TEMA: ORIGINEA VIEŢII. IPOTEZELE
Pavlov, a elaborat învăţătura despre producerea de compuşi biologic activi şi de
DE BAZĂ VIAŢA= forma superioară de
existenţă a materiei; mişcare biologică mult
mai superiară celor fizică şi chimică, rezultată
din activitatea organismelor vii, ce au evoluat
sub influienţa luptei pt existenţă, selecţiei
naturale; şi care se caracterizează prin
metabolism, reproducere, dezvoltare. Ipoteza
creaţionistă: (arhiepiscopul Asher) susţine că
viaţa a fost creată de o forţă supranaturală.
Ipoteza generaţiei spontane (Democrit,
Aristotel, Harve) organismele pot lua naştere
spontan din materia lipsită de viaţă, ca
rezultazt al acţiunii forţelor mecanice ale
naturii. Ipoteza panspermiei (Anaxagors
Klaez) viaţa e de natură extraterestră, a fost
transportată pe pămînt cu ajutororul
meteoriţilor pietroşi. Ipoteza contemporană/
Oparin- Holdane/ biogenezei susţine că
materia vie e transformată din materie nevie,
în trei etape: neorganică= formarea abiogenă a
celor mai simple subst org; organică=
formarea compuşilor chimici complecşi
(aminoacizi, glucide, proteine); biologică=
formare primelor sisteme vii din subst proteice
şi alţi polimeri, capabili de metabolism !!!
Oparin susţine că mai întîi au apărut
proteinele, iar Haldane- acizii nucleici.
ÎNSUŞIRILE GENARELE ALE
ORGANISMELOR VII TEMA: BIOLOGIA
- ŞTIINŢA DESPRE VIAŢĂ Biologia (gr.
bios - viaţă şi logos - ştiinţă)- totalitatea
ştiinţelor despre organismele vii. Termenul
biologie a fost propus în 1802 de naturalistul
francez J. B. Lamarck şi, în paralel, de
botanistul german G. R. Treviranus. Obiectul
de studiu: totalitatea manifestărilor vieţii:
structura şi funcţiile organismelor vii şi ale
comunităţilor lor naturale, originea şi evoluţia
lor, legăturile dintre ele şi legătura cu natura
nevie. Din istoria biologiei: Apariţia biologiei
ca ştiinţă este legată de Egiptul Antic şi Grecia
Antică. Cel mai renumit biolog al antichităţii-
Aristotel. Cunoştinţele biologice se rezumau la
descrierea plantelor şi a animalelor. În Evul
Mediu, dezvoltarea biologiei era determinată
de medicină. Necropsiile erau interzise, de
aceea anatomia omului se studia în baza
disecţiei porcilor şi a maimuţelor, ceea ce nu a
contribuit însă la dezv medicinei; apar primele
descrieri ale plantelor medicinale, folosite pe
larg în tratarea diferitelor afecţiuni. În Epoca
Renaşterii: I-a încercare de clasificare a
plantelor în funcţie de struct seminţelor, a
florilor şi a fructelor. Anularea interdicţiei
necropsiilor a făcut posibilă una din cele mai
mari descoperiri ale sec. ai XVII-lea:
învăţătura lui Garvei despre circulaţia sângelui
în organismul uman; descoperirea celulei şi a
majorităţii organitelor celulare de către o
pleiadă de microscopişti (R. Hoocke, A. van
Leeuwenhoek, A. Malpighi..). În sec. al XVIII-
lea, C. Linne publică lucrarea sa fundamentală,
„Sistemul naturii", în care propune o
clasificare a lumii vii în baza unor criterii
artificiale (ex: nr de stamine); J. B. Lamarck
promovează ideea evoluţiei lumii vii pe care o
explică greşit prin tendinţa spre perfecţiune a
viului; M. J.Schleiden şi Th. Schwann formu-
lează teoria celulară. În sec. al XlX-lea -
succese remarcabile: au fost stabilite
particularităţile nutriţiei plantelor; a fost
studiată activitatea creierului; au fost
descoperite virusurile, bacteriile
chemiosintetizatoare. Sec. XlX-lea: teoria
evoluţiei lumii vii, expusă de Ch. Darwin şi
legităţile transmiterii caracterelor ereditare
elaborate de G. Mendel, în baza
experimentelor efectuate pe mazăre. Sec. XX-
lea: genetica a cunoscut o dezvoltare
furtunoasă, fiind formulate unele din teoriile
de bază ale acesteia: teoria mutaţională, teoria
cromozomială a eredităţii. Au fost introduse
noţiunile de genă, genotip,fenotip. A fost
stabilită structura ADN-ului. Renumitul savant
rus /.
activitatea nervoasă superioară a omului, iar
B. Vernadsckii - învăţătura despre biosferă; au
fost puse bazele ecologiei, a fost descifrat
mecanismul fotosintezei... Diversitatea
ştiinţelor biologice: în funcţie de obiectul
cercetării deosebim următoarele ştiinţe
biologice: botanica- ştiinţa despre plante,
zoologia -ştiinţa despre animale, micologia -
ştiinţa despre ciuperci, algalogia- ştiinţa
despre alge... Ramuri ale botanicii: briologia-
ştiinţa despre muşchi, dendrología- ştiinţa
despre plantele lemnoase... Zoologia:
entomologia- ştiinţa despre insecte; ihtiologia-
ştiinţa despre peşti; herpetologia- ştiinţa
despre reptile şi prin extindere despre amfibii;
ornitologia- ştiinţa despre păsări; teriologia-
ştiinţa despre mamifere... Compartimente şi
mai restrânse: coleoptologia -ştiinţa despre
gândaci, lepidopterologia- ştiinţa despre
fluturi; mirmecologia-ştiinţa despre furnici etc.
Diversitatea organismelor vii şi repartizarea
lor după grupe- sistematică. Trecutul istoric al
lumii organice- paleontologia, alcătuirea
internă şi externă a organismelor - anatomia şi
morfologia, iar funcţiile organismelor vii -
fiziologia. Biologia generală studiază
proprietăţile şi legităţile generale ale viului,
manifestate la diferite niveluri de organizare.
Ea reuneşte o serie de ştiinţe biologice
particulare, care studiază anumite aspecte ale
existenţei şi dezvoltării organismelor vii.
Astfel, celula, în calitate de unitate structurală
şi funcţională a lumii vii, este studiată de
citologie; ţesuturile - de histologie; legităţile
generale ale dezv individuale - de embriologie
şi biologia dezvoltării. Compoziţia chimică a
celulei, structura, funcţiile, repartizarea şi
transformările substanţelor chimice în celulă-
biochimia şi biologia moleculară; fenomenele
fizice şi fizico-chimice din celule şi
organismele vii - biofizica; legităţile
transmiterii caracterelor urmaşilor şi ale
variabilităţii organismelor vii - genetica;
dezvoltarea istorică a lumii vii – evoluţionism.
Studierea vieţii colective a comunităţilor de
organisme vii- etologia (ştiinţa
comportamentului animalelor) şi ecologia
(ştiinţa relaţiilor dintre diferite organisme în
comunităţile formate şi cu mediul ambiant).
Biogeografia- legităţile aplicative ale
repartizării geografice a organismelor vii pe
Terra. In funcţie de domeniul activităţii
practice a omului în care sunt folosite
cunoştinţele biologice: biotehnologia
-totalitatea metodelor industriale ce permit
folosirea eficientă a organismelor vii/ a unor
părţi ale acestora pt obţinerea unor produse
valoroase (antibiotice, vitamine, hormoni...), a
preparatelor pu protecţia plantelor contra
bolilor şi vătămătorilor şi de combatere a
poluării mediului; agrobiología -complexul de
ştiinţe despre cultivarea plantelor agricole;
selecţia - ştiinţa despre metodele de creare a
noi soiuri de plante şi rase de animale, tulpini
de microorganisme cu însuşiri necesare
omului. Se mai disting: zootehnia, medicina
veterinară, biologia medicală, fitopatología..
De fiecare cetăţean al Terrei depinde astăzi
viitorul planetei noastre, de aceea cunoştinţele
biologice devin tot mai necesare. Domenii
prioritare ale biologiei contemporane sunt
genetica, evoluţionismul şi ecologia; au un
impact deosebit asupra dezv societăţii umane,
determinând schimbări considerabile în
medicină (terapia genică) şi agricultură
(donarea şi obţinerea organismelor
transgenice); cunoaşterea principiilor
ecologice ştiinţifice permite asigurarea
protecţiei mediului înconjurător.TEMA:
IMPORTANŢA BIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ
Rolul aplicativ al cunoştinţilor bilogice.
Rezultatele cercetărilor bilologice st aplicate
pe larg în medicină. Dezvoltarea ingineriei
genetice a deschis largi perspective pt
preparate farmaceutice (în prezent se studiază
posibilitatea utilizării organelor porcului în
calitate de organe pt transplatarea, acesata
avînd mai multe trăsături comune cu organului
omului). Se fac cercetări de altoire a
animalelor şi a plantelor cu anumite gene.
Animale/ plantele ce poartă genele altor
specii= transgenice (şoarecii, în genomul
cărora a fost introdusă gena creşterii
şobolanilor, maimuţe, în genomul cărora-
meduzei). Acest pocedeu va permite
elaborarea unor noi metode de tratare a
cancerului, deabetului. De curînd, la Edinburg
a fost obţinute găini transgenice, care produc
ouă, care conţin proteină din care se pot
prepara medicamente pt tratamentul
cancerului.... Utilizarea celulelor tronculare
(celule care nu-şi pierd capacitatea de dividere,
din ele diferenţiindu-se celulele altor ţesuturi),
pt cultivarea in vitro a predecesorilor celor mai
diferite celule (cardiace, nervoase, hepatice,
imune). Acestea pot fi transplantate
persoanelor grav bolnave în loc de organe
provenite de la „donor". (se aplică cu succes
în tratamentul unor afecţiuni cardiovasculare
grave; se experimentează utilizarea celulelor
tronculare în tratarea unor afecţiuni ale SN),
Problema asigurarii populaţiei cu produse
alimentare poate fi soluţionată de fitotehnie şi
zootehnie în baza realizărilor geneticii şi ale
selecţiei (prin crearea unor soiuri de plante
agricole şi rase de animale domestice, cu o
productivitate înaltă. Creşterea producţiei
agricole-- plantele transgenice (rezistente la
virusuri, pesticide, boli şi dăunători).
Produsele alimentare obţinute din astfel de
culturi au calităţi gustative superioare, se
păstrează mai bine [ex: prin introducerea în
genomul roşiei şi al căpşunului a genelor unor
peşti din mările nordice, s-au obţinut plante
transgenice rezistente la ger; introducerea în
genomul porumbului a unor gene active din
veninul şerpilor a sporit rezistenţa acestuia la
dăunători] Obţinerea plantelor transgenice se
dezv în: obţinerea soiurilor înalt productive;
obţinerea culturilor care dau câteva roade pe
an; crearea soiurilor rezistente în condiţii
climaterice nefavorabile; crearea soiurilor
toxice pentru unii dăunători (ex: soiuri de
cartofi ale căror frunze st toxice pu gândacul-
de-Colorado şi larvele lui); crearea soiurilor
capabile să sintetizeze unele proteine de
origine animală (ex: în China a fost obţinut un
soi de tutun ce sintetizează lactoferrina
umană).  În prezent nu există dovezi
ştiinţifice împotriva folosirii produselor
transgenice, însă unii specialişti consideră că
acestea prezintă un potenţial pericol pentru
sănătatea omului. Cunoştinţele biologice se
aplică şi în domeniul tehnic (utilizarea în
industrie, în construcţia de maşini, nave
maritime şi avioane a principiilor de orga-
nizare şi funcţionare ale fiinţelor vii (bionica))
Ecologia contribuie la soluţionarea
problemelor de protecţie a naturii, de utilizare
raţională a resurselor naturale. Sarcina
actuală a ecologiei constă în protecţia
biosferei, conservarea biodiversităţii şi
asigurarea capacităţii ei de autoregenerare.
Rolul cercetărilor biologice fundamentale:
cunoştinţele obţinute în cercetările
fundamentale pot părea inutile pu viaţa
cotidiană a omului, însă ele permit înţelegerea
legilor după care se dezvoltă lumea din jurul
nostru şi mai devreme sau mai târziu îşi vor
găsi şi aplicare practică. TEMA:
DEZVOLTAREA ŞTIINŢELOR
BIOLOGICE ÎN REPUBLICA
MOLDOVA Centrul ştiinţific al Republicii
Moldova este Academia de Ştiinţe, fondată la
10 ianuarie 1961, unde ativează o serie de
institute cu profil biologic:►Institutul de
Zoologie al AŞ a RM: continuă să inventarieze
fauna republicii. Până în prezent au fost confir-
mate 14700 de unităţi taxonomice de animale; de condiţii, pot fi auto- sau heterotrofe=
au fost elaborate şi aplicate în practică mixotrofi. Autotrofii se împart în: fototrofii
recomandări de reproducere artificială a unor (plantele verzi, algele..) folosesc în acest scop
specii de peşti fitofagi (plătica, băbuşca..), de energia razelor solare; chemotrofii (bacteriile
obţinere a puietului timpuriu al unor specii chemiosintetizatoare) sintetizează subst org
preţioase de peşti (crap, novac); în colaborare (realizează o chemiosinteză) în baza energiei
cu Inst de Microbiologie, a fost elaborată şi rezultate din scindarea unor compuşi anorg,
organizată producerea preparatului adică energia legăturilor chimice. Esenţa
„APISPIR", folosit în apicultură; a fost metabolismului. Totalitatea proceselor
elaborată tehnologia de populare şi creştere a interdependente de transformare a substanţelor
kefalului, ce poate asigura o producţie anuală şi de transportare a energiei în organism
de 250-300 kg/ha, fără hrană suplimentară. reprezintă metabolismul. Procesele
►Institutul de Fiziologie a Plantelor al AŞ a metabolice se grupează în procese de sinteză a
RM: au fost elaborate unele metode de compuşilor (subst org), formîndu-se subst
diagnosticare, de estimare şi de pronosticare a necesare la construcţia celulei, corpului în
rezistenţei la ger, la secetă, salinitate, carenţă întregime; se desfăşoară cu consum de energie,
nutritivă, stres ecologic ale plantelor de alcătuind anabolismul (metabolismul plastic/
cultură; au fost propuse procedee şi remedii de asimilaţia) şi procese de descompunere/
cultivare a plantelor ce permit obţinerea unor degradare a subst complexe, specifice corpului
producţii mari în condiţii nefavorabile; din în subst mai simple, prin producere de energie-
deşeurile complexului agroalimentar au fost catabolismul (metabolismul energetic/
obţinute preparate cu acţiune fiziologică şi dezasimilaţia). [Reacţiile de sinteză şi
efect de reglare a creşterii rezistenţei şi descompunere ale metabolismului sunt
productivităţii plantelor cerealiere, pomicule, indisolubil legate între ele: toate reacţiile de
viticule- Fitostim, CMC, Foliarplus. sinteză au nevoie de energie, care este pusă la
►Grădina Botanică a AŞ a RM: a fost dispoziţie de reacţiile de descompunere.
recomandat sortimentul de plante decorative Reacţiile de descompunere, la rândul lor, au
care pot fi utilizate la amenajarea spaţiilor loc doar prin participarea fermenţilor,
verzi; a fost creată colecţia de plante sintetizaţi în procesul de asimilaţie].
medicinale, care numără 228 specii; au fost Metabolismul plastic la heterotrofi: Etapa
elaborate extracte de plante utilizate la iniţială a metabolismului plastic la animale-
prepararea unor băuturi răcoritoare; a fost scindarea subst nutritive (proteine, glucide,
întocmit ierbarul plantelor ce cresc pe teritoriul lipide) conţinute în hrana ingerată până la cele
republicii. ►Institutul de Genetică al AŞ a mai mici unităţi structurale (monomeri),
RM: au fost obţinute 200 forme de plante proces numit digestie. Apoi, proteinele st
transgenice de tomate; a fost creată prima scindate până la aminoacizi, polizaharidele -
tranşă a Băncii Naţionale de Resurse Genetice până la monozaharide, lipidele - până la acizi
(colecţii de plante de câmp, tehnice, graşi şi glicerina. Produsele de scindare
leguminoase, medicinale de cca 10000 (nutrimentele) pătrund în sânge, care le
genotipuri); s-au obţinut recombinaţi transportă spre celule unde au loc procesele de
transgenici de plante cu masă majorată a fruc- sinteză a proteinelor, lipidelor, glucidelor: din
tului şi conţinut mărit de substanţe uscate; au unirea aminoacizilor rezultă proteine, din
fost transmise spre testare 25 soiuri valoroase unirea glicerinei şi a acizilor graşi rezultă
de culturi agricole; a fost organizată lipide, iar a monozaharidelor - polizaharide.
producerea preparatului antiviral „Pacovirin". Toate reacţiile de sinteză st însoţite de consum
►Institutul de Microbiologic al AŞ a RM: de energie şi decurg cu participarea
direcţia principală de cercetare- sinteza fermenţilor. Produsele de sinteză st utilizate ca
orientată a subst bioactive de către material de construcţie şi ca sursă de energie.
cianobacterii şi microalge şi elaborarea Schematic, asimilaţia heterotrofă se reprezintă
tehnologiilor avansate de obţinere a astfel: Subst nutritive prin digestie>
preparatelor biologice; au fost elaborate 5 monomerii prin sinteze biologoce>
tehnologii de obţinere a produselor microbiene macromoleculele corpului. La autotrofi.
pu farmaceutică, cosmetologie; a Plantele verzi sintetizează subst org din cele
biostimulatorilor pu avicultura, a preparatelor anorg în prezenţa luminii solare= fotosinteză.
din drojdiile pigmentate pentru stimularea Din produsul rezultat de la prima etapă a
vitalităţii icrelor de peşte; a preparatelor pentru fotosintezei - acidul fosfogliceric - după mai
profilaxia bolilor infecţioase la albine; O a fost multe transformări cu participarea fermenţilor
creată o colecţie de microorganisme, care se formează glucoza şi fructoza. Din unirea
numără 300 tulpini. Institute de cercetări acestora rezultă zaharoza; iar a mai multor
ştiinţifice în domeniul fitotehniei ale AŞ: molecule de glucoza – amidonul/ celuloza. In
Institutul de Cercetări Ştiinţifice pu Porumb şi prezenţa sărurilor minerale, anumiţi fermenţi
Sorg „Porumbeni"; Institutul de Cercetări transformă acidul fosfogliceric în monomeri ai
pentru Culturile de Câmp „Selecţia "; lipidelor (glicerina şi acizi graşi) şi ai
Institutul de Cercetări Ştiinţifice şi Construcţii proteinelor (aminoacizi). Sinteza organică a
Tehnologice pu Tutun şi Produse din Tutun.Iar autochemotrofilor este numită chemiosinteză.
Institutul Naţional de Viticultură şi Vinificaţie In linii generale ea se aseamănă cu una din
şi Institutul de Cercetări Ştiinţifice pentru fazele fotosintezei. Asimilaţia la autotrofI:
Pomicultură realizează cercetări în domeniul Subst anorg macromoleculele corpului, prin
horticulturii (ştiinţă care se ocupă de fotosinteză/ chemiosinteză> manomeri, care
cultivarea pomilor, viţei-de-vie..). În republică prin sinteze biologice>macromoleculele
activează şi Institutul de Cercetări pentru corpului !!! exemple de metabolism plastic:
Protecţia Plantelor. TEMA: ÎNSUŞIRILE fotosinteza, chemiosinteza, biosinteza
VIULUI: METABOLISMUL Sursele proteinelor, respiraţiei,
materialelor de construcţie şi ale energiei fermentaţiei..Metabolismului energetic:
pentru organismele vii. Pu creşterea masei Celulele obţin energie eliberând-o pe cea
celulare, pu repararea structurilor lezate, orga- conţinută în subtraturile energetice (glucide,
nismele au nevoie de material de construcţie: proteine, lipide). Principalul substrat energetic
proteine, lipide, glucide. Principalul element al celulei îl constituie glucidele. În cazul
structural- carbonul. Deosebim autotrofi şi deficitului de glucide, lipidele/ proteinele pot
heterotrofi: autotrofii (plantele verzi, algele, deveni sursă de energie. Schematic,
unele bacterii) utilizează sursa anorganică de metabolismul energetic se reprezintă astfel:
carbon - C02.; heterotrofii (animalele) folosesc Compuşi organici + O(2) >CO(2) + Apă +
surse organice de carbon, adică se hrănesc cu Energie. Energia eliberată este depozitată sub
alte animale (animale carnivore)/ cu plante formă de legături macroergice (legături bogate
(animale erbivore). In natură se întâlnesc şi în energie) ale compusului numit ATP
organisme (ex: euglena verde) care, în funcţie (adenozintrifosfat). La ruperea unei astfel de
legături se obţin 40 kJ. Acest compus nu trece
dmtr-o celulă în alta, ci este sintetizat şi folosit
de celula care are nevoie de energie, (ex:
energia necesară pentru contracţia celulelor
musculare nu se eliberează din moleculele
glucidelor din stomac/ din ficat. Sângele aduce
substratul energetic, glucoza, la celulele
musculare. Aici glucoza se scindează, iar
energia eliberată se depozitează sub formă de
ATP care este folosit ca sursă de energie
pentru contracţia celulelor musculare. în mod
similar se aprovizionează cu energie şi
celelalte celule ale corpului). Dintre subst cele
mai uşor asimilabile de către organism:
glucoza, fructoza. Descompunerea
substraturilor energetice decurge în mai multe
etape cu participarea fermenţilor şi a O(2).
Sursa de oxigen- aerul atmosferic, de aceea
respiraţia este numită proces de „ardere fără
flacără" a substraturilor energetice în vederea
obţinerii energiei. Organismele la care
procesele de scindare au loc cu participarea
oxigenului sunt numite aerobe. Reacţia sumară
a scindării aerobe a glucozei se prezintă astfel:
C6H1206+602->6CO2+6H2O+38ATP+1280Kj.
Bacteriile, ciupercile microscopice sunt
organisme anaerobe, deoarece scindează
substraturile energetice în lipsa oxigenului,
proces numit fermentaţie. în funcţie de
substratul energetic şi de produşii finali,
deosebim fermentaţie lactică, acetică,
alcoolică... Reacţia sumară a fermentaţiei
alcoolice poate fi exprimată prin următoarea
ecuaţie C6H1206>2C2H50H+2CO2+2ATP+120
Kj. !!! Intesitatea metabolismului la plante e
mai mare în parenchimă. As:totalitate de
reacţii chimice, asigură existenţa organismului,
menţin starea de echilibru dinamic D: MP
produce subst org, ME- susbst anorganică,
decurg în diferite organite celulare.RAŢIA
ALIMENTARĂ ZILNICĂ: pt10-11ANI: F-
2500, B-2500; 13-15: F- 2600, B-3200; 16-19:
F-2400, B-3800; 20-39: F-2150, B-3000.
Produse făinoase: biscuiţi-353, pîinea-271;
orez- 353, macaroane-358; legume: morcov-
50, ceapă-20, roşii-24, cartofi –82; fructe:
caise-73, piersici-72, cireşe-45, pere-54,
struguri-76, banane-50, portocale-45; carne: de
vită-100; de porc- 137, salam-467, peşte-124,
de pasăre-188 grăsimi: unt-773, ulei de
măsline-901, ulei-617; produse lactate: lapte:
65, brînză de vaci-328, brînză de oi-374, iaurt-
81, caşcaval-330; băuturi: ceai-93; cafea-100;
dulciuri: ciocolată-607; miere de albine-311;
zahăr-410, ccao-293. TEMA: ÎNSUŞIRILE
VIULUI: REPRODUCEREA
ORGANISMELOR VII Reproducerea este
capacitatea organismelor vii de a da naştere
unei noi generaţii. Reproducerea asigură
existenţa în timp a vieţii pe Terra. Se cunosc
două tipuri de reproducere: ASEXUATĂ:
descendenţii provin de la un singur organism,
fiind absolut identici cu acesta. Generaţia
provenită de la un părinte= o clonă. Clonarea e
răspândită pe larg la plante, bacterii, ciuperci,
iar pe cale experimentală a fost aplicată şi la
unele animale (broaşte, oi, vaci). [In cazul
donării animalelor, nucleul recoltat dintr-o
celulă somatică se introduce într-un ovul, al
cărui nucleu se înlătură în prealabil. Ovulul se
implantează în uterul unei femele-surogat.
Puiul dezvoltat din acest ovul este o copie
fidelă a „donatorului" de nucleu, obţinîndu-se
astfel, prima oaie clonată] Forme de
reproducere asexuată: diviziunea directă (pt
organismele unicelulare (amiba, parameciul,
euglena, bacteriile..)) Celula-corp a acestor
organisme se divide longitudinal sau
transversal. Iniţial se divide mitotic nucleul,
apoi citoplasmă şi membrana, rezultând două
celule-fiice, absolut identice cu celula
parientală; formarea sporilor: Sporii- o
structură reproductivă unicelulară. în funcţie
de specia căreia îi aparţin; au forme şi di-
mensiuni caracteristice; cu o durata a vieţii de
la câteva min până la 25 ani la unele ciuperci.
(bacterii, alge, ciuperci muşchi, ferigi. Unele
organisme unicelulare (bacteriile, algele,
protozoarele...), în condiţii nefavorabile se
închistează formând spori de rezistenţă, care
asigură supravieţuirea în condiţii nefavorabile,
nu şi înmulţirea. După locul formării deosebim
endospori- iau naştere în interiorul unor
organe speciale - sporangi, sporii fiind numiţi
sporangiospori şi exospori- se dezvoltă pe
suprafaţa organelor, numite conidiofori, de
unde şi denumirea lor de conidii. În funcţie de
mobilitate, distingem spori mobili - zoospori -
prevăzuţi cu cili/ flageli şi spori imobili -
aplanospori. După origine şi destinaţie sporii
pot fi mitotici (rezultă din diviziunea mitotică
a celulei-mamă, care în majoritatea cazurilor
este haploidă; la anumite alge) meiotici (iau
naştere din diviziunea meiotică a celulei-
mamă; nu pot reproduce individul matern. Din
germinarea lor, la muşchi şi ferigi rezultă un
individ diferit de cel matern numit protal, pe
care se dezvoltă organele înmulţirii sexuate (la
muşchi, ferigi, unele alge) înmugurirea= noul
individ se formează sub formă de excrescenţă
pe corpul formei parientale. După ce atinge
anumite dimensiuni, acesta se desprinde,
devenind un organism de sine stătător( la
hidră, steaua-de-mare, drojdii..) înmulţirea
vegetativă (preponderent la plante) se realizea-
ză prin fragmente de organe vegetative
(butaşi)/puieţi/ prin organe vegetative
specializate (bulbi, tuberculi, rizomi). La baza
înmulţirii vegetative stă regenerarea=
capacitatea organismelor de a-şi restabili
părţile pierdute.) Aplicările practice ale
înmulţirii vegetative: *pe larg în agricultură
prin marcotaj, butăşire şi altoire. Marcotajul-
(la înmulţirea agrişului, coacăzului, viţei-de-
vie, zmeurului..)= o ramură mai lungă a plantei
se apleacă la pământ şi se acoperă cu sol
umed. într-o perioadă de vegetaţie, pe această
porţiune a ramurii se dezvoltă rădăcini
adventive. Separând ramura de planta-mamă şi
plantând-o într-un alt loc, obţinem o nouă
plantă. Butaşirea (la înmulţirea zmeurului,
liliacului, iasomiei, coacăzului..)= se pregătesc
butaşi de rădăcină, tulpină, frunză, care se
plantează în sol umed. Altoirea= unirea altoiu-
lui cu portaltoiul (pt înmulţirea unor soiuri cu
productivitate înaltă şi rezistente la ger) In
cazul viţei-de-vie şi a pomilor fructiferi,
portaltoiul- o plantă tânără, crescută din
sămânţa acestora. Sistemul radicular al
portaltoiului ei viguros, mai puţin pretenţios
faţă de sol, mai rezistent la ger. Altoi poate fi:
un butaş, un mugure-ochi al pomului fructifer.
Tipuri de altoire: cu butaş se face primăvara,
până la dezvoltarea mugurilor; altoiul se
uneşte cu tulpina portaltoiului şi locul unirii se
leagă strâns, în funcţie de modul de unire al
portaltoiului cu altoiul, altoirea poate fi prin
copulaţie, în despicătură, prin apropiere, sub
scoarţă..; cu mugure-ochi: în a doua jumătate a
verii, de pe pomul fructifer se taie o ramură de
un an. Se înlătură frunzele lăsându-se-doar
peţiolul şi se taie muguri cu un strat subţire de
scoarţă. Pe tulpina portaltoiului, cu un cuţit
ascuţit, se secţionează scoarţa în forma literei
T şi se îndepărtează. Sub scoarţă se introduce
un mugure. Locul altoirii se leagă strâns,
lăsând peţiolul liber. Dacă altoirea a fost
efectuată corect, peste 2-3 săptămâni altoiul
concreşte cu portaltoiul, iar în primăvara
următoare din mugure se va dezvolta un lăstar.
Peste 2-3 ani lăstarul se va transforma într-un
copăcel. Înmulţirea plantelor prin cultura
de ţesuturi: creşterea plante din celule
amplasate într-un mediu nutritiv special. În
încăperi speciale, unde se menţine o anumită
temperatură, umiditate şi iluminare, celulele se
divid activ, dând naştere unei plante
minuscule. (la orhidee, cartof, ginseng ); ce
prezintă mai multe avantaje: materialul săditor
obţinut pe această cale este steril (nu este
infectat cu diferite microorganisme patogene);
pe această cale un soi nou poate fi înmulţit
efectiv şi în scurt timp SEXUATĂ=
participarea a doi indivizi de sex opus: femelă
şi mascul, ce dispun de organe sexuale (ovule
la femele şi testicule la masculi) în care se
produc celule sexuale (gameţi): ovarele produc
ovule, iar testiculele - spermatozoizi. Procesul
de unire a celulelor sexuale este numit
fecundare. Aceasta poate fi: externă- când
celulele sexuale st eliminate de ambele sexe în
mediul extern, de obicei în apă, unde se şi
unesc (la peşti, broaşte..). internă- contopirea
celulelor sexuale are loc în corpul femelei (la
insecte, păsări, reptile, mamifere). Din
fecundare rezultă zigotul, care se poate
dezvolta in afara corpului mamei, pt ovipare:
ele depun ouă din care în timpul clocirii se
dezv un nou organism/ în corpul mamei-
vivipare. (la mamifere): ele nasc pui vii. In
natură se întâlnesc şi specii ovovivipare
(salamandra-de-munte, diverse specii de
vipere, şarpele-orh, şopârla-de-munte...)=
zigotul rămâne în corpul femelei pînă la
dezvoltarea embrionului. Puiul iese din ou
imediat după expulzarea acestuia din corpul
femelei. Partenogeneza- tip particular de
reproducere, dezvoltarea unui nou organism
din ovul nefecundat (la albine, din astfel de
ovule se dezvoltă trântori, la dafinii – femele).
Izogamie- contopirea a 2 gameţi identici
morfologic şi fiziologic. Anizogamie- diferiţi
după ambele criterii (unele ciuperci, alge)
Cariogamie-
Oogamie-
Reproducerea sexuată a plantelor
(contopirea celulelor sexuale): celula sexuală
feminină este oosfera, iar cea masculină
spermatozoidul (la muşchi şi ferigi)/
spermatiile (la gimnosperme şi angiosperme).
Oosfera la muşchi şi ferigi se formează în
arhegoane, iar la angiosperme în sacul
embrionar al ovulului florii. Spermatozoizii se
formează în anteridii, iar spermatiile - în
grăunciorul de polen. Din zigotul muşchilor şi
al ferigilor se dezvoltă sporofitul. La
gimnosperme şi angiosperme din zigot se
dezvoltă sămânţa, care la angiosperme este
protejată de fruct. Din dezvoltarea seminţei
rezultă sporofitul. Alternarea generaţiilor la
plante. La majoritatea plantelor se întâlnesc
două forme de viaţă sau două faze (generaţii)
care se nasc una din alta, dar care se comportă
în mod diferit. Cele două generaţii formează
ciclul vital al uneia şi aceleiaşi plante. Una din
generaţii produce spori- sporofit/ generaţia
asexuată. Cealaltă produce gameţi- gametofit/
generaţie sexuată. La diferite grupe de plante,
gametofitul şi sporofitul se deosebesc după
dimensiuni şi durata vieţii. Evoluţia plantelor a
avut loc în direcţia reducerii gametofîtului.
Doar în ciclul vital al muşchilor predomină
gametofitul , reprezentat planta propriu-zisă.
La celelalte plante, gametofitul este slab dezv
şi de scurtă durată. Avantajele reproducerii
sexuate: *noul organism preea trăsături de la
ambii părinţui *realizarea diversităţii lumii *în
cadrul speciei, la perfecţionarea şi
specializarea indivizilor în explorarea
condiţiilor variate de mediu. TEMA:
ÎNSUŞIRILE VIULUI: CREŞTEREA ŞI
DEZVOLTAREA ORGANISMELOR
Transformările suportate de un organism de la
naştere până la moarte reprezintă dezvoltarea
sa individuală, numită şi ontogeneza= un
fenomen complex, care constă în îmulţire,
creştere, diferenţierea celulelor. Pe parcursul
ontogenezei, organismul este supus proceselor
de creştere (schimbările cantitative suportate
de organism), şi de dezvoltare (schimbările
calitative= (diferenţierea ţesuturilor, organelor,
maturizarea sexuală..). Aceste două procese
decurg concomitent: pe măsura măririi masei
corpului se intensifică procesele de
diferenţiere. În ontogeneza unui organism se
disting două perioade: embrionară şi
postembrionară. Dezvoltarea individuală a
plantelor cu flori: Perioada embrionară de
dezv începe cu formarea zigotului; urmează
diviziunea acestuia in progresie geometrică:
fiecare din cele două celule rezultate din prima
diviziune se supun la rândul lor diviziunii, apoi
urmează diviziunea fiecărei celule rezultate din
această diviziune...., ce rezultă cu creşterea
masei celulare; urmează diferenţierea celulelor
în ţesuturi, din care se formează părţile
componente ale embrionului: muguraşul,
tulpiniţa, rădăciniţa, cotiledonul. Perioada
embrionară la plantele cu flori se încheie cu
formarea seminţei, adăpostită de fruct.
Perioada postembrionară presupune trei
stadii: Juvenil (pregenerativ/ virginal)= stadiul
de plantulă - de la germinarea seminţei până la
prima înflorire. Maturitate (generativ) - de la
prima până la ultima înflorire. Îmbătrânire
(senil/ postgenerativ) - de la ultima înflorire
până moarte. Schimbările externe suportate de
o plantă pe parcursul dezvoltării ei din
sămânţă sunt desemnate ca faze de dezvoltare.
în dezvoltarea unei plante lemnoase se disting
următoarele faze: germinarea seminţei ->
apariţia frunzelor -> dezv lăstarilor floriferi ->
înflorirea -> formarea fructelor -> maturizarea
seminţelor. Totalitatea fazelor de dezvoltare
alcătuiesc un ciclu de dezvoltare, numit ciclu
vital. Ciclul de dezvoltare al unei plante cu
flori se poate realiza într-ur an, astfel de plante
fiind numite anuale (porumb, grâu, fasole).
Bienale (ceapa, sfeclă, morcov, varză) –
plante a căroor ciclu de dezv cuprinde 2ani.
Perene ( arbori, arbuşti)- ciclul de dezv
durează mai mulţi ani. !!! în cadrul
morfogenezei plantelor se diferenţiază organe
vegetative şi generative, căci dezv plantelor e
genetic programată. Dezvoltarea individuală
a animalelor: Perioada embrionară cuprinde
trei etape: segmentarea= diviziunea în pro-
gresie geometrică a zigotului. Celulele
rezultate formează blastula (embrion
unistratificat), care prezintă o cavitate
(blastocel) delimitată de un strat de celule
(blastoderm); gastrulaţia- procesul de formare
a embrionului bi-/ tristratificat (la spongieri şi
celenterate, la stadiul de gastrulă, embrionul
este format din două straturi de celule (foiţe
embrionare): ecto- şi endoderm, deeaceea st
numite diblasterice. La celelalte animale, la
embrion apare şi cel de-al treilea strat –
mezodermul- animale triblasterice. În
organogeneză se formează organele
embrionului în urma diferenţierii structurale şi
funcţionale ale celulelor foiţelor embrionare.
 Perioada embrionară se încheie prin apariţia
puiului (la reptile, păsări, mamifere) /a larvei
(la insecte, viermi, peşti). Durata perioadei
embrionare, numită gestaţie, variază de la
specie la specie. La găină are o durată de 21
zile, la hârciog - 16 zile, la pescăruş - 60 zile,
la elefant - 660 zile, la om - 276 zile. !!!Din
diferite straturi de celule se dezv organe şi
sisteme de organe: din ectoderm-SN, pielea,
organele de simţ; din mezoderm- SC, organele
sexuale, muşchii; endoderm- majoritatea
organelor SR, glandele anexe ale tubului
digestiv.Perioada postembrionară: începe din
momentul naşterii /ieşirii embrionului din ou;
ea cuprinde trei stadii: Juvenil - de la naştere /
ieşirea din ou până la atingerea maturităţii
sexuale. Aici dezvoltarea poate fi directă
(reptile, păsări, mamifere, păiangenul-cu-
cruce, lăcusta, şopărla, cangurul)= puiul născut
/ieşit din ou are toate organele caracteris-
animalului adult, stadiul juvenil reducîndu-se
la creşterea în dimensiuni; indirectă/ prin
metamorfoză (insecte, crustacee, broaşte,
peşti, albiliţa varzei, broasca de lac, tenia
boului, gîndacul de Colorado)= din ou iese
larva, de obicei mai simplu organizată decât
indivizii adulţi ai aceleiaşi specii.
Metamorfoza poate fi *incompletă (larva se
hrăneşte intens, creşte, iar organele larvare st
substituite de organe caracteristice adulţilor- pt
peşti, broaşte, anumiteinsecte) şi *completă
(larva ieşită din ou, după o perioadă de nutriţie
intensă, trece în stadiul imobil de pupă, numit
şi nimfă, în acest stadiu organele larvare sunt
înlocuite de organe specifice adulţilor. Din
pupă iese individul adult – imago- pt fluturi,
albine, viespi,,); Maturitate - stadiul
reproducerii active; o durată de la 2-3 ore la
insectele efemere până la câteva zeci de ani la
papagali, şopârle. Viteza de reproducere şi
număr de urmaşi de asemenea sunt diferite ex:
aridele dau 12 generaţii pe depunând într-o
pontă până la 300 ouă. Îmbătrânire - de la
încetarea reproducerii şi până la moartea
naturală: Durata vieţii indivizilor este
programată genetic, de aceea la un moment dat
începe îmbătrânirea care se caracterizează рrin
stingerea tuturor funcţiilor organismului,
reducerea sensibilităţii organelor simţ... Durata
vieţii animalelor din diferite grupe sistematice
oscilează în limite mari: de la 10 ani la râmă,
până la 100 ani la elefant. Mecanismele
îmbătrânirii sunt studiate de gerontologie.
Există mai multe cauze ale îmbătrânirii:
reducerea conţinutului de apă în celule,
dereglarea metabolismului calciului,
proteinelor, acumularea toxinelor în celule,
modificarea pereţilor vaselor sangvine. Se
vehiculează ipoteza mutaţiilor somatice
conform căreia, în timpul vieţii, în celulele
somatice se acumulează mutaţii. Acestea
perturbează activitatea organelor, generând
epuizarea lor. Însă toate aceste ipoteze
analizează mai curând simptomele
îmbătrânirii, nu şi cauzele acestui proces
complex. TEMA: ÎNSUŞIRILE VIULUI:
SENSIBILITATEA ORGANISMELOR VII
Sensibilitatea- capacitatea organismelor vii de
a recepţiona acţiunea factorilor de mediu
(excitanţilor): lumina, căldura, acţiunile
mecanice, forţa de gravitaţie (ex: frunzele
muscăriţei modificate în capcană sunt sensibile
la acţiuni mecanice: la atingere ele se închid,
prinzând insecta în capcană. ROL: stă la baza
adaptării organismelor la condiţiile
schimbătoare ale mediului (ex: sensibilitatea
frunzelor faţă de lumină asigură schmibarea
poziţiei lor în vederea unei iluminări optime;
recepţionarea sunetelor de către animale le dă
posibilitate să se apere de duşmani, să-şi
găsească partnerul sexual, hrana). Potenţialul
de repaus- caracteristic celulelor asupra cărora
nu acţionează stimulii externi, potenţial de
acţiune- modificări ale permiabilităţii
membranei ccelulare sub acţiunea stimulilor
externi. Sensibilitatea la plante: Plantele nu
au organe specializate în recepţionarea
excitaţiilor, acestea fiind percepute de
citoplasmă celulelor. Aşadar, sensibilitatea la
plante se manifestă sub formă de mişcări ale
anumitor organe: Tropisme o reacţie activă a
plantelor de orientare la excitant/ sub acţiunea
unui stimul prin schimbarea direcţiei de
creştere/ a poziţiei organului; deosebim:
Geotropisme- reacţii ale organelor plantei faţă
de direcţia forţei de gravitaţie a pământului.
Rădăcina principală şi tulpina principală sunt
orientate în sens opus una faţă de cealaltă, dar
paralel cu direcţia de acţiune a forţei de
gravitaţie a pământului, deci sunt organe
ortogeotrope. Rădăcina principală e un organ
ortogeotrop pozitiv, deoarece se orientează în
direcţia acestei forţr, iar tulpina principală -
ortogeotrop negativ - fiind orientată în sens
opus. Datorită geotropismului, tulpinile
plantelor ies din sol şi se menţin în poziţie
verticală chiar şi pe terenuri înclinate, iar cele
culcate la pământ din anumite motive
(pătulirea gramineelor după furtună, ploi
torenţiale) revin la poziţia verticală. Această
revenire este posibilă datorită creşterii mai
intense prin întindere a celulelor de pe partea
inferioară, întinsă la pământ, decât pe cea
superioară. Fototropismul- reacţia organelor
plantei la direcţia şi sensul razelor de lumină
(ex: dacă o plantă se va păstra într-o cameră în
care lumina pătrunde printr-un geam mic, în
scurt timp tulpina plantei se va curb spre
geam, iar frunzele se vor aşeza perpendicular
(sau oblic) faţă de direcţia razelor. În acest
caz, tulpina este ortofototropă. De regulă,
tulpinile principeale st pozitiv ortofototrope,
iar rădăcinile principale - negativ ortofototropi.
Organe plagiofototrope st frunzele care
execută torsiuni şi curburi la nivelul peţiolului,
orientând limbul perpendicular pe razele
luminii. La baza fototropismului stă creşterea
mai intensă a celulelor prin întindere pe partea
opusă luminii, ceea ce duce la curbarea spre
lumină a organului sensibil la acest excitant.
Fototropismul are o importanţă mare pentru
plante, orientând frunzele spre lumina de
intensitate optimă. Higrotropismele- orientări
ale organelor plantelor sub influenţa vaporilor
de apă. În cazul curburilor înregistrate înspre
aerul umed, avem higrotropism pozitiv (la
rădăcini, rizoizi, ferigi, tuburi polinice, hife ale
ciupercilor), iar înspre aerul uscat avem un
higrotropism negativ. Nastiile -mişcări
neorientate ale organelor plantelor
condiţionate de modificarea în timp a
intensităţii unui excitant; se disting: fotonastii,
termonastii, mecanonastii, seismonastii etc.
Fotonastiile- generate de schimbarea
intensităţii luminii şi au loc, de regulă,
dimineaţa şi seara; (ex, florile de in, de
păpădie se deschid dimineaţa şi se închid
seara). Deschiderea florilor este determinată de
modificarea intensităţii creşterii celulelor de pe
partea superioară şi inferioară a petalelor sub
acţiunea intensităţii diferite a luminii.
Modificarea turgescenţei celulelor pulvinelor
(baza îngroşată a peţiolului) stă la baza
seismonastiilor la frunzele de mimoză - la
scuturare acestea se strâns. Astfel, la scăderea
turgescenţei celulelor de pe partea inferioară a
pulvinului are loc ridicarea frunzelor, iar
creşterea turgescenţei celulelor de pe partea
superioară a pulvinului duce la aplecarea
frunzei.Tactisme- deplasarea corpului
plantelor libere/ a celulelor (sporii, gameţi) în
direcţia de acţiune a unui excitant/ ca răspuns
la un stimul extern (ex: unele alge
fotosintetizatoare spre sursa de lumină).
Sensibilitatea la animale: Spre deosebire de
plante, animalele dispun de organe specializate
în recepţionarea excitaţiilor, numite receptori.
In funcţie de natura excitantului, deosebim
fotoreceptori, chemoreceptori,
mecanoreceptori, termoreceptori etc.
Receptorii transmit informaţia prin căile
nervoase în centrii corespunzători din creier.
Aici, are loc analiza, sinteza şi compararea
informaţiei formarea răspunsului, care este
transmis organului efector: muşchilor, glande
endocrine. Sensibilitatea anumalelor depinde
de nivelul de dezvoltare al SN. Cu cât acesta
mai dezvoltat, cu atât reacţiile la excitanţi sunt
mai prompte şi mai variate, ceea ce le asigură
animalelor o adaptare la condiţiile de viaţă.
După natura excitanţilor se disting mai multe
tipuri: chimică (gustativă şi olfactivă),
mecanică (statoacustică, tactilă, termică),
luminoasă etc. Excitabilitatea- proprietatea
animalelor de a răspunde prin reacţii specifice
la diferiţi stimuli externi şi interni.
Iritabilitatea- starea de imposibilitate a
organismul de a se manifesta calm şi de a se
comporta adecvat în anumite situaţii (ex:
hidra posedă iritabilitate chimivă, mecanică,
termică.); !!! prin rodopsină plantele
reacţionează la compoziţia luminii. !!! speciile
de plante ce trăiesc în locurile umbrite au
internoduri mai mari. TEMA: PRINCIPIILE
DE CLASIFICARE A LUMII VII Din
istoria dezvoltării sistematicii. Sistematica
un compartiment al biologiei, cu sarcină de a
atribui denumirilor ştiinţifice pentru
organisme, descrierea şi repartizarea lor după
grupe naturale în baza legăturilor de rudenie.
Încercări de clasificare a lumii vii au fost
întreprinse de savanţi din cele mai vechi
timpuri: Aristotel a împărţit lumea vie în două
grupe - plante şi animale. Bazele sistematicii
moderne au fost puse de С. Linne (1707-
1778), naturalist şi medic suedez, în lucrarea
Sistemul naturii, care nu reflecta dezvoltarea
istorică a lumii vii, clasigicarea fiind
artificială. Savantul francez J. B. Lamarc
(1774-1829) a împărţit lumea animală în 14
clase amplasate după nivelul lor de dezv în
trepte ascendente, care reflectau evoluţia lumii
animale,dar nu redau tabloul real. Formularea
de către Ch. Darwin a teoriei evoluţioniste a
permis întocmirea primelor sisteme naturale
ale lumii vii. Unităţile taxonomice.
Clasificarea lumii vii se face în baza taxonilor.
Fiecare taxon reprezintă un grup de organisme
legate prin relaţii de rudenie şi care se
deosebeşte de alte grupe de organisme. În
prezent se folosesc următorii taxoni: regn,
încrengătură (filumul la plante şi ciuperci),
clasă, ordin, familie, gen şi specie, se distinge
şi suprataxoni, subtaxoni.Taxonul superior este
regnul, iar cel inferior- specia. O specie e
constituită din indivizi cu acelaşi aspect şi
acelaşi comportament, care populează un
anumit areal şi se încrucişează liber între ei,
dînd urmaşi fecunzi. Două sau mai multe
specii ce se aseamănă, dar nu se pot încrucişa
între ele formează un gen. Două sau mai multe
genuri înrudite sunt reunite într-o familie. In
acelaşi mod, o clasă reuneşte ordine înrudite, o
încrengătură - clase înrudite etc. Criteriile de
determinare a poziţiei sistematice a unei
fiinte vii. In cazul plantelor: diferenţierea
corpului în organe, prezenţa elementelor con-
ducătoare, tipul organelor reproductive, tipul
nervaţiunii frunzei, forma vitală, diagrama
florală etc. Pentru animale: tipul simetriei
corpului, numărul foiţelor embrionare, ca-
racterul cavităţii corpului, prezenţa/ lipsa
segmentaţiei, tipul dezvolt embrionare şi
postembrionare, tipul nutriţiei etc.
Determinarea poziţiei sistematice a pisicii-
sălbatice: •Posedă schelet intern al cărui
component principal este coloana vertebrală>
aparţine încrengăturii Vertebrata (Vertebrate);
•Este animal vivipar; Puiul este hrănit cu lapte;
Corpul este acoperit cu păr> clasa Mammalia
(Mamifere) •Caninii sunt transformaţi în colţi;
Este adaptat la nutriţia carnivoră; Carnasierii
sunt bine dezvoltaţi> Aparţine ordinului
Carnivora (Carnivore) •Maxilarul scurt poartă
incivisi scurţi, canini lungi şi un număr redus
de carnasieri; Ghearele sunt de tip retractil>
Aparţine familiei Felidae (Felide) •Este de
talie mică; Este activ noaptea; Trăieşte în
arbori> Aparţine genului Felis •Lungimea
corpului este de 85 cm; Blana cu dungi
întunecate şi pete; Inele negre de aceeaşi
grosime pe toată lungimea cozii> Este specia
Felis sylvestris (Pisica-sălbatică-europeană)
Nomenclatura speciilor. Linne a introdus
denumirea latină; a propus nomenclatura
binară respectată şi astăzi: fiecare specie este
desemnată de două cuvinte, dintre care primul
denumeşte genul, iar al doilea- specia (ex: leul,
tigrul, pisica fac parte din genul Felis, iar Felis
leo înseamnă leu, Felis tigris - tigru, Felis
domestica - pisică. Sistematica
contemporană. în 1969, savantul american R.
Whittaker a propus gruparea organismelor vii
în 3 supraregnuri (Virusurile, Procariotele şi
Eucariote) şi 5 regnuri. în prezent, se alătură
regnul – Arhebacteriile.TEMA:
SUPRAREGNUL VIRUSURILE Virusurile
au fost descoperite în a. 1892 de botanistul rus
D. I. Ivanovsckii, iar termenul de virus (din lat.
virus - toxină) a fost propus de olandezul M.
Beyerinck; cea mai simplă formă de viaţă,
acelulară (deoarece nu posedă o structură
celulară), ocupând o poziţie limitrofă dintre
neviu şi viu. Sunt considerate fiinţe vii întrucât
dispun de material genetic (ADN=
adenoviruşi- virusul herpesului sau
ARN=riboviruşi- gripal, hepatitei, HIV,
turbării, mozaicului-tutunului ) şi se
autoreproduc. Spre deosebire de celelalte
forme de viaţă, nu consumă hrană şi nu produc
energie. Există sub două forme - latentă omului, organismul uman s-a învăţat să lupte
(extracelulară) şi activă (intracelulară), cu multe dintre virusuri.În sec. al XX-lea
manifestând proprietăţi de organisme vii doar omenirea s-a confruntat cu un nou virus foarte
în forma activă. Alcătuirea virusurilor. periculos - virusulimunodeficienţei umane
Virusurile sunt cele mai mici particule vii, (HIV) care provoacă boala SIDA - sindromul
numite nucleoproteice. Dimensiunile: de la 20 imunodeficienţei umane. Cel mai obişnuit
până la 300 nm. Deosebim virusuri simple şi mod de transmitere a virozelor respiratorii este
compuse. Cele simple conţin o moleculă de cel prin picături. Prin contactul fizic direct
acid nucleic, ADN sau ARN, fiind numite (strângerea mâinii, sărutul etc.) se transmit:
respectiv ARN-virusuri şi ADN-virusuri. trahoma (o afecţiune a ochilor), herpesul,
Acidul nucleic este învelit de o membrană negii ş.a. Unele virusuri au utilizări practice,
proteică protectoare, numită capsidă. Unitatea fiind folosite împotriva înmulţirii în masă a
morfologică a capsidei o constituie animalelor dăunătoare. Astfel, în unele ţări se
capsomerele- molecule proteice organizate sub aplică cu succes stropirea pădurilor cu
formă de spirală, poliedru, sferă etc, suspensie de poliedre virotice pentru
determinând forma capsidei. Virusurile combaterea insectelor. Diversitatea:
compuse, pe lângă capsidă şi acid nucleic, Subordinul Virophita cuprinde Ordinul
conţin glicoproteine şi a doua membrană. Virales cu trei subordine: fitoviruşi atacă
Multiplicarea virusului decurge într-o celulă plantele de cultură provocînd fitoviroze:
vie în câteva etape. Mai întâi are loc fixarea mozaicul tutunului, tomatelor, împuparea
particulei virale pe suprafaţa membranei porumbului, orezului zooviruşi atacă
celulei-gazdă. Fiecare tip de virion se fixează animalele, provocînd zooviroze: gripa,
doar de celulele care dispun de receptori polimielita, scabia, turbarea, encefelita de
pentru ei. Pe o celulă se pot fixa de la câteva taiga; bacteriofagiTEMA: SUPRAREGNUL
zeci până la câteva sute de virioni. Apoi PROCARYOTA (PROCARIOTELE)
virionii pătrund în interiorul celulei animale Procariotele- organisme lipsite de un nucleu
prin pinocitoză/ fagocitoză, iar în cea vegetală delimitat de membrană nucleară. Sunt grupate
prin leziunile în peretele celular. Aici capsida în două regnuri: Arhebacteriile şi Monera.
este distrusă de fermenţii gazdei, punând în Regnul Archaebacteria (Arhebacteriile)
libertate acidul nucleic viral. Urmează Arhebacteriile st considerate cele mai vechi
„fabricarea" componentelor virale- a procariote. Spre deosebire de celelalte bacterii,
proteinelor capsidei şi a acidului nucleic. In peretele celular conţine polizaharide şi
acest scop sunt folosite materialele proteine. Se cunosc circa 40 de specii printre
(aminoacizii, nucleotidele, fermenţii), care aerobe şi anaerobe, chemoautotrofe şi
organitele (ribozomii) şi energia gazdei. Pe chemoheterotrofe. Un interes deosebit prezintă
măsura formării componentelor virale are loc speciile producătoare de metan, care populează
autoasamblarea lor. Odată asamblaţi, virionii bălţile, solurile inundate. Regnul
părăsesc gazda, atacând o nouă celulă/ trecând Monera=organisme procariote; include două
în forma latentă. În urma epuizării rezervelor încrengături: încrengătura Bacteria
se dereglează ireversibil metabolismul celulei (Bacteriile)- organisme unicelulare,
infectate, fenomen incompatibil cu viaţa. microscopice, cu o structură primitivă
Bacteriofagii. În 1917 savantul francez F. de răspândite pe larg în natură. Într-un gram de
Herelle a descoperit virusurile ce lezează sol cernoziomic se conţin 5-6 mlrd de bacterii,
bacteriile, pe care le-a numit bacteriofagi/ în 1 cm3 de aer din oraş - 8 mii, 1 ml de lapte
fagi. Forma bacteriofagului aminteşte de o de calitate superioară - 10-15 mii, iar în cazul
navă cosmică şi constă din cap şi coadă cu laptelui de calitate bună - până la 500 mii.
filamente. Capul se compune dintr-o Alcătuirea corpului. Celula bacteriană se
membrană proteică şi o moleculă de acid form din: protoplast (compus din nucleotid-
nucleic, în coadă se află un tub cav protejat de cromozomul bacterian, plasmide- molecule
o husă din proteine contractile.Compoziţia mici circulare de ADN, localiz în citoplasmă,
chimică: acizi nucleici, proteine. Placa de la cu rol de păstrare şi transmitere a inform
capătul tubului poartă filamente care fixează ereditare ribozomi de tip 70S)şi structuri
bacteriofagul de bacterie. La contactul cu superficiale (capsulă, flageli, fimbrii, perete
peretele bacteriei, husa se contractă, dezvelind celular) Mezozomii= invaginări ale membranei
tubul. Acesta străpunge peretele bacteriei, plasmatice, cu funcţie energetică, adică
asigurând trecerea acidului nucleic în prelucrează ATP-ul. Peretele celular conţine=
citoplasmă bacteriei. Aici el începe să se peptidoglucan; Dimensiunile: de la 0,2 până la
autoreproducă, folosind nucleotidele celulei- 10 um. Forma diversă: : coci - bacterii în
gazdă. Din aminoacizii gazdei, în baza formă de sferă; bacili - în formă de bastonaşe;
acidului nucleic fagal se sintetizează proteinele vibrioni - în formă de arc; spirile - în formă de
membranei. Urmează asamblarea arc întins; spirocheţi. Unele specii dispun de
componentelor fagale. În urma activităţii flageli. În condiţii nefavorabile trec în starea
bacteriofagului, celula-gazdă moare. Preparate inactivă, spor de rezistenţă, învelindu-se cu
de bacteriofagi ai unor bacterii patogene se încă un perete celular. Nutriţia. Există bacterii
folosesc pentru profilaxia şi tratarea unor boli heterotrofe şi autotrofe. Majoritatea sunt
ale omului şi animalelor, provocate de aceste heterotrofe, consumând subst org din corpurile
bacterii. Mediul de trai. Oriunde (apă, aer, moarte (saprofité) sau cele vii {paraziţi).
sol), în afara celulei există sub formă de Saprofite sunt bacteriile de fermentaţie, care
particulă infecţioasă inactivă= virion. Rolul descompun glucidele (zaharoza, lactoza,
virusurilor în natură şi în viaţa omului. maltoza), şi cele de putrefacţie, care scindează
Virusurile st paraziţi care provoacă gazdei proteinele. Bacteriile parazite provoacă
diferite boli. Viroze răspândite la animale sunt diferite boli prin distrugerea celulei-gazdă/
mixomatoza la iepuri, gripa aviară, febra prin secreţia de toxine, fiind numite bacterii
aftoasă la vite, erizipelul la porci, pesta la patogene. Dintre bacteriile parazite, ce
păsări. Virozele la plante sunt însoţite de provoacă maladii ale omului, fac parte
apariţia pe frunze a petelor gălbui (aşa-numita vibrionul holerei, bacilii difteriei, ai
mozaică a frunzelor)/ de încreţirea lor, de dizenteriei, ai tuberculozei. Pentru distrugerea
reducerea dimensiunilor frunzelor/ a plantei în bacteriilor patogene se folosesc soluţii de
ansamblu. Cele mai răspândite boli virale la formalină, cloramina, alcool sau temperaturi
om sunt gripa, afecţiunile respiratorii acute, înalte (80-120 °C). Pentru tratarea bolilor
variola, rubeola, rujeola, hepatita virală, provocate de bacterii se administrează
herpesul, negii ş.a. Anual, fiecare individ face antibiotice. Printre măsurile de profilaxie a
cel puţin două viroze, iar pe parcursul vieţii maladiilor bacteriene se numără controlul
virusurile îl vizitează de cel puţin 200 de ori. sanitar al calităţii apei şi al produselor
Din fericire, nu toate „întâlnirile" se termină alimentare, dezinfecţia, vaccinările, sporirea
cu boală, deoarece pe parcursul evoluţiei imunităţii. Bacteriile autotrofe se împart în
chemiotrofe şi fototrofe. Bacterii
chemiosintetizatoare (chemiotrofe) se clasif în:
nitrificatoare- trăiesc în sol şi oxidează
amoniacul rezultat din descompunerea
proteinelor din cadavre, resturi vegetale de
către bacteriile de putrefacţie; sulfobacterii-
oxidează hidrogenul sulfurat; ferobacterii
oxidează Fe2+ până la Fe3+. Cele fototrofe
(verzi şi purpurii) conţin un pigment specific -
bacterioclorofi-lă- capabil de a absorbi energia
solară. Fotosinteza bacteriana decurge fără
formarea oxigenului atomar şi se numeşte
fotoreducere. Înmulţirea. prin diviziune
directă, la fiecare 20-30 min. Unele- prin
înmugurire. Procesul sexuat la bacterii se
reduce la schimbulde material genetic dintre
indivizi, într-un mod deosebit de celelalte
organisme. Rolul bacteriilor în natură şi în
viaţa omului. Fără bacterii ar fi imposibile
circuitul elementelor în natură, descompunerea
resturilor org, autopurificarea bazinelor de apă,
formarea solului şi alte procese importante din
biosferă. Bacteriile de nodozităţi şi unele
forme libere de bacterii azotofixatoare fixează
azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu
compuşi ai azotului. Bacteriile care în procesul
activităţii vitale formează compuşi necesari
omului (aminoacizi, vitamine, fermenţi,
antibiotice ş.a.), st utilizate în biosinteza
industrială. Bacteriile de fermentaţie permit
obţinerea oţetului, a acidului citric, a
produselor lactate acide, a murăturilor etc.
Bacteriile de putrefacţie asigură formarea hu-
musului, care sub acţiunea bacteriilor-
reducători este transformat în săruri minerale.
Ferobacteriile au format zăcămintele de fier,
sulfobacteriile - zăcămintele de sulf. Unele
specii de bacterii (b de nodozităţi) trăiesc în
simbioză cu plantele leguminoase; altele-
formează flora normală a intestinului gros la
om. Aceste bacterii sintetizează vitamina K şi
componenţii vitaminelor din grupul B; de
asemenea participă la fenomenele de
fermentaţie şi putrefacţie. Diversitatea:
diplococi, streptococi, stafilococi, starcine,
vibrionul holerii, teroid, bacterii în formă de
stele, b pluricelulare. Încrengătura
Cyanobacteria (Cianobacteriile) Se cunosc
circa 2 000 specii de cianobacterii. Populează
bazinele de apă dulce, solurile umede,
izvoarele termale, gheţarii veşnici din
Antarctida, apele sărate şi acide. Împreună cu
algele provoacă fenomenul de „înverzire" a
apelor, colorându-le în verde-albastru.
Alcătuirea corpului: diferite forme (sferică,
ovală, fusiformă, cilindrică, spiralată/
unicelulare, coloniale şi pluricelulare) şi
dimensiuni. Culoarea corpului se datorează
prezenţei mai multor tipuri de pigmenţi:
albastru (ficocianina), verde (clorofila), galben
(carotinoizi), roşu (ficoeritrina). Cloroplastele
(cromatoforii) lipsesc, pigmenţii fiind
amplasaţi pe invaginările membranei
plasmatice. Nutriţia: autotrofă. Unele specii
pot fixa azotul atmosferic. Înmulţirea:
dividerea directă, formele coloniale - prin
desfacerea coloniei, iar cele filamentoase - prin
fragmentare. Reprezentanţi Oscilatoria -
specie filamentoasă, neramificată, populează
bazine cu ape poluate, solul umed, apele
termale. Nostoc - formă colonială. Trăieşte pe
soluri sărace în vegetaţie, printre ierburi.
Anabena - formă pluricelulară. Trăieşte în
bazine acvatice şi pe sol, fixează azotul
atmosferic. Spirulina- poate fi folosită în
alimentaţia omului, microcistisul-algă
unicelulară; lyngbya, Rivularia, Gloeucapsa,
Chroococcus, helerocista TEMA: ALGELE -
PROTISTE ÎNRUDITE CU PLANTELE/
plante inferioare, talofite-> pt algele
plurucelulare. Regnul Protista= cele mai
simple eucariote; întruneşte organisme
unicelulare, coloniale şi pluricelulare al căror
corp nu este diferenţiat în ţesuturi şi organe.
Printre protiste se disting forme cu
predominarea caracterelor de plante (Algele),
de animale (Protozoarele) de ciuperci
(Oomicetele). Alcătuirea corpului algelor.
Majoritatea algelor sunt organisme acvatice,
dar se întâlnesc şi pe uscat: pe sol şi pietre, pe
copaci etc. Corpul algelor (talul) poate fi
unicelular, colonial/ pluricelular. Celula
algelor este protejată de un perete din celuloză
şi pectină. In citoplasmă se află unul /câteva
nuclee, mitocondrii, reticul endoplasmatic,
vacuole, dictiozomi, cloroplaste (cromatofori).
Cromatoforii pot avea formă de cupă,
panglică, stea, spirală, numărul lor oscilând de
la unu (în celulele tinere), până la câteva sute
(în cele bătrâne). Corpul algelor pluricelulare
nu este diferenţiat în ţesuturi şi organe, în
funcţie de dispoziţia celulelor, el poate fi
filamentos/ lamelar. Fixarea talului speciilor
imobile de substrat se face cu ajutorul
rizoizilor. Nutriţia. Algele se hrănesc autotrof,
şi nicidecum heterotrof/ chemotrof; sunt
organisme fototrofe. Se întâlnesc şi specii
mixotrofe. Înmulţirea: asexuată la formele
unicelulare se realizează prin dividerea directă
a corpului-celulă, la cele coloniale- prin
desfacerea coloniilor, iar la cele pluricelulare-
prin fragmentarea talului. Se înmulţesc şi cu
ajutorul sporilor, înmulţirea sexuată presupune
formarea gameţilor. La toate algele, cu ex-
cepţia algelor roşii, gameţii masculini sunt
mobili, fiind înzestraţi cu flageli. La unele
specii are loc alternarea generaţiilor asexuată
şi sexuată. Importanţa algelor în natură şi în
viaţa omului. principalii producători de subst
org şi de oxigen în bazinele acvatice; servesc
drept hrană pentru alte organisme acvatice;
sunt importante şi din punct de vedere
economic. Din depunerile de alge moarte se
extrag benzină, uleiuri tehnice, lacuri etc. Din
unele specii de alge brune şi roşii se obţine
agar-agarul folosit în cofetărie şi laboratoarele
de microbiologic Din cenuşa unor alge se
obţine iod. În ţările de pe malurile mărilor cu
alge sunt hrănite animalele domestice. Algele
sunt introduse şi în sol în calitate de
îngrăşăminte. Laminaria (varza-de-mare), ulva
(salata-de-mare), porfira etc. st folosite în
alimentaţia omului ca produse bogate în
vitamine, glucide, lipide, microelemente etc.
Dezv lor excesivă provoacă înflorirea apei
Diversitatea Algelor: în prezent sunt
cunoscute 10 filumuri de alge. Cele mai bogate
în specii sunt: algele verzi, algele roşii, algele
brune, diatomeele şi euglenofitele. Filumul
Chlorophyta (Algele verzi) numără cca 20 000
specii. Sunt răspândite mai ales în apele dulci,
în mări şi mai rar pe solurile umede. Se
întâlnesc forme unicelulare, coloniale şi
pluricelulare. Pigmenţii caracteristici: clorofila
a şi b , caratinoizi Reprezentanţii Algelor verzi
unicelulare: Clamidomonada- o algă
unicelulară răspândită în apele dulci, în bălţi şi
în şanţuri. Corpul de formă ovală este protejat
de un perete celulozic. Poartă doi flageli care
servesc la mişcare. În vecinătatea flagelilor se
află o vacuolă, iar într-o parte o stigmă roşie -
„ochiul" - sensibilă la lumină. În prezenţa
luminii fotosintetizează datorită prezenţei
cromatoforilor în formă de cupă. La întuneric
poate să absoarbă substanţele organice
dizolvate în apă. Datorită acestei proprietăţi
este utilizată la purificarea bazinelor de apă.
Vara, clamidomonada se înmulţeşte asexuat
prin diviziune directă sau prin formarea
zoosporilor. Reproducerea sexuată are loc la o
insuficienţă de azot în mediul de viaţă şi
constă în formarea şi unirea gameţilor
proveniţi de la diferiţi indivizi. Reprezentanţii
Algelor verzi coloniale: Volvoxul- o algă
colonială de apă dulce sub formă de sferă
gelatinoasă cu un diametru de cea 0,5 mm.
Întruneşte 500-1500 de indivizi dispuşi la
periferia sferei, legaţi între ei, fiecare
prezentând organizarea unei clamidomonade.
Colonia are doi poli: anterior şi posterior. Cel
anterior constă din celule mari înzestrate cu
flageli ce asigură mişcarea înainte, iar
posterior din celule lipsite de flageli,
participând la reproducere. Reprezentanţii
Algelor verzi pluricelulare: Ulva sau salata-
de-mare are un tal lamelar cu o lungime de 30-
150 cm format din două straturi de celule
strâns lipite. Se întâlneşte în mările
subtropicale şi în cele din regiunile temperate
(în Marea Neagră). Spirogira sau mătasea-
broaştei- una din cele mai răspândite alge de
apă dulce. Are un tal filamentos, neramificat,
liber. Formează aglomerări de un verde-
deschis, lunecoase la pipăit. Filamentele
constau din celule cilindrice, alungite, dispuse
cap la cap. Pentru spirogira este caracteristic
procesul sexuat-conjugarea (fig. 2.12).
Celulele din două filamente vecine, dispuse
paralel, intră în contact. Membrana se dizolvă
în locul de contact şi conţinutul celor două
celule se contopeşte într-un zigot. Acesta se
formează numai într-un faliment (femei),
celălalt (mascul) rămânând gol. Zigotul format
se înveleşte cu o membrană şi cade la fundul
apei, unde stă în stare latentă până în primă-
vară, când se divide, dând naştere unor noi
indivizi. !!!clorelă= algă verde Filumul
Rhodophyta (Algele roşii) Se cunosc cca 4 mii
de specii de alge roşii ce populează mările
tropicale şi subtropicale, mai rar bazinele cu
apă dulce şi solul. Majoritatea sunt forme
pluricelulare prezentând fire simple sau
ramificate, plăci cu o lungime de până la 2 m.
Cele care vieţuiesc la adâncimi mai mari (200-
300 m) au o culoare roşu-aprins, iar cele care
preferă apele mai puţin adânci au culoarea
galben. Cromatoforii în formă de disc conţin
mai multe tipuri de pigmenţi, dar predomină
cel roşu –ficoeretrina, ficocianina, carotinoizi;
clorofila a şi d. Produsul de sinteză este
amidonul defloridee, specific doar algelor
roşii, cu o structură asemănătoare glicogenului
animalelor. Pectina din peretele celular este
cunoscută sub numele de agar-agar.
Reprezentanţi:Palmaria, Polysiphonia şi
Phyllophora. Filumul Phaeophyta (Algele
brune) Cele aproximativ 1,5 mii specii de alge
brune sunt răspândite în apele mărilor, dar se
pot întâlni şi în apele dulci. Culoarea talului
variază de la măsliniu-gălbui până la brun-
întunecat fiind determinată de prezenţa mai
multor tipuri de pigmenţi, predominând
fucoxantina (pigment brun), cartinoizi;
clorofila a şi c. La unele specii, talul poate
atinge o lungime de 30-50 m. Poate fi
filamentos, lamelar sau ramificat. Constă din
celule prevăzute cu un singur nucleu, cu
cromatofori în formă de discuri sau lentile
mici. Substanţele de rezervă sunt laminarina,
manitolul şi uneori uleiuri. Sunt bogate în iod.
Uneori se observă diferenţierea morfologică
atât de pronunţată a talului, încât acesta se
aseamănă cu plantele. Vârfurile părţii libere a
talului poartă vezicule mari umplute cu gaze îi
asigură menţinerea poziţiei verticale.
Reprezentanţi. Laminaria formează o vegetaţie
abundentă în mările şi oceanele reci şi
temperate. Talul gigantic (până la 30 m) în
formă de panglică este susţinut la bază de un
picior fixat de substrat cu rizoizi. Din regiunea
piciorului, anual creşte o lamă nouă, iar cele
din anul precedent se desprind. Fucusul prefe-
ră mările nordice şi apusene ale Europei, unde
formează tufişuri subacvatice. Ptilota
aminteşte după formă o ramură. Sargassum au
tal cilindric puternic ramificat, cu lungimi de
peste 200m. Filumul Bacillariophyta (Algele
diatomee) Diatomeele- alge unicelulare cu
talul în formă de bastonaşe-bărcuţă. Se
compune din două valve ce se îmbracă una în
alta. Dintre pigmenţi predomină diatomina,
care dă diatomeelor o nuanţă gălbuie sau
cafenie. Substanţa de rezervă o constituie
uleiurile. Se înmulţesc prin diviziunea directă,
fiecare celulă nou-formată secretând câte o
valvă nouă. Depunerile de valve formează
mineralul diatomită. Reprezentanţi:.
Pinnularia populează apele dulci curgătoare la
fundul cărora formează diatomită - depuneri de
culoare brună. Navicula are capetele mai
ascuţite şi de asemenea preferă apele dulci.
Filumul Euglenophyta (Euglenofitele) Se
cunosc circa 1000 de specii. Trăiesc în lacuri
şi băltoace. Prezenţa flagelilor le asigură
locomoţia. Se hrănesc fototrof, iar în lipsa
luminii consumă hrană solidăse hrănesc
moxotrof. Din gura situată la baza flagelilor,
hrana trece în faringe, iar de aici în citoplasmă,
unde în jurul ei se formează vacuola digestivă.
Constanţa mediului intern este asigurată de
vacuola pulsatilă, care elimină surplusul de
apă din organism. Se înmulţesc prin diviziune
directă. în condiţii nefavorabile se închistează
formând spori de rezistenţă. Euglenofitele sunt
indicatori ai gradului de poluare a apelor.
Reprezentantul tipic al filumului- Euglena
verde.Corpul fusiform are o lungime de 0,05
mm. La capătul anterior se află un flagel -
organul locomotor. Populează apele poluate.
Substanţa de rezervă este polizaharidul
paramilon, asemănător cu amidonul. Este
folosită în cercetările de laborator. As: algele
verzi şi roşii: talofite, clorofila a, fotoautotrofe
D: componenţa pigmenţilor, importanţa
practică, produsul de rezervă TEMA:
PROTOZOARELE - PROTISTE
ÎNRUDITE CU ANIMALELE Protozoarele-
organisme unicelulare răspândite pe larg în
apele dulci şi marine, în sol. Se întâlnesc şi
forme parazitare. Alcătuirea corpului.
Corpul-celulă al protozoarelor este delimitat
de o membrană lipido-proteică. Citoplasmă
adăposteşte organitele celulare tipice:
mitocondrii, reticului endoplasmatic,
ribozomi, aparatul Golgi, fibrile contractile,
vacuole pulsatile şi digestive, unul/ mai multe
nuclee. Majoritatea protozoarelor sunt forme
mobile, deplasându-se cu ajutorul
pseudopodelor, flagelilor sau al cililor.
Nutriţia. organisme heterotrofe, hrănindu-se
cu alge unicelulare, bacterii, resturi vegetale şi
animale.. Hrana pătrunde în corp prin gură, un
orificiu mic în membrană, care se continuă cu
faringe la baza căruia se formează vacuola
digestivă. După ce se umple cu hrană, vacuola
digestivă se desprinde de faringe deplasându-
se prin citoplasmă). În timpul mişcării, hrana
conţinută în vacuola este prelucrată sub
acţiunea sucurilor digestive. Produsele lichide
ale digestiei trec din vacuola digestivă în
citoplasmă, iar resturile solide nedigerate sunt
expulzate în exterior printr-un orificiu special
(citoproct). Respiraţia are loc prin toată
suprafaţa corpului, folosind oxigenul din apă.
Excreţia. Produsele de excreţie lichide,
rezultate din activitatea vitală a organismului,
sunt eliminate prin membrană. Indirect, la
eliminarea deşeurilor metabolice participă şi
vacuola pulsatilă. Funcţia principală a acesteia
constă însă în eliminarea surplusului de apă
din organism în vederea menţinerii constantei
mediului intern. Sensibilitatea. Corpul-celulă
al protozoarelor exercită funcţiile de receptor
al excitaţiilor şi, respectiv, de efector. Reacţiile
la excitanţi se reduc la cele motorii, adică
deplasarea spre excitant/ în direcţie opusă.
Înmulţirea. asexuat prin diviziunea directă. In
condiţii nefavorabile se închistează. La unele
specii se întâlneşte conjugarea. Rolul
protozoarelor în natură şi în viaţa omului.
hrană pentru animalele acvatice. Depunerile
din cochiliile unor protozoare formează
zăcăminte de calcar, de exemplu creta.
provoacă diferite boli la animale, inclusiv la
om, unele chiar foarte periculoase: dizenteria
amibică, meningita amibică, toxoplasmoza etc.
Bolile provocate de protozoare aduc pagube
apiculturii, pisciculturii şi altor ramuri ale
creşterii animalelor. Diversitatea
Protozoarelor. Cele circa 30000 specii de
protozoare sunt reunite în patru încrengături:
încrengătura Rizopoda
(Rizopodele)/Sarconida Majoritatea
Rizopodelor sunt organisme microscopice. Se
deplasează pe fundul bazinelor de apă cu
ajutorul pseudopodelor - picioruşe false -
formate în urma expansiunii citoplasmei.
Deplasarea lor prezintă o „curgere" a corpului
dintr-un loc în altul. Se hrănesc cu alge
unicelulare, bacterii şi alte organisme
unicelulare pe care le încorporează prin
fagocitoză, deci, modul de nutriţie e holozoic,
heterotrof. Reprezentanţi. Ordinul Amibele.
Corpul amibelor prezintă un ghem gelatinos
acoperit de o membrană subţire formată în
urma îndesării stratului de citoplasmă de la
suprafaţă. în condiţii nefavorabile se
închistează. Unele specii parazitează în corpul
animalelor, inclusiv al omului. ex, amiba
dizenterică se hrăneşte cu eritrocite şi
înmulţindu-se intens lezează mucoasa
intestinului gros, provocând boala numită
amibiază, însoţită de diaree rebelă şi
hemoragii. Un alt habitant al intestinului gros -
amiba intestinală - de regulă nu aduce daune
gazdei. Ordinul Foraminiferele. Se cunosc
circa 1000 de specii, în principal organisme
marine, al căror corp este acoperit cu o
cochilie. Aceasta este alcătuită dintr-o
substanţă organică secretată de citoplasmă şi
poate avea forme diferite: sar, tub alungit/ tub
răsucit în formă de spirală, sferă. Suprafaţa
cochiliei este străbătută de pori fini prin care
ies pseudopodele. Înmulţirea este destul de
complexă şi prezintă o îmbinare a înmulţirii
asexuate şi sexuate. Cochiliile de foraminifere
sunt partea principală a depunerilor de calcar
de pe fundul bazinelor de apă. Un reprezentant
tipic al ordinului este Globigerina.
încrengătura Zoomastigina (Flagelate
animale) Dimensiunile şi forma corpului
acestor protozoare variază în limite foarte
mari. Forma poate fi ovală, cilindrică, sferică.
Se hrănesc heterotrof. Reprezentanţi. Multe
specii parazitează în corpul animalelor,
inclusiv al omului. Drept exemplu pot servi
Tripanosomele, care parazitează în sângele
vertebratelor, provocând boli grave.
Trypanosoma rhodesiense provoacă boala
somnului la om, care evoluează treptat, ducând
la istovirea profundă a organismului. In lipsa
tratamentului boala are sfârşit letal. Parazitul
este transmis omului de musca ţeţe care, la
rândul său, se infectează sugând sânge de la
antilope - rezervor natural al acestui parazit.
Trichonimpha trăieşte în intestinul termitelor.
Prezenţa ei în intestin este favorabilă termi-
telor: acestea se hrănesc cu celuloză, pe care
nu o pot digera, această funcţie revenind
flagelatelor; Leşmania- paraziţi intracelulari,
provoacă boala leişmanioza viscerală;
Opalinele- cu sute de flageli, parazitează pe
amfibieni Încrengătura Fitomastigina
(Flagelatele vegetale)Euglena, Fitomonadina,
Chrysomonadina Încrengătura Ciliophora
(Ciliatele/ infuzorii) În prezent se cunosc
circa 7 000 specii de protozoare ciliate ce
populează apele dulci şi sărate. Unele specii au
trecut la modul parazitar de viaţă. Trăsăturile
distinctive sunt prezenţa cililor şi a două
nuclee: mare vegetativ (macronucleu) şi mic
generativ (micronucleu). Macronucleul
reglează procesele metabolice, iar
micronucleul participă la reproducere.
Majoritatea ciliatelor au o formă ovală a
corpului cu dimensiunile oscilând între 10 m
- 3mm. Multe ciliate dispun de organe de
apărare - trihociste. Acestea prezintă cilindri
situaţi perpendicular pe suprafaţa corpului şi
care adăpostesc câte un fir lung şi elastic.
Atacând prada, ciliatele înfig firul în corpul
acesteia, eliberând în el substanţe toxice.
Astfel prada este paralizată. Au 2 descizături
citosom (gura) şi citoproct (anus). La unele
specii sunt prezente două vacuole pulsatile,
care funcţionează alternativ, asigurând
constanţa mediului intern. Înmulţirea are loc
prin dividere directă care se repetă pe
parcursul mai multor generaţii fiind întreruptă
din când în când de procesul sexuat - conjuga-
re. În condiţii nefavorabile se închistează. În
timpul conjugării, doi indivizi se apropie unul
de altul. Membranele în locul de contact se
resorb şi între ei se formează o punte
citoplasmatică. Macronucleele celor doi
indivizi se dizolvă, iar micronucleele sunt
supuse diviziunii meiotice din care rezultă
patru nuclee. Trei se resorb, iar cel de-al
patrulea se supune unei diviziuni mitotice.
Unul din cele două nuclee rezultate devine
nucleu masculin (migrator), iar celălalt
feminin (staţionar). Apoi indivizii fac schimb
de nuclee migratoare prin intermediul punţii
citoplasmatlce. Urmează contopirea nucleului
staţionar cu cel migrator şi despărţirea celor
doi indivizi. La scurt timp nucleul format se
divide formând micro- şi macronucleul. În
urma conjugării numărul de indivizi nu creşte,
reînnoindu-se doar informaţia ereditară din
nucleu, motiv pentru care vorbim de proces
sexuat şi nu de înmulţire sexuată.
Reprezentanţi. Reprezentantul tipic al
ciliatelor este parameciul), se hrăneşte
heterotrof, halozoic. Fiind un mare consumator
de bacterii, parameciul contribuie la
menţinerea condiţiilor favorabile de viaţă
pentru organismele conlocuitoare. Speciile din
genul Stylonychia poartă pe partea abdominală
nişte cili groşi şi rigizi, pe care infuzoriile se
sprijină şi „aleargă" (fig. 2.24-1). în citoplasmă
se află două macronuclee şi mai multe
micronuclee, datorită cărui fapt această specie
de ciliate este un obiect al cercetărilor
genetice. Speciile din genul Stentor se disting
prin dimensiuni mari (fig. 2.24-2) şi corpul în
formă de pâlnie. Balantidium coli parazitează
în intestinul gros al omului provocând o formă
grea a colitei.Încrengătura Sporozoa
(Sporozoarele) Se cunosc mai bine de 3 600
de specii de sporozoare ce duc în exclusivitate
un mod parazitar de viaţă. Nu au organe de
locomoţie, vacuole digestive şi pulsatile.
Nutriţia şi excreţia au loc pe cale osmotică.
Ciclul vital este complex şi presupune
schimbarea gazdei şi alternarea înmulţirii
asexuate cu cea sexua-tă. Unele sporozoare
provoacă boli atât la om, cât şi la animale. De
exemplu, Plasmodiul malariei provoacă
malaria la om. Parazitul pătrunde în sângele
omului cu saliva ţânţarului din genul Anofeles
molipsit de plasmodii, când acesta înţeapă
omul; hernia verzei, rîia neagră a cartofului
!!!liambliile- specii parazite, ce provoacp boli
infecţioase la om. As amiba şi euglena:
protiste, monocelulare, au nucleu D: mod de
viaţă, structuri de deplasare, forma corpului
TEMA: OOMICETELE - PROTISTE
ÎNRUDITE CU CIUPERCILE Se cunosc
circa 300 specii de oomicete. Majoritatea
trăiesc pe uscat: în sol, unde duc un mod de
viaţă saprofit, sau parazitând pe plante. Se
întâlnesc şi forme acvatice. Alcătuirea
corpului. Corpul lor, numit miceliu, constă din
fire neseptate puternic ramificate (hife), cu mai
multe nuclee. După structura corpului, modul
de nutriţie şi de înmulţire, oomicetele se
aseamănă cu ciupercile. Formarea zoosporilor
şi prezenţa centriolilor le deosebeşte de
ciuperci. Nutriţia. organisme heterotrofe.
Înmulţirea: vegetativă prin fragmente de
miceliu (cu ajutorul zoosporilor sau a
conidiilor) şi sexuat. Reprezentanţi.
Oomicetele acvatice (Saprolegnia), numite
„mucegaiuri acvatice", formează pe resturi de
plante acvatice şi cadavre de animale o aureolă
de păienjeniş alb. Phytophtora infestans
(ciuperca-cartofului) este o oomicetă terestră
care parazitează pe frunzele şi tuberculii de
cartof (fig. 2.25). Infectarea se face prin
stomate. Miceliul se răspândeşte prin spaţiile
intercelulare, introducând în celulele-gazdă
prelungiri speciale - haustorii. Cu ajutorul lor
parazitul absoarbe substanţele nutritive
produse de gazdă. în scurt timp porţiunile
afectate pier şi pe frunză apar pete cafenii. Pe
marginea petelor, de pe partea inferioară a
frunzelor, se observă un puf alb. El reprezintă
aglomerări de sporangiofori ieşiţi prin stomate
sub formă de mănunchiuri. Pe extremităţile lor
se formează sporangi în formă de lămâie.
Sepa-rându-se de sporangiofori şi ajungând pe
suprafaţa frunzelor, sporan-gii germinează
direct în noi hife, ce pătrund în ţesuturile
frunzei prin stomate. în prezenţa apei sporangii
germinează în zoospori. Aceştia de asemenea
infectează frunzele sănătoase. Astăzi este
elaboratun sistem de măsuri de combatere a
acestei ciuperci. Una din cele mai eficiente
măsuri este producerea soiurilor de cartof
rezistente la această specie de oomicete. Viţa-
de-vie este atacată de o altă specie de oomicete
- Plasmopara viticola, care provoacă boala
mildiu. Parazitul atacă frunzele, lăstarii,
cârceii, fructele. Infectarea se face prin
stomate. Pe frunze, pe partea superioară, apar
pete unsuroase gălbui/ verzui, iar pe cea
inferioară un puf alb din conidiofori cu conidii.
Bobiţele infectate se zbârcesc şi cad. Cea mai
eficientă măsură de combatere a mildiului este
stropirea viilor cu zeamă bordoleză de câteva
ori în perioada de vegetaţie.TEMA: REGNUL
MYCOTA/FUNGI (CIUPERCILE)
Ciupercile- organisme heterotrofe fixe/
talofite; ocupă un loc aparte în sistemul lumii
vii, prezentând trăsături specifice animalelor şi
plantelor. De animale le apropie modul
heterotrof de nutriţie, prezenţa chitinei în
alcătuirea peretelui celular, formarea ureii, ca
deşeu metabolic, şi a glicogenului în calitate
de substanţă de rezervă. Imobilitatea, creşterea
pe toată durata vieţii, absorbţia hranei,
capacitatea de sinteză a vitaminelor, prezenţa
peretelui celular sunt trăsături comune cu ale
plantelor. Alcătuirea corpului. Corpul
ciupercilor - miceliul - se compune din fire
subţiri numite hife. În funcţie de prezenţa/
lipsa pereţilor despărţitori (septe), hifele pot fi
septate/ neseptate. Peretele hifelor constă în
proporţie de 80-90% din chitină. În citoplasmă
se află organitele celulare tipice, cu excepţia
plastidelor. Nutriţia. Digestia ciupercilor este
extracelulară. Ele secretă fermenţi hidrolitici,
ce descompun substanţele organice complexe,
şi absorb produsele de hidroliză cu ajutorul
hifelor. În funcţie de substratul nutritiv,
ciupercile se împart în saprofiţi, paraziţi şi
simbionţi. Ciupercile-saprofiţi se hrănesc cu
substanţe organice moarte, jucând un rol
important în circuitul substanţelor în natură.
Ele asigură mineralizarea resturilor organice,
eliberând suprafaţa uscatului de cadavre şi
resturi vegetale şi completând rezervele de
săruri minerale din sol. Ciupercile-paraziţi îşi
duc viaţa pe/ în corpul altor organisme vii.
Ciupercile-simbionţi participă la formarea a
două tipuri de relaţii simbiotice: lichenii şi
micoriza. Lichenii sunt o simbioză între alge şi
ciuperci, prezentând un organism unic.
Micoriza este o asociere între rădăcinile
plantei şi hifele ciupercilor: ciuperca obţine de
la plante substanţe organice, aprovizionând la
rândul său planta cu vitamine, stimulatori de
creştere.. Înmulţirea ciupercilor: asexuată
(vegetativ şi prin spori, formaţi în sporangii
(sporangiospori)/ pe conide (conidiospori)) şi
sexuată. Înmulţirea vegetativă se realizează
prin fragmente de miceliu/ prin înmugurire.
Înmulţirea sexuată se distinge printr-o
varietate de forme, printre care ascosporii,
bazidiosporii se obţin în rezultatul meiozei.
Importanţa ciupercilor în natură şi în viaţa
omului. Ciupercile participă la circuitul
substanţelor în natură, la formarea humusului
în sol. În activitatea economică a omului,
ciupercile joacă atât rol pozitiv, cât şi negativ.
Rol pozitiv au drojdiile, utilizate la obţinerea
alcoolului, vinului, berii, cvasului şi în
panificaţie. Întrucât sunt bogate în proteine şi
vitamine, drojdiile sunt utilizate şi ca produs
alimentar, în scopuri curative şi ca adaos în
hrana animalelor, în alimentaţie sunt folosite
pe larg ciupercile cu pălărie. Însă importanţa
alimentară a acestor ciuperci este
supraestimată atunci când sunt numite „carne
de pădure". În stare proaspătă acestea conţin
80-90% apă, proteine - 2-4%, dintre care 15-
45% nu sunt asimilate de organismul omului,
grăsimi - mai puţin de 1%. După valoarea
nutritivă, ciupercile sunt similare legumelor.
Multe ciuperci produc daune omului şi
gospodăriei sale. Bolile plantelor de cultură
provocate de diferite specii de ciuperci reduc
productivitatea, iar uneori provoacă chiar
moartea plantelor. Pierderi importante sunt
generate de distrugerea lemnului din
construcţii, a arborilor din livezi şi din păduri
de către ciuperca-de-casă, iască, ghebă.
Diferite specii de ciuperci distrug fructele şi
legumele în timpul păstrării. La om, ciupercile
provoacă unele boli ale pielii şi ale părului -
dermatomicoze. Intoxicaţiile pot fi provocate
nu doar de consumul nemijlocit de ciuperci
otrăvitoare, ci şi al pâinii, preparată din făina
măcinată din boabe atacate de ciuperci
otrăvitoare. Diversitatea Ciupercilor: sunt
grupate în câteva filumuri. Cele mai bogate în
specii sunt filumurile: Zygomycota,
Ascomycota şi Basidiomycota.Filumul
Zygomycota (Zigomicetele) Zigomicetele au
miceliu format din hife neseparate, puternic
ramificate. Sunt adaptate la viaţa pe uscat,
saprofite, mai rar parazite. Înmulţirea asexuată
are loc prin spori imobili (conidii/
sporangiospori), iar cea sexuată prin
gamentangiogamie - contopirea conţinutului a
două organe sexuale (gametangi),
nediferenţiate în gameţi. Zigotul format se
acoperă cu o membrană groasă,
transformându-se într-un zigospor. După o
perioadă de repaus, acesta se divide meiotic şi
germinează, dând naştere unei hife cu un
sporange la capăt ce conţine spori haploizi.
Reprezentant tipic al acestui filum este
Mucegaiul-alb (Mucor mucedo), întâlnit pe
diferite substraturi organice (fructe, legume,
pâine, gunoi de grajd etc). Are un miceliu
tublar neseparat , întins sub formă de pâslă
albă pe substrat. Din loc în loc pe miceliu se
ridică vertical în sus sporangiofori ce poartă
sporangi sferici. Procesul sexuat se întâlneşte
rar şi acesta nu se îmulţeşte prin conidii. Unele
specii de zigomicete provoacă fermentaţia
alcoolică (Mucor racemosus), altele
parazitează pe insecte (Entomophthora).
Filumul Ascomycota(Ascomicetele)
Dimensiunile Ascomicetelor variază de la
microscopice (drojdii) până la câţiva
centimetri (zbârciog). Hifele sunt separate.
Majoritatea speciilor trăiesc saprofit pe plante
ierboase şi lemnoase moarte, în sol, pe produse
alimentare, pe medii bogate în glucide. Se
întâlnesc şi paraziţi ai plantelor, mai rar ai
animalelor. Asexuat se înmulţesc prin conidii.
Înmulţirea sexuată este o gametangiogamie.
La etapa finală a procesului sexuat se
formează zigotul care momentan se supune
diviziunii meiotice, apoi mitotice. Rezultă opt
(uneori patru) celule haploide- ascospori,
zigotul transformându-se într-o ască.
[ascosporii (cu ajutorul punguţei- ascei) se
deosebesc de autospori (autodeplasare a
sporului), de zoospori (cu ajutorul
animalelor), de conidiospori (cu ajutorul
_________), de sporangiospori (cu ajutorul
___________), din motiv că se obţin în urma
dividerii meiotice]Ascele st libere/ adunate
într-un corp de fructificare rezultat din
împletirea hifelor. Reprezentanţi. Drojdiile
sunt organisme unicelulare. Se înmulţesc prin
înmugurire, celulele formate rămânând unite
între ele. Majoritatea sunt saprofite. Populează
medii bogate în glucide, generând fermentaţia
alcoolică. în condiţii nefavorabile se înmulţesc
prin spori [din test: ascospori, bazidiospori,
conidiospori]/ sexuat. Cele mai răspândite sunt
drojdia-de-panificaţie sau de bere
(Saccharomyces cerevisiae, care există numai
în cultură) şi drojdia-de-vin (S. ellipsoideus).
Se cunosc şi multe specii parazitare de drojdii,
ce provoacă boli grave la om şi animale (ex.:
Endomyces albicans provoacă candidoza la
nou-născuţi). Genurile Penicillium şi
Aspergillus sunt cele mai răspândite
mucegaiuri. La Penicillium conidioforul se
termină cu o ramificaţie în formă de periuţă,
iar la Aspergillus cu o umflătură în formă de
măciulie. Pe suprafaţa acesteia sunt dislocate
celule cilindrice scurte de la care descind
lanţuri de conidii. La majoritatea speciilor,
înmulţirea sexuată lipseşte. Aspergillus
fumigatus şi Aspergillus flavus provoacă
micoze la om şi animale. A. niger este utilizat
pe larg la obţinerea acidului citric din trestia-
de-za-hăr şi sfecla-de-zahăr. Penicillium
roqueforii şi Penicillium cammemberte sunt
folosiţi la prepararea sorturilor de caşcaval
„Roquefort" şi „Cammember" cu gust şi aromă
specifice. Unele specii de Penicillium sunt o
sursă de obţinere a antibioticelor. Zbârciogul
(Verpa bohemica) este o ciupercă saprofită,
comestibilă, ce creşte prin păduri. Miceliul se
dezvoltă în sol. Pălăria este zbârcită şi constă
din asce alungite dispuse perpendicular pe
suprafaţă. La Trufa-neagră (Tuber
melanosporum) corpul de fructificare se
dezvoltă în sol şi se aseamănă cu un tubercul
de cartof. Poate atinge o greutate de până la 1
kg. Este o delicatesă gastronomică cultivată pe
larg în Franţa. 1 kg de trufe costă cea 1300
dolari.. Claviceps purpurea este un parazit al
gramineelor, îndeosebi al secării, provocând
boala cornul secării. Utilizarea la prepararea
pâinii a boabelor afectate de această ciupercă
provoacă intoxicaţii grave.!!!pt mucegaiul
verde-albăstrui e specifică structura: hife+
conidii (conidiofor- filamentul +conidiospori)
A: mucegaiul alb (îm desen nu e ramificat) şi
mucegaiul albastru-verzui: conidiile, sporii,
miceliul D: hifele mucegaiului alb nu st
separate Filumul Basidiomycota
(Bazidiomicetele) Bazidiomicetele sunt
ciuperci cu hife septate. Pe miceliu se
formează corpul de fructificare. Acesta se
compune din pălărie şi picior constituite din
hife ce aderă strâns una de alta. La unele specii
partea inferioară a pălăriei constă din
nenumărate tuburi (ciuperci tubulare), la altele
din lamele (ciuperci lamelare). Asexuat se
înmulţesc prin conidii. Înmulţirea sexuată
prezintă o somatogamie (contopirea a două
celule somatice, care finalizează cu formarea
bazidiei cu 4 (2) bazidiospori. Din germinarea
bazidiosporului rezultă un miceliu primar slab
dezvoltat, de scurtă durată. La momentul
potrivit, capetele a două micelii primare de sex
opus se apropie şi conţinutul ultimelor celule
trece din una în cealaltă (somatogamie).
Rezultă o celulă dicarionicâ (celule cu două
nuclee haploide). Prin creştere ea dă naştere
miceliului secundar - hifele vegetative de
lungă durată ale tuturor bazidiomicetelor pe
care se dezvoltă corpul de fructificare. După
un anumit timp, în ultima celulă a miceliului
secundar are loc cariogamia (contopirea
nucleelor). Astfel celula devine mononucleară
diploidă. La scurt timp, nucleul se supune
meiozei, rezultând 4 nuclee haploide: 2 de sex
feminin şi 2 de sex masculin. Celula respectivă
se umflă devenind bazidie. Nucleele migrează
în 4 prelungiri ale bazidiei, transformându-se
în bazidiospori. Reprezentanţi.
Bazidiomicetele duc un mod de viaţă saprofit
pe resturi vegetale sau parazitează pe diferite
plante. Din bazidiomicete fac parte specii-
paraziţi ai plantelor (ruginile cerealelor,
tăciunii, malurile), precum şi ciupercile cu
pălărie. Printre ciupercile cu pălărie se
întâlnesc specii comestibile şi necomestibile.
Consumarea ultimelor se soldează cu
intoxicaţii grave. Dacă nu sunt luate măsuri la
timp, poate surveni şi moartea. Primul ajutor
în caz de intoxicaţii cu ciuperci constă în
provocarea repetată a vomei, băutură din
abundenţă. Este obligatorie adresarea la medic.
Ciuperci comestibile sunt buretele-cu-
perucă,ciuperca-de-cîmp, hribul, buretele
galben, zgîrciobul, gălbiorii, păstrăvul,
mânătarcă, pitarca, ghebele, ciuperca-de-
gunoi ş.a. Ciuperci necomestibile sunt hribul-
dracului, amanita-panterei,buretele ucigaş,
muscăriţa, buretele-viperei etc. !!!Mucegaiul
verde-albăstrui se reproduce asexuat prin
miceliu.Încrengătura Lichenes (Lichenii)
Alcătuirea corpului. Se cunosc cca 2 000
specii de licheni. Talul lor se compune din
miceliul ciupercii saprofite şi celule de alge
(verzi, albastre-verzui)/ scoarţa externă, scoaţa
internă, măduva, hifele ciupercilor, alge,
soredii. In funcţiile ciupercii intră
aprovizionarea cu apă şi săruri minerale. Alga,
la rândul său, efectuează fotosinteza. Fixarea
de substrat este asigurată de unele hife, numite
rizine. Cei cu talul heteromeric au o repartizare
neomogenă a hifelor miceliulu şi a
algelor.Lichenii sunt răspândiţi în toate zonele
biogeografice. îşi păstrează vitalitatea şi în
cazul unei suprauscări, reînviind după ploaie.
Sunt foarte pretenţioşi în ce priveşte puritatea
aerului: nu cresc în locurile unde aerul conţine
multă funingine, acizi, hidrogen sulfurat şi alţi
poluanţi. Înmulţirea. Se înmulţesc în principal
vegetativ, cu ajutorul sorediilor/ a izidiilor.
Sorediile sunt părţi mici din corpul lichenilor
formate din una/ mai multe celule de alge
înconjurate de hifele ciupercii. Se formează
sub crusta lichenului şi ies în afară la ruperea
acesteia. Izidiile au aceeaşi structură ca şi
sorediile, deosebindu-se după localizare: se
formează pe suprafaţa crustei lichenului.
Fiecare component în parte se înmulţeşte
sexuat. Diversitatea lichenilor. Se cunosc trei
tipuri morfologice de licheni: crustacei au
aspectul unor cruste ce aderă strâns de
substrat, fiind practic inseparabile- graphis;
foliacei- plăci ce se prind în câteva locuri de
substrat cu ajutorul hifelor ciupercii-hanthoria.
Talul lichenilor fruticuloşi constă din fire sau
tulpiniţe ramificate-usneea. Cladinia- lichenul
renului!!!dacă se cer clasele fungilor:
oomicete, zigomicete, ascomicete,
bazidiomicete. As: drojdia de bere şi ciuperca
de cîmp: ciuperci, talofite, heterotrofe D:
structura, clasa, aplicarea practică A: ciuperci
şi licheni: eucariote, prezenţa talului, se găsesc
în toate zonele geografice D:modul de viaţă,
nutriţia, importanţa practică TEMA:
FILUMUL BRYOPHITA
(MUŞCHII)=primele plante terestre Regnul
Plantele- eucariotelle autotrofe; întruneşte
circa 350000 de specii de organisme
pluricelulare adaptate la viaţa pe uscat.
Plantele superioare- cromofite, se cunosc
plante cu spori, şi cu seminţe. Corpul lor,
numit corm, se compune din organe vegetative
cu funcţii distincte (rădăcini, tulpini, frunze).
În funcţie de forma de viaţă deosebim arbori,
arbuşti, ierburi, liane. După modul de nutriţie
sunt organisme autotrofe. Se întâlneşte şi un
număr redus de specii heterotrofe. Se
înmulţesc asexuat şi sexuat. La unele specii
ciclul vital prezintă o alternare a înmulţirii
asexuate şi sexuate. Alternanţa de generaţii
este evidentă la muşchi, unde predomină
generaţia gametofitică, şi la ferigi, cu
predominanţa generaţiei sporofitice. La
conifere şi angiosperme gametofitul este foarte
redus, până la elemente ale florii. În
sistematica contemporană regnul Plantele este
divizat în 10 filumuri dintre care cele mai re-
prezentative sunt: Muşchii, Ferigile,
Coniferele şi Angiospermele. Filumul
Muşchii cuprinde circa 20 000 de specii;
plante mici, ierboase, perene. Preferă locurile
umede din păduri, de pe lângă izvoare, din
mlaştini. Pot trăi pe soluri umede, pe stânci
aride, suportând uscăciuni îndelungate, pe
scoarţa copacilor. Alcătuirea corpului.
Muşchii au un corp alcătit din 2generaţii
suprapuse şi subordonate: gametofitul
dominant (muşchiul propriu-zis) şi sporofitul
mărunt. Gametofitul este diferenţiat în tulpini,
frunze şi rizoizi ce înlocuiesc rădăcinile).
Ţesutul conducător este slab dezvoltat, de
aceea muşchii absorb apa prin toată suprafaţa
corpului. În vârful tulpinii se formează
organele de reproducere - anteridiile şi
arhegoanele. Sporofitul se dezvoltă din zigot
pe planta-mamă şi se compune dintr-o capsulă
susţinută de un peduncul. Nutriţia: autotrofă
Înmulţirea: asexuată şi sexuată. Vegetativ se
înmulţesc prin fragmente de tulpiniţă, frunze
sau prin propagule - mase de celule dislocate
în paneraşe în vârful tulpinii, la baza frunzelor.
În ciclul vital al muşchilor are loc alternarea
înmulţirii asexuate şi sexuate. Ciclul vital al
muşchilor. Din spor se dezvoltă protonema,
fixată de substrat prin rizoizi. Din mugurii
formaţi pe protonema se dezvoltă gametofiţii-
tulpiniţe cu frunze. La vârful tulpinii apar II
organele sexuale masculine (anteridia) şi
feminine (arhegonul). Muşchii pot fi monoici
(anteridiile şi arhegoanele se formează pe
aceeaşi plantă) şi doici (pe plante diferite).
Anteridia are forma unui sac şi este situată pe
un picioruş scurt. Aici se formează
anterozoizii (spermatozoizi). Arhegonul are
forma de butelie cu gâtul lung susţinută de un
picior scurt. în partea umflată a buteliei se află
celula sexuală femininî- oosfera. La
maturitate, vârful arhegonului se deschide şi
anterozoizii, fiind duşi de apă [pt germinare
sporii necesită apă], pătrund în arhegon. Aici
unul din ei se contopeşte cu oosfera, formând
zigotul. Din zigotul diploid se dezvoltă un
sporofit diploid- generaţia asexuată. Sporofitul
constă dintr-o capsulă/sporogon cu un căpăcel.
Celulele din capsulă, fiind supuse diviziunii
meiotlce, dau naştere sporilor haploizi. La
maturizare sporii st diseminaţi. Germinând,
dau naştere unei noi protoneme şi ciclul se
repetă. Gmetofitul e reprezentat de planta
verde. Importanţa muşchilor. Nearătoşi la
exterior, muşchii, asemeni celorlalte plante,
participă la circuitul substanţelor şi a fluxului
de energie în biosferă. Datorită faptului că nu
sunt pretenţioşi faţă de condiţiile de creştere,
populează substraturi sărace, unde nu pot
creşte alte plante. St unul din componenţii
principali ai vegetaţiei unei mlaştini. Rolul
mlaştinilor nu se reduce la extragerea turbei,
folosită drept combustibil, materie primă
pentru industria chimică, material de
construcţie. Mlaştina este şi mediul de viaţă al
multor specii de animale şi plante, un rezervor
de apă potabilă şi un regulator al regimului
hidrologic al teritoriului. Absorbind ca un
burete precipitaţiile din cursul anului, ea le
cedează treptat solului şi izvoarelor. Desecarea
mlaştinilor se soldează cu pierderi mari nu
doar pentru natură, ci şi pentru om: secarea
râurilor, reducerea nivelului apelor freatice,
distrugerea unor ecosisteme întregi. Puţine
specii de muşchi sunt folosite nemijlocit de
om. Muşchiul-de-turbă, datorită proprietăţilor
antiseptice, proprietăţilor termoizolatoare şi
proprietăţii de a absorbi apa, este folosit în
medicină ca material de pansament, ca
material termoizolator în construcţii..
Diversitatea Muşchilor. Muşchii se clasifică
în trei clase. Cea mai reprezentativă este clasa
Muşchii frunzoşi. Clasa Bryopsida sau
Muschi (Muşchii frunzoşi) Reprezentant tipic
al acestei clase- inul-cucului (Politrichum
commune). Este cel mai mare muşchi de la noi,
răspândit mai ales în păduri. Are o tulpină
lungă, cilindrică, erectă, prinsă de pământ cu
rizoizi şi care prezintă numeroase frunze
dispuse spiralat, înguste şi ascuţite la vârf. În
structura anatomică a tulpinii şi a frunzelor se
disting mai multe ţesuturi. La exteriorul
tulpinii se delimitează 2-3 straturi de celule
sclerificate. Primul strat formează epiderma,
sub care urmează scoarţa ale cărei celule
conţin cloroplaste. În partea centrală se află un
grup de celule mici cu rol de conducere a
sevei. În vârful tulpinii este situată o celulă
iniţială care se divide în trei direcţii, asigurând
creşterea în lungime. În frunze doar partea
mediană constă din mai multe straturi de
celule. Muşchiul-de-turbă (Sphagnum
acutifolium) are o tulpină destul de înaltă, fira-
vă, acoperită cu frunzuliţe mărunte. Atât
tulpina, cât şi frunzele, pe lângă celule vii,
conţin şi celule moarte, transparente, cu pori
mari, umplute cu apă. În cazul sfagnumului,
vârful creşte, în timp ce partea inferioară piere,
în ea acumulându-se apă. Acest muşchi
provoacă înmlăştinirea locurilor unde creşte,
fiind unul din principalii formatori ai turbei,
Celulele sale conţin substanţa sfagnol cu
proprietăţi antiseptice, datorită căreia e utilizat
pentru oprirea hemoragiilor. În republică se
întâlnesc 143 specii de muşchi frunzoşi:
Tortula ruralis (Hedw.) Crome formează o
tufă deasă, Creşte pe sol golaş, de-a lungul
drumurilor, pe pietre. Polytrichum
juniperinum (Hedw). Formează o tufă rară de
5-8cm înălţime. Preferă arboreturi rare,
solurile nisipoase, zona rădăcinilor arborilor,
marginea drumurilor. Homalothecium
sericeum (Hedw.) B.S.G. Tufă deasă, galben-
verzuie, cu înălţimea 5-8 cm. Este răspândită
pe suprafeţele împădurite. Preferă tulpina
arborilor, pietrele, stâcile. Atrichum undulatum
formează o tufă de 1-8 cm înălţime, Se
întâlneşte sub arborii din pădure, în poieni, pe
malul râpilor etc. [clasa Muşchi inferiori-
hepatici, fierea-pămîntului; clasa Muşchi
superiori- briopsida, inul-cucului, muşchi de
turbă] TEMA: FILUMUL
POLYPODIOPHYTA SAU
PTEROPHYTA (FERIGILE) Ferigile-
primele plante vasculare; sunt cele mai
străvechi plante vasculare. Se cunosc în jur de
12000 de specii răspândite pe larg în regiunile
tropicale şi temperate. Majoritatea preferă
locuri umede, umbroase, se întâlnesc şi forme
ce s-au adaptat la viaţa în apă, iar altele- pe
stânci golaşe. În ciclul vital al ferigilor
predomină sporofitul, care poate fi peren,
ierbos, mai rar lemnos. Alcătuirea corpului.
De regulă, acesta este diferenţiat în organe:
rădăcini adventive, tulpină şi frunze. La
ferigile din zona temperată tulpina este un
rizom gros, subteran, acoperit cu solzi de
culoare brună, rămăşiţe ale frunzelor din anii
precedenţi. Rizomul se fixează în sol prin
rădăcini adventive. Anual se dezvoltă frunze
noi, care la unele specii pot atinge 30 m în
lungime. La început ele sunt răsucite în formă
de melc, deoarece partea inferioară creşte mai
repede decât cea superioară. Pe măsura creş-
terii, frunzele se desfac, apărând un peţiol şi o
lamina dublu penat-sectată. Frunzele îndepli-
nesc, de regulă, două funcţii: de fotosinteză şi
de sporificaţie. Se întâlnesc şi ferigi cu
frunzuliţe mici (Salvinia natans)/ în formă de
panglică (Phllitis scolopendrium). În frunzele
unor ferigi acvatice (Azolla) se dezvoltă
cianobacterii fixatoare de azot. La unele specii
de ferigi tropicale epifite, majoritatea frunzelor
amintesc de coarnele renului, iar cele de la
bază prezintă un „buzunăraş" cu resturi
vegetale în putrefacţie. Unele specii tropicale
şi subtropicale sunt arbori. Tulpina lor nu
creşte în grosime, păstrând forma cilindrică. în
vârful tulpinii se află un buchet de frunze mari.
Spre deosebire de muşchi, ferigile dispun de
ţesut conducător, reprezentat de traheide şi
tuburi perforate fără celule anexe. Nutriţia:
autotrofă Înmulţirea: alternarea celor două
generaţii: asexuată şi sexuată: Vara, pe partea
dorsală a frunzelor, se formează grupuri de
sporangi, numite sori, în care se dezvoltă
sporii. La maturitate ei părăsesc sporangii,
fiind duşi de vânt. În condiţii favorabile sporii
germinează formând protalul (gametofitul, o
placă verde în formă de inimă) fixat de sol prin
rizoizi. Pe el se dezvoltă organele sexuale
masculine - anteridiile, iar mai târziu cele
feminine- arhegoanele. Întrucât organele
sexuale se formează la un anumit interval de
timp, este posibilă fecundarea încrucişată
dintre diferite protaluri. Din zigotul rezultat
din unirea gameţilor se dezvoltă sporofitul,
care la început depinde de protal, iar după
desfacerea frunzelor trece la viaţa de sine
stătătoare. Unele ferigi se pot înmulţi
vegetativ, prin rizomi. La altele, pe frunze
cresc noi plante (specii vivipare). Rolul
ferigilor în natură şi în viaţa omului. Din
ferigile arboricole străvechi s-au format
zăcăminte de cărbune de pământ. Ferigile
contemporane sunt răspândite pe larg pe tot
globul pământesc, fiind parte componentă a
celor mai diverse biotopuri: deserturi, bălţi,
stânci, câmpuri agricole.. Unele ferigi sunt
folosite ca plante medicinale şi decorative.
Diversitatea Ferigilor:Clasa Aspidiacee:
feriga comună În republică se întâlnesc 16
specii de ferigi, printre care: Acul-pământului
creşte pe ziduri, în păduri umbrite, pe stânci.
Limbul frunzei poartă segmente asimetrice
ovale sau rotunde. Spinarea-lupului preferă
solurile cu reacţie bazică; o plantă decorativă.
Frunzele sunt dublu-, iar de la bază triplu-
penat-sectate. Lungimea lor variază între 3-20
cm. Limba-cerbului spre deosebire de alte
ferigi, frunzele au limbul întreg, lung de 20-60
cm. Preferă crăpăturile din stânci. Este o spe-
cie decorativă prin forma frunzelor, folosite şi
în medicina tradiţională. Creasta-cocoşului are
rizom scurt şi lignificat. Frunzele pot atinge
lungimea de lm. Preferă solurile umede,
bogate în humus. Creşte solitar sau în grupuri.
As: dintre feriga comună şi muşchiul de
pămînt cicluri vitale complexe, plante
cromofite, reproducerea prin spori; D:
(muşchi)predominanţa gamofitului , plaantă
dioică, protonema; (feriga)predom sporofitul,
monoică, protal. !!!înrudite cu ferigile, plante
cu spori st încrengăturile: Lycopodiophyta
(brădişorul), Equisetophyta ( coada-calului)
As: muşchi şi ferigi: plante cu spori, se
întălnesc în locurile umede şi umbroase,
prezenţa capsuleicorpul diferenţiat în organe
D: gradul de diferenţiere a corpului, structura,
durata gametofitului ☻Ferigile şi muşchii se
numesc spermatofite. TEMA: FILUMUL
CONIFEROPHYTA (CONIFERELE)
Coniferele- plante cu sămînţă goloaşă; nu st
acoperite de frucr’te, deoarece acestalipseşte;;
fac parte din grupul gimnospermelor.
Trăsătura distinctivă a gimnospermelor este
formarea seminţei golaşe, neînchise în fruct.
Gimnospermele actuale sunt reunite în 4
filumuri: Cycadophyta, care întruneşte 100
specii, Ginkgophyta cu o singură specie
Ginkgo biloba; Gnetophyta - 70 specii şi cel
mai numeros filum Coniferophyta - 550 specii.
Alcătuirea corpului. Coniferele sunt,
preponderent, specii arboricole, arbuşti, rareori
liane. Formele ierboase lipsesc. Tulpina creşte
în grosime datorită activităţii cambiului.
Creşterile anuale se prezintă sub formă de
inele anuale. Din elementele conducătoare
sunt prezente traheidele şi tuburile ciuruite
lipsite de celule anexe. Tulpina principală se
ramifică. Pe măsura apropierii de vârf,
ramurile sunt mai scurte. Astfel, coroana
arborilor are formă de con cu baza în jos.
Frunzele sunt, de regulă, scavuliforme sau
aciculare, persistente (cu excepţia a 2-3
specii), acoperite de cuticulă, sub care se află
1-3 straturi de celule cu pereţi groşi, asigurând
frunzelor o rigiditate caracteristică. Stomatele
sunt afundate în mezofilul frunzei. In scoarţă,
deseori şi în frunze, sunt amplasate canale
rezinifere ce conţin uleiuri eterice, răşini,
balsamuri utilizate la producerea diferitelor
produse sintetice. La majoritatea speciilor
sistemul radicular este pivotant, cu rădăcini
laterale bine dezvoltate.!!!polenul se găseşte în
sacii polenici, aceştea pe bractee Nutriţia:
autotrofă Înmulţirea: vegetativă (prin
marcotaj şi butăşire) şi sexuată (prin seminţe).
Organul înmulţirii sexuate este floarea
unisexuată, lipsită de învelişuri florale. Florile
sunt adunate în inflorescenţe: conuri bărbăteşti
şi femeieşti amplasate pe aceeaşi plantă.
Polenizarea se face cu ajutorul vântului.
Alternarea generaţiilor este redusă. în ciclul de
dezvoltare predomină sporofitul, gametofitul
masculin fiind redus la grăunciorul de polen,
iar cel feminin la endospermul ovulului care
adăposteşte arhegoane reduse. Ciclul vital la
conifere poate fi urmărit pe exemplul pinulu:
în luna mai, la baza lăstarilor tineri apar conuri
bărbăteşti verzi-gălbui. Pe axul conului sunt
amplasaţi solzi, la baza cărora se află doi saci
polenici în care se dezvoltă grăuncioarele de
polen (gametofitul masculin). Fiecare
grăuncior de polen are doi saci aerieni, care
facilitează transportarea lor de către vânt. In
interiorul grăunciorului se află două celule: la
polenizare, din una ia naştere tubulpolenic, iar
cealaltă, divizându-se, dă naştere la două
spermatii. Pe vârfurile altor lăstari ai aceleiaşi
plante se formează conuri femeieşti roşietice.
Pe axul conurilor sunt dislocaţi solzi mărunţi
de acoperire, iar la subsuoara lor- solzi
seminali cu două ovule. Partea centrală a
ovulului matur este endospermul haploid
(gametofitul femei). Din două celule ale
acestuia se dezvoltă două arhegoane, fiecare
conţinând câte o oosferă. În vârful ovulului se
află un orificiu - micropilul. La maturizare,
polenul este dus de vânt pe conurile femeieşti
unde este captat de o picătură de lichid dens.
Uscându-se, acesta atrage prin micropil
polenul în ovul: are loc polenizarea. Se
formează tubul polenic care creşte în direcţia
arhegoanelor, transportând cele două
spermatii, formate între timp, spre oosfere.
Una din spermatii se uneşte cu oosfera, iar
cealaltă degenerează. De la polenizare şi până
la fecundare trec circa 18 luni. Din oosfera
fecundată (zigot) se dezvoltă embrionul, iar
din ovul sămânţa. Întrucât ovarul lipseşte,
sămânţa este golaşă. La germinarea
seminţelor, embrionul se hrăneşte din contul
endospermului. Seminţele se maturizează în al
doilea an de la fecundare. Rolul coniferelor în
natură şi în viaţa omului. Coniferele
contemporane sunt foarte răspândite, formând
în unele zone geografice ale Terrei păduri
imense, pe alocuri dintr-o singură specie:
molid, brad, zadă, pin ş.a. Lemnul coniferelor
prezintă importanţă economică. Acesta este
folosit în calitate de material de construcţie, ca
materie primă pentru multe ramuri industriale.
Exemplu, din lemnul de pin se obţine mătase
artificială, din cel de brad- hârtie. Coniferele
emană fitoncide, care au proprietatea de a
ucide microorganismele, de aceea plimbările
în păduri de conifere sunt benefice pentru
sănătate. În republică se cultivă cu succes
peste 30 de specii de conifere în calitate de
plante decorative şi fâşii forestiere de
protecţie. Diversitatea Coniferelor: Pinul
(Pinus silvestris),Arborele mamut, chiparosul
de baltă. Arbore verde în permanenţă. Cei
tineri sunt piramidali, iar cei maturi sunt ovali
sau în formă de umbrelă. Frunzele sunt grupate
câte 2-3/ 5, cu durata vieţii de 3 ani. Bradul
(Abies alba- un arbore cu o înălţime de până
la 50 m, cu frunze lăţite, cu două dungi albe pe
faţa inferioară. Florile st unisexuate plasate pe
aceeaşi plantă. Conurile sunt erecte, lungi.
Lemnul şi răşina sunt valoroase pentru
economia naţională. Molidul (Picea excelsa
are acele în patru muchii, ascuţite la vârf,
dispuse în jurul ramurii. Conurile bărbăteşti
sunt galbene, formate din numeroase stamine,
semănând cu nişte amenţi. Conurile femeieşti
tinere sunt roşii, purpurii şi erecte, mai târziu
sunt brune şi se apleacă. Lemnul de molid este
utilizat în construcţie şi tâmplărie, scoarţa se
întrebuinţează ca materie tanantă. Laricea/
zada (Larix decidua)- un arbore de 30-40 m
înălţime. În primii ani coroana se aseamănă
unui con ascuţit, la arborii bătrâni ea devine
mai lată, ramurile fiind amplasate numai sus,
în timp ce cele de jos se usucă. Lemnul de
zadă este roşietic şi foarte bogat în răşini, mai
dur decât cel de brad. În republică se mai
cultivă pe larg tuia, tisa, ienupărul, chiparosul,
câţiva arbori de Ginkgo biloba. Clase: cicadate
(cycas); gynkgoate (gimkgo); pinate (pinus);
gnetate (ephedra) TEMA: FILUMUL
ANTOPHYTA SAU MAGNOLIOPHYTA
(ANGIOSPERMELE SAU PLANTELE CU
FLORI)- plante cu sămînţă acoperită;
Particularităţile angiospermelor; În prezent
sunt cunoscute circa 250000 specii de
angiosperme care joacă un rol dominant în
formarea învelişului vegetal al Terrei.
Denumirea de angiosperme are la bază faptul
că seminţele sunt închise în fruct (din gr.
cmgion – cavitate/ înveliş, sperma- sămânţă).
Fructul se dezvoltă diri ovar, după fecundaţie.
La angiosperme, spre deosebire de celelalte
plante, fecundaţia este dublă: o spermatie se
uneşte cu oosfera formând zigotul, iar cealaltă
cu nucleul central al sacului embrion, dând
naştere endospermului. Se întâlnesc toate
formele de viaţă începând cu ierburi anuale şi
perene şi terminând cu arbori. În ciclul vital al
angiospermelor predomină sporofitul.
Gametofiţii sunt reduşi la sacul embrionar
(gametofitul feminin) şi grăunciorul de polen
(gametofitul masculin). Au un sistem
conducător bine dezvoltat. Xilemul, pe lângă
traheide, conţine şi vase prin care transportul
subst este mai rapid. Tuburile ciuruite au
primit un suport sub formă de celule anexe.
Prezenţa lor a sporit eficienţa transportării
sevei elaborate. În funcţie de particularităţile
anatomomorfologice, angiospermele se gru-
pează în două clase: dicotiledonate şi
monocotiledonate. Alcătuirea corpului:
Rădăcina- organul vegetativ al plantei, ce se
găseşte în sol F: *fixează planta în sol;
*absoarbe şi conduce seva brută *unele
rădăcini depozitează subst nutritive Tipuri:
principală= se dezv din rădăcina embrionului;
secunare= cresc pe rădăcina principală;
adventive= cresc pe tulpină. Totalitaztea
rădăcinilor unei plante alcătuieşte Sistemul
radiucular. Tipuri: pivotant=format dintr-o
rădăcină principală groasă, forma unui pivot)
şi mai multe rădăcini secundare, subţiri;
rămuros-are rădăcinile secundare aproape la
fel de groase ca rădăcina principală;
fasciculată- constă din rădăcini adventive de
aceeaşi grosime şi lungime care cresc din
tulpină, iar rădăcina principală este slab
dezvoltată sau lipseşte. Regiuniile rădăcinii:
*scufia- un „con protector" la vîrful rădăciniţei
firave, alcătuit din celule cu pereţii mai groşi -
cu funcţie de protecţie; *zona de creştere
constă din celule ce se divid încontinuu, care
asigură creşterea în lungime a rădăcinii; zona
perişorilor absorbanţi include numeroşi
perişori, numiţi absorbanţi, deoarece au funcţia
de absorbţie a apei şi sărurilor minerale din
sol; zona aspră- partea superioară a rădăcinii,
lipsită de perişori absorbanţi, care cu timpul s-
au uscat. Zonele secţiunii transversale a unei
rădăcini tinere -epiderma- alc dintr-un singur
strat de celule strîns lipite între ele. Unele
celule ale epidermei formează perişori
absorbanţi;-scoarţa- formată din mai multe
straturi de celule de formă ovală, cu spaţii între
ele. Scoarţa înconjoară cilindrul central;
-cilindrul central- conţine fascicule de vase
lemnoase şi vase liberiene aşezate alternativ.
Tuplina- un organ vegetativ ce se dezvoltă, de
regulă, deasupra solului; Funcţii: *susţine
ramurile, frunzele, florile şi fructele;
*conduce seva brută şi elaborată;
*depozitează substanţele nutritive. Zonele
secţiunii transversale a unei tulpini
ierboase: *epiderma - formată dintr-un strat de
celule. Celulele epidermei la unele plante
conţin cloroplaste ce conferă tulpinii culoarea
verde; *scoarţa - alcătuită din mai multe
straturi de celule de formă ovală, cu spaţii între
ele; *cilindrul central - conţine fascicule de
conducere libero-lemnoase, aşezate circular;
*măduva - se află în centrul cilindrului central
şi este alcătuită din celule ovale. La unele
plante ierboase măduva se resoarbe şi tulpina
rămîne goală înăuntru (la graminee). Zonele
secţiunii transversale a unei tulpini lemnoase:
*scoarţa- conţine celule de plută, care
protejează tulpina, şi vase liberiene, prin care
circulă seva elaborată; *cambiu- alcătuit din
celule vii care se divid; *lemnul sau xilemul -
conţinevase lemnoase şi celule de susţinere cu
pereţii îngroşaţi. Prin vasele lemnoase circulă
seva brută; *măduva e formată din celule mari,
ovale. Creşterea tulpinii lemnose în grosime se
realizează prin activitatea cambiului. în
perioada caldă a anului celulele cambiului se
divid, formînd spre interiorul tulpinii vase
lemnoase, iar spre exterior - vase liberiene. (la
cartofi, tulpina apare modificată- tubercul-
ajută la înmulţiree vegetativă) Frunza-
principalul organ vegetativ al plantei în care
are loc fotosinteza; se alcătuieşte: *limb-
partea lăţită şi subţire a frunzei, străbătută de
numeroase nervuri. Nervurile conţin fascicole
conducătoare şi au funcţia de susţinere şi de
conducere a sevei; *peţiol - codiţa care susţine
limbul şi îl orientează spre lumină; *bază -
partea lăţită a peţiolului care se fixează de
tulpină în regiunea nodului; Se clasifică în:
ovale (la vişin), lanceolate (la salcie), liniare
(la grîu), aciculare (la pin). Frunzele pot avea
limbul cu marginea: întreagă (la liliac),
dinţată (la tei), lobată (la stejar). Frunzele
compuse sînt formate din mai multe foliole
fixate pe un ax comun. (frunze compuse au
salcîmul, castanul, mazărea) o secţiune din
frunză: *Epiderma superioara, alcătuită dintr-
un singur strat de celule strîns lipite între ele.
Epiderma este acoperită cu o peliculă subţire
de ceară numită cuticulă, care împiedică
evaporarea apei din frunză; *Miezul frunzei,
situat între epiderma superioară şi cea
inferioară, este alcătuit din celule verzi,
alungite şi ovale, în care se realizează
fotosinteza. Miezul frunzei este străbătut de
numeroase fascicule liberiene-lemnoase prin
care circulă seva brută şi seva elaborată.
*Epiderma inferioara conţine printre celulele
strîns lipite între ele şi stomate, care se închid
şi se deschid în! funcţie de umiditate şi
temperatură. Stomatele reglează schimbul de
oxigen, dioxid de carbon şi vaporii de apă
dintre organism şi mediul extern. Floarea-
organ de reproducere. Structura: peduncul>
receptacol> ovar> pestil= stil +stigmat>
stamina= anteră +filament Corola- totalitatea
petalelor unei flori; Caliciu= totalitatea
sepalelor; Androceu= totalit staminelor;
Geniciu= totalit pestilurilor; Periant-
totalitatea sepaleor şi petalelor. Fructul- o
formaţiune ce acoperă ş ia dăposteşte 1/ mai
multe seminţe. Posedă un perete îngroşat al
ovarului- pericarp. Sămînţa- formaţiune
formată din ovul după fecundaţie; organul
reproductiv care asigură îmulţirea şi
răspîndirea !!!!Autohore= îşi răspîndesc
fructele (seminţele) prin mijloace proprie;
Anemohore= cu ajutorul vîntului; Zoohore=
cu animalele; Anemofile= polenizate de vînt;
Entomofile= de insecte; Ornitofile= cu păsări;
!!!După procesul de fecundaţie, părţile care şi-
au îndeplinit funcţia (sepalele, petalele,
staminele) se veştezesc şi cad, iar pe
receptacol rămîne nulmai ovarul care se
măreşte considerabil. Din ovul se dezv
sămînţa, iar din pereţii lui fructul. Nutriţia:
autotrofă Rolul: folosite în industria
alimentară, farmaceutică, textilă, în construcţii,
în fabricarea mobilii, instrumentelor muzicale
Clasa Dicotyledones (Dicotiledonate)
Caracteristicile principale ale
dicotiledonatelor: *embrionul are două
cotiledoane; *frunzele simple, au nervaţiunea
penată sau reticulată; *tulpina poate fi
ierboasă sau lemnoasă; *fasciculele
conducătoare (libero-lemnoase) sunt de tip
deschis, prevăzute cu cambiu, ordonate
circular; *sistemul radicular e de tip pivotant,
mixt sau ramificat; *floarea este pentameră
sau tetramer, cu periant mai des dublu, rar
simplu/ lipsa. Diversitatea Dicotiledonatelor
include cea 180 mii de specii grupate în 325
familii: Familia Rosaceae (Rozacee)- bogată
în specii lemnoase şi ierboase. Au frunze
simple sau compuse. Formula florii: K 5 C5 A
(8 culcat), G(8 culcat). Fructul poate fi
capsulă, achenă, drupă/ un fruct fals (poamă,
fragă). Adesea sămânţa este lipsită de
endosperm. Reprezentanţi: mărul, părul,
gutuiul, scoruşul, sorbul, păducelul, zmeurul,
murul, măceşul fragul. Prunul, piersicul
Familia Brasicaceae (Crucifere) plante
ierboase, mai rar arbuşti şi semiarbuşti; frunze
întregi/ zimţate, aşezate altern; flori-
hermafrodite, actinomorfe; fructul silvică/
păstae; seminţe lipsite de ednosperm/ bogate în
ulei (varza, ridichea, rapiţa, urda vacii, traista-
ciobanului). Familia Fabaceae (Le-
guminoase/ Papilionacee)- plante ierboase sau
lemnoase cu frunze compuse. Rădăcinile
poartă mici nodozităţi cu bacterii fixatoare de
azot cu care trăiesc în simbioză. Florile sunt
bisexuate, rareori unisexuate, zigomorfe cu o
structură specifică. Formula florii: (K5 C5 A 9+1,
G1. Fructul este o păstaie dehiscentă.
Seminţele sunt lipsite de endosperm.
Reprezentanţi: fasolea, soia, trifoiul, mazărea,
lintea, salcâmul, sparceta, lucerna, măzărichea,
alunele de pămînt.. Sepalele florilor de
leguminoase sunt parţial unite la bază. Petalele
sunt libere, dar inegale. Petala mediană
superioară formează stindardul, iar două
laterale, mai mici, sunt aripile. Celelalte două
petale inferioare sunt alipite prin marginile
externe, uneori chiar concrescute cu vârful
ascuţit îndreptat în sus, constituind carena/
luntrea. Staminele sunt în număr de zece,
deseori grupate în două fascicule, nouă fiind
unite prin filamentele lor, iar a zecea liberă.
Familia Solanaceae (Solanacee) cuprinde
specii ierboase şi de arbuşti răspândite în
regiunile calde. Au frunze simple, cu limbul
întreg, lobat sau divizat. Florile sunt tubulare
ca o pâlnie, bisexuate, solitare sau grupate în
inflorescenţe la vârful ramurilor. Formula
florii: K5 C5 A5 G(2). Fructul este o capsulă sau
o bacă. Sămânţa are un en-dosperm cărnos şi
cotiledoane mici. Un număr mare de specii au
importanţă economică în calitate de culturi
legumicole (cartoful, roşiile, vinetele, ardeiul).
Unele specii sunt cultivate ca plante
ornamentale (petunia, unele specii decorative
de tutun), altele produc diferiţi alcaloizi:
atropina se conţine în mătrăgună; nicotina- în
tutun; daturina- în laur. Reprezentanţi: tutunul,
ciumăfaia, măselariţa, cartoful, zârna, ardeiul,
roşiile, vinetele, petunia, mătrăguna, regina
nopţii. Familia Asteraceae (Asteracee/
Compzite)- cea mai mare familie de plante
dicotiledonate, cuprinzând circa 15 000 specii,
în principal ierboase. Au frunze simple.
Tulpina, frunzele şi rădăcinile sunt prevăzute
cu celule tubuliforme izolate sau fuzionate, ce
secretă latexuri, uleiuri, substanţe răşinoase,
cauciuc. Florile au o structură specifică şi sunt
adunate în inflorescenţa calatidiu. Fructul este
o achenă, având în creştet un mănunchi de
perişori. Alteori poartă o coroană de solzi
membranoşi. Un număr mare de specii de
asteracee sunt folosite în calitate de plante
medicinale. Reprezentanţi: floarea-soarelui,
susaiul, scaiul, pălămida, brusturele, podbalul,
muşeţelul, păpădia, pelinul. Particularităţile
florilor de asteracee. Fiecare floare are un
caliciu redus în formă de creastă sau de dungă
inelară. În unele cazuri constă dintr-o
membrană neregulată cu un număr mare de
perişori, care formează la maturizare fructul
papusul - un mănunchi de perişori strânşi sau
desfăcuţi ca o paraşută, servind la zbor în
procesul diseminării. Corola este formată din 5
petale concrescute. După structura corolei se
deosebesc mai multe tipuri de flori: a)
tubuloasă, cu petalele unite într-un tub mai
lung sau mai scurt, cu 5 dinţişori egali/ inegali
în lungime, puţin îndepărtaţi între ei. Formula
florii: K (8 culcat) C5 A(5) G(2). b) ligulată
partea inferioară a corolei are formă tubulară,
puţin mai scurtă decât la cea tubuloasă. Acesta
se termină cu o ligulă cu 5 zimţi. Formula
florii: K (8 culcat)C (5)A(5)G(2); c)floarea in
formă de pâlnie are corola lărgită în partea ei
superioară, încununată de 5 zimţi. Este sterilă -
nu are stamine, nici pistil. Formula florii: K(8
CULCAT)C(05-7) A(0) G(0). !!!fragul- e angoispermă
Familia Chenopodiacee sfecla, spanacul de
grădină, loboda Familia Jugladacee (nucul
grecesc) Familia Vitacee viţa de vie Clasa
Monocotyledones (Monocotiledonate):
Caracteristicile principale ale
monocotiledonatelor:* embrionul are un
singur cotiledon; *frunzele sunt alterne, cu
marginea întreagă şi nervaţiunea paralelă sau
arcuită, prevăzute cu teacă, dar lipsite de
peţiol şi de stipele; *tulpina este ierboasă
(deoarece între fasciculele conducătoare
lipseşte cambiul) şi neramificată, adesea cu
părţi subterane metamorfozate în rizomi, bulbi
sau tuberculi. Fasciculele conducătoare sunt
de tip închis, lipsite de cambiu, dispuse haotic;
*sistemul radicular este de tip fasciculat;
*floarea este trimeră, rareori tetra- sau
dimeră, dar niciodată pentameră, cu periant
simplu, ce nu e divizat în caliciu şi corolă.
Diversitatea Monocotiledonatelor: st reunite
în 65 de familii, dintre care mai răspândite
sunt Liliaceele şi Gramineele. Familia
Liliaceae (Liliacee). Plante ierboase,
răspândite în ţinuturile temperate şi calde. In
pământ au bulbi, tuberculi/ rizomi. Posedă
rădăcini adventive. Frunzele sunt dispuse
spiralat, fiind prevăzute cu o teacă, ele nu st
complexe. Florile au periant simplu,
coroliform şi sunt solitare sau grupate în
inflorescenţe raceme, umbele sau spice,
dispuse terminal. Fructul este o capsulă
dehiscentă longitudinal sau o bacă.
Reprezentanţi: leurda, usturoiul, ceapa, crinul,
laleaua, vioreaua, lăcrămioara, dalacul,
pecetea-lui-Solomon, sparanghelul, brânduşa.
Familia Poaceae (Graminee/). în pământ au
adesea rizomi, de la care se ridică tulpini
aeriene cilindrice, împărţite în noduri şi
internoduri neramificate şi cave la interior, cu
excepţia porumbului şi meiului. Frunzele sunt
liniare, lungi şi înguste, prevăzute cu o teacă
ce înconjoară tulpina. Florile sunt bisexuate,
mai rar unisexuate (la porumb). învelişurile
florale sunt reduse/ în genere lipsesc în
legătură cu adaptarea la polenizarea prin vânt.
Staminele sunt în număr de trei. Florile sunt
adunate în inflorescenţe - spic compus (la
grâu) sau panicul (la ovăz). Fructul este o
cariopsă. Reprezentanţi:bambusul, porumbul,
trestia-de-zahăr, mohorul, orezul, negara,
timoftica, ovăzul, păiuşul, firuţa, golomăţul,
meiul, grîul, pirul. !!!plante monoice-pe
floarea cărora pot fi întîlnite organe de
reprpducere sau femenine/
masculine(porumbul); dioice – pe foarea
cărora pot fi întîlnite atît organe de
reproducere femenine cît şi masculine(grîu,
plop, mazărea, mărul) As: gimnosperme şi
angiosperme: plante superioare, corp
diferenţiat în organe, se înmulţesc prin seminţe
D: forme vitale, după seminţă şi fecundaţie
TEMA: REGNUL ANIMALELE.
CARACTERISTICA GENERALĂ A coşuleţul Venerei, demospongia- obişnuiţi>
REGNULUI Regnul Animalele cuprinde 3-
4,5 mln de specii de organisme pluricelulare.
Caracteristica acestui grup heterogen de
organisme se face în baza mai multor criterii,
printre care: *simetria corpului. Celenteratele,
Echinodermele sunt animale cu simetrie
radială a corpului, deoarece prin el pot fi
trasate mai multe axe de simetrie. Pentru
celelalte animale este caracteristică simetria
bilaterală - prin corpul lor poate fi dusă o
singură axă de simetrie. *caracterul cavităţii
corpului (spaţiul dintre pereţii corpului şi
organele interne). Pentru Viermii cilindrici
este caracteristică cavitatea primară care pre-
zintă o rămăşiţă a blastocelului. La majoritatea
animalelor întâlnim cavitatea secundară,
numită celom. Acest tip de cavitate are o altă
origine decât cea primară şi dispune de pereţi
proprii. Pentru Artropode este specific tipul
mixt de cavitate a corpului (mixocel), rezultat
din contopirea în ontogeneză a primordiilor
celomului cu cavitatea primară. La Viermii
plaţi cavitatea corpului lipseşte. *originea
cavităţii bucale a adultului. La deuterostomate
(Echinoderme, Cordate) gura embrionului
(blastoporul) devine anusul adultului, gura
acestuia dezvoltându-se din celulele
endodermului. Celelalte animale sunt
protostomate - gura embrionului este şi gura
adultului. *prezenţa membranelor la embrion.
Păsările şi mamiferele formează grupul
amniotelor, embrionul lor fiind protejat de o
membrană specială (amnion). Embrionii
celorlalte animale nu au o astfel de membrană,
fiind numite anamniote. *numărul de foiţe
embrionare. La diblasterice (Spongieri,
Celenterate) embrionul este format din două
straturi de celule (foiţe embrionare), iar la
triblasterice (celelalte animale) din trei
straturi. *prezenţa scheletului intern.
Animalele lipsite de schelet intern formează
grupul Nevertebratelor, care include
următoarele încrengături: Spongierii, Celen-
teratele, Viermii plaţi, Viermii cilindrici,
Viermii inelaţi, Moluştele, Antropodele,
Echinodermele. Prezenţa scheletului intern
este caracteristică pentru Cordate care
întrunesc trei încrengături: Urocordatele,
Acraniatele şi Vertebratele. *sursa de energie.
In funcţie de sursa principală de energie,
deosebim animale exoterme şi endoterme.
Animalele exoterme, numite şi poikiloterme
sau animale cu sînge rece, obţin energie în
principal din mediul extern, Temperatura
corpului lor este apropiată de cea a mediului.
Din acest grup fac parte nevertebratele şi unele
cordate. Animalele endoterme, numite şi
homeoterme sau animale cu sânge cald, îşi
menţin temperatura corpului la un nivel relativ
constant, indiferent de temperatura mediului,
datorită energiei produse în procesele
metabolice. Animale endoterme sunt păsările
şi mamiferele. TEMA: SPONGIERII
(PORIFERA)animale acvatice, majoritatea
marine, cu mod de viaţă sedentar, căci st fixate
de substrat; Alcătuirea corpului au corpul
asemănător unui sac; pot trăi solitar, dar cele
mai multe formeaz colonii; dimensiunile pot
varia de la mm pînă la m; scheletul poate fi
sticlos (silicos)/ calcaros/ spongios, acesta
menţine porii deschişi ceea ce permite
pătrunderea apei, subst nutritive, oxigernului,
în cavitatea internă- atriu. De aici excesele st
eliminate print-un por mare- oscul; pereţii
corpului st alc din 2straturi: ectoderm, form
din celule epiteliale şi endoderm- din celule
flagelate (coanocite) , cu rol în nutriţie şi
respiraţie; Acestre straturi st despărţite de o
masă gelatinoasă, form din celule diferenţiate
şi nediferenţiate- mezoglee; Înmulţirea:
asexuată (prin înmugurire, spori) sexuată
(gameţi) Rolul celenteratelor în natură şi în
viaţa omului întrebuinţate în medicină şi
cosmetică CLASE: calcispongia- calcaroşi>
sicandra raphanus, hyalospongia- sticloşi>
hipospongia eqiuna.TEMA:
ÎNCRENGĂTURA COELENTERATA
(CELENTERATELE) Celenteratele sunt
animale nevertebrate. Majoritatea speciilor
populează mările şi oceanele, mai rar apele
dulci. Alcătuirea corpului. Corpul are o sime-
trie radială. Cavitatea sacului- cavitatea
gastrală- este delimitată de pereţi formaţi din
două straturi de celule: extern- ectodermul şi
intern- endodermul. între ele se află un strat de
substanţă acelulară sub formă de placă sau
masă gelatinoasă- mezogleea. Celulele celor
două straturi sunt diferenţiate în musculare,
digestive, glandulare, interstiţiale, urzicătoare
(cnidoblaste), nervoase şi sexuate. Cele din
ectoderm form învelişul corpului, iar cele din
endoderm asigură digestia intracelulară. Din
celulele interstiţiale (în ectoderm)se
diferenţiază celelalte tipuri de celule. Celulele
glandulare (se pot localiza şi în endoderm)
produc fermenţi pe care-i secretă în cavitatea
gastrală.[celulele se clasifică după formă şi
structură: epitelio-musculare, ectoderm,
protejează şi asigură motilitatea; celulă cu
flagel şi pseudopode (digestivă), în endoderm,
digestia; gameţii, în mezoglee, reproducere;
celule nervoase, mezoglee, recepţie; celula
urzicătoare- ectoderm, apărare şi căutarea
hrănii ] Cnidoblastele se localizează, de
regulă, în ectodermul tentaculelor. în interiorul
lor se află o capsulă cu un lichid veninos şi un
fir tubular răsucit în formă de spirală, iar la
suprafaţă au un fir senzitiv. La atingere,
capsula aruncă firul. Veninul se scurge în
interiorul firului şi de acolo în corpul
animalului, paralizându-l. Cnidoblastele sunt
de unică folosinţă, cele noi diferenţiindu-se din
celulele interstiţiale. Înmulţirea: asexuat (prin
înmugurire) şi sexuat. La majoritatea speciilor,
în ciclul vital are loc alternarea stadiilor de
polip şi respectiv de meduză.Se dezv prin
metamorfoză. Unele celenterate posedă o
capacitate imensă de regenerare şi pot forma
colonii imense. Rolul celenteratelor în
natură şi în viaţa omului: servesc drept hrană
pentru alte animale acvatice. Din resturile lor
s-au format recife, care servesc drept adăpost
şi loc de reproducere pentru multe organisme
marine. Scheletul calcaros al coralilor este
folosit în filtrele de apă, pentru şlefuirea
articolelor din lemn şi metal. Unii corali sunt
folosiţi pentru decorarea locuinţelor,
parcurilor, pentru confecţionarea accesoriilor.
Diversitatea Celenteratelor: sunt
reprezentate de organisme cu un aspect
exterior divers: polipi, meduze şi corali. Polipii
sunt fixaţi de substrat sau duc un mod de viaţă
semimobil, dislocându-se pe suprafaţa
obiectelor acvatice. Meduzele înoată activ.
Coralii dispun de un schelet calcaros.
Principalele clase de celenterate sunt:
Hidrozoarele, Meduzele scifoide, Coralierii.
Clasa Hydrozoa (Hidrozoarele) cuprinde
polipii şi meduzele cu cea mai primitivă
organizare. Reprezentant al acestei clase este
hidra-de-apă-dulce. Corpul este cilindric cu o
lungime de 1-1,5 cm, cu tot cu tentacule, şi 5-7
mm fără. La un capăt se află talpa, cu care se
fixează de substrat, iar la celălalt cavitatea
buco-anală înconjurată de 5-12 tentacule. Se
caracterizează printr-o capacitate înaltă de
regenerare. Vara se înmulţeşte asexuat (prin
înmugurire), iar toamna sexuat. Este un animal
hermafrodit (acelaşi individ poartă organe
sexuale masculine şi feminine). Celulele
sexuale se diferenţiază din cele interstiţiale.
Cele din apropierea tălpii dau naştere ovulelor,
iar cele din apropierea gurii- spermatozoizilor.
După fecundarea ovulelor, hidra moare.
Primăvara, din ovulele fecundate se dezvoltă
noi hidre. Ciclul de dezv: presupune alternanţa
fazei de meduză cu cea a polipului: aici are loc
reproducerea sexuată- contopirea
spermatozoizilor meduzei-mascul şi ovulelor
medizei-femelă= ou fecundat> planula, aceasta
e mobilă se deplasează pt căutarea unui
habitant favorabil_ polip nou, ce generează
menuze tinere Clasa Scyphozoa (Meduzele
scifoide). Sunt meduze de dimensiuni mari
care populează apele sărate. Corpul are formă
de umbrelă pe marginile căreia sunt amplasate
tentaculele. Diametrul acestuia variază de la
câţiva centimetri, până la 1-2 m. Tentaculele
pot atinge o lungime de circa 10-15 m. înoată
strângând şi deschizând umbrela (mişcare
reactivă). Marginile umbrelei poartă celule
fotosensibile- oceli - care au la bază celule
pigmentare şi retiniene legate cu sistemul
nervos. Sunt animale unisexuate. Dezvoltarea
are loc cu alternarea generaţiilor: înmulţire
asexuată (polipul) şi sexuată (meduza).
Fecundaţia are loc în cavitatea gastrală sau în
apă. Din zigot se dezvoltă o larvă mobilă -
plănuia. Ea se fixează pe diferite obiecte
subacvatice şi se transformă într-un polip
solitar, care se înmulţeşte asexuat,
segmentându-se în mai multe discuri, care se
transformă ulterior în meduze. Clasa
Anthozoa (Coralierii). Cuprinde circa 6 000
de specii, în exclusivitate polipi coloniali.
Particularitatea distinctivă a polipilor constă în
prezenţa scheletului calcaros sau chitinos,
amplasat în interiorul sau în afara corpului. Se
înmulţesc asexuat şi sexuat. înmulţirea
asexuată are loc prin înmugurire. Indivizii nou
formaţi nu se separă de corpul mamei,
alcătuind colonii. Prin concreşterea lor apar
recife, insule, atoli. Actinia sau dediţelul-de-
mare trăieşte fixată de stâncile din apropierea
ţărmului. Are aspect de flori roşii sau albastre,
galbene. O specie de actinii (Adanesia) trăieşte
în simbioză cu racul-diogen.As: pluricelulare,
diblastice, heterotrofe D: tipul de simetrie,
gruparea celulelor în ţesut, tipul de digestie La
veirmii paraziţi st reduse sistemele circulator
şi respirator.TEMA: ÎNCRENGĂTURA
PLATHELMINTES (VIERMII PLAŢI)
Alcătuirea corpului. Corpul acestor viermi
este plat, turtit dorso-ventral, în formă de placă
sau panglică, cu o simetrie bilaterală. Pereţii
corpului prezintă un sac muscular-cutaneu
alcătuit din epiteliu unistratificat sub care sunt
amplasate câteva straturi de muşchi inelari,
longitudinali şi oblici. Viermii mai mari se
deplasează prin contractarea musculaturii
sacului, iar cei mici cu ajutorul numeroşilor
cili purtaţi de celulele epiteliale. Cavitatea cor-
pului lipseşte. Spaţiul dintre pereţii corpului şi
organe este umplut cu o masă afânată de celule
parenchimatice în care sunt dislocate organele
interne. Ea îndeplineşte mai multe funcţii: de
sprijin, de acumulare a rezervelor, de transport
al substanţelor. Înmulţirea: sunt animale
hermafrodite. Fecundaţia este internă şi încru-
cişată. La speciile de apă dulce dezvoltarea
este directă, iar la cele marine indirectă. La
speciile parazitare ciclurile de dezvoltare sunt
complexe şi includ câteva stadii larvare cu
schimbarea câtorva gazde. Rolul viermilor
plaţi în natură şi în viaţa omului. Viermii
adulţi şi larvele lor sunt consumate de alte
animale. Formele parazitare provoacă diferite
boli, deseori cauzând moartea gazdei. Printre
gazdele acestor viermi se numără şi omul.
Diversitatea Viermilor plaţi: încrengătura
numără circa 13 mii de specii, dintre care 10
000 duc un mod parazitar de viaţă, ceilalţi
populează mările şi apele dulci, unele preferă
solul umed, frunzele umede, muşchii. Această
varietate de specii este grupată în trei clase:
Viermii ciliaţi, Trematodele şi Cestodele.
Clasa Turbellaria (Viermii ciliaţi). Sunt
viermi tereştri, de apă dulce şi de apă sărată.
Reprezentantul tipic al clasei este planaria
albă. Clasa Trematoda (Trematodele). Sunt
animale parazitare. Corpul foliaceu, înzestrat
cu ventuze, este acoperit cu un epiteliu lipsit
de cili. Adaptări la modul parazitar de viaţă
sunt: prezenţa dispozitivelor de fixare de
organele interne ale gazdei; lipsa aparatului
digestiv; prolificitatea; respiraţia anaerobă;
învelişul corpului rezistent la fermenţii
digestivi ai gazdei; schimbarea gazdei.
Reprezentantul tipic al clasei este fasciola-
ficatului/ viermele de glăbează. Are forma şi
dimensiunile unei seminţe de dovleac. Trăieşte
în ficatul bovinelor, al ovinelor, provocând
boala numită gălbează. Dezvoltarea sa
presupune schimbarea gazdei după următoarea
schemă: Ouăle de parazit expulzate cu
fecalele oilor- apă — larvă cu cili — corpul
limneii (gazdă intermediară, înmulţire
partenogenetică- larva fără cili- chist pe iarbă
— stomacul erbivorilor (gazdă definitivă).
Clasa Cestoda (Cestodele). Cele circa 3 000
specii de cestode sunt viermi parazitari de
aceea au o organizare simplificată. Aparatul
digestiv lipseşte, iar substanţele nutritive
pătrund în corpul gazdei prin difuziune. în
alcătuirea corpului se disting 3 regiuni: capul
(scolex), gâtul şi proglotele. Scolexul poartă
diferite dispozitive (ventuze, cârlige..) cu
ajutorul cărora se prinde de organele interne
ale gazdei. Numărul de proglote oscilează de
la 2-5 până la zeci de mii. Fiecare proglotă
poartă organe ale sistemului nervos, excretor şi
sexual. Cele din regiunea gâtului sunt mai
tinere şi de dimensiuni mai mici decât cele de
la capătul posterior. Proglotele mature sunt
eliminate cu materiile fecale. Ciclul vital: ou
— stomacul animalelor — larvă — intestinul
animalelor — sânge — muşchi — închistarea
larvei (numită cisticerc)—stomacul omului —
intestinul omului- tenie adultă. Reprezentanţi.
Tenia-bovinelor: Indivizii adulţi parazitează în
intestinul subţire al omului. Poate atinge o
lungime de la 0,5 până la 10 m. Se poate afla
în intestinul omului 18-20 de ani eliminând
permanent produse toxice şi absorbind
substanţe nutritive. Individul purtător de tenie
prezintă greaţă, vomă, dureri în epigastru,
insomnie, iritabilitate. Larvele acestui vierme
se dezvoltă în organele interne ale vitelor.
Molipsirea omului se produce la consumul de
carne de vită cu cisticerci, insuficient
prelucrată. Cisticercul prezintă o veziculă cu
lichid în care pluteşte; scoexul. În intestinul
omului scolexul se eliberează de membrană şi
se fixează cu ventuzele de pereţii lui. De la gât
încep să se diferenţieze proglotele. Tenia-
porcului. Omul se molipseşte consumând
carne de porc prelucrată termic
necorespunzător. Echinococul este un vierme
de 3-5 mm lungime, parazit periculos al
omului. Forma adultă parazitează în intestinul
câinelui. La om larva se dezvoltă în ficat,
plămâni, creier. Omul se molipseşte de la
câini, cai. A: planaria şi parameciul: eucariote,
animale de regulă libere, trăiesc în ape dulci
D:regn, organizare, reproducereaTEMA:
ÎNCRENGĂTURA
NEMATHELMINTHES (VIERMII
CILINDRICI) Alcătuirea corpului. Corpul
viermilor cilindrici este fusiform cu capetele
ascuţite, oval în secţiune transversală,
nesegmentat, cu simetrie bilaterală.
Dimensiunile variază de la submicroscopice
până la câteva zeci de centimetri. Pereţii
prezintă un sac muscular-cutaneu constituit din
cuticulă şi hipoderm, sub care se află
musculatura. Cuticula este o membrană
compactă, chimic rezistentă. Musculatura, spre
deosebire de cea a viermilor plaţi, nu formează
un strat muscular continuu, ci se grupează în
fascicule longitudinale separate prin epiderm.
Aceşti viermi dispun de o cavitate primară
umplută cu lichid, formând hidroscheletul cu
funcţii de susţinere şi de transport al
substanţelor nutritive. Înmulţirea. Sunt
animale unisexuate cu un dimorfism sexual
bine exprimat. Masculii sunt mai mici decât
femelele şi au capătul posterior îndoit în formă
de cârlig. Aparatul sexual este de tip tubular.
La femele este alcătuit din ovare pare, două
oviducte, două utere ce se unesc într-un vagin,
ce comunică cu mediul printr-un orificiu
sexual. La mascul este prezent un testicul
impar, de la care descinde un spermiduct,
urmat de canalul ejaculator şi vezica seminală
ce se deschide în intestinul posterior. Tot aici
se deschide bursa copulatoare pară, unde se
găsesc două spicule copulatoare. Dezvoltarea
are loc prin metamorfoză incompletă cu
schimbarea gazdei. Rolul viermilor cilindrici
în natură şi în viaţa omului. în prezent se
cunosc cca 15000 de specii de viermi cilindrici
care pot fi întâlniţi în toate mediile de viaţă.
Formele libere populează fundul mărilor şi al
oceanelor, apele dulci, solul, unde servesc
drept hrană pentru alte animale. Multe specii
duc un mod de viaţă saprofit. Se întâlnesc şi
paraziţi ai plantelor, ai animalelor, ai omului.
Diversitatea Viermilor cilindrici: Principala
clasă a acestei încrengături este cea a viermilor
cilindrici propriu-zişi sau a Nematodelor
(Nematoda)- organisme triblastice, celomice,
unisexuate, lipsite de sistem circulator şi
respirator. Printre nematode se întâlnesc forme
libere şi parazitare. Cele parazitare se disting
prin dimensiuni ce depăşesc lungimea de 1 m,
uneori având chiar şi mai mult de 8 m. Multe
specii sunt paraziţi ai omului. Printre aceştia se
numără şi ascarida, care provoacă boala
numită ascaridoza. Masculul atinge o lungime
de 15-25 cm, iar femela de 20-10 cm. Prezenţa
ascaridei în corpul omului cauzează dureri
abdominale, scăderea poftei de mâncare.
Infectarea omului are loc prin înghiţirea ouălor
cu apa, cu fructe sau cu legume infectate, în
intestinul omului, din ouă se dezvoltă larvele,
care străpung pereţii intestinelor şi ai venelor,
fiind duse de torentul sanguin în plămâni de
unde se întorc în trahee, apoi în cavitatea
bucală, iar de aici, împreună cu saliva, ajung
din nou în intestin, unde se opresc. Migraţia
larvelor durează 9-12 zile. În acest răstimp
larva creşte, năpârleşte de câteva ori.
Ajungând a doua oară în intestin, larva creşte
timp de trei luni, transformându-se în adult.
Pentru combaterea acestui parazit se folosesc
diferite preparate. Oxigenoterapia s-a dovedit
eficientă. Profilaxia ascaridozei presupune
respectarea regulilor de igienă personală. În
intestinul copiilor „domiciliază" o altă
nematodă - oxiurul - un vierme de 5-10 mm,
iar la adulţi trichina, larvele căreia se
închistează în muşchi; trihocefalul.
Nematodele parazitează şi pe plante, aducând
mari pagube agriculturii: nematoda-sfeclei,
nematoda-cartofului, nematoda-grâului. în
prezent s-au elaborat o serie de metode
eficiente de combatere a acestor paraziţi, care
se rezumă la tratarea seminţelor înainte de
semănat cu substanţe ce distrug ouăle. !!!
trihocefalii, acantocefalii- st paraziţi, dar nu şi
rotatoriile TEMA: ÎNCRENGĂTURA
ANNELIDA (VIERMII INELAŢI)
Alcătuirea corpului. Corpul viermilor inelaţi
este alungit, constând din mai multe segmente
identice= segmentare metamerică. La unele
specii (polichete), fiecare segment prezintă
câte o pereche de excrescenţe musculare
înzestrate cu perişori rigizi, aşa-numitele
parapodii, organe locomotorii primitive. La
râmă segmentele poartă cheţi. Corpul este
acoperit de o cutícula subţire sub care se află
un epiderm unistratificat. Printre celulele
epidermului sunt dislocate celule glandulare.
Mucusul secretat de ele facilitează locomoţia
în sol şi respiraţia. Sub epiderm se află sacul
muscular-cutaneu alcătuit din muşchi
longitudinali şi inelari. La polichete apar şi
fascicule musculare izolate, ce pun în mişcare
parapodiile. în interiorul corpului se
conturează o cavitate secundară - celomul -
înzestrată cu epiteliu propriu. Celomul nu este
continuu, constând din camere închise,
corespunzătoare fiecărui segment al corpului.
Funcţiile celomului sunt variate: hidroschelet,
transportul substanţelor nutritive şi al
reziduurilor metabolice. în unele segmente se
maturizează gameţii. Înmulţirea. Sunt
animale unisexuate sau hermafrodite. Organele
sexuale feminine sunt două ovare de la care
descind două oviducte. Cele masculine - două
testicule urmate de două spermiducte.
Fecundarea la speciile hermafrodite este
încrucişată. Dezvoltarea este directă şi are loc
în afara organismului. Rolul viermilor inelaţi
în natură şi în viaţa omului. Un număr mare
de specii populează solul, participând la
humificarea resturilor organice. Aceste specii
îmbunătăţesc structura solului, îmbogăţesc
solul cu aer, reduc aciditatea solurilor, curăţă
apa de impurităţi, servesc drept hrana pentru
alte animale. In timpul iernii se afundă în sol,
se fac ghem şi eliminând mucus formează o
capsulă de protecţie. într-un ha de sol se pot
conţine 2-3 t de viermi inelaţi. Diversitatea
Viermilor inelaţi Cele cca 8000 specii de
viermi inelaţi sunt reunite în trei clase:
Oligochete, Polichete şi Hirudine. Clasa
Oligochaeta (Oligochete). Lungimea corpului
oligochetelor variază de la 0,5 mm până la 2,5
m, iar numărul inelelor, de la 30 până la 600.
Fiecare inel poartă câte 8 cheţi folosiţi la
locomoţie. Sunt animale hermafrodite.
Fecundaţia este încrucişată. Pentru oligochete
este caracteristică regenerarea: dacă tăiem o
râmă în două, partea anterioară a corpului o
reface pe cea posterioară. în cazul râmelor
acvatice se regenerează ambele jumătăţi. Rîma
se caracterizează printr-un fototaxis negativ şi
hidrotaxis pozitiv. Reprezentant tipic al clasei
este râma-de-pământ. Clasa Polychaeta
(Polichete). Dimensiunile corpului variază de
la 2 mm până la 3 m. Respiră prin branhii, iar
formele sedentare prin tentaculele de la capătul
anterior al corpului. Majoritatea speciilor
preferă apele marine. Sunt animale bentonice,
mobile, târându-se pe fund cu parapodiile.
Unele specii se afundă în mâl. Sunt animale
unisexuate, dimorfismul sexual este slab
exprimat. Se întâlnesc şi răpitori.
Reprezentantul tipic al clasei este Nereida.
Clasa Hirudinea (Hirudine). Hirudinele,
numite şi lipitori, au corpul aplatizat, împărţit
în segmente, ceea ce e specific viermilor
inelaţi; are o lungime de până la 15 cm. Nu au
cheţi, parapodii, branhii şi tentacule. Capetele
anterior şi posterior prezintă câte o ventuză.
Fixându-se de substrat succesiv cu ventuzele,
lipitorile se deplasează. Se hrănesc cu sânge
sau lichid tisular de la diferite animale. Cele
care se hrănesc cu sânge au trompă sau
maxilare cu dinţi şi stomac cu 10 perechi de
pungi. După ce umple pungile, lipitoarea se
desprinde de pradă şi se lasă la fundul apei,
hrănindu-se mult timp din aceste rezerve.
Coagularea sângelui este prevenită de
substanţa anticoagulantă hirudina, secretată de
glandele salivare ale lipitorii. Populează apele
stătătoare sau lin curgătoare, mările, solul. Un
reprezentant al acestei clase este Lipitoarea
medicinală (Hirudo medicinalis) folosită la
tratarea unor boli (ex: a hipertensiunii
arteriale). A: plaţii şi inelaţii: simetrie
bilaterală, animale triblastice, viermi D:
prezenţa cavităţii secundare, rolul, structura
A: tenia boului şi rîma: simetrie bilaterală,
eucariote D: mod de viaţă, structura, rolul
TEMA: ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA
(MOLUŞTELE) Moluştele reprezintă una din
cele mai mari încrengături, numărând circa
130 000 specii. Sunt nevertebrate marine, de
apă dulce şi terestre. Alcătuirea corpului.
Dimensiunile corpului variază de la 2-3 mm
până la 20 m. Majoritatea sunt puţin mobile,
cu o simetrie bilaterală a corpului. Dispun de
celom care se păstrează doar în jurul inimii şi
al gonadelor, în rest este completat de ţesut
conjuctiv. Corpul este protejat de cochilie, care
poate fi continuă (la melc) sau bivalva (la
scoică) şi este constituită din trei straturi:
extern (din substanţă organică cornificată),
mediu (din calcar) şi intern (din sidef). Cochi-
lia creşte odată cu „stăpânul", pe suprafaţa ei
fiind vizibile creşterile anuale (inelele anuale).
Cochilia spiralată este destul de spaţioasă: în
caz de pericol animalul se poate retrage aici. în
alcătuirea corpului se evidenţiază trei regiuni:
cap, trunchi şi picior. Capul prezintă gura,
tentaculele şi ochii. Piciorul este o excrescenţă
musculară a peretelui ventral al corpului
servind la locomoţie şi fixarea de substrat.
Trunchiul este învelit de o cută pieloasă-
mantia - unul din semnele distinctive ale
încrengăturii- masă viscerală, derivată a
tegumentului, ea e puternic vascularizată,
deaceea poate avea rolul de plămîn. între corp
şi mantie se află cavitatea paleala, unde sunt
amplasate organele respiratorii, de simţ şi se
deschid orificiile anal, excretor şi ductele
organelor genitale. !!!e semnificativ de
cunoscut că moluştele nu posedă tentacule.
Înmulţirea. Majoritatea sunt unisexuate, iar la
cele hermafrodite fecundaţia este încrucişată.
Cele unisexuate dispun de un ovar sau un
testicul, iar cele hermafrodite de o glandă
hermafrodită în care se formează atât ovule,
cât şi spermatozoizi. La speciile unisexuate
fecundarea este externă, iar la hermafrodiţi
internă. La moluştele dulcicole şi formele
terestre cu plămâni, dezvoltarea este directă;
la cele marine - indirectă, prin metamorfoză
incompletă. Rolul moluştelor în natură şi în
viaţa omului. Moluştele joacă un rol
important în circuitul materiei, constituind şi o
sursă de hrană pentru multe dintre animalele
acvatice. Unele specii (melcul-de-livadă,
scoicile, calmarii) sunt folosite în alimentaţia
omului. Din cochilia unor moluşte se confec-
ţionează nasturi, articole decorative. Unele
scoici sunt folosite pentru obţinerea perlelor.
Se întâlnesc şi specii dăunătoare: limaxul se
hrăneşte cu ciuperci şi legume. Viermele-de-
corabie (moluscă viermiformă) distruge
lemnul corăbiilor. Din secreţia glandei cu
cerneală a sepiilor şi calmarilor se prepară
tuşul chinezesc. Diversitatea Moluştelor
Reprezentanţii Moluştelor se grupează în trei
clase: Gasteropode (melcii, limaxii, limneea),
Bivalve (scoica-de-râu) şi Cefalopode (sepia,
calmarul, octapodul). Clasa Gastropoda
(Gasteropodele) este cea mai numeroasă.
Reprezentanţii acestei clase se întâlnesc în ape
dulci şi sărate, pe uscat. Cochilia este răsucită
în formă de spirală. Un capăt este închis, iar
celălalt deschis, prin el ieşind capul şi
trunchiul. Dimensiunile variază de la 2-3 mm
până la 60 cm. La unele specii cochilia este
redusă, fiind prezente doar rudimente ale
acesteia (limaxul). Ca urmare a asimetriei
corpului, s-au redus organele părţii drepte.
Sunt bine dezvoltate organele olfactive şi
ochii. Majoritatea sunt erbivori, multe specii
sunt filtratori tipici şi necrofagi. Unele specii
sunt gazde intermediare pentru viermii
paraziţi, dăunători ai livezilor şi ogoarelor
(melcul, limneea) Reprezentanţi: limaxul,
melcul-de-grădină, melcul-de-livadă, limneea-
mică, limneea-obişnuită Clasa Bivalva sau
Lamellibranhiata (Bivalvele) include moluşte
marine şi dulcicole ce duc un mod de viaţă
puţin activ. Capul lipseşte. Cochilia este
alcătuită din două valve unite în partea dorsală
printr-un ligament elastic (la scoică), iar la
unele specii prezintă un lacăt sub formă de
zimţi. Se deplasează încet, înfigând piciorul în
mâl şi trăgând corpul după sine. Cavitatea
paleală comunică cu mediul prin două sifoane:
prin unul apa pătrunde în cavitate, prin celălalt
apa este evacuată. Reprezentanţi: scoica-de-
râu, scoica-de-mărgăritar, care este crescută
în gospodării speciale în vederea obţinerii
perlelor; stridiile şi midiile folosite în
alimentaţie. Clasa Cephalopoda
(Cefalopodele). Sunt moluşte marine ce pot
atinge o lungime de până la 20 m. Piciorul este
transformat în braţe. La majoritatea re-
prezentanţilor cochilia este redusă. în intestinul
posterior, lângă orificiul anal, se deschide
glanda cu cerneală, folosită pentru a se apăra
de duşmani. Pentru cefalopode este
caracteristică mişcarea reactivă, ce le asigură o
viteză de până la 40 km/h. Au ochi mari, bine
dezvoltaţi. Sunt animale unisexuate. Se repro-
duc o dată în viaţă, după aceea pier.
Reprezentanţi: calmarul, octapodul, caracatiţa,
nautilusul. A: gasteropode şi lamelibranhiate:
corp moale şi nesegmentat, reproducerea
sexuată, moluşte D: modul de viaţă, după
cochilie, picior TEMA: ÎNCRENGĂTURA
ARTROPODELE.CARACTERISTICA
GENERALĂ A ÎNCRENGĂTURII
Artropodele se deosebesc de celelalte
nevertebrate după un şir de caractere: *corpul
artropodelor este acoperit de o substanţă dură
de origine organică- chitina. Ea este secretată
de celulele epidermice şi formează la suprafaţa
corpului un înveliş protector. El protejează
corpul de leziuni mecanice, evaporarea apei.
Stratul de chitină serveşte şi ca loc de fixare a
muşchilor, de aceea este numit schelet extern.
*Apariţia scheletului extern a jucat un rol im-
portant în evoluţia artropodelor. întrucât
datorită cuticulei s-au redus pierderile de apă
prin tegumente, reprezentanţii artropodelor au
putut ieşi pe uscat. *Corpul artropodelor
constă din segmente care, spre deosebire de
viermii inelaţi, nu sunt identice. Fiecare
segment sau un grup de segmente exercită o
anumită funcţie. Din unirea segmentelor
anterioare au rezultat capul şi toracele, care la
unele artropode sunt unite, formând
cefalotoracele. *Fiecare segment poartă o
pereche de membre. Majoritatea lor sunt
modificate după funcţia segmentului pe care se
află. Pentru deplasare servesc membrele de pe
segmentele toracale, numite membre
locomotoare. *Toate membrele sunt
articulate, adică sunt formate din mai multe
segmente (tuburi cave) unite mobil între ele.
De aici şi denumirea încrengăturii. Datorită
membrelor articulate, artropodele au însuşit
mai multe moduri de locomoţie: mersul,
alergarea, înotul, săritura. Varietatea modurilor
de locomoţie a asigurat o răspândire largă a
artropodelor în cele mai diferite medii de viaţă.
Astfel, artropodele şi-au diversificat şi sursele
de hrană. Drept urmare, s-au modificat unele
anexe bucale. La formele ce consumă hrană
solidă, anexele bucale s-au transformat în
maxilare cu funcţia de muşcare şi mărunţire a
hranei. Pentru consumul hranei lichide,
artropodele dispun de organ bucal de tip
sugător sau sugător-înţepător. *în pofida
învelişului de chitină, corpul la artropode este
destul de flexibil. Aceasta se datorează
faptului că stratul de chitină acoperă fiecare
segment în parte. între segmente există suturi.
Stratul de chitină în regiunea suturilor este
foarte subţire, moale şi elastic, asigurând
unirea mobilă a segmentelor. învelişul este
continuu doar pe segmentele concrescute ale
capului şi toracelui. *De învelişul de chitină
ţine şi particularitatea artropodelor de a
năpârli: schimbarea învelişului în timpul
creşterii şi dezvoltării animalului. De obicei,
până la atingerea stadiului adult învelişul se
schimbă de câteva ori. *Artropodele se
înmulţesc numai sexuat. Sunt, de regulă,
unisexuate. Dezvoltarea postembrionară poate
fi directă şi indirectă. *Artropodele reprezintă
cel mai numeros grup de organisme. Cele
aproximativ 2 mln specii de artropode sunt
grupate în mai multe clase, mai reprezentative
fiind: Crustaceele, Insectele şi Arahnidele-
toate st unite într- o încrengătură fiindcă
posedă picoare articulate. TEMA: CLASA
CRUSTACEEA (CRUSTACEELE) Se
cunosc circa 20 000 specii de crustacee
răspândite în natură, cu predilecţie în mediul
acvatic. Reprezentant tipic al clasei este racul-
de-râu. Alcătuirea corpului. Corpul acoperit
cu o carapace chitinizată este alcătuit din două
regiuni: cefalotorace şi abdomen. învelişul
conţine mai mulţi pigmenţi, de aceea racul îşi
poate schimba culoarea după substrat, de la
verde până la cafeniu. La temperaturi înalte
(de fierbere), toţi pigmenţii se distrug, cu
excepţia celui roşu, mai stabil. Cefalotoracele
rezultă din unirea imobilă a capului şi
toracelui. Limita dintre cap şi torace este
desemnată de adâncitura din cuticulă (sutură).
Capul este prevăzut din 4 segmente con-
crescute. Primul prezintă 2 perechi de antene:
una lungă şi una scurtă, cu funcţie de organe
tactile şi olfactive. Tot aici sunt situaţi şi ochii.
Celelalte segmente poartă câte o pereche de
membre, constituind aparatul bucal. Prima
pereche exercită funcţia de mandibulă, iar
celelalte două, funcţia de maxilar. Cele 8
segmente ale toracelui prezintă câte o pereche
de membre. Primele 3 perechi - maxilipedele -
servesc la reţinerea şi fărâmiţarea hranei.
Următoarele 5 perechi sunt membre
locomotoare. Prima pereche prezintă cleşti
bine dezvoltaţi cu rolul de a apuca prada şi a o
introduce în cavitatea bucală. Pe suprafeţele
rigide crustaceele se deplasează mergând
înainte, iar în apă înoată înapoi, strângând
abdomenul sub sine şi vâslind cu înotătoarea
codală. Abdomenul cuprinde 7 segmente.
Primele 5 poartă câte o pereche de membre
antrenate pentru înot, care la femele servesc şi
ca loc de fixare a ouălor, mai apoi şi a
răcuşorilor, iar la mascul sunt folosite ca organ
copulativ. Ultimele două segmente formează
înotătoarea codală. înmulţirea. Sunt animale
unisexuate cu un dimorfism sexual bine
exprimat: la femele, abdomenul este mai lat
decât la masculi. Fecundaţia este internă, iar
dezvoltarea directă. Până la atingerea
maturităţii sexuale, răcuşorii năpârlesc de
câteva ori (în primul an de viaţă de 10 ori, iar
în doilea de 5 ori). Diversitatea Crustaceelor
După nivelul de dezvoltare, reprezentanţii
clasei se împart în Crustacee superioare şi
inferioare. Crustaceele inferioare sunt
reprezentate de dafnii, ciclopi, copepode. Ele
alcătuiesc planctonul şi servesc drept hrană
pentru alte animale acvatice. Crustacee
superioare sunt langustele, omarii, crabii,
creveţii, racul-de-râu. Sunt folosite în
alimentaţia omului. Langusta atinge lungimea
de 60 cm, corpul şi antenele sunt acoperite cu
ghimpi. Membrele locomotoare sunt lipsite de
cleşti. Preferă mările tropicale şi subtropicale.
Sunt animale nocturne. Duşmanul lor principal
este octapodul. Omarul. La exterior se
aseamănă cu racul-de-râu. Prima pereche de
cleşti este mai dezvoltată decât a racilor.
Trăiesc 50 de ani şi pot atinge o greutate de 15
kg. Sunt animale nocturne. Se folosesc în
alimentaţia omului. Crabul are carapacea
aplatizată dorso-ventral. Abdomenul este scurt,
fiind adăpostit de cefalotorace. Se hrănesc cu
cadavre, nevertebrate. Sunt folosite în
alimentaţia omului. !!!Lătăuşii tot st crustacei.
A: crustacee şi arahnide: corp segmentat,
nevertebrate, artropode D: mod de viaţă,
prezenţa crustei, digestia TEMA:CLASA
INSECTA (INSECTELE) Insectele formează
cea mai numeroasă clasă de animale
cuprinzând în jur de 1,2 mln de specii. Majo-
ritatea duc un mod de viaţă terestru, unele
specii au ales ca mediu de viaţă solul sau apa.
Se întâlnesc şi paraziţi ai plantelor, ai
animalelor şi ai omului. Alcătuirea corpului.
Corpul insectelor este protejat de o cuticulă,
care exercită funcţia de schelet extern. în
alcătuirea corpului se disting trei regiuni: cap,
torace şi abdomen. Pe cap sunt amplasate o
pereche de antene segmentate, aparatul bucal
din şase piese (buza superioară, mandibulele,
maxilarul, buza inferioară) şi ochii compuşi.
La unele specii sunt prezenţi şi 3-13 ochi
simpli. în funcţie de specificul hranei, aparatul
bucal poate avea o structură distinctă. Se
deosebesc câteva tipuri de aparate bucale:
rozător, sugător, lingător. Toracele este
alcătuit din 3 segmente, fiecare purtând câte o
pereche de membre locomotoare, în funcţie de
mediul de viaţă, acestea pot fi de tip alergător,
săritor, săpător, înotător. La insectele
zburătoare, de segmentele toracale sunt fixate
aripile, a căror structură şi formă diferă de la
specie la specie. La gândaci, una din cele două
perechi de aripi (cea anterioară) este puternic
chitinizată, transformându-se în elitre, care nu
participă la zbor. La muşte şi ţânţari sunt
dezvoltate doar aripile anterioare, cele
posterioare fiind puternic reduse, asigurând
menţinerea echilibrului corpului în timpul
zborului. Unele insecte (păduchii) au pierdut
ambele perechi de aripi, având un mod
parazitar de viaţă. Abdomenul este alcătuit din
6-10 segmente delimitate prin incizii. La fe-
mele, abdomenul se termină cu o prelungire
pentru depunerea ouălelor într-un mediu tare
(sol, ţesuturi de plante) - ovipozitor, care la
albine, viespi şi furnici s-a transformat într-un
ac prin care trece ductul glandei cu venin. La
mascul, abdomenul se termină cu organul
copulator. înmulţirea. Insectele sunt animale
unisexuate. Fecundarea este internă.
Dezvoltarea are loc prin metamorfoză
incompletă (gîndacul de bucătărie) şi
completă(albina, albiliţa verzei, gîndacul de
Colorado, musca de casă) .Ciclul de dezv la
fluture: ouă fertilizate> larvă (omidă)> pupă>
adult (imago) Rolul insectelor în natură şi în
viaţa omului. Insectele servesc drept sursă de
hrană pentru alte animale. Unele specii aduc
daune culturilor agricole, hrănindu-se cu
frunze, rădăcini şi cu sucul plantelor: lăcustele,
coropişniţa, fluturii, gândacul-de-mai. Se
întâlnesc paraziţi externi ai animalelor, in-
clusiv ai omului (păduchii, ploşniţele, puricii),
sanitari ai naturii (gândacii-necrofagi,
gândacii-de-gunoi). Unele specii participă la
formarea solului. Insectele ce se hrănesc cu
nectarul şi polenul florilor (albinele, viespile,
bondarii) contribuie la polenizare. Omul a
reuşit să domesticească două specii de insecte-
albina şi fluturele-de-mătase. Buburuzele,
furnicile sunt folosite în lupta cu dăunătorii
plantelor agricole, la fel şi trihograma,
telenomus. Diversitatea Insectelor Insecte ce
se dezvoltă prin metamorfoză incompletă
Ordinul Orthoptera (Ortopterele) include
greierii, lăcustele, coropişniţa, cosaşii.
Caracteristice pentru aceste insecte sunt aripile
anterioare lungi şi rigide, cele posterioare- mai
fine, strânse în evantai; membrele posterioare
de tip săritor, aparatul bucal de tip rozător.
Lăcustele sunt considerate dăunători ai
agriculturii, distrugând în anii dezvoltării lor în
masă suprafeţe imense de semănături. într-un
stol se pot reuni 35 mlrd. de lăcuste, care pot
parcurge în zbor o distanţă de 2400 km.
Coropişniţele duc un mod de viaţă subteran.
Dăunează agriculturii, deoarece se hrănesc cu
rădăcinile plantelor. Ordinul Heteroptera
(Ploşniţele). Aripile anterioare sunt tari pe
jumătate, capetele şi aripile posterioare sunt
membranoase. Aparatul bucal este de tip
înţepător-sugător. Este caracteristică prezenţa
unor glande odorifere specifice. Multe specii
sunt dăunători ai agriculturii ploşniţa-de-
cămp,scorpionul de apă, ploşniţa-cerealelor.
Insecte ce se dezvoltă prin metamorfoză
completă Ordinul Coleoptera (Coleopterele
sau Gândacii). Aripile anterioare sunt
transformate în élitre, aparatul bucal este de tip
rozător. Produc daune gândacul-de-Colorado,
care se hrăneşte cu frunzele cartofului,
gândacul-de-mai, ale cărui larve se hrănesc cu
rădăcinile arborilor, gărgăriţele, gândacul-de-
scoarţă. Se întâlnesc specii care se hrănesc cu
sucul produs de trunchiul arborilor (rădaşcă)
sau cu gunoi de grajd (găndacul-de-bălegar.
Aici e şi buburuza Ordinul Hymenoptera
(Himenopterele). Reprezentanţi ai acestui
ordin sunt viespile, albinele, ihneu-monidele,
furnicile, bondarul. De regulă, prezintă două
aripi membranoase, transparente. Aripile
posterioare sunt mai mici decât cele anterioare,
fiind unite împreună într-o placă mică.
Aparatul bucal este de tip rozător sau lingător.
Se întâlnesc specii răpitoare şi fitofage. Pentru
multe himenoptere este caracteristic un
comportament complex. Este vorba de
insectele sociale (albinele, furnicile).
Importanţă practică au ihneumonidele, folosite
la combaterea insectelor dăunătoare (depun
ouăle în corpul acestora), furnicile care se hră-
nesc cu insecte-dăunători ai agriculturii. Un
furnicar poate proteja 0,5-1 ha de pădure, de
aceea furnicarele trebuie ocrotite. Ordinul
Lepidoptera (Lepidopterele sau
fluturii).albiliţa verzii, fluturile de mătase
Fluturii au patru aripi acoperite cu solzi, uneori
viu colorate. Aparatul bucal sugător se
transformă în trompă. In cazul larvelor este de
tip rozător. Omizile aduc mari pagube agricul-
turii, hrănindu-se cu frunze. Se întâlnesc specii
diurne şi nocturne. Pentru combaterea
omizilor se folosesc metode chimice şi
biologice.Anoplura-păduchele de cap,
păduchele lat; Diptera. Muştele, ţînţarii;
Himenopterme- viespele, albinele, furnica,
tormitul TEMA: CLASA ARACHNIDA
(ARAHNIDELE) Se cunosc circa 62 000
specii de arahnide care trăiesc pe uscat, în sol,
în vizuini, parazitează pe plante, pe animale şi
om. Unele specii trăiesc în apă. Alcătuirea
corpului. Corpul arahnidelor este protejat de o
cuticulă chitinizată, impermeabilă pentru apă.
Aceasta dă posibilitate arahnidelor să populeze
mediile uscate şi foarte calde. în alcătuirea
corpului se disting 2 regiuni: cefalotorace şi
abdomen. Pe partea dorsală a cefalotoracelui
sunt amplasate patru perechi de ochi simpli
numiţi oceli. Partea ventrală găzduieşte gura,
mărginită de două perechi de membre, de o
pereche de chelicere şi una de pedipalpi, cu
ajutorul cărora animalul captează şi mărunţeşte
hrana. Urmează 4 perechi de membre
locomotoare; cele abdominale sunt reduse.
înmulţirea. Toate arahnidele sunt unisexuate,
cu fecundaţie internă, ovipare, se întâlnesc şi
specii vivipare. Dezvoltarea embrionului din
oul fecundat este directă, doar la căpuşe fiind
indirectă. Rolul arahnidelor în natură şi în
Vertebratele au apărut mai târziu decât alte
cordate, constituind ramura progresivă în
evoluţia acestora. Coarda este prezentă doar la
embrion, la adult fiind înlocuită de coloana
vertebrală. în pofida diversităţii, toate
vertebratele au acelaşi plan de structură,
dovadă a originii comune. în alcătuirea
corpului vertebratelor se disting clar trei
regiuni: capul, trunchiul şi membrele. Corpul
este protejat de piele ce poartă diferite anexe:
solzi, pene sau păr. Scheletul este osos şi se
compune din scheletul axial (coloana verte-
brală), craniu, scheletul membrelor şi al
centurilor. Craniul are două regiuni: cerebrală
(sediul creierului) şi viscerală (capătul anterior
al tubului digestiv). Membrele au o structură
diferită, în funcţie de mediul de viaţă. Sistemul
nervos este de tip tubular şi atinge un grad
înalt de dezvoltare în comparaţie cu
nevertebratele. Se compune din segmentul
central (creierul şi măduva spinării) şi cel
periferic (totalitatea nervilor). în alcătuirea
creierului se disting 5 compartimente. Creierul
terminal (telencefal) a apărut ca creier olfactiv
la peşti. La celelalte vertebrate, în telencefal se
află centrele de integrare a activităţii nervoase.
La mamifere suprafaţa emisferelor este
acoperită de scoarţă - compartimentul superior
al sistemului nervos central. în creierul
intermediar (diencefal) sunt dislocate centrele
nervoase ce reglează metabolismul, starea de
veghe-somn, precum şi centrele vizuale
primare. Creierul mijlociu (mezencefal) a
apărut ca creier vizual primar la peşti. La
celelalte vertebrate această funcţie este
readresată diencefalului, aici localizându-se
centrele nervoase ce coordonează tonusul muş-
chilor, mişcarea ochilor, redresarea poziţiei
corpului. Creierul posterior (metencefal) este
constituit din puntea Varolio şi cerebel.
Centrele nervoase din puntea Varolio participă
la reglarea lacrimaţiei, salivaţiei, masticaţiei.
Cerebelul este centrul echilibrului. Creierul
alungit (mielencefal) sau bulbul rahidian este
sediul centrilor respirator, cardiac, al tusei,
vomei. Tubul digestiv al vertebratelor are 6
regiuni distincte: cavitatea bucală, faringe,
esofag, stomac, intestin subţire şi intestin gros.
La digestia hranei participă sucurile digestive
secretate de glande gastrice şi intestinale, de
pancreas. Vertebratele acvatice respiră prin
branhii, iar cele terestre prin plămâni. Evoluţia
plămânilor a avut loc în direcţia măririi
suprafeţei metabolismului gazos. Pentru
aparatul circulator al vertebratelor este
viaţa omului. Cel mai mare pericol pentru om
îl prezintă speciile de căpuşe care se hrănesc
cu sângele animalelor homeoterme. Aceste
specii reprezintă transmiţătorii agenţilor
patogeni ai unor boli periculoase: encefalita,
unele forme ale tifosului exantematic. Speciile
minuscule de căpuşe populează praful şi, în
contact cu aerul inspirat, provoacă forme grave
de alergie la persoanele sensibile. în natură se
întâlnesc şi specii de arahnide veninoase:
tarantula, caracurtul, diferiţi scorpioni a căror
muşcătură poate fi periculoasă pentru om.
Diversitatea Arahnidelor în prezent sunt
cunoscute mai bine de 3600 specii de arahnide
reunite în 10 ordine. Cele mai reprezentative
sunt: Scorpionii, Păianjenii şi Căpuşele.
Ordinul Scorpiones (Scorpionii). Scorpionii
sunt animale nocturne. Ultimul segment al
abdomenului este puternic alungit şi se încheie
cu un ac la capătul căruia se deschide ductul
glandei veninoase. Lovind prada cu abdo-
menul, scorpionul înfige acul în ea, secretând
veninul. Pentru unele mamifere mici înţepătura
scorpionului poate fi mortală, iar la om
provoacă o stare morbidă uşoară. Ordinul
Aranei (Păianjenii). Abdomenul păianjenilor
este mai voluminos decât cefalotoracele, toate
segmentele lui fiind concrescute. La capătul
posterior sunt localizate 3 perechi de
excrescenţe -filierele - cu foarte multe orificii.
Prin acestea se scurge un lichid vâscos produs
caracteristică delimitarea a două circuite -
mare şi mic. Aceasta a indus modificări şi în
structura inimii. Evoluţia inimii a mers în
direcţia delimitării sângelui arterial de cel
venos, deziderat atins în cazul păsărilor şi al
mamiferelor. Evacuarea deşeurilor metabolice
este asigurată de rinichi care funcţionează în
baza principiului filtrării sângelui. Vertebratele
sunt animale unisexuate, ovipare. Doar
mamiferele sunt vivipare. !!!Cordatele se
divizează în 3încrengături: *Urocordate/
Tunicatele- cordate primitive, coarda fiind
prezentă doar la embrioni şi larve, adaptate la
mediul marin, tăiesc fixat/ liber, în colonii/
solitar; corpul ca un sac; hermafrodite,
formînd colonii, se reeproduc sexuat şi
asexuat, ex:ascidie, care are coadă în stadiul
larvar; *Acraniate/ Cefalocordate= cordate
inferioare, marine, în apele dulci, sedentar,
animal unisexuat cu fecundaţie externă, ex:
brancheostoma, amfiox; Craniate (vertebrate).
Veretebratele se împart în 2supraclase: Peştii,
Tetrapodele. TEMA: SUPRACLASA
PISCES (PEŞTII) Supraclasa Peştii cuprinde
două clase: Peştii Osoşi şi Peştii
Cartilaginoşi. Clasa Osteichthyes (Peştii
osoşi) Peştii osoşi reprezintă cel mai vechi şi
mai numeros grup de animale cordate,
întrunind circa 22 mii de specii. Populează
apele dulci şi cele sărate. Alcătuirea corpului.
Corpul de formă hidrodinamica este acoperit
de piele cu solzi. Solzii sunt plăci subţiri,
transparente. La exterior învelişul de solzi
prezintă un epiderm fin, bogat în glande ce
secretă mucus. Solzii cresc odată cu întregul
corp, pe parcursul întregii vieţi. Linia laterală
mai poate percepe direcţia şi presiunea apei.
Corpul peştilor este alcătuit din trei regiuni:
cap, trunchi şi coadă. Capul este alcătuit din
scheletul neural şi visceral. Scheletul neural
formează cutia craniană- sediul encefalului şi
al organelor de simţ. Scheletul visceral
cuprinde maxilarele şi arcurile branhiale,
suportul branhiilor. Pivotul trunchiului este
coloana vertebrală alcătuită din două regiuni:
toracală şi codală. De arcurile inferioare ale
vertebrelor regiunii toracale sunt articulate
coastele. Ele sustin pereţii cavităţii
abdominale, protejînd organele interne de
contuzii. Înotătoarele pare {pectorale şi
abdominale) menţin corpul în echilibru şi
asigură schimbarea direcţiei de înot. Scheletul
lor se compune din scheletul înotătoarelor
libere şi scheletul centurilor cu o structură
simplă. Scheletul înotătoarelor impare (spinale
de glandele sericigene situate în abdomen. In
contact cu aerul, lichidul se solidifică, formând
firişoare subţiri din care cu ajutorul ghearelor
membrelor locomotoare păianjenul timp de
câteva ore ţese pânză. După terminarea ei,
păianjenul se ascunde în apropiere şi aşteaptă
prada. El păstrează legătura cu pânza prin firul
de semnal. Păianjenii ţes mai multe tipuri de
„pânză": umedă, uscată, vâscoasă. Fiecare tip
are destinaţie precisă: prinderea prăzii,
depunerea ouălelor, protecţia, copularea. Se
întâlnesc şi specii veninoase: tarantula şi
caracurtul. Ordinul Acari (Căpuşele). Sunt
arahnide mici, uneori microscopice.
Majoritatea au corpul nesegmentat. Aparatul
bucal e de tip înţepător-sugător. Multe specii
sunt paraziţi ai plantelor şi ai animalelor.
Animalul se desprinde de gazdă numai după ce
umple cu sânge excrescenţele oarbe ale
intestinului. Pentru a desprinde căpuşa de
corpul omului, ea trebuie unsă cu ulei sau
benzină. Astfel se acoperă stigma şi în lipsa
aerului căpuşa se asfixiază. Deosebit de
periculoase sunt: căpuşa-câinelui, căpuşa-de-
taiga, care transmit agenţii patogeni ai multor
boli periculoase. Se întâlnesc şi căpuşe-parazit
ale omului: sarcoptul-râiei, acarina-
foliculară. TEMA: SUBÎNCRENGĂTURA
VERTEBRATELE. CARACTERISTICA
GENERALĂ A SUBÎNCRENGĂTURI
şi anală) este alcătuit din raze externe osoase
ce susţin o membrană tegumentară. Ele asigură
corpului o poziţie normală. Înotătoarea codală
participă la înot. înmulţirea. De regulă, peştii
sunt animale unisexuate, ovipare. Femelele au
o pereche de ovare în care se dezvoltă ovulele
(icrele), care prin oviducte ajung în afara
corpului. Masculii au o pereche de testicule în
care se formează spermatozoizii, transportaţi în
afara corpului prin spermiducte. Fecundaţia
este externă. Dezvoltarea are loc prin
metamorfoză incompletă. Peştii decorativi sunt
vivipari. Rolul peştilor în natură şi în viaţa
omului. Peştii sunt componenţi ai lanţurilor
trofice acvatice. Omul foloseşte mult în
alimentaţie carnea de peşte, icrele, untura de
peşte bogată în vitamina D. Diversitatea
Peştilor osoşi Subclasa Actinopterygii
(Actinopterigienii) Ordinul Perciformes
(Perciformele/acantopterigieni- cel mai bogat
în specii. Trăsătură distinctivă: prezenţa a două
înotătoare spinale. Pot atinge lungimea de
până la 5 m şi greutatea de 1000 kg. Unele
specii sunt lipsite de vezica înotătoare.
Reprezentanţi: şalăul, bibanul, scrumbia,
stavridul. Ordinul Cypriniformes
(Cipriniformele) cuprinde peşti osoşi primi-
tivi, cartilagiul păstrându-se doar între
vertebre. Vezica înotătoare comunică cu
intestinul. Maxilarele sunt lipsite de dinţi,
aceştia localizându-se pe arcul branhial
posterior, fiind numiţi dinţi faringieni.
Reprezentanţi: babuşca, văduviţă, somonul,
linul, carasul, crapul, plătica. Ordinul
Esociformes (Esociformele). Sunt peşti
răpitori cu dinţi ascuţiţi. Reprezentant: Ştiuca-
de-mare. Poate atinge o lungime de cea 1,5 m
şi o greutate de 35 kg. Subclasa
Crossopterygii (Peştii Crosopterigieni) In
prezent este cunoscut un singur reprezentant-
latimeria. Corpul are o lungime de 105-180
cm, o greutate de 25-80 kg şi este acoperit cu
solzi sub formă de plăci osoase. înotătoarele-
perechi au un peduncul gros, asemănându-se
cu nişte picioruşe scurte. Naşte pui vii. în
prezent au fost descoperite 20 de exemplare,
dintre care doar 2 femele. Subclasa Dipnoi
(Peştii dipnoi) Prezintă un grup mic de peşti
primitivi. Au corpul acoperit cu solzi osoşi.
Cea mai mare parte a scheletului este
cartilaginos. Coarda se păstrează toată viaţa.
Vezica înotătoare participă şi la respiraţie.
Coloana vertebrală nu este practic dezvoltată,
fiind prezente rudimente ale arcurilor
superioare. Respiraţia este dublă: prin branhii
şi prin plămâni. Reprezentanţi: protopterusul,
lepidosirenul. Clasa Chondrichthyes (Peştii
Cartilaginoşi) Dimensiunile corpului peştilor
cartilaginoşi oscilează de la 20 cm până la 15-
20 m. Populează mările şi oceanele din
regiunile tropicale. Corpul este alungit şi
acoperit cu solzi placoizi. Scheletul rămâne
cartilaginos toată viaţa şi este alcătuit din două
regiuni: toracală şi codală. De vertebrele
regiunii toracale sunt prinse coastele scurte.
înotătoarele perechi (pectorale şi abdominale)
sunt aşezate orizontal servind ca suprafaţă de
sprijin pentru menţinerea echilibrului în apă.
Cu unele excepţii, alcătuirea internă se
aseamănă cu cea a peştilor osoşi. Cei mai
cunoscuţi peşti cartilaginoşi sunt rechini,
balenele şi batoideii (vulpea-de-mare, pisica-
de-mare). Multe specii prezintă pericol pentru
om. TEMA: CLASA AMPHIBIA
(AMFIBIILE) Amfibiile prezintă cel mai
puţin numeros grup de vertebrate (2,5 mii
specii) răspândite în regiunile umede şi calde.
Sunt primele vertebrate ieşite pe uscat dar care
au păstrat legătura cu mediul acvatic. De
aceea, în structura şi modul lor de viaţă se
deosebesc caractere specifice animalelor
terestre şi acvatice. Alcătuirea corpului.
Corpul amfibiilor cuprinde trei regiuni: cap,
trunchi şi membre. în scheletul capului
predomină elementele cartilaginoase. Coloana
vertebrală se compune din 4 regiuni:
cervicală, toracală, lombo-sacrală şi codală.
Regiunea cervicală prezintă o singură vertebră
articulată mobil cu capul. Numărul vertebrelor
toracale variază de la 7 la cele ecaudate (fără
coadă) până la peste 100 la cele apode (fără
membre). Unica vertebră sacrală dispune de
proeminenţe de care se articulează oasele
bazinului. Coastele lipsesc. Regiunea codală
este bine dezvoltată la formele caudate şi
redusă la câteva vertebre concrescute la
ecaudate. Membrele au o structură tipică
membrelor pentadactile. Membrul anterior se
compune din trei regiuni:braţ, antebraţ şi
labă. Cel posterior prezintă de asemenea trei
regiuni: coapsă, gambă şi labă. în legătură cu
deplasarea prin salturi, membrele posterioare
sunt mai lungi şi mai puternice decât cele
anterioare. Unirea mobilă a membrelor de
trunchi. Se realizează prin Centuri. Cea a
membrelor anterioare- sacula- cuprinde trei
oase (coracoid, omoplat şi claviculă). Din
absenţa coastelor, cutia toracică lipseşte.
Centura membrelor posterioare - pelviană -
prezintă un os (coracoidul) rezultat din sudarea
a 3 oase (ilion, ischion şi pubis). înmulţirea.
Amfibiile sunt animale unisexuate, ovipare.
Spermiductele de la cele două testicule se
deschid în uretre, iar acestea în cloacă. înainte
de a se deschide în cloacă, ureterul se dilată,
formând vezica seminală (rezervor temporar
pentru spermă). Ovarele sunt, de asemenea,
pare. Ovulul matur ajunge mai întâi în
cavitatea corpului, iar de acolo într-o dilatare
în formă de pâlnie a oviductelor perechi ce se
deschid în cloacă. Fecundaţia este externă, iar
dezvoltarea are loc prin metamorfoză
incompletă.Ciclul de dezv a broaştei de lac:
ouă fertilizate> embrion> larvă (mormoloc)>
adult Rolul amfibienilor în natură şi în
viaţa omului. în natură amfibiile sunt verigile
a numeroase lanţuri nutritive. Pentru om
amfibiile sunt folositoare, hrănindu-se cu
nevertebrate-dăunători ai plantelor de cultură.
în unele ţări populaţia consumă carnea de
broască. Diversitatea Amfibiilor Amfibiile
sunt grupate în trei ordine: Caudatele,
Ecaudatele şi Apodele. Ordinul Caudata
(Caudatele) include circa 280 de specii de
amfibii cu coadă la care ambele perechi de
membre au aceeaşi lungime. Se deplasează
prin târâre. Femela depune de la 2-5 până la
600-700 de ouă. Reprezentanţi: Tritonul;
Salamandra-cu-pete. Ordinul Ecaudata
(Ecaudatele/ Acaudatele) include amfibii
lipsite de coadă în stadiul adult. Membrele
posterioare sunt mai bine dezvoltate decât cele
anterioare; ca urmare se deplasează pe uscat
prin sărituri. Reprezentanţi: Broasca-de-iaz,
broasca-de-lac. Prima are culoare verde, cea
de-a doua gri-închis. Broasca-râioasă este mai
puţin legată de mediul acvatic. Pielea este
uscată, acoperită de nervi. Animal nocturn.
Din acest ordin mai fac parte buraticul,
broasca-arboricolă. Ordinul Apodele (Apoda).
Se cunosc circa 60 specii de amfibii lipsite de
membre. Au corpul viermiform, pielea nudă,
bogată în glande cutanate. Coada este scurtă,
ochii slab dezvoltaţi, timpanul lipseşte. Preferă
mediul subteran. Fecundarea este internă.
Ouăle sunt depuse în vizuini subterane.
Femelele se încolăcesc în jurul ouălor şi cu
ajutorul secreţiei produse de glandele cutanate,
le menţin umede. Larvele ieşite din ou
migrează în apă unde îşi continuă dezvoltarea.
Reprezentanţi: sifonopsul, ihtiofisul. A: peşti
şi amfibieni: prezenţa coardei, craniate D:
structura membrelor, mod de trai, respiraţia
TEMA: CLASA REPTILIA (REPTILELE)
Reptilele sunt vertebrate tetrapode,
poikiloterme, răspândite pe larg în zonele cu
climă aridă, mai puţin în cele cu climă
temperată. Spre deosebire de amfibii, sunt mai
puţin dependente de mediul acvatic întrucât au
corpul acoperit cu solzi protectori sau scuturi
osoase, care previn pierderile de apă, şi em-
brionul se dezvoltă în lipsa apei. Alcătuirea
corpului. Corpul reptilelor are o formă
alungită şi constă din cele trei regiuni tipice
vertebratelor. La şerpi membrele lipsesc.
Scheletul se aseamănă cu al amfibiilor,
prezentând şi unele distincţii. In primul rând s-
au redus elementele cartilaginoase. Scheletul
axial- coloana vertebrală- este mai diferenţiată
şi mai mobilă decât la amfibii, cuprinzând
aceleaşi patru regiuni. La şopârle regiunea
cervicală numără 8 vertebre. Prima vertebră
(atlantul) are formă inelară şi se articulează
mobil cu craniul. Cea de-a doua (epistofelul)
se articulează mobil cu prima, mărind
mobilitatea craniului Regiunea toracală constă
din 22 vertebre care poartă coaste. Coastele
primelor 5 vertebre se unesc cu sternul
cartilaginos, formând cutia toracică. De
arcurile celor 2 vertebre ale regiunii sacrale se
articulează bazinul. Regiunea codaiă numără
câteva zeci de vertebre. Membrele sunt
alcătuite după tipul membrului pentadactil.
Cutia toracică asigură membrelor un sprijin
mai solid. Insă aşezarea membrelor pe părţile
laterale ale corpului nu permit ridicarea lui de
la pământ, de aceea unele reptile se deplasează
prin târâre. În glandele salivare se form
veninul, la reptile. înmulţirea. Şopârlele sunt
animale unisexuate, ovipare. Spermatozoizii
din testicule, prin spermiducte ajung în cloacă,
iar prin intermediul organului copulator, în
căile genitale ale femelei. Ovulele din ovar
sunt captate de oviducte, al căror capăt
posterior se dilată, formând uterul, care se
continuă cu vaginul. Acesta se deschide în
cloacă printr-un orificiu separat de al
ureterelor. Fecundaţia este internă, iar
dezvoltarea directă. Rolul reptilelor în
natură şi în viaţa omului. Reptilele servesc
drept sursă de hrană pentru alte animale. în-
trucât se hrănesc cu insecte şi rozătoare mici,
dăunători ai agriculturii şi silviculturii, sunt de
mare folos omului. Veninul şarpelui este
folosit în domeniul farmaceutic. în unele ţări
din Asia şi America se consumă carnea de
şarpe, crocodil şi broaşte-ţestoase. Din carapa-
cea broaştelor-ţestoase se confecţionează
diferite articole decorative. Ouăle de broaşte-
ţestoase sunt o delicatesă culinară.
Diversitatea Reptilelor Reptilele
contemporane (6500 specii) se grupează în
următoarele ordine: Scuamatele, Crocodilii şi
Broaştele-ţestoase. Ordinul Squamata
(Scuamate) cuprinde 6 mii de specii grupate în
trei subordine: Şopârlele, Cameleonii şi
Şerpii. Pentru şopârle este caracteristic corpul
alungit cu o coadă lungă, mobilă, gât bine
dezvoltat, gene mobile. Cameleonii sunt reptile
adaptate la viaţa arboricolă: membrele au
gheare lungi, adaptate susţinerii corpului în
cazul căţărării în arbori. Îşi schimbă culoarea
în funcţie de mediu. Şerpii sunt reptile lipsite
de membre. Periodic năpârlesc. Oasele
aparatului mandibular sunt articulate mobil,
ceea ce facilitează înghiţirea prăzii de
dimensiuni mari. Şerpii neveninoşi omoară
prada prin strangulare sau cu ajutorul dinţilor.
Cei veninoşi folosesc veninul, secretat de
glandele veninoase. Dintre scuamate, în
Moldova se întâlnesc: şarpele-de-casă, şarpele-
de-apă, vipera-obişnuită, vipera-de-stepă,
salamandra. Ordinul Crocodilia (Crocodilii)
include cele mai evoluate reptile. Ca urmare a
dezvoltării complete a septului ventricular,
inima are patru camere. Populează lacurile,
bălţile, râurile limpezi. Femela depune ouăle
pe uscat. Ordinul Chelonia (Broaştele-
ţestoase). Trăsătura distinctivă a reprezen-
tanţilor acestui ordin este prezenţa carapacei
osoase, care adăposteşte corpul în caz de
pericol. Reprezentanţi: broasca-ţestoasă-de-
supă- folosită în alimentaţie, broasca testoasă-
de-baltă, broasca testoasă-de-stepă, întâlnită
şi la noi. TEMA: CLASA AVES
(PĂSĂRILE) Păsările sunt vertebrate
homeoterme, bipede, adaptate la zbor. Spre
deosebire de alte vertebrate ovipare, depun
ouăle în cuiburi, le clocesc şi îngrijesc puii.
Alcătuirea corpului. Corpul păsărilor este
acoperit cu pene. După alcătuire şi funcţie,
deosebim pene de contur, puf şi peri. Pana de
contur se compune din rahis, steag şi
rădăcină. Steagul prezintă o reţea deasă de
barbe cornoase, subţiri, subordonate după
dimensiuni, ce se ramifică de la rahis în
barbule. Sunt legate între ele prin cârlige,
formând o placă elastică. Penele de contur ce
acoperă aripile sunt numite remige, cele care
formează cârma cozii - rectrice, iar cele ce
îmbracă celelalte părţi ale corpului sunt pene
de acoperire. Sub penele de contur se situează
puful (pene mici şi fine, lipsite de barbule din
care cauză steagurile lor nu formează o placă).
Puful este cel mai bine dezvoltat la păsările
înotătoare. Perii sunt pene de puf lipsite de
barbe. Scheletul păsărilor este uşor şi rezistent
şi se compune din aceleaşi regiuni specifice
tuturor vertebratelor. Capul este de dimensiuni
relativ mici, de formă rotundă, înzestrat cu un
cioc îmbrăcat în plăci cornoase. Forma
ciocului este variată şi depinde de tipul hranei
şi modul de dobândire a acesteia. Coloana
vertebrală cuprinde 5 regiuni: cervicală,
toracală, lombară, sacrală şi codală. Specifică
pentru păsări este unirea imobilă a vertebrelor
regiunii toracale. De ele se articulează
coastele, al căror capăt liber se prinde de
sternul osificat, formând cutia toracică. La
majoritatea păsărilor sternul prezintă o
excrescenţă osoasă- carena- locul de fixare al
muşchilor pectorali. Ultima vertebră toracală,
cele lombare şi sacrale şi prima vertebră
codală sunt concrescute într-un singur os-
sacrum- sprijin sigur al membrelor posterioare.
Coastele se unesc mobil între ele prin
mijlocirea apofizei unciforme. Astfel,
stabilitatea cutiei toracice sporeşte. Membrele
anterioare sunt transformate în aripi, fiind
alcătuite din regiuni specifice membrelor
pentadactile. Scheletul labei este puternic
redus. Majoritatea elementelor sunt
concrescute, păstrându-se doar rudimentele a
trei degete. Centura scapulară a păsărilor se
distinge prin unele particularităţi legate de
zbor. Clavicula dreaptă şi cea stângă sunt unite
formând furca, sporind mobilitatea centurii
scapulare. Celălalt capăt al claviculelor aderă
la unirea coracoidului cu omoplatul.
Coracoizii au o legătură rigidă cu sternul.
Omoplaţii înguşti şi lungi alunecă liber pe
suprafaţa coastelor, un capăt fiind legat de
coracoid. Particularităţi se constată şi în
scheletul membrelor posterioare: gambă
alcătuită dintr-un singur os, iar din sudarea
oaselor labei, cu excepţia degetelor, a rezultat
scurmuşul. Degetele descind direct de la
scurmuş, trei fiind orientate înainte şi unul
înapoi. Centura pelviană are o structură tipică
vertebratelor. !!! înmulţirea. Păsările sunt
animale unisexuate, ovipare. Femelele au un
singur ovar. Fecundarea este internă. După
gradul de maturitate fiziologică al puilor în
momentul eclozionării, păsările se împart în
două grupe: nidifuge şi nidicole. La cele
nidifuge puii sunt acoperiţi cu puf, se pot
deplasa de sine stătător şi pot ciuguli (găinile,
raţele, dropiile). Puii păsărilor nidicole sunt
golaşi, adesea orbi şi neputincioşi
(rândunelele, vrăbiile, hulubii). Rolul
păsărilor în natură şi în viaţa omului.
Păsările sunt răspândite în toate zonele
geografice ale Terrei. Ele contribuie la
răspândirea fructelor şi seminţelor, unele
polenizează florile. Hrănindu-se cu insecte
dăunătoare, protejează culturile agricole,
livezile, pădurile. Unele specii au fost
domesticite, altele sunt vânate pentru carne.
Diversitatea PăsărilorSupra ordinul
Acraniate/ Struţii (Ratitae)- păsări cu
structură primitivă, dar bine adaptate la mediul
de viaţă: sternul mic, se mişcp prin alergare,
carena lipseşte. Reprezentanţi: struţi africani/
americani (nadu), australieni (cazuari)
Supraordinul Pinguini (Impennes)- păsări ce
nu pot zbura, deoarece membrele anterioare s-
au transformat în organe de înot
Reprezentanţi: pinguinii imperiali, regali
Supraordinul Carinatae (Carinatele) Include
specii de păsări zburătoare înzestrate cu o
carenă bine dezvoltată şi cu penajul adaptat
pentru zbor. Cuprinde mai multe ordine.
Ordinul Podicipediforme/ Corcodeliii- păsări
acvatice, zburători buni, înotători şi
scufundători Repr: corcodelul mare şi cel
mijlociu; Steganopodele- păsăsri mari de apă
dulce, cu aripi mari, tars scurt şi comprimat
lateral Repr: pelicanul roz; Ordinul
Anseriformes (Anseriformele). Sunt păsări
înotătoare, au picioare scurte, degetele fiind
unite cu o membrană înotătoare. Ciocul este
lat, turtit dorso-ventral. Marginile părţii
superioare a ciocului sunt căptuşite cu plăci
cornoase, iar la unele specii prezintă dinţişori
cornoşi. Penajul este dens, puful este deosebit
de bine dezvoltat. Puii sunt nidifugi. Sunt
răspândite pe tot globul pământesc.
Reprezentanţi: lebedele, gâştele, raţele.
Ordinul Falconiformes (Falconiformele sau
Răpitoarele diurne). Au un cioc bine
dezvoltat, încovoiat. Penajul este dens. Guşa
este bine dezvoltată, iar stomacul muscular
sudezvoltat. Puii ieşiţi din ou sunt acoperiţi cu
puf, văd bine, dar sunt neputincioşi, de aceea
falconiformele sunt considerate păsări
nidicole. Reprezentanţi: şoimul, uliul, şorliţa,
vulturul, şoricarul. Ordinul Galiformes
(Galliformele sau Găinile). Sunt păsări
adaptate la viaţa terestră. Au un corp compact,
aripi scurte şi rotunde. Labele sunt specifice
păsărilor scurmătoare. Sunt poligame. Puii
sunt nidifugi. Reprezentanţi: găinile, prepeliţa,
potârnichea, cocoşul de pădure, fazanul.
Odinul Gruiformes (Gruiformele/
Ciconiforme sau Cocorii). Sunt păsări relativ
mari cu un gât şi picioare lungi, cioc alungit,
coadă scurtă, răspândite în bălţi şi stepe.
Reprezentanţi: cocorii. Ordinul Paseriformes
(Passeriformele). Este cel mai numeros ordin
din clasa păsărilor, circa 5 mii de specii, de
talie diferită. Este bine dezvoltat dimorfismul
sexual prin coloraţie sau dimensiuni corporale.
Sunt adaptate la viaţa arboricolă. Sunt
monogame, clocesc ouăle pe rând. Scot pui de
mai mult de două ori pe an. Reprezentanţi:
ciocârlia, piţigoiul, sticletele, vrabia,
rândunica, mierla, silviile, ciorile, ţoii, graurii.
Ordinul Strigiformes (Strigiformele sau
Bufniţele). Sunt răpitori nocturni pentru care
sunt caracteristice ciocul în formă de cârlig,
ghearele ascuţite şi încovoiate. Penajul se
compune din pene moi şi foarte dese ce fac
zborul silenţios. Sunt bine dezvoltate
pavilioanele auditive, înaintea cărora se află
nişte cute din piele ce amplifică undele sonore.
Au urechi mari. Capul poate fi rotit la 270°.
Reprezentanţi: huhurezul, buha, ciuful,
cucuveaua. Ciocănitoarele; Porumbeii
TEMA:CLASA MAMMALIA
(MAMIFERELE) Mamiferele, cele mai
evoluate animale, sunt vertebrate patrupede,
homeoterme, răspândite în toate zonele
biogeografice ale Terrei. Nasc pui vii pe care îi
hrănesc cu lapte. Alcătuirea corpului. Corpul
este acoperit cu piele relativ groasă, bogată în
glande sudoripare, sebacee şi odorifere. Cele
sudoripare joacă un rol important în
termoreglare, iar cele odorifere sunt folosite în
căutarea partenerului sexual, marcarea
teritoriului ş.a. Indivizii de sex feminin au şi
glande mamare, o modificare a glandelor
sudoripare care asigură alăptarea puilor. Pielea
este acoperită cu blană care diferă de la specie
la specie după lungimea firelor de păr,
grosimea lor, densitate, culoare. Corpul se
compune din trei regiuni: cap, trunchi şi
membre. Craniul este alcătuit dintr-un număr
redus de oase ca urmare a concreşterii unora
dintre ele. Datorită faptului că sutura dintre
acestea se osifică târziu, encefalul nou-
născutului are posibilitate să crească în volum.
Coloana vertebrală cuprinde cinci regiuni
caracteristice vertebratelor, deosebiri
prezentând numărul vertebrelor şi mobilitatea.
Mobilitatea coloanei vertebrale depinde de
modul de viaţă al mamiferelor. La răpitorii de
talie mică este deosebit de mobilă, acestea
putând îndoi spatele în formă de arc (ghepard,
pisică). Scheletul membrelor are un plan
structural specific membrului pentadactil,
prezentând deosebiri doar elementele labei.
Particularităţile structurale ale labei determină
viteza de deplasare. Ariciul, ursul, maimuţa au
mersul lent, deoarece se sprijină pe toată
suprafaţa labei, fiind numite animale
plantigrade. Câinele, pisica, tigrul, ghepardul
şi-au mărit viteza de alergare datorită
amplasării verticale a elementelor labei. Drept
rezultat, animalele se sprijină numai pe degete
şi se numesc digitigrade. Gazela, calul,
mistreţul, oaia, capra aleargă şi mai repede,
reducând suprafaţa de sprijin la vârful
degetelor protejate de copite. Aceste animale
sunt numite unguligrade sau copitate. Ele pot
fi paricopitate- se sprijină pe degetele 3 şi 4,
celelalte fiind reduse (mistreţul, cerbul, renul)
sau imparicopitate - este dezvoltat doar
degetul 3 (calul, rinocerul). înmulţirea.
Mamiferele sunt animale unisexuate cu un
dimorfism sexual mai mult sau mai puţin
dezvoltat. Dezvoltarea embrionului are loc în
corpul mamei, în uter. In timpul dezvoltării
embrionului, în uter se formează un organ
special: placenta. Durata sarcinii depinde de
specie. în primele luni de viaţă puii sunt hrăniţi
cu lapte. Mamiferele pot fi: marsupiale- fără
placentă, nasc pui la un stadiu timpuriu, ce se
dezv complet în marsupiu (koala, cangurul);
placentare- puiul se dezv complet în uterul
mamei, datorită alimentaţiei din placentă (lup,
caşalot, veveriţă, lemur, leu, chiţcan delfin);
monotreme- depun ouă le clocesc, ia puii se
hrănesc cu laptele femelei (echidnă, ornitorinc)
Rolul mamiferelor în natură şi în viaţa
omului. Mamiferele joacă un rol esenţial în
natură. Carnivorii exercită rolul de „sanitari",
înlăturând animalele bolnave, slabe. Hrănindu-
se cu fructe şi cu seminţe, mamiferele
contribuie la răspândirea plantelor.
Răspândirea seminţelor şi a fructelor se face şi
prin intermediul blănii animalelor. Importanţă
economică prezintă un număr mare de specii
vânate pentru carne sau pentru blană. Daune
mari aduc agriculturii rozătoarele, care se
hrănesc cu produse depozitate în hambare;
unele rod scoarţa copacilor din livezi.
Diversitatea Mamiferelor Subclasa
Prototheria (Prototerienele) cuprinde câteva
specii de mamifere primitive întâlnite în
Australia şi pe insulele din vecinătate. Se
înmulţesc prin depunerea ouălor, nefiindu-le
caracteristică formarea placentei. Puii ieşiţi din
ou sunt hrăniţi cu lapte. Glandele mamare nu
au mameloane. Reprezentanţi: ehidna,
ornitorincul, proehidna, ehidna. Subclasa
Metatheria=mamifere inferioare Ordinul
Marsupialia (Marsupialele). Trăsătura dis-
tinctivă a speciilor din acest ordin este
subdezvoltarea placentei. Din această cauză
puii se nasc slabi, dezvoltarea lor având loc în
marsupiul pielos de pe abdomen.
Reprezentanţi: cangurul, veveriţa-marsupială,
lupul-marsupial. Subclasa Euteria
(Euterienele/ Placentare= mamifere
superioare) Ordinul Insectivora
(Insectivorele) cuprinde cele mai vechi specii
de mamifere placentare. Emisferele encefalului
sunt mici şi lipsite de circumvoluţiuni. Se
hrănesc cu larve de insecte, viermi. In popor,
cârtiţa este confundată cu orbetele, care se
hrăneşte cu cartofi. Reprezentanţi: cârtiţa,
ariciul, desmanul, ciţcanul.
OrdinulChivoptera(Chiropterele) Include
mamiferele adaptate la zbor. Membrana
pieloasă situată între degetele foarte lungi ale
membrelor anterioare, părţile laterale ale cor-
pului, membrele posterioare şi coadă serveşte
drept aripi. Sternul chiropterelor este înzestrat
cu carenă. Ochii sunt slab dezvoltaţi, în
schimb auzul este foarte fin, permiţând
recepţionarea ultrasunetelor. Se hrănesc cu
insecte. Duc un mod de viaţă nocturn.
Reprezentanţi: liliacul-urecheat, liliacul-
vespertil. Ordinul Rozătoarele (Rodentia).
Ordinul Lagomorfe/ Iepurii. O trăsătură
distinctivă a rozătoarelor este dantura din care
lipsesc colţii. Incisivii sunt bine dezvoltaţi,
ascuţiţi; cresc toată viaţa. Reprezentanţi:
veveriţa, ondatra, castorul, şobolanul,
şoarecele (chiţcan), nutria, ţistarul, marmota,
bumnducul, popândăul, veveriţa, orbeţii.
Ordinul Carnivora (Răpitoarele sau Car-
nivorele). Incisivii sunt mici, caninii bine dez-
voltaţi, iar molarii au vârful tăietor ascuţit.
Claviculele sunt rudimentare sau lipsesc.
Reprezentanţi: câinele, pisica, vulpea, lupul,
şacalul, ursul, tigrul, leul, jderul, hermelina,
vidra, ghepardul, bursucul, hiena. Ordinul
Pinipede- ursul de mare, foca Ordinul
Cetacea- balena-albastră, delfinul. Ordinul
Proboscidieni/ Elefanţii- african, indian.
Ordinul Artiodactyla (Paricopitatele). Sunt
mamifere terestre copitate, erbivore, adaptate
la alergarea rapidă. Din cauza lipsei claviculei,
în timpul mersului membrele se deplasează
într-un singur plan. Se divizează în două
subordine: nerumegătoare şi rumegătoare.
Paricopitate nerumegătoare sunt porcii şi
hipopotamii. Al doilea şi al cincilea deget sunt
bine dezvoltate. Caninii sunt puternici, iar
structura molarilor permite rumegarea hranei
înainte de ingerare. Stomacul are o structură
specifică celorlalte mamifere. Pentru
paricopitatele rumegătoare este specific
stomacul cu 4 camere. Din acest subordin fac
parte: cerbul, elanul, căprioara, girafa, antilo-
pa, zimbrul, taurul, capra, oaia, vaca. Ordinul
Perissodactyla (Imparicopitatele). Sunt
mamifere copitate la care cel de-al treilea
deget este cel mai dezvoltat, în timp ce cele-
lalte sunt subdezvoltate sau lipsesc. Clavicula
lipseşte. Reprezentanţi: calul, măgarul,
rinocerul, zebra. Ordinul Primates
(Primatele). Acest ordin cuprinde două
subordine: Primatele inferioare (Prosimiae) şi
Primatele superioare (Simiae). Primatele
inferioare- lemurienii, tupaidele - sunt
mamifere relativ mici cu o coadă lungă. La
unele specii primul deget nu se opune
celorlalte. Degetele sunt prevăzute, de regulă,
cu gheare. Suprafaţa encefalului este netedă
sau striată. Majoritatea speciilor sunt animale celulare ( în celulă prevalează ionii de K( +), ceara de albină), făcîndu-l impermiabil pentru
nocturne, arboricole. Se întâlnesc în Asia de iar în afara celulei Cl(-) si Na( +) apă STERIDE - prezente in unt, galbenus de
Sud-Est, Indonezia, Africa. Primatele
---structurala (ionii metalelor intra in ou, lina de oaie, unii hormoni FOSFOLIPIDE
superioare: cimpanzeul, gorila, orangutanul,
omul. A: păsăsri şi mamifere: homeoterme, compozitia macromoleculelor de proteine, - resturi de acid fosforic, ce constituie
craniate D: mod de viaţă, membrele anterioare, acizi nucleici) ---reglatoare (ionii metalelor se scheletul membranelor biologice; Mai pot fi
prezenţa glandelor mamare leaga de fermenti, influenţînd activ acestora) clasificate: TRIGLICERIDE- simple, form din
---de transport- ionii unor metale participă la glicerol şi acizi graşi STEROIZI- complexe,
TEMA : COMPOZIŢIA CHIMICĂ A transportul electronilor şi a unor molecule prezente în hormoni SFINGOLIPIDE-
CELULEI Descoperita de R. Hooke in 1665, (cationii de Fe(2+) asigura transportarea O) complexe, în celulele nerv FOSFOLIPIDE-
[a descoperit prezenta unor "camarute" pe un ---mecanica (Ca(2+) ; HPO(2- 4) intra in complexe, în membrană se contin in: lactate,
dop de pluta şi le-a numit celule.] Malpighi şi compozitia fosfatului de calciu din oase, ce unt, galbenus, carne(ele reprezintă
Grew, mai tîrziu au confirmat structura determină rezistenţa lor mecanică) ---menţine componentul vitaminelor, pigmenţilor, acizilor
celulară a plantelor. Leenwenhoek a descoperit constant mediul interior(HCO3) şi presiunea biliari) localizate in: stratul subcutant al pielii,
organismele unicelulare. Schleiden si Schwann osmotică (NaCl)  ---activează enzimele (Mg in celulele creierului; în seminţe, fructe, ceară
elaboreaza teoria celulara [totalitatea 2+) ---participă la respiraţie(Fe, Cu) Functii: ---structurala-
organismelor sunt organizate din celule], ---participă la fotosinteză (Mg) ionii- atomi, fosfolididele+proteine=membrane biologice
ulterior teoria a fost dezv în lucrările lui moleculă sau grupare de atomi cu exces de ---metabolică- acizi biliari participa la
Virchow. Postulatele de bază ale teoriei sarcină electrică (+/-), datorită pierderii sau metabolismul Ca, la emulgarea grăsimilor ; o
celurare : ---unitatea elementara a viului e cîştigării unuia sau mai multor electroni sursă de apă metabolică ---energica- la
capabila de autoreproducere, autoreglare, e Roluri : ---Ca(2+) participă la contracţia oxidarea lipidelor organismul isi face rezerve
unitatea structurala, functionala si de musculară ; Fe(2+)parte componentă a de energie sub formă de lipide ---de protectie
dezvoltare a tuturor organismelor vii hemoglobinei ; Mg(2+) parte componentă a si termoizolare- păstrează căldura, protejează
---celulele tuturor organismelor se aseamănă clorofilei; Na(+), K(+)- transport de leziuni mecanice, este un izolator, fomînd
după structură şi compoziţie chimică ---se transmembranar, K(+)- stimulează deschiderea un strat adipos ---reglatoare- regleaza
inmultesc doar prin diviziune ---in organismul stomatelor b) organica - baza compusilor activitatea multor hormoni,căci aceştea st
pluricelular celulele sunt specializate după organici o constitue atomii de C; cunoastem derifaţi ai lipidelor ---de depozitare a
funcţii, formînd ţesuturi. Compozitia compusi organici cu masa moleculara joasa substanţelor sub formă de grăsimi sau uleiuri
atomara: În celulele diferitor organisme s-au "manomeri" şi înaltă – « polimeri ». Polimerii ---sursă de apă- la oxidarea grăsimilor din
descoperit în jur de 70 elemente din sistemul se constituie din mai mulţi monomeri identici organismele animale se elimină apă
peroidic. Macroelemente - O;C;H;N - le revin sau diferiţi : glucidele (hidraţi de C) - compusi proteinele- polimerii ai caror monomeri sunt
98% din toate elementele din celula (elemente organici cu formula generala C(n)H(2n)O(n)/ aminoacizii (într-o proteină pot fi 20tipuri de
biogene; organogene) Rolul : ---componente Cn(H(2)O)m. In celulele animale se contin 1- aminoacizi, se numesc proteinogeni. Plantele
de baza ale celulei ---participa la formarea 5% de glucide, iar in cele vegetale- 70%. sintetizează aminoacizii proteinogeni din
organelor, fiindcă sint substanţe organice ---C- Tipuri : MONOZAHARIDE- substante produsele primare ale fotosintezei ; animalele
sursa principala de nutritie pentru plante; incolore cristaline; solubile în apă, cu gust şi omul nu pot sintetiza unii aminoacizi, decît
participa la respiraţia mamiferilor; prezent în dulce, Ex:hexozele=glucoza(monomerul prin intermediul hranei, care st numiţi
organele interne; posedă valenţa şi abilitatea celulozei); fructoza; lactoza; galactoza, indispensanbili, ex : lizina, valina, leucina), ce
de a forma legături covalente mai stabile decît pentoze=riboza, dezoxiriboza ; trioze, tetroze, conţin 2grupe funcţionale: amină(-NH2) şi
oricare alte elemente. Microelemente - heptoze DIZAHARIDE(oligozaharide)- unire carboxil (-COOH). Aminoacizii se unesc prin
Na;P;Mg;Ca;Fe;K;S;Cl le revin 2-3% a 2 monozaharide,au gust dulce, se dizolvă legături pepticide Tipuri: SIMPLE-alcătuite
Rolul: prezente in organe: ---Ni în pancreas; bine în apă. Ex: zaharoza=glucoza+fructoza ; doar din aminoacizi(albumine, globuline,
Cr- hipofiza; St- in mucoasa limbii; Ba- in maltoza=glucoză+glucoză POLIZAHARIDE - histone, prolamine, colagen, kerantină)
retina ochiului ---Co;Zn;Mn;Cr – concentrate mai multe molecule de monozaharide, nu se COMPLEXE/proteide- care conţin aminoacizi
in creierul mamiferilor ---Cu- element dizolvă în apă şi nu au gust dulce, Ex: şi grupe prostetice de natură chimică diferită :
important in formarea clorofilei la plante; amidonul (constituit din glucoză); celuloza, lipide, ioni de metale, glucide. Fiecare
utilizat de către mamifere în respiraţia celulară chitina ; glicogenul ; Glucidele se contin in: proteină, într-un anumit mediu, are o anumită
---împreună cu ultramicroelementele sunt parte mar; par; piersica; sfecla de zahar; miere de structură spaţială : structură PRIMARĂ are
componentă a fermenţilor, hormonilor, albine se localizează in: celulele ficatului; forma unei catene liniare, este unică pentru
vitaminelor ; Ultramicroelemente - celulele muschilor; in frunze; fructe; seminte; orice proteină, determinîndu-i forma,
Cu;Zn;I;F;Mn;Si 0.1% (cantitatea extrem de tuberculi Functii: ---energetica- la scindarea proprietăţile, funcţiile, îi este proprie legătura
mica) Compozitia moleculara: a) glucidelor obtinem energie. Amidonul este peptidică; SECUNDARĂ- molecula de
anorganica : apa H(2)O cel mai raspindit rezerva de glucide în celula vegetală, iar proteină este răsucită în spirală ; îi este proprie
compus anorganic; continut in stare libera glicogenul în cea animală ---structurala- legătura peptidică, hidrogenică; TERŢIARĂ
(95%); legata (4-5%). Functii: ---de celuloza este componentul peretelui celulor al are formă de ghem, specific pentru fiecare tip
transportator al substantelor ---reglator al celulei vegetale, iar chitina- la ciuperci şi la de proteină ; îi este proprie legătura peptidică,
bilantului termic (asigura repartizarea cuticula artropodelor ---sintetica- pentozele hidrogenică, disulfidică; CUATERNARĂ-
uniforma a acesteia prin celulă) ---sintetica- participa la sinteza acizilor nucleici, la caracteristică doar pt unele proteine, apare la
participa ca substrat la sinteza biopolimerilor fotosinteza ---de depozitare e subst de rezervă unirea cîtorva molecule cu structura terţiară
---mecanica-determina volumul si rigiditatea întîlnită la pl(amidonul), anim, bacteii, într-un complex ; îi este proprie legătura
celulelor, întrucît nu se comprimă ---solvent ciuperci [ !!! glucidele se combină cu lipidele= peptidică, hidrogenică, hidrofobă, ionică 
pentru substanţele ce pătrund sau sunt glicolipide /cu poteinele= glicoproteine] ex.hemoglobina. Denaturarea proteinelor-
evacuate din celulă ---energetică- serveşte ca lipidele - compusi organici insolubili in apa, schimbarea structurii terţiare şi cuaternare a
donator de electroni în procesul de fotosinteză  dar solubili în solvenţii organici (benzen, proteinei sub influienţa factorilor fizici,
---menţine structura celulei ---participă în cloroform); st prezente in toate tipurile de chimici. Renaturare autorestabilirea structurii
reacţii de hidroliză şi oxidare a celulei celule(2-90%); majoritatea rezultă din unirea naturale a proteinei; e parţial reversibilă, la
---asigură transpiraţia ---sursă de oxigen acizilor grasi cu glicerina Tipuri: revenirea la condiţii normale ale mediului,
---mediu pt reacţiile chimice ---reagent chimic NEUTRE/gliceride- cele mai simple şi dacă structura primară nu e distrusă. Proteinele
sarurile minerale se contin sub forma răspîndite lipide, pot fi solide, dacă conţin se contin in : carne, brinzeturi, oua, legume,
disociată : cationi K(+); Na(+) ; anioni acizi graşi saturaţi (la animale) şi lichide, dacă paste fainoase sunt localizate in toate tipurile
Cl(-) ;NPO(- 3) şi în stare legată : CaPO(4) conţin acizi graşi nesaturaţi (la plante) de celule, în proporţii variate: la om-62% din
Functii: ---bioelectrica ţine de apariţia CERURI- stratul protector la pl si anim (în subst uscată, la legume-25-45%, la cereale-
diferenţei de potenţial la nivelul membranei
12% Functii: ---structurala- predomena in monocatenară), bazele azotate, pentoza din mediu este transmisă citoplasmei
compozitia membranelor biologice, parului, ADENOZINTRIFOSFAT (ATP) este un *transport (in interior a diferitor substanţe)
unghiulor, muschilor, tendoanelor, nucleotid alcatuit din : baza azotata-adenina + poate fi: pasiv- din regiunea unde concentratia
ligamentelor ---de protectie: anticorpii glucidul-riboza + trei resturi de acid fosforic se atomilor/moleculelor este mai mare in
(imunoglobulinele) asigiră protectie imuna, contine : in citoplasma, nucleu, plastide, regiunea unde e mai mica-> dupa gradientul de
trombina previne hemoragiile ---contractila: mitocondrii. Este un compus instabil, cele contractie; nu necesită consum de energie şi
actina, miozina-microfilomente proteice din 2legăturile dintre resturile de acid fosforic sunt are loc pe cale difuziunii simple (prin porii
muschi ---de transport: leagă şi transportă numite macroergice Rol : sursa universală de formaţi de moleculele proteice/ cu participare
acizi grasi, ioni, hormoni ---reglatoare a energie, care degajă cea mai mare energie, componenţilor lipidici ai membranei) sau a
activitatii celulare(proteinele-hormoni) decît în alte legături chimice, aceasta fiind difuziei facilitate (asigurată de proteine-
---energetica: la scindarea de proteine se necesară pt desfăşurarea funcţiilor vitale ale transportatoare din membrană, care se leagă
eliberază energie ---catolitica: fermenţii, organismului (mişcare, creştere, diviziune, selectiv cu anumiţi ioni/ molecule,
catalizatorii biologici sunt proteine Rolurile biosinteza subst) !!!ATP este sintetizat de transportîndu-le prin membrană) osmozei-
principale : ---material de constructie pentru mitocondrii, aceasta fiind functia lor de difuziunea moleculelor de apă printr-o
organism ---participa la formarea organitelor baza. !!!Acizii nucleici nu prezintă proprietate membrană semipermiabilă dintr-un mediu în
membranelor si tesuturilor ---cea mai de autoreplicare, pe cînd proteinele, glucoza, care concentraţia lor e mare spre medii cu
importanta substanta pentru organism lipidele, glucidele, prezintă. !!!Azotul intră în concentraţie mică. activ- din regiunea unde
---protejeza corpul datorita productiei de componenţa acizilor nucleici. TEMA: concentratia atomilor/moleculelor e mai mica
anticorpi. Se clasifică după rol : proteine ALCĂTUIREA CELULEI Fiecare celulă e in regiunea unde e mai mare-> impotriva gr de
structurale(actine si tubuline) din: alc din 2 părţi principale: protoplast şi structuri concentraţie; suscită consum de energie şi este
microfilamente, firele fisului de diviziune; superficiale. Forma şi dimensiunile : realizat de proteine-transportatoare speciale !!!
proteine contractile executa anumite forme de dimensiuni variate de la cîţiva microni(la unele Transportul moleculelor de dimensiuni mari în
miscare; proteine-hormoni modifică bacterii) pînă la 155mm (la oul de struţ) şi stare solidă sau dizolvată spre interiorul
activitatea unor celule specifice (pepsina, forme diverse : celule vegetale =unitatea celulei prin invaginarea membranei
tripsina); anticorpi(imunoglobulina) apara structurală şi funncţională a plantelor (le este citoplasmatice şi formarea unor vezicule care
corpul, neutralizind substantele straine; specifică plasmoliza, fiindcă e un proces de încorporează subst ce pătrund în
proteine-enzime – accelereză şi controlează pierdere a apei); sunt de 2 tipuri : celulă(proteine, lipide, acizi nucl.) se numeşte
reactiile chimice din celula. A : dintre proteine parenchimatice- lungimea e aproape egală cu endocitoză. Endocitoza particulelor solide-
şi acizi nucleici : polimeri, legarea lăţimea, pot fi văzute cu ochiul liber in miezul fagocitoză (celule,care se specializează în
monomerilor prin legături covalente, fructului de pepenele verde, lămiie fagocitozăpot îngloba microorganisme
denaturare şi renaturare D : după monomeri, prozenchimatice- lungimea depaseste latimea formînd fagozomii, care fuzionînd cu
proprietate de replicare, locul sintezei Acizii (celule-fibre din tulpina inului, urzicii) ; îi st lizozomii, se transf în fagolizozomi); a celor
nucleici se gasesc in toate celulele in nucleu, specifice: celuloza, lignina, pectina, amidonul lichide- pinocitoză. Exocitoză- un fenomen
citoplasma si unele organite; st polimeri ai celule animale =unitatea structural-funcţională invers endocitozei. Moleculele de dimensiuni
caror monomeri sunt nucleotidele. O a celulei animale; pot fi grupate astfel: cu mari părăsesc celula în rezultatul contopirii
nucleotida= o baza azotata( A- adenina; G- forma variabila( leucocite, celule secretorii, veziculelor în care st încorporate cu membrana
guanina, C- citozina, T- timidina, U- uracil)+ celule musculare), cu forma constanta citoplasmatică. Evacuarea particulelor solide-
un glucid(riboza/ dezoxiriboza) + un radical de (nervoase, osoase); îi st specifice : glicogenul fagocitoză negativă, a celor lichide-pinocitoză
acid fosforic Tipuri: D: vegetala mai are perete celular, plastide negativă. Plasmoliză- fenomen, prin care apa
DEZOXIRIBONUCLEIC (ADN) constă din 2 (cromoplaste +cloroplaste +leucoplaste), iar părăseşte celula, volumul vacuolelor, a
catene polipeptidice răsucite în spirală, care animala – proteine,centrizom. As: celule citoplasmei se micşorează. Deplasmoliză-
sunt legate datorită legăturilor de hidrogen eucariote, prezenţa citoplasmei cu organite şi a proces de restabilire a formei iniţiale a celulei,
dintre bazele azotate ale celor 2 catene. A-T şi nucleului, aceleasi functii: de schimb de odată ce e pusă în apă. Citoplasma- sistem
G-C se completează reciproc= baze substanţe, crestere, inmultire Alcatuirea coloidal dintre membrana plasmatică şi nucleu,
complementare. Ele se pot desface, sub celulei eucariote- celula cu nucleu delimitat ce umple cavitatatea celulei, consta din:
acţiunea fermenţilor, în 2 lanţuri libere. Pe de membrana; stă la baza formării tuturor hialoplasma(matrice) - mediul intern al celulei,
fiecare din nucleotidele libere, în strictă organismelor (excepţie: bacteriile); se ce constă din faza lichidă= citosol(soluţie
conformitate cu principiul complementarităţii, alcatueste din: membrana celulara/ coloidală de compuşi organici, aflaţi in
se form o catenă nouă. Acest proces se plasmatica/ plasmalemă- pelicula subtire care continuă mişcare, asigurînd schimbul de
numeşte REPLICARE (se obţin 2molecule de vine in contact nemijlocit cu citoplasma, substanţe) şi faza solidă(conţine fibre proteice
ADN absolut identice) ADN se conţine : în alcatuita din lipide si proteine: moleculele de subţiri, ce străbat citoplasma, iar împreună cu
nucleu, citoplasmă şi în cantităţi mici în lipide sunt aşejate în 2 rînduri formînd un strat organitele tubulare şi fibrilare formează
mitocondrii şi plastide Rol : ---cu ajutorul continuu, iar cele de proteine se afundă în scheletul citoplasmatic- citoschelet, el leagă
celor 4 baze azotate se înscrie informaţia stratul de lipide la diferite adîncimi. Setul de organitele între ele şi dă celulei o anumită
despre organism, care se transmite generaţiilor proteine şi glucide de la suprafaţa plasmalemei formă).Aici are loc etapa anaerobă a
viitoare RIBONUCLEIC (ARN) constă doar fiecărei celule animale, numit glicocalix, este, respiraţiei. Functii: *determină forma celulei
dintr-o catenă formată din nucleotide : glucida specific, constituind «buletinul de identitate» *asigura legatura dintre organite *asigură
riboza+ 4 baze azotate(A, G, C, U) + trei al acestuia. Membrana celulei vegetale este transporul intracelular ORGANITELE
resturi de acid fosforic se contine: in ribozomi, protejată de un perete celular rigid, format din CELULARE- compuşi permanenţi şi
mitocondrii, plastide, nucleu, citoplasma Rol : celuloză, permiabil pentru apă, unele molecule obligatorii ai majorităţii celulelor cu structură
---ARNribizomal intră în componenţa organice. Functii: *delimitarea continutului şi funcţii vitale specifice organite cu
ribozomilor, participînd la biosinteza celulei de mediu extern *unirea celulelor membrana unica  : Reticul endoplasmatic(RE)
proteinelor ; ---ARNde transport transportă vegetale se relizează prin canale umplute cu - sistem ramificat de canale si cisterne, poate fi
aminoacizii spre locul de sinteză a proteinelor, citoplasmă şi delimitate de plasmalemă- de 2 tipuri: REG(granular=ruguros) si REA
decodifică inf genetică ---ARNmesager se plasmodesme ; iar la cea animală plasmalema (agranular=neted). Membranele canalelor şi
sintetizează pe un sector al ADN-ului şi form excrescenţe sau cute- desmodesme cavităţilor REG, spre deosebire de cel
transmite informaţia despre structura *bariera(nu permite majoritatii compuşilor agranular, poartă ribozomi Functii: *participa
proteinelor din nucleu spre ribozomi chimici sa patrunda in citoplasmă, posedînd o la sinteza proteinelor (în ribozomii REG),
Asemănări : acizi nucleici, monomerul e permiabilitate selectivă) *participa la unele lipidelor(în membranele REA) *substanţe sunt
nucleotidul, se sintetizează în nucleu procese metabolice *receptor: datorită acumulate în el şi transportate spre organite cu
Deosebiri : structură (bicatenară proteinelor-receptori localizate aici, informaţia ajutorul aparatului Golgi. Aparatul
Golgi(AG)/dictizomi- organit citoplasmatic Conţinutul cloroplastei,delimitat de membr grăunciare de aleuronă, amidon, picături de
format din cisterne delimitate de membrane, internă- stroma(matricea-asemănătoare cu grăsime, iar pt cele animale-picături de
amplasate în grupuri şi vezicule, ce st matricea mitocondrială)- conţine lipide, glicogen şi lipide Flageli si cili- organite de
localizate la extremităţile cisternelor. Aici are proteine, ADN, ribozomi, substanţe de rezervă miscare; excrescenţe citoplasmatice Perete
loc secretarea de enzime şi hormoni asociate Functia: *fotosinteza *prezenţa ADN-ului şi celular acopera suprafata celulelor vegetale
cu vezicule Functii: *transportarea produselor ribozomilor asigură sintetizarea proteinelor pt Functia: *ofera forma celulei *protejeaza
de sinteza *la cele vegetale, aici se sintetizează necesităţi proprii *se sintetizează şi ATP *sustine continutul. Alcatuirea celulei
celuloza, se implică în biosinteza cromoplastele se contin in citoplasma procariote: Lipseste nucleul delimitat de
polizaharidelor. Lizozomi- «sac» membranar celulelor din organele colorate a plantei. În membrana, iar unica molecula de ADN are
cu enzime hidrolitice, destinate reglării membr tilacoizilor cromoplastelor se conţin formă de inel şi ocupa nucleoitidul(citopul).
procesului de degradare intracelulară a grăungiare de pigmenţi rosu, galben, violet Membrana plasmatică formează invaginări-
macromoleculelor; corpusculi ovali, mici; ei se Functia: *depozitarea substanţelor de rezerva mezozomi, pe suprafaţa cărora se află fermenţi.
formează în cisternele AG; contin fermenti leucoplastele se contin in citoplasma celulelor Exista peretele celular, format din
capabili sa scindeze substanţele nutritive din organele incolore(tulpini, radacini) glucoproteidul mureina; din organite:
Functia: *participă la digestia intracelulară, Functia: *depozitarea substanţelor de rezerva ribozomi, incluziuni(amidon, glicogen, lipide),
deoarece înglobează şi degradează subs nutr A : dintre cloroplastide şi mitocondrii : membr frageli, cili. !!!Citoplasma şi nucleul formează
pătrunse în celulă ; *participă la înlăturarea dublă, spaţiul intermembranar D : cristele, protoplastul. PROCARIOTE ---lipsite de
părţilor deterioarate ale celulei, la resorbţia tilacoizii, forma organelor ☻la coacerea nucleu individualizat, ce e substituit cu
celulelor şi chiar a organitelor, datorită fructelor/ la schimbarea culorii fruzelor, nucleoidul(lipsit de membrană, format din
capacităţii de digestie activă (ex: lizozomii cloroplastele se transformă în cromoplaste, molec de ADN, cu puţine proteine) ---lipsesc
digeră celulele cozii mormolocului la ex : tuberculii de cartofi ţinuţi la lumină se mitocondriile, RE, plastidele, lizozomii,
transformarea acestuia în broască). Vacuole- înverzesc, deoarece leucoplatele trec în vacuolele, AG ---ribozomii au dimensiuni
vezicule/ cavităţi cu un conţinut lichid, cloroplaste. organite celulare amembranare mici, peretele celular e rigid, ---formează
delimitat de membrana-tonoplas; se formează Ribozomi - organite ovale, din 2 parti (mare, mezozomi, pe care se găsesc enzime asociate
din delatările veziculare ale RE/ AG. În mica), care sunt constituite din proteine si procesului de respiraţie ---fotisinteza are loc în
celulele vegetale mature există o vacuolă de ARN; st de tipul 80S; asamblarea lor are loc în membranele care conţin pigmenţi respectivi.
dimensiuni mari, în cele tinere- cîteva mici. citoplasmă, deoarece subunităţile părăsesc ---cloroplastele lipsesc ---unele au proprietatea
Celulele animale conţin mai multe vacuole nucleul separat; localizate: pe membranele RE, de a fixa azotul ---întrunesc toate însuşirile
mici. Sucul celular- conţinutul vacuolelor în citoplasmă, plastide, mitocondrii. Functia: viului ---st unicelulare sau filamentoase
vegetale, o soluţie apoasă, din compuşi *Sinteza proteinelor Microfilamente - EUCARIOTELE ---nucleul e delimitat de
organici şi minerali Functia: * participă la structuri fibrilare formate din proteine învelişul nuclear şi conţine material genetic
fagocitoză, digestie, contracţie (în cel anim) * contractile (actină, miozină) Functia: motorica ADN, precum şi mai mulţi nucleoli ---st multe
asigură rezistenţa plantelor la îngheţ, jucînd un a celulei; participa la formarea citoscheletului organite celulare ---ribozomii au dimensiuni
rol important îm metabolismul general al Microtuburile - cilindri cavi cu pereti din mai mari ---respiraţia aerobă se realizează prin
celulelor *Reglarea presiunii osmotice= proteina tubulină Functia: participa la mitocondrii ---fotosinteza are loc în cloroplast
echilibrul apei din celulă şi din mediul extern, formarea citoscheletului Centrul ---nu st capabile de a fixa azotul ---unicelulare,
*depozitarea substanţelor de rezerva, cele celular(centrozomul) -specific doar celulelor filamentoase, pluricelulare D: după nivelul de
pulsatice au proprietatea de a elimina surplusul animale, se compune din doua corpusculi- organizare, prez nucleului şi a organitelor
de apă din organism. peroxizomi- organite centriole st amplasate unul peste latul în celulare As: unitate elementară de organizare,
celulare ale căror enzime descompun/ sectorul mai dens la citoplasmei din apropierea prezenţa ribozomilor, prezenţa membranei
generează apă oxigenată (H202), care, la rîndul nucleului; st formate fiecare din microtuburi, plasmatice, se autoreproduc. TEMA:
ei, poate participa la oxidarea subst organice- amplasate în cerc cîte 3 Functia: *rol esenţial BIOSINTEZA PROTEINELOR Proteine-
alcooli, fenoli, aldehide). F: participă la în formarea citoscheletului si a fusului de fermenţi: Catalizează anumite reacţii chimice
fotorespiraţie organite cu membrana dublă: diviziune Nucleul - corpuscul rotungit, din organism. Se cunosc circa 2000 de
Mitocondrii - corpusuli ovali, sferici, alungiti; acoperit cu membrana dubla si asezat in partea fermenţi, ex: Amilaza scindează amidonul
st înveliţi într-o membrană externă netedă şi centrala. Funcţii : Cel mai important organit, până la glucoza; lipaza scindează grăsimile
internă- cu numeroase cute şi excrescenţe- caci *el regleaza intrega activitatea, Proteine structurale: Component al
criste, unde st concentrate enzimele şi unde are *localizarea informatii genetice. Există celule membranelor celulare, al unor organite şi al
loc fosforilarea oxidativă, ce duce la obţ de 36 polinucleare; componentele nucleului sunt: structurilor de sprijin: Colagenul din
molecule ATP;aici are loc etapa aerobă a ---Membrana nucleara /anvelopă nucleară componenţa cartilajelor şi a tendoanelor,
respiraţiei, unde oxigenul e utilizat în lanţul /carolemă se compune din doua foite: ---intina elastina ţesutului conjunctiv, cheratina părului
respirator ca oxidant final; aici se conţin e străbătută de pori prin care se realizează şi a unghiilor. Proteine contractile: Asigură
ribozomi şi ADN inelar(acesta asigură schimbul de substanţe dintre nucleu şi deplasarea celulelor, componenţilor
autoreproducerea); cavitatea interna citoplasmă ---exina e o continuare a intracelulari: Actina şi miozina din fibrele
delimentata de membrana interna-matricea; nr membranelor RE Functie: *delimiteaza musculare. Proteine de trans port: Leagă şi
miticondriilor în celulă depinde de vîrstă(cele continutul nucleului, *asigura schimbul de transportă molecule specifice şi ionii dintr-un
tinere au mai multe), de funcţia celulei subst. intre nucleu -> citop nucleoplasma/ suc organ în altul: Hemoglobina transportă oxi-
Functia: *de sinteza a ATP-ului(deaceea st nuclear- solutie coloidala transparenta de genul, albumina de coagulare - acizii graşi.
numite staţie electrică) *sinteza proteinelor lor proteine si ARN Functia: *sediul nucleolilor Proteine alimentare: Alimentează embrionul la
pt necesităţi proprii *rol esential in respiratia si al cromotinei cromatina - retea de fibre si stadiile timpurii şi depozitează substanţe
celulara, căci produc ATP, deaceeea mai st granule mici, cu componentul de bază- ADN, biologic active: Cazeina laptelui, oferitina care
numite » staţie energetică». Plastidele- legate de proteine specifice, ARN ,lipide şi depozitează fierul în splină. Proteine
organite specifice doar celulelor vegetale; se săruri minerale. In timpul diviziunii celulare, protectoare: Apără organismul de pătrunderea
cunosc 3 tipuri: cloroplastele se contin in moleculele de ADN se spiralizează, se altor organisme şi de vătămare: Anticorpii
organele verzi a plantelor; membrana externă scurtează, devenind cromozomi Functia: produşi de limfocite blochează antigenii
este netedă, iar cea internă- cu invaginări *pastrarea si transmiterea a informatiei străini, fib-rinogenul şi trombina previn
închise- tilacoizi=sacule discoidale în care se eriditare nucleolii- sectoare sferice al pierderile masive de sânge. Proteine reglatoare
află sistemul fotoreceptor, lanţul de transport nucleului format din proteine, ARN si ADN (hormonii): Participă la reglarea activităţii
al electronilor şi ATP-ului, care aşejaţi unul Functia: Sinteza de ARN si proteine, din care celulei şi organismului: Insulina reglează
peste altul formează o grană. În membr. se form ribozomii Incluziuni celulare- metabolismul glucozei, hormonul de creştere
tilacoizilor se găsesc grăunciarele de clorofilă. acumulari de subst de rezerva; pt vegetale- reglează creşterea organismelor. Unitatea
structurală şi funcţională a lumii vii nu exclude
individualitatea fiecărei fiinţe după parametrii
morfologici, fiziologici şi biochimici. Practic
toate însuşirile celulelor şi ale organismului în
ansamblu sunt determinate de proteine. De
aceea accentul în căutarea bazelor materiale
ale individualităţii organismelor a fost pus pe
studierea compoziţiei proteice a organismelor.
Cercetările au arătat că pentru fiecare
organism este specific un anumit set de
proteine. Practic nu au fost găsite două
organisme de aceeaşi specie, doi oameni, cu
excepţia gemenilor univitelini, la care toate
proteinele să fie identice. Presupunerea că
anume proteinele sunt baza materială a
individualităţii organismelor s-a dovedit a fi
justă. În procesul activităţilor vitale ale celulei,
unele proteine se distrug, altele se consumă,
deaceea ele trebuie să-şi completeze
permanent rezervele, sintetizîndu-le. Cod
genetic - sistem unic de notare a inform
ereditare in moleculele de acizi nucleici sub
forme succesiunii nucleotidelor. Insusirile
codului genetic : --- caracter univoc(un
aminoacid poate fi codificat de mai mulţi
codoni) ---caracter universal, aceiaşi codoni
codifică aceiaşi aminoacizi la toate
organismele vii [în cazul de neuniversalitate a
codului genetic, informaţia nu s-ar transmite
de la părinţi la descendenţi, deci nu ar exista
legătură dintre strămoşi şi urmaşi ;
deasemenea, nu sunt excluse mutaţiile pontane
şi neaşteptate] ---lipsa virgulilor, pauzelor –
între codoni nu există spaţii ---e degenerat(un
aminoacid poate fi codificat de 2/ mai mulţi
codoni) ---tripletic (aminoacizii st determinaţi
de 3nucleotizi) ---colinear ---nesuprapunerea/
neacoperirea codonilor (unul şi acelaşi
nucleotid nu poate face parte din codonii
vecini). Fiecărui aminoacid îi corespunde în
molecula de ADN o consecutivitate de
3nucleotide, un triplet numit codon. Codonul
de iniţiere-AUG, iar terminali- UGA/UAG; st
în total 64. dintre care 61 codifică anumiţi
aminoacizi, iar 3 (UAA, UAG şi UGA) -
sfârşitul sintezei (stop-codon sau codon
nonsens). Un codon - AUG - determină
începutul sintezei şi este numit codon de start.
Descifrarea codului genetic este una din cele
mai grandioase realizări ale ştiinţei moderne.
Sectorul de ADN ce conţine informaţia despre
alcătuirea unei molecule de proteină reprezintă
unitatea structurală a informaţiei ereditare,
pentru care în 1909 W. Iohannsen a propus
noţiunea de genă. La eucariote informaţia
ereditară este codificată de circa 300 000 de
gene. Numărul nucleotidelor din componenţa
fiecăreia este variabil şi oscilează în limite
mari: de la 500 până la 1500. gena Deoarece
sediul ADN-ului în celulă sunt cromozomii,
fiecare genă îşi are locul său într-un anume
cromozom. Realizarea informaţiei ereditare în
cadrul celulei este posibilă datorită proceselor
de replicare a ADN-ului şi de biosinteză a
proteinelor. Să analizăm în continuare aceste
două procese de importanţă vitală.
REPLICAREA ADN-ULUI La studierea
mitozei aţi putut constata că diviziunea celulei
este anticipată de replicarea, adică de
autodublarea moleculelor de ADN. întrucât
cele două molecule de ADN nou formate sunt
o copie fidelă a moleculei-mamă, informaţia
ereditară conţinută în celula-mamă se
transmite celulelor-fiice. Replicarea ADN-ului
începe prin ruperea sub acţiunea unei enzime a
legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate
ale celor două catene. în continuare, în dreptul
fiecărei catene din nucleotidele aflate liber în
carioplasmă, după principiul
complementarităţii (nucleotidul A este
complementar nucleotidului T, iar nucleotidul
C - nucleotidului G), se sintetizează o nouă
catenă. Astfel, fiecare catenă serveşte ca
matrice pentru o nouă catenă complementară.
în fiecare din cele două molecule de ADN nou
formate, una din catene provine de la
molecula-mamă, iar cealaltă este sintetizată
din nou. Acest tip de replicare a moleculelor
de ADN este numit semi-conservativ. Par-
ticularitatea distinctivă a replicării ADN-ului
este precizia ei înaltă. Dacă totuşi în timpul
replicării din anumite motive s-a încălcat
consecu-tivitatea nucleotidelor, în majoritatea
cazurilor leziunea se înlătură de sine stătător.
Acest proces, numit reparaţie, decurge astfel.
Sectorul afectat al catenei este "tăiat" cu
ajutorul unei enzime speciale. Apoi o altă
enzimă copiază informaţia de pe catena
intactă, înlocuind în catena afectată
nucleotidele necesare. Altă enzimă "coase"
noul fragment la locul respectiv: molecula este
reparată. Uneori însă reparaţia nu este
calitativă şi apar mutaţii. Reproducerea lor în
generaţiile următoare de celule duce la diferite
patologii. BIOSINTEZA PROTEINELOR - un
proces format din 2 etape: Transcriptie
-procesul de " copiere" a consecutivitatii
nucleotidelor unei gene de pe ADN in
consecutivitatea nucleotidelor ARNm/
[procesul de transcriere a inform genetice de
pe una din catenele de ADN pe o moleculă de
ARNm] ADN se conţine în nucleu, iar sinteza
proteinelor are loc în citoplasmă, pe ribozomi.
Informaţia despre structura proteinelor ajunge
din nucleu în citoplasmă sub formă de
ARNm. 1)fragmentul de ADN ce conţine gena
corespunzătoare se despiralizează cu
participarea unor fermenţi speciali; 2)pe una
din catenele de ADN se sintetizează molecula
de ARNm: în dreptul G(ADN) se situează
C(ARN); al lui C(ADN) – G(ARN); al lui
A(ADN) – U(ARN); al lui T(ADN) –
A(ARN). Aşadar, molecula sintetizată de
ARNm reprezintă o copie fidelă a genii
respective 3)molecula de ARNm părăseşte
nucleul prin porii nucleari, ajungînd în
citoplasmă; 4)de molecula de ARNm se
fixează unul sau mai mulţi ribozomi. Pentru
citirea informaţiei de pe ARNm, spre
complexul ribozomi - ARNm sunt transportaţi
aminoacizii.Transportarea aminoacizilor:
5)aminoacizii st transportaţi spre complexul
ribozomi – ARNm de către ARNt. O enzimă
specială fixează de “peţiolul frunzei”(catena
molecule de ARNt) aminoacidul codificat de
tripletul complimentar anticodonului(codonul
din vîrful frunzei, ce e complimentar
codonului din ARNm) Translatia - etapa
finala a biosintezei proteinelor; citirea
informatiei de pe ARNm de la codonul
"start" /[procesul de transformare a inform din
ARNm într-o secvenţă de aminoacizi a unei
catene polipentidice.] 6)complexul ARNt –
aminoacid se apropie de complexul ribozomi –
ARNm. Dacă anticodonul ARNt e
complimentar codonului ARNm pe care se află
ribozomul, 7)animoacidul se desprinde de
ARNt, punînd începutul moleculei de proteină,
dacă nu- cedează locul altui ARNt. Procesul se
repetă pînă cînd ribozomul ajunge la codonul
«stop», care semnifică sfărşitul genei şi, deci,
sfărşitul sintezei proteinei. Pe acelaşi ARNm
se pot fixa mai mulţi ribozomi. Cele 17 kg de
proteine din corpul omului se reînoiesc timp
de 160 zile, iar în timpul vieţi, proteinele se
reînoîesc de 200 ori. !!!catenele antiparalele
ale moleculei de ADN st unite prin legături
hidrogenice, deoarece aceste legături se form
între bazele azotate complementare As: dintre
transcripţie şi translaţie procese genetice,
asigură realizarea informaţiei genetice, includ
3 etape: iniţierea, elongarea, terminarea D:
localizarea procesului, produsul final, matriţa
folosită. ROLUL: acizilor nucleici în
biosinteza proteinelor constă, în primul rând,
în traducerea informaţiei genetice codificată
sub formă de succesiune a nucleotidelor ADN-
ului în structura moleculei de ARN m, în al
doilea rând, în sinteza în baza ARN m a
proteinelor din aminoacizi. Primul proces are
loc în nucleu, iar al doilea - în citoplasmă.
Toate etapele biosintezei proteinelor sunt
catalizate de fermenţi şi aprovizionate cu
energie pe contul scindării ATP. Proteinele
sintetizate trec în canalele reticulului
endoplasmâtic, unde are loc maturizarea lor.
Sinteza moleculelor proteice are loc continuu
cu o viteză destul de mare: timp de un minut se
sintetizează de la 50 până la 60 mii de legături
peptidice. Sinteza unei molecule proteice
durează circa 3-4 s. Jumătate din proteinele
corpului omenesc (în total se conţin 17 kg) se
înoiesc timp de 80 de zile. Pe durata vieţii
conţinutul de proteine se reînoieşte de 200 de
ori. ☻ARNm este o copie fidelă a unui anumit
sector al moleculei de ADN. TEMA:
TESUTURILE VEGETALE Tesutul - o
totalitate de celule cu aceeasi struct,
compozitie chimica, origine si functie. Organ -
o grupare de tesuturi c/e, activind impreuna ,
asigura exercitarea de catre acesta, a unei
anumite functii in organismul pluricelular.
Organism - o grupare de celule, tesuturi,
organe, sisteme de organe, c/e asigura
existenta si unitatea individului concret.  !!!
după gradul de diferenţiere a celulelor se
deosebesc 2 tipuri de ţest veg – meristematice
şi definitive(protectoare, fundamentale,
mecanice, conducătoare, secretoare, senzitive).
Tipuri de tesuturi vegetale  : Formative/
Meristematice /Generative st formate din
celule ce păstrează capacitatea de devidere pe
tot parcursul vieţii; se formeaza din celule
tinere nediferentiate mici, cu pereti subtiri,
citoplasma abundenta, nucleu voluminos şi
activitate mitotică sporită, se află între liber şi
lemn Funcţie: genereaza in continuu celule
noi ; pot fi: PRIMARE- formate din celule
parenchimatice cu pereţi subţiri; dau naştere
primelor ţesuturi definitive; se clasifică în:
apicale(la virf de rad. si tulp, alcătuind conuri
de creştere), intercalare (deasupra nodurilor la
graminee); laterale (reprez. de cambiul, in rad.
si tulp lemnoasa, situate în grosimea organelor
dînd naştere rădăcinilor secundare şi celor
adventive) Funcţia: asigură creşterea
lungime a plantelor. SECUNDARE parvin din
celule tesuturilor definitive, care
recăpătat proprietatea de a se
includ(cambiu, felogenul); st dizlocate între
lemn şi scoarţă(liber) în tulpinele lemnoase şi
în rădăcini; form din celule mici, alungite
Funcţie : asigură creşterea ţesutului în grosime
De apărare /de protecţie /de acoperire st
situate la suprafaţa organelor, alc din celule
diferentiate, vacuole voluminoase,perete
celular dur, conţine straturi de plută, acoperă
frunzele şi tulpinele, pereti modificati; pot fi :
PRIMARE(epiderma) - provin
meristemele primare; formate dintr-un singur
strat de celule vii, lipsite de clorofilă; conţine
stomate; epiderma e situată la suprafaţa
frunzelor, a tulpinilor plantelor ierboase,
elementelor florilor, seminţelor, fructelor (!!!
epiderma frunzei contine celule epidermale de
baza, stomate, trihome) SECUNDARE -
generate de meristemele secundare (suberul şi
scoarţa) suberul e un ţesut mort, alcătuit din
celule turtite cu pereţi groşi, impregnanţi cu
suberină, rău conducător al
impermiabil sau puţin permiabil, fexibil;
provine din diviziunea celulelor felogenului;
schimbul gazos are loc prin formaţiuni
speciale – lenticele. Scoarţa se form la arbori
şi arbuşti pe locul suberului, care sub
presiunea creşterii se desface foarte repede.
Funcţie: protectie/acoperire a organelor
vegetative şi generative fundamentale
/parenchimuri /trofice - formate din celule vii,
cu membrane subţiri, cu citoplasmă bogată în
plastide L: raspindite in organele plantei; pot
fi: DE ASIMILARE/ CLOROFILIENE /
CLORENCHIMATICE- are loc fotosinteza;
DE DEPOZITARE-ţesuturi incolore adaptate
la acumularea substanţelor de rezervă, se
dezvoltă în tuberculi, bulbi,
AERIFERE/ AERENCHIM - sunt
caracteristice organelor submerse ale plantelor
acvatice; prezintă un ţesut lacunos, cu spaţii
pline de aer F:asigura pozitie verticala, plutire;
AEVIFERE- prezente la plante suculente, ce
trăiesc într-un mediu secetos,
sărăturat; prezintă celule mari, cu membrane
subţiri F:imbibarea apei mecanice/de
sustinere. Funcţii: ---alcatuesc carcasa ce
sustine organele plantei, ---impiedica
ruperea,comprimarea, încovoirea ---confera
tarie si rezistenta; pt fi : COLENCHIMICE -
tesut mecanic viu, flexibil, elastic; din celule
alungite, cu membrane neuniform îngroşate,
nelignificate. Celulele se întind
neîmpiedicînd creşterea organelor în care se
află L: sub epiderma lăstarilor, peţiolul
frunzelor. SCLERENCHIMICE - tesut mort,
rigid, dur; din celule alungite cu membrană
uniform îngroşată, deseori lignificată;
membrana acestor celule e foarte rezistentă;
pot fi: fibros- celule alungite, subţiri, adunate
în fascicule(în tulpini şi rădăcini) şi scleros
constă din celule moarte cu membrane
puternic îngroşate, numite sclereide (sîmbure
de vişine, cireş, caise ; coaja de nucă)
conducatoare- celule mari, anucleate, pereţi
groşi, st caracteristice cilindrului central al
rădăcinii Funcţii: ---asigura circulatia subst
prin intreg organism, deosebim : LEMNOS/
în xilem asigura circulatia sevei brute şi se alc
din: traheide (vase imperfecte/ închise
şi-au /primitive) st celule alungite moarte, cu capete
divide oblice şi membrană lignificată; trahei(vase
perfecte /deschise /evoluate) – şiruri de celule
tubulare moarte, puse cap la cap, asigură o
viteză mai mare de circulaţie decît
traheidelele; parenchimul lemnos singurul
element viu, depozitează subs de rezervă;
fibrele lemnoase servesc drept suport pt vasele
conducătoare Funcţii: asigura circulaţia sevei
brute ☻În trahei viteza e mai mare decît în
traheide, fiindcă acestea sunt superioare.
din LIBERIAN/floemul Funcţii: asigura circulaţia
sevei elaborate alc din vase liberiene-, cu
pereti transversali performanti si celule
alungite ; un ţesut complex, ce ciprinde :
tuburi ciuruite (vase liberiene) st celule vii
alungite, aşezate cap la cap şi separate prin
membrane. În interiorul celulei se află
citoplasma şi o vacuolă mare, care asigură
circuitul sevei elaborate de la celulă la celulă;
celule anexe(celule-satelit)- elemente vii unite
cu tuburile circuite prin numeroase
căldurii, plasmodesme; parenchimul liberian
depozitează subs de rezervă; fibre liberiene-
elementul mecanic al ţesutului liberian, care e
şi unicul element mort la acestuia. În organele
plantei lemnul şi liberul formează complexe
specifice numite fascicule coducătoare /
fascicule libero-lemnoase secretoare - din celule sferice, dislocat sub piele, de a
capabile de a produce subst in exces (perii
glandulari, digestivi, nectarinele) senzitive -
reactioneaza la factorii mecanici (papile
sensitive din cîrceii unor plante, ţesut senzitiv
de la baza filamentelor staminelor
As:dintre ţ conducător şi ţ apărător : ţ vegetale,
prez în tulp, grupări de celule D: tipul de
celule, localizare, funcţii A : dintre ţ
meristematic şi ţ conducător : forma şi struct
seminţe; celulelor  Ţesuturile mai pot fi clasificate
astfel : după diversitatea celulară  : simple,
formate dintr-un singur tip de celule, ex : ţ
mecanic; complexe, din mai multe tipuri, ex : ţ
conducător. După gradul de diferenţiere a
celulelor : meristematice, formate din celule ce
pietros, nu-şi pierd capacitatea de devidere ; definitive,
din celule specializate în realizarea unei
anumite funcţii, ex :ţ mecanice, de apărare,
fundamentale, secretoare, senzitive. TEMA:
TESUTURILE ANIMALE epiteliale e form
din celule strins unite intre ele, cu capacitate
inalta de regenerare. Epiteliile se clasifica in 3
grupe: senzoriale, glandulare, de acoperire;
Cele DE ACOPERIRE st alc din celule
uşor, dispuse în straturi, acoperă corpul, căptuşesc
organele cavitare şi se clasifica în: simple pot
fi pavimentoase=scuamos simplu (strat de
celule aplatizate), ele căptuşesc vasele
sangvine şi limfatice; cubice (celule cubice
intr-un singur strat), ele se întălnesc pe
suprafaţa ovarului, în ductul veziculei biliare;
cilindrice=columnar simplu (strat de celule
cilindrice, înalte), ele tapetează cavitatea
intestinelor, stomacului stratificate pot fi
cherarinizate(strat superficial al pielii), ele se
cheratinizează şi apoi se exfoliază;
necheratinizate/ moale(acopera cavit bucala,
esofagul= supraf umede),celulele moarte de la
supraf se exfoliază fără a se cheratiniza
cilindrice/columiar (peretii vezicii urinare,
uterul, porţiunea superioară a uretrei)
pseudostratificate (caile respiratorii), ele st
constituite dintr-un singur strat, sprijinit pe o
membrană bazală ROL : de protecţie
GLANDULARE-celulele specializate în
sinteza unor subst, ele elaborează produşi de
secreţie, asociindu-se cu ţesutul conjunctiv
form glande: exocrine-posedă canale prin care
se elimină produşii de secreţie endocrine-
secretă produşi direct în sînge mixte-
pancreasul, gonadele SENZORIALE- celule
specializate, care au capacitatea de a
transforma excitaţiile din mediu în impuls nerv
(epiteliile gistativ, auditiv, vestibular)
conjuctive - cele mai raspindite, asigură
conexiunea dintre celule, ţesuturi/ organe,
alcatuite din celule conjuctive(mastocite,
fibroblaşti,condrocite, osteocite, celule
adipoase) si matricea, care cuprinde proteine
fibrilare (reticulină, colagen, elastină) şi
substanţă fundamentală (glicoproteine,
mucopolizaharide) Tipuri : PROPRIU-ZIS lax
- complecteaza spatiile dintre organe, hrănind
epiteliile, conţine puţine fibre şi multă subst
fundamentală; dens - intra in componenta
tendoanelor, corneii; conţine mai puţină subst
fund CU FUNCŢII SPECIALE : elastic - se
intilneste in ligamente, corzi vocale; reticular -
parte componenta a maduvei roşii a oaselor,
spinei, ganglionilor limfatici; adipos – form
lungul vaselor sangvine, în jurul unor organe,
are rol de depozit; singele si limfa - ţesut
lichid, cu subst fundamentala-plasma; limfa ae
rol de apărare CARTILAGINOS- de o
consistenta semidura, asigurînd susţinere şi
rezistenţă; e lipsit de vase sangvine, limfatice
şi nervi; deosebim : hialin - inveleste capetele
oaselor unite mobil (in laringi, trahee, septul
nazal, bronhii) elastic - se gaseste in laringe,
epiglota, pavilioanele urechilor fibros -
formeaza discurile intervertebrale. OSOS-
subst fundamentala este impregnata cu saruri
de calciu, ce asigură susţinere şi rezistenţă;
deosebim: compact - celulele osoase amplasate
concentric în jurul canalului Harvers, spongios
- celulele osoase st dispuse rarefiat (epifizele
oaselor lungi şi celor late). Ţesutul conjunctiv
se mai poate clasifica : trofic(lax, adipos,
sangvin) şi de susţinere(fibros, cartilaginos,
osos) musculare: celula musculara e numita
fibră musculara, trasatura distinctiva -
capacitatea de-a se contracta; ea dispune de
membrană (sarcolemă) şi citoplasmă
(sarcoplasmă): NETED- din celule fusiforme
unicelulare; formeaza musculatura organelor
interne. Fibra are un nucleu situat central;
miofibre amplasate liber şi paralel, constituite
din miofilamente de actină(subţiri. lungi) şi
miozină(groase). Contracţia muşchiului neted
e involuntară şi lentă STRIAT- din fibre
musculare cilindrice, polinucleate; formeaza
muschii scheletici si musculatura unor organe
interne, ROL : de contracţie; Fibra musculară
striată conţine un nr mare de nuclee ovoide,
organite celulare tipice, mult glicogen şi
miofibre cu o structură caracteristică (form
discuri clare, ce conţin miofilamente de actină
şi discuri întunecate-de miozină şi actină)
Contracţia muşchiului striat e voluntară şi energia acestor reacţii e utilizată la fotoliza energiei eliminate la oxidarea diverselor
rapidă A :dintre ţ striat şi muscular: ţ anim, ţ apei, produsul său secundar se degajă în substanţe. 6CO(2) + 12H(2)S +Q ->
musculare, conţinut sporit de microfilamente atmosferă, iar energia rămasă e acumulată în C(6)H(12)O(6) + 12(S) + 6H(2)O Termeni
proteice D: tip de celule (polinucleate, legături macroergice ale moleculei ATP. biologici : autofagia- procesul de degradare a
mononucleate), localiz, tip de contracţie Astfel, are loc captarea energiei solare de către organitelor sau structurilor celulare bătrîne şi
(voluntară involuntară) CARDIAC- din fibre grăuncioarele de clorofilă şi transformarea ei alterate. enzime = catalizatori biologici de
polinuclele, toate fibrele formeaza o retea în energie chimică a legăturilor ATP. Faza de natura proteica, pot fi: monocomponente(din
unica, intra in alcatuirea muschilui cardiac. întuneric presupune fixarea CO(2) în stroma proteine) bicomponente(proteine+ componetne
Contracţia-involuntară nervos - alcatuit din: cloroplastelor cu transformarea lui în neproteinice-coferment/ coezimă), iniţiază
neuroni- receptioneaza, prelucreza si transmit hexoze.Aici sursa de energie e: ATP şi alte procesul de fotosinteză şi metabolism;
impulsul nervos şi celule gliale ocupa spatiul molecule purtătoare de energie. Aici se vitamine = substanţe fiziologice active de
dintre neuroni servind drept suport pentru desfăşoară Ciclul Calvin, care necesită ATP şi natura diferita/biocatalizatori, pot fi:
acestea si asigurind nutritia lor. As: dintre ţ care reprez reacţii în urma cărora se form : liposolubile si hidrosolubile, se dizolvă în
cartilaginos şi ţ osos : ţ animale, grupări de acid fosfogliceric, aldehida 3, glucoza, substanţa lichidă; Legatura chimica - legatura
celule, ţ conjunctive D: tipul de celule, localiz, zaharoza, amidonul. F începe la o iluminare dintre atomi; poate fi ionica, metalica,
funcţii A: ţ musc striat şi ţ epitelial  :forma cel, slabă şi încetează la o iluminare puternică, din covalenta(polara, nepolara) Fermentaţie-
aranj celulară. TEMA : FOTOSINTEZA. cauza vătămării protoplasmei celulelor. transformare chimică a materiei organice în
CHEMIOSINTEZA. RESPIRAŢIA Însemnătatea F în plan planetar este subst cu o constituţie mai simplă prin acţiunea
CELULARĂ. Fotosinteza = obţinerea unui neexprimabilă, de ea e legată existenţa vieţii fermenţilor stomată- mică deschidere în
produs chimic (glucozei) din elementele lui pe pămînt, întrucît stă la baza desfăşurării învelişul frunzei, servind la schimbul de gaze
componente (subst organice : CO(2), H(2)O) proceselor vitale. Intensitatea ei depinde de dintre mediu şi plantă, eliminînd apa din
prin acţiunea luminii; proces fiziologo- lumină, concentraţia CO(2), de temp, de apă, plantă. Lichid tisular- spaţiu dintre celule, cu
biochimic specific pt plantele verzi, ce constă de săruri minerale. !!!în cadrul F se elimină funcţia de transportare a subst, de spălare a
în fizarea energiei solare sub formă de energie Oxigen, deoarece la F participă apa. !!!F e celulelor, de formare a limfei.
a legăturilor chimice. Acest proces= o parte posibilă şi fără eliberarea de Ox în atmosferă.
componentă a metabolismul plastic, căci e un Unele subs ca SO(2), ozonul înhibă F. 6CO(2)
proces de formare a subst org dun cele anorg. + 6H(2)O -> C(6)H(12)O(6) +6O(2)
Acest proces are loc în cloroplaste, care conţin Respiraţia celulară ------------ anaerobă se
2pigmenţi verzi(clorofila a şi clorof b), care desfăşoară în citoplasmă şi nu necesită oxigen,
au max de absorbţiei în partea roşie şi albastră- iar cea aerobă se desfăşoară în mitocondrii şi
violetă a spectrului de lumină. La acest proces necesită oxigen. Degradarea subs org se
participă CO(2), H(2)O, H(2)S, energia solară; produce în cadrul ciclului Krebs As: st de
transportul de electroni are loc pe tilacoizi; în importanţă vitală, au loc în celulă, procese
cadrul fotosintezei se obţine amidon,glucoză. metabolice D: tipul de metabolism, localizarea
Faza de lumină începe cu iluminarea în celulă, produsul final. Chemiosinteza –
cloroplastului de către lumina vizibilă. Fotonul oxidarea directă a compuşilor minerali de
de lumină, nimerind în molecula de clorofilă a, către bacteriile (nitrobacterii, sulfobacterii,
provoacă un şir de reacţii de oxidoreducere cu patogene) ce obţin energie necesară activităţii
degajare de energie, iar molecula de clorof vitale. Nitrobacteriile, sulfobacteriile,
pierde un ion de H şi un electron. O parte din ferobacteriile sintetizează subst oranice în baza
.
.