică pentru fiecare pacient în parte, trebuie ținut
cont de tipul de infecție, sensibilitatea germenului la medicament, distribuția acestuia în
organism, efectele adverse, toxicitatea și gravitatea infecției. (1)

I.2. Antibiograma

Antibiograma este o metodă care stabilește pe o cultură bacteriană de laborator

sensibilitatea sau rezistența unei bacterii față de un antibiotic, care este preconizat a fi folosit în
tratamentul unei boli, cauzate de bacteria respectivă. Eficiența unui tratament cu antibiotice este
condiționată în primul rând de sensibilitatea agentului patogen față de antibioticul respectiv,
fapt apreciat in vitro prin realizarea unei antibiograme.(1)

5
 Fig. 1. Aspectul antibiogramei la tulpini de E. coli producătoare de ß-lactamaze de spectru larg:
stg. – aspecte de sinergism (original)

I.3. Instituirea și conducerea terapiei antimicrobiene

Principalele etape în vederea instituirii terapiei sunt:

 Stabilirea diagnosticului de infecție specifică sau sindrom infecțios nespecific,
date clinice, paraclinice și epidemiologice,
 Diagnostic bacteriologic,
 Formularea oportunității terapiei,
 Alegerea antibioticului și momentului instituirii acestuia, stabilirea schemei
terapeutice, în cazuri urgente, pe baza criteriilor statistice și probabilistice în alte cazuri, pe
baza rezultatelor clinice și bacteriologice,
La alegerea antibioticelor se vor lua în considerare:
 Oportunitatea instituirii unui tratament antibiotic (30% din totalul prescripțiilor
pot fi evitate),
 Proprietățile agentului patogen, cunoscute sau suspectate,
 Factorii legați de organismul gazdă, vârstă, stări fiziologice sau patologice,
 Acțiunea antimicrobiană a antibioticelor.
Mai demult, se folosea schema administrării la început a antibioticul mai slab şi doar
la o nereuşită se merge mai departe treptat. Mai nou se recomandă intrarea din start cu un
antibiotic sigur şi eficient pe infecţia respectivă, într-o doză potrivită chiar mărită uneori
pentru un tratament eficient şi sigur de eradicare totală.(2)

6
I.4. Reguli de instituire corectă a antibioterapiei

Regulile de instituire corectă a antibioterapiei sunt:

1. Diagnosticul precoce al infecției, precis și complet: clinic, paraclinic și epidemiologic,
2. Diagnosticul bacteriologic specific sau probabilistic, oportunitatea antibioterapiei,
3. Se ia în considerare caracterul focarului infecțios:
 Antibioterapia nu înlocuiește tratamentul chirurgical al colecțiilor,
 Antibioterapia nu rezolvă infecția asociată cateterelor intravenoase /intravezicale,
protezelor, tuburilor de dren (acestea se îndepărtează și se investighează
bacteriologic),
4. Stabilirea momentului optim pentru inițierea tratamentului antibiotic:
 În regim de urgență: criterii de probabilitate,
 În infecțiile comune se recomandă: localizarea focarului infecțios,
 Evidențierea factorilor legați de organismul - gazdă: boli asociate, sensibilizări,
 Evaluarea funcțiilor pe aparate și sisteme,
 Cunoașterea proprietăților farmacodinamice și farmacocinetice ale antibioticelor
(biodisponibilitate, timp de înjumătățire),
 Testarea sensibilității agenților patogeni la antibiotice prin antibiogramă.
5. Stabilirea schemei de tratament:
 Dozele de antibiotice se stabilesc în funcție de: greutatea sau suprafața corporală,
 Proprietățile farmacocinetice sau farmacodinamice
 Pragul toxic al antibioticului (1)
 Calea de administrare:
 Parenterală în infecții severe, obținându-se nivele serice ridicate (administrare
„in bolus”, discontinuu cu ritmicitate stabilită),
 Orală – pentru o bună complianță,
 Locală – cu indicații limitate, focare localizate.
 Intervalul între doze, sau „ritmul de administrare„ se stabilește în funcție de
timpul de înjumătățire seric,
 Efectul post antibiotic în fiecare caz în parte,
 Complianța pacientului.

7
 Antibioterapia în situații speciale
La gravide se iau în considerare: particularitățile legate de sarcină, toxicitatea
antibioticului, capacitatea de traversare a placentei, riscul teratogen al antibioticului.
Se pot administra la gravide: penicilina G, aminopeniciline (ampicilina, amoxicilina),
lincosamide, macrolide.
La nou-născut trebuie să ținem cont de: imaturitatea funcției renale, filtrarea
glomerulară mai redusă, resorbția intestinală mai mare decât la adult, imaturitatea unor sisteme
enzimatice.
În cazul pacienților cu insuficiență renală:
 Schemele terapeutice vor fi adaptate prin scăderea dozei, creșterea intervalului între
administrări, monitorizarea gradului de insuficiență renală,
 Se pot administra în regim normal antibiotice cu metabolizare hepatică: penicilina
G, peniciline de semisinteză, majoritatea cefalosporinelor, lincosamide,
eritromicină,
 Sunt interzise: tetraciclinele, cloramfenicol, rifampicina, aminoglicozidele. (1)

I.5. Asocierea antibioticelor

Asocierile de antibiotice se justifică prin: obținerea de efect sinergie, limitarea riscului

de rezistentă lărgirea spectrului tipul de germeni cauzali: microbacterii, brucele, infecții cu
gram negativi.
Asocierea principalelor grupe de antibiotic
Nu se asociază membrii aceleiași grupe!
A nu se asociază cu C pentru că efectul bacteriostatic al tetraciclinei și
cloramfenicolului ar împiedica efectul bactericid al beta-lactaminelor care apare numai în
timpul diviziunii bacteriilor.
De foarte multe ori antibioticele se asociază cu medicamente de tip antiinflamatoare
nesteroidiene, cum ar fi: aspirina, ibuprofenul, diclofenacul, piroxicamul, indometacinul,
ketoprofenul etc. De multe ori aceste antiinflamatoare reducând inflamaţia la locul infecţiei scad
semnificativ penetrarea antibioticului în zonele respective şi astfel scad eficacitatea tratamentului
antiinfecţios. Sunt diverse preparate combinate care au efect sinergic. Combinaţia sinergică
permite doze mai mici din substanţele respective, iar dozele mai mici logic produc efecte

8
secundare şi reacţii adverse cu o incidenţă redusă. Dar există şi preparate de tip OTC care se pot
elibera fără prescripţie medicală şi care pot trata eficient senzaţia de durere asociată infecţiei.
Dacă durerea are şi o componentă de tip spasm, un produs foarte eficient este drotaverina, care de
asemenea nu scade eficacitatea produselor de tip antibiotic.
Există o practică veche care enunţă că antibioticele se iau cu lapte sau iaurt pentru
protecţie gastrică. Este greşită această concepţie din două motive şi anume: multe antibiotice şi
produse chimioterapeutice interacţionează cu calciul din lapte şi formează chelaţi neabsorbabili
care se elimină prin fecale. Tetraciclina şi fluorochinolonele cum ar fi: ciprofloxacina, ofloxacina,
norfloxacina etc. pot forma astfel de chelaţi, care dacă nu se absorb atunci nu au efect sau au efect
terapeutic redus ce poate duce la un eşec al tratamentului. Pe de altă parte probioticele din iaurt
acționează doar dacă iaurtul se administrează la o distanţă de minim 4-5 ore de la antibiotic.
Este o naivitate să credem că antibioticele nu distrug produsele probiotice. Adevărul este
că probioticele fie de tip iaurt, de tip medicamentos sau suplimentele alimentare au eficacitate
după tratamentul cu antibiotice, iar dacă se folosesc în timpul tratamentului cu antibiotice trebuie
obligatoriu folosite la o distanţă suficientă înainte sau după administrarea antibioticului. Problema
este ignorarea folosirii probioticelor după tratamentul antiinfecţios, ceea ce ar fi un pas important
în redresarea echilibrului organismului. În timpul tratamentului antiinfecţios ar trebui să se
folosească un produs care nu este probiotic, dar totuşi prin alt mecanism de acţiune restabileşte
echilibrul florei intestinale, acesta este un produs gemoterapeutic şi se numeşte: extract din
Muguri de Nuc.
Administrarea corectă a antibioticelor se face pe stomacul gol şi fără alte medicamente
concomitent. Doar dacă apar iritaţii gastrointestinale sau senzaţie de greaţă-vomă atunci trecem la
administrarea postprandială. Claritromicina este un produs care dă foarte des astfel de reacţii, din
acest motiv părinţii trebuie să agite suspensiile de claritromicină câteva minute bune, pentru ca
suspensia să preia gustul îndulcitorilor, şi astfel pot reduce incidenţa reacţiilor adverse de tip
gastro-intestinal. Foarte important este faptul că antibioticele se iau cu suficientă apă plată pentru
a preveni iritaţiile esofagului.(2)
Principii de antibioterapie la imunodeprimați:
 Terapia se instituie de urgența.
 Bolnavii se izolează in condiții speciale cu respectarea riguroasă a normelor de
igienă.

9
 Aplicarea măsurilor de asepsie și antisepsie in utilizarea cateterelor, a drenurilor și
aparaturii de ventilație asistată.
 Tratamentul antimicrobian „de primă alegere” se aplică empiric conform unei
etiologii presupuse, pe baza datelor epidemiologice, clinice și a particularităților de
teren pe care s-a grefat infecția (pacient tarat, post-transplant)
 Se vor lua in considerare datele noi cu privire la modificarea sensibilității bacteriilor
la antibiotice
 Monoterapia se aplică numai după cunoașterea etiologiei și antibiogramei
 Asocierea de antibiotice sinergice-bactericide
 Monitorizarea terapiei pe baza datelor clinice, determinarea concentrației
bactericide fata de germenul cauzal și testarea activității bactericide a serului.
 Durata terapiei va fi mai lungă comparativ cu terapia acelorași infecții la pacienți
imunocompetenți.
 Corectarea deficitelor imune prin administrarea de imunoglobuline in deficit
umoral, factori de stimulare a colonizării neutrofilelor, macrofagelor (în neutropenii
severe).(2)
Indicațiile profilactice ale antibioterapiei
 Sunt limitate fiind însoțite de riscuri: Selectarea de tulpini mutante rezistente
Accentuarea dismicrobismelor
 Producerea sensibilizării pacientului la antibiotice, in special β-lactamine.
Antibioticoprofilaxia nu poate înlocui măsurile de asepsie și antisepsie!(2)
Principii actuale in antibioterapie
 Se folosesc pentru o infecție bine definită, monoetiologică
 Se folosesc antibiotice cu spectru limitat, active pe germenul vizat
 Profilaxia cu asocieri de antibiotice se utilizează in cazuri „amenințătoare de viața”,
„chirurgie
 septică”, politraumatisme, și in terapie intensivă (cu riscul de rigoare de a selecta
tulpini foarte rezistente la antibioticele uzuale)
 Se aplică pe durata limitată, excepție făcând profilaxia reinfecției streptococice,
reumatismul articular, malaria și tuberculoza.

10
  Tratamentul se aplică individual.
Consecințele prescrierii nejustificate a antibioticelor
 Creșterea riscului de reacții adverse
 Apariția rezistenței bacteriene
 Dismicrobisme prin modificarea florei endogene compromiterea diagnosticului dacă
antibioterapia îl precede creșterea costurilor momentane și totale, prin crearea
rezistenței.
 Rezistență dobândită și patologia iatrogena postantibiotice constituie in prezent o
problemă presanta. Această problemă nu își poate găsi rezolvarea in descoperirea
unor noi antibiotice, care mai devreme sau mai târziu vor avea aceeași soartă:
folosite incorect, vor deveni ineficiente.
 Singura cale de a ieși din acest impas este de a folosi corect și cât mai eficient, chiar
in condițiile nou create, a bateriei de antibiotice existentă la ora actuală. (2)

I.6. Erori evitabile în practica antibioticoterapiei

1. Lipsă diagnosticului clinic – trebuie să ținem cont de următoarele: cca. 5A din

stările febrile au etiologie neinfecțioasă. Aproximativ 50% din stările febrile infecțioase sunt
produse de germeni insensibili la antibiotice antibacteriene: virusuri, protozoare, fungi, etc.
Fiecare chimioterapic are un spectru antibacterian limitat, germenii având diverse grade de
sensibilitate, chiar in cadrul aceleiași tulpini.(2)
2. Nefolosirea sau interpretarea greșita a datelor de laborator și a
explorărilor paraclinice.
Nu întotdeauna este necesară antibiograma, cunoașterea unei clasificări simple, de
utilitate practică a microorganismelor patogene și condiționat patogene precum și bolile pe care
le pot genera putând orienta diagnosticul pentru explorările paraclinice necesare și începerea
tratamentului. Cunoașterea subgrupelor bacteriilor in funcție de afinitatea tinctorială are o
importanță covârșitoare in alegerea antibioticelor pe criterii de probabilitate.
Cunoașterea germenilor „de spital” a căror suspiciune indică necesitatea antibiogramei
e necesară, ca și a noțiunilor de bacteriologie, pentru o interpretare corectă a rezultatelor emise
de laborator. De asemenea este necesară evaluarea critică, coroborarea in ansamblu, a tuturor
datelor existente pentru eliminarea confundării etiologiei apărută din cauza recoltării

11
defectuoase sau analizei de laborator.(2)
3. Indicații nejustificate, neconforme cu diagnosticul clinic sau de laborator,
uneori medicul fiind constrâns să prescrie antibiotice împotriva raționamentelor sale logice sub
diverse presiuni interne sau externe. Sunt câteva cazuri in care antibioterapia nu este
recomandată:
a) sindroame digestive care se vindecă spontan in câteva zile cu dietă și
simptomatică;
b) supurații colectate ale tegumentelor și țesuturilor moi (abcese, flegmoane,
celulite) abcese apicale dentare – necesită tratament chirurgical;
c) colecții piogene profunde, in care antibioticele nu pot penetra;
d) stafilococii cutanate – tratament igienic, toaleta chirurgicală.
4. Alegerea greșita a antibioticului sau a asocierilor din cauza: necunoașterii
sau nerespectării spectrului antibacterian al antibioticului, nefolosirii antibioticului de elecție,
utilizării unor antibiotice nedifuzabile in focar, in infecții localizate, nerespectării
farmacocineticii: de exemplu folosirea in infecții urinare a cloramfenicolului care se elimină
prin bilă și urină ca metabolit inactiv utilizării antibioticelor de „uz comun” in infecții cu
germeni „de spital” (MRSĂ, bacili G-h nerespectării contraindicațiilor la bolnav (sensibilizare,
sarcina, insuficiența renala)prescrierea la un pacient sensibilizat la un antibiotic a unei
substanțe din aceeași familie de antibiotice in cadrul căreia există fenomenul de „sensibilizare
încrucișată” altor cauze: asocieri inadecvate etiologiei presupuse sau precizate folosirea unui
„coctail” de antibiotice, fără discernământ și fără preocupare pentru etiologie asocieri inutile,
de tip „șablon” in boli curabile prin monoterapie asocieri inutile, indiferente, a două antibiotice
cu spectru antibacterian identic asocieri de antibiotice antagoniste (un bacteriostatic cu unul
bactericid doar in faza de multiplicare) asocieri de antibiotice ce însumează efecte adverse
severe, sau care dau rezistentă prin transfer plasmidic.(2)
5. Greșeli in conducerea tratamentului:
 dozaj excesiv dozaj insuficient
 ritmul inadecvat farmacocineticii antibioticului sau focarului infecțios
 schimbarea frecventă a antibioticelor fără a se aștepta indicațiile de eficacitate cel
Putin 3-4 zile sau consultarea mai multor medici
 nerevizuirea tratamentului la apariția unor date noi de laborator continuarea

12
 tratamentului după apariția unor reacții adverse
 abuz de aplicări locale, cu efect sensibilizant, mai ales penicilina, streptomicina sau
 sulfamide
 introducerea in cavități închise a antibioticelor in doze inadecvate, ducând la
supradozarea efectelor
6. Utilizarea abuziva a antibioticelor in scop profilactic „de rutină”, in infecții
virale sau fungice,
pentru sterilizare preoperatorie
7 Greșeli in tehnica de administrare:
 Modul de administrare: înainte/după mese, i.m./i.v.
 Locația și modul administrării: i.m. profund nerespectarea asepsiei stricte la
injectare amestecarea intr-o singură seringa
 Nerespectarea preparării injecției: dizolvare, soluție de dizolvare. Totdeauna trebuie
păstrată conduita raționamentelor succesive, având in vedere criteriile de
probabilitate statistică, avansând din etapa in etapa in reconsiderarea diagnosticului,
pana la obținerea altor date sugestive sau de certitudine. Aceasta se bazează pe
cunoașterea atât a antibioticelor cat și a germenilor.
Un ilustru cărturar a spus odată ca geniul uman a dat Odiseea, Divina comedie, Don
Quijote, Faust și multe alte capodopere despre care „toată lumea vorbește, dar nimeni nu le
citește”. Dacă in literatură lectura e o problemă de gust, in medicină lucrările de căpătâi
trebuie citite, fiind o problema de viața. Și dacă nu, să fie consultate măcar prospectele. (2)

I.7. Rezistența bacteriană la antibiotice

Rezistența naturală prezentă la toate bacteriile unei aceleiași specii;

Rezistența dobândită de anumite tulpini bacteriene în cadrul unei specii teoretic
sensibile Mecanismele de rezistență bacteriană la antibiotice pot fi:
 Secreția de enzime. Ex: betalactamaze
 Modificarea țintei de acțiune a antibioticului
 Informația genetică care induce rezistența: Mutație cromozomică, achiziția de
plasmide sau transposon. (2)
 Un exemplu de bacterie rezistentă la multiple tipuri de antibiotice este Chlostridium

13
 difficile
 Ex. Chlostridium

Fig. 2. Chlostridium difficile - o bacterie rezistentă la multiple tipuri de antibiotice

Modalitatea de utilizare a unui antibiotic:

- Indicațiile principale
- Farmacocinetica (absorbție, difuziune, T50, eliminare )
- Precauții
- Contraindicații
- Efecte indezirabile
- Mod de prezentare
- Posologie
Antibioticoterapia poate fi:
A. curativă
B. profilactică: postoperator, prevenirea endocarditei bacteriene, meningita
cerebrospinala epidemică, reumatismul articular acut.
Alegerea antibioticului se face in funcție de următoarele criterii:
a. focarul infecțios: localizare, obținerea de concentrații eficiente de antibiotic,
b. tipul de germeni,
c. caracteristicile organismului gazdă. (3)
Calea de administrare adaptată pacientului și focarului:
 i.v. in infecții grave

14
  orală
 i.m.: la antibiotice cu T50 lung la bolnavi fără tulburări de coagulare.
 locală : infecții ale pielii, ale vaginului, oculare.
Durata tratamentului: este variabilă, de exemplu: angina streptococică 10 zile.
pneumonia pneumococică 10 zile, meningita meningococică 7-10 zile, endocarditele
infecțioase 30-45 zile.
Referitor la tratamentul cu antibiotice, e foarte important să luăm în serios câteva
aspecte. De obicei cel mai scurt tratament cu antibiotice durează cel puţin 3 zile, dar aş preciza
că în afecţiunile acute şi subacute tratamentul durează de obicei de la 5 la 10 zile.
În afecţiunile cronice sunt cazuri când antibioticele se administrează luni de zile. Un
exemplu bun ar fi boala TBC.
Este o practică total greşită a multor pacienţi aflaţi sub tratament cu antibiotice: în a 2-a
sau a 3-a zi, când apar primele semne de efect ale antibioticului şi pacientul începe să se simtă
mai bine, atunci abandonează foarte mulţi tratamentul cu antibiotice. Sigur aici sunt 2 pericole
majore: primul că întreruperea tratamentului va duce la recidivarea bolii, iar neterminarea
tratamentului duce la o incidenţă crescută în ceea ce priveşte rezistenţa bacteriană, fiind posibil
ca aceeaşi bacterie să răspundă mai slab la acelaşi antibiotic, să fie nevoie de doze mult mai
mari pentru eradicarea infecţiei sau să nu răspundă deloc. Bineînţeles întreruperea nejustificată
a tratamentului duce logic şi la o răspândire mult mai probabilă a infecţiei de la omul neglijent
la alt om, ceea ce duce la alte îmbolnăviri nejustificate. (3)

Fig. 3. Mecanismul producerii rezistenței microbiene

15
1.8. Folosirea rațională a antibioticelor

Antibioticele sunt substanțe produse:

a. De fungi sau bacterii;
b. Prin sinteză sau semisinteză;
c. Medicamente capabile să distrugă sau să inhibe specii microbiene.(4)
Caracteristicile esențiale ale antibioticelor
Activitatea antibacteriană se caracterizează în practică prin:
o concentrație minimă inhibitorie asupra creșterii bacteriene in vitro - CMI;
o concentrație minimă bactericidă (lasă un număr de bacterii supraviețuitoare egal sau
inferior la 0,01% dintr-un Inocul bacterian standardizat de 106h – CMB)
Diferitele specii bacteriene sunt clasificate în trei categorii privind activitatea unui
antibiotic:
 specii sensibile - CMI-ul antibioticului pentru tulpina sălbatică aparținând acestor
specii este mai mic decât concentrația critică inferioară;
 specii moderat sensibile sau intermediar - CMI-ul antibioticului pentru tulpina
sălbatică este situat între cele două concentrații critice superioară și inferioară;
 specii rezistente - CMI-ul antibioticului pentru tulpina sălbatică este superior
concentrației habituale obținută in vivo. (4)

Bibliografia capitolului I

1. Angelescu Mircea – Folosirea rațională a antibioticelor, Editura Medicală, București,

2004, pag .20-56,
2. Pascu Rodica – Curs de boli infecțioase, Editura Universității de Medicină și Farmacie,
Târgu Mureș, 2005; pag 15-65,
3. Stroescu Valentin – Farmacologie, ediția a V-a, Editura All, Bucureşti, 2010, pag 12-79,
4. Dobrescu Dan – Farmacoterapie practică, vol. 2, Editura Medicală, Bucureşti, 1989,
pag. 105-121, 135-161.

16
 Capitolul II. Antibiotice și chimioterapice

II.1. Definiția antibioticelor și chimioterapicelor

Antibioticele sunt substanțe naturale produse de diverse microorganisme, cu efect

antimicrobian asupra agenților biologici patogeni pentru om și animale.
Chimioterapicele antimicrobiene sunt substanțe semisintetice sau sintetice, cu efect
selectiv inhibitor asupra agenților biologici patogeni pentru om și animale.

II.2. Scurt istoric

Înainte de anii 1930 este descrisă perioada preantibiotică, numită şi epoca întunecată,
când mortalitatea prin infecţii era uriaşă.
Era antibiotică a adus terapii adecvate pentru infecţii bacteriene şi a început cu
introducerea sulfonamidelor, în 1935 (descoperite anterior de Domagk), şi a penicilinelor, în
cursul celui de-al Doilea Război Mondial (descoperite anterior de Fleming)(5).
După cum se ştie, primul compus antimicrobian – penicilina – a fost descoperit de
Alexander Fleming în 1928, când a observat că ciuperca Penicillinium notatum a distrus
coloniile de S. aureus. Însă aceasta a fost introdusă în terapia infecţiilor abia în 1942, când
farmacologul Howard Florey şi biochimistul Ernst Boris Chain au purificat şi au produs pe
scară largă penicilina – considerată medicamentul-miracol al secolului XX. Anii 1940-1960
sunt anii de glorie, când au fost descoperite cele mai multe dintre antibioticele utilizate în
prezent. În anii 1980-1990 au fost conduse studii genetice pentru cunoaşterea genomului
bacterian, a ţintelor de la nivelul bacteriilor asupra cărora acţionează antibioticele.
În prezent sunt cunoscute numeroase clase de agenţi antimicrobieni, clasificate pe baza
mecanismelor lor de acţiune. Astfel, antibioticele pot acţiona împotriva agenţilor bacterieni
prin diverse mecanisme, precum:
i) inhibarea sintezei proteinelor (ex.: aminoglicozidele, cloramfenicolul, macrolidele,
streptomicina şi tetraciclinele);
ii) interacţiunea cu sinteza ADN-ului şi ARN-ului (ex.: chinolonele şi rifampicina);
iii) inhibarea sintezei sau distrugerea peretelui celular bacterian (ex.: β-lactaminele şi
glicopeptidele);

17
 iv) modificarea metabolismului energetic al celulei microbiene (ex.: sulfonamidele şi
trimetoprimul).(4)

II.3. Clasificare

Antibioticelor și chimioterapicelor se pot clasifica după mai multe criterii:

a. După modul de acțiune:
I. Betalactamine
1. Peniciline
A. Meticiline: meticilina
B. Fenoximetilpeniciline: penicilină V, fenoximetil penicilina
C. Peniciline naturale: penicilină G
D. Peniciline retard: dibenzantin penicilina, benzilpenicilina,
procainpenicilina
E. Peniciline anti-Pseudomonas: azlocilina, mezlocilina
F. Peniciline rezistente la penicilinaze: nafcilina
G. Izoxazolilpeniciline: cloxacilină, flucloxacilină, dicloxacilină, oxacilina
H. Aminopeniciline: amoxicilina, ampicilina, becampicilină, pivampicilină
I. Carboxipeniciline: carbenicilină, ticarcilina
J. Acil(amino/ureido)peniciline: piperacilina, mezlocilină
K. Peniciline diverse (fără o anumită încadrare biochimică): mecilinam,
pivmecilinam
2. Peniciline+inhibitori de betalactamaze:
A. Amoxicilina-clavulanat
B. Ticarcilina-clavulanat
C. Ticarcilina-clavulanat
3. Cefalosporine:
A. Cefalosporine orale (disponibile numai în dozaj oral): cefalexin,
cefadroxil, cefadrina
B. Cefalosporine de generaţia I: cefalexina, cefradina, cefalotina, cefapirina,
cefafadroxil, cefazolina
C. Cefalosporine de generaţia a II-a: cefaclor, cefamandola, cefuroxim,

18
 cefatrizina, cefonicid, cefotetan, cefoxitina, cefprozil, cefuroxim
D. Cefalosporine de generaţia a III-a: ceftibuten, cefotaxima, cefetamet,
cefoperazona, ceftazidima, ceftibuten, ceftizoxima, ceftriaxona, cef(ti)dinir,
cefixima
E. Cefalosporine de generaţia a IV-a: cefepima
F. Cefalosporine diverse: cefotiam, cefsulodina, ceftizoxima, moxalactam,
cefmenoxima, cefpodoxim-proxetyl, cefpiroma
4. Carbapeneme
A. Imipenem
B. Meropenem
C. Ertapenem
5. Monobactame
A. Piperacilina-tazobactam
B. Cefoperazona-sulbactam
C. Sulbactam
D. Piperacilina-tazobactam
E. Cefoperazona-sulbactam
F. Ampicilina-sulbactam
II. Macrolide: eritromicina, roxitromicina, diritromicina, claritromicina,
azitromicina, spiramicina, lincomicina, clindamicina, pristinamicina,
dalfopristin/quinuprstin, telitromicina
III. Aminoglicozide: streptomicina, spectinomicina, kanamicina, neomicina,
amikacina, isepamicina, gentamicina, netilmicina, dibekacina, sisomicina,
tobramicina
IV. Glicopeptide/licopeptide: vancomicina, teicoplanina, oritavancina,
dlabavancina, daptomicina
V. (Fluoro)chinolone: acid nalidixic, norfloxacina, lomefloxacina,
ciprofloxacina, pefloxacina, levoflaxacina, gatifloxacina, moxifloxacina,
gemifloxacina, colir cu chinolona
VI. (Tetra)cicline: teraciclina, doxiciclina, minociclina
VII. Fenicoli: Cloramfenicol, Tiamfenicol

19
 VIII. Sulfamide: sulfasalazina, sulfadiazina, sulfametoxazol-triametoprimum
(cotrimoxazol), fansidar
IX. Rifamicine: rifampicina, rifabutina, rifaximina
X. Azoli: metronidazol, ornidazol, tinidazol, albendazol, flubendazol,
tiabendazol, mebendazol
XI. Oxazolidinone: linezolid
XII. Polipeptide ciclice: polimixina E, polimixina A, polimixina B,
4.bacitracina
XIII. Nitrofurani: furazolidon, nitrofurantoina
XIV. Alte antibacteriene: acid fusidic, fosfomicina, fosfomicina trometamol,
isoniazida, etambutol, pirazinamida, etionamida, cicloserina, clofazimina
XV. Antifungice: amfotericina B, nistatina, ketoconazol, miconazol,
fluconazol, itraconazol, voriconazol, terbinafina, flucitozina, griseofulvina,
caspofungina
b. După spectrul de acțiune:
Din acest punct de vedere, se deosebesc:
- antibiotice cu spectrul larg (tetraciclina, cloramfenicolul etc.) și
- antibiotice cu spectrul limitat (penicilina, eritromicina etc.).
Un dezavantaj deosebit al antibioticelor este apariția rezistenței microbiene. Pentru
prevenirea acesteia se recomandă prescriere rațională, deci justificata, dozaj optim, evitarea
tratamentelor prelungite nejustificate și de rutină, folosirea de asociații de antibiotice
nemotivat. Cunoașterea sensibilității la antibiotice a germenului responsabil reprezintă una din
regulile de bază ale antibioterapiei. De aceea, este necesară identificarea germenului și
determinarea sensibilității acestuia față de diferite antibiotice. Operațiunea se numește
antibiograma. Antibiograma nu este întotdeauna realizabilă în practică, iar uneori nici nu este
necesară. Este în schimb obligatorie la germeni a căror sensibilitate variază după tulpini și
chiar după ani (stafilococi, enterococi, bacili gram negativi).
Antibiograma nu este necesară in cazul infecțiilor cu germeni cunoscuți și a căror
sensibilitate la anumite antibiotice este de asemenea cunoscută (streptococi beta-hemolitici,
pneumococi, spirochete etc.). Este obligatorie, însă, în infecții severe în special cu germeni mai
rar întâlniți pentru alegerea antibioticului, atunci când nu este necesară antibiograma sau

20
provizoriu până la obținerea antibiogramei. (6)

II.4. Mecanismul de acțiune al antibioticelor și chimioterapicelor

Beta-lactaminele.
În ultimii 30 de ani au fost dezvoltate noi antibiotice β-lactamice. Familia β-
lactaminelor include peniciline şi derivaţi, cefalosporine, carbapeneme, monobactame,
inhibitori ai β-lactamazei (8).
Compusul de bază al penicilinei, acidul 6-aminopenicilanic, este utilizat ca punct de
plecare principal pentru prepararea numeroşilor derivaţi semisintetici. Deşi cefalosporinele
sunt adesea considerate derivate noi şi îmbunătăţite ale penicilinei, ele au fost descoperite ca
substanţe care apar în mod natural. Acestea pot fi grupate în cefalosporine de generaţia I, a II-
a, a III-a şi a IV-a, în funcţie de spectrul lor de activitate şi de momentul introducerii agentului
în terapia antimicrobiană. În general, cefalosporinele din primă generaţie au o bună activitate
pe bacteriile gram-pozitive şi o acoperire modestă a microorganismelor gram-negative; a II-a
generaţie de cefalosporine are o activitate bună asupra germenilor gram-negativi şi oarecum
mai puţin bună asupra florei gram-pozitive; cefalosporinele de a III-a generaţie au o activitate
îmbunătăţită asupra germenilor gram-negativi şi variabilă asupra germenilor gram-pozitivi; iar
a IV-a generaţie prezintă o activitate cu spectru larg, cefalosporinele fiind active atât pe gram-
negativi, cât şi gram-pozitivi.
Carbapenemele (imipenem şi meropenem) difuzează cu uşurinţă în celula bacteriană,
fiind considerate antibiotice β-lactamice cu spectru larg de acţiune.
Inhibitorii β-lactamazei, cum ar fi acidul clavulanic, nu conţin inelul β-lactamic, însă
prezintă activitate antimicrobiană neglijabilă şi sunt utilizaţi în combinaţie cu antibiotice β-
lactamice pentru a depăşi rezistenţa bacteriilor care secretă β-lactamază, care altfel ar inactivă
majoritatea penicilinelor.(8)
Antibioticele β-lactamice inhibă sinteza peretelui celular prin legarea lor la proteinele
membranei citoplasmatice – proteinele care leagă penicilinele (PLP), acestea fiind ţintele β-
lactaminelor. Aceste PLP sunt de fapt enzime (transpeptidazele, carboxipeptidazele şi
transglicozilazele) implicate în sinteza peptidoglicanului; prin legarea la PLP, β-lactaminele
inhibă transpeptidarea peretelui celulei bacteriene, ceea ce duce la formarea unui peptidoglican
subţire, urmat de liza şi moartea celulei ca urmare a presiunii (9).

21
 În ceea ce priveşte penicilina (unul dintre cele mai vechi antibiotice), este important de
semnalat că este încă activă faţă de multe bacterii; este în continuare antibioticul de elecţie
pentru infecţiile cauzate de Streptococcus pyogenes (streptococul β-hemolitic de grup A =
SGA), până în momentul actual nefiind detectată de nici o tulpină de SGA rezistentă la
penicilină. Tulpinile de Streptococcus pneumoniae au câştigat rezistenţă faţă de penicilină într-
o proporţie variabilă, în funcţie de regiunea geografică. Însă un semnal de alarmă trebuie tras
asupra diagnosticului fals, în cea mai mare proporţie, de alergie la penicilină, în special la
copii.
Dintre glicopeptide, vancomicina a fost izolată ca produs de fermentaţie de la o
bacterie din sol, Streptomyces orientalis, care prezintă activitate antimicrobiană, fiind introdusă
în terapia antimicrobiană la sfârşitul anilor 1950. Aproape 30 de ani mai târziu a urmat un alt
antibiotic glicopeptidic, teicoplanina (10).
Glicopeptidele se fixează pe partea peptidică a peptidoglicanului, legându-se de
dipeptidul terminal d-alanil-d-alanină (d-Ala-d-Ala) – ţinta moleculară a acestor antibiotice.
După ce glicopeptidele sunt legate de această ţintă, ele împiedică funcţionarea normală a
transpeptidazelor şi a transglicozilazelor, antrenând oprirea sintezei peptidoglicanului, ducând
la moartea celulei bacteriene.
Din clasă macrolidelor, eritromicina A a fost descoperită la începutul anilor 1950.
Principala componentă structurală a acestei molecule este un inel lactonic legat prin legături
glicozidice de structuri zaharidice şi/sau aminozaharidice. Pentru a depăşi limitările
eritromicinei, cum ar fi instabilitatea chimică, absorbţia slabă şi gustul amar, au fost dezvoltate
şi alte macrolide, care au inelul lactonic cu 14, 15 şi 16 atomi de carbon, cum ar fi
claritromicina şi azitromicina.
Macrolidele au un mod similar de acţiune antibacteriană cu al altor două clase de
antibiotice: lincosamidele şi streptograminele B. În consecinţă, aceste antibiotice, deşi distincte
din punct de vedere chimic, au fost grupate împreună ca antibiotice Macrolide-Lincosamide-
Streptogramine B (MLS). Macrolidele, lincosamidele şi streptograminele B inhibă sinteza
proteinelor prin legarea la subunitatea ribozomală 50S a bacteriilor.(11) În prezent, această
clasă de antibiotice s-a extins datorită dezvoltării unor medicamente sintetice. Astfel, ketolidele
şi oxazolidinonele pot fi grupate împreună cu agenţii antimicrobieni MLS, rezultând familia de
antibiotice MLSKO.(9)

22
 Sulfonamidele aparţin celor mai vechi medicamente sintetice introduse. Ele au fost
folosite primă dată în 1935. Dintre sulfonamide, cel mai frecvent utilizat în zilele noastre este
sulfametoxazolul. Din 1968 a fost utilizată pe scară largă combinaţia dintre trimetoprim şi
sulfametoxazol (denumită şi cotrimoxazol); această combinaţie, la anumite concentraţii, are un
efect sinergic bactericid, reduce selecţia rezistenţei la aceste medicamente, precum şi costurile
asociate. Sulfonamidele interferează cu procesul de sinteză al acidului folic, datorită
asemănărilor structurale cu acidul paraaminobenzoic, pe care îl antagonizează competitiv.
Sulfonamidele sunt active pe mai mulţi germeni Gram-pozitivi şi Gram-negativi şi protozoare,
însă efectele adverse, alergia şi introducerea de noi antibiotice au redus utilizarea lor.
Trimetoprim/sulfametoxazol a reprezentat o renaştere în cadrul terapiei antimicrobiene,
datorită faptului că este un tratament de primă linie pentru S. aureus rezistent la meticilină
(MRSĂ), însă trebuie folosit cu atenţie la vârstnici, din cauza riscului pentru hiperkalemie.(12)
Dintre tetracicline, clortetraciclina a fost primă izolată în 1948 din Streptomyces
aureofaciens. În deceniile următoare au mai fost izolate oxitetraciclina şi tetraciclina din alte
specii de Streptomyces; de asemenea, au fost dezvoltate tetracicline semisintetice: doxiciclina,
minociclina. Tetraciclinele au constituit primul grup major de antibiotice la care s-a utilizat
termenul „antibiotice cu spectru larg“. Datorită spectrului larg de activitate, siguranţei relative
şi costului redus, tetraciclinele au fost utilizate pe scară largă în toată lumea, ocupând locul al
doilea în consumul mondial după penicilină. Mecanismul de acţiune este bacteriostatic –
tetraciclinele se leagă specific la subunităţile ribozomale 30S, cu împiedicarea sintezei proteice
bacteriene. Deşi continuă să fie prescrise pentru tratamentul infecţiilor cauzate de Chlamydia,
spirochete, antrax, ciumă, tularemie şi alte infecţii, răspândirea utilizării, în special în medicina
veterinară, a condus la creşterea ratei de rezistenţă. Cercetări recente s-au concentrat pe
proprietăţile antiinflamatoare ale tetraciclinelor, în particular minociclina, şi potenţialul
neuroprotector faţă de boala Alzheimer, accidentul vascular cerebral şi dezordini
neuromusculare.

II.5. Forme farmaceutice

Antibioticele și chimioterapice sunt prezentate sub diferite forme farmaceutice:

 pulberile se absorb repede din tubul digestiv, datorită marii suprafeţe de contact.
Prezintă avantajul că bolnavul beneficiază de toţi factorii activi din plantă. Au dezavantajul că

23
se conservă mai greu, datorită descompunerii lor în contact cu aerul şi umiditatea;
 capsule sunt învelişuri folosite pentru acoperirea medicamentelor solide, moi
sau lichide, cu scopul de a le masca gustul sau mirosul neplăcut, cât şi pentru a dirija acţiunea
medicamentului (învelişul rezistă la sucurile gastrice şi se desface numai în intestin);
 pilule sunt forme farmaceutice solide sferice şi cu greutate între 0,10-0,50g,
obţinute din una sau mai multe substanţe active şi cu diferiţi excipienţi. Se înghit fără a fi
mestecate. Se conservă mai bine, şi acţiunea lor poate fi dirijată;
 comprimate sunt forme farmaceutice de consistență solidă, cu aspect de cilindru
sau disc. Sunt administrate oral sau dizolvate într-o anumită cantitate de apă. Sunt dozate cu
precizie;
 drajeurile sunt forme farmaceutice solide, acoperite de un strat protector pentru
a masca gustul și mirosul neplăcute al substanţei active şi de a-i dirija acţiunea spre intestin;
 soluţiile sunt forme medicamentoase active repartizate uniform într-un lichid (de
obicei apa).Soluţiile pot fi simple sau compuse. (12)

Bibliografia capitolului II

5. Preoţescu L., Nodea M. E., Popa M. I. – Utilizarea anterioară de antibiotice, posibil factor de
risc pentru infecţiile cu bacterii rezistente, Revista Medichub Media, Infecţio.ro., nr. 56 din
4/2018;pag.:13-39,
6. Angelescu Mircea – Ghid practic de antibioticoterapie, Editura Medicală, București, 1988,
pag 54-363,
7. Cristea A. N., Negres S., Marineci C. D., Turculeț I. L., Chirita C., Brezina A., Pavelescu M.,
Hriscu A., Dogaru M., Vari C. E., Mogosăn C., Popescu F., Cristescu C., Țarălungă G. – Tratat
de farmacologie, ediția I, Editura Medicală, Bucureşti, 2009, pag 955- 1058,
8. Bush K. – Characterization of β-lactamases. Articol din Revista Antimicrob Agents
Chemother, martie 1989; pag. 33,259-263,
9. Kotra L. P, Mobashery S. – β-Lactam antibiotics, β-lactamases and bacterial resistance,
Buletinul Institutului Pasteur,1998;pag 96:139-150,
10. Popa M. I. – Infecţiile nosocomiale din nou în actualitate. (editorial) Revista Medichub
Media, Infecţio.ro., nr. 38 din 2/2014, pag ;44,

24
11. Roberts M. C. – Update on macrolide-lincosamide streptogramin, ketolide, and
oxazolidinone resistance genes. Articol FEMS Microbiol Lett. mai 2008, pag 282:147-159,
12. Șipos Emese, Ciurba Adriana – Tehnologie farmaceutică pentru asistenţi de farmacie,
Editura University Press, Târgu. Mureș, 2003; pag17-56

25
 Capitolul III. Antibiotice beta-lactamice

III.1. Definiție antibiotice beta-lactamice

Antibioticele beta-lactamice (denumite și beta-lactamine) reprezintă o clasă de

antibiotice care conțin un nucleu de beta-lactamă în molecula lor. În această categorie sunt
incluse penicilinele, cefalosporinele, monobactamele și carbapenemele. Majoritatea
antibioticelor beta-lactamice își manifestă activitatea antibacteriană prin inhibarea biosintezei
peretelui celular bacterian. Sunt cele mai utilizate antibiotice, astfel că până în anul 2003, mai
mult de jumătate dintre antibioticele disponibile comercial erau beta-lactamine.

III.2. Peniciline

III.2.1. Definiția penicilinelor

Penicilinele (penamii) sunt antibiotice naturale sau de semisinteză care au un nucleu

comun acidul 6 – aminopenicilinamic. Acesta este format dintr-un inel tiazolidinic și un inel
beta–lactamic, de aici provenind denumirea de antibiotice beta–lactamice.

III.2.2. Structura chimică

Acidul 6 – aminopenicilan este responsabil de proprietățile antibacteriene, iar diferitele

catene laterale atașate la grupul amino conferă variate particularități farmacocinetice și
farmacodinamice(în speță acțiunea bacteriană).

III.2.3. Mecanism de acțiune

Mecanismul acțiunii antibacteriene este bactericid de tip degenerativ, penicilinele fiind

active numai în faza de proliferare a germenilor. La nivel molecular, mecanismele de acțiune
posibile sunt:
● legare de proteinele membranare PBP (,,penicillin binding proteins''), care servesc
drept receptori specifici pentru beta–lactamice. Aceste proteine variază în cadrul diferitelor grupe
de bacterii, dar conțin în structura lor transpeptidaze care intervin în formarea peretelui bacterian
și implicit a septului în cursul diviziunii.

26
 ● legarea covalentă a penicilinelor de transpeptidazele care asigură soliditatea
peretelui bacterian;
● activarea unor enzime autolitice: autolizine, mureinhidrolaze.(13)

III.2.4. Spectru de acțiune

Spectrul antimicrobian diferă în cadrul diverselor grupe de peniciline astfel:

a) Peniciline naturale (benzilpenicilina, fenoximetilpenicilina) au spectru relativ îngust
care cuprinde:
- coci gram-pozitiv, mai puțin stafilococul penicilinazosecretor;
- coci gram-negativ;
- bacili gram-pozitiv;
- spirochete: treponema și leptospira;
- actinomicete.
b) Peniciline antistafilococice – au spectrul antimicrobian asemănător penicilinelor
naturale cu două excepții:
- sunt active pe stafilococi penicilinazosecretori;
- activitatea pe ceilalți germeni este mai slabă comparativ cu benzilpenicilina.
c) Peniciline cu spectrul lărgit, aminopeniciline, (ampicilina, amoxicilina) au spectrul
asemănător benzilpenicilinei, dar cuprind în plus bacili gram-negativ (excepție
Pseudomonas la care majoritatea tulpinilor au devenit rezistente).
d) Peniciline active pe Pseudomonas cuprind în spectrul antimicrobian:
- bacterii gram-pozitiv (coci și bacili);
- bacili gram-negativ, inclusiv majoritatea tulpinilor de Pseudomonas aeruginosă
e) Peniciline active față de enterobacteriacee au spectrul antimicrobian îngust care
cuprinde numai acest tip de bacterii. (14)

III.2.5. Clasificarea penicilinelor

Penicilinele se pot clasifica, după origine, în:

I. Peniciline naturale care după calea de administrare pot fi:
A. Injectabile:
♦ cristalizate: benzilpenicilina;

27
 ♦ săruri cu acțiune retard(peniciline depozit): procainbenzilpenicilina,
benzatin-benzilpenicilina.
B. Orale: fenoximetilpenicilina, feneticilina.
II. Peniciline de semisinteză, care după spectrul antimicrobian se pot subclasifica în:
a) Peniciline antistafilococice: oxacilina, cloxacilina, dicloxacilina, flucloxacilina,
nafcilina;
b) Peniciline cu spectru larg (aminopeniciline) :
▫ substanțe active ca atare: ampicilina, amoxicilina, epicilina, ciclacilina;
▫ prodroguri: pivampicilina, bacampicilina, talampicilina;
c) Peniciline active față de Pseudomonas:
▫ carboxipeniciline: carbenicilina, ticarcilina;
▫ ureidopeniciline: piperacilina, azlocilina;
d) Peniciline active față de enterobacteriacee:
▫ amidinopeniciline:mecilinam, pivmecilinam, temocilina.

III.2.6. Reprezentanți

III.2.6.1. Peniciline naturale cristalizate injectabile

Benzilpenicilina sau penicilina G

Este o penicilină naturală obținută dintr-o tulpină de Penicillium chrysogenum.

Benzilpenicilina este inactivată de acidul clorhidric din stomac, biodisponibilitatea orală
fiind foarte redusă.
După administrare i.m. ca sare sodică sau potasică se absoarbe rapid, realizând
concentrații plasmatice maxime în 15 – 30 min. Concentrațiile sanguine active se mențin 6
ore.T1/2 este 30 – 1 oră. Legarea de proteinele plasmatice este medie, 50 – 60%. Are distribuție
bună în țesuturi, mai puțin in SNC și țesuturile nevascularizate (cornee, țesuturi necrozate).
Traversează placenta. Trece puțin în laptele matern. (14)

28
 Eliminarea se face renal, predominant prin secreție tubulară (80%) și filtrare glomerulară
(20%). Eliminarea este redusă la nou născuți (în special la prematuri) și la bătrâni. Cantități mici
se elimină biliar.
Rezistența apare în special prin producerea de beta-lactamaze produse de către coci gram
pozitiv (Staphilococcus aureus, Staphilococcus epidermidis); o parte din tulpinile de gonococi
inițial sensibili au devenit rezistente.
Este antibiotic de elecție în:
● infecții cu pneumococ: pneumonii, meningite, septicemii;
● infecții cu streptococ hemolitic: angină, scarlatină, otită;
● endocardită lentă cu Streptococcus viridans, endocardită enterococică;
● infecții cu meningococ: meningită, meningococemie;
● cărbune, gangrenă gazoasă, tetanos, difterie;
● profilactic în reumatismul poliarticular acut, plăgi zdrobite (tetanos, gangrenă
gazoasă).(14)
Se administrează cel mai frecvent i.m. profund, sau i.v. în perfuzie. Soluția se prepară
extempore în ser fiziologic steril. Nu se asociază cu alte medicamente în aceeași seringă. În
perfuzii se evită soluțiile acide (glucoza 5%) sau alcaline. Stabilitatea în soluție este de maxim 24
ore la frigider (+4°C).
Adult, în infecții moderate 1 – 2 milioane UI/zi; în infecții grave 2 – 20 milioane UI/zi,
fracționat la 4 – 6 ore.
Nou născut , doza uzuală i. m. sau i. v. este 60000 UI/kg/zi sau 1 milion UI/kg/zi în 2
prize (la interval de 12 ore) în primele săptămâni de viață și în 2 – 3 prize în săptămânile 2 – 4 de
viață.
Sugar, în infecții ușoare și medii doze uzuale i. m. sau i. v. 40000 - 100000 UI/kg/zi; în
infecții severe 200000 – 400000 UI/kg/zi până la 1 milion UI/kg/zi, în 4 – 6 prize.
Copil mic, în infecții medii doza uzuală i.m. sau i.v. 40000 – 60000 UI/kg/zi; în infecții
severe 200000 – 400000 UI/kg/zi în 4 – 6 prize.
Pentru administrare locală intrapleural sau intrapericardic 50000 – 200000 UI, folosind
soluții 2000 – 5000 UI/ml.
Interacțiuni: Probenicid crește efectul antimicrobian al penicilinei G, deoarece diminuă
secreția tubulară activă a antibioticului.

29
III.2.6.2. Peniciline injectabile cu efect retard

Procainbenzilpenicilina
Este o sare cristalină a benzilpenicilinei cu procaina care se folosește în suspensie apoasă.
Administrată i.m. se absoarbe lent de la locul injecției, pe măsura dizolvării, fiind un preparat cu
acțiune retard. Doza de 300 000 UI administrate i.m. (ca suspensie apoasă) realizează o
concentrație plasmatică maximă de 1,5 UI/ml după 2 – 5 ore. Concentrațiile active se mențin 24
ore.
Este utilă în tratamentul infecțiilor ușoare sau moderate cu germeni sensibili la penicilina
G și pentru profilaxie:
▫ faringite streptococice și scarlatină i.m. 600 000 UI o data pe zi timp de 10 zile
▫ uretrită gonococică necomplicată i.m. 4,8 milioane UI/zi;
▫ sifilis recent 1 200 000 UI/zi timp de 10 zile.
Prepararea suspensiei se face imediat înaintea administrării (apă distilată sau ser
fiziologic).Administrarea se face i.m. profund.(15)
Benzatinbenzilpenicilina
Este o sare a benzilpenicilinei cu dibenziletilendiamina, cu caracter retard, utilizată ca
suspensie apoasă. Realizează niveluri plasmatice prelungite, dar joase, frecvent variabile, acestea
fiind eficace doar pe germeni foarte sensibili.
După o doză de 1,2 milioane UI administrate i.m. ca suspensie apoasă, concentrația
plasmatică maximă este 0,2 UI/ml la 6 – 12 ore. Nivelul plasmatic activ se menține 3 – 4 zile (cu
variații în funcție de preparat).
Este indicată în tratamentul infecțiilor ușoare cu germeni sensibili la benzilpenicilină și
pentru profilaxie. Se administrează în:
▫ faringită streptococică și scarlatină 1 200 000 UI o singură injecție;
▫ pentru profilaxia infecției streptococice la bolnavi cu reumatism poliarticular acut
1, 2 milioane UI o data pe săptămână;
▫ sifilis, 2 400 000 UI i. m. la intervale de 4 – 5 zile; 2 doze pentru profilaxie în
sifilisul primar seronegativ; 3 doze în sifilisul primar seropozitiv; 5 doze în sifilisul secundar
recent și sifilis tardive fără afectare nervoasă și cardiacă.
Prepararea suspensiei se face imediat înaintea administrării. Administrarea se face
imediat, i.m. profund cu ac gros. (15)

30
III.2.6.3. Peniciline orale

Fenoximetilpenicilina (Penicilina V)

Se administrează oral ca sare de potasiu sub formă de comprimate sau ca sare a

benzatinei sub formă de sirop. Este relativ stabilă la acțiunea acidului clorhidric din stomac,
având o biodisponibilitate orală medie de 50%. Alimentele ii scad absorbția , datorită legării de
proteinele alimentare. Este preferabil ca administrarea să se facă pe stomacul gol. Legarea de
proteinele plasmatice se face în proporție de aproximativ 80 %. T1/2 este aproximativ 45 de
minute. Eliminarea este predominant renală.
Este indicată în infecții ușoare: faringite, otite, sinuzite mai ales la copii și pentru
profilaxie. Adulți, oral (pe stomacul gol ) 400 000 – 1 milion UI/kg/zi la 4 – 6 ore. Nou – născut,
50 000 UI/kg/zi în 2 – 3 prize. Sugar și copil până la 6 ani, 50 000 - 200 000 UI/kg/zi în 4 prize.
Copil peste 6 ani, 1 – 10 milioane UI/zi la 4 – 6 ore. Profilaxia reumatismului 800 000 UI/zi, în 2
prize.(16)

III.2.6.4. Peniciline antistafilococice

Proprietățile farmacocinetice diferă în cadrul grupei, astfel:

Absorbția:
- izoxalilpenicilinele (oxacilina, cloxacilina) sunt active după administrare orală, fiind
relativ stabile la acțiunea acidului clorhidric din stomac. Biodisponibilitatea orală este totuși
redusă datorită absorbției parțiale și variază între 30% la oxaciclină și 50 – 85% la dicloxaciclină.
Proteinele alimentare leagă penicilinele antistafilococice (90 – 96%), de aceea se administrează
cu 30 minute înainte de masă sau la 3 ore după mese.
- nafcilina are absorbție digestivă incompletă și neregulată din intestin;
- meticilina nu este activă oral, deoarece este degradată de acidul clorhidric din stomac.

31
 Legarea de proteinele plasmatice este mare: 90 – 96%; T1/2 este scurt, aproximativ 30 –
60 min;
Difuziunea în țesuturi este bună, cu realizarea de concentrații active terapeutic în lichidul
peritoneal, pleural, pericardic, sinovial, oase. Trec prin placentă și în laptele matern. Nu
realizează concentrații active în lichidul cefalorahidian;
Epurarea se face predominant pe cale renală (realizează în urină concentrații mari) și prin
metabolizare (oxacilina și nafcilina).
În insuficiența renală apare tendința de cumulare (la un clearence creatinină mai mic de 15
ml/min) datorită scăderii eliminării și legării de proteinele plasmatice.
Oxacilina

Biodisponibilitatea după administrare orală este aproximativ 33%, datorită absorbției

intestinale redusă. Legarea de proteinele plasmatice este mai mare de 90%. Are difuziune bună în
țesuturi. T1/2 este scurt. Epurarea se face prin metabolizare (45% din doza administrată) și renal
(46% din doză). Este indicată exclusiv în tratamentul infecțiilor stafilococice.
Se administrează oral și injectabil. Adulți, oral 2 – 3 g/zi (până la 6 g/zi) în 4 – 6 prize. Nou
– născut 20 – 30 mg/kg/zi. Sugar și copil mic 50 – 80 mg/kg/zi (până la 100 – 200 mg/kg/zi) în 4
prize. Administrarea orală se face de preferință pe stomacul gol în afecțiuni ușoare sau medii;
i.m. sau i.v., la adulți 2 – 12 g/zi fracționat la 4 – 6 ore, iar la copii 100 – 300 mg/kg/zi. Soluția se
prepară imediat înainte de administrare, cu apă distilată sterilă. Nu se asociază cu alte
medicamente în aceeași seringă. (15)
Cloxacilina
Are biodisponibilitate orală mai mare comparativ cu oxacilina (43%). Epurare mai ales
renală și prin metabolizare (se metabolizează aproximativ 20% din doza administrată).

32
 Se administrează oral sau i.m., ca sare sodică în infecții stafilococice. Adult 250 – 500 mg
la 6 ore. Copii (cu greutate mai mică de 20 kg), doza este de 50 mg/kg/zi. (16)
Dicloxacilina
Biodisponibilitatea după administrarea orală este de 50 - 85%. Nivelurile plasmatice
eficace se mențin 6 ore. Epurare predominant renală. Administrată oral sau i.m., ca sare sodică în
infecțiile stafilococice. Adulți și copii mari 250 – 500 mg la 6 ore. Copii cu greutate sub 20 kg,
25 mg/kg/zi.
Nafcilina
Absorbția este incompletă și inegală din intestin. Legarea de proteinele plasmatice este de
aproximativ 90%. Epurarea se face prin metabolizare hepatică majoritar și aproximativ 30%
renal. Nu se acumulează în insuficiența renală. T1/2 mediu este aproximativ 1 oră. În infecții de
gravitate medie se administrează i.m. 500 mg la 4 – 6 ore. În infecții severe se administrează i.v.
lent sau în perfuzie 500 mg – 1 g la 4 ore. La copii dozele sunt 25 mg/kg i.m. la 12 ore, nou –
născuți 10 mg/kg la 12 ore.(14)

III.2.6.5. Peniciline cu spectru larg

Ampicilina

Este rezistentă la acțiunea acidului clorhidric din stomac, iar absorbția se realizează din
intestin. Biodisponibilitatea orală este relativ redusă (aproximativ 60%). Absorbția este redusă
dacă administrarea se face pe stomacul plin (scade cu 30%). Legarea de proteinele plasmatice
este redusă (18%). Are distribuție bună în țesuturi, realizând concentrații mari în lichidele
biologice.
Se elimină predominant renal, în formă activă (82%). Concentrația în urină este mare,
eficace terapeutic ( depășește 1mg/ml). O parte se elimină prin bilă și prin scaun. T1/2 mediu
este 1,3 ore și crește în insuficiența renală și hepatică.

33
 Ampicilina este indicată în:
- meningite bacteriene acute la copii, provocate de Haemophylus influenzae,
pneumococ sau meningococ;
- sinuzite, otita medie, bronșite cronice acutizate cu Haemophylus influenzae,
pneumococ, streptococ piogen;
- uretrită gonococică;
- infecții urinare cu germeni sensibili: colibacili sau Proteus mirabilis;
- infecții biliare cu colibacili sensibili
- listerioză;
- medicație de alternativă în febra tifoidă și paratifoidă;
- gastroenterita salmonelozică neinvazivă. (14)
Se administrează oral, i.m. și în perfuzie i.v. Adult, oral 2-4 g/zi în 4 prize la 6 ore. Copii
100-200 mg/kg/zi în 3-4 prize; nou – născut 50-100 mg/kg/zi în 3-4 prize. Injectabil (i.m. sau
i.v. în perfuzie), se administrează în afecțiuni severe, adult 4-12 g/zi în 4 prize, copii 200-400
mg/kg/zi în 4 prize.
Se poate administra și intrarahidian, în completarea tratamentului general: 5 mg la sugar;
10 mg la copil mic; 15-25 mg la copil mare și adult. (soluție 5mg/ml).
Ampicilina + Sulbactam
Sulbactam este inhibitor de beta-lactamază, care are eficacitate antibacteriană redusă dacă
s-ar utiliza singur. Asociat cu ampicilina lărgește spectrul antimicrobian al acesteia și asupra
germenilor producători de beta-lactamaze.
Asocierea este indicată în infecții cu germeni producători de betalactamaze, rezistenți la
ampicilină, astfel:
▫ infecții ale tractului respirator;
▫ infecții ginecologice, avort septic;
▫ infecții gastrointestinale;
▫ infecții ale pielii și țesuturilor moi.
▫ infecții osteoarticulare.
Asocierea ampicilină – sulbactam se face în raport de 2/1, existând comprimate de 375
mg și pulbere pentru soluție injectabilă 1g/0,5 g, 0,5 g/0,25 g; 0,25 g/0,125 g. La adult

34
comprimatele orale se administrează de 4 ori/zi, iar injectabil i.m. sau i.v., administrarea se face
la 6 ore.
Amoxicilina

Are biodisponibilitate orală mai mare (96%) comparativ cu ampicilina. Absorbția nu este
influențată de prezența alimentelor. Concentrația plasmatică realizată este mai mare comparativ
cu ampicilina (250 mg amoxicilină realizează la 2 ore după administrare o concentrație
plasmatică de 4 mcg/ml, iar 500 mg ampicilină 3 mcg/ml). Are difuziune mai bună în țesuturi,
inclusiv în secrețiile traheo-bronșice. T1/2 mediu este 1,7 ore. Eliminarea se face renal, 86% în
formă activă. Se administrează oral, i.m., i.v.
În infecții ușoare și medii se administrează astfel:
- adult 250 mg la 8 ore;
- copii sub 2 ani 62,5 mg la 8 ore
- copii 2 – 10 ani 125 mg la 8 ore.
În cazurile grave se administrează doze mai mari:
- adult, 2-4 g/zi (în 3 prize)
- copil 2 g/zi (în 3 prize).
În enterocolite 1-2 g/zi. Gonoree 3 g/zi (doză unică).
Otită medie la copii (2-10 ani) 750 mg de 2 ori/zi, timp de 2 zile. i.m. 500 mg la 8 ore la
adulți, iar la copii 50-100 mg/kg/zi în 3 prize. i.v., în infecții severe 500 mg la 8 ore.
Amoxicilină + Acid clavulanic
Farmacocinetica amoxicilinei și acidului clavulanic sunt asemănătoare, astfel că asocierea
posedă aceleași proprietăți ca și amoxicilina.
Acidul clavulanic este un inhibitor al betalactamazelor produse de stafilococi și de bacilii
gram negativ, și în asociere cu amoxicilina lărgește spectrul antimicrobian al acesteia. Asocierea

35
amoxicilină – clavulanat de potasiu se face în raport de 2/1 sau 4/1. Comprimatele orale pentru
adulți 375 mg, 675 mg (500 + 125), 1 g (875 + 125), se administrează la 8 ore.
Pulberea suspensie sau siropul pentru copii, conțin 156, 25 mg/5 ml, 312 mg/5 ml și se
administrează la 8 ore sau la 12 ore, în funcție de gravitatea infecției. Flacoanele injectabile
conțin 625 mg, 1,2 g, administrarea făcându-se la 8 ore.(15)

III.2.6.6. Peniciline cu spectrul larg, active pe Pseudomonas

Clasificare:
- Carboxipeniciline: carbenicilina, ticarcilina;
- Ureidopeniciline: mezlocilina, azlocilina, piperacilina
Carbenicilina

Nu se absoarbe după administrare orală, de aceea se administrează i.m. sau i.v. Legarea
de proteinele plasmatice este medie (aproximativ 50%). Are difuziune bună în țesuturi.
Realizează concentrații mai mari decât cele plasmatice în bilă. Se elimină renal 80% în formă
activă. T1/2 este aproximativ 1 oră, dar crește în insuficiența renală și hepatică.
Indicația principală este tratamentul infecțiilor cu Pseudomonas: pneumonie, infecții
respiratorii, meningite, abcese cerebrale, arsuri infectate, infecții cutanate, infecții urinare. În
infecțiile grave se asociază frecvent cu aminoglicozidele (gentamicina) pentru creșterea
eficacității și întârzierea apariției rezistenței.
Se poate folosi în infecții urinare, genitale, cu Enterobacter, Escherichia coli, Proteus
indol – pozitiv, Proteus mirabilis. Se administrează cu sare disodică i.m. sau i.v., în doze de 100
– 600 mg/kg/zi în funcție de gravitatea infecției și de agentul patogen:
▫ infecții severe sistemice cu Pseudomonas sau anaerobi, la adult se administrează
20-40 g/zi fracționat la 4 – 8 ore. (15)
▫ infecții urinare cu Pseudomonas 5 – 10 mg/kg/zi;

36
 ▫ infecții sistemice cu Enterobacter, Proteus 200 mg/kg/zi în 4 prize.
În insuficiența hepatică și renală se reduc dozele și se crește intervalul dintre doze:
insuficiență hepatică 2g/zi.
Nu se asociază cu aminoglicozidele în aceeași seringă sau sac perfuzor. Există și
preparate cu administrare orală: carindacilina (esterul indanilic al carbenicilinei) și carfecilina
(esterul fenilic al carbenicilinei). Acestea se absorb digestiv și prin hidroliză eliberează
carbenicilina. Realizează concentrații plasmatice mici, dar se elimină renal realizând concentrații
eficiente terapeutic (300 – 600 mcg/ml). Sunt utilizate pentru tratamentul infecțiilor urinare cu
Pseudomonas aeruginosă, Enterobacter, Proteus indol – pozitiv și în tratamentul prostatitei
bacteriene. (16)
Ticarcilina

Are proprietăți asemănătoare carbenicilinei fiind indicată în:

▫ septicemii, infecții ale pielii și țesuturilor moi provocate de germeni sensibili,
inclusiv Pseudomonas;infecții urinare cu bacili gram negativ sensibili inclusiv enterococ;
▫ infecții respiratorii, infecții intraabdominale și pelviene, infecții ale pielii și
țesuturilor moi produse de anaerobi. i.v. 3 g la 4 ore sau 4 g la 6 ore; în infecții urinare
necomplicate se administrează i.m., 1-2 g la 8-12 ore. În insuficiență hepatică se administrează o
doză/zi. În insuficiență renală se administrează cel mult 2 g la intervale mai mari: 8-12 ore.
Asocierea ticarcilină – acid clavulanic, are spectru antibacterian extins și asupra
germenilor producători de betalactamaze. Flacoanele injectabile conțin 1,6 g, 3,2 g,
administrarea făcându-se i.v. la 6-8 ore. (16)
Piperacilina
Este indicată în infecții intraabdominale, pulmonare, urinare, ginecologice, ale pielii,
oaselor și articulațiilor, infecții gonococice cu germeni sensibili. i.v. 125-300 mg/kg/zi fracționat

37
la 4-6 ore (nu se depășesc 2 g/doză). În insuficiență renală se mărește intervalul dintre doze la 8-
12 ore. Asocierea piperacilină – tazobactam, extinde spectrul antimicrobian al piperacilinei și
asupra germenilor producători de betalactamaze. Pulberea pentru soluție injectabilă conține 4,5 g
(4 g piperacilină + 0,5 g tazobactam) și se administrează în perfuzie i.v. de 3 ori/zi.
Azlocilina

Este indicată în infecții grave cu Pseudomonas: infecții pulmonare, infecții urinare,

septicemii, la bolnavi neutropenici imunocompromiși. Se asociază frecvent cu aminoglicozide.
Se administrează i.v., 2-5 g la 8 ore în funcție de gravitatea infecției.

III.2.6.7. Peniciline active pe enterobacteria

Nu se absoarbe după administrare orală. Se administrează i.m. sau i.v., realizând

concentrații plasmatice maxime la aproximativ 30 minute după administrare. Se elimină renal
prin filtrare glomerulară, realizând concentrații urinare mari (1000 mcg/ml la 30 min. de la
perfuzia i.v., în timp ce concentrația plasmatică este 50 mcg/ml pentru doza de 10 mg/kg ). T1/2
este aproximativ o oră. În insuficiența renală crește la 3-4 ore. Este indicat în infecții urinare cu
germeni sensibili. Se administrează i.m. sau în perfuzie i.v., în doză de 5-10 mg/kg la 6-8 ore
timp de 7-10 zile.
Pivmecilinam
Este esterul pivoloiloximetil al mecilinamului care se absoarbe din intestin și prin
hidroliză eliberează în organism mecilinam. Oral, 200-400 mg de 3-4 ori/zi în infecții urinare;
1,2-2,4 g (fracționat în 4 prize), în salmoneloze timp de 2 săptămâni (pentru purtători,
tratamentul se prelungește la 4 săptămâni)

38
Temocilina
Nu se absoarbe după administrare orală. Administrată i.m. sau i.v. are distribuție bună în
țesuturi, epurarea se face renal în formă activă. Are T1/2 de aproximativ 4,5 ore (în insuficiența
renală T1/2 crește de 4-5 ori).
Este indicată în infecții cu bacterii gram-negative aerobe sensibile. Se administrează cu
sare sodică i.m. sau i.v. lent, perfuzie i.v., în doză de 1-2 g la 12 ore.

IIII.2.7. Reacții adverse și contraindicații

III.2.7.1. Reacțiile adverse

Reacțiile adverse provocate de peniciline sunt:

a) Reacții alergice
Penicilinele au potențial alergizant foarte mare, frecvența reacțiilor alergice fiind de 1-
10% din bolnavii tratați cu peniciline.(15)
Manifestările alergice cele mai frecvente sunt urticarie și eritem cutanat (aproximativ
60% din totalul reacțiilor alergice). La bolnavi cu mononucleoză infecțioasă și mai ales în cazul
administrării ampicilinei apar rash cutanat, eritem scarlatiform, morbiliform, maculopapulos.
Reacții alergice mai rare, sunt: erupții purpurie, buloase, sindrom Stevens – Johnson, boala
serului, nefrită interstițială; cea mai gravă reacție alergică este șocul anafilactic și are frecvența
de 0,02%-10% din cazuri (evoluția este letală).
Riscul de apariție a reacțiilor alergice este crescut în următoarele condiții:
- administrarea antibioticului la persoane cu antecedente alergice;
- benzilpenicilina are capacitatea antigenică foarte mare, imprimată de substanța ca
atare, sau datorată impurităților conținute; procainbenzilpenicilina eliberează procaina cu
potențial alergizant crescut;
- ampicilina este puternic sensibilizantă producând frecvent erupții cutanate;
- aplicarea locală pe tegumente sau mucoase crește riscul alergiilor;
- administrarea parenterală (mai ales i.v.) prezintă cel mai mare risc de declanșare a
reacțiilor adverse;
- terenul alergic și astmul bronșic sunt factori favorizanți.

39
 Capacitatea antigenică a penicilinelor este datorată atât moleculelor de antibiotic, dar mai
ales a unor metaboliți care funcționează ca haptene (antigene incomplete) și se leagă covalent de
proteine, formând antigene complete.(15)
Acești metaboliți sunt:
- Peniciloilamida (prin desfacerea inelului beta – lactamic se formează radicalul
peniciloil), considerat ,, determinant antigenic major’’ – este implicată cel mai
frecvent în sensibilizare
- Acid penicilanic, acid peniciloic, considerați ,, determinanți minori ’’, care
determină mai rar sensibilizare.
Ambele tipuri de metaboliți determină reacții alergice grave de tipul șocului anafilactic.
b) Reacții adverse toxice:
- convulsii la doze mari (40 – 80 milioane UI/i.v./zi);
- hepatită (oxacilină)
- nefrită (meticilină);
- hemoragii (carbenicilina, datorită efectului antiagregant plachetar)
- granulocitopenie (meticilină, nafcilină); (15)
Convulsiile sunt favorizate de leziuni SNC și de hiponatriemie. La administrare i.v. de
doze mari de benzilpenicilină potasică, efectul toxic poate fi datorat și cationului de potasiu (20
000 000 UI conțin 35 mEq potasiu) și mai ales în prezența unei insuficiențe renale.
c) Efect iritant local
- la administrare i.v. poate apare flebita locală;
- la administrare i.m. apar dureri la locul injecției.
d) Reacția Herxheimer – apare în primele zile de tratament al sifilisului, cu
penicilină. Manifestările sunt: febră, frison, mialgii, artralgii, reactivitatea leziunilor sifilitice.
Evoluția poate fi letală. Aceste fenomene apar ca urmare a distrugerii unei cantități mari de
treponeme și a eliberării unor cantități mari de endotoxine.(16)
Pentru evitarea acestei reacții se recomandă începerea tratamentului cu cantități mici de
antibiotic.
e) Favorizarea suprainfecțiilor, după administrarea orală a penicilinelor cu spectru
larg, ca urmare a modificării florei intestinale în cazul administrării orale. Se pot dezvolta
microorganisme rezistente: stafilococi, Candida, Pseudomonas care pot produce enterite.

40
III.2.7.2. Contraindicații

Este contraindicată administrarea penicilinelor în caz de alergie, aplicare locală pe

tegumente și mucoase (crește riscul alergizant), infecții cu germeni rezistenți (mai ales stafilococ
penicilinazopozitiv).
Administrarea benzatinbenzilpenicilinei este contraindicată, în următoarele cazuri:
- infecții cu germeni puțin sensibili;
- infecții grave care necesită niveluri plasmatice ridicate de benzilpenicilină;
- antecedente alergice;
- copii sub 3 ani sau mai mari dacă au masă musculară redusă.

III.3. Cefalosporine

III.3.1. Definiție

Cefalosporinele alcătuiesc o clasă de antibiotice beta-lactamice care au fost izolate inițial

din specii de fungi din genul Acremonium, denumit în trecut "Cephalosporium". Împreună cu
cefamicinele, alcătuiesc clasa cefemelor. Au fost descoperite în 1945 și au fost comercializate
pentru prima dată în anul 1964.

III.3.2. Structură chimică

Cefalosporinele sunt antibiotice cu structura beta-lactamică, având ca nucleu de baza

acidul 7 – aminocefalosporanic, care cuprinde un inel dihidrotiazinic condensat cu un inel beta-
lactamic.

III.3.3. Mecanism de acțiune

Mecanismul de acțiune este bactericid prin legarea de proteine membranare specifice,

PBP3, cu împiedicarea formarii legăturilor transversale la nivelul polimerului peptidoglicanic din
structura peretelui bacterian și prin activarea autolizinelor bacteriene.
Rezistența se instalează prin:
• Scăderea permeabilității membranei celulare externe;
• Modificarea PBP;
• Inactivarea prin beta-lactamaze.

41
III.3.4. Spectrul de acțiune

Spectrul antimicrobian este diferențiat in funcție de generația din care fac parte:
Generația I:
• Coci G+: streptococ, pneumococ, stafilococ secretor de beta-lactamaze, dar
meticilino sensibil;
• Coci G-: meningococ, gonococ;
• Bacili G+: Chlostridium perfringens, bacilul difteric;
• Unii bacili G-: Proteus mirabilis, Klepsiella pneumoniae, E. coli.
• Spectrul corespunde asocierii: ampicilina+oxacilina.
Generația a II-a:
• Coci G+: streptococ, pneumococ, stafilococ secretor de beta-lactamaze, dar
meticilino sensibil;
• Coci G-: meningococ, gonococ; • Unii bacili G-:Haemophylus influenzae, inclusiv
cel rezistent la ampicilina, Proteus mirabilis, Klepsiella pneumoniae, E. coli.
• Spectrul este corespunzător asocierii: ampicilina+ oxacilina+ gentamicina+
metronidazol.
Generația a III-a:
• Grupul cefotaximei este activ pe coci G+ și G-, pe enterobacterii (cu efect redus
pe Bacterioides fragilis și pe piocianic).
• Grupul ceftazidinei este activ pe bacilii G- anaerobi, inclusiv pe piocianic.
• Grupul oxacefemelor (moxalactam) este activ pe Bacterioides fragilis și pe alți
germeni anaerobi.
• Spectrul este corespunzător asocierii: ampicilina + oxacilina + ticarcilina +
metronidazol.
Generația a IV-a:
• Sunt active pe germenii secretori de betalactamaze, având spectru ultralarg, care
cuprinde enterobacteriacee și alți germeni anaerobi.

III.3.5 . Clasificare

Cefalosporine de generaţia I:
 administrare orală: Cefalexin, Cefradine, Cefadroxil;

42
  administrare parenterală: Cefazolin, Cefazolin, Cefradine, Cefradine, Cefalotin,
Cefalotin, Cefapirin.
Cefalosporine de generaţia a II-a:
 administrare orală: Cefaclor, Cefuroxime, Loracarbef, Cefpodoxime, Cefixime,
Cefotetan, Cefoxitin;
 administrare parenterală: Cefamandole Cefamandole, Cefuroxime Cefuroxime,
Cefmetazole, Cefonicid, Ceforanid.
Cefalosporine de generaţia a III-a:
 administrare parenterală: Cefotaxima, Ceftriaxona, Cefoperazona, Cefotetan,
Cefoxitima, Moxalactam, Ceftazidime, Ceftizoxim, Ceftibuten, Proxetil.
Cefalosporine de generaţia a IV-a:
 administrare parenterală: Cefepima, Cefpirone, Cefchinomă, Cefozopran.
Cefalosporine de generația a V-a
 administrare parenterală: Ceftobiprole,Ceftarolină fosamil,Ceftolozan (16)

III.3.6. Reprezentanți

III.3:6.1. Cefalosporinele din generația I

• Se leagă in proporție de peste 70% de proteinele plasmatice;

• T1/2 este mic;
• Eliminarea se face renal.
Sunt utile in infecțiile cu bacterii G+, rezistente la peniciline. Sunt active după
administrare orală. Sunt indicate in infecții ușoare și medii, acute sau recidivante in sfera ORL,
infecții respiratorii, infecții ale pielii și țesuturilor moi, infecții urinare. Substanțele administrate
parenteral sunt utile pentru profilaxia infecțiilor chirurgicale (intervenții chirurgicale,
intraabdominale, ortopedice, inserția materialelor protetice, etc.). In cazul infecțiilor sistemice cu
bacili G- sensibili se asociază cu aminoglicozidele. Nu se utilizează in meningite deoarece nu
traversează bariera hematoencefalică in concentrații active terapeutic.

43
Cefalotina

S
CH2 CO NH
S
N CH2 O CO CH3
O
COONa

După administrare orală nu se ating concentrații plasmatice eficiente. Absorbția i.m. este
rapida și completa. Difuziunea in țesuturi este buna, redusă in LCR. Metabolizarea este hepatică
(prin dezacidare ), iar eliminarea se face renal.
Reacțiile adverse sunt comune cefalosporinelor.
La doze mari poate produce deprimare medulara sau nefria interstițiala. La administrare
i.v. poate produce tromboflebita locală. Administrare se face i.v. lent sau in perfuzie. Doze:4-8
g/zi
Cefazolina
N
S
N CH2 CO NH 7 6 5
4
8
N N N1 3 CH2 S N N
2 3' 4'
O 2' 1' 5' CH3
COOH S

Este inactivă după administrare orală. Realizează concentrații plasmatice mari după
administrare i.m. sau i.v.. legarea de proteinele plasmatice se face in proporție de 80%. T1/2 este
mai lung comparativ cu cefalotina, iar concentrația activă se menține 8-10 ore. Eliminarea se
face renal, predominant prin filtrare glomerulară.
Doze: 3-6 g /zi la 6-12 ore. Cefapirina este asemănătoare cefalotinei.
Cefalexina
Este activă după administrare orală, având o biodisponibilitate medie. Legarea de
proteinele plasmatice este medie, eliminarea se face renal cu realizarea de concentrații
plasmatice active in urină. Spectrul antimicrobian cuprinde bacterii G+ și unii bacili G-: E. coli,
Proteus, Klepsiella.
Doze adulți : 0,5-1g la 8 ore, iar la copii: 50-100 mg/kg/zi la 8 ore.

44
III.3.6.2. Cefalosporinele din generația a II-a

Sunt indicate in infecții cu germeni rezistenți la peniciline și cefalosporinele din primă

generație Se pot utiliza ca monoterapie in infecții ORL, bronhopulmonare, urinare de gravitate
ușoară sau medie, profilaxia infecțiilor după chirurgia cardiacă, chirurgia plastică, tratamentul
infecțiilor stafilococice profunde ale oaselor și in intervenții ortopedice.
Se pot asocia cu aminoglicozidele sau fluorochinolonele in infecții sistemice grave
(germeni aerobi sau anaerobi). (15)
Cefamandol
O
S
CH C NH CH3
OH N N
O CH2 S N
COOH N N

După administrare orală nu atinge concentrații plasmatice active. Se administrează i.m.

legarea de proteinele plasmatice este de 70%. Eliminarea se face renal in forma activă. Este activ
pe germeni G+, câțiva G-. Sunt rezistenți stafilococul rezistent la meticilină, Listeria,
Pseudomonas.
Administrarea se face i.m. sau i.v. 0,5-1 g la 4-8 ore.
Cefuroxim, cefuroxim axeti
O
O S
C C NH
N OCH3 N CH2 O C NH2
O O
COOH
l CEFUROXIMA

Cefuroxima ca atare este inactivă administrată oral. Sub formă de cefuroxim-axetil are
biodisponibilitate orală buna. In mucoasă intestinală și în sânge hidrolizează și formează
cefuroxima. Difuzează bine în țesuturi cu realizarea de concentrații active în LCR, eliminarea se
face renal în proporție de peste 90% în forma activă.

45
 Doze: 500 mg de 2ori/zi in infecții respiratorii; 250 mg de 2 ori/zi în infecții urinare.
Adulți: 750 mg de 3 ori pe zi. In infecții grave dozele se pot creste pana la 1,5 g de 3 ori/zi.
Cefoxitina

Este inactivă după administrare orală, după administrare i.m. are difuziune bună in
țesuturi, iar concentrația se menține aproximativ 2 ore. Legarea de proteinele plasmatice este in
medie de 70%. Se elimină renal predominant nebiotransformată. Spectru: Coci G+
(pneumococ)și G- (gonococ), bacili G- (E. coli, Proteus mirabilis), bacterii anaerobe
(Bacterioides fragilis, Peptostreptococcus, Chlostridium perfringens). Este indicată datorită
spectrului antimicrobian in infecții mixte cu germeni aerobi și anaerobi (peritonita, infecții
intraabdominale), uretrita gonococică cu germeni rezistenți la penicilină, preoperatoriu, in
prevenirea infecțiilor chirurgicale.
Doze: i.m. sau i.v. 1-2 g la 8 ore.
Cefaclor
Are absorbție orală bună, scăzută de prezența alimentelor. Difuzează bine in țesuturi, cu
excepția LCR. Eliminarea se face renal și biliar in forma activă. Se utilizează in infecții
respiratorii, ORL, urinare cu gemeni sensibili.
Doze: Adult: 750 mg/zi la 8 ore. Copii și sugari: 200mg/kg/zi in 2-3 prize. (17)

III.3.6.3. Cefalosporinele din generația a III-a

Au o difuziune foarte bună in LCR, fiind utile in meningite. In infecțiile cu germeni gram
pozitiv eficacitatea este slabă. Se utilizează in cazuri grave, selecționate astfel:
• Infecții nosocomiale cu bacili G- multirezistenți.
• Septicemii cu germeni neidentificați la bolnavii imunocompetenți sau
Imunodeprimați, neutropenici (in asociere cu aminoglicozide).
• Meningite cu Haemophillus influenzae, Pneumococi, Meningococi, inclusiv
anaerobi – difuziune bună in LCR.
46
Cefotaxima

Nu se absoarbe oral. Difuziune bună in țesuturi și lichidele biologice (ascitic, din urechea
medie), inclusiv in ochi și LCR (când meningele este inflamat realizează concentrații mai mari).
Metabolizarea are loc în ficat prin dezacilare cu formarea unui metabolit inactiv. Eliminarea se
face renal.
Reacțiile adverse sunt comune cefalosporinelor, dar cu frecvență mai mare a sângerărilor
prin hipovitaminoza K, suprainfecții cu Candida, colita pseudomembranoasă.
Este indicată in infecții grave: septicemii, endocardite, meningite cu germeni sensibili.,
polinefrita din timpul sarcinii cu germeni gram negativ , rezistenți la alte antibiotice.
Doze: 3-6 g/zi in 3 prize. (17)
Cefoperazona

Este inactivă oral, nu trece in LCR. Se elimină predominant prin bilă, de aceea eliminarea
scade in caz de insuficienta hepatica sau obstrucție biliară. Spectrul este comun cefalosporinelor

47
din generația a III-a cu excepția ca este mai Putin activă pe enterobacteriacee. Reacțiile adverse
sunt comune cefalosporinelor și in plus produce:
• Hemoragii prin hipovitaminoza K.
• Diaree,
• La asocierea cu alcool produce reacții de tip disulfiram și după 5 zile de la
întreruperea tratamentului.
Este indicata in: Infecții cu bacili G- la bolnavii cu insuficienta renala (deoarece nu se
elimină renal); Asociata cu aminoglicozidele in infecții cu Pseudomonas; pneumonii cu germeni
G sensibili.
Doze: Adulți: 1-2 g/zi la12 ore i.v. In infecții grave se poate ajunge la 9 g/zi. Este activ pe
bacili G-, inactiv pe coci G+ Se administrează parenteral 4-6 g/zi. (17)
Ceftazidina (FORTUM)

Este inactivă oral, eliminarea se face renal, netransformată in proporție de 84 %.

Difuzează bine in țesuturi, realizează concentrații variabile in LCR.T1/2este de 2 ore. Spectrul
antimicrobian prezintă unele deosebiri: Este cea mai activă cefalosporine din generația a III-a pe
Pseudomonas. Eficacitatea este mai slabă pe cocii G+.
Doze: 2-4 g in 2 prize. Ceftriaxona Inactivă pe cale orală.
Realizează concentrații plasmatice mari după administrare i.m. sau i.v .legarea de
proteinele plasmatice este de 90-95 %. Distribuție buna in țesuturi, inclusiv LCR: Concentrațiile
active se mențin 24 ore. Se elimină renal in forma activă și prin bilă. T1/2 mediu este de 7ore.
Este o cefalosporină cu spectru larg, foarte bine suportată. Este indicata in infecții grave cu
germeni sensibili:
• Meningite (excepție făcând cele produse de Monocytogenes);

48
 • Infecții urinare și respiratorii severe;
• Infecții ale pielii, oaselor și articulatiilor;
• Pentru profilaxia chirurgicală.
Doze: 1-2g/zi la 12 ore sau in administrare unica.
Cefixima
Biodisponibilitatea după administrare orală este medie, 40-50%. T1/2 este de aproape 4
ore, se elimină renal in proporție de 40%. Stabilă la beta-lactamaze. Spectrul antimicrobian este
larg, cuprinzând germeni G+ și G-. Activitate redusă pe stafilococi.
Doze: 400mg/zi in priza unica sau in două prize. (17)

III.3.6.4. Cefalosporinele din generația a IV-a

Sunt utile exclusiv in infecții nosocomiale și a infecțiilor grave cu bacterii gram pozitive
și bacili gram negativ, eventual asociate cu aminoglicozide pentru lărgirea spectrului
antimicrobian (ex; infecții cu Pseudomonas aeruginosă).
Cefepima ( Maxipine)

Absorbție orală redusă, de aceea nu se folosește pe această cale pentru efect sistemic.
Legarea de proteinele plasmatice este redusă, T1/2 este de 2ore, trece in LCR. Epurarea se face
predominant renal, in forma activă.
Avantaj fața de cefalosporinele din generația a III-a este faptul ca rezistența se instalează
mai lent deoarece:
• Datorită sarcinii pozitive pătrunde mai rapid prin porii (canalele voltaj
dependente) membranei externe a bacteriilor gram negativ (E. coli, enterobacter, Pseudomonas).

49
 • Are afinitate mare pentru proteinele din membranele receptoare PBP (importanta
pentru pneumococi, Haemophillus influenzae, Neisseria gonorrhoeae, rezistenți la
cefalosporinele din generația a III-a).
• Este stabilă la acțiunea beta-lactamazelor mediate cromozomial, produse de
Enterobacter, Klepsiella și Pseudomonas.
Indicații:
• Ca monoterapie in infecții urinare, ale pielii, țesuturilor moi, septicemii; • In
infecții grave cu Pseudomonas se asociază cu alte antibiotice active pe acest tip de germeni:
peniciline, cefalosporine, chinolone.
• In infecții intraabdominale se asociază cu metronidazol sau clindamicina.
Doze: i.m. sau i.v. 0,5-1 g la 12 ore.
Cefpiroma

Asemănătoare cefepimei
Doze: 1-2 g la 12 ore. (17)

Bibliografia capitolului III

13. Angelescu Mircea – Terapia cu antibiotice, Editura Medicală, Bucureşti, 2001, pag 37-92,
14. Chiotan M. – Boli infecţioase, Editura. Naţional, Bucureşti, 1997, 31-129,
15. Dobrescu Dan – Farmacoterapie practică, vol. I, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, pag 11-
85,
16. Memomed, Ediția 2019,
17. Stroescu Valentin – Bazele farmacologice ale practicii medicale, Ediţia a VII-a, Editura
Medicală, Bucureşti, 2001, pag 1194-1306.

50
 Capitolul IV. Analiza terapiei cu antibiotice și chimioterapice
antimicrobiene în farmacia comunitară

IV.1. Instrumente folosite în cercetare

Chestionarul este un instrument de cercetare constând dintr-o serie de întrebări și a altor

solicitări în scopul de a aduna informații de la persoane. Deși ele sunt adesea concepute pentru
analiza statistică a răspunsurilor, acest lucru nu este întotdeauna valabil. Printre avantajele
chestionarului fața de alte tipuri de studii enumerăm: sunt ieftine, nu au nevoie de la fel de mult
efort din partea celui ce chestionează (precum necesită ancheta verbala sau prin telefon) și au
adesea răspunsuri standardizate care îl face simplu pentru a compila datele.
Prelucrarea statistică a datelor se realizează cu ajutorul diagramele (graficele).
Diagramele (graficele) statistice pot fi:
- diagrama de structură/ areolară,
- diagrama de comparaţie,
- histograma,
- poligonul frecvenţelor,
- curba frecvenţelor/ curba de distribuţie.
Diagrama de structură (areolară) este un grafic cu forma unor figuri geometrice (cerc,
pătrat, dreptunghi etc.), care vizualizează foarte bine părţile unui întreg şi se foloseşte pentru
prezentarea structurilor.(18)
Diagrama de comparaţie este o reprezentare grafică ce constă adesea în benzi/ coloane/
dreptunghiuri paralele având aceeaşi bază/ lăţime şi fiind proporţionale cu frecvenţele absolute
sau relative sau cu procentajele reprezentate grafic. Ea poate fi aşezată fie vertical fie orizontal,
important este să aibă alături o scară cu diviziuni marcate.
Histograma se utilizează pentru reprezentarea grafică a unei serii de variaţii, folosindu-se
sistemul de referinţă al axelor rectangulare:
- valorile caracteristicii studiate în intervale/ clase distincte, de lăţime egală,
- se construiesc coloane verticale/ benzi alăturate, pentru fiecare interval a variabilei,
astfel încât lăţimea fiecărei benzi să fie egală cu amplitudinea (întinderea) fiecărui

51
 interval (de tip (a,b) (care este identică, deci şi lăţimea benzilor este identică), iar
înălţimea cu frecvenţa acestuia.
Poligonul frecvenţelor este o reprezentare grafică a frecvenţelor absolute sau relative,
simple sau cumulate. Se construieşte:
- prin unirea prin linii drepte a punctelor superioare centrale ale benzilor histogramei,
precum şi a extremelor acesteia sau
- ridicând din centrele intervalelor cuprinse pe orizontală perpendiculare cu înălţimi
corespunzătoare frecvenţelor şi unind aceste puncte prin linii drepte.(18)
Curba frecvenţelor/ curba de distribuţie se obţine prin marcarea mijlocului bazelor
superioare ale dreptunghiurilor care compun o histogramă şi prin unirea lor prin trasarea unei
curbe trecând prin aceste puncte sau cât mai aproape de ele. Ea mai poate fi trasată direct prin
reprezentarea pe abscisă (axa x) a unităţilor de variaţie sau rang, iar pe ordonată (axa y) a
numărului de indivizi.(18)

IV.2. Desfășurarea studiului

A fost aplicat un chestionar pentru pacienții care au folosit antibiotice sau

chimioterapice antimicrobiene în tratarea unor boli. S-au analizat unele aspecte ale terapiei cu
principalele clase de medicamente precum:
- modalitatea de recomandare a tratamentului,
- simptomul care a determinat inițierea tratamentului,
- antibioticele și chimioterapicele folosite,
- durata antibioterapiei,
- folosirea altor medicamente pe perioada antibioterapiei,
- apariția unor reacții adverse,
- informații oferite de către farmacist la eliberarea antibioticelor.
Chestionarul aplicat în farmacie
1. Care este modul de inițiere a unei antibioterapii?
a. Din proprie inițiativă
b. La recomandarea farmacistului
c. În baza unei recomandări verbale din partea medicului
d. În baza unei prescripții medicale

52
 e. La recomandarea unei rude, vecine, prietene
2. Durata antibioterapiei este:
a. Până la dispariția simptomelor
b. Durata indicată de medic
c. Dozele administrate cu intermitență
3. Ce vă determină să inițiați tratamentul cu antibiotic?
a. Febra
b. Tuse
c. Asociere de simptome
d. Alt simptom
4. De multe ori Penicilinele sunt de primă intenție în tratamentul cu antibiotice. Care
este substanța administrată cel mai des?
a. Amoxicilina
b. Amoxicilina/acid clavulanic
c. Ampicilină
d. Fenoximetil penicilină
e. Oxacilină
f. Benzatinbenzil penicilină
5. Care sunt cele mai frecvente reacții adverse apărute pe durata tratamentului?
a. Bacteriologice
b. Gastrointestinale
c. Alergii (cutanate)
d. Alte reacții adverse (alergii, dureri de cap, somnolență, vertij)
6. Ce alte medicamente ați folosit pe durata antibioterapiei?
a. Medicamente cu acțiune la nivelul tractului gastrointestinal
b. Medicație metabolică
c. Medicație biliară sau hepatică
d. Medicație cu acțiune la nivelul sistemului cardio-vascular și sângelui
e. Medicație cu acțiune la nivelul sistemului nervos
f. Medicație cu acțiune la nivelul sistemului respirator
g. Alte medicamente cu acțiune antiinfecțioasă

53
 h. Medicație cu acțiune la nivelul sistemului urinar
i. Alte vitamine și suplimente alimentare
j. Hormoni și corticosteroizi
k. Medicație cu acțiune la nivelul sistemului musculo-scheletic
7. Care sunt informațiile pe care le primiți de la farmacist la eliberarea antibioticelor
sau chimioterapicelor?
a. Modul de administrare
b. Interacțiuni cu alte medicamente și alimente
c. Eventualele reacții adverse
d. Nici o informație
Studiul a fost realizat în farmacia în care mi-am desfășurat stagiul de practică, pe un
număr de 85 pacienți.
Chestionarul a fost completat de către 85 pacienți. Dintre pacienții care au acceptat
completarea chestionarului, 56 au fost femei și 29 bărbați.

IV.3. Prelucrarea statistică, analiza și interpretarea datelor

S-a observat că din cei 85 de pacienți sunt împărțiți pe categorii de vârstă după cum
urmează:
- 18 dintre pacienți au vârste cuprinse între 18 și 26 ani;
- 46 dintre pacienți au vârste cuprinse între 27-45 ani;
- 16 dintre pacienți au vârste cuprinse între 46-65 ani;
- 5 dintre pacienți au vârste mai mari de 65 ani.
În figura 4 sunt reprezentați pacienții pe toate categoriile de vârstă exprimate în procente
după cum urmează:
- 21% dintre pacienți au vârste cuprinse între 18 și 26 ani;
- 54% dintre pacienți au vârste cuprinse între 27-45 ani;
- 19% dintre pacienți au vârste cuprinse între 46-65 ani;
- 6% dintre pacienți au vârste mai mari de 65 ani.

54
 Repartizarea pacienților pe categorii de vârstă

60%

50%

40%

30%

20%

10%

0%
18-26 ani/ 27-45 ani / 46-65 ani / > 65 ani / 6
18 pacienți 46 de pacienți 16 pacienți pacienți

Fig. 4. Repartiția pacienților pe categorii de vârsta

In figura 5 sunt reprezentați pacienții în funcție de sex și se observa ca:

- Persoanele de sex feminin reprezintă 67% din totalul pacienților care au utilizat
aceste clase de medicamente;
- Persoanele de sex masculin reprezintă 33% din totalul pacienților care au utilizat
aceste clase de medicamente;

Repartizarea pacienților în funcție de sex

70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
Feminin Masculin

Fig. 5. Repartiția pacienților in funcție de sex

In figura 6 am prezentat modul de inițiere al tratamentul cu antibiotic și am observat ca:

55
- 59% încep tratamentul cu antibiotice in urma unei prescripții medicale;
- 22% încep tratamentul cu antibiotice la recomandarea unor rude, prieteni,vecini;
- 12% in baza unei recomandări verbale din partea medicului;
- 4% din proprie inițiativă;
- 3% la recomandarea farmacistului;

Fig. 6. Modul de inițiere al tratamentului cu antibiotic

In figura 7 am prezentat durata tratamentului cu antibiotice și am observat că:

- 55% dintre pacienți utilizează antibioticele pe toată perioada indicată de medic;
- 37% dintre pacienți utilizează antibioticele pana la dispariția simptomelor;
- 8 % dintre pacienți urmează un tratament cu intermitență;

Fig. 7. Durata tratamentului cu antibiotic

In figura 8 am prezentat simptomul care a determinat inițierea antibioterapiei:
56
- 32% dintre pacienți au început tratamentul in urma durerii;
- 29% dintre pacienți in urma asocierii de simptome;
- 23% dintre pacienți in urma altor simptome;
- 9% dintre pacienți in urma tusei;
- 7% dintre pacienți in urma febrei;

Fig. 8. Simptomul care a determinat inițierea antibioterapiei

In figura 9 am prezentat principalele peniciline folosite și am observat că:

- 62% dintre pacienți folosesc Amoxicilina/Acid clavulanic;
- 16% dintre pacienți folosesc Amoxicilina;
- 7 % dintre pacienți folosesc Ampicilina;
- 7 % dintre pacienți folosesc Fenoximetil penicilina
- 1 % dintre pacienți folosesc Oxacilina;

57
 Fig. 9. Principalele peniciline folosite

In figura 10 am prezentat reacțiile adverse apărute pe durata tratamentului cu antibiotic și

am observat că:
- 54% sunt reacții adverse Bacteriologice;
- 27% sunt reacții adverse Gastrointestinale;
- 12% sunt alte reacții adverse (vertij,durere de cap,epuizare fizică, somnolență)
- 7 % sunt reacții adverse alergice (cutanate)

.
Fig. 10. Reacții adverse apărute pe durata tratamentului cu antibiotic

58
 In figura 11 am prezentat alte medicamente folosite pe durata tratamentului cu antibiotice
și am observat că:
- 26 % folosesc medicație cu acțiune la nivel musculo –scheletic;
- 15 % folosesc medicație cu acțiune la nivelul aparatului respirator;
- 14 % folosesc medicație cu acțiune la nivelul tractului digestiv;
- 14% folosesc medicație cu vitamine și suplimente alimentare;
- 10% folosesc medicamente cu acțiune la nivelul Snc;
- 7% folosesc medicamente cu acțiune la nivelul sângelui;
- 3% folosesc medicamente pentru terapia biliară și hepatică;
- 1% folosesc medicație metabolică;
- 1% folosesc medicamente pentru aparatul urinal;
- 1% folosesc hormoni și corticosteroizi;

Fig. 11. Alte medicamente folosite pe durata tratamentului cu antibiotice

In figura 12 am prezentat informațiile oferite de farmacist la eliberarea AB/CT și am

observat că:
- 59% din informații sunt despre modul de administrare;

59
 - 24 % despre eventualele reacții adverse;
- 13 % despre interacțiuni cu alte medicamente și alimente;
- 4% nu oferă nici o informație;

Fig. 12. Informații oferite de către farmacist la eliberarea AB/CT

IV.4.Concluziile studiului

În urma studiului putem concluziona:

- 54% dintre pacienții care au consumat antibiotice sau chimioterapice
antimicrobiene, au vârsta cuprinsă între 27 - 45 de ani.
- Persoanele de sex feminin reprezintă 67% din totalul pacienților care au utilizat
aceste clase de medicamente;
- 59% dintre pacienți inițiază un tratament cu antibiotice sau chimioterapice
antimicrobiene in baza unei prescripții medicale, există un procent de 26% dintre pacienți care
încep un astfel de tratament din proprie inițiativă sau la recomandarea unor persoane neavizate
(rude, prieteni, vecini etc.);
- Perioada de tratament corespunzătoare unei antibioterapii științifice și raționale
este încălcată de 45% dintre pacienți, ceea ce reflectă o problemă de complianță majoră;
- Simptomul cel mai frecvent care determina inițierea antibioterapiei este
reprezentat de durere. Pacienții atribuie in mod eronat proprietăți analgezice antibioticelor, ceea
ce conduce la inițierea antibioterapiei pentru combaterea durerii chiar și in situațiile in care
aceasta nu este consecutivă unui proces infecțios;

60
 - Cei mai folosiți agenți antimicrobieni sunt antibioticele cu structură beta-
lactamica, dintre care penicilinele reprezintă un procent de 79%, ceea ce explică nivelul tot mai
ridicat al rezistentei microorganismelor la aceasta clasă; Totuși s-a constatat recomandarea tot
mai frecventă a cefalosporinelor de generație III, de la vârste tot mai fragede, de multe ori,
prescripția nefiind însoțită de o antibiogramă. Aceste recomandări s-au constatat în 5% din
cazuri.
- In urma tratamentului cu antibiotice, reacțiile adverse care apar cel mai des sunt
reacțiile adverse de natura bacteriologică; Aceste reacții se datorează în majoritatea cazurilor
tratamentului nejustificat sau incorect efectuat, determinând astfel înmulțirea bacteriilor și
crearea rezistenței microbiene. De asemenea reacțiile gastrointestinale acoperă un procent mare
datorită dezechilibrului microbiomului intestinal
- Un procent ridicat de pacienți (66%) au folosit pe perioada antibioterapiei și alte
clase de medicamente, cele mai utilizate fiind antiinflamatoarele nesteroidiene; Utilizarea
concomitentă a mai multor clase de medicamente poate spori riscul de alergii și efecte adverse.
Cu toate acestea, de multe ori, este indicată asocierea cu AINS sau analgezice ușoare pentru
ameliorarea simptomelor și crearea stării de bine, însă administrarea trebuie făcută cu prudență și
moderație, respectând întotdeauna dozele.
- La eliberarea antibioticelor și chimioterapicelor antimicrobiene, informațiile cele
mai des oferite de către farmacist au fost in privința modului de administrare.
- Terapia cu antibiotice și chimioterapice antimicrobiene ar trebui inițiată cu mai
mult discernământ și mai multa reținere din partea medicilor.
- Prescrierea trebuie însoțită de o explicare clară a tuturor aspectelor antibioterapiei
pentru maximizarea complianței pacienților.
- Cele mai frecvent utilizate, sunt antibioticele beta-lactamice, cu predilecție
penicilinele în combinație cu acidul clavulanic.
- Probabil datorită rezistenței microbiene, medicii apelează mult mai frecvent la
cefalosporinele de generația a III-a, fapt ce poate fi îngrijorător.
- Farmaciștii trebuie să evite eliberarea de antibiotice fără prescripție medicala și să
descurajeze automedicația cu astfel de substanțe.

61
 - Personalul farmaceutic trebuie să își consolideze rolul educativ promovând
principiile farmacoterapiei științifice și raționale și eliminând din mentalul colectiv falsa
convingere ca antibioticele sunt bune pentru orice afecțiune.

Bibliografia capitolului IV

18. Bocoş Mușata - Teoria şi practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2007, pag 121-153.

62
 CONCLUZII FINALE

Antibioticele au reprezentat cea mai mare victorie înregistrată vreodată în lupta contra
infecţiilor. Ele sunt responsabile de schimbări profunde în întreaga patologie infecţioasă.
Utilizarea lor a dus, însă, uneori la apariţia unor accidente, boli şi situaţii noi ale căror urmări
nefavorabile sunt greu de prevăzut. Din aceste motive este bine să se recurgă la tratamente
raţionale făcute de persoane competente şi cu simţ de răspundere.
Înainte de prescrierea unui tratament cu antibiotice se vor recolta produse
biologice(sânge, urină, secreţii, spută) pentru analize şi se va pune un diagnostic prezumtiv.
Antibioticul va fi administrat cât mai precoce, la începutul afecţiunii şi într-o doză de
atac suficientă faţă de gravitatea bolii şi repartizată raţional în 24 de ore. Antibioticul are acţiune
bactericidă sau bacteriostatică şi acţionează la un loc bine cunoscut: peretele germenului, sinteza
proteinelor, sinteza ADN-ului. Acţiunea antibiotică are loc numai dacă germenul respectiv este
sensibil. De aceea antibioticul trebuie ales cu grijă nu la întâmplare.
Sensibilitatea la beta-lactamice, la peniciline mai ales, poate duce la accidente mortale.
De aceea înainte de administrare se va insista pe fenomenele de intoleranţă a bolnavului la
medicamente în general şi la Penicilină în special.
Antibioticele cu spectru larg trebuie rezervate numai pentru infecții cu germeni
rezistenţi la ampicilină sau alte beta-lactamice, infecţii în care nu se poate întrebuinţa alt
antibiotic din cauza rezistenţei germenilor sau a intoleranţei la alte antibiotice.
Antibioticele cu spectru larg strică echilibrul florei bacteriene normale a organismului.
Nu este justificată utilizarea lor la indivizi neinfectaţi deoarece se vor selecţiona bacterii
polirezistente. Acestea pot declanşa infecţii secundare foarte grave şi greu de vindecat.
Cantitatea de antibiotice prescrise va fi în raport cu capacitatea de eliminare renală a
bolnavului.. Dozele normale la bolnavii cu insuficienţă renală produc efecte toxice în ordinea
claselor de antibiotice: aminoglicozide, polimixine, cefalosporine, Vancomicină.
Indicaţiile asocierii antibioticelor sunt limitate deoarece de cele mai multe ori un singur
antibiotic poate produce vindecarea. Asocierea trebuie să realizeze un efect sinergic bactericid.
Se pot asocia bactericide de tipul ampicilinei cu bactericide din grupa aminoglicozidelor. Cea

63
mai cunoscută asociere este cea a penicilinei cu streptomicina. Condiţia asocierii este ca
germenii să fie sensibili la ambele antibiotice. Nu se asociază antibiotice din aceiaşi clasă,
bactericide cu bacteriostatice. Nu se prescriu asocieri cu efect antagonist.
Asocierile de antibiotice sunt indicate în cazurile următoarele: la începutul unei boli
grave( septicemii, meningite), până când germenul a fost izolat şi testat.
În urma utilizării pe scară largă a antibioticelor se asistă, de multe ori, la schimbarea
florei responsabile de infecţii ale căilor respiratorii superioare, în otite şi sinuzite, pneumonii şi
bronhopneumonii, colecistite, infecţii uteroanexiale, infecţii urinare, meningite şi septicemii. În
general, se asistă la împuţinarea până la dispariţie a germenilor sensibili( streptococi,
pneumococi, meningococi) cu persistenţa şi înmulţirea tulpinilor rezistente de stafilococi,
piocianici, klebsiele, proteus, precum şi la înmulţirea infecţiilor micotice.

64
 BIBLIOGRAFIE LUCRĂRII

1. Angelescu Mircea – Folosirea rațională a antibioticelor, Editura Medicală, București,

2004, pag .20-56,
2. Angelescu Mircea – Ghid practic de antibioticoterapie, Editura Medicală, București,
1988, pag 54-363,
3. Angelescu Mircea – Terapia cu antibiotice, Editura Medicală, Bucureşti, 2001, pag 37-
92,
4. Bocoş Mușata - Teoria şi practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2007, pag 121-153
5. Bush K. – Characterization of β-lactamases. Articol din Revista Antimicrob Agents
Chemother, martie 1989; pag. 33,259-263,
6. Chiotan M. – Boli infecţioase, Editura. Naţional, Bucureşti, 1997, 31-129,
7. Cristea A.N., Negres S., Marineci C.D., Turculet I.L., Chirita C., Brezina A., Pavelescu
M., Hriscu A., Dogaru M., Vari C.E., Mogosăn C., Popescu F., Cristescu C., Țarălungă
G. – Tratat de farmacologie, ediția I, Editura Medicală, Bucureşti, 2009, pag 955- 1058,
8. Dobrescu Dan – Farmacoterapie practică, vol. I, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, pag
11-85,
9. Dobrescu Dan – Farmacoterapie practică, vol. 2, Editura Medicală, Bucureşti, 1989,
pag. 105-121, 135-161,
10. Kotra L.P, Mobashery S. – β-Lactam antibiotics, β-lactamases and bacterial resistance,
Buletinul Institutului Pasteur,1998;pag 96:139-150,
11. Memomed, Ediția 2019,
12. Pascu Rodica – Curs de boli infecțioase, Editura Universității de Medicină și Farmacie,
Târgu Mureș, 2005; pag 15-65,
13. Popa M.I. – Infecţiile nosocomiale din nou în actualitate. (editorial) Revista Medichub
Media, Infecţio.ro., nr. 38 din 2/2014, pag ;44,
14. Preoţescu L., Nodea M.E., Popa M.I. – Utilizarea anterioară de antibiotice, posibil factor
de risc pentru infecţiile cu bacterii rezistente, Revista Medichub Media, Infecţio.ro., nr.

65
 56 din 4/2018;pag.:13-39,
15. Roberts M.C. – Update on macrolide-lincosamide streptogramin, ketolide, and
oxazolidinone resistance genes. Articol FEMS Microbiol Lett. mai 2008, pag 282:147-
159,
16. Șipos Emese, Ciurba Adriana – Tehnologie farmaceutică pentru asistenți de farmacie,
Editura University Press, Târgu. Mureș, 2003; pag17-56,
17. Stroescu Valentin – Bazele farmacologice ale practicii medicale, Ediţia a VII-a, Editura
Medicală, Bucureşti, 2001, pag 1194-1306,
18. Stroescu Valentin – Farmacologie, ediția a V-a, Editura All, Bucureşti, 2010, pag 12-79.

66