Importanta studierii biologiei in scoala

Viaţa= forma superioară de existenţă a materiei; mişcare biologică mult mai superiară celor fizică şi
chimică, rezultată din activitatea organismelor vii, ce au evoluat sub influienţa luptei pt existenţă, selecţiei
naturale; şi care se caracterizează prin metabolism, reproducere, dezvoltare. Ipoteza creaţionistă:
(arhiepiscopul Asher) susţine că viaţa a fost creată de o forţă supranaturală. Ipoteza generaţiei spontane
(Democrit, Aristotel, Harve) organismele pot lua naştere spontan din materialipsită de viaţă, ca rezultazt
al acţiunii forţelor mecanice ale naturii. Ipoteza panspermiei (Anaxagors Klaez) viaţa e de natură
extraterestră, a fost transportată pe pămînt cu ajutororul meteoriţilor pietroşi. Ipoteza contemporană/
Oparin- Holdane/ biogenezei susţine că materia vie e transformată din materie nevie, în trei etape:
neorganică= formarea abiogenă a celor mai simple subst org; organică= formarea compuşilor chimici
complecşi (aminoacizi, glucide, proteine); biologică= formare primelor sisteme vii din subst proteice şi
alţi polimeri, capabili de metabolism !!!Oparin susţine că mai întîi au apărut proteinele, iar Haldane-
acizii nucleici.

ÎNSUŞIRILE GENARELE ALE ORGANISMELOR VII

TEMA: Biologia - ştiinţa despre viaţă Biologia (gr. bios - viaţă şi logos - ştiinţă)- totalitatea ştiinţelor
despre organismele vii. Termenul biologie a fost propus în 1802 de naturalistul francez J. B. Lamarck şi,
în paralel, de botanistul german G. R. Treviranus. Obiectul de studiu: totalitatea manifestărilor vieţii:
structura şi funcţiile organismelor vii şi ale comunităţilor lor naturale, originea şi evoluţia lor, legăturile
dintre ele şi legătura cu natura nevie. Din istoria biologiei: Apariţia biologiei ca ştiinţă este legată de
Egiptul Antic şi Grecia Antică. Cel mai renumit biolog al antichităţii- Aristotel. Cunoştinţele biologice se
rezumau la descrierea plantelor şi a animalelor. În Evul Mediu, dezvoltarea biologiei era determinată de
medicină. Necropsiile erau interzise, de aceea anatomia omului se studia în baza disecţiei porcilor şi a
maimuţelor, ceea ce nu a contribuit însă la dezv medicinei; apar primele descrieri ale plantelor
medicinale, folosite pe larg în tratarea diferitelor afecţiuni. În Epoca Renaşterii: I-a încercare de
clasificare a plantelor în funcţie de struct seminţelor, a florilor şi a fructelor. Anularea interdicţiei
necropsiilor a făcut posibilă una din cele mai mari descoperiri ale sec. ai XVII-lea: învăţătura lui Garvei
despre circulaţia sângelui în organismul uman; descoperirea celulei şi a majorităţii organitelor celulare de
către o pleiadă de microscopişti (R. Hoocke, A. van Leeuwenhoek, A. Malpighi..). În sec. al XVIII-lea, C.
Linne publică lucrarea sa fundamentală, „Sistemul naturii", în care propune o clasificare a lumii vii în
baza unor criterii artificiale (ex: nr de stamine); J. B. Lamarck promovează ideea evoluţiei lumii vii pe
care o explică greşit prin tendinţa spre perfecţiune a viului; M. J.Schleiden şi Th. Schwann formulează
teoria celulară. În sec. al XlX-lea - succese remarcabile: au fost stabilite particularităţile nutriţiei
plantelor; a fost studiată activitatea creierului; au fost descoperite virusurile, bacteriile
chemiosintetizatoare. Sec. XlX-lea: teoria evoluţiei lumii vii, expusă de Ch. Darwin şi legităţile
transmiterii caracterelor ereditare elaborate de G. Mendel, în baza experimentelor efectuate pe mazăre.
Sec. XX-lea: genetica a cunoscut o dezvoltare furtunoasă, fiind formulate unele din teoriile de bază ale
acesteia: teoria mutaţională, teoria cromozomială a eredităţii. Au fost introduse noţiunile de genă,
genotip,fenotip. A fost stabilită structura ADN-ului. Renumitul savant rus /. Pavlov, a elaborat învăţătura
despre activitatea nervoasă superioară a omului, iar B. Vernadsckii - învăţătura despre biosferă; au fost
puse bazele ecologiei, a fost descifrat mecanismul fotosintezei... Diversitatea ştiinţelor biologice: în
funcţie de obiectul cercetării deosebim următoarele ştiinţe biologice: botanica- ştiinţa despre plante,
zoologia -ştiinţa despre animale, micologia - ştiinţa despre ciuperci, algalogia- ştiinţa despre alge...
Ramuri ale botanicii: briologia- ştiinţa despre muşchi, dendrología- ştiinţa despre plantele lemnoase...
Zoologia: entomologia- ştiinţa despre insecte; ihtiologia- ştiinţa despre peşti; herpetologia- ştiinţa despre
reptile şi prin extindere despre amfibii; ornitologia- ştiinţa despre păsări; teriologia- ştiinţa despre
mamifere... Compartimente şi mai restrânse: coleoptologia -ştiinţa despre gândaci, lepidopterologia-
ştiinţa despre fluturi; mirmecologia-ştiinţa despre furnici etc. Diversitatea organismelor vii şi repartizarea
lor după grupe- sistematică. Trecutul istoric al lumii organice- paleontologia, alcătuirea internă şi externă
a organismelor - anatomia şi morfologia, iar funcţiile organismelor vii - fiziologia. Biologia generală
studiază proprietăţile şi legităţile generale ale viului, manifestate la diferite niveluri de organizare. Ea
reuneşte o serie de ştiinţe biologice particulare, care studiază anumite aspecte ale existenţei şi dezvoltării
organismelor vii. Astfel, celula, în calitate de unitate structurală şi funcţională a lumii vii, este studiată de
citologie; ţesuturile - de histologie; legităţile generale ale dezv individuale - de embriologie şi biologia
dezvoltării. Compoziţia chimică a celulei, structura, funcţiile, repartizarea şi transformările substanţelor
chimice în celulă- biochimia şi biologia moleculară; fenomenele fizice şi fizico-chimice din celule şi
organismele vii - biofizica; legităţile transmiterii caracterelor urmaşilor şi ale variabilităţii organismelor
vii - genetica; dezvoltarea istorică a lumii vii – evoluţionism. Studierea vieţii colective a comunităţilor de
organisme vii- etologia (ştiinţa comportamentului animalelor) şi ecologia (ştiinţa relaţiilor dintre diferite
organisme în comunităţile formate şi cu mediul ambiant). Biogeografia- legităţile aplicative ale
repartizării geografice a organismelor vii pe Terra. In funcţie de domeniul activităţii practice a omului în
care sunt folosite cunoştinţele biologice: biotehnologia -totalitatea metodelor industriale ce permit
folosirea eficientă a organismelor vii/ a unor părţi ale acestora pt obţinerea unor produse valoroase
(antibiotice, vitamine, hormoni...), a preparatelor pu protecţia plantelor contra bolilor şi vătămătorilor şi
de combatere a poluării mediului; agrobiología -complexul de ştiinţe despre cultivarea plantelor agricole;
selecţia - ştiinţa despre metodele de creare a noi soiuri de plante şi rase de animale, tulpini de mi-
croorganisme cu însuşiri necesare omului. Se mai disting: zootehnia, medicina veterinară, biologia
medicală, fitopatología.. De fiecare cetăţean al Terrei depinde astăzi viitorul planetei noastre, de aceea
cunoştinţele biologice devin tot mai necesare. Domenii prioritare ale biologiei contemporane sunt
genetica, evoluţionismul şi ecologia; au un impact deosebit asupra dezv societăţii umane, determinând
schimbări considerabile în medicină (terapia genică) şi agricultură (donarea şi obţinerea organismelor
transgenice); cunoaşterea principiilor ecologice ştiinţifice permite asigurarea protecţiei mediului
înconjurător.

TEMA: IMPORTANŢA BIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ Rolul aplicativ al cunoştinţilor bilogice.

Rezultatele cercetărilor bilologice sunt aplicate pe larg în medicină. Dezvoltarea ingineriei genetice a
deschis largi perspective pt producerea de compuşi biologic activi şi de preparate farmaceutice (în prezent
se studiază posibilitatea utilizării organelor porcului în calitate de organe pt transplatarea, acesata avînd
mai multe trăsături comune cu organului omului). Se fac cercetări de altoire a animalelor şi a plantelor cu
anumite gene. Animale/ plantele ce poartă genele altor specii= transgenice (şoarecii, în genomul cărora a
fost introdusă gena creşterii şobolanilor, maimuţe, în genomul cărora- meduzei). Acest pocedeu va
permite elaborarea unor noi metode de tratare a cancerului, deabetului. De curînd, la Edinburg a fost
obţinute găini transgenice, care produc ouă, care conţin proteină din care se pot prepara medicamente pt
tratamentul cancerului.... Utilizarea celulelor tronculare (celule care nu-şi pierd capacitatea de dividere,
din ele diferenţiindu-se celulele altor ţesuturi), pt cultivarea in vitro a predecesorilor celor mai diferite
celule (cardiace, nervoase, hepatice, imune). Acestea pot fi transplantate persoanelor grav bolnave în loc
de organe provenite de la „donor". (se aplică cu succes în tratamentul unor afecţiuni cardiovasculare
grave; se experimentează utilizarea celulelor tronculare în tratarea unor afecţiuni ale SN), Problema
asigurarii populaţiei cu produse alimentare poate fi soluţionată de fitotehnie şi zootehnie în baza
realizărilor geneticii şi ale selecţiei (prin crearea unor soiuri de plante agricole şi rase de animale
domestice, cu o productivitate înaltă. Creşterea producţiei agricole-- plantele transgenice (rezistente la
virusuri, pesticide, boli şi dăunători). Produsele alimentare obţinute din astfel de culturi au calităţi
gustative superioare, se păstrează mai bine [ex: prin introducerea în genomul roşiei şi al căpşunului a
genelor unor peşti din mările nordice, s-au obţinut plante transgenice rezistente la ger; introducerea în
genomul porumbului a unor gene active din veninul şerpilor a sporit rezistenţa acestuia la dăunători]
Obţinerea plantelor transgenice se dezv în: obţinerea soiurilor înalt productive; obţinerea culturilor care
dau câteva roade pe an; crearea soiurilor rezistente în condiţii climaterice nefavorabile; crearea soiurilor
toxice pentru unii dăunători (ex: soiuri de cartofi ale căror frunze st toxice pu gândacul-de-Colorado şi
larvele lui); crearea soiurilor capabile să sintetizeze unele proteine de origine animală (ex: în China a fost
obţinut un soi de tutun ce sintetizează lactoferrina umană).  În prezent nu există dovezi ştiinţifice
împotriva folosirii produselor transgenice, însă unii specialişti consideră că acestea prezintă un potenţial
pericol pentru sănătatea omului. Cunoştinţele biologice se aplică şi în domeniul tehnic (utilizarea în
industrie, în construcţia de maşini, nave maritime şi avioane a principiilor de organizare şi funcţionare ale
fiinţelor vii (bionica)) Ecologia contribuie la soluţionarea problemelor de protecţie a naturii, de utilizare
raţională a resurselor naturale. Sarcina actuală a ecologiei constă în protecţia biosferei, conservarea
biodiversităţii şi asigurarea capacităţii ei de autoregenerare. Rolul cercetărilor biologice fundamentale:
cunoştinţele obţinute în cercetările fundamentale pot părea inutile pu viaţa cotidiană a omului, însă ele
permit înţelegerea legilor după care se dezvoltă lumea din jurul nostru şi mai devreme sau mai târziu îşi
vor găsi şi aplicare practică.

Prof.Popescu Mrilena
 TEMA: însuşirile viului: metabolismul Sursele materialelor de construcţie şi ale energiei pentru
organismele vii. Pu creşterea masei celulare, pu repararea structurilor lezate, organismele au nevoie de
material de construcţie: proteine, lipide, glucide. Principalul element structural- carbonul. Deosebim
autotrofi şi heterotrofi: autotrofii (plantele verzi, algele, unele bacterii) utilizează sursa anorganică de
carbon - C02.; heterotrofii (animalele) folosesc surse organice de carbon, adică se hrănesc cu alte animale
(animale carnivore)/ cu plante (animale erbivore). In natură se întâlnesc şi organisme (ex: euglena verde)
care, în funcţie de condiţii, pot fi auto- sau heterotrofe= mixotrofi. Autotrofii se împart în: fototrofii
(plantele verzi, algele..) folosesc în acest scop energia razelor solare; chemotrofii (bacteriile
chemiosintetizatoare) sintetizează subst org (realizează o chemiosinteză) în baza energiei rezultate din
scindarea unor compuşi anorg, adică energia legăturilor chimice. Esenţa metabolismului. Totalitatea
proceselor interdependente de transformare a substanţelor şi de transportare a energiei în organism
reprezintă metabolismul. Procesele metabolice se grupează în procese de sinteză a compuşilor (subst org),
formîndu-se subst necesare la construcţia celulei, corpului în întregime; se desfăşoară cu consum de
energie, alcătuind anabolismul (metabolismul plastic/ asimilaţia) şi procese de descompunere/ degradare
a subst complexe, specifice corpului în subst mai simple, prin producere de energie- catabolismul
(metabolismul energetic/ dezasimilaţia). [Reacţiile de sinteză şi descompunere ale metabolismului sunt
indisolubil legate între ele: toate reacţiile de sinteză au nevoie de energie, care este pusă la dispoziţie de
reacţiile de descompunere. Reacţiile de descompunere, la rândul lor, au loc doar prin participarea
fermenţilor, sintetizaţi în procesul de asimilaţie]. Metabolismul plastic la heterotrofi: Etapa iniţială a
metabolismului plastic la animale- scindarea subst nutritive (proteine, glucide, lipide) conţinute în hrana
ingerată până la cele mai mici unităţi structurale (monomeri), proces numit digestie. Apoi, proteinele st
scindate până la aminoacizi, polizaharidele - până la monozaharide, lipidele - până la acizi graşi şi
glicerina. Produsele de scindare (nutrimentele) pătrund în sânge, care le transportă spre celule unde au
loc procesele de sinteză a proteinelor, lipidelor, glucidelor: din unirea aminoacizilor rezultă proteine, din
unirea glicerinei şi a acizilor graşi rezultă lipide, iar a monozaharidelor - polizaharide. Toate reacţiile de
sinteză st însoţite de consum de energie şi decurg cu participarea fermenţilor. Produsele de sinteză st
utilizate ca material de construcţie şi ca sursă de energie. Schematic, asimilaţia heterotrofă se reprezintă
astfel: Subst nutritive prin digestie> monomerii prin sinteze biologoce> macromoleculele corpului. La
autotrofi. Plantele verzi sintetizează subst org din cele anorg în prezenţa luminii solare= fotosinteză. Din
produsul rezultat de la prima etapă a fotosintezei - acidul fosfogliceric - după mai multe transformări cu
participarea fermenţilor se formează glucoza şi fructoza. Din unirea acestora rezultă zaharoza; iar a mai
multor molecule de glucoza – amidonul/ celuloza. In prezenţa sărurilor minerale, anumiţi fermenţi
transformă acidul fosfogliceric în monomeri ai lipidelor (glicerina şi acizi graşi) şi ai proteinelor
(aminoacizi). Sinteza organică a autochemotrofilor este numită chemiosinteză. In linii generale ea se
aseamănă cu una din fazele fotosintezei. Asimilaţia la autotrofI: Subst anorg macromoleculele corpului,
prin fotosinteză/ chemiosinteză> manomeri, care prin sinteze biologice>macromoleculele corpului !!!
exemple de metabolism plastic: fotosinteza, chemiosinteza, biosinteza proteinelor, respiraţiei,
fermentaţiei..Metabolismului energetic: Celulele obţin energie eliberând-o pe cea conţinută în subtraturile
energetice (glucide, proteine, lipide). Principalul substrat energetic al celulei îl constituie glucidele. În
cazul deficitului de glucide, lipidele/ proteinele pot deveni sursă de energie. Schematic, metabolismul
energetic se reprezintă astfel: Compuşi organici + O(2) >CO(2) + Apă + Energie. Energia eliberată este
depozitată sub formă de legături macroergice (legături bogate în energie) ale compusului numit ATP
(adenozintrifosfat). La ruperea unei astfel de legături se obţin 40 kJ. Acest compus nu trece dmtr-o celulă
în alta, ci este sintetizat şi folosit de celula care are nevoie de energie, (ex: energia necesară pentru
contracţia celulelor musculare nu se eliberează din moleculele glucidelor din stomac/ din ficat. Sângele
aduce substratul energetic, glucoza, la celulele musculare. Aici glucoza se scindează, iar energia eliberată
se depozitează sub formă de ATP care este folosit ca sursă de energie pentru contracţia celulelor
musculare. în mod similar se aprovizionează cu energie şi celelalte celule ale corpului). Dintre subst cele
mai uşor asimilabile de către organism: glucoza, fructoza. Descompunerea substraturilor energetice
decurge în mai multe etape cu participarea fermenţilor şi a O(2). Sursa de oxigen- aerul atmosferic, de
aceea respiraţia este numită proces de „ardere fără flacără" a substraturilor energetice în vederea
obţinerii energiei. Organismele la care procesele de scindare au loc cu participarea oxigenului sunt numite
aerobe. Reacţia sumară a scindării aerobe a glucozei se prezintă astfel: C 6H1206+602-
>6CO2+6H2O+38ATP+1280Kj. Bacteriile, ciupercile microscopice sunt organisme anaerobe, deoarece
scindează substraturile energetice în lipsa oxigenului, proces numit fermentaţie. în funcţie de substratul
energetic şi de produşii finali, deosebim fermentaţie lactică, acetică, alcoolică... Reacţia sumară a
fermentaţiei alcoolice poate fi exprimată prin următoarea ecuaţie C6H1206>2C2H50H+2CO2+2ATP+120 Kj.
!!! Intesitatea metabolismului la plante e mai mare în parenchimă. As:totalitate de reacţii chimice, asigură
existenţa organismului, menţin starea de echilibru dinamic D: MP produce subst org, ME- susbst
anorganică, decurg în diferite organite celulare.RAŢIA ALIMENTARĂ ZILNICĂ: pt10-11ANI: F-2500, B-
2500; 13-15: F- 2600, B-3200; 16-19: F-2400, B-3800; 20-39: F-2150, B-3000. Produse făinoase:
biscuiţi-353, pîinea-271; orez- 353, macaroane-358; legume: morcov-50, ceapă-20, roşii-24, cartofi –82;
fructe: caise-73, piersici-72, cireşe-45, pere-54, struguri-76, banane-50, portocale-45; carne: de vită-100;
de porc- 137, salam-467, peşte-124, de pasăre-188 grăsimi: unt-773, ulei de măsline-901, ulei-617;
produse lactate: lapte: 65, brînză de vaci-328, brînză de oi-374, iaurt-81, caşcaval-330; băuturi: ceai-93;
cafea-100; dulciuri: ciocolată-607; miere de albine-311; zahăr-410, ccao-293.

TEMA: însuşirile viului: reproducerea organismelor vii. Reproducerea este capacitatea organismelor
vii de a da naştere unei noi generaţii. Reproducerea asigură existenţa în timp a vieţii pe Terra. Se cunosc
două tipuri de reproducere: asexuată: descendenţii provin de la un singur organism, fiind absolut identici
cu acesta. Generaţia provenită de la un părinte= o clonă. Clonarea e răspândită pe larg la plante, bacterii,
ciuperci, iar pe cale experimentală a fost aplicată şi la unele animale (broaşte, oi, vaci). [In cazul donării
animalelor, nucleul recoltat dintr-o celulă somatică se introduce într-un ovul, al cărui nucleu se înlătură în
prealabil. Ovulul se implantează în uterul unei femele-surogat. Puiul dezvoltat din acest ovul este o copie
fidelă a „donatorului" de nucleu, obţinîndu-se astfel, prima oaie clonată] Forme de reproducere asexuată:
diviziunea directă (pt organismele unicelulare (amiba, parameciul, euglena, bacteriile..)) Celula-corp a
acestor organisme se divide longitudinal sau transversal. Iniţial se divide mitotic nucleul, apoi citoplasmă
şi membrana, rezultând două celule-fiice, absolut identice cu celula parientală; formarea sporilor: Sporii-
o structură reproductivă unicelulară. în funcţie de specia căreia îi aparţin; au forme şi dimensiuni
caracteristice; cu o durata a vieţii de la câteva min până la 25 ani la unele ciuperci. (bacterii, alge, ciuperci
muşchi, ferigi. Unele organisme unicelulare (bacteriile, algele, protozoarele...), în condiţii nefavorabile se
închistează formând spori de rezistenţă, care asigură supravieţuirea în condiţii nefavorabile, nu şi
înmulţirea. După locul formării deosebim endospori- iau naştere în interiorul unor organe speciale -
sporangi, sporii fiind numiţi sporangiospori şi exospori- se dezvoltă pe suprafaţa organelor, numite
conidiofori, de unde şi denumirea lor de conidii. În funcţie de mobilitate, distingem spori mobili -
zoospori - prevăzuţi cu cili/ flageli şi spori imobili - aplanospori. După origine şi destinaţie sporii pot fi
mitotici (rezultă din diviziunea mitotică a celulei-mamă, care în majoritatea cazurilor este haploidă; la
anumite alge) meiotici (iau naştere din diviziunea meiotică a celulei-mamă; nu pot reproduce individul
matern. Din germinarea lor, la muşchi şi ferigi rezultă un individ diferit de cel matern numit protal, pe
care se dezvoltă organele înmulţirii sexuate (la muşchi, ferigi, unele alge) înmugurirea= noul individ se
formează sub formă de excrescenţă pe corpul formei parientale. După ce atinge anumite dimensiuni,
acesta se desprinde, devenind un organism de sine stătător( la hidră, steaua-de-mare, drojdii..) înmulţirea
vegetativă (preponderent la plante) se realizează prin fragmente de organe vegetative (butaşi)/puieţi/ prin
organe vegetative specializate (bulbi, tuberculi, rizomi). La baza înmulţirii vegetative stă regenerarea=
capacitatea organismelor de a-şi restabili părţile pierdute.) Aplicările practice ale înmulţirii vegetative:
*pe larg în agricultură prin marcotaj, butăşire şi altoire. Marcotajul- (la înmulţirea agrişului, coacăzului,
viţei-de-vie, zmeurului..)= o ramură mai lungă a plantei se apleacă la pământ şi se acoperă cu sol umed.
într-o perioadă de vegetaţie, pe această porţiune a ramurii se dezvoltă rădăcini adventive. Separând
ramura de planta-mamă şi plantând-o într-un alt loc, obţinem o nouă plantă. Butaşirea (la înmulţirea
zmeurului, liliacului, iasomiei, coacăzului..)= se pregătesc butaşi de rădăcină, tulpină, frunză, care se
plantează în sol umed. Altoirea= unirea altoiului cu portaltoiul (pt înmulţirea unor soiuri cu productivitate
înaltă şi rezistente la ger) In cazul viţei-de-vie şi a pomilor fructiferi, portaltoiul- o plantă tânără, crescută
din sămânţa acestora. Sistemul radicular al portaltoiului ei viguros, mai puţin pretenţios faţă de sol, mai
rezistent la ger. Altoi poate fi: un butaş, un mugure-ochi al pomului fructifer. Tipuri de altoire: cu butaş se
face primăvara, până la dezvoltarea mugurilor; altoiul se uneşte cu tulpina portaltoiului şi locul unirii se
leagă strâns, în funcţie de modul de unire al portaltoiului cu altoiul, altoirea poate fi prin copulaţie, în
despicătură, prin apropiere, sub scoarţă..; cu mugure-ochi: în a doua jumătate a verii, de pe pomul
fructifer se taie o ramură de un an. Se înlătură frunzele lăsându-se-doar peţiolul şi se taie muguri cu un
strat subţire de scoarţă. Pe tulpina portaltoiului, cu un cuţit ascuţit, se secţionează scoarţa în forma literei
T şi se îndepărtează. Sub scoarţă se introduce un mugure. Locul altoirii se leagă strâns, lăsând peţiolul
liber. Dacă altoirea a fost efectuată corect, peste 2-3 săptămâni altoiul concreşte cu portaltoiul, iar în
primăvara următoare din mugure se va dezvolta un lăstar. Peste 2-3 ani lăstarul se va transforma într-un
copăcel. Înmulţirea plantelor prin cultura de ţesuturi: creşterea plante din celule amplasate într-un mediu
nutritiv special. În încăperi speciale, unde se menţine o anumită temperatură, umiditate şi iluminare,
celulele se divid activ, dând naştere unei plante minuscule. (la orhidee, cartof, ginseng ); ce prezintă mai
multe avantaje: materialul săditor obţinut pe această cale este steril (nu este infectat cu diferite
microorganisme patogene); pe această cale un soi nou poate fi înmulţit efectiv şi în scurt timp sexuată=
participarea a doi indivizi de sex opus: femelă şi mascul, ce dispun de organe sexuale (ovule la femele şi
testicule la masculi) în care se produc celule sexuale (gameţi): ovarele produc ovule, iar testiculele -
spermatozoizi. Procesul de unire a celulelor sexuale este numit fecundare. Aceasta poate fi: externă- când
celulele sexuale st eliminate de ambele sexe în mediul extern, de obicei în apă, unde se şi unesc (la peşti,
broaşte..). internă- contopirea celulelor sexuale are loc în corpul femelei (la insecte, păsări, reptile,
mamifere). Din fecundare rezultă zigotul, care se poate dezvolta in afara corpului mamei, pt ovipare: ele
depun ouă din care în timpul clocirii se dezv un nou organism/ în corpul mamei- vivipare. (la mamifere):
ele nasc pui vii. In natură se întâlnesc şi specii ovovivipare (salamandra-de-munte, diverse specii de
vipere, şarpele-orh, şopârla-de-munte...)= zigotul rămâne în corpul femelei pînă la dezvoltarea
embrionului. Puiul iese din ou imediat după expulzarea acestuia din corpul femelei. Partenogeneza- tip
particular de reproducere, dezvoltarea unui nou organism din ovul nefecundat (la albine, din astfel de
ovule se dezvoltă trântori, la dafinii – femele). Izogamie- contopirea a 2 gameţi identici morfologic şi
fiziologic. Anizogamie- diferiţi după ambele criterii (unele ciuperci, alge) Cariogamie-
Oogamie-

Reproducerea sexuată a plantelor (contopirea celulelor sexuale): celula sexuală feminină este oosfera, iar
cea masculină spermatozoidul (la muşchi şi ferigi)/ spermatiile (la gimnosperme şi angiosperme). Oosfera
la muşchi şi ferigi se formează în arhegoane, iar la angiosperme în sacul embrionar al ovulului florii.
Spermatozoizii se formează în anteridii, iar spermatiile - în grăunciorul de polen. Din zigotul muşchilor şi
al ferigilor se dezvoltă sporofitul. La gimnosperme şi angiosperme din zigot se dezvoltă sămânţa, care la
angiosperme este protejată de fruct. Din dezvoltarea seminţei rezultă sporofitul. Alternarea generaţiilor la
plante. La majoritatea plantelor se întâlnesc două forme de viaţă sau două faze (generaţii) care se nasc una
din alta, dar care se comportă în mod diferit. Cele două generaţii formează ciclul vital al uneia şi aceleiaşi
plante. Una din generaţii produce spori- sporofit/ generaţia asexuată. Cealaltă produce gameţi- gametofit/
generaţie sexuată. La diferite grupe de plante, gametofitul şi sporofitul se deosebesc după dimensiuni şi
durata vieţii. Evoluţia plantelor a avut loc în direcţia reducerii gametofîtului. Doar în ciclul vital al
muşchilor predomină gametofitul , reprezentat planta propriu-zisă. La celelalte plante, gametofitul este
slab dezv şi de scurtă durată. Avantajele reproducerii sexuate: *noul organism preea trăsături de la ambii
părinţui *realizarea diversităţii lumii *în cadrul speciei, la perfecţionarea şi specializarea indivizilor în
explorarea condiţiilor variate de mediu.

TEMA: însuşirile viului: creşterea şi dezvoltarea organismelor Transformările suportate de un

organism de la naştere până la moarte reprezintă dezvoltarea sa individuală, numită şi ontogeneza= un
fenomen complex, care constă în îmulţire, creştere, diferenţierea celulelor. Pe parcursul ontogenezei,
organismul este supus proceselor de creştere (schimbările cantitative suportate de organism), şi de
dezvoltare (schimbările calitative= (diferenţierea ţesuturilor, organelor, maturizarea sexuală..). Aceste
două procese decurg concomitent: pe măsura măririi masei corpului se intensifică procesele de
diferenţiere. În ontogeneza unui organism se disting două perioade: embrionară şi postembrionară.
Dezvoltarea individuală a plantelor cu flori: Perioada embrionară de dezv începe cu formarea zigotului;
urmează diviziunea acestuia in progresie geometrică: fiecare din cele două celule rezultate din prima
diviziune se supun la rândul lor diviziunii, apoi urmează diviziunea fiecărei celule rezultate din această
diviziune...., ce rezultă cu creşterea masei celulare; urmează diferenţierea celulelor în ţesuturi, din care se
formează părţile componente ale embrionului: muguraşul, tulpiniţa, rădăciniţa, cotiledonul. Perioada
embrionară la plantele cu flori se încheie cu formarea seminţei, adăpostită de fruct. Perioada
postembrionară presupune trei stadii: Juvenil (pregenerativ/ virginal)= stadiul de plantulă - de la
germinarea seminţei până la prima înflorire. Maturitate (generativ) - de la prima până la ultima înflorire.
Îmbătrânire (senil/ postgenerativ) - de la ultima înflorire până moarte. Schimbările externe suportate de o
plantă pe parcursul dezvoltării ei din sămânţă sunt desemnate ca faze de dezvoltare. în dezvoltarea unei
plante lemnoase se disting următoarele faze: germinarea seminţei -> apariţia frunzelor -> dezv lăstarilor
floriferi -> înflorirea -> formarea fructelor -> maturizarea seminţelor. Totalitatea fazelor de dezvoltare
alcătuiesc un ciclu de dezvoltare, numit ciclu vital. Ciclul de dezvoltare al unei plante cu flori se poate
realiza într-ur an, astfel de plante fiind numite anuale (porumb, grâu, fasole). Bienale (ceapa, sfeclă,
morcov, varză) –plante a căroor ciclu de dezv cuprinde 2ani. Perene ( arbori, arbuşti)- ciclul de dezv
durează mai mulţi ani. !!! în cadrul morfogenezei plantelor se diferenţiază organe vegetative şi
generative, căci dezv plantelor e genetic programată. Dezvoltarea individuală a animalelor: Perioada
embrionară cuprinde trei etape: segmentarea= diviziunea în progresie geometrică a zigotului. Celulele
rezultate formează blastula (embrion unistratificat), care prezintă o cavitate (blastocel) delimitată de un
strat de celule (blastoderm); gastrulaţia- procesul de formare a embrionului bi-/ tristratificat (la
spongieri şi celenterate, la stadiul de gastrulă, embrionul este format din două straturi de celule (foiţe
embrionare): ecto- şi endoderm, deeaceea st numite diblasterice. La celelalte animale, la embrion apare şi
cel de-al treilea strat – mezodermul- animale triblasterice. În organogeneză se formează organele
embrionului în urma diferenţierii structurale şi funcţionale ale celulelor foiţelor embrionare.  Perioada
embrionară se încheie prin apariţia puiului (la reptile, păsări, mamifere) /a larvei (la insecte, viermi,
peşti). Durata perioadei embrionare, numită gestaţie, variază de la specie la specie. La găină are o durată
de 21 zile, la hârciog - 16 zile, la pescăruş - 60 zile, la elefant - 660 zile, la om - 276 zile. !!!Din diferite
straturi de celule se dezv organe şi sisteme de organe: din ectoderm-SN, pielea, organele de simţ; din
mezoderm- SC, organele sexuale, muşchii; endoderm- majoritatea organelor SR, glandele anexe ale
tubului digestiv.Perioada postembrionară: începe din momentul naşterii /ieşirii embrionului din ou; ea
cuprinde trei stadii: Juvenil - de la naştere / ieşirea din ou până la atingerea maturităţii sexuale. Aici
dezvoltarea poate fi directă (reptile, păsări, mamifere, păiangenul-cu-cruce, lăcusta, şopărla, cangurul)=
puiul născut /ieşit din ou are toate organele caracteris-animalului adult, stadiul juvenil reducîndu-se la
creşterea în dimensiuni; indirectă/ prin metamorfoză (insecte, crustacee, broaşte, peşti, albiliţa varzei,
broasca de lac, tenia boului, gîndacul de Colorado)= din ou iese larva, de obicei mai simplu organizată
decât indivizii adulţi ai aceleiaşi specii. Metamorfoza poate fi *incompletă (larva se hrăneşte intens,
creşte, iar organele larvare st substituite de organe caracteristice adulţilor- pt peşti, broaşte,
anumiteinsecte) şi *completă (larva ieşită din ou, după o perioadă de nutriţie intensă, trece în stadiul
imobil de pupă, numit şi nimfă, în acest stadiu organele larvare sunt înlocuite de organe specifice
adulţilor. Din pupă iese individul adult – imago- pt fluturi, albine, viespi,,); Maturitate - stadiul
reproducerii active; o durată de la 2-3 ore la insectele efemere până la câteva zeci de ani la papagali,
şopârle. Viteza de reproducere şi număr de urmaşi de asemenea sunt diferite ex: aridele dau 12 generaţii
pe depunând într-o pontă până la 300 ouă. Îmbătrânire - de la încetarea reproducerii şi până la moartea
naturală: Durata vieţii indivizilor este programată genetic, de aceea la un moment dat începe îmbătrânirea
care se caracterizează рrin stingerea tuturor funcţiilor organismului, reducerea sensibilităţii organelor
simţ... Durata vieţii animalelor din diferite grupe sistematice oscilează în limite mari: de la 10 ani la râmă,
până la 100 ani la elefant. Mecanismele îmbătrânirii sunt studiate de gerontologie. Există mai multe cauze
ale îmbătrânirii: reducerea conţinutului de apă în celule, dereglarea metabolismului calciului, proteinelor,
acumularea toxinelor în celule, modificarea pereţilor vaselor sangvine. Se vehiculează ipoteza mutaţiilor
somatice conform căreia, în timpul vieţii, în celulele somatice se acumulează mutaţii. Acestea perturbează
activitatea organelor, generând epuizarea lor. Însă toate aceste ipoteze analizează mai curând simptomele
îmbătrânirii, nu şi cauzele acestui proces complex.

TEMA: însuşirile viului: sensibilitatea organismelor vii Sensibilitatea- capacitatea organismelor vii de
a recepţiona acţiunea factorilor de mediu (excitanţilor): lumina, căldura, acţiunile mecanice, forţa de
gravitaţie (ex: frunzele muscăriţei modificate în capcană sunt sensibile la acţiuni mecanice: la atingere ele
se închid, prinzând insecta în capcană. ROL: stă la baza adaptării organismelor la condiţiile schimbătoare
ale mediului (ex: sensibilitatea frunzelor faţă de lumină asigură schmibarea poziţiei lor în vederea unei
iluminări optime; recepţionarea sunetelor de către animale le dă posibilitate să se apere de duşmani, să-şi
găsească partnerul sexual, hrana). Potenţialul de repaus- caracteristic celulelor asupra cărora nu
acţionează stimulii externi, potenţial de acţiune- modificări ale permiabilităţii membranei ccelulare sub
acţiunea stimulilor externi. Sensibilitatea la plante: Plantele nu au organe specializate în recepţionarea
excitaţiilor, acestea fiind percepute de citoplasmă celulelor. Aşadar, sensibilitatea la plante se manifestă
sub formă de mişcări ale anumitor organe: Tropisme o reacţie activă a plantelor de orientare la excitant/
sub acţiunea unui stimul prin schimbarea direcţiei de creştere/ a poziţiei organului; deosebim:
Geotropisme- reacţii ale organelor plantei faţă de direcţia forţei de gravitaţie a pământului. Rădăcina
principală şi tulpina principală sunt orientate în sens opus una faţă de cealaltă, dar paralel cu direcţia de
acţiune a forţei de gravitaţie a pământului, deci sunt organe ortogeotrope. Rădăcina principală e un organ
ortogeotrop pozitiv, deoarece se orientează în direcţia acestei forţr, iar tulpina principală - ortogeotrop
negativ - fiind orientată în sens opus. Datorită geotropismului, tulpinile plantelor ies din sol şi se menţin
în poziţie verticală chiar şi pe terenuri înclinate, iar cele culcate la pământ din anumite motive (pătulirea
gramineelor după furtună, ploi torenţiale) revin la poziţia verticală. Această revenire este posibilă datorită
creşterii mai intense prin întindere a celulelor de pe partea inferioară, întinsă la pământ, decât pe cea
superioară. Fototropismul- reacţia organelor plantei la direcţia şi sensul razelor de lumină (ex: dacă o
plantă se va păstra într-o cameră în care lumina pătrunde printr-un geam mic, în scurt timp tulpina plantei
se va curb spre geam, iar frunzele se vor aşeza perpendicular (sau oblic) faţă de direcţia razelor. În acest
caz, tulpina este ortofototropă. De regulă, tulpinile principeale st pozitiv ortofototrope, iar rădăcinile
principale - negativ ortofototropi. Organe plagiofototrope st frunzele care execută torsiuni şi curburi la
nivelul peţiolului, orientând limbul perpendicular pe razele luminii. La baza fototropismului stă creşterea
mai intensă a celulelor prin întindere pe partea opusă luminii, ceea ce duce la curbarea spre lumină a
organului sensibil la acest excitant. Fototropismul are o importanţă mare pentru plante, orientând frunzele
spre lumina de intensitate optimă. Higrotropismele- orientări ale organelor plantelor sub influenţa
vaporilor de apă. În cazul curburilor înregistrate înspre aerul umed, avem higrotropism pozitiv (la
rădăcini, rizoizi, ferigi, tuburi polinice, hife ale ciupercilor), iar înspre aerul uscat avem un higrotropism
negativ. Nastiile -mişcări neorientate ale organelor plantelor condiţionate de modificarea în timp a
intensităţii unui excitant; se disting: fotonastii, termonastii, mecanonastii, seismonastii etc. Fotonastiile-
generate de schimbarea intensităţii luminii şi au loc, de regulă, dimineaţa şi seara; (ex, florile de in, de
păpădie se deschid dimineaţa şi se închid seara). Deschiderea florilor este determinată de modificarea
intensităţii creşterii celulelor de pe partea superioară şi inferioară a petalelor sub acţiunea intensităţii
diferite a luminii. Modificarea turgescenţei celulelor pulvinelor (baza îngroşată a peţiolului) stă la baza
seismonastiilor la frunzele de mimoză - la scuturare acestea se strâns. Astfel, la scăderea turgescenţei
celulelor de pe partea inferioară a pulvinului are loc ridicarea frunzelor, iar creşterea turgescenţei celulelor
de pe partea superioară a pulvinului duce la aplecarea frunzei.Tactisme- deplasarea corpului plantelor
libere/ a celulelor (sporii, gameţi) în direcţia de acţiune a unui excitant/ ca răspuns la un stimul extern (ex:
unele alge fotosintetizatoare spre sursa de lumină). Sensibilitatea la animale: Spre deosebire de plante,
animalele dispun de organe specializate în recepţionarea excitaţiilor, numite receptori. In funcţie de natura
excitantului, deosebim fotoreceptori, chemoreceptori, mecanoreceptori, termoreceptori etc. Receptorii
transmit informaţia prin căile nervoase în centrii corespunzători din creier. Aici, are loc analiza, sinteza şi
compararea informaţiei formarea răspunsului, care este transmis organului efector: muşchilor, glande
endocrine. Sensibilitatea anumalelor depinde de nivelul de dezvoltare al SN. Cu cât acesta mai dezvoltat,
cu atât reacţiile la excitanţi sunt mai prompte şi mai variate, ceea ce le asigură animalelor o adaptare la
condiţiile de viaţă. După natura excitanţilor se disting mai multe tipuri: chimică (gustativă şi olfactivă),
mecanică (statoacustică, tactilă, termică), luminoasă etc. Excitabilitatea- proprietatea animalelor de a
răspunde prin reacţii specifice la diferiţi stimuli externi şi interni. Iritabilitatea- starea de imposibilitate a
organismul de a se manifesta calm şi de a se comporta adecvat în anumite situaţii (ex: hidra posedă
iritabilitate chimivă, mecanică, termică.); !!! prin rodopsină plantele reacţionează la compoziţia
luminii. !!! speciile de plante ce trăiesc în locurile umbrite au internoduri mai mari.

TEMA: Principiile de clasificare a lumii vii Din istoria dezvoltării sistematicii. Sistematica un
compartiment al biologiei, cu sarcină de a atribui denumirilor ştiinţifice pentru organisme, descrierea şi
repartizarea lor după grupe naturale în baza legăturilor de rudenie. Încercări de clasificare a lumii vii au
fost întreprinse de savanţi din cele mai vechi timpuri: Aristotel a împărţit lumea vie în două grupe - plante
şi animale. Bazele sistematicii moderne au fost puse de С. Linne (1707-1778), naturalist şi medic suedez,
în lucrarea Sistemul naturii, care nu reflecta dezvoltarea istorică a lumii vii, clasigicarea fiind artificială.
Savantul francez J. B. Lamarc (1774-1829) a împărţit lumea animală în 14 clase amplasate după nivelul
lor de dezv în trepte ascendente, care reflectau evoluţia lumii animale,dar nu redau tabloul real.
Formularea de către Ch. Darwin a teoriei evoluţioniste a permis întocmirea primelor sisteme naturale ale
lumii vii. Unităţile taxonomice. Clasificarea lumii vii se face în baza taxonilor. Fiecare taxon reprezintă
un grup de organisme legate prin relaţii de rudenie şi care se deosebeşte de alte grupe de organisme. În
prezent se folosesc următorii taxoni: regn, încrengătură (filumul la plante şi ciuperci), clasă, ordin,
familie, gen şi specie, se distinge şi suprataxoni, subtaxoni.Taxonul superior este regnul, iar cel inferior-
specia. O specie e constituită din indivizi cu acelaşi aspect şi acelaşi comportament, care populează un
anumit areal şi se încrucişează liber între ei, dînd urmaşi fecunzi. Două sau mai multe specii ce se
aseamănă, dar nu se pot încrucişa între ele formează un gen. Două sau mai multe genuri înrudite sunt
reunite într-o familie. In acelaşi mod, o clasă reuneşte ordine înrudite, o încrengătură - clase înrudite etc.
Criteriile de determinare a poziţiei sistematice a unei fiinte vii. In cazul plantelor: diferenţierea corpului în
organe, prezenţa elementelor conducătoare, tipul organelor reproductive, tipul nervaţiunii frunzei, forma
vitală, diagrama florală etc. Pentru animale: tipul simetriei corpului, numărul foiţelor embrionare, ca-
racterul cavităţii corpului, prezenţa/ lipsa segmentaţiei, tipul dezvolt embrionare şi postembrionare, tipul
nutriţiei etc. Determinarea poziţiei sistematice a pisicii-sălbatice: •Posedă schelet intern al cărui compo-
nent principal este coloana vertebrală> aparţine încrengăturii Vertebrata (Vertebrate); •Este animal
vivipar; Puiul este hrănit cu lapte; Corpul este acoperit cu păr> clasa Mammalia (Mamifere) •Caninii sunt
transformaţi în colţi; Este adaptat la nutriţia carnivoră; Carnasierii sunt bine dezvoltaţi> Aparţine
ordinului Carnivora (Carnivore) •Maxilarul scurt poartă incivisi scurţi, canini lungi şi un număr redus de
carnasieri; Ghearele sunt de tip retractil> Aparţine familiei Felidae (Felide) •Este de talie mică; Este activ
noaptea; Trăieşte în arbori> Aparţine genului Felis •Lungimea corpului este de 85 cm; Blana cu dungi
întunecate şi pete; Inele negre de aceeaşi grosime pe toată lungimea cozii> Este specia Felis sylvestris
(Pisica-sălbatică-europeană) Nomenclatura speciilor. Linne a introdus denumirea latină; a propus
nomenclatura binară respectată şi astăzi: fiecare specie este desemnată de două cuvinte, dintre care primul
denumeşte genul, iar al doilea- specia (ex: leul, tigrul, pisica fac parte din genul Felis, iar Felis leo
înseamnă leu, Felis tigris - tigru, Felis domestica - pisică. Sistematica contemporană. în 1969, savantul
american R. Whittaker a propus gruparea organismelor vii în 3 supraregnuri (Virusurile, Procariotele şi
Eucariote) şi 5 regnuri. în prezent, se alătură regnul – Arhebacteriile.

TEMA: Supraregnul Virusurile Virusurile au fost descoperite în a. 1892 de botanistul rus D. I.

Ivanovsckii, iar termenul de virus (din lat. virus - toxină) a fost propus de olandezul M. Beyerinck; cea
mai simplă formă de viaţă, acelulară (deoarece nu posedă o structură celulară), ocupând o poziţie
limitrofă dintre neviu şi viu. Sunt considerate fiinţe vii întrucât dispun de material genetic (ADN=
adenoviruşi- virusul herpesului sau ARN=riboviruşi- gripal, hepatitei, HIV, turbării, mozaicului-
tutunului ) şi se autoreproduc. Spre deosebire de celelalte forme de viaţă, nu consumă hrană şi nu produc
energie. Există sub două forme - latentă (extracelulară) şi activă (intracelulară), manifestând proprietăţi
de organisme vii doar în forma activă. Alcătuirea virusurilor. Virusurile sunt cele mai mici particule vii,
numite nucleoproteice. Dimensiunile: de la 20 până la 300 nm. Deosebim virusuri simple şi compuse.
Cele simple conţin o moleculă de acid nucleic, ADN sau ARN, fiind numite respectiv ARN-virusuri şi
ADN-virusuri. Acidul nucleic este învelit de o membrană proteică protectoare, numită capsidă. Unitatea
morfologică a capsidei o constituie capsomerele- molecule proteice organizate sub formă de spirală,
poliedru, sferă etc, determinând forma capsidei. Virusurile compuse, pe lângă capsidă şi acid nucleic,
conţin glicoproteine şi a doua membrană. Multiplicarea virusului decurge într-o celulă vie în câteva etape.
Mai întâi are loc fixarea particulei virale pe suprafaţa membranei celulei-gazdă. Fiecare tip de virion se
fixează doar de celulele care dispun de receptori pentru ei. Pe o celulă se pot fixa de la câteva zeci până la
câteva sute de virioni. Apoi virionii pătrund în interiorul celulei animale prin pinocitoză/ fagocitoză, iar
în cea vegetală prin leziunile în peretele celular. Aici capsida este distrusă de fermenţii gazdei, punând în
libertate acidul nucleic viral. Urmează „fabricarea" componentelor virale- a proteinelor capsidei şi a
acidului nucleic. In acest scop sunt folosite materialele (aminoacizii, nucleotidele, fermenţii), organitele
(ribozomii) şi energia gazdei. Pe măsura formării componentelor virale are loc autoasamblarea lor. Odată
asamblaţi, virionii părăsesc gazda, atacând o nouă celulă/ trecând în forma latentă. În urma epuizării
rezervelor se dereglează ireversibil metabolismul celulei infectate, fenomen incompatibil cu viaţa.
Bacteriofagii. În 1917 savantul francez F. de Herelle a descoperit virusurile ce lezează bacteriile, pe care
le-a numit bacteriofagi/ fagi. Forma bacteriofagului aminteşte de o navă cosmică şi constă din cap şi
coadă cu filamente. Capul se compune dintr-o membrană proteică şi o moleculă de acid nucleic, în coadă
se află un tub cav protejat de o husă din proteine contractile.Compoziţia chimică: acizi nucleici, proteine.
Placa de la capătul tubului poartă filamente care fixează bacteriofagul de bacterie. La contactul cu
peretele bacteriei, husa se contractă, dezvelind tubul. Acesta străpunge peretele bacteriei, asigurând
trecerea acidului nucleic în citoplasmă bacteriei. Aici el începe să se autoreproducă, folosind nucleotidele
celulei-gazdă. Din aminoacizii gazdei, în baza acidului nucleic fagal se sintetizează proteinele
membranei. Urmează asamblarea componentelor fagale. În urma activităţii bacteriofagului, celula-gazdă
moare. Preparate de bacteriofagi ai unor bacterii patogene se folosesc pentru profilaxia şi tratarea unor
boli ale omului şi animalelor, provocate de aceste bacterii. Mediul de trai. Oriunde (apă, aer, sol), în afara
celulei există sub formă de particulă infecţioasă inactivă= virion. Rolul virusurilor în natură şi în viaţa
omului. Virusurile st paraziţi care provoacă gazdei diferite boli. Viroze răspândite la animale sunt
mixomatoza la iepuri, gripa aviară, febra aftoasă la vite, erizipelul la porci, pesta la păsări. Virozele la
plante sunt însoţite de apariţia pe frunze a petelor gălbui (aşa-numita mozaică a frunzelor)/ de încreţirea
lor, de reducerea dimensiunilor frunzelor/ a plantei în ansamblu. Cele mai răspândite boli virale la om
sunt gripa, afecţiunile respiratorii acute, variola, rubeola, rujeola, hepatita virală, herpesul, negii ş.a.
Anual, fiecare individ face cel puţin două viroze, iar pe parcursul vieţii virusurile îl vizitează de cel puţin
200 de ori. Din fericire, nu toate „întâlnirile" se termină cu boală, deoarece pe parcursul evoluţiei omului,
organismul uman s-a învăţat să lupte cu multe dintre virusuri.În sec. al XX-lea omenirea s-a confruntat cu
un nou virus foarte periculos - virusulimunodeficienţei umane (HIV) care provoacă boala SIDA -
sindromul imunodeficienţei umane. Cel mai obişnuit mod de transmitere a virozelor respiratorii este cel
prin picături. Prin contactul fizic direct (strângerea mâinii, sărutul etc.) se transmit: trahoma (o afecţiune
a ochilor), herpesul, negii ş.a. Unele virusuri au utilizări practice, fiind folosite împotriva înmulţirii în
masă a animalelor dăunătoare. Astfel, în unele ţări se aplică cu succes stropirea pădurilor cu suspensie de
poliedre virotice pentru combaterea insectelor. Diversitatea: Subordinul Virophita cuprinde Ordinul
Virales cu trei subordine: fitoviruşi atacă plantele de cultură provocînd fitoviroze: mozaicul tutunului,
tomatelor, împuparea porumbului, orezului zooviruşi atacă animalele, provocînd zooviroze: gripa,
polimielita, scabia, turbarea, encefelita de taiga; bacteriofagi

TEMA: Supraregnul Procaryota (Procariotele) Procariotele- organisme lipsite de un nucleu delimitat

de membrană nucleară. Sunt grupate în două regnuri: Arhebacteriile şi Monera. Regnul Archaebacteria
(Arhebacteriile) Arhebacteriile st considerate cele mai vechi procariote. Spre deosebire de celelalte
bacterii, peretele celular conţine polizaharide şi proteine. Se cunosc circa 40 de specii printre care aerobe
şi anaerobe, chemoautotrofe şi chemoheterotrofe. Un interes deosebit prezintă speciile producătoare de
metan, care populează bălţile, solurile inundate. Regnul Monera=organisme procariote; include două
încrengături: încrengătura Bacteria (Bacteriile)- organisme unicelulare, microscopice, cu o structură
primitivă răspândite pe larg în natură. Într-un gram de sol cernoziomic se conţin 5-6 mlrd de bacterii, în 1
cm3 de aer din oraş - 8 mii, 1 ml de lapte de calitate superioară - 10-15 mii, iar în cazul laptelui de calitate
bună - până la 500 mii. Alcătuirea corpului. Celula bacteriană se form din: protoplast (compus din
nucleotid- cromozomul bacterian, plasmide- molecule mici circulare de ADN, localiz în citoplasmă, cu
rol de păstrare şi transmitere a inform ereditare ribozomi de tip 70S)şi structuri superficiale (capsulă,
flageli, fimbrii, perete celular) Mezozomii= invaginări ale membranei plasmatice, cu funcţie energetică,
adică prelucrează ATP-ul. Peretele celular conţine= peptidoglucan; Dimensiunile: de la 0,2 până la 10 um.
Forma diversă: : coci - bacterii în formă de sferă; bacili - în formă de bastonaşe; vibrioni - în formă de
arc; spirile - în formă de arc întins; spirocheţi. Unele specii dispun de flageli. În condiţii nefavorabile trec
în starea inactivă, spor de rezistenţă, învelindu-se cu încă un perete celular. Nutriţia. Există bacterii
heterotrofe şi autotrofe. Majoritatea sunt heterotrofe, consumând subst org din corpurile moarte
(saprofité) sau cele vii {paraziţi). Saprofite sunt bacteriile de fermentaţie, care descompun glucidele
(zaharoza, lactoza, maltoza), şi cele de putrefacţie, care scindează proteinele. Bacteriile parazite provoacă
diferite boli prin distrugerea celulei-gazdă/ prin secreţia de toxine, fiind numite bacterii patogene. Dintre
bacteriile parazite, ce provoacă maladii ale omului, fac parte vibrionul holerei, bacilii difteriei, ai
dizenteriei, ai tuberculozei. Pentru distrugerea bacteriilor patogene se folosesc soluţii de formalină, clora-
mina, alcool sau temperaturi înalte (80-120 °C). Pentru tratarea bolilor provocate de bacterii se
administrează antibiotice. Printre măsurile de profilaxie a maladiilor bacteriene se numără controlul
sanitar al calităţii apei şi al produselor alimentare, dezinfecţia, vaccinările, sporirea imunităţii. Bacteriile
autotrofe se împart în chemiotrofe şi fototrofe. Bacterii chemiosintetizatoare (chemiotrofe) se clasif în:
nitrificatoare- trăiesc în sol şi oxidează amoniacul rezultat din descompunerea proteinelor din cadavre,
resturi vegetale de către bacteriile de putrefacţie; sulfobacterii- oxidează hidrogenul sulfurat; ferobacterii
oxidează Fe2+ până la Fe3+. Cele fototrofe (verzi şi purpurii) conţin un pigment specific - bacterioclorofi-
lă- capabil de a absorbi energia solară. Fotosinteza bacteriana decurge fără formarea oxigenului atomar şi
se numeşte fotoreducere. Înmulţirea. prin diviziune directă, la fiecare 20-30 min. Unele- prin înmugurire.
Procesul sexuat la bacterii se reduce la schimbulde material genetic dintre indivizi, într-un mod deosebit
de celelalte organisme. Rolul bacteriilor în natură şi în viaţa omului. Fără bacterii ar fi imposibile circuitul
elementelor în natură, descompunerea resturilor org, autopurificarea bazinelor de apă, formarea solului şi
alte procese importante din biosferă. Bacteriile de nodozităţi şi unele forme libere de bacterii
azotofixatoare fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu compuşi ai azotului. Bacteriile care în
procesul activităţii vitale formează compuşi necesari omului (aminoacizi, vitamine, fermenţi, antibiotice
ş.a.), st utilizate în biosinteza industrială. Bacteriile de fermentaţie permit obţinerea oţetului, a acidului
citric, a produselor lactate acide, a murăturilor etc. Bacteriile de putrefacţie asigură formarea humusului,
care sub acţiunea bacteriilor-reducători este transformat în săruri minerale. Ferobacteriile au format
zăcămintele de fier, sulfobacteriile - zăcămintele de sulf. Unele specii de bacterii (b de nodozităţi) trăiesc
în simbioză cu plantele leguminoase; altele- formează flora normală a intestinului gros la om. Aceste
bacterii sintetizează vitamina K şi componenţii vitaminelor din grupul B; de asemenea participă la
fenomenele de fermentaţie şi putrefacţie. Diversitatea: diplococi, streptococi, stafilococi, starcine,
vibrionul holerii, teroid, bacterii în formă de stele, b pluricelulare. Încrengătura Cyanobacteria
(Cianobacteriile) Se cunosc circa 2 000 specii de cianobacterii. Populează bazinele de apă dulce, solurile
umede, izvoarele termale, gheţarii veşnici din Antarctida, apele sărate şi acide. Împreună cu algele
provoacă fenomenul de „înverzire" a apelor, colorându-le în verde-albastru. Alcătuirea corpului: diferite
forme (sferică, ovală, fusiformă, cilindrică, spiralată/ unicelulare, coloniale şi pluricelulare) şi dimensiuni.
Culoarea corpului se datorează prezenţei mai multor tipuri de pigmenţi: albastru (ficocianina), verde
(clorofila), galben (carotinoizi), roşu (ficoeritrina). Cloroplastele (cromatoforii) lipsesc, pigmenţii fiind
amplasaţi pe invaginările membranei plasmatice. Nutriţia: autotrofă. Unele specii pot fixa azotul
atmosferic. Înmulţirea: dividerea directă, formele coloniale - prin desfacerea coloniei, iar cele
filamentoase - prin fragmentare. Reprezentanţi Oscilatoria - specie filamentoasă, neramificată, populează
bazine cu ape poluate, solul umed, apele termale. Nostoc - formă colonială. Trăieşte pe soluri sărace în
vegetaţie, printre ierburi. Anabena - formă pluricelulară. Trăieşte în bazine acvatice şi pe sol, fixează
azotul atmosferic. Spirulina- poate fi folosită în alimentaţia omului, microcistisul-algă unicelulară;
lyngbya, Rivularia, Gloeucapsa, Chroococcus, helerocista

TEMA: Algele - protiste înrudite cu plantele/ plante inferioare, talofite-> pt algele plurucelulare.
Regnul Protista= cele mai simple eucariote; întruneşte organisme unicelulare, coloniale şi pluricelulare al
căror corp nu este diferenţiat în ţesuturi şi organe. Printre protiste se disting forme cu predominarea
caracterelor de plante (Algele), de animale (Protozoarele) de ciuperci (Oomicetele). Alcătuirea corpului
algelor. Majoritatea algelor sunt organisme acvatice, dar se întâlnesc şi pe uscat: pe sol şi pietre, pe copaci
etc. Corpul algelor (talul) poate fi unicelular, colonial/ pluricelular. Celula algelor este protejată de un
perete din celuloză şi pectină. In citoplasmă se află unul /câteva nuclee, mitocondrii, reticul
endoplasmatic, vacuole, dictiozomi, cloroplaste (cromatofori). Cromatoforii pot avea formă de cupă,
panglică, stea, spirală, numărul lor oscilând de la unu (în celulele tinere), până la câteva sute (în cele
bătrâne). Corpul algelor pluricelulare nu este diferenţiat în ţesuturi şi organe, în funcţie de dispoziţia
celulelor, el poate fi filamentos/ lamelar. Fixarea talului speciilor imobile de substrat se face cu ajutorul
rizoizilor. Nutriţia. Algele se hrănesc autotrof, şi nicidecum heterotrof/ chemotrof; sunt organisme
fototrofe. Se întâlnesc şi specii mixotrofe. Înmulţirea: asexuată la formele unicelulare se realizează prin
dividerea directă a corpului-celulă, la cele coloniale- prin desfacerea coloniilor, iar la cele pluricelulare-
prin fragmentarea talului. Se înmulţesc şi cu ajutorul sporilor, înmulţirea sexuată presupune formarea
gameţilor. La toate algele, cu excepţia algelor roşii, gameţii masculini sunt mobili, fiind înzestraţi cu
flageli. La unele specii are loc alternarea generaţiilor asexuată şi sexuată. Importanţa algelor în natură şi
în viaţa omului. principalii producători de subst org şi de oxigen în bazinele acvatice; servesc drept hrană
pentru alte organisme acvatice; sunt importante şi din punct de vedere economic. Din depunerile de alge
moarte se extrag benzină, uleiuri tehnice, lacuri etc. Din unele specii de alge brune şi roşii se obţine agar-
agarul folosit în cofetărie şi laboratoarele de microbiologic Din cenuşa unor alge se obţine iod. În ţările de
pe malurile mărilor cu alge sunt hrănite animalele domestice. Algele sunt introduse şi în sol în calitate de
îngrăşăminte. Laminaria (varza-de-mare), ulva (salata-de-mare), porfira etc. st folosite în alimentaţia
omului ca produse bogate în vitamine, glucide, lipide, microelemente etc. Dezv lor excesivă provoacă
înflorirea apei Diversitatea Algelor: în prezent sunt cunoscute 10 filumuri de alge. Cele mai bogate în
specii sunt: algele verzi, algele roşii, algele brune, diatomeele şi euglenofitele. Filumul Chlorophyta
(Algele verzi) numără cca 20 000 specii. Sunt răspândite mai ales în apele dulci, în mări şi mai rar pe
solurile umede. Se întâlnesc forme unicelulare, coloniale şi pluricelulare. Pigmenţii caracteristici:
clorofila a şi b , caratinoizi Reprezentanţii Algelor verzi unicelulare: Clamidomonada- o algă unicelulară
răspândită în apele dulci, în bălţi şi în şanţuri. Corpul de formă ovală este protejat de un perete celulozic.
Poartă doi flageli care servesc la mişcare. În vecinătatea flagelilor se află o vacuolă, iar într-o parte o
stigmă roşie - „ochiul" - sensibilă la lumină. În prezenţa luminii fotosintetizează datorită prezenţei
cromatoforilor în formă de cupă. La întuneric poate să absoarbă substanţele organice dizolvate în apă.
Datorită acestei proprietăţi este utilizată la purificarea bazinelor de apă. Vara, clamidomonada se în-
mulţeşte asexuat prin diviziune directă sau prin formarea zoosporilor. Reproducerea sexuată are loc la o
insuficienţă de azot în mediul de viaţă şi constă în formarea şi unirea gameţilor proveniţi de la diferiţi
indivizi. Reprezentanţii Algelor verzi coloniale: Volvoxul- o algă colonială de apă dulce sub formă de
sferă gelatinoasă cu un diametru de cea 0,5 mm. Întruneşte 500-1500 de indivizi dispuşi la periferia sferei,
legaţi între ei, fiecare prezentând organizarea unei clamidomonade. Colonia are doi poli: anterior şi
posterior. Cel anterior constă din celule mari înzestrate cu flageli ce asigură mişcarea înainte, iar
posterior din celule lipsite de flageli, participând la reproducere. Reprezentanţii Algelor verzi
pluricelulare: Ulva sau salata-de-mare are un tal lamelar cu o lungime de 30-150 cm format din două
straturi de celule strâns lipite. Se întâlneşte în mările subtropicale şi în cele din regiunile temperate (în
Marea Neagră). Spirogira sau mătasea-broaştei- una din cele mai răspândite alge de apă dulce. Are un tal
filamentos, neramificat, liber. Formează aglomerări de un verde-deschis, lunecoase la pipăit. Filamentele
constau din celule cilindrice, alungite, dispuse cap la cap. Pentru spirogira este caracteristic procesul
sexuat-conjugarea (fig. 2.12). Celulele din două filamente vecine, dispuse paralel, intră în contact.
Membrana se dizolvă în locul de contact şi conţinutul celor două celule se contopeşte într-un zigot. Acesta
se formează numai într-un faliment (femei), celălalt (mascul) rămânând gol. Zigotul format se înveleşte
cu o membrană şi cade la fundul apei, unde stă în stare latentă până în primăvară, când se divide, dând
naştere unor noi indivizi. !!!clorelă= algă verde Filumul Rhodophyta (Algele roşii) Se cunosc cca 4 mii de
specii de alge roşii ce populează mările tropicale şi subtropicale, mai rar bazinele cu apă dulce şi solul.
Majoritatea sunt forme pluricelulare prezentând fire simple sau ramificate, plăci cu o lungime de până la 2
m. Cele care vieţuiesc la adâncimi mai mari (200-300 m) au o culoare roşu-aprins, iar cele care preferă
apele mai puţin adânci au culoarea galben. Cromatoforii în formă de disc conţin mai multe tipuri de
pigmenţi, dar predomină cel roşu –ficoeretrina, ficocianina, carotinoizi; clorofila a şi d. Produsul de
sinteză este amidonul defloridee, specific doar algelor roşii, cu o structură asemănătoare glicogenului
animalelor. Pectina din peretele celular este cunoscută sub numele de agar-agar. Reprezentanţi:Palmaria,
Polysiphonia şi Phyllophora. Filumul Phaeophyta (Algele brune) Cele aproximativ 1,5 mii specii de alge
brune sunt răspândite în apele mărilor, dar se pot întâlni şi în apele dulci. Culoarea talului variază de la
măsliniu-gălbui până la brun-întunecat fiind determinată de prezenţa mai multor tipuri de pigmenţi,
predominând fucoxantina (pigment brun), cartinoizi; clorofila a şi c. La unele specii, talul poate atinge o
lungime de 30-50 m. Poate fi filamentos, lamelar sau ramificat. Constă din celule prevăzute cu un singur
nucleu, cu cromatofori în formă de discuri sau lentile mici. Substanţele de rezervă sunt laminarina,
manitolul şi uneori uleiuri. Sunt bogate în iod. Uneori se observă diferenţierea morfologică atât de
pronunţată a talului, încât acesta se aseamănă cu plantele. Vârfurile părţii libere a talului poartă vezicule
mari umplute cu gaze îi asigură menţinerea poziţiei verticale. Reprezentanţi. Laminaria formează o
vegetaţie abundentă în mările şi oceanele reci şi temperate. Talul gigantic (până la 30 m) în formă de
panglică este susţinut la bază de un picior fixat de substrat cu rizoizi. Din regiunea piciorului, anual creşte
o lamă nouă, iar cele din anul precedent se desprind. Fucusul preferă mările nordice şi apusene ale
Europei, unde formează tufişuri subacvatice. Ptilota aminteşte după formă o ramură. Sargassum au tal
cilindric puternic ramificat, cu lungimi de peste 200m. Filumul Bacillariophyta (Algele diatomee)
Diatomeele- alge unicelulare cu talul în formă de bastonaşe-bărcuţă. Se compune din două valve ce se
îmbracă una în alta. Dintre pigmenţi predomină diatomina, care dă diatomeelor o nuanţă gălbuie sau
cafenie. Substanţa de rezervă o constituie uleiurile. Se înmulţesc prin diviziunea directă, fiecare celulă
nou-formată secretând câte o valvă nouă. Depunerile de valve formează mineralul diatomită.
Reprezentanţi:. Pinnularia populează apele dulci curgătoare la fundul cărora formează diatomită -
depuneri de culoare brună. Navicula are capetele mai ascuţite şi de asemenea preferă apele dulci. Filumul
Euglenophyta (Euglenofitele) Se cunosc circa 1000 de specii. Trăiesc în lacuri şi băltoace. Prezenţa
flagelilor le asigură locomoţia. Se hrănesc fototrof, iar în lipsa luminii consumă hrană solidăse hrănesc
moxotrof. Din gura situată la baza flagelilor, hrana trece în faringe, iar de aici în citoplasmă, unde în jurul
ei se formează vacuola digestivă. Constanţa mediului intern este asigurată de vacuola pulsatilă, care
elimină surplusul de apă din organism. Se înmulţesc prin diviziune directă. în condiţii nefavorabile se
închistează formând spori de rezistenţă. Euglenofitele sunt indicatori ai gradului de poluare a apelor.
Reprezentantul tipic al filumului- Euglena verde.Corpul fusiform are o lungime de 0,05 mm. La capătul
anterior se află un flagel - organul locomotor. Populează apele poluate. Substanţa de rezervă este
polizaharidul paramilon, asemănător cu amidonul. Este folosită în cercetările de laborator. As: algele
verzi şi roşii: talofite, clorofila a, fotoautotrofe D: componenţa pigmenţilor, importanţa practică, produsul
de rezervă

TEMA: Protozoarele - protiste înrudite cu animalele Protozoarele- organisme unicelulare răspândite

pe larg în apele dulci şi marine, în sol. Se întâlnesc şi forme parazitare. Alcătuirea corpului. Corpul-celulă
al protozoarelor este delimitat de o membrană lipido-proteică. Citoplasmă adăposteşte organitele celulare
tipice: mitocondrii, reticului endoplasmatic, ribozomi, aparatul Golgi, fibrile contractile, vacuole
pulsatile şi digestive, unul/ mai multe nuclee. Majoritatea protozoarelor sunt forme mobile, deplasându-se
cu ajutorul pseudopodelor, flagelilor sau al cililor. Nutriţia. organisme heterotrofe, hrănindu-se cu alge
unicelulare, bacterii, resturi vegetale şi animale.. Hrana pătrunde în corp prin gură, un orificiu mic în
membrană, care se continuă cu faringe la baza căruia se formează vacuola digestivă. După ce se umple cu
hrană, vacuola digestivă se desprinde de faringe deplasându-se prin citoplasmă). În timpul mişcării, hrana
conţinută în vacuola este prelucrată sub acţiunea sucurilor digestive. Produsele lichide ale digestiei trec
din vacuola digestivă în citoplasmă, iar resturile solide nedigerate sunt expulzate în exterior printr-un
orificiu special (citoproct). Respiraţia are loc prin toată suprafaţa corpului, folosind oxigenul din apă.
Excreţia. Produsele de excreţie lichide, rezultate din activitatea vitală a organismului, sunt eliminate prin
membrană. Indirect, la eliminarea deşeurilor metabolice participă şi vacuola pulsatilă. Funcţia principală
a acesteia constă însă în eliminarea surplusului de apă din organism în vederea menţinerii constantei
mediului intern. Sensibilitatea. Corpul-celulă al protozoarelor exercită funcţiile de receptor al excitaţiilor
şi, respectiv, de efector. Reacţiile la excitanţi se reduc la cele motorii, adică deplasarea spre excitant/ în
direcţie opusă. Înmulţirea. asexuat prin diviziunea directă. In condiţii nefavorabile se închistează. La
unele specii se întâlneşte conjugarea. Rolul protozoarelor în natură şi în viaţa omului. hrană pentru
animalele acvatice. Depunerile din cochiliile unor protozoare formează zăcăminte de calcar, de exemplu
creta. provoacă diferite boli la animale, inclusiv la om, unele chiar foarte periculoase: dizenteria amibică,
meningita amibică, toxoplasmoza etc. Bolile provocate de protozoare aduc pagube apiculturii, pis-
ciculturii şi altor ramuri ale creşterii animalelor. Diversitatea Protozoarelor. Cele circa 30000 specii de
protozoare sunt reunite în patru încrengături: încrengătura Rizopoda (Rizopodele)/Sarconida Majoritatea
Rizopodelor sunt organisme microscopice. Se deplasează pe fundul bazinelor de apă cu ajutorul
pseudopodelor - picioruşe false - formate în urma expansiunii citoplasmei. Deplasarea lor prezintă o
„curgere" a corpului dintr-un loc în altul. Se hrănesc cu alge unicelulare, bacterii şi alte organisme
unicelulare pe care le încorporează prin fagocitoză, deci, modul de nutriţie e holozoic, heterotrof.
Reprezentanţi. Ordinul Amibele. Corpul amibelor prezintă un ghem gelatinos acoperit de o membrană
subţire formată în urma îndesării stratului de citoplasmă de la suprafaţă. în condiţii nefavorabile se
închistează. Unele specii parazitează în corpul animalelor, inclusiv al omului. ex, amiba dizenterică se
hrăneşte cu eritrocite şi înmulţindu-se intens lezează mucoasa intestinului gros, provocând boala numită
amibiază, însoţită de diaree rebelă şi hemoragii. Un alt habitant al intestinului gros - amiba intestinală -
de regulă nu aduce daune gazdei. Ordinul Foraminiferele. Se cunosc circa 1000 de specii, în principal
organisme marine, al căror corp este acoperit cu o cochilie. Aceasta este alcătuită dintr-o substanţă
organică secretată de citoplasmă şi poate avea forme diferite: sar, tub alungit/ tub răsucit în formă de
spirală, sferă. Suprafaţa cochiliei este străbătută de pori fini prin care ies pseudopodele. Înmulţirea este
destul de complexă şi prezintă o îmbinare a înmulţirii asexuate şi sexuate. Cochiliile de foraminifere sunt
partea principală a depunerilor de calcar de pe fundul bazinelor de apă. Un reprezentant tipic al ordinului
este Globigerina. încrengătura Zoomastigina (Flagelate animale) Dimensiunile şi forma corpului acestor
protozoare variază în limite foarte mari. Forma poate fi ovală, cilindrică, sferică. Se hrănesc heterotrof.
Reprezentanţi. Multe specii parazitează în corpul animalelor, inclusiv al omului. Drept exemplu pot servi
Tripanosomele, care parazitează în sângele vertebratelor, provocând boli grave. Trypanosoma rhodesiense
provoacă boala somnului la om, care evoluează treptat, ducând la istovirea profundă a organismului. In
lipsa tratamentului boala are sfârşit letal. Parazitul este transmis omului de musca ţeţe care, la rândul său,
se infectează sugând sânge de la antilope - rezervor natural al acestui parazit. Trichonimpha trăieşte în
intestinul termitelor. Prezenţa ei în intestin este favorabilă termitelor: acestea se hrănesc cu celuloză, pe
care nu o pot digera, această funcţie revenind flagelatelor; Leşmania- paraziţi intracelulari, provoacă
boala leişmanioza viscerală; Opalinele- cu sute de flageli, parazitează pe amfibieni Încrengătura
Fitomastigina (Flagelatele vegetale)Euglena, Fitomonadina, Chrysomonadina Încrengătura Ciliophora
(Ciliatele/ infuzorii) În prezent se cunosc circa 7 000 specii de protozoare ciliate ce populează apele dulci
şi sărate. Unele specii au trecut la modul parazitar de viaţă. Trăsăturile distinctive sunt prezenţa cililor şi a
două nuclee: mare vegetativ (macronucleu) şi mic generativ (micronucleu). Macronucleul reglează
procesele metabolice, iar micronucleul participă la reproducere. Majoritatea ciliatelor au o formă ovală a
corpului cu dimensiunile oscilând între 10 m - 3mm. Multe ciliate dispun de organe de apărare -
trihociste. Acestea prezintă cilindri situaţi perpendicular pe suprafaţa corpului şi care adăpostesc câte un
fir lung şi elastic. Atacând prada, ciliatele înfig firul în corpul acesteia, eliberând în el substanţe toxice.
Astfel prada este paralizată. Au 2 descizături citosom (gura) şi citoproct (anus). La unele specii sunt
prezente două vacuole pulsatile, care funcţionează alternativ, asigurând constanţa mediului intern.
Înmulţirea are loc prin dividere directă care se repetă pe parcursul mai multor generaţii fiind întreruptă
din când în când de procesul sexuat - conjugare. În condiţii nefavorabile se închistează. În timpul
conjugării, doi indivizi se apropie unul de altul. Membranele în locul de contact se resorb şi între ei se
formează o punte citoplasmatică. Macronucleele celor doi indivizi se dizolvă, iar micronucleele sunt
supuse diviziunii meiotice din care rezultă patru nuclee. Trei se resorb, iar cel de-al patrulea se supune
unei diviziuni mitotice. Unul din cele două nuclee rezultate devine nucleu masculin (migrator), iar celălalt
feminin (staţionar). Apoi indivizii fac schimb de nuclee migratoare prin intermediul punţii citoplasmatlce.
Urmează contopirea nucleului staţionar cu cel migrator şi despărţirea celor doi indivizi. La scurt timp
nucleul format se divide formând micro- şi macronucleul. În urma conjugării numărul de indivizi nu
creşte, reînnoindu-se doar informaţia ereditară din nucleu, motiv pentru care vorbim de proces sexuat şi
nu de înmulţire sexuată. Reprezentanţi. Reprezentantul tipic al ciliatelor este parameciul), se hrăneşte
heterotrof, halozoic. Fiind un mare consumator de bacterii, parameciul contribuie la menţinerea
condiţiilor favorabile de viaţă pentru organismele conlocuitoare. Speciile din genul Stylonychia poartă pe
partea abdominală nişte cili groşi şi rigizi, pe care infuzoriile se sprijină şi „aleargă" (fig. 2.24-1). în
citoplasmă se află două macronuclee şi mai multe micronuclee, datorită cărui fapt această specie de ciliate
este un obiect al cercetărilor genetice. Speciile din genul Stentor se disting prin dimensiuni mari (fig.
2.24-2) şi corpul în formă de pâlnie. Balantidium coli parazitează în intestinul gros al omului provocând o
formă grea a colitei.Încrengătura Sporozoa (Sporozoarele) Se cunosc mai bine de 3 600 de specii de
sporozoare ce duc în exclusivitate un mod parazitar de viaţă. Nu au organe de locomoţie, vacuole
digestive şi pulsatile. Nutriţia şi excreţia au loc pe cale osmotică. Ciclul vital este complex şi presupune
schimbarea gazdei şi alternarea înmulţirii asexuate cu cea sexua-tă. Unele sporozoare provoacă boli atât la
om, cât şi la animale. De exemplu, Plasmodiul malariei provoacă malaria la om. Parazitul pătrunde în
sângele omului cu saliva ţânţarului din genul Anofeles molipsit de plasmodii, când acesta înţeapă omul;
hernia verzei, rîia neagră a cartofului !!!liambliile- specii parazite, ce provoacp boli infecţioase la om.
As amiba şi euglena: protiste, monocelulare, au nucleu D: mod de viaţă, structuri de deplasare, forma
corpului TEMA: Oomicetele - protiste înrudite cu ciupercile Se cunosc circa 300 specii de oomicete.
Majoritatea trăiesc pe uscat: în sol, unde duc un mod de viaţă saprofit, sau parazitând pe plante. Se
întâlnesc şi forme acvatice. Alcătuirea corpului. Corpul lor, numit miceliu, constă din fire neseptate
puternic ramificate (hife), cu mai multe nuclee. După structura corpului, modul de nutriţie şi de înmulţire,
oomicetele se aseamănă cu ciupercile. Formarea zoosporilor şi prezenţa centriolilor le deosebeşte de
ciuperci. Nutriţia. organisme heterotrofe. Înmulţirea: vegetativă prin fragmente de miceliu (cu ajutorul
zoosporilor sau a conidiilor) şi sexuat. Reprezentanţi. Oomicetele acvatice (Saprolegnia), numite
„mucegaiuri acvatice", formează pe resturi de plante acvatice şi cadavre de animale o aureolă de
păienjeniş alb. Phytophtora infestans (ciuperca-cartofului) este o oomicetă terestră care parazitează pe
frunzele şi tuberculii de cartof (fig. 2.25). Infectarea se face prin stomate. Miceliul se răspândeşte prin
spaţiile intercelulare, introducând în celulele-gazdă prelungiri speciale - haustorii. Cu ajutorul lor
parazitul absoarbe substanţele nutritive produse de gazdă. în scurt timp porţiunile afectate pier şi pe
frunză apar pete cafenii. Pe marginea petelor, de pe partea inferioară a frunzelor, se observă un puf alb. El
reprezintă aglomerări de sporangiofori ieşiţi prin stomate sub formă de mănunchiuri. Pe extremităţile lor
se formează sporangi în formă de lămâie. Sepa-rându-se de sporangiofori şi ajungând pe suprafaţa
frunzelor, sporan-gii germinează direct în noi hife, ce pătrund în ţesuturile frunzei prin stomate. în
prezenţa apei sporangii germinează în zoospori. Aceştia de asemenea infectează frunzele sănătoase.
Astăzi este elaboratun sistem de măsuri de combatere a acestei ciuperci. Una din cele mai eficiente măsuri
este producerea soiurilor de cartof rezistente la această specie de oomicete. Viţa-de-vie este atacată de o
altă specie de oomicete - Plasmopara viticola, care provoacă boala mildiu. Parazitul atacă frunzele,
lăstarii, cârceii, fructele. Infectarea se face prin stomate. Pe frunze, pe partea superioară, apar pete
unsuroase gălbui/ verzui, iar pe cea inferioară un puf alb din conidiofori cu conidii. Bobiţele infectate se
zbârcesc şi cad. Cea mai eficientă măsură de combatere a mildiului este stropirea viilor cu zeamă
bordoleză de câteva ori în perioada de vegetaţie.
TEMA: Regnul Mycota/fungi (Ciupercile) Ciupercile- organisme heterotrofe fixe/ talofite; ocupă un
loc aparte în sistemul lumii vii, prezentând trăsături specifice animalelor şi plantelor. De animale le
apropie modul heterotrof de nutriţie, prezenţa chitinei în alcătuirea peretelui celular, formarea ureii, ca
deşeu metabolic, şi a glicogenului în calitate de substanţă de rezervă. Imobilitatea, creşterea pe toată
durata vieţii, absorbţia hranei, capacitatea de sinteză a vitaminelor, prezenţa peretelui celular sunt trăsături
comune cu ale plantelor. Alcătuirea corpului. Corpul ciupercilor - miceliul - se compune din fire subţiri
numite hife. În funcţie de prezenţa/ lipsa pereţilor despărţitori (septe), hifele pot fi septate/ neseptate.
Peretele hifelor constă în proporţie de 80-90% din chitină. În citoplasmă se află organitele celulare tipice,
cu excepţia plastidelor. Nutriţia. Digestia ciupercilor este extracelulară. Ele secretă fermenţi hidrolitici, ce
descompun substanţele organice complexe, şi absorb produsele de hidroliză cu ajutorul hifelor. În funcţie
de substratul nutritiv, ciupercile se împart în saprofiţi, paraziţi şi simbionţi. Ciupercile-saprofiţi se hrănesc
cu substanţe organice moarte, jucând un rol important în circuitul substanţelor în natură. Ele asigură
mineralizarea resturilor organice, eliberând suprafaţa uscatului de cadavre şi resturi vegetale şi
completând rezervele de săruri minerale din sol. Ciupercile-paraziţi îşi duc viaţa pe/ în corpul altor
organisme vii. Ciupercile-simbionţi participă la formarea a două tipuri de relaţii simbiotice: lichenii şi
micoriza. Lichenii sunt o simbioză între alge şi ciuperci, prezentând un organism unic. Micoriza este o
asociere între rădăcinile plantei şi hifele ciupercilor: ciuperca obţine de la plante substanţe organice,
aprovizionând la rândul său planta cu vitamine, stimulatori de creştere.. Înmulţirea ciupercilor: asexuată
(vegetativ şi prin spori, formaţi în sporangii (sporangiospori)/ pe conide (conidiospori)) şi sexuată.
Înmulţirea vegetativă se realizează prin fragmente de miceliu/ prin înmugurire. Înmulţirea sexuată se
distinge printr-o varietate de forme, printre care ascosporii, bazidiosporii se obţin în rezultatul meiozei.
Importanţa ciupercilor în natură şi în viaţa omului. Ciupercile participă la circuitul substanţelor în natură,
la formarea humusului în sol. În activitatea economică a omului, ciupercile joacă atât rol pozitiv, cât şi
negativ. Rol pozitiv au drojdiile, utilizate la obţinerea alcoolului, vinului, berii, cvasului şi în panificaţie.
Întrucât sunt bogate în proteine şi vitamine, drojdiile sunt utilizate şi ca produs alimentar, în scopuri
curative şi ca adaos în hrana animalelor, în alimentaţie sunt folosite pe larg ciupercile cu pălărie. Însă
importanţa alimentară a acestor ciuperci este supraestimată atunci când sunt numite „carne de pădure". În
stare proaspătă acestea conţin 80-90% apă, proteine - 2-4%, dintre care 15-45% nu sunt asimilate de
organismul omului, grăsimi - mai puţin de 1%. După valoarea nutritivă, ciupercile sunt similare
legumelor. Multe ciuperci produc daune omului şi gospodăriei sale. Bolile plantelor de cultură provocate
de diferite specii de ciuperci reduc productivitatea, iar uneori provoacă chiar moartea plantelor. Pierderi
importante sunt generate de distrugerea lemnului din construcţii, a arborilor din livezi şi din păduri de
către ciuperca-de-casă, iască, ghebă. Diferite specii de ciuperci distrug fructele şi legumele în timpul
păstrării. La om, ciupercile provoacă unele boli ale pielii şi ale părului - dermatomicoze. Intoxicaţiile pot
fi provocate nu doar de consumul nemijlocit de ciuperci otrăvitoare, ci şi al pâinii, preparată din făina
măcinată din boabe atacate de ciuperci otrăvitoare. Diversitatea Ciupercilor: sunt grupate în câteva
filumuri. Cele mai bogate în specii sunt filumurile: Zygomycota, Ascomycota şi Basidiomycota.Filumul
Zygomycota (Zigomicetele) Zigomicetele au miceliu format din hife neseparate, puternic ramificate. Sunt
adaptate la viaţa pe uscat, saprofite, mai rar parazite. Înmulţirea asexuată are loc prin spori imobili
(conidii/ sporangiospori), iar cea sexuată prin gamentangiogamie - contopirea conţinutului a două organe
sexuale (gametangi), nediferenţiate în gameţi. Zigotul format se acoperă cu o membrană groasă,
transformându-se într-un zigospor. După o perioadă de repaus, acesta se divide meiotic şi germinează,
dând naştere unei hife cu un sporange la capăt ce conţine spori haploizi. Reprezentant tipic al acestui
filum este Mucegaiul-alb (Mucor mucedo), întâlnit pe diferite substraturi organice (fructe, legume, pâine,
gunoi de grajd etc). Are un miceliu tublar neseparat , întins sub formă de pâslă albă pe substrat. Din loc
în loc pe miceliu se ridică vertical în sus sporangiofori ce poartă sporangi sferici. Procesul sexuat se
întâlneşte rar şi acesta nu se îmulţeşte prin conidii. Unele specii de zigomicete provoacă fermentaţia
alcoolică (Mucor racemosus), altele parazitează pe insecte (Entomophthora). Filumul
Ascomycota(Ascomicetele) Dimensiunile Ascomicetelor variază de la microscopice (drojdii) până la
câţiva centimetri (zbârciog). Hifele sunt separate. Majoritatea speciilor trăiesc saprofit pe plante ierboase
şi lemnoase moarte, în sol, pe produse alimentare, pe medii bogate în glucide. Se întâlnesc şi paraziţi ai
plantelor, mai rar ai animalelor. Asexuat se înmulţesc prin conidii. Înmulţirea sexuată este o
gametangiogamie. La etapa finală a procesului sexuat se formează zigotul care momentan se supune
diviziunii meiotice, apoi mitotice. Rezultă opt (uneori patru) celule haploide- ascospori, zigotul
transformându-se într-o ască. [ascosporii (cu ajutorul punguţei- ascei) se deosebesc de autospori
(autodeplasare a sporului), de zoospori (cu ajutorul animalelor), de conidiospori (cu ajutorul
_________), de sporangiospori (cu ajutorul ___________), din motiv că se obţin în urma dividerii
meiotice]Ascele st libere/ adunate într-un corp de fructificare rezultat din împletirea hifelor.
Reprezentanţi. Drojdiile sunt organisme unicelulare. Se înmulţesc prin înmugurire, celulele formate
rămânând unite între ele. Majoritatea sunt saprofite. Populează medii bogate în glucide, generând fer-
mentaţia alcoolică. în condiţii nefavorabile se înmulţesc prin spori [din test: ascospori, bazidiospori,
conidiospori]/ sexuat. Cele mai răspândite sunt drojdia-de-panificaţie sau de bere (Saccharomyces
cerevisiae, care există numai în cultură) şi drojdia-de-vin (S. ellipsoideus). Se cunosc şi multe specii
parazitare de drojdii, ce provoacă boli grave la om şi animale (ex.: Endomyces albicans provoacă
candidoza la nou-născuţi). Genurile Penicillium şi Aspergillus sunt cele mai răspândite mucegaiuri. La
Penicillium conidioforul se termină cu o ramificaţie în formă de periuţă, iar la Aspergillus cu o umflătură
în formă de măciulie. Pe suprafaţa acesteia sunt dislocate celule cilindrice scurte de la care descind lanţuri
de conidii. La majoritatea speciilor, înmulţirea sexuată lipseşte. Aspergillus fumigatus şi Aspergillus
flavus provoacă micoze la om şi animale. A. niger este utilizat pe larg la obţinerea acidului citric din
trestia-de-za-hăr şi sfecla-de-zahăr. Penicillium roqueforii şi Penicillium cammemberte sunt folosiţi la
prepararea sorturilor de caşcaval „Roquefort" şi „Cammember" cu gust şi aromă specifice. Unele specii
de Penicillium sunt o sursă de obţinere a antibioticelor. Zbârciogul (Verpa bohemica) este o ciupercă
saprofită, comestibilă, ce creşte prin păduri. Miceliul se dezvoltă în sol. Pălăria este zbârcită şi constă din
asce alungite dispuse perpendicular pe suprafaţă. La Trufa-neagră (Tuber melanosporum) corpul de
fructificare se dezvoltă în sol şi se aseamănă cu un tubercul de cartof. Poate atinge o greutate de până la 1
kg. Este o delicatesă gastronomică cultivată pe larg în Franţa. 1 kg de trufe costă cea 1300 dolari..
Claviceps purpurea este un parazit al gramineelor, îndeosebi al secării, provocând boala cornul secării.
Utilizarea la prepararea pâinii a boabelor afectate de această ciupercă provoacă intoxicaţii grave.!!!pt
mucegaiul verde-albăstrui e specifică structura: hife+ conidii (conidiofor- filamentul +conidiospori) A:
mucegaiul alb (îm desen nu e ramificat) şi mucegaiul albastru-verzui: conidiile, sporii, miceliul D: hifele
mucegaiului alb nu st separate Filumul Basidiomycota (Bazidiomicetele) Bazidiomicetele sunt ciuperci cu
hife septate. Pe miceliu se formează corpul de fructificare. Acesta se compune din pălărie şi picior
constituite din hife ce aderă strâns una de alta. La unele specii partea inferioară a pălăriei constă din
nenumărate tuburi (ciuperci tubulare), la altele din lamele (ciuperci lamelare). Asexuat se înmulţesc prin
conidii. Înmulţirea sexuată prezintă o somatogamie (contopirea a două celule somatice, care finalizează
cu formarea bazidiei cu 4 (2) bazidiospori. Din germinarea bazidiosporului rezultă un miceliu primar slab
dezvoltat, de scurtă durată. La momentul potrivit, capetele a două micelii primare de sex opus se apropie
şi conţinutul ultimelor celule trece din una în cealaltă (somatogamie). Rezultă o celulă dicarionicâ (celule
cu două nuclee haploide). Prin creştere ea dă naştere miceliului secundar - hifele vegetative de lungă
durată ale tuturor bazidiomicetelor pe care se dezvoltă corpul de fructificare. După un anumit timp, în
ultima celulă a miceliului secundar are loc cariogamia (contopirea nucleelor). Astfel celula devine
mononucleară diploidă. La scurt timp, nucleul se supune meiozei, rezultând 4 nuclee haploide: 2 de sex
feminin şi 2 de sex masculin. Celula respectivă se umflă devenind bazidie. Nucleele migrează în 4
prelungiri ale bazidiei, transformându-se în bazidiospori. Reprezentanţi. Bazidiomicetele duc un mod de
viaţă saprofit pe resturi vegetale sau parazitează pe diferite plante. Din bazidiomicete fac parte specii-
paraziţi ai plantelor (ruginile cerealelor, tăciunii, malurile), precum şi ciupercile cu pălărie. Printre ciu-
percile cu pălărie se întâlnesc specii comestibile şi necomestibile. Consumarea ultimelor se soldează cu
intoxicaţii grave. Dacă nu sunt luate măsuri la timp, poate surveni şi moartea. Primul ajutor în caz de
intoxicaţii cu ciuperci constă în provocarea repetată a vomei, băutură din abundenţă. Este obligatorie
adresarea la medic. Ciuperci comestibile sunt buretele-cu-perucă,ciuperca-de-cîmp, hribul, buretele
galben, zgîrciobul, gălbiorii, păstrăvul, mânătarcă, pitarca, ghebele, ciuperca-de-gunoi ş.a. Ciuperci
necomestibile sunt hribul-dracului, amanita-panterei,buretele ucigaş, muscăriţa, buretele-viperei etc. !!!
Mucegaiul verde-albăstrui se reproduce asexuat prin miceliu.Încrengătura Lichenes (Lichenii) Alcătuirea
corpului. Se cunosc cca 2 000 specii de licheni. Talul lor se compune din miceliul ciupercii saprofite şi
celule de alge (verzi, albastre-verzui)/ scoarţa externă, scoaţa internă, măduva, hifele ciupercilor, alge,
soredii. In funcţiile ciupercii intră aprovizionarea cu apă şi săruri minerale. Alga, la rândul său, efectuează
fotosinteza. Fixarea de substrat este asigurată de unele hife, numite rizine. Cei cu talul heteromeric au o
repartizare neomogenă a hifelor miceliulu şi a algelor.Lichenii sunt răspândiţi în toate zonele
biogeografice. îşi păstrează vitalitatea şi în cazul unei suprauscări, reînviind după ploaie. Sunt foarte
pretenţioşi în ce priveşte puritatea aerului: nu cresc în locurile unde aerul conţine multă funingine, acizi,
hidrogen sulfurat şi alţi poluanţi. Înmulţirea. Se înmulţesc în principal vegetativ, cu ajutorul sorediilor/ a
izidiilor. Sorediile sunt părţi mici din corpul lichenilor formate din una/ mai multe celule de alge
înconjurate de hifele ciupercii. Se formează sub crusta lichenului şi ies în afară la ruperea acesteia. Izidiile
au aceeaşi structură ca şi sorediile, deosebindu-se după localizare: se formează pe suprafaţa crustei
lichenului. Fiecare component în parte se înmulţeşte sexuat. Diversitatea lichenilor. Se cunosc trei tipuri
morfologice de licheni: crustacei au aspectul unor cruste ce aderă strâns de substrat, fiind practic
inseparabile- graphis; foliacei- plăci ce se prind în câteva locuri de substrat cu ajutorul hifelor ciupercii-
hanthoria. Talul lichenilor fruticuloşi constă din fire sau tulpiniţe ramificate-usneea. Cladinia- lichenul
renului!!!dacă se cer clasele fungilor: oomicete, zigomicete, ascomicete, bazidiomicete. As: drojdia de
bere şi ciuperca de cîmp: ciuperci, talofite, heterotrofe D: structura, clasa, aplicarea practică A: ciuperci
şi licheni: eucariote, prezenţa talului, se găsesc în toate zonele geografice D:modul de viaţă, nutriţia,
importanţa practică

TEMA: Filumul Bryophita (Muşchii)=primele plante terestre Regnul Plantele- eucariotelle autotrofe;
întruneşte circa 350000 de specii de organisme pluricelulare adaptate la viaţa pe uscat. Plantele
superioare- cromofite, se cunosc plante cu spori, şi cu seminţe. Corpul lor, numit corm, se compune din
organe vegetative cu funcţii distincte (rădăcini, tulpini, frunze). În funcţie de forma de viaţă deosebim
arbori, arbuşti, ierburi, liane. După modul de nutriţie sunt organisme autotrofe. Se întâlneşte şi un număr
redus de specii heterotrofe. Se înmulţesc asexuat şi sexuat. La unele specii ciclul vital prezintă o alternare
a înmulţirii asexuate şi sexuate. Alternanţa de generaţii este evidentă la muşchi, unde predomină generaţia
gametofitică, şi la ferigi, cu predominanţa generaţiei sporofitice. La conifere şi angiosperme gametofitul
este foarte redus, până la elemente ale florii. În sistematica contemporană regnul Plantele este divizat în
10 filumuri dintre care cele mai reprezentative sunt: Muşchii, Ferigile, Coniferele şi Angiospermele.
Filumul Muşchii cuprinde circa 20 000 de specii; plante mici, ierboase, perene. Preferă locurile umede
din păduri, de pe lângă izvoare, din mlaştini. Pot trăi pe soluri umede, pe stânci aride, suportând uscăciuni
îndelungate, pe scoarţa copacilor. Alcătuirea corpului. Muşchii au un corp alcătit din 2generaţii suprapuse
şi subordonate: gametofitul dominant (muşchiul propriu-zis) şi sporofitul mărunt. Gametofitul este
diferenţiat în tulpini, frunze şi rizoizi ce înlocuiesc rădăcinile). Ţesutul conducător este slab dezvoltat, de
aceea muşchii absorb apa prin toată suprafaţa corpului. În vârful tulpinii se formează organele de
reproducere - anteridiile şi arhegoanele. Sporofitul se dezvoltă din zigot pe planta-mamă şi se compune
dintr-o capsulă susţinută de un peduncul. Nutriţia: autotrofă Înmulţirea: asexuată şi sexuată. Vegetativ se
înmulţesc prin fragmente de tulpiniţă, frunze sau prin propagule - mase de celule dislocate în paneraşe în
vârful tulpinii, la baza frunzelor. În ciclul vital al muşchilor are loc alternarea înmulţirii asexuate şi
sexuate. Ciclul vital al muşchilor. Din spor se dezvoltă protonema, fixată de substrat prin rizoizi. Din
mugurii formaţi pe protonema se dezvoltă gametofiţii- tulpiniţe cu frunze. La vârful tulpinii apar II
organele sexuale masculine (anteridia) şi feminine (arhegonul). Muşchii pot fi monoici (anteridiile şi
arhegoanele se formează pe aceeaşi plantă) şi doici (pe plante diferite). Anteridia are forma unui sac şi
este situată pe un picioruş scurt. Aici se formează anterozoizii (spermatozoizi). Arhegonul are forma de
butelie cu gâtul lung susţinută de un picior scurt. în partea umflată a buteliei se află celula sexuală
femininî- oosfera. La maturitate, vârful arhegonului se deschide şi anterozoizii, fiind duşi de apă [pt
germinare sporii necesită apă], pătrund în arhegon. Aici unul din ei se contopeşte cu oosfera, formând
zigotul. Din zigotul diploid se dezvoltă un sporofit diploid- generaţia asexuată. Sporofitul constă dintr-o
capsulă/sporogon cu un căpăcel. Celulele din capsulă, fiind supuse diviziunii meiotlce, dau naştere
sporilor haploizi. La maturizare sporii st diseminaţi. Germinând, dau naştere unei noi protoneme şi ciclul
se repetă. Gmetofitul e reprezentat de planta verde. Importanţa muşchilor. Nearătoşi la exterior, muşchii,
asemeni celorlalte plante, participă la circuitul substanţelor şi a fluxului de energie în biosferă. Datorită
faptului că nu sunt pretenţioşi faţă de condiţiile de creştere, populează substraturi sărace, unde nu pot
creşte alte plante. St unul din componenţii principali ai vegetaţiei unei mlaştini. Rolul mlaştinilor nu se
reduce la extragerea turbei, folosită drept combustibil, materie primă pentru industria chimică, material de
construcţie. Mlaştina este şi mediul de viaţă al multor specii de animale şi plante, un rezervor de apă
potabilă şi un regulator al regimului hidrologic al teritoriului. Absorbind ca un burete precipitaţiile din
cursul anului, ea le cedează treptat solului şi izvoarelor. Desecarea mlaştinilor se soldează cu pierderi mari
nu doar pentru natură, ci şi pentru om: secarea râurilor, reducerea nivelului apelor freatice, distrugerea
unor ecosisteme întregi. Puţine specii de muşchi sunt folosite nemijlocit de om. Muşchiul-de-turbă,
datorită proprietăţilor antiseptice, proprietăţilor termoizolatoare şi proprietăţii de a absorbi apa, este
folosit în medicină ca material de pansament, ca material termoizolator în construcţii.. Diversitatea
Muşchilor. Muşchii se clasifică în trei clase. Cea mai reprezentativă este clasa Muşchii frunzoşi. Clasa
Bryopsida sau Muschi (Muşchii frunzoşi) Reprezentant tipic al acestei clase- inul-cucului (Politrichum
commune). Este cel mai mare muşchi de la noi, răspândit mai ales în păduri. Are o tulpină lungă,
cilindrică, erectă, prinsă de pământ cu rizoizi şi care prezintă numeroase frunze dispuse spiralat, înguste şi
ascuţite la vârf. În structura anatomică a tulpinii şi a frunzelor se disting mai multe ţesuturi. La exteriorul
tulpinii se delimitează 2-3 straturi de celule sclerificate. Primul strat formează epiderma, sub care
urmează scoarţa ale cărei celule conţin cloroplaste. În partea centrală se află un grup de celule mici cu rol
de conducere a sevei. În vârful tulpinii este situată o celulă iniţială care se divide în trei direcţii, asigurând
creşterea în lungime. În frunze doar partea mediană constă din mai multe straturi de celule. Muşchiul-de-
turbă (Sphagnum acutifolium) are o tulpină destul de înaltă, firavă, acoperită cu frunzuliţe mărunte. Atât
tulpina, cât şi frunzele, pe lângă celule vii, conţin şi celule moarte, transparente, cu pori mari, umplute cu
apă. În cazul sfagnumului, vârful creşte, în timp ce partea inferioară piere, în ea acumulându-se apă. Acest
muşchi provoacă înmlăştinirea locurilor unde creşte, fiind unul din principalii formatori ai turbei,
Celulele sale conţin substanţa sfagnol cu proprietăţi antiseptice, datorită căreia e utilizat pentru oprirea
hemoragiilor. În republică se întâlnesc 143 specii de muşchi frunzoşi: Tortula ruralis (Hedw.) Crome
formează o tufă deasă, Creşte pe sol golaş, de-a lungul drumurilor, pe pietre. Polytrichum juniperinum
(Hedw). Formează o tufă rară de 5-8cm înălţime. Preferă arboreturi rare, solurile nisipoase, zona
rădăcinilor arborilor, marginea drumurilor. Homalothecium sericeum (Hedw.) B.S.G. Tufă deasă, galben-
verzuie, cu înălţimea 5-8 cm. Este răspândită pe suprafeţele împădurite. Preferă tulpina arborilor, pietrele,
stâcile. Atrichum undulatum formează o tufă de 1-8 cm înălţime, Se întâlneşte sub arborii din pădure, în
poieni, pe malul râpilor etc. [clasa Muşchi inferiori- hepatici, fierea-pămîntului; clasa Muşchi superiori-
briopsida, inul-cucului, muşchi de turbă]

TEMA: Filumul Polypodiophyta sau Pterophyta (Ferigile) Ferigile-primele plante vasculare; sunt cele
mai străvechi plante vasculare. Se cunosc în jur de 12000 de specii răspândite pe larg în regiunile
tropicale şi temperate. Majoritatea preferă locuri umede, umbroase, se întâlnesc şi forme ce s-au adaptat
la viaţa în apă, iar altele- pe stânci golaşe. În ciclul vital al ferigilor predomină sporofitul, care poate fi
peren, ierbos, mai rar lemnos. Alcătuirea corpului. De regulă, acesta este diferenţiat în organe: rădăcini
adventive, tulpină şi frunze. La ferigile din zona temperată tulpina este un rizom gros, subteran, acoperit
cu solzi de culoare brună, rămăşiţe ale frunzelor din anii precedenţi. Rizomul se fixează în sol prin
rădăcini adventive. Anual se dezvoltă frunze noi, care la unele specii pot atinge 30 m în lungime. La
început ele sunt răsucite în formă de melc, deoarece partea inferioară creşte mai repede decât cea
superioară. Pe măsura creşterii, frunzele se desfac, apărând un peţiol şi o lamina dublu penat-sectată.
Frunzele îndeplinesc, de regulă, două funcţii: de fotosinteză şi de sporificaţie. Se întâlnesc şi ferigi cu
frunzuliţe mici (Salvinia natans)/ în formă de panglică (Phllitis scolopendrium). În frunzele unor ferigi
acvatice (Azolla) se dezvoltă cianobacterii fixatoare de azot. La unele specii de ferigi tropicale epifite,
majoritatea frunzelor amintesc de coarnele renului, iar cele de la bază prezintă un „buzunăraş" cu resturi
vegetale în putrefacţie. Unele specii tropicale şi subtropicale sunt arbori. Tulpina lor nu creşte în grosime,
păstrând forma cilindrică. în vârful tulpinii se află un buchet de frunze mari. Spre deosebire de muşchi,
ferigile dispun de ţesut conducător, reprezentat de traheide şi tuburi perforate fără celule anexe. Nutriţia:
autotrofă Înmulţirea: alternarea celor două generaţii: asexuată şi sexuată: Vara, pe partea dorsală a
frunzelor, se formează grupuri de sporangi, numite sori, în care se dezvoltă sporii. La maturitate ei
părăsesc sporangii, fiind duşi de vânt. În condiţii favorabile sporii germinează formând protalul
(gametofitul, o placă verde în formă de inimă) fixat de sol prin rizoizi. Pe el se dezvoltă organele sexuale
masculine - anteridiile, iar mai târziu cele feminine- arhegoanele. Întrucât organele sexuale se formează
la un anumit interval de timp, este posibilă fecundarea încrucişată dintre diferite protaluri. Din zigotul
rezultat din unirea gameţilor se dezvoltă sporofitul, care la început depinde de protal, iar după desfacerea
frunzelor trece la viaţa de sine stătătoare. Unele ferigi se pot înmulţi vegetativ, prin rizomi. La altele, pe
frunze cresc noi plante (specii vivipare). Rolul ferigilor în natură şi în viaţa omului. Din ferigile
arboricole străvechi s-au format zăcăminte de cărbune de pământ. Ferigile contemporane sunt răspândite
pe larg pe tot globul pământesc, fiind parte componentă a celor mai diverse biotopuri: deserturi, bălţi,
stânci, câmpuri agricole.. Unele ferigi sunt folosite ca plante medicinale şi decorative. Diversitatea
Ferigilor:Clasa Aspidiacee: feriga comună În republică se întâlnesc 16 specii de ferigi, printre care: Acul-
pământului creşte pe ziduri, în păduri umbrite, pe stânci. Limbul frunzei poartă segmente asimetrice ovale
sau rotunde. Spinarea-lupului preferă solurile cu reacţie bazică; o plantă decorativă. Frunzele sunt dublu-,
iar de la bază triplu-penat-sectate. Lungimea lor variază între 3-20 cm. Limba-cerbului spre deosebire de
alte ferigi, frunzele au limbul întreg, lung de 20-60 cm. Preferă crăpăturile din stânci. Este o specie
decorativă prin forma frunzelor, folosite şi în medicina tradiţională. Creasta-cocoşului are rizom scurt şi
lignificat. Frunzele pot atinge lungimea de lm. Preferă solurile umede, bogate în humus. Creşte solitar sau
în grupuri. As: dintre feriga comună şi muşchiul de pămînt cicluri vitale complexe, plante cromofite,
reproducerea prin spori; D: (muşchi)predominanţa gamofitului , plaantă dioică, protonema;
(feriga)predom sporofitul, monoică, protal. !!!înrudite cu ferigile, plante cu spori st încrengăturile:
Lycopodiophyta (brădişorul), Equisetophyta ( coada-calului) As: muşchi şi ferigi: plante cu spori, se
întălnesc în locurile umede şi umbroase, prezenţa capsuleicorpul diferenţiat în organe D: gradul de
diferenţiere a corpului, structura, durata gametofitului ☻Ferigile şi muşchii se numesc spermatofite.

TEMA: Filumul Coniferophyta (Coniferele) Coniferele- plante cu sămînţă goloaşă; nu st acoperite de

frucr’te, deoarece acestalipseşte;; fac parte din grupul gimnospermelor. Trăsătura distinctivă a
gimnospermelor este formarea seminţei golaşe, neînchise în fruct. Gimnospermele actuale sunt reunite în
4 filumuri: Cycadophyta, care întruneşte 100 specii, Ginkgophyta cu o singură specie Ginkgo biloba;
Gnetophyta - 70 specii şi cel mai numeros filum Coniferophyta - 550 specii. Alcătuirea corpului.
Coniferele sunt, preponderent, specii arboricole, arbuşti, rareori liane. Formele ierboase lipsesc. Tulpina
creşte în grosime datorită activităţii cambiului. Creşterile anuale se prezintă sub formă de inele anuale.
Din elementele conducătoare sunt prezente traheidele şi tuburile ciuruite lipsite de celule anexe. Tulpina
principală se ramifică. Pe măsura apropierii de vârf, ramurile sunt mai scurte. Astfel, coroana arborilor are
formă de con cu baza în jos. Frunzele sunt, de regulă, scavuliforme sau aciculare, persistente (cu excepţia
a 2-3 specii), acoperite de cuticulă, sub care se află 1-3 straturi de celule cu pereţi groşi, asigurând frunze-
lor o rigiditate caracteristică. Stomatele sunt afundate în mezofilul frunzei. In scoarţă, deseori şi în frunze,
sunt amplasate canale rezinifere ce conţin uleiuri eterice, răşini, balsamuri utilizate la producerea
diferitelor produse sintetice. La majoritatea speciilor sistemul radicular este pivotant, cu rădăcini laterale
bine dezvoltate.!!!polenul se găseşte în sacii polenici, aceştea pe bractee Nutriţia: autotrofă Înmulţirea:
vegetativă (prin marcotaj şi butăşire) şi sexuată (prin seminţe). Organul înmulţirii sexuate este floarea
unisexuată, lipsită de învelişuri florale. Florile sunt adunate în inflorescenţe: conuri bărbăteşti şi femeieşti
amplasate pe aceeaşi plantă. Polenizarea se face cu ajutorul vântului. Alternarea generaţiilor este redusă.
în ciclul de dezvoltare predomină sporofitul, gametofitul masculin fiind redus la grăunciorul de polen, iar
cel feminin la endospermul ovulului care adăposteşte arhegoane reduse. Ciclul vital la conifere poate fi
urmărit pe exemplul pinulu: în luna mai, la baza lăstarilor tineri apar conuri bărbăteşti verzi-gălbui. Pe
axul conului sunt amplasaţi solzi, la baza cărora se află doi saci polenici în care se dezvoltă grăuncioarele
de polen (gametofitul masculin). Fiecare grăuncior de polen are doi saci aerieni, care facilitează
transportarea lor de către vânt. In interiorul grăunciorului se află două celule: la polenizare, din una ia
naştere tubulpolenic, iar cealaltă, divizându-se, dă naştere la două spermatii. Pe vârfurile altor lăstari ai
aceleiaşi plante se formează conuri femeieşti roşietice. Pe axul conurilor sunt dislocaţi solzi mărunţi de
acoperire, iar la subsuoara lor- solzi seminali cu două ovule. Partea centrală a ovulului matur este
endospermul haploid (gametofitul femei). Din două celule ale acestuia se dezvoltă două arhegoane, fiecare
conţinând câte o oosferă. În vârful ovulului se află un orificiu - micropilul. La maturizare, polenul este
dus de vânt pe conurile femeieşti unde este captat de o picătură de lichid dens. Uscându-se, acesta atrage
prin micropil polenul în ovul: are loc polenizarea. Se formează tubul polenic care creşte în direcţia
arhegoanelor, transportând cele două spermatii, formate între timp, spre oosfere. Una din spermatii se
uneşte cu oosfera, iar cealaltă degenerează. De la polenizare şi până la fecundare trec circa 18 luni. Din
oosfera fecundată (zigot) se dezvoltă embrionul, iar din ovul sămânţa. Întrucât ovarul lipseşte, sămânţa
este golaşă. La germinarea seminţelor, embrionul se hrăneşte din contul endospermului. Seminţele se
maturizează în al doilea an de la fecundare. Rolul coniferelor în natură şi în viaţa omului. Coniferele
contemporane sunt foarte răspândite, formând în unele zone geografice ale Terrei păduri imense, pe
alocuri dintr-o singură specie: molid, brad, zadă, pin ş.a. Lemnul coniferelor prezintă importanţă
economică. Acesta este folosit în calitate de material de construcţie, ca materie primă pentru multe ramuri
industriale. Exemplu, din lemnul de pin se obţine mătase artificială, din cel de brad- hârtie. Coniferele
emană fitoncide, care au proprietatea de a ucide microorganismele, de aceea plimbările în păduri de
conifere sunt benefice pentru sănătate. În republică se cultivă cu succes peste 30 de specii de conifere în
calitate de plante decorative şi fâşii forestiere de protecţie. Diversitatea Coniferelor: Pinul (Pinus
silvestris),Arborele mamut, chiparosul de baltă. Arbore verde în permanenţă. Cei tineri sunt piramidali,
iar cei maturi sunt ovali sau în formă de umbrelă. Frunzele sunt grupate câte 2-3/ 5, cu durata vieţii de 3
ani. Bradul (Abies alba- un arbore cu o înălţime de până la 50 m, cu frunze lăţite, cu două dungi albe pe
faţa inferioară. Florile st unisexuate plasate pe aceeaşi plantă. Conurile sunt erecte, lungi. Lemnul şi
răşina sunt valoroase pentru economia naţională. Molidul (Picea excelsa are acele în patru muchii,
ascuţite la vârf, dispuse în jurul ramurii. Conurile bărbăteşti sunt galbene, formate din numeroase stamine,
semănând cu nişte amenţi. Conurile femeieşti tinere sunt roşii, purpurii şi erecte, mai târziu sunt brune şi
se apleacă. Lemnul de molid este utilizat în construcţie şi tâmplărie, scoarţa se întrebuinţează ca materie
tanantă. Laricea/ zada (Larix decidua)- un arbore de 30-40 m înălţime. În primii ani coroana se aseamănă
unui con ascuţit, la arborii bătrâni ea devine mai lată, ramurile fiind amplasate numai sus, în timp ce cele
de jos se usucă. Lemnul de zadă este roşietic şi foarte bogat în răşini, mai dur decât cel de brad. În
republică se mai cultivă pe larg tuia, tisa, ienupărul, chiparosul, câţiva arbori de Ginkgo biloba. Clase:
cicadate (cycas); gynkgoate (gimkgo); pinate (pinus); gnetate (ephedra)

TEMA: Filumul Antophyta sau Magnoliophyta (Angiospermele sau Plantele cu flori)- plante cu
sămînţă acoperită; Particularităţile angiospermelor; În prezent sunt cunoscute circa 250000 specii de
angiosperme care joacă un rol dominant în formarea învelişului vegetal al Terrei. Denumirea de
angiosperme are la bază faptul că seminţele sunt închise în fruct (din gr. cmgion – cavitate/ înveliş,
sperma- sămânţă). Fructul se dezvoltă diri ovar, după fecundaţie. La angiosperme, spre deosebire de
celelalte plante, fecundaţia este dublă: o spermatie se uneşte cu oosfera formând zigotul, iar cealaltă cu
nucleul central al sacului embrion, dând naştere endospermului. Se întâlnesc toate formele de viaţă
începând cu ierburi anuale şi perene şi terminând cu arbori. În ciclul vital al angiospermelor predomină
sporofitul. Gametofiţii sunt reduşi la sacul embrionar (gametofitul feminin) şi grăunciorul de polen
(gametofitul masculin). Au un sistem conducător bine dezvoltat. Xilemul, pe lângă traheide, conţine şi
vase prin care transportul subst este mai rapid. Tuburile ciuruite au primit un suport sub formă de celule
anexe. Prezenţa lor a sporit eficienţa transportării sevei elaborate. În funcţie de particularităţile
anatomomorfologice, angiospermele se grupează în două clase: dicotiledonate şi monocotiledonate.
Alcătuirea corpului: Rădăcina- organul vegetativ al plantei, ce se găseşte în sol F: *fixează planta în sol;
*absoarbe şi conduce seva brută *unele rădăcini depozitează subst nutritive Tipuri: principală= se dezv
din rădăcina embrionului; secunare= cresc pe rădăcina principală; adventive= cresc pe tulpină.
Totalitaztea rădăcinilor unei plante alcătuieşte Sistemul radiucular. Tipuri: pivotant=format dintr-o
rădăcină principală groasă, forma unui pivot) şi mai multe rădăcini secundare, subţiri; rămuros-are
rădăcinile secundare aproape la fel de groase ca rădăcina principală;  fasciculată- constă din rădăcini
adventive de aceeaşi grosime şi lungime care cresc din tulpină, iar rădăcina principală este slab dezvoltată
sau lipseşte. Regiuniile rădăcinii: *scufia- un „con protector" la vîrful rădăciniţei firave, alcătuit din celule
cu pereţii mai groşi - cu funcţie de protecţie; *zona de creştere constă din celule ce se divid încontinuu,
care asigură creşterea în lungime a rădăcinii; zona perişorilor absorbanţi include numeroşi perişori,
numiţi absorbanţi, deoarece au funcţia de absorbţie a apei şi sărurilor minerale din sol; zona aspră- partea
superioară a rădăcinii, lipsită de perişori absorbanţi, care cu timpul s-au uscat. Zonele secţiunii
transversale a unei rădăcini tinere -epiderma- alc dintr-un singur strat de celule strîns lipite între ele.
Unele celule ale epidermei formează perişori absorbanţi;-scoarţa- formată din mai multe straturi de
celule de formă ovală, cu spaţii între ele. Scoarţa înconjoară cilindrul central; -cilindrul central- conţine
fascicule de vase lemnoase şi vase liberiene aşezate alternativ. Tuplina- un organ vegetativ ce se
dezvoltă, de regulă, deasupra solului; Funcţii: *susţine ramurile, frunzele, florile şi fructele; *conduce
seva brută şi elaborată; *depozitează substanţele nutritive. Zonele secţiunii transversale a unei tulpini
ierboase: *epiderma - formată dintr-un strat de celule. Celulele epidermei la unele plante conţin
cloroplaste ce conferă tulpinii culoarea verde; *scoarţa - alcătuită din mai multe straturi de celule de
formă ovală, cu spaţii între ele; *cilindrul central - conţine fascicule de conducere libero-lemnoase,
aşezate circular; *măduva - se află în centrul cilindrului central şi este alcătuită din celule ovale. La unele
plante ierboase măduva se resoarbe şi tulpina rămîne goală înăuntru (la graminee). Zonele secţiunii
transversale a unei tulpini lemnoase: *scoarţa- conţine celule de plută, care protejează tulpina, şi vase
liberiene, prin care circulă seva elaborată; *cambiu- alcătuit din celule vii care se divid; *lemnul sau
xilemul - conţinevase lemnoase şi celule de susţinere cu pereţii îngroşaţi. Prin vasele lemnoase circulă
seva brută; *măduva e formată din celule mari, ovale. Creşterea tulpinii lemnose în grosime se realizează
prin activitatea cambiului. în perioada caldă a anului celulele cambiului se divid, formînd spre interiorul
tulpinii vase lemnoase, iar spre exterior - vase liberiene. (la cartofi, tulpina apare modificată- tubercul-
ajută la înmulţiree vegetativă) Frunza- principalul organ vegetativ al plantei în care are loc fotosinteza; se
alcătuieşte: *limb- partea lăţită şi subţire a frunzei, străbătută de numeroase nervuri. Nervurile conţin
fascicole conducătoare şi au funcţia de susţinere şi de conducere a sevei; *peţiol - codiţa care susţine
limbul şi îl orientează spre lumină; *bază - partea lăţită a peţiolului care se fixează de tulpină în regiunea
nodului; Se clasifică în: ovale (la vişin), lanceolate (la salcie), liniare (la grîu), aciculare (la pin).
Frunzele pot avea limbul cu marginea: întreagă (la liliac), dinţată (la tei), lobată (la stejar). Frunzele
compuse sînt formate din mai multe foliole fixate pe un ax comun. (frunze compuse au salcîmul, castanul,
mazărea) o secţiune din frunză: *Epiderma superioara, alcătuită dintr-un singur strat de celule strîns lipite
între ele. Epiderma este acoperită cu o peliculă subţire de ceară numită cuticulă, care împiedică
evaporarea apei din frunză; *Miezul frunzei, situat între epiderma superioară şi cea inferioară, este alcătuit
din celule verzi, alungite şi ovale, în care se realizează fotosinteza. Miezul frunzei este străbătut de
numeroase fascicule liberiene-lemnoase prin care circulă seva brută şi seva elaborată. *Epiderma
inferioara conţine printre celulele strîns lipite între ele şi stomate, care se închid şi se deschid în! funcţie
de umiditate şi temperatură. Stomatele reglează schimbul de oxigen, dioxid de carbon şi vaporii de apă
dintre organism şi mediul extern. Floarea- organ de reproducere. Structura: peduncul> receptacol> ovar>
pestil= stil +stigmat> stamina= anteră +filament Corola- totalitatea petalelor unei flori; Caliciu=
totalitatea sepalelor; Androceu= totalit staminelor; Geniciu= totalit pestilurilor; Periant- totalitatea
sepaleor şi petalelor. Fructul- o formaţiune ce acoperă ş ia dăposteşte 1/ mai multe seminţe. Posedă un
perete îngroşat al ovarului- pericarp. Sămînţa- formaţiune formată din ovul după fecundaţie; organul
reproductiv care asigură îmulţirea şi răspîndirea !!!!Autohore= îşi răspîndesc fructele (seminţele) prin
mijloace proprie; Anemohore= cu ajutorul vîntului; Zoohore= cu animalele; Anemofile= polenizate de
vînt; Entomofile= de insecte; Ornitofile= cu păsări; !!!După procesul de fecundaţie, părţile care şi-au
îndeplinit funcţia (sepalele, petalele, staminele) se veştezesc şi cad, iar pe receptacol rămîne nulmai
ovarul care se măreşte considerabil. Din ovul se dezv sămînţa, iar din pereţii lui fructul. Nutriţia: autotrofă
Rolul: folosite în industria alimentară, farmaceutică, textilă, în construcţii, în fabricarea mobilii,
instrumentelor muzicale Clasa Dicotyledones (Dicotiledonate) Caracteristicile principale ale
dicotiledonatelor: *embrionul are două cotiledoane; *frunzele simple, au nervaţiunea penată sau
reticulată; *tulpina poate fi ierboasă sau lemnoasă; *fasciculele conducătoare (libero-lemnoase) sunt de
tip deschis, prevăzute cu cambiu, ordonate circular; *sistemul radicular e de tip pivotant, mixt sau
ramificat; *floarea este pentameră sau tetramer, cu periant mai des dublu, rar simplu/ lipsa. Diversitatea
Dicotiledonatelor include cea 180 mii de specii grupate în 325 familii: Familia Rosaceae (Rozacee)-
bogată în specii lemnoase şi ierboase. Au frunze simple sau compuse. Formula florii: K 5 C5 A (8 culcat),
G(8 culcat). Fructul poate fi capsulă, achenă, drupă/ un fruct fals (poamă, fragă). Adesea sămânţa este
lipsită de endosperm. Reprezentanţi: mărul, părul, gutuiul, scoruşul, sorbul, păducelul, zmeurul, murul,
măceşul fragul. Prunul, piersicul Familia Brasicaceae (Crucifere) plante ierboase, mai rar arbuşti şi
semiarbuşti; frunze întregi/ zimţate, aşezate altern; flori- hermafrodite, actinomorfe; fructul silvică/
păstae; seminţe lipsite de ednosperm/ bogate în ulei (varza, ridichea, rapiţa, urda vacii, traista-ciobanului).
Familia Fabaceae (Leguminoase/ Papilionacee)- plante ierboase sau lemnoase cu frunze compuse.
Rădăcinile poartă mici nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot cu care trăiesc în simbioză. Florile sunt
bisexuate, rareori unisexuate, zigomorfe cu o structură specifică. Formula florii: (K5 C5 A 9+1, G1. Fructul
este o păstaie dehiscentă. Seminţele sunt lipsite de endosperm. Reprezentanţi: fasolea, soia, trifoiul,
mazărea, lintea, salcâmul, sparceta, lucerna, măzărichea, alunele de pămînt.. Sepalele florilor de
leguminoase sunt parţial unite la bază. Petalele sunt libere, dar inegale. Petala mediană superioară
formează stindardul, iar două laterale, mai mici, sunt aripile. Celelalte două petale inferioare sunt alipite
prin marginile externe, uneori chiar concrescute cu vârful ascuţit îndreptat în sus, constituind carena/
luntrea. Staminele sunt în număr de zece, deseori grupate în două fascicule, nouă fiind unite prin
filamentele lor, iar a zecea liberă. Familia Solanaceae (Solanacee) cuprinde specii ierboase şi de arbuşti
răspândite în regiunile calde. Au frunze simple, cu limbul întreg, lobat sau divizat. Florile sunt tubulare ca
o pâlnie, bisexuate, solitare sau grupate în inflorescenţe la vârful ramurilor. Formula florii: K5 C5 A5 G(2).
Fructul este o capsulă sau o bacă. Sămânţa are un en-dosperm cărnos şi cotiledoane mici. Un număr mare
de specii au importanţă economică în calitate de culturi legumicole (cartoful, roşiile, vinetele, ardeiul).
Unele specii sunt cultivate ca plante ornamentale (petunia, unele specii decorative de tutun), altele produc
diferiţi alcaloizi: atropina se conţine în mătrăgună; nicotina- în tutun; daturina- în laur. Reprezentanţi:
tutunul, ciumăfaia, măselariţa, cartoful, zârna, ardeiul, roşiile, vinetele, petunia, mătrăguna, regina nopţii.
Familia Asteraceae (Asteracee/ Compzite)- cea mai mare familie de plante dicotiledonate, cuprinzând
circa 15 000 specii, în principal ierboase. Au frunze simple. Tulpina, frunzele şi rădăcinile sunt prevăzute
cu celule tubuliforme izolate sau fuzionate, ce secretă latexuri, uleiuri, substanţe răşinoase, cauciuc.
Florile au o structură specifică şi sunt adunate în inflorescenţa calatidiu. Fructul este o achenă, având în
creştet un mănunchi de perişori. Alteori poartă o coroană de solzi membranoşi. Un număr mare de specii
de asteracee sunt folosite în calitate de plante medicinale. Reprezentanţi: floarea-soarelui, susaiul, scaiul,
pălămida, brusturele, podbalul, muşeţelul, păpădia, pelinul. Particularităţile florilor de asteracee. Fiecare
floare are un caliciu redus în formă de creastă sau de dungă inelară. În unele cazuri constă dintr-o
membrană neregulată cu un număr mare de perişori, care formează la maturizare fructul papusul - un
mănunchi de perişori strânşi sau desfăcuţi ca o paraşută, servind la zbor în procesul diseminării. Corola
este formată din 5 petale concrescute. După structura corolei se deosebesc mai multe tipuri de flori: a)
tubuloasă, cu petalele unite într-un tub mai lung sau mai scurt, cu 5 dinţişori egali/ inegali în lungime,
puţin îndepărtaţi între ei. Formula florii: K (8 culcat) C5 A(5) G(2). b) ligulată partea inferioară a
corolei are formă tubulară, puţin mai scurtă decât la cea tubuloasă. Acesta se termină cu o ligulă cu 5
zimţi. Formula florii: K (8 culcat)C(5)A(5)G(2); c)floarea in formă de pâlnie are corola lărgită în partea ei
superioară, încununată de 5 zimţi. Este sterilă - nu are stamine, nici pistil. Formula florii: K(8 CULCAT)C(05-7)
A(0) G(0). !!!fragul- e angoispermă Familia Chenopodiacee sfecla, spanacul de grădină, loboda Familia
Jugladacee (nucul grecesc) Familia Vitacee viţa de vie Clasa Monocotyledones (Monocotiledonate):
Caracteristicile principale ale monocotiledonatelor:* embrionul are un singur cotiledon; *frunzele sunt
alterne, cu marginea întreagă şi nervaţiunea paralelă sau arcuită, prevăzute cu teacă, dar lipsite de peţiol
şi de stipele; *tulpina este ierboasă (deoarece între fasciculele conducătoare lipseşte cambiul) şi
neramificată, adesea cu părţi subterane metamorfozate în rizomi, bulbi sau tuberculi. Fasciculele
conducătoare sunt de tip închis, lipsite de cambiu, dispuse haotic; *sistemul radicular este de tip
fasciculat; *floarea este trimeră, rareori tetra- sau dimeră, dar niciodată pentameră, cu periant simplu,
ce nu e divizat în caliciu şi corolă. Diversitatea Monocotiledonatelor: st reunite în 65 de familii, dintre
care mai răspândite sunt Liliaceele şi Gramineele. Familia Liliaceae (Liliacee). Plante ierboase,
răspândite în ţinuturile temperate şi calde. In pământ au bulbi, tuberculi/ rizomi. Posedă rădăcini
adventive. Frunzele sunt dispuse spiralat, fiind prevăzute cu o teacă, ele nu st complexe. Florile au periant
simplu, coroliform şi sunt solitare sau grupate în inflorescenţe raceme, umbele sau spice, dispuse termi-
nal. Fructul este o capsulă dehiscentă longitudinal sau o bacă. Reprezentanţi: leurda, usturoiul, ceapa,
crinul, laleaua, vioreaua, lăcrămioara, dalacul, pecetea-lui-Solomon, sparanghelul, brânduşa. Familia
Poaceae (Graminee/). în pământ au adesea rizomi, de la care se ridică tulpini aeriene cilindrice, împărţite
în noduri şi internoduri neramificate şi cave la interior, cu excepţia porumbului şi meiului. Frunzele sunt
liniare, lungi şi înguste, prevăzute cu o teacă ce înconjoară tulpina. Florile sunt bisexuate, mai rar
unisexuate (la porumb). învelişurile florale sunt reduse/ în genere lipsesc în legătură cu adaptarea la
polenizarea prin vânt. Staminele sunt în număr de trei. Florile sunt adunate în inflorescenţe - spic compus
(la grâu) sau panicul (la ovăz). Fructul este o cariopsă. Reprezentanţi:bambusul, porumbul, trestia-de-
zahăr, mohorul, orezul, negara, timoftica, ovăzul, păiuşul, firuţa, golomăţul, meiul, grîul, pirul. !!!plante
monoice-pe floarea cărora pot fi întîlnite organe de reprpducere sau femenine/ masculine(porumbul);
dioice – pe foarea cărora pot fi întîlnite atît organe de reproducere femenine cît şi masculine(grîu, plop,
mazărea, mărul) As: gimnosperme şi angiosperme: plante superioare, corp diferenţiat în organe, se
înmulţesc prin seminţe D: forme vitale, după seminţă şi fecundaţie TEMA: Regnul Animalele.
Caracteristica generală a regnului Regnul Animalele cuprinde 3-4,5 mln de specii de organisme
pluricelulare. Caracteristica acestui grup heterogen de organisme se face în baza mai multor criterii,
printre care: *simetria corpului. Celenteratele, Echinodermele sunt animale cu simetrie radială a
corpului, deoarece prin el pot fi trasate mai multe axe de simetrie. Pentru celelalte animale este
caracteristică simetria bilaterală - prin corpul lor poate fi dusă o singură axă de simetrie. *caracterul
cavităţii corpului (spaţiul dintre pereţii corpului şi organele interne). Pentru Viermii cilindrici este
caracteristică cavitatea primară care prezintă o rămăşiţă a blastocelului. La majoritatea animalelor
întâlnim cavitatea secundară, numită celom. Acest tip de cavitate are o altă origine decât cea primară şi
dispune de pereţi proprii. Pentru Artropode este specific tipul mixt de cavitate a corpului (mixocel),
rezultat din contopirea în ontogeneză a primordiilor celomului cu cavitatea primară. La Viermii plaţi
cavitatea corpului lipseşte. *originea cavităţii bucale a adultului. La deuterostomate (Echinoderme,
Cordate) gura embrionului (blastoporul) devine anusul adultului, gura acestuia dezvoltându-se din
celulele endodermului. Celelalte animale sunt protostomate - gura embrionului este şi gura adultului.
*prezenţa membranelor la embrion. Păsările şi mamiferele formează grupul amniotelor, embrionul lor
fiind protejat de o membrană specială (amnion). Embrionii celorlalte animale nu au o astfel de membrană,
fiind numite anamniote. *numărul de foiţe embrionare. La diblasterice (Spongieri, Celenterate)
embrionul este format din două straturi de celule (foiţe embrionare), iar la triblasterice (celelalte animale)
din trei straturi. *prezenţa scheletului intern. Animalele lipsite de schelet intern formează grupul
Nevertebratelor, care include următoarele încrengături: Spongierii, Celenteratele, Viermii plaţi, Viermii
cilindrici, Viermii inelaţi, Moluştele, Antropodele, Echinodermele. Prezenţa scheletului intern este
caracteristică pentru Cordate care întrunesc trei încrengături: Urocordatele, Acraniatele şi Vertebratele.
*sursa de energie. In funcţie de sursa principală de energie, deosebim animale exoterme şi endoterme.
Animalele exoterme, numite şi poikiloterme sau animale cu sînge rece, obţin energie în principal din
mediul extern, Temperatura corpului lor este apropiată de cea a mediului. Din acest grup fac parte
nevertebratele şi unele cordate. Animalele endoterme, numite şi homeoterme sau animale cu sânge cald,
îşi menţin temperatura corpului la un nivel relativ constant, indiferent de temperatura mediului, datorită
energiei produse în procesele metabolice. Animale endoterme sunt păsările şi mamiferele. TEMA:
SPONGIERII (PORIFERA)animale acvatice, majoritatea marine, cu mod de viaţă sedentar, căci st fixate
de substrat; Alcătuirea corpului au corpul asemănător unui sac; pot trăi solitar, dar cele mai multe formeaz
colonii; dimensiunile pot varia de la mm pînă la m; scheletul poate fi sticlos (silicos)/ calcaros/ spongios,
acesta menţine porii deschişi ceea ce permite pătrunderea apei, subst nutritive, oxigernului, în cavitatea
internă- atriu. De aici excesele st eliminate print-un por mare- oscul; pereţii corpului st alc din 2straturi:
ectoderm, form din celule epiteliale şi endoderm- din celule flagelate (coanocite) , cu rol în nutriţie şi
respiraţie; Acestre straturi st despărţite de o masă gelatinoasă, form din celule diferenţiate şi
nediferenţiate- mezoglee; Înmulţirea: asexuată (prin înmugurire, spori) sexuată (gameţi) Rolul
celenteratelor în natură şi în viaţa omului întrebuinţate în medicină şi cosmetică CLASE: calcispongia-
calcaroşi> sicandra raphanus, hyalospongia- sticloşi> coşuleţul Venerei, demospongia- obişnuiţi>
hipospongia eqiuna.TEMA: încrengătura Coelenterata (Celenteratele) Celenteratele sunt animale
nevertebrate. Majoritatea speciilor populează mările şi oceanele, mai rar apele dulci. Alcătuirea corpului.
Corpul are o simetrie radială. Cavitatea sacului- cavitatea gastrală- este delimitată de pereţi formaţi din
două straturi de celule: extern- ectodermul şi intern- endodermul. între ele se află un strat de substanţă
acelulară sub formă de placă sau masă gelatinoasă- mezogleea. Celulele celor două straturi sunt
diferenţiate în musculare, digestive, glandulare, interstiţiale, urzicătoare (cnidoblaste), nervoase şi
sexuate. Cele din ectoderm form învelişul corpului, iar cele din endoderm asigură digestia intracelulară.
Din celulele interstiţiale (în ectoderm)se diferenţiază celelalte tipuri de celule. Celulele glandulare (se
pot localiza şi în endoderm) produc fermenţi pe care-i secretă în cavitatea gastrală.[celulele se clasifică
după formă şi structură: epitelio-musculare, ectoderm, protejează şi asigură motilitatea; celulă cu flagel şi
pseudopode (digestivă), în endoderm, digestia; gameţii, în mezoglee, reproducere; celule nervoase,
mezoglee, recepţie; celula urzicătoare- ectoderm, apărare şi căutarea hrănii ] Cnidoblastele se localizează,
de regulă, în ectodermul tentaculelor. în interiorul lor se află o capsulă cu un lichid veninos şi un fir
tubular răsucit în formă de spirală, iar la suprafaţă au un fir senzitiv. La atingere, capsula aruncă firul.
Veninul se scurge în interiorul firului şi de acolo în corpul animalului, paralizându-l. Cnidoblastele sunt
de unică folosinţă, cele noi diferenţiindu-se din celulele interstiţiale. Înmulţirea: asexuat (prin înmugurire)
şi sexuat. La majoritatea speciilor, în ciclul vital are loc alternarea stadiilor de polip şi respectiv de
meduză.Se dezv prin metamorfoză. Unele celenterate posedă o capacitate imensă de regenerare şi pot
forma colonii imense. Rolul celenteratelor în natură şi în viaţa omului: servesc drept hrană pentru alte
animale acvatice. Din resturile lor s-au format recife, care servesc drept adăpost şi loc de reproducere
pentru multe organisme marine. Scheletul calcaros al coralilor este folosit în filtrele de apă, pentru
şlefuirea articolelor din lemn şi metal. Unii corali sunt folosiţi pentru decorarea locuinţelor, parcurilor,
pentru confecţionarea accesoriilor. Diversitatea Celenteratelor: sunt reprezentate de organisme cu un
aspect exterior divers: polipi, meduze şi corali. Polipii sunt fixaţi de substrat sau duc un mod de viaţă
semimobil, dislocându-se pe suprafaţa obiectelor acvatice. Meduzele înoată activ. Coralii dispun de un
schelet calcaros. Principalele clase de celenterate sunt: Hidrozoarele, Meduzele scifoide, Coralierii. Clasa
Hydrozoa (Hidrozoarele) cuprinde polipii şi meduzele cu cea mai primitivă organizare. Reprezentant al
acestei clase este hidra-de-apă-dulce. Corpul este cilindric cu o lungime de 1-1,5 cm, cu tot cu tentacule,
şi 5-7 mm fără. La un capăt se află talpa, cu care se fixează de substrat, iar la celălalt cavitatea buco-anală
înconjurată de 5-12 tentacule. Se caracterizează printr-o capacitate înaltă de regenerare. Vara se înmulţeşte
asexuat (prin înmugurire), iar toamna sexuat. Este un animal hermafrodit (acelaşi individ poartă organe
sexuale masculine şi feminine). Celulele sexuale se diferenţiază din cele interstiţiale. Cele din apropierea
tălpii dau naştere ovulelor, iar cele din apropierea gurii- spermatozoizilor. După fecundarea ovulelor,
hidra moare. Primăvara, din ovulele fecundate se dezvoltă noi hidre. Ciclul de dezv: presupune alternanţa
fazei de meduză cu cea a polipului: aici are loc reproducerea sexuată- contopirea spermatozoizilor
meduzei-mascul şi ovulelor medizei-femelă= ou fecundat> planula, aceasta e mobilă se deplasează pt
căutarea unui habitant favorabil_ polip nou, ce generează menuze tinere Clasa Scyphozoa (Meduzele
scifoide). Sunt meduze de dimensiuni mari care populează apele sărate. Corpul are formă de umbrelă pe
marginile căreia sunt amplasate tentaculele. Diametrul acestuia variază de la câţiva centimetri, până la 1-2
m. Tentaculele pot atinge o lungime de circa 10-15 m. înoată strângând şi deschizând umbrela (mişcare
reactivă). Marginile umbrelei poartă celule fotosensibile- oceli - care au la bază celule pigmentare şi reti-
niene legate cu sistemul nervos. Sunt animale unisexuate. Dezvoltarea are loc cu alternarea generaţiilor:
înmulţire asexuată (polipul) şi sexuată (meduza). Fecundaţia are loc în cavitatea gastrală sau în apă. Din
zigot se dezvoltă o larvă mobilă - plănuia. Ea se fixează pe diferite obiecte subacvatice şi se transformă
într-un polip solitar, care se înmulţeşte asexuat, segmentându-se în mai multe discuri, care se transformă
ulterior în meduze. Clasa Anthozoa (Coralierii). Cuprinde circa 6 000 de specii, în exclusivitate polipi
coloniali. Particularitatea distinctivă a polipilor constă în prezenţa scheletului calcaros sau chitinos,
amplasat în interiorul sau în afara corpului. Se înmulţesc asexuat şi sexuat. înmulţirea asexuată are loc
prin înmugurire. Indivizii nou formaţi nu se separă de corpul mamei, alcătuind colonii. Prin concreşterea
lor apar recife, insule, atoli. Actinia sau dediţelul-de-mare trăieşte fixată de stâncile din apropierea
ţărmului. Are aspect de flori roşii sau albastre, galbene. O specie de actinii (Adanesia) trăieşte în simbioză
cu racul-diogen.As: pluricelulare, diblastice, heterotrofe D: tipul de simetrie, gruparea celulelor în ţesut,
tipul de digestie La veirmii paraziţi st reduse sistemele circulator şi respirator.TEMA: încrengătura
Plathelmintes (Viermii plaţi) Alcătuirea corpului. Corpul acestor viermi este plat, turtit dorso-ventral, în
formă de placă sau panglică, cu o simetrie bilaterală. Pereţii corpului prezintă un sac muscular-cutaneu
alcătuit din epiteliu unistratificat sub care sunt amplasate câteva straturi de muşchi inelari, longitudinali şi
oblici. Viermii mai mari se deplasează prin contractarea musculaturii sacului, iar cei mici cu ajutorul
numeroşilor cili purtaţi de celulele epiteliale. Cavitatea corpului lipseşte. Spaţiul dintre pereţii corpului şi
organe este umplut cu o masă afânată de celule parenchimatice în care sunt dislocate organele interne. Ea
îndeplineşte mai multe funcţii: de sprijin, de acumulare a rezervelor, de transport al substanţelor.
Înmulţirea: sunt animale hermafrodite. Fecundaţia este internă şi încrucişată. La speciile de apă dulce
dezvoltarea este directă, iar la cele marine indirectă. La speciile parazitare ciclurile de dezvoltare sunt
complexe şi includ câteva stadii larvare cu schimbarea câtorva gazde. Rolul viermilor plaţi în natură şi în
viaţa omului. Viermii adulţi şi larvele lor sunt consumate de alte animale. Formele parazitare provoacă
diferite boli, deseori cauzând moartea gazdei. Printre gazdele acestor viermi se numără şi omul.
Diversitatea Viermilor plaţi: încrengătura numără circa 13 mii de specii, dintre care 10 000 duc un mod
parazitar de viaţă, ceilalţi populează mările şi apele dulci, unele preferă solul umed, frunzele umede,
muşchii. Această varietate de specii este grupată în trei clase: Viermii ciliaţi, Trematodele şi Cestodele.
Clasa Turbellaria (Viermii ciliaţi). Sunt viermi tereştri, de apă dulce şi de apă sărată. Reprezentantul tipic
al clasei este planaria albă. Clasa Trematoda (Trematodele). Sunt animale parazitare. Corpul foliaceu,
înzestrat cu ventuze, este acoperit cu un epiteliu lipsit de cili. Adaptări la modul parazitar de viaţă sunt:
prezenţa dispozitivelor de fixare de organele interne ale gazdei; lipsa aparatului digestiv; prolificitatea;
respiraţia anaerobă; învelişul corpului rezistent la fermenţii digestivi ai gazdei; schimbarea gazdei.
Reprezentantul tipic al clasei este fasciola-ficatului/ viermele de glăbează. Are forma şi dimensiunile unei
seminţe de dovleac. Trăieşte în ficatul bovinelor, al ovinelor, provocând boala numită gălbează.
Dezvoltarea sa presupune schimbarea gazdei după următoarea schemă: Ouăle de parazit expulzate cu
fecalele oilor- apă — larvă cu cili — corpul limneii (gazdă intermediară, înmulţire partenogenetică-
larva fără cili- chist pe iarbă — stomacul erbivorilor (gazdă definitivă). Clasa Cestoda (Cestodele). Cele
circa 3 000 specii de cestode sunt viermi parazitari de aceea au o organizare simplificată. Aparatul
digestiv lipseşte, iar substanţele nutritive pătrund în corpul gazdei prin difuziune. în alcătuirea corpului se
disting 3 regiuni: capul (scolex), gâtul şi proglotele. Scolexul poartă diferite dispozitive (ventuze,
cârlige..) cu ajutorul cărora se prinde de organele interne ale gazdei. Numărul de proglote oscilează de la
2-5 până la zeci de mii. Fiecare proglotă poartă organe ale sistemului nervos, excretor şi sexual. Cele din
regiunea gâtului sunt mai tinere şi de dimensiuni mai mici decât cele de la capătul posterior. Proglotele
mature sunt eliminate cu materiile fecale. Ciclul vital: ou — stomacul animalelor — larvă — intestinul
animalelor — sânge — muşchi — închistarea larvei (numită cisticerc)—stomacul omului —intestinul
omului- tenie adultă. Reprezentanţi. Tenia-bovinelor: Indivizii adulţi parazitează în intestinul subţire al
omului. Poate atinge o lungime de la 0,5 până la 10 m. Se poate afla în intestinul omului 18-20 de ani
eliminând permanent produse toxice şi absorbind substanţe nutritive. Individul purtător de tenie prezintă
greaţă, vomă, dureri în epigastru, insomnie, iritabilitate. Larvele acestui vierme se dezvoltă în organele
interne ale vitelor. Molipsirea omului se produce la consumul de carne de vită cu cisticerci, insuficient
prelucrată. Cisticercul prezintă o veziculă cu lichid în care pluteşte; scoexul. În intestinul omului scolexul
se eliberează de membrană şi se fixează cu ventuzele de pereţii lui. De la gât încep să se diferenţieze
proglotele. Tenia-porcului. Omul se molipseşte consumând carne de porc prelucrată termic
necorespunzător. Echinococul este un vierme de 3-5 mm lungime, parazit periculos al omului. Forma
adultă parazitează în intestinul câinelui. La om larva se dezvoltă în ficat, plămâni, creier. Omul se
molipseşte de la câini, cai. A: planaria şi parameciul: eucariote, animale de regulă libere, trăiesc în ape
dulci D:regn, organizare, reproducereaTEMA: încrengătura Nemathelminthes (Viermii cilindrici)
Alcătuirea corpului. Corpul viermilor cilindrici este fusiform cu capetele ascuţite, oval în secţiune
transversală, nesegmentat, cu simetrie bilaterală. Dimensiunile variază de la submicroscopice până la
câteva zeci de centimetri. Pereţii prezintă un sac muscular-cutaneu constituit din cuticulă şi hipoderm, sub
care se află musculatura. Cuticula este o membrană compactă, chimic rezistentă. Musculatura, spre
deosebire de cea a viermilor plaţi, nu formează un strat muscular continuu, ci se grupează în fascicule
longitudinale separate prin epiderm. Aceşti viermi dispun de o cavitate primară umplută cu lichid,
formând hidroscheletul cu funcţii de susţinere şi de transport al substanţelor nutritive. Înmulţirea. Sunt
animale unisexuate cu un dimorfism sexual bine exprimat. Masculii sunt mai mici decât femelele şi au
capătul posterior îndoit în formă de cârlig. Aparatul sexual este de tip tubular. La femele este alcătuit din
ovare pare, două oviducte, două utere ce se unesc într-un vagin, ce comunică cu mediul printr-un orificiu
sexual. La mascul este prezent un testicul impar, de la care descinde un spermiduct, urmat de canalul
ejaculator şi vezica seminală ce se deschide în intestinul posterior. Tot aici se deschide bursa copulatoare
pară, unde se găsesc două spicule copulatoare. Dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă cu
schimbarea gazdei. Rolul viermilor cilindrici în natură şi în viaţa omului. în prezent se cunosc cca 15000
de specii de viermi cilindrici care pot fi întâlniţi în toate mediile de viaţă. Formele libere populează fundul
mărilor şi al oceanelor, apele dulci, solul, unde servesc drept hrană pentru alte animale. Multe specii duc
un mod de viaţă saprofit. Se întâlnesc şi paraziţi ai plantelor, ai animalelor, ai omului. Diversitatea
Viermilor cilindrici: Principala clasă a acestei încrengături este cea a viermilor cilindrici propriu-zişi sau a
Nematodelor (Nematoda)- organisme triblastice, celomice, unisexuate, lipsite de sistem circulator şi
respirator. Printre nematode se întâlnesc forme libere şi parazitare. Cele parazitare se disting prin
dimensiuni ce depăşesc lungimea de 1 m, uneori având chiar şi mai mult de 8 m. Multe specii sunt
paraziţi ai omului. Printre aceştia se numără şi ascarida, care provoacă boala numită ascaridoza.
Masculul atinge o lungime de 15-25 cm, iar femela de 20-10 cm. Prezenţa ascaridei în corpul omului
cauzează dureri abdominale, scăderea poftei de mâncare. Infectarea omului are loc prin înghiţirea ouălor
cu apa, cu fructe sau cu legume infectate, în intestinul omului, din ouă se dezvoltă larvele, care străpung
pereţii intestinelor şi ai venelor, fiind duse de torentul sanguin în plămâni de unde se întorc în trahee, apoi
în cavitatea bucală, iar de aici, împreună cu saliva, ajung din nou în intestin, unde se opresc. Migraţia
larvelor durează 9-12 zile. În acest răstimp larva creşte, năpârleşte de câteva ori. Ajungând a doua oară în
intestin, larva creşte timp de trei luni, transformându-se în adult. Pentru combaterea acestui parazit se
folosesc diferite preparate. Oxigenoterapia s-a dovedit eficientă. Profilaxia ascaridozei presupune
respectarea regulilor de igienă personală. În intestinul copiilor „domiciliază" o altă nematodă - oxiurul -
un vierme de 5-10 mm, iar la adulţi trichina, larvele căreia se închistează în muşchi; trihocefalul.
Nematodele parazitează şi pe plante, aducând mari pagube agriculturii: nematoda-sfeclei, nematoda-
cartofului, nematoda-grâului. în prezent s-au elaborat o serie de metode eficiente de combatere a acestor
paraziţi, care se rezumă la tratarea seminţelor înainte de semănat cu substanţe ce distrug ouăle. !!!
trihocefalii, acantocefalii- st paraziţi, dar nu şi rotatoriile TEMA: încrengătura Annelida (Viermii inelaţi)
Alcătuirea corpului. Corpul viermilor inelaţi este alungit, constând din mai multe segmente identice=
segmentare metamerică. La unele specii (polichete), fiecare segment prezintă câte o pereche de
excrescenţe musculare înzestrate cu perişori rigizi, aşa-numitele parapodii, organe locomotorii primitive.
La râmă segmentele poartă cheţi. Corpul este acoperit de o cutícula subţire sub care se află un epiderm
unistratificat. Printre celulele epidermului sunt dislocate celule glandulare. Mucusul secretat de ele
facilitează locomoţia în sol şi respiraţia. Sub epiderm se află sacul muscular-cutaneu alcătuit din muşchi
longitudinali şi inelari. La polichete apar şi fascicule musculare izolate, ce pun în mişcare parapodiile. în
interiorul corpului se conturează o cavitate secundară - celomul - înzestrată cu epiteliu propriu. Celomul
nu este continuu, constând din camere închise, corespunzătoare fiecărui segment al corpului. Funcţiile
celomului sunt variate: hidroschelet, transportul substanţelor nutritive şi al reziduurilor metabolice. în
unele segmente se maturizează gameţii. Înmulţirea. Sunt animale unisexuate sau hermafrodite. Organele
sexuale feminine sunt două ovare de la care descind două oviducte. Cele masculine - două testicule
urmate de două spermiducte. Fecundarea la speciile hermafrodite este încrucişată. Dezvoltarea este
directă şi are loc în afara organismului. Rolul viermilor inelaţi în natură şi în viaţa omului. Un număr
mare de specii populează solul, participând la humificarea resturilor organice. Aceste specii îmbunătăţesc
structura solului, îmbogăţesc solul cu aer, reduc aciditatea solurilor, curăţă apa de impurităţi, servesc drept
hrana pentru alte animale. In timpul iernii se afundă în sol, se fac ghem şi eliminând mucus formează o
capsulă de protecţie. într-un ha de sol se pot conţine 2-3 t de viermi inelaţi. Diversitatea Viermilor inelaţi
Cele cca 8000 specii de viermi inelaţi sunt reunite în trei clase: Oligochete, Polichete şi Hirudine. Clasa
Oligochaeta (Oligochete). Lungimea corpului oligochetelor variază de la 0,5 mm până la 2,5 m, iar
numărul inelelor, de la 30 până la 600. Fiecare inel poartă câte 8 cheţi folosiţi la locomoţie. Sunt animale
hermafrodite. Fecundaţia este încrucişată. Pentru oligochete este caracteristică regenerarea: dacă tăiem o
râmă în două, partea anterioară a corpului o reface pe cea posterioară. în cazul râmelor acvatice se
regenerează ambele jumătăţi. Rîma se caracterizează printr-un fototaxis negativ şi hidrotaxis pozitiv.
Reprezentant tipic al clasei este râma-de-pământ. Clasa Polychaeta (Polichete). Dimensiunile corpului
variază de la 2 mm până la 3 m. Respiră prin branhii, iar formele sedentare prin tentaculele de la capătul
anterior al corpului. Majoritatea speciilor preferă apele marine. Sunt animale bentonice, mobile, târându-
se pe fund cu parapodiile. Unele specii se afundă în mâl. Sunt animale unisexuate, dimorfismul sexual
este slab exprimat. Se întâlnesc şi răpitori. Reprezentantul tipic al clasei este Nereida. Clasa Hirudinea
(Hirudine). Hirudinele, numite şi lipitori, au corpul aplatizat, împărţit în segmente, ceea ce e specific
viermilor inelaţi; are o lungime de până la 15 cm. Nu au cheţi, parapodii, branhii şi tentacule. Capetele
anterior şi posterior prezintă câte o ventuză. Fixându-se de substrat succesiv cu ventuzele, lipitorile se
deplasează. Se hrănesc cu sânge sau lichid tisular de la diferite animale. Cele care se hrănesc cu sânge au
trompă sau maxilare cu dinţi şi stomac cu 10 perechi de pungi. După ce umple pungile, lipitoarea se
desprinde de pradă şi se lasă la fundul apei, hrănindu-se mult timp din aceste rezerve. Coagularea
sângelui este prevenită de substanţa anticoagulantă hirudina, secretată de glandele salivare ale lipitorii.
Populează apele stătătoare sau lin curgătoare, mările, solul. Un reprezentant al acestei clase este
Lipitoarea medicinală (Hirudo medicinalis) folosită la tratarea unor boli (ex: a hipertensiunii arteriale). A:
plaţii şi inelaţii: simetrie bilaterală, animale triblastice, viermi D: prezenţa cavităţii secundare, rolul,
structura A: tenia boului şi rîma: simetrie bilaterală, eucariote D: mod de viaţă, structura, rolul TEMA:
încrengătura Mollusca (Moluştele) Moluştele reprezintă una din cele mai mari încrengături, numărând
circa 130 000 specii. Sunt nevertebrate marine, de apă dulce şi terestre. Alcătuirea corpului. Dimensiunile
corpului variază de la 2-3 mm până la 20 m. Majoritatea sunt puţin mobile, cu o simetrie bilaterală a
corpului. Dispun de celom care se păstrează doar în jurul inimii şi al gonadelor, în rest este completat de
ţesut conjuctiv. Corpul este protejat de cochilie, care poate fi continuă (la melc) sau bivalva (la scoică) şi
este constituită din trei straturi: extern (din substanţă organică cornificată), mediu (din calcar) şi intern
(din sidef). Cochilia creşte odată cu „stăpânul", pe suprafaţa ei fiind vizibile creşterile anuale (inelele
anuale). Cochilia spiralată este destul de spaţioasă: în caz de pericol animalul se poate retrage aici. în
alcătuirea corpului se evidenţiază trei regiuni: cap, trunchi şi picior. Capul prezintă gura, tentaculele şi
ochii. Piciorul este o excrescenţă musculară a peretelui ventral al corpului servind la locomoţie şi fixarea
de substrat. Trunchiul este învelit de o cută pieloasă- mantia - unul din semnele distinctive ale
încrengăturii- masă viscerală, derivată a tegumentului, ea e puternic vascularizată, deaceea poate avea
rolul de plămîn. între corp şi mantie se află cavitatea paleala, unde sunt amplasate organele respiratorii,
de simţ şi se deschid orificiile anal, excretor şi ductele organelor genitale. !!!e semnificativ de cunoscut că
moluştele nu posedă tentacule. Înmulţirea. Majoritatea sunt unisexuate, iar la cele hermafrodite fecundaţia
este încrucişată. Cele unisexuate dispun de un ovar sau un testicul, iar cele hermafrodite de o glandă
hermafrodită în care se formează atât ovule, cât şi spermatozoizi. La speciile unisexuate fecundarea este
externă, iar la hermafrodiţi internă. La moluştele dulcicole şi formele terestre cu plămâni, dezvoltarea este
directă; la cele marine - indirectă, prin metamorfoză incompletă. Rolul moluştelor în natură şi în viaţa
omului. Moluştele joacă un rol important în circuitul materiei, constituind şi o sursă de hrană pentru multe
dintre animalele acvatice. Unele specii (melcul-de-livadă, scoicile, calmarii) sunt folosite în alimentaţia
omului. Din cochilia unor moluşte se confecţionează nasturi, articole decorative. Unele scoici sunt
folosite pentru obţinerea perlelor. Se întâlnesc şi specii dăunătoare: limaxul se hrăneşte cu ciuperci şi
legume. Viermele-de-corabie (moluscă viermiformă) distruge lemnul corăbiilor. Din secreţia glandei cu
cerneală a sepiilor şi calmarilor se prepară tuşul chinezesc. Diversitatea Moluştelor Reprezentanţii
Moluştelor se grupează în trei clase: Gasteropode (melcii, limaxii, limneea), Bivalve (scoica-de-râu) şi
Cefalopode (sepia, calmarul, octapodul). Clasa Gastropoda (Gasteropodele) este cea mai numeroasă.
Reprezentanţii acestei clase se întâlnesc în ape dulci şi sărate, pe uscat. Cochilia este răsucită în formă de
spirală. Un capăt este închis, iar celălalt deschis, prin el ieşind capul şi trunchiul. Dimensiunile variază de
la 2-3 mm până la 60 cm. La unele specii cochilia este redusă, fiind prezente doar rudimente ale acesteia
(limaxul). Ca urmare a asimetriei corpului, s-au redus organele părţii drepte. Sunt bine dezvoltate
organele olfactive şi ochii. Majoritatea sunt erbivori, multe specii sunt filtratori tipici şi necrofagi. Unele
specii sunt gazde intermediare pentru viermii paraziţi, dăunători ai livezilor şi ogoarelor (melcul, limneea)
Reprezentanţi: limaxul, melcul-de-grădină, melcul-de-livadă, limneea-mică, limneea-obişnuită Clasa
Bivalva sau Lamellibranhiata (Bivalvele) include moluşte marine şi dulcicole ce duc un mod de viaţă
puţin activ. Capul lipseşte. Cochilia este alcătuită din două valve unite în partea dorsală printr-un ligament
elastic (la scoică), iar la unele specii prezintă un lacăt sub formă de zimţi. Se deplasează încet, înfigând
piciorul în mâl şi trăgând corpul după sine. Cavitatea paleală comunică cu mediul prin două sifoane: prin
unul apa pătrunde în cavitate, prin celălalt apa este evacuată. Reprezentanţi: scoica-de-râu, scoica-de-
mărgăritar, care este crescută în gospodării speciale în vederea obţinerii perlelor; stridiile şi midiile
folosite în alimentaţie. Clasa Cephalopoda (Cefalopodele). Sunt moluşte marine ce pot atinge o lungime
de până la 20 m. Piciorul este transformat în braţe. La majoritatea reprezentanţilor cochilia este redusă. în
intestinul posterior, lângă orificiul anal, se deschide glanda cu cerneală, folosită pentru a se apăra de
duşmani. Pentru cefalopode este caracteristică mişcarea reactivă, ce le asigură o viteză de până la 40
km/h. Au ochi mari, bine dezvoltaţi. Sunt animale unisexuate. Se reproduc o dată în viaţă, după aceea
pier. Reprezentanţi: calmarul, octapodul, caracatiţa, nautilusul. A: gasteropode şi lamelibranhiate: corp
moale şi nesegmentat, reproducerea sexuată, moluşte D: modul de viaţă, după cochilie, picior TEMA:
încrengătura Artropodele.Caracteristica generală a încrengăturii Artropodele se deosebesc de celelalte
nevertebrate după un şir de caractere: *corpul artropodelor este acoperit de o substanţă dură de origine
organică- chitina. Ea este secretată de celulele epidermice şi formează la suprafaţa corpului un înveliş
protector. El protejează corpul de leziuni mecanice, evaporarea apei. Stratul de chitină serveşte şi ca loc
de fixare a muşchilor, de aceea este numit schelet extern. *Apariţia scheletului extern a jucat un rol im-
portant în evoluţia artropodelor. întrucât datorită cuticulei s-au redus pierderile de apă prin tegumente,
reprezentanţii artropodelor au putut ieşi pe uscat. *Corpul artropodelor constă din segmente care, spre
deosebire de viermii inelaţi, nu sunt identice. Fiecare segment sau un grup de segmente exercită o
anumită funcţie. Din unirea segmentelor anterioare au rezultat capul şi toracele, care la unele artropode
sunt unite, formând cefalotoracele. *Fiecare segment poartă o pereche de membre. Majoritatea lor sunt
modificate după funcţia segmentului pe care se află. Pentru deplasare servesc membrele de pe segmentele
toracale, numite membre locomotoare. *Toate membrele sunt articulate, adică sunt formate din mai multe
segmente (tuburi cave) unite mobil între ele. De aici şi denumirea încrengăturii. Datorită membrelor
articulate, artropodele au însuşit mai multe moduri de locomoţie: mersul, alergarea, înotul, săritura.
Varietatea modurilor de locomoţie a asigurat o răspândire largă a artropodelor în cele mai diferite medii
de viaţă. Astfel, artropodele şi-au diversificat şi sursele de hrană. Drept urmare, s-au modificat unele
anexe bucale. La formele ce consumă hrană solidă, anexele bucale s-au transformat în maxilare cu funcţia
de muşcare şi mărunţire a hranei. Pentru consumul hranei lichide, artropodele dispun de organ bucal de
tip sugător sau sugător-înţepător. *în pofida învelişului de chitină, corpul la artropode este destul de
flexibil. Aceasta se datorează faptului că stratul de chitină acoperă fiecare segment în parte. între
segmente există suturi. Stratul de chitină în regiunea suturilor este foarte subţire, moale şi elastic,
asigurând unirea mobilă a segmentelor. învelişul este continuu doar pe segmentele concrescute ale capului
şi toracelui. *De învelişul de chitină ţine şi particularitatea artropodelor de a năpârli: schimbarea
învelişului în timpul creşterii şi dezvoltării animalului. De obicei, până la atingerea stadiului adult
învelişul se schimbă de câteva ori. *Artropodele se înmulţesc numai sexuat. Sunt, de regulă, unisexuate.
Dezvoltarea postembrionară poate fi directă şi indirectă. *Artropodele reprezintă cel mai numeros grup de
organisme. Cele aproximativ 2 mln specii de artropode sunt grupate în mai multe clase, mai reprezenta-
tive fiind: Crustaceele, Insectele şi Arahnidele- toate st unite într- o încrengătură fiindcă posedă picoare
articulate. TEMA: Clasa Crustaceea (Crustaceele) Se cunosc circa 20 000 specii de crustacee răspândite
în natură, cu predilecţie în mediul acvatic. Reprezentant tipic al clasei este racul-de-râu. Alcătuirea
corpului. Corpul acoperit cu o carapace chitinizată este alcătuit din două regiuni: cefalotorace şi
abdomen. învelişul conţine mai mulţi pigmenţi, de aceea racul îşi poate schimba culoarea după substrat,
de la verde până la cafeniu. La temperaturi înalte (de fierbere), toţi pigmenţii se distrug, cu excepţia celui
roşu, mai stabil. Cefalotoracele rezultă din unirea imobilă a capului şi toracelui. Limita dintre cap şi
torace este desemnată de adâncitura din cuticulă (sutură). Capul este prevăzut din 4 segmente con-
crescute. Primul prezintă 2 perechi de antene: una lungă şi una scurtă, cu funcţie de organe tactile şi
olfactive. Tot aici sunt situaţi şi ochii. Celelalte segmente poartă câte o pereche de membre, constituind
aparatul bucal. Prima pereche exercită funcţia de mandibulă, iar celelalte două, funcţia de maxilar. Cele 8
segmente ale toracelui prezintă câte o pereche de membre. Primele 3 perechi - maxilipedele - servesc la
reţinerea şi fărâmiţarea hranei. Următoarele 5 perechi sunt membre locomotoare. Prima pereche prezintă
cleşti bine dezvoltaţi cu rolul de a apuca prada şi a o introduce în cavitatea bucală. Pe suprafeţele rigide
crustaceele se deplasează mergând înainte, iar în apă înoată înapoi, strângând abdomenul sub sine şi vâs-
lind cu înotătoarea codală. Abdomenul cuprinde 7 segmente. Primele 5 poartă câte o pereche de membre
antrenate pentru înot, care la femele servesc şi ca loc de fixare a ouălor, mai apoi şi a răcuşorilor, iar la
mascul sunt folosite ca organ copulativ. Ultimele două segmente formează înotătoarea codală. înmulţirea.
Sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual bine exprimat: la femele, abdomenul este mai lat decât la
masculi. Fecundaţia este internă, iar dezvoltarea directă. Până la atingerea maturităţii sexuale, răcuşorii
năpârlesc de câteva ori (în primul an de viaţă de 10 ori, iar în doilea de 5 ori). Diversitatea Crustaceelor
După nivelul de dezvoltare, reprezentanţii clasei se împart în Crustacee superioare şi inferioare.
Crustaceele inferioare sunt reprezentate de dafnii, ciclopi, copepode. Ele alcătuiesc planctonul şi servesc
drept hrană pentru alte animale acvatice. Crustacee superioare sunt langustele, omarii, crabii, creveţii,
racul-de-râu. Sunt folosite în alimentaţia omului. Langusta atinge lungimea de 60 cm, corpul şi antenele
sunt acoperite cu ghimpi. Membrele locomotoare sunt lipsite de cleşti. Preferă mările tropicale şi
subtropicale. Sunt animale nocturne. Duşmanul lor principal este octapodul. Omarul. La exterior se
aseamănă cu racul-de-râu. Prima pereche de cleşti este mai dezvoltată decât a racilor. Trăiesc 50 de ani şi
pot atinge o greutate de 15 kg. Sunt animale nocturne. Se folosesc în alimentaţia omului. Crabul are
carapacea aplatizată dorso-ventral. Abdomenul este scurt, fiind adăpostit de cefalotorace. Se hrănesc cu
cadavre, nevertebrate. Sunt folosite în alimentaţia omului. !!!Lătăuşii tot st crustacei. A: crustacee şi
arahnide: corp segmentat, nevertebrate, artropode D: mod de viaţă, prezenţa crustei, digestia
TEMA:Clasa Insecta (Insectele) Insectele formează cea mai numeroasă clasă de animale cuprinzând în jur
de 1,2 mln de specii. Majoritatea duc un mod de viaţă terestru, unele specii au ales ca mediu de viaţă solul
sau apa. Se întâlnesc şi paraziţi ai plantelor, ai animalelor şi ai omului. Alcătuirea corpului. Corpul
insectelor este protejat de o cuticulă, care exercită funcţia de schelet extern. în alcătuirea corpului se
disting trei regiuni: cap, torace şi abdomen. Pe cap sunt amplasate o pereche de antene segmentate,
aparatul bucal din şase piese (buza superioară, mandibulele, maxilarul, buza inferioară) şi ochii
compuşi. La unele specii sunt prezenţi şi 3-13 ochi simpli. în funcţie de specificul hranei, aparatul bucal
poate avea o structură distinctă. Se deosebesc câteva tipuri de aparate bucale: rozător, sugător, lingător.
Toracele este alcătuit din 3 segmente, fiecare purtând câte o pereche de membre locomotoare, în funcţie
de mediul de viaţă, acestea pot fi de tip alergător, săritor, săpător, înotător. La insectele zburătoare, de
segmentele toracale sunt fixate aripile, a căror structură şi formă diferă de la specie la specie. La gândaci,
una din cele două perechi de aripi (cea anterioară) este puternic chitinizată, transformându-se în elitre,
care nu participă la zbor. La muşte şi ţânţari sunt dezvoltate doar aripile anterioare, cele posterioare fiind
puternic reduse, asigurând menţinerea echilibrului corpului în timpul zborului. Unele insecte (păduchii)
au pierdut ambele perechi de aripi, având un mod parazitar de viaţă. Abdomenul este alcătuit din 6-10
segmente delimitate prin incizii. La femele, abdomenul se termină cu o prelungire pentru depunerea
ouălelor într-un mediu tare (sol, ţesuturi de plante) - ovipozitor, care la albine, viespi şi furnici s-a
transformat într-un ac prin care trece ductul glandei cu venin. La mascul, abdomenul se termină cu
organul copulator. înmulţirea. Insectele sunt animale unisexuate. Fecundarea este internă. Dezvoltarea
are loc prin metamorfoză incompletă (gîndacul de bucătărie) şi completă(albina, albiliţa verzei, gîndacul
de Colorado, musca de casă) .Ciclul de dezv la fluture: ouă fertilizate> larvă (omidă)> pupă> adult
(imago) Rolul insectelor în natură şi în viaţa omului. Insectele servesc drept sursă de hrană pentru alte
animale. Unele specii aduc daune culturilor agricole, hrănindu-se cu frunze, rădăcini şi cu sucul plantelor:
lăcustele, coropişniţa, fluturii, gândacul-de-mai. Se întâlnesc paraziţi externi ai animalelor, inclusiv ai
omului (păduchii, ploşniţele, puricii), sanitari ai naturii (gândacii-necrofagi, gândacii-de-gunoi). Unele
specii participă la formarea solului. Insectele ce se hrănesc cu nectarul şi polenul florilor (albinele,
viespile, bondarii) contribuie la polenizare. Omul a reuşit să domesticească două specii de insecte- albina
şi fluturele-de-mătase. Buburuzele, furnicile sunt folosite în lupta cu dăunătorii plantelor agricole, la fel şi
trihograma, telenomus. Diversitatea Insectelor Insecte ce se dezvoltă prin metamorfoză incompletă
Ordinul Orthoptera (Ortopterele) include greierii, lăcustele, coropişniţa, cosaşii. Caracteristice pentru
aceste insecte sunt aripile anterioare lungi şi rigide, cele posterioare- mai fine, strânse în evantai;
membrele posterioare de tip săritor, aparatul bucal de tip rozător. Lăcustele sunt considerate dăunători ai
agriculturii, distrugând în anii dezvoltării lor în masă suprafeţe imense de semănături. într-un stol se pot
reuni 35 mlrd. de lăcuste, care pot parcurge în zbor o distanţă de 2400 km. Coropişniţele duc un mod de
viaţă subteran. Dăunează agriculturii, deoarece se hrănesc cu rădăcinile plantelor. Ordinul Heteroptera
(Ploşniţele). Aripile anterioare sunt tari pe jumătate, capetele şi aripile posterioare sunt membranoase.
Aparatul bucal este de tip înţepător-sugător. Este caracteristică prezenţa unor glande odorifere specifice.
Multe specii sunt dăunători ai agriculturii ploşniţa-de-cămp,scorpionul de apă, ploşniţa-cerealelor.
Insecte ce se dezvoltă prin metamorfoză completă Ordinul Coleoptera (Coleopterele sau Gândacii).
Aripile anterioare sunt transformate în élitre, aparatul bucal este de tip rozător. Produc daune gândacul-
de-Colorado, care se hrăneşte cu frunzele cartofului, gândacul-de-mai, ale cărui larve se hrănesc cu
rădăcinile arborilor, gărgăriţele, gândacul-de-scoarţă. Se întâlnesc specii care se hrănesc cu sucul produs
de trunchiul arborilor (rădaşcă) sau cu gunoi de grajd (găndacul-de-bălegar. Aici e şi buburuza Ordinul
Hymenoptera (Himenopterele). Reprezentanţi ai acestui ordin sunt viespile, albinele, ihneu-monidele,
furnicile, bondarul. De regulă, prezintă două aripi membranoase, transparente. Aripile posterioare sunt
mai mici decât cele anterioare, fiind unite împreună într-o placă mică. Aparatul bucal este de tip rozător
sau lingător. Se întâlnesc specii răpitoare şi fitofage. Pentru multe himenoptere este caracteristic un
comportament complex. Este vorba de insectele sociale (albinele, furnicile). Importanţă practică au
ihneumonidele, folosite la combaterea insectelor dăunătoare (depun ouăle în corpul acestora), furnicile
care se hrănesc cu insecte-dăunători ai agriculturii. Un furnicar poate proteja 0,5-1 ha de pădure, de aceea
furnicarele trebuie ocrotite. Ordinul Lepidoptera (Lepidopterele sau fluturii).albiliţa verzii, fluturile de
mătase Fluturii au patru aripi acoperite cu solzi, uneori viu colorate. Aparatul bucal sugător se transformă
în trompă. In cazul larvelor este de tip rozător. Omizile aduc mari pagube agriculturii, hrănindu-se cu
frunze. Se întâlnesc specii diurne şi nocturne. Pentru combaterea omizilor se folosesc metode chimice şi
biologice.Anoplura-păduchele de cap, păduchele lat; Diptera. Muştele, ţînţarii; Himenopterme- viespele,
albinele, furnica, tormitul TEMA: Clasa Arachnida (Arahnidele) Se cunosc circa 62 000 specii de
arahnide care trăiesc pe uscat, în sol, în vizuini, parazitează pe plante, pe animale şi om. Unele specii
trăiesc în apă. Alcătuirea corpului. Corpul arahnidelor este protejat de o cuticulă chitinizată, impermeabilă
pentru apă. Aceasta dă posibilitate arahnidelor să populeze mediile uscate şi foarte calde. în alcătuirea
corpului se disting 2 regiuni: cefalotorace şi abdomen. Pe partea dorsală a cefalotoracelui sunt amplasate
patru perechi de ochi simpli numiţi oceli. Partea ventrală găzduieşte gura, mărginită de două perechi de
membre, de o pereche de chelicere şi una de pedipalpi, cu ajutorul cărora animalul captează şi mărunţeşte
hrana. Urmează 4 perechi de membre locomotoare; cele abdominale sunt reduse. înmulţirea. Toate
arahnidele sunt unisexuate, cu fecundaţie internă, ovipare, se întâlnesc şi specii vivipare. Dezvoltarea
embrionului din oul fecundat este directă, doar la căpuşe fiind indirectă. Rolul arahnidelor în natură şi în
viaţa omului. Cel mai mare pericol pentru om îl prezintă speciile de căpuşe care se hrănesc cu sângele
animalelor homeoterme. Aceste specii reprezintă transmiţătorii agenţilor patogeni ai unor boli
periculoase: encefalita, unele forme ale tifosului exantematic. Speciile minuscule de căpuşe populează
praful şi, în contact cu aerul inspirat, provoacă forme grave de alergie la persoanele sensibile. în natură se
întâlnesc şi specii de arahnide veninoase: tarantula, caracurtul, diferiţi scorpioni a căror muşcătură poate
fi periculoasă pentru om. Diversitatea Arahnidelor în prezent sunt cunoscute mai bine de 3600 specii de
arahnide reunite în 10 ordine. Cele mai reprezentative sunt: Scorpionii, Păianjenii şi Căpuşele. Ordinul
Scorpiones (Scorpionii). Scorpionii sunt animale nocturne. Ultimul segment al abdomenului este puternic
alungit şi se încheie cu un ac la capătul căruia se deschide ductul glandei veninoase. Lovind prada cu
abdomenul, scorpionul înfige acul în ea, secretând veninul. Pentru unele mamifere mici înţepătura
scorpionului poate fi mortală, iar la om provoacă o stare morbidă uşoară. Ordinul Aranei (Păianjenii).
Abdomenul păianjenilor este mai voluminos decât cefalotoracele, toate segmentele lui fiind concrescute.
La capătul posterior sunt localizate 3 perechi de excrescenţe -filierele - cu foarte multe orificii. Prin
acestea se scurge un lichid vâscos produs de glandele sericigene situate în abdomen. In contact cu aerul,
lichidul se solidifică, formând firişoare subţiri din care cu ajutorul ghearelor membrelor locomotoare
păianjenul timp de câteva ore ţese pânză. După terminarea ei, păianjenul se ascunde în apropiere şi
aşteaptă prada. El păstrează legătura cu pânza prin firul de semnal. Păianjenii ţes mai multe tipuri de
„pânză": umedă, uscată, vâscoasă. Fiecare tip are destinaţie precisă: prinderea prăzii, depunerea ouălelor,
protecţia, copularea. Se întâlnesc şi specii veninoase: tarantula şi caracurtul. Ordinul Acari (Căpuşele).
Sunt arahnide mici, uneori microscopice. Majoritatea au corpul nesegmentat. Aparatul bucal e de tip
înţepător-sugător. Multe specii sunt paraziţi ai plantelor şi ai animalelor. Animalul se desprinde de gazdă
numai după ce umple cu sânge excrescenţele oarbe ale intestinului. Pentru a desprinde căpuşa de corpul
omului, ea trebuie unsă cu ulei sau benzină. Astfel se acoperă stigma şi în lipsa aerului căpuşa se
asfixiază. Deosebit de periculoase sunt: căpuşa-câinelui, căpuşa-de-taiga, care transmit agenţii patogeni
ai multor boli periculoase. Se întâlnesc şi căpuşe-parazit ale omului: sarcoptul-râiei, acarina-foliculară.
TEMA: Subîncrengătura Vertebratele. Caracteristica generală a subîncrengături

Vertebratele au apărut mai târziu decât alte cordate, constituind ramura progresivă în evoluţia acestora.
Coarda este prezentă doar la embrion, la adult fiind înlocuită de coloana vertebrală. în pofida diversităţii,
toate vertebratele au acelaşi plan de structură, dovadă a originii comune. în alcătuirea corpului
vertebratelor se disting clar trei regiuni: capul, trunchiul şi membrele. Corpul este protejat de piele ce
poartă diferite anexe: solzi, pene sau păr. Scheletul este osos şi se compune din scheletul axial (coloana
vertebrală), craniu, scheletul membrelor şi al centurilor. Craniul are două regiuni: cerebrală (sediul
creierului) şi viscerală (capătul anterior al tubului digestiv). Membrele au o structură diferită, în funcţie
de mediul de viaţă. Sistemul nervos este de tip tubular şi atinge un grad înalt de dezvoltare în comparaţie
cu nevertebratele. Se compune din segmentul central (creierul şi măduva spinării) şi cel periferic
(totalitatea nervilor). în alcătuirea creierului se disting 5 compartimente. Creierul terminal (telencefal) a
apărut ca creier olfactiv la peşti. La celelalte vertebrate, în telencefal se află centrele de integrare a
activităţii nervoase. La mamifere suprafaţa emisferelor este acoperită de scoarţă - compartimentul
superior al sistemului nervos central. în creierul intermediar (diencefal) sunt dislocate centrele nervoase
ce reglează metabolismul, starea de veghe-somn, precum şi centrele vizuale primare. Creierul mijlociu
(mezencefal) a apărut ca creier vizual primar la peşti. La celelalte vertebrate această funcţie este
readresată diencefalului, aici localizându-se centrele nervoase ce coordonează tonusul muşchilor,
mişcarea ochilor, redresarea poziţiei corpului. Creierul posterior (metencefal) este constituit din puntea
Varolio şi cerebel. Centrele nervoase din puntea Varolio participă la reglarea lacrimaţiei, salivaţiei,
masticaţiei. Cerebelul este centrul echilibrului. Creierul alungit (mielencefal) sau bulbul rahidian este
sediul centrilor respirator, cardiac, al tusei, vomei. Tubul digestiv al vertebratelor are 6 regiuni distincte:
cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subţire şi intestin gros. La digestia hranei participă
sucurile digestive secretate de glande gastrice şi intestinale, de pancreas. Vertebratele acvatice respiră prin
branhii, iar cele terestre prin plămâni. Evoluţia plămânilor a avut loc în direcţia măririi suprafeţei
metabolismului gazos. Pentru aparatul circulator al vertebratelor este caracteristică delimitarea a două
circuite - mare şi mic. Aceasta a indus modificări şi în structura inimii. Evoluţia inimii a mers în direcţia
delimitării sângelui arterial de cel venos, deziderat atins în cazul păsărilor şi al mamiferelor. Evacuarea
deşeurilor metabolice este asigurată de rinichi care funcţionează în baza principiului filtrării sângelui.
Vertebratele sunt animale unisexuate, ovipare. Doar mamiferele sunt vivipare. !!!Cordatele se divizează în
3încrengături: *Urocordate/ Tunicatele- cordate primitive, coarda fiind prezentă doar la embrioni şi larve,
adaptate la mediul marin, tăiesc fixat/ liber, în colonii/ solitar; corpul ca un sac; hermafrodite, formînd
colonii, se reeproduc sexuat şi asexuat, ex:ascidie, care are coadă în stadiul larvar; *Acraniate/
Cefalocordate= cordate inferioare, marine, în apele dulci, sedentar, animal unisexuat cu fecundaţie
externă, ex: brancheostoma, amfiox; Craniate (vertebrate). Veretebratele se împart în 2supraclase: Peştii,
Tetrapodele. TEMA: Supraclasa Pisces (Peştii) Supraclasa Peştii cuprinde două clase: Peştii Osoşi şi
Peştii Cartilaginoşi. Clasa Osteichthyes (Peştii osoşi) Peştii osoşi reprezintă cel mai vechi şi mai numeros
grup de animale cordate, întrunind circa 22 mii de specii. Populează apele dulci şi cele sărate. Alcătuirea
corpului. Corpul de formă hidrodinamica este acoperit de piele cu solzi. Solzii sunt plăci subţiri,
transparente. La exterior învelişul de solzi prezintă un epiderm fin, bogat în glande ce secretă mucus.
Solzii cresc odată cu întregul corp, pe parcursul întregii vieţi. Linia laterală mai poate percepe direcţia şi
presiunea apei. Corpul peştilor este alcătuit din trei regiuni: cap, trunchi şi coadă. Capul este alcătuit din
scheletul neural şi visceral. Scheletul neural formează cutia craniană- sediul encefalului şi al organelor de
simţ. Scheletul visceral cuprinde maxilarele şi arcurile branhiale, suportul branhiilor. Pivotul trunchiului
este coloana vertebrală alcătuită din două regiuni: toracală şi codală. De arcurile inferioare ale
vertebrelor regiunii toracale sunt articulate coastele. Ele sustin pereţii cavităţii abdominale, protejînd
organele interne de contuzii. Înotătoarele pare {pectorale şi abdominale) menţin corpul în echilibru şi
asigură schimbarea direcţiei de înot. Scheletul lor se compune din scheletul înotătoarelor libere şi
scheletul centurilor cu o structură simplă. Scheletul înotătoarelor impare (spinale şi anală) este alcătuit din
raze externe osoase ce susţin o membrană tegumentară. Ele asigură corpului o poziţie normală.
Înotătoarea codală participă la înot. înmulţirea. De regulă, peştii sunt animale unisexuate, ovipare.
Femelele au o pereche de ovare în care se dezvoltă ovulele (icrele), care prin oviducte ajung în afara
corpului. Masculii au o pereche de testicule în care se formează spermatozoizii, transportaţi în afara
corpului prin spermiducte. Fecundaţia este externă. Dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă.
Peştii decorativi sunt vivipari. Rolul peştilor în natură şi în viaţa omului. Peştii sunt componenţi ai lan-
ţurilor trofice acvatice. Omul foloseşte mult în alimentaţie carnea de peşte, icrele, untura de peşte bogată
în vitamina D. Diversitatea Peştilor osoşi Subclasa Actinopterygii (Actinopterigienii) Ordinul Perciformes
(Perciformele/acantopterigieni- cel mai bogat în specii. Trăsătură distinctivă: prezenţa a două înotătoare
spinale. Pot atinge lungimea de până la 5 m şi greutatea de 1000 kg. Unele specii sunt lipsite de vezica
înotătoare. Reprezentanţi: şalăul, bibanul, scrumbia, stavridul. Ordinul Cypriniformes (Cipriniformele)
cuprinde peşti osoşi primitivi, cartilagiul păstrându-se doar între vertebre. Vezica înotătoare comunică cu
intestinul. Maxilarele sunt lipsite de dinţi, aceştia localizându-se pe arcul branhial posterior, fiind numiţi
dinţi faringieni. Reprezentanţi: babuşca, văduviţă, somonul, linul, carasul, crapul, plătica. Ordinul
Esociformes (Esociformele). Sunt peşti răpitori cu dinţi ascuţiţi. Reprezentant: Ştiuca-de-mare. Poate
atinge o lungime de cea 1,5 m şi o greutate de 35 kg. Subclasa Crossopterygii (Peştii Crosopterigieni) In
prezent este cunoscut un singur reprezentant- latimeria. Corpul are o lungime de 105-180 cm, o greutate
de 25-80 kg şi este acoperit cu solzi sub formă de plăci osoase. înotătoarele-perechi au un peduncul gros,
asemănându-se cu nişte picioruşe scurte. Naşte pui vii. în prezent au fost descoperite 20 de exemplare,
dintre care doar 2 femele. Subclasa Dipnoi (Peştii dipnoi) Prezintă un grup mic de peşti primitivi. Au
corpul acoperit cu solzi osoşi. Cea mai mare parte a scheletului este cartilaginos. Coarda se păstrează
toată viaţa. Vezica înotătoare participă şi la respiraţie. Coloana vertebrală nu este practic dezvoltată, fiind
prezente rudimente ale arcurilor superioare. Respiraţia este dublă: prin branhii şi prin plămâni.
Reprezentanţi: protopterusul, lepidosirenul. Clasa Chondrichthyes (Peştii Cartilaginoşi) Dimensiunile
corpului peştilor cartilaginoşi oscilează de la 20 cm până la 15-20 m. Populează mările şi oceanele din
regiunile tropicale. Corpul este alungit şi acoperit cu solzi placoizi. Scheletul rămâne cartilaginos toată
viaţa şi este alcătuit din două regiuni: toracală şi codală. De vertebrele regiunii toracale sunt prinse
coastele scurte. înotătoarele perechi (pectorale şi abdominale) sunt aşezate orizontal servind ca suprafaţă
de sprijin pentru menţinerea echilibrului în apă. Cu unele excepţii, alcătuirea internă se aseamănă cu cea a
peştilor osoşi. Cei mai cunoscuţi peşti cartilaginoşi sunt rechini, balenele şi batoideii (vulpea-de-mare,
pisica-de-mare). Multe specii prezintă pericol pentru om. TEMA: Clasa Amphibia (Amfibiile) Amfibiile
prezintă cel mai puţin numeros grup de vertebrate (2,5 mii specii) răspândite în regiunile umede şi calde.
Sunt primele vertebrate ieşite pe uscat dar care au păstrat legătura cu mediul acvatic. De aceea, în
structura şi modul lor de viaţă se deosebesc caractere specifice animalelor terestre şi acvatice. Alcătuirea
corpului. Corpul amfibiilor cuprinde trei regiuni: cap, trunchi şi membre. în scheletul capului predomină
elementele cartilaginoase. Coloana vertebrală se compune din 4 regiuni: cervicală, toracală, lombo-
sacrală şi codală. Regiunea cervicală prezintă o singură vertebră articulată mobil cu capul. Numărul
vertebrelor toracale variază de la 7 la cele ecaudate (fără coadă) până la peste 100 la cele apode (fără
membre). Unica vertebră sacrală dispune de proeminenţe de care se articulează oasele bazinului. Coastele
lipsesc. Regiunea codală este bine dezvoltată la formele caudate şi redusă la câteva vertebre concrescute
la ecaudate. Membrele au o structură tipică membrelor pentadactile. Membrul anterior se compune din
trei regiuni:braţ, antebraţ şi labă. Cel posterior prezintă de asemenea trei regiuni: coapsă, gambă şi labă.
în legătură cu deplasarea prin salturi, membrele posterioare sunt mai lungi şi mai puternice decât cele
anterioare. Unirea mobilă a membrelor de trunchi. Se realizează prin Centuri. Cea a membrelor
anterioare- sacula- cuprinde trei oase (coracoid, omoplat şi claviculă). Din absenţa coastelor, cutia
toracică lipseşte. Centura membrelor posterioare - pelviană - prezintă un os (coracoidul) rezultat din
sudarea a 3 oase (ilion, ischion şi pubis). înmulţirea. Amfibiile sunt animale unisexuate, ovipare.
Spermiductele de la cele două testicule se deschid în uretre, iar acestea în cloacă. înainte de a se deschide
în cloacă, ureterul se dilată, formând vezica seminală (rezervor temporar pentru spermă). Ovarele sunt, de
asemenea, pare. Ovulul matur ajunge mai întâi în cavitatea corpului, iar de acolo într-o dilatare în formă
de pâlnie a oviductelor perechi ce se deschid în cloacă. Fecundaţia este externă, iar dezvoltarea are loc
prin metamorfoză incompletă.Ciclul de dezv a broaştei de lac: ouă fertilizate> embrion> larvă
(mormoloc)> adult Rolul amfibienilor în natură şi în viaţa omului. în natură amfibiile sunt verigile a
numeroase lanţuri nutritive. Pentru om amfibiile sunt folositoare, hrănindu-se cu nevertebrate-dăunători ai
plantelor de cultură. în unele ţări populaţia consumă carnea de broască. Diversitatea Amfibiilor Amfibiile
sunt grupate în trei ordine: Caudatele, Ecaudatele şi Apodele. Ordinul Caudata (Caudatele) include circa
280 de specii de amfibii cu coadă la care ambele perechi de membre au aceeaşi lungime. Se deplasează
prin târâre. Femela depune de la 2-5 până la 600-700 de ouă. Reprezentanţi: Tritonul; Salamandra-cu-
pete. Ordinul Ecaudata (Ecaudatele/ Acaudatele) include amfibii lipsite de coadă în stadiul adult.
Membrele posterioare sunt mai bine dezvoltate decât cele anterioare; ca urmare se deplasează pe uscat
prin sărituri. Reprezentanţi: Broasca-de-iaz, broasca-de-lac. Prima are culoare verde, cea de-a doua gri-
închis. Broasca-râioasă este mai puţin legată de mediul acvatic. Pielea este uscată, acoperită de nervi.
Animal nocturn. Din acest ordin mai fac parte buraticul, broasca-arboricolă. Ordinul Apodele (Apoda). Se
cunosc circa 60 specii de amfibii lipsite de membre. Au corpul viermiform, pielea nudă, bogată în glande
cutanate. Coada este scurtă, ochii slab dezvoltaţi, timpanul lipseşte. Preferă mediul subteran. Fecundarea
este internă. Ouăle sunt depuse în vizuini subterane. Femelele se încolăcesc în jurul ouălor şi cu ajutorul
secreţiei produse de glandele cutanate, le menţin umede. Larvele ieşite din ou migrează în apă unde îşi
continuă dezvoltarea. Reprezentanţi: sifonopsul, ihtiofisul. A: peşti şi amfibieni: prezenţa coardei,
craniate D: structura membrelor, mod de trai, respiraţia TEMA: Clasa Reptilia (Reptilele) Reptilele sunt
vertebrate tetrapode, poikiloterme, răspândite pe larg în zonele cu climă aridă, mai puţin în cele cu climă
temperată. Spre deosebire de amfibii, sunt mai puţin dependente de mediul acvatic întrucât au corpul
acoperit cu solzi protectori sau scuturi osoase, care previn pierderile de apă, şi embrionul se dezvoltă în
lipsa apei. Alcătuirea corpului. Corpul reptilelor are o formă alungită şi constă din cele trei regiuni tipice
vertebratelor. La şerpi membrele lipsesc. Scheletul se aseamănă cu al amfibiilor, prezentând şi unele
distincţii. In primul rând s-au redus elementele cartilaginoase. Scheletul axial- coloana vertebrală- este
mai diferenţiată şi mai mobilă decât la amfibii, cuprinzând aceleaşi patru regiuni. La şopârle regiunea
cervicală numără 8 vertebre. Prima vertebră (atlantul) are formă inelară şi se articulează mobil cu craniul.
Cea de-a doua (epistofelul) se articulează mobil cu prima, mărind mobilitatea craniului Regiunea toracală
constă din 22 vertebre care poartă coaste. Coastele primelor 5 vertebre se unesc cu sternul cartilaginos,
formând cutia toracică. De arcurile celor 2 vertebre ale regiunii sacrale se articulează bazinul. Regiunea
codaiă numără câteva zeci de vertebre. Membrele sunt alcătuite după tipul membrului pentadactil. Cutia
toracică asigură membrelor un sprijin mai solid. Insă aşezarea membrelor pe părţile laterale ale corpului
nu permit ridicarea lui de la pământ, de aceea unele reptile se deplasează prin târâre. În glandele salivare
se form veninul, la reptile. înmulţirea. Şopârlele sunt animale unisexuate, ovipare. Spermatozoizii din
testicule, prin spermiducte ajung în cloacă, iar prin intermediul organului copulator, în căile genitale ale
femelei. Ovulele din ovar sunt captate de oviducte, al căror capăt posterior se dilată, formând uterul, care
se continuă cu vaginul. Acesta se deschide în cloacă printr-un orificiu separat de al ureterelor. Fecundaţia
este internă, iar dezvoltarea directă. Rolul reptilelor în natură şi în viaţa omului. Reptilele servesc drept
sursă de hrană pentru alte animale. întrucât se hrănesc cu insecte şi rozătoare mici, dăunători ai
agriculturii şi silviculturii, sunt de mare folos omului. Veninul şarpelui este folosit în domeniul
farmaceutic. în unele ţări din Asia şi America se consumă carnea de şarpe, crocodil şi broaşte-ţestoase.
Din carapacea broaştelor-ţestoase se confecţionează diferite articole decorative. Ouăle de broaşte-ţestoase
sunt o delicatesă culinară. Diversitatea Reptilelor Reptilele contemporane (6500 specii) se grupează în
următoarele ordine: Scuamatele, Crocodilii şi Broaştele-ţestoase. Ordinul Squamata (Scuamate) cuprinde
6 mii de specii grupate în trei subordine: Şopârlele, Cameleonii şi Şerpii. Pentru şopârle este caracteristic
corpul alungit cu o coadă lungă, mobilă, gât bine dezvoltat, gene mobile. Cameleonii sunt reptile adaptate
la viaţa arboricolă: membrele au gheare lungi, adaptate susţinerii corpului în cazul căţărării în arbori. Îşi
schimbă culoarea în funcţie de mediu. Şerpii sunt reptile lipsite de membre. Periodic năpârlesc. Oasele
aparatului mandibular sunt articulate mobil, ceea ce facilitează înghiţirea prăzii de dimensiuni mari. Şerpii
neveninoşi omoară prada prin strangulare sau cu ajutorul dinţilor. Cei veninoşi folosesc veninul, secretat
de glandele veninoase. Dintre scuamate, în Moldova se întâlnesc: şarpele-de-casă, şarpele-de-apă, vipera-
obişnuită, vipera-de-stepă, salamandra. Ordinul Crocodilia (Crocodilii) include cele mai evoluate reptile.
Ca urmare a dezvoltării complete a septului ventricular, inima are patru camere. Populează lacurile,
bălţile, râurile limpezi. Femela depune ouăle pe uscat. Ordinul Chelonia (Broaştele-ţestoase). Trăsătura
distinctivă a reprezentanţilor acestui ordin este prezenţa carapacei osoase, care adăposteşte corpul în caz
de pericol. Reprezentanţi: broasca-ţestoasă-de-supă- folosită în alimentaţie, broasca testoasă-de-baltă,
broasca testoasă-de-stepă, întâlnită şi la noi. TEMA: Clasa Aves (Păsările) Păsările sunt vertebrate
homeoterme, bipede, adaptate la zbor. Spre deosebire de alte vertebrate ovipare, depun ouăle în cuiburi, le
clocesc şi îngrijesc puii. Alcătuirea corpului. Corpul păsărilor este acoperit cu pene. După alcătuire şi
funcţie, deosebim pene de contur, puf şi peri. Pana de contur se compune din rahis, steag şi rădăcină.
Steagul prezintă o reţea deasă de barbe cornoase, subţiri, subordonate după dimensiuni, ce se ramifică de
la rahis în barbule. Sunt legate între ele prin cârlige, formând o placă elastică. Penele de contur ce
acoperă aripile sunt numite remige, cele care formează cârma cozii - rectrice, iar cele ce îmbracă celelalte
părţi ale corpului sunt pene de acoperire. Sub penele de contur se situează puful (pene mici şi fine, lipsite
de barbule din care cauză steagurile lor nu formează o placă). Puful este cel mai bine dezvoltat la păsările
înotătoare. Perii sunt pene de puf lipsite de barbe. Scheletul păsărilor este uşor şi rezistent şi se compune
din aceleaşi regiuni specifice tuturor vertebratelor. Capul este de dimensiuni relativ mici, de formă
rotundă, înzestrat cu un cioc îmbrăcat în plăci cornoase. Forma ciocului este variată şi depinde de tipul
hranei şi modul de dobândire a acesteia. Coloana vertebrală cuprinde 5 regiuni: cervicală, toracală,
lombară, sacrală şi codală. Specifică pentru păsări este unirea imobilă a vertebrelor regiunii toracale. De
ele se articulează coastele, al căror capăt liber se prinde de sternul osificat, formând cutia toracică. La
majoritatea păsărilor sternul prezintă o excrescenţă osoasă- carena- locul de fixare al muşchilor pectorali.
Ultima vertebră toracală, cele lombare şi sacrale şi prima vertebră codală sunt concrescute într-un singur
os- sacrum- sprijin sigur al membrelor posterioare. Coastele se unesc mobil între ele prin mijlocirea
apofizei unciforme. Astfel, stabilitatea cutiei toracice sporeşte. Membrele anterioare sunt transformate în
aripi, fiind alcătuite din regiuni specifice membrelor pentadactile. Scheletul labei este puternic redus.
Majoritatea elementelor sunt concrescute, păstrându-se doar rudimentele a trei degete. Centura scapulară
a păsărilor se distinge prin unele particularităţi legate de zbor. Clavicula dreaptă şi cea stângă sunt unite
formând furca, sporind mobilitatea centurii scapulare. Celălalt capăt al claviculelor aderă la unirea
coracoidului cu omoplatul. Coracoizii au o legătură rigidă cu sternul. Omoplaţii înguşti şi lungi alunecă
liber pe suprafaţa coastelor, un capăt fiind legat de coracoid. Particularităţi se constată şi în scheletul
membrelor posterioare: gambă alcătuită dintr-un singur os, iar din sudarea oaselor labei, cu excepţia
degetelor, a rezultat scurmuşul. Degetele descind direct de la scurmuş, trei fiind orientate înainte şi unul
înapoi. Centura pelviană are o structură tipică vertebratelor. !!! înmulţirea. Păsările sunt animale
unisexuate, ovipare. Femelele au un singur ovar. Fecundarea este internă. După gradul de maturitate
fiziologică al puilor în momentul eclozionării, păsările se împart în două grupe: nidifuge şi nidicole. La
cele nidifuge puii sunt acoperiţi cu puf, se pot deplasa de sine stătător şi pot ciuguli (găinile, raţele,
dropiile). Puii păsărilor nidicole sunt golaşi, adesea orbi şi neputincioşi (rândunelele, vrăbiile, hulubii).
Rolul păsărilor în natură şi în viaţa omului. Păsările sunt răspândite în toate zonele geografice ale Terrei.
Ele contribuie la răspândirea fructelor şi seminţelor, unele polenizează florile. Hrănindu-se cu insecte
dăunătoare, protejează culturile agricole, livezile, pădurile. Unele specii au fost domesticite, altele sunt
vânate pentru carne. Diversitatea PăsărilorSupra ordinul Acraniate/ Struţii (Ratitae)- păsări cu structură
primitivă, dar bine adaptate la mediul de viaţă: sternul mic, se mişcp prin alergare, carena lipseşte.
Reprezentanţi: struţi africani/ americani (nadu), australieni (cazuari) Supraordinul Pinguini (Impennes)-
păsări ce nu pot zbura, deoarece membrele anterioare s-au transformat în organe de înot Reprezentanţi:
pinguinii imperiali, regali Supraordinul Carinatae (Carinatele) Include specii de păsări zburătoare
înzestrate cu o carenă bine dezvoltată şi cu penajul adaptat pentru zbor. Cuprinde mai multe ordine.
Ordinul Podicipediforme/ Corcodeliii- păsări acvatice, zburători buni, înotători şi scufundători Repr:
corcodelul mare şi cel mijlociu; Steganopodele- păsăsri mari de apă dulce, cu aripi mari, tars scurt şi
comprimat lateral Repr: pelicanul roz; Ordinul Anseriformes (Anseriformele). Sunt păsări înotătoare, au
picioare scurte, degetele fiind unite cu o membrană înotătoare. Ciocul este lat, turtit dorso-ventral.
Marginile părţii superioare a ciocului sunt căptuşite cu plăci cornoase, iar la unele specii prezintă dinţişori
cornoşi. Penajul este dens, puful este deosebit de bine dezvoltat. Puii sunt nidifugi. Sunt răspândite pe tot
globul pământesc. Reprezentanţi: lebedele, gâştele, raţele. Ordinul Falconiformes (Falconiformele sau
Răpitoarele diurne). Au un cioc bine dezvoltat, încovoiat. Penajul este dens. Guşa este bine dezvoltată, iar
stomacul muscular sudezvoltat. Puii ieşiţi din ou sunt acoperiţi cu puf, văd bine, dar sunt neputincioşi, de
aceea falconiformele sunt considerate păsări nidicole. Reprezentanţi: şoimul, uliul, şorliţa, vulturul,
şoricarul. Ordinul Galiformes (Galliformele sau Găinile). Sunt păsări adaptate la viaţa terestră. Au un
corp compact, aripi scurte şi rotunde. Labele sunt specifice păsărilor scurmătoare. Sunt poligame. Puii
sunt nidifugi. Reprezentanţi: găinile, prepeliţa, potârnichea, cocoşul de pădure, fazanul. Odinul
Gruiformes (Gruiformele/ Ciconiforme sau Cocorii). Sunt păsări relativ mari cu un gât şi picioare lungi,
cioc alungit, coadă scurtă, răspândite în bălţi şi stepe. Reprezentanţi: cocorii. Ordinul Paseriformes
(Passeriformele). Este cel mai numeros ordin din clasa păsărilor, circa 5 mii de specii, de talie diferită.
Este bine dezvoltat dimorfismul sexual prin coloraţie sau dimensiuni corporale. Sunt adaptate la viaţa
arboricolă. Sunt monogame, clocesc ouăle pe rând. Scot pui de mai mult de două ori pe an. Reprezentanţi:
ciocârlia, piţigoiul, sticletele, vrabia, rândunica, mierla, silviile, ciorile, ţoii, graurii. Ordinul Strigiformes
(Strigiformele sau Bufniţele). Sunt răpitori nocturni pentru care sunt caracteristice ciocul în formă de
cârlig, ghearele ascuţite şi încovoiate. Penajul se compune din pene moi şi foarte dese ce fac zborul
silenţios. Sunt bine dezvoltate pavilioanele auditive, înaintea cărora se află nişte cute din piele ce
amplifică undele sonore. Au urechi mari. Capul poate fi rotit la 270°. Reprezentanţi: huhurezul, buha,
ciuful, cucuveaua. Ciocănitoarele; Porumbeii TEMA:Clasa Mammalia (Mamiferele) Mamiferele, cele
mai evoluate animale, sunt vertebrate patrupede, homeoterme, răspândite în toate zonele biogeografice ale
Terrei. Nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte. Alcătuirea corpului. Corpul este acoperit cu piele relativ
groasă, bogată în glande sudoripare, sebacee şi odorifere. Cele sudoripare joacă un rol important în
termoreglare, iar cele odorifere sunt folosite în căutarea partenerului sexual, marcarea teritoriului ş.a.
Indivizii de sex feminin au şi glande mamare, o modificare a glandelor sudoripare care asigură alăptarea
puilor. Pielea este acoperită cu blană care diferă de la specie la specie după lungimea firelor de păr,
grosimea lor, densitate, culoare. Corpul se compune din trei regiuni: cap, trunchi şi membre. Craniul este
alcătuit dintr-un număr redus de oase ca urmare a concreşterii unora dintre ele. Datorită faptului că sutura
dintre acestea se osifică târziu, encefalul nou-născutului are posibilitate să crească în volum. Coloana
vertebrală cuprinde cinci regiuni caracteristice vertebratelor, deosebiri prezentând numărul vertebrelor şi
mobilitatea. Mobilitatea coloanei vertebrale depinde de modul de viaţă al mamiferelor. La răpitorii de
talie mică este deosebit de mobilă, acestea putând îndoi spatele în formă de arc (ghepard, pisică).
Scheletul membrelor are un plan structural specific membrului pentadactil, prezentând deosebiri doar
elementele labei. Particularităţile structurale ale labei determină viteza de deplasare. Ariciul, ursul,
maimuţa au mersul lent, deoarece se sprijină pe toată suprafaţa labei, fiind numite animale plantigrade.
Câinele, pisica, tigrul, ghepardul şi-au mărit viteza de alergare datorită amplasării verticale a elementelor
labei. Drept rezultat, animalele se sprijină numai pe degete şi se numesc digitigrade. Gazela, calul,
mistreţul, oaia, capra aleargă şi mai repede, reducând suprafaţa de sprijin la vârful degetelor protejate de
copite. Aceste animale sunt numite unguligrade sau copitate. Ele pot fi paricopitate- se sprijină pe
degetele 3 şi 4, celelalte fiind reduse (mistreţul, cerbul, renul) sau imparicopitate - este dezvoltat doar
degetul 3 (calul, rinocerul). înmulţirea. Mamiferele sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual mai
mult sau mai puţin dezvoltat. Dezvoltarea embrionului are loc în corpul mamei, în uter. In timpul
dezvoltării embrionului, în uter se formează un organ special: placenta. Durata sarcinii depinde de specie.
în primele luni de viaţă puii sunt hrăniţi cu lapte. Mamiferele pot fi: marsupiale- fără placentă, nasc pui la
un stadiu timpuriu, ce se dezv complet în marsupiu (koala, cangurul); placentare- puiul se dezv complet
în uterul mamei, datorită alimentaţiei din placentă (lup, caşalot, veveriţă, lemur, leu, chiţcan delfin);
monotreme- depun ouă le clocesc, ia puii se hrănesc cu laptele femelei (echidnă, ornitorinc) Rolul
mamiferelor în natură şi în viaţa omului. Mamiferele joacă un rol esenţial în natură. Carnivorii exercită
rolul de „sanitari", înlăturând animalele bolnave, slabe. Hrănindu-se cu fructe şi cu seminţe, mamiferele
contribuie la răspândirea plantelor. Răspândirea seminţelor şi a fructelor se face şi prin intermediul blănii
animalelor. Importanţă economică prezintă un număr mare de specii vânate pentru carne sau pentru blană.
Daune mari aduc agriculturii rozătoarele, care se hrănesc cu produse depozitate în hambare; unele rod
scoarţa copacilor din livezi. Diversitatea Mamiferelor Subclasa Prototheria (Prototerienele) cuprinde
câteva specii de mamifere primitive întâlnite în Australia şi pe insulele din vecinătate. Se înmulţesc prin
depunerea ouălor, nefiindu-le caracteristică formarea placentei. Puii ieşiţi din ou sunt hrăniţi cu lapte.
Glandele mamare nu au mameloane. Reprezentanţi: ehidna, ornitorincul, proehidna, ehidna. Subclasa
Metatheria=mamifere inferioare Ordinul Marsupialia (Marsupialele). Trăsătura distinctivă a speciilor din
acest ordin este subdezvoltarea placentei. Din această cauză puii se nasc slabi, dezvoltarea lor având loc
în marsupiul pielos de pe abdomen. Reprezentanţi: cangurul, veveriţa-marsupială, lupul-marsupial.
Subclasa Euteria (Euterienele/ Placentare= mamifere superioare) Ordinul Insectivora (Insectivorele)
cuprinde cele mai vechi specii de mamifere placentare. Emisferele encefalului sunt mici şi lipsite de
circumvoluţiuni. Se hrănesc cu larve de insecte, viermi. In popor, cârtiţa este confundată cu orbetele, care
se hrăneşte cu cartofi. Reprezentanţi: cârtiţa, ariciul, desmanul, ciţcanul. OrdinulChivoptera(Chiropterele)
Include mamiferele adaptate la zbor. Membrana pieloasă situată între degetele foarte lungi ale membrelor
anterioare, părţile laterale ale corpului, membrele posterioare şi coadă serveşte drept aripi. Sternul
chiropterelor este înzestrat cu carenă. Ochii sunt slab dezvoltaţi, în schimb auzul este foarte fin, permiţând
recepţionarea ultrasunetelor. Se hrănesc cu insecte. Duc un mod de viaţă nocturn. Reprezentanţi: liliacul-
urecheat, liliacul-vespertil. Ordinul Rozătoarele (Rodentia). Ordinul Lagomorfe/ Iepurii. O trăsătură
distinctivă a rozătoarelor este dantura din care lipsesc colţii. Incisivii sunt bine dezvoltaţi, ascuţiţi; cresc
toată viaţa. Reprezentanţi: veveriţa, ondatra, castorul, şobolanul, şoarecele (chiţcan), nutria, ţistarul,
marmota, bumnducul, popândăul, veveriţa, orbeţii. Ordinul Carnivora (Răpitoarele sau Carnivorele).
Incisivii sunt mici, caninii bine dezvoltaţi, iar molarii au vârful tăietor ascuţit. Claviculele sunt
rudimentare sau lipsesc. Reprezentanţi: câinele, pisica, vulpea, lupul, şacalul, ursul, tigrul, leul, jderul,
hermelina, vidra, ghepardul, bursucul, hiena. Ordinul Pinipede- ursul de mare, foca Ordinul Cetacea-
balena-albastră, delfinul. Ordinul Proboscidieni/ Elefanţii- african, indian. Ordinul Artiodactyla
(Paricopitatele). Sunt mamifere terestre copitate, erbivore, adaptate la alergarea rapidă. Din cauza lipsei
claviculei, în timpul mersului membrele se deplasează într-un singur plan. Se divizează în două
subordine: nerumegătoare şi rumegătoare. Paricopitate nerumegătoare sunt porcii şi hipopotamii. Al
doilea şi al cincilea deget sunt bine dezvoltate. Caninii sunt puternici, iar structura molarilor permite
rumegarea hranei înainte de ingerare. Stomacul are o structură specifică celorlalte mamifere. Pentru
paricopitatele rumegătoare este specific stomacul cu 4 camere. Din acest subordin fac parte: cerbul,
elanul, căprioara, girafa, antilopa, zimbrul, taurul, capra, oaia, vaca. Ordinul Perissodactyla
(Imparicopitatele). Sunt mamifere copitate la care cel de-al treilea deget este cel mai dezvoltat, în timp ce
celelalte sunt subdezvoltate sau lipsesc. Clavicula lipseşte. Reprezentanţi: calul, măgarul, rinocerul, zebra.
Ordinul Primates (Primatele). Acest ordin cuprinde două subordine: Primatele inferioare (Prosimiae) şi
Primatele superioare (Simiae). Primatele inferioare- lemurienii, tupaidele - sunt mamifere relativ mici cu
o coadă lungă. La unele specii primul deget nu se opune celorlalte. Degetele sunt prevăzute, de regulă, cu
gheare. Suprafaţa encefalului este netedă sau striată. Majoritatea speciilor sunt animale nocturne,
arboricole. Se întâlnesc în Asia de Sud-Est, Indonezia, Africa. Primatele superioare: cimpanzeul, gorila,
orangutanul, omul. A: păsăsri şi mamifere: homeoterme, craniate D: mod de viaţă, membrele anterioare,
prezenţa glandelor mamare

TEMA : COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI Descoperita de R. Hooke in 1665,[a descoperit prezenta

unor "camarute" pe un dop de pluta şi le-a numit celule.] Malpighi şi Grew, mai tîrziu au confirmat
structura celulară a plantelor. Leenwenhoek a descoperit organismele unicelulare. Schleiden si Schwann
elaboreaza teoria celulara [totalitatea organismelor sunt organizate din celule], ulterior teoria a fost dezv
în lucrările lui Virchow. Postulatele de bază ale teoriei celurare : ---unitatea elementara a viului e capabila
de autoreproducere, autoreglare, e unitatea structurala, functionala si de dezvoltare a tuturor organismelor
vii ---celulele tuturor organismelor se aseamănă după structură şi compoziţie chimică ---se inmultesc doar
prin diviziune ---in organismul pluricelular celulele sunt specializate după funcţii, formînd ţesuturi.
Compozitia atomara: În celulele diferitor organisme s-au descoperit în jur de 70 elemente din sistemul
peroidic. Macroelemente - O;C;H;N - le revin 98% din toate elementele din celula (elemente biogene;
organogene) Rolul : ---componente de baza ale celulei ---participa la formarea organelor, fiindcă sint
substanţe organice ---C- sursa principala de nutritie pentru plante; participa la respiraţia mamiferilor;
prezent în organele interne; posedă valenţa şi abilitatea de a forma legături covalente mai stabile decît
oricare alte elemente. Microelemente - Na;P;Mg;Ca;Fe;K;S;Cl le revin 2-3% Rolul: prezente in
organe: ---Ni în pancreas; Cr- hipofiza; St- in mucoasa limbii; Ba- in retina ochiului ---Co;Zn;Mn;Cr –
concentrate in creierul mamiferilor ---Cu- element important in formarea clorofilei la plante; utilizat de
către mamifere în respiraţia celulară ---împreună cu ultramicroelementele sunt parte componentă a
fermenţilor, hormonilor, vitaminelor ; Ultramicroelemente - Cu;Zn;I;F;Mn;Si 0.1% (cantitatea extrem de
mica) Compozitia moleculara: a) anorganica : apa H(2)O cel mai raspindit compus anorganic; continut
in stare libera (95%); legata (4-5%). Functii: ---de transportator al substantelor ---reglator al bilantului
termic (asigura repartizarea uniforma a acesteia prin celulă) ---sintetica-participa ca substrat la sinteza
biopolimerilor ---mecanica-determina volumul si rigiditatea celulelor, întrucît nu se comprimă ---solvent
pentru substanţele ce pătrund sau sunt evacuate din celulă ---energetică- serveşte ca donator de electroni
în procesul de fotosinteză  ---menţine structura celulei ---participă în reacţii de hidroliză şi oxidare a
celulei ---asigură transpiraţia ---sursă de oxigen ---mediu pt reacţiile chimice ---reagent chimic sarurile
minerale se contin sub forma disociată : cationi K(+); Na(+) ; anioni Cl(-) ;NPO(- 3) şi în stare legată :
CaPO(4) Functii: ---bioelectrica ţine de apariţia diferenţei de potenţial la nivelul membranei celulare ( în
celulă prevalează ionii de K( +), iar în afara celulei Cl(-) si Na( +) ---structurala (ionii metalelor intra in
compozitia macromoleculelor de proteine, acizi nucleici) ---reglatoare (ionii metalelor se leaga de
fermenti, influenţînd activ acestora) ---de transport- ionii unor metale participă la transportul electronilor
şi a unor molecule (cationii de Fe(2+) asigura transportarea O) ---mecanica (Ca(2+) ; HPO(2- 4) intra in
compozitia fosfatului de calciu din oase, ce determină rezistenţa lor mecanică) ---menţine constant mediul
interior(HCO3) şi presiunea osmotică (NaCl)  ---activează enzimele (Mg 2+) ---participă la respiraţie(Fe,
Cu) ---participă la fotosinteză (Mg) ionii- atomi, moleculă sau grupare de atomi cu exces de sarcină
electrică (+/-), datorită pierderii sau cîştigării unuia sau mai multor electroni Roluri : ---Ca(2+) participă
la contracţia musculară ; Fe(2+)parte componentă a hemoglobinei ; Mg(2+) parte componentă a
clorofilei; Na(+), K(+)- transport transmembranar, K(+)- stimulează deschiderea stomatelor b) organica -
baza compusilor organici o constitue atomii de C; cunoastem compusi organici cu masa moleculara joasa
"manomeri" şi înaltă – « polimeri ». Polimerii se constituie din mai mulţi monomeri identici sau diferiţi :
glucidele (hidraţi de C) - compusi organici cu formula generala C(n)H(2n)O(n)/ Cn(H(2)O)m. In celulele
animale se contin 1-5% de glucide, iar in cele vegetale- 70%. Tipuri : MONOZAHARIDE- substante
incolore cristaline; solubile în apă, cu gust dulce, Ex:hexozele=glucoza(monomerul celulozei); fructoza;
lactoza; galactoza, pentoze=riboza, dezoxiriboza ; trioze, tetroze, heptoze DIZAHARIDE(oligozaharide)-
unire a 2 monozaharide,au gust dulce, se dizolvă bine în apă. Ex: zaharoza=glucoza+fructoza ;
maltoza=glucoză+glucoză POLIZAHARIDE - mai multe molecule de monozaharide, nu se dizolvă în apă
şi nu au gust dulce, Ex: amidonul (constituit din glucoză); celuloza, chitina ; glicogenul ; Glucidele se
contin in: mar; par; piersica; sfecla de zahar; miere de albine se localizează in: celulele ficatului; celulele
muschilor; in frunze; fructe; seminte; tuberculi Functii: ---energetica- la scindarea glucidelor obtinem
energie. Amidonul este rezerva de glucide în celula vegetală, iar glicogenul în cea animală ---structurala-
celuloza este componentul peretelui celulor al celulei vegetale, iar chitina- la ciuperci şi la cuticula
artropodelor ---sintetica- pentozele participa la sinteza acizilor nucleici, la fotosinteza ---de depozitare e
subst de rezervă întîlnită la pl(amidonul), anim, bacteii, ciuperci [ !!! glucidele se combină cu lipidele=
glicolipide /cu poteinele= glicoproteine] lipidele - compusi organici insolubili in apa, dar solubili în
solvenţii organici (benzen, cloroform); st prezente in toate tipurile de celule(2-90%); majoritatea rezultă
din unirea acizilor grasi cu glicerina Tipuri: NEUTRE/gliceride- cele mai simple şi răspîndite lipide, pot
fi solide, dacă conţin acizi graşi saturaţi (la animale) şi lichide, dacă conţin acizi graşi nesaturaţi (la
plante) CERURI- stratul protector la pl si anim (în ceara de albină), făcîndu-l impermiabil pentru apă
STERIDE - prezente in unt, galbenus de ou, lina de oaie, unii hormoni FOSFOLIPIDE - resturi de acid
fosforic, ce constituie scheletul membranelor biologice; Mai pot fi clasificate: TRIGLICERIDE- simple,
form din glicerol şi acizi graşi STEROIZI- complexe, prezente în hormoni SFINGOLIPIDE- complexe, în
celulele nerv FOSFOLIPIDE- complexe, în membrană se contin in: lactate, unt, galbenus, carne(ele
reprezintă componentul vitaminelor, pigmenţilor, acizilor biliari) localizate in: stratul subcutant al pielii,
in celulele creierului; în seminţe, fructe, ceară Functii: ---structurala-fosfolididele+proteine=membrane
biologice ---metabolică- acizi biliari participa la metabolismul Ca, la emulgarea grăsimilor ; o sursă de
apă metabolică ---energica- la oxidarea lipidelor organismul isi face rezerve de energie sub formă de
lipide ---de protectie si termoizolare- păstrează căldura, protejează de leziuni mecanice, este un izolator,
fomînd un strat adipos ---reglatoare- regleaza activitatea multor hormoni,căci aceştea st derifaţi ai
lipidelor ---de depozitare a substanţelor sub formă de grăsimi sau uleiuri ---sursă de apă- la oxidarea
grăsimilor din organismele animale se elimină apă proteinele- polimerii ai caror monomeri sunt
aminoacizii (într-o proteină pot fi 20tipuri de aminoacizi, se numesc proteinogeni. Plantele sintetizează
aminoacizii proteinogeni din produsele primare ale fotosintezei ; animalele şi omul nu pot sintetiza unii
aminoacizi, decît prin intermediul hranei, care st numiţi indispensanbili, ex : lizina, valina, leucina), ce
conţin 2grupe funcţionale: amină(-NH2) şi carboxil (-COOH). Aminoacizii se unesc prin legături
pepticide Tipuri: SIMPLE-alcătuite doar din aminoacizi(albumine, globuline, histone, prolamine,
colagen, kerantină) COMPLEXE/proteide- care conţin aminoacizi şi grupe prostetice de natură chimică
diferită : lipide, ioni de metale, glucide. Fiecare proteină, într-un anumit mediu, are o anumită structură
spaţială : structură PRIMARĂ are forma unei catene liniare, este unică pentru orice proteină,
determinîndu-i forma, proprietăţile, funcţiile, îi este proprie legătura peptidică; SECUNDARĂ- molecula
de proteină este răsucită în spirală ; îi este proprie legătura peptidică, hidrogenică; TERŢIARĂ are formă
de ghem, specific pentru fiecare tip de proteină ; îi este proprie legătura peptidică, hidrogenică,
disulfidică; CUATERNARĂ- caracteristică doar pt unele proteine, apare la unirea cîtorva molecule cu
structura terţiară într-un complex ; îi este proprie legătura peptidică, hidrogenică, hidrofobă, ionică 
ex.hemoglobina. Denaturarea proteinelor- schimbarea structurii terţiare şi cuaternare a proteinei sub
influienţa factorilor fizici, chimici. Renaturare autorestabilirea structurii naturale a proteinei; e parţial
reversibilă, la revenirea la condiţii normale ale mediului, dacă structura primară nu e distrusă. Proteinele
se contin in : carne, brinzeturi, oua, legume, paste fainoase sunt localizate in toate tipurile de celule, în
proporţii variate: la om-62% din subst uscată, la legume-25-45%, la cereale-12% Functii: ---structurala-
predomena in compozitia membranelor biologice, parului, unghiulor, muschilor, tendoanelor,
ligamentelor ---de protectie: anticorpii (imunoglobulinele) asigiră protectie imuna, trombina previne
hemoragiile ---contractila: actina, miozina-microfilomente proteice din muschi ---de transport: leagă şi
transportă acizi grasi, ioni, hormoni ---reglatoare a activitatii celulare(proteinele-hormoni) ---energetica:
la scindarea de proteine se eliberază energie ---catolitica: fermenţii, catalizatorii biologici sunt proteine
Rolurile principale : ---material de constructie pentru organism ---participa la formarea organitelor
membranelor si tesuturilor ---cea mai importanta substanta pentru organism ---protejeza corpul datorita
productiei de anticorpi. Se clasifică după rol : proteine structurale(actine si tubuline) din: microfilamente,
firele fisului de diviziune; proteine contractile executa anumite forme de miscare; proteine-hormoni
modifică activitatea unor celule specifice (pepsina, tripsina); anticorpi(imunoglobulina) apara corpul,
neutralizind substantele straine; proteine-enzime – accelereză şi controlează reactiile chimice din celula.
A : dintre proteine şi acizi nucleici : polimeri, legarea monomerilor prin legături covalente, denaturare şi
renaturare D : după monomeri, proprietate de replicare, locul sintezei Acizii nucleici se gasesc in toate
celulele in nucleu, citoplasma si unele organite; st polimeri ai caror monomeri sunt nucleotidele. O
nucleotida= o baza azotata( A- adenina; G- guanina, C- citozina, T- timidina, U- uracil)+ un glucid(riboza/
dezoxiriboza) + un radical de acid fosforic Tipuri: DEZOXIRIBONUCLEIC (ADN) constă din 2 catene
polipeptidice răsucite în spirală, care sunt legate datorită legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate ale
celor 2 catene. A-T şi G-C se completează reciproc= baze complementare. Ele se pot desface, sub
acţiunea fermenţilor, în 2 lanţuri libere. Pe fiecare din nucleotidele libere, în strictă conformitate cu
principiul complementarităţii, se form o catenă nouă. Acest proces se numeşte REPLICARE (se obţin
2molecule de ADN absolut identice) ADN se conţine : în nucleu, citoplasmă şi în cantităţi mici în
mitocondrii şi plastide Rol : ---cu ajutorul celor 4 baze azotate se înscrie informaţia despre organism,
care se transmite generaţiilor viitoare RIBONUCLEIC (ARN) constă doar dintr-o catenă formată din
nucleotide : glucida riboza+ 4 baze azotate(A, G, C, U) + trei resturi de acid fosforic se contine: in
ribozomi, mitocondrii, plastide, nucleu, citoplasma Rol : ---ARNribizomal intră în componenţa
ribozomilor, participînd la biosinteza proteinelor ; ---ARNde transport transportă aminoacizii spre locul
de sinteză a proteinelor, decodifică inf genetică ---ARNmesager se sintetizează pe un sector al ADN-ului
şi transmite informaţia despre structura proteinelor din nucleu spre ribozomi Asemănări : acizi nucleici,
monomerul e nucleotidul, se sintetizează în nucleu Deosebiri : structură (bicatenară monocatenară),
bazele azotate, pentoza ADENOZINTRIFOSFAT (ATP) este un nucleotid alcatuit din : baza azotata-
adenina + glucidul-riboza + trei resturi de acid fosforic se contine : in citoplasma, nucleu, plastide,
mitocondrii. Este un compus instabil, cele 2legăturile dintre resturile de acid fosforic sunt numite
macroergice Rol : sursa universală de energie, care degajă cea mai mare energie, decît în alte legături
chimice, aceasta fiind necesară pt desfăşurarea funcţiilor vitale ale organismului (mişcare, creştere,
diviziune, biosinteza subst) !!!ATP este sintetizat de mitocondrii, aceasta fiind functia lor de baza. !!!
Acizii nucleici nu prezintă proprietate de autoreplicare, pe cînd proteinele, glucoza, lipidele, glucidele,
prezintă. !!!Azotul intră în componenţa acizilor nucleici. TEMA: ALCĂTUIREA CELULEI Fiecare
celulă e alc din 2 părţi principale: protoplast şi structuri superficiale. Forma şi dimensiunile : dimensiuni
variate de la cîţiva microni(la unele bacterii) pînă la 155mm (la oul de struţ) şi forme diverse  : celule
vegetale =unitatea structurală şi funncţională a plantelor (le este specifică plasmoliza, fiindcă e un proces
de pierdere a apei); sunt de 2 tipuri : parenchimatice- lungimea e aproape egală cu lăţimea, pot fi văzute
cu ochiul liber in miezul fructului de pepenele verde, lămiie prozenchimatice- lungimea depaseste
latimea (celule-fibre din tulpina inului, urzicii) ; îi st specifice: celuloza, lignina, pectina, amidonul celule
animale =unitatea structural-funcţională a celulei animale; pot fi grupate astfel: cu forma
variabila( leucocite, celule secretorii, celule musculare), cu forma constanta (nervoase, osoase); îi st
specifice : glicogenul D: vegetala mai are perete celular, plastide (cromoplaste +cloroplaste +leucoplaste),
iar animala – proteine,centrizom. As: celule eucariote, prezenţa citoplasmei cu organite şi a nucleului,
aceleasi functii: de schimb de substanţe, crestere, inmultire Alcatuirea celulei eucariote- celula cu nucleu
delimitat de membrana; stă la baza formării tuturor organismelor (excepţie: bacteriile); se alcatueste din:
membrana celulara/ plasmatica/ plasmalemă- pelicula subtire care vine in contact nemijlocit cu
citoplasma, alcatuita din lipide si proteine: moleculele de lipide sunt aşejate în 2 rînduri formînd un strat
continuu, iar cele de proteine se afundă în stratul de lipide la diferite adîncimi. Setul de proteine şi glucide
de la suprafaţa plasmalemei fiecărei celule animale, numit glicocalix, este, specific, constituind
«buletinul de identitate» al acestuia. Membrana celulei vegetale este protejată de un perete celular rigid,
format din celuloză, permiabil pentru apă, unele molecule organice. Functii: *delimitarea continutului
celulei de mediu extern *unirea celulelor vegetale se relizează prin canale umplute cu citoplasmă şi
delimitate de plasmalemă- plasmodesme ; iar la cea animală plasmalema form excrescenţe sau cute-
desmodesme *bariera(nu permite majoritatii compuşilor chimici sa patrunda in citoplasmă, posedînd o
permiabilitate selectivă) *participa la unele procese metabolice *receptor: datorită proteinelor-receptori
localizate aici, informaţia din mediu este transmisă citoplasmei *transport (in interior a diferitor
substanţe) poate fi: pasiv- din regiunea unde concentratia atomilor/moleculelor este mai mare in regiunea
unde e mai mica-> dupa gradientul de contractie; nu necesită consum de energie şi are loc pe cale
difuziunii simple (prin porii formaţi de moleculele proteice/ cu participare componenţilor lipidici ai
membranei) sau a difuziei facilitate (asigurată de proteine-transportatoare din membrană, care se leagă
selectiv cu anumiţi ioni/ molecule, transportîndu-le prin membrană) osmozei- difuziunea moleculelor de
apă printr-o membrană semipermiabilă dintr-un mediu în care concentraţia lor e mare spre medii cu
concentraţie mică. activ- din regiunea unde concentratia atomilor/moleculelor e mai mica in regiunea
unde e mai mare-> impotriva gr de concentraţie; suscită consum de energie şi este realizat de proteine-
transportatoare speciale !!!Transportul moleculelor de dimensiuni mari în stare solidă sau dizolvată spre
interiorul celulei prin invaginarea membranei citoplasmatice şi formarea unor vezicule care încorporează
subst ce pătrund în celulă(proteine, lipide, acizi nucl.) se numeşte endocitoză. Endocitoza particulelor
solide-fagocitoză (celule,care se specializează în fagocitozăpot îngloba microorganisme formînd
fagozomii, care fuzionînd cu lizozomii, se transf în fagolizozomi); a celor lichide- pinocitoză. Exocitoză-
un fenomen invers endocitozei. Moleculele de dimensiuni mari părăsesc celula în rezultatul contopirii
veziculelor în care st încorporate cu membrana citoplasmatică. Evacuarea particulelor solide- fagocitoză
negativă, a celor lichide-pinocitoză negativă. Plasmoliză- fenomen, prin care apa părăseşte celula,
volumul vacuolelor, a citoplasmei se micşorează. Deplasmoliză- proces de restabilire a formei iniţiale a
celulei, odată ce e pusă în apă. Citoplasma- sistem coloidal dintre membrana plasmatică şi nucleu, ce
umple cavitatatea celulei, consta din: hialoplasma(matrice) - mediul intern al celulei, ce constă din faza
lichidă= citosol(soluţie coloidală de compuşi organici, aflaţi in continuă mişcare, asigurînd schimbul de
substanţe) şi faza solidă(conţine fibre proteice subţiri, ce străbat citoplasma, iar împreună cu organitele
tubulare şi fibrilare formează scheletul citoplasmatic- citoschelet, el leagă organitele între ele şi dă celulei
o anumită formă).Aici are loc etapa anaerobă a respiraţiei. Functii: *determină forma celulei *asigura
legatura dintre organite *asigură transporul intracelular ORGANITELE CELULARE- compuşi
permanenţi şi obligatorii ai majorităţii celulelor cu structură şi funcţii vitale specifice organite cu
membrana unica : Reticul endoplasmatic(RE) - sistem ramificat de canale si cisterne, poate fi de 2 tipuri:
REG(granular=ruguros) si REA (agranular=neted). Membranele canalelor şi cavităţilor REG, spre
deosebire de cel agranular, poartă ribozomi Functii: *participa la sinteza proteinelor (în ribozomii REG),
lipidelor(în membranele REA) *substanţe sunt acumulate în el şi transportate spre organite cu ajutorul
aparatului Golgi. Aparatul Golgi(AG)/dictizomi- organit citoplasmatic format din cisterne delimitate de
membrane, amplasate în grupuri şi vezicule, ce st localizate la extremităţile cisternelor. Aici are loc
secretarea de enzime şi hormoni asociate cu vezicule Functii: *transportarea produselor de sinteza *la
cele vegetale, aici se sintetizează celuloza, se implică în biosinteza polizaharidelor. Lizozomi- «sac»
membranar cu enzime hidrolitice, destinate reglării procesului de degradare intracelulară a
macromoleculelor; corpusculi ovali, mici; ei se formează în cisternele AG; contin fermenti capabili sa
scindeze substanţele nutritive Functia: *participă la digestia intracelulară, deoarece înglobează şi
degradează subs nutr pătrunse în celulă ; *participă la înlăturarea părţilor deterioarate ale celulei, la
resorbţia celulelor şi chiar a organitelor, datorită capacităţii de digestie activă (ex: lizozomii digeră
celulele cozii mormolocului la transformarea acestuia în broască). Vacuole- vezicule/ cavităţi cu un
conţinut lichid, delimitat de membrana-tonoplas; se formează din delatările veziculare ale RE/ AG. În
celulele vegetale mature există o vacuolă de dimensiuni mari, în cele tinere- cîteva mici. Celulele animale
conţin mai multe vacuole mici. Sucul celular- conţinutul vacuolelor vegetale, o soluţie apoasă, din
compuşi organici şi minerali Functia: * participă la fagocitoză, digestie, contracţie (în cel anim) * asigură
rezistenţa plantelor la îngheţ, jucînd un rol important îm metabolismul general al celulelor *Reglarea
presiunii osmotice= echilibrul apei din celulă şi din mediul extern, *depozitarea substanţelor de rezerva,
cele pulsatice au proprietatea de a elimina surplusul de apă din organism. peroxizomi- organite celulare
ale căror enzime descompun/ generează apă oxigenată (H202), care, la rîndul ei, poate participa la oxidarea
subst organice- alcooli, fenoli, aldehide). F: participă la fotorespiraţie organite cu membrana dublă:
Mitocondrii - corpusuli ovali, sferici, alungiti; st înveliţi într-o membrană externă netedă şi internă- cu
numeroase cute şi excrescenţe- criste, unde st concentrate enzimele şi unde are loc fosforilarea oxidativă,
ce duce la obţ de 36 molecule ATP;aici are loc etapa aerobă a respiraţiei, unde oxigenul e utilizat în lanţul
respirator ca oxidant final; aici se conţin ribozomi şi ADN inelar(acesta asigură autoreproducerea);
cavitatea interna delimentata de membrana interna-matricea; nr miticondriilor în celulă depinde de
vîrstă(cele tinere au mai multe), de funcţia celulei Functia: *de sinteza a ATP-ului(deaceea st numite
staţie electrică) *sinteza proteinelor lor pt necesităţi proprii *rol esential in respiratia celulara, căci produc
ATP, deaceeea mai st numite » staţie energetică». Plastidele- organite specifice doar celulelor vegetale;
se cunosc 3 tipuri: cloroplastele se contin in organele verzi a plantelor; membrana externă este netedă, iar
cea internă- cu invaginări închise- tilacoizi=sacule discoidale în care se află sistemul fotoreceptor, lanţul
de transport al electronilor şi ATP-ului, care aşejaţi unul peste altul formează o grană. În membr.
tilacoizilor se găsesc grăunciarele de clorofilă. Conţinutul cloroplastei,delimitat de membr internă-
stroma(matricea-asemănătoare cu matricea mitocondrială)- conţine lipide, proteine, ADN, ribozomi,
substanţe de rezervă Functia: *fotosinteza *prezenţa ADN-ului şi ribozomilor asigură sintetizarea
proteinelor pt necesităţi proprii *se sintetizează şi ATP cromoplastele se contin in citoplasma celulelor
din organele colorate a plantei. În membr tilacoizilor cromoplastelor se conţin grăungiare de pigmenţi
rosu, galben, violet Functia: *depozitarea substanţelor de rezerva leucoplastele se contin in citoplasma
celulelor din organele incolore(tulpini, radacini) Functia: *depozitarea substanţelor de rezerva A : dintre
cloroplastide şi mitocondrii : membr dublă, spaţiul intermembranar D : cristele, tilacoizii, forma organelor
☻la coacerea fructelor/ la schimbarea culorii fruzelor, cloroplastele se transformă în cromoplaste, ex :
tuberculii de cartofi ţinuţi la lumină se înverzesc, deoarece leucoplatele trec în cloroplaste. organite
celulare amembranare Ribozomi - organite ovale, din 2 parti (mare, mica), care sunt constituite din
proteine si ARN; st de tipul 80S; asamblarea lor are loc în citoplasmă, deoarece subunităţile părăsesc
nucleul separat; localizate: pe membranele RE, în citoplasmă, plastide, mitocondrii. Functia: *Sinteza
proteinelor Microfilamente - structuri fibrilare formate din proteine contractile (actină, miozină) Functia:
motorica a celulei; participa la formarea citoscheletului Microtuburile - cilindri cavi cu pereti din proteina
tubulină Functia: participa la formarea citoscheletului Centrul celular(centrozomul) -specific doar
celulelor animale, se compune din doua corpusculi-centriole st amplasate unul peste latul în sectorul mai
dens la citoplasmei din apropierea nucleului; st formate fiecare din microtuburi, amplasate în cerc cîte 3
Functia: *rol esenţial în formarea citoscheletului si a fusului de diviziune Nucleul - corpuscul rotungit,
acoperit cu membrana dubla si asezat in partea centrala. Funcţii : Cel mai important organit, caci *el
regleaza intrega activitatea, *localizarea informatii genetice. Există celule polinucleare; componentele
nucleului sunt: ---Membrana nucleara /anvelopă nucleară /carolemă se compune din doua foite: ---intina e
străbătută de pori prin care se realizează schimbul de substanţe dintre nucleu şi citoplasmă ---exina e o
continuare a membranelor RE Functie: *delimiteaza continutul nucleului, *asigura schimbul de subst.
intre nucleu -> citop nucleoplasma/ suc nuclear- solutie coloidala transparenta de proteine si ARN
Functia: *sediul nucleolilor si al cromotinei cromatina - retea de fibre si granule mici, cu componentul de
bază- ADN, legate de proteine specifice, ARN ,lipide şi săruri minerale. In timpul diviziunii celulare,
moleculele de ADN se spiralizează, se scurtează, devenind cromozomi Functia: *pastrarea si
transmiterea a informatiei eriditare nucleolii- sectoare sferice al nucleului format din proteine, ARN si
ADN Functia: Sinteza de ARN si proteine, din care se form ribozomii Incluziuni celulare- acumulari de
subst de rezerva; pt vegetale- grăunciare de aleuronă, amidon, picături de grăsime, iar pt cele animale-
picături de glicogen şi lipide Flageli si cili- organite de miscare; excrescenţe citoplasmatice Perete
celular acopera suprafata celulelor vegetale Functia: *ofera forma celulei *protejeaza *sustine continutul.
Alcatuirea celulei procariote: Lipseste nucleul delimitat de membrana, iar unica molecula de ADN are
formă de inel şi ocupa nucleoitidul(citopul). Membrana plasmatică formează invaginări- mezozomi, pe
suprafaţa cărora se află fermenţi. Exista peretele celular, format din glucoproteidul mureina; din organite:
ribozomi, incluziuni(amidon, glicogen, lipide), frageli, cili. !!!Citoplasma şi nucleul formează
protoplastul. PROCARIOTE ---lipsite de nucleu individualizat, ce e substituit cu nucleoidul(lipsit de
membrană, format din molec de ADN, cu puţine proteine) ---lipsesc mitocondriile, RE, plastidele,
lizozomii, vacuolele, AG ---ribozomii au dimensiuni mici, peretele celular e rigid, ---formează mezozomi,
pe care se găsesc enzime asociate procesului de respiraţie ---fotisinteza are loc în membranele care conţin
pigmenţi respectivi. ---cloroplastele lipsesc ---unele au proprietatea de a fixa azotul ---întrunesc toate
însuşirile viului ---st unicelulare sau filamentoase EUCARIOTELE ---nucleul e delimitat de învelişul
nuclear şi conţine material genetic ADN, precum şi mai mulţi nucleoli ---st multe organite celulare ---
ribozomii au dimensiuni mai mari ---respiraţia aerobă se realizează prin mitocondrii ---fotosinteza are loc
în cloroplast ---nu st capabile de a fixa azotul ---unicelulare, filamentoase, pluricelulare D: după nivelul
de organizare, prez nucleului şi a organitelor celulare As: unitate elementară de organizare, prezenţa
ribozomilor, prezenţa membranei plasmatice, se autoreproduc. TEMA: BIOSINTEZA PROTEINELOR
Proteine-fermenţi: Catalizează anumite reacţii chimice din organism. Se cunosc circa 2000 de
fermenţi, ex: Amilaza scindează amidonul până la glucoza; lipaza scindează grăsimile Proteine
structurale: Component al membranelor celulare, al unor organite şi al structurilor de sprijin:
Colagenul din componenţa cartilajelor şi a tendoanelor, elastina ţesutului conjunctiv, cheratina
părului şi a unghiilor. Proteine contractile: Asigură deplasarea celulelor, componenţilor
intracelulari: Actina şi miozina din fibrele musculare. Proteine de transport: Leagă şi transportă
molecule specifice şi ionii dintr-un organ în altul: Hemoglobina transportă oxigenul, albumina de
coagulare - acizii graşi. Proteine alimentare: Alimentează embrionul la stadiile timpurii şi
depozitează substanţe biologic active: Cazeina laptelui, oferitina care depozitează fierul în splină.
Proteine protectoare: Apără organismul de pătrunderea altor organisme şi de vătămare: Anticorpii
produşi de limfocite blochează antigenii străini, fib-rinogenul şi trombina previn pierderile masive
de sânge. Proteine reglatoare (hormonii): Participă la reglarea activităţii celulei şi organismului:
Insulina reglează metabolismul glucozei, hormonul de creştere reglează creşterea organismelor.
Unitatea structurală şi funcţională a lumii vii nu exclude individualitatea fiecărei fiinţe după
parametrii morfologici, fiziologici şi biochimici. Practic toate însuşirile celulelor şi ale organismului
în ansamblu sunt determinate de proteine. De aceea accentul în căutarea bazelor materiale ale
individualităţii organismelor a fost pus pe studierea compoziţiei proteice a organismelor.
Cercetările au arătat că pentru fiecare organism este specific un anumit set de proteine. Practic nu
au fost găsite două organisme de aceeaşi specie, doi oameni, cu excepţia gemenilor univitelini, la
care toate proteinele să fie identice. Presupunerea că anume proteinele sunt baza materială a
individualităţii organismelor s-a dovedit a fi justă. În procesul activităţilor vitale ale celulei, unele
proteine se distrug, altele se consumă, deaceea ele trebuie să-şi completeze permanent rezervele,
sintetizîndu-le. Cod genetic - sistem unic de notare a inform ereditare in moleculele de acizi nucleici sub
forme succesiunii nucleotidelor. Insusirile codului genetic : --- caracter univoc(un aminoacid poate fi
codificat de mai mulţi codoni) ---caracter universal, aceiaşi codoni codifică aceiaşi aminoacizi la toate
organismele vii [în cazul de neuniversalitate a codului genetic, informaţia nu s-ar transmite de la părinţi la
descendenţi, deci nu ar exista legătură dintre strămoşi şi urmaşi ; deasemenea, nu sunt excluse mutaţiile
pontane şi neaşteptate] ---lipsa virgulilor, pauzelor – între codoni nu există spaţii ---e degenerat(un
aminoacid poate fi codificat de 2/ mai mulţi codoni) ---tripletic (aminoacizii st determinaţi de 3nucleotizi)
---colinear ---nesuprapunerea/ neacoperirea codonilor (unul şi acelaşi nucleotid nu poate face parte din
codonii vecini). Fiecărui aminoacid îi corespunde în molecula de ADN o consecutivitate de 3nucleotide,
un triplet numit codon. Codonul de iniţiere-AUG, iar terminali- UGA/UAG; st în total 64. dintre care 61
codifică anumiţi aminoacizi, iar 3 (UAA, UAG şi UGA) - sfârşitul sintezei (stop-codon sau codon
nonsens). Un codon - AUG - determină începutul sintezei şi este numit codon de start. Descifrarea
codului genetic este una din cele mai grandioase realizări ale ştiinţei moderne. Sectorul de ADN ce
conţine informaţia despre alcătuirea unei molecule de proteină reprezintă unitatea structurală a
informaţiei ereditare, pentru care în 1909 W. Iohannsen a propus noţiunea de genă. La eucariote
informaţia ereditară este codificată de circa 300 000 de gene. Numărul nucleotidelor din
componenţa fiecăreia este variabil şi oscilează în limite mari: de la 500 până la 1500. gena Deoarece
sediul ADN-ului în celulă sunt cromozomii, fiecare genă îşi are locul său într-un anume cromozom.
Realizarea informaţiei ereditare în cadrul celulei este posibilă datorită proceselor de replicare a
ADN-ului şi de biosinteză a proteinelor. Să analizăm în continuare aceste două procese de
importanţă vitală. REPLICAREA ADN-ULUI La studierea mitozei aţi putut constata că diviziunea
celulei este anticipată de replicarea, adică de autodublarea moleculelor de ADN. întrucât cele două
molecule de ADN nou formate sunt o copie fidelă a moleculei-mamă, informaţia ereditară conţinută
în celula-mamă se transmite celulelor-fiice. Replicarea ADN-ului începe prin ruperea sub acţiunea
unei enzime a legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate ale celor două catene. în continuare, în
dreptul fiecărei catene din nucleotidele aflate liber în carioplasmă, după principiul
complementarităţii (nucleotidul A este complementar nucleotidului T, iar nucleotidul C -
nucleotidului G), se sintetizează o nouă catenă. Astfel, fiecare catenă serveşte ca matrice pentru o
nouă catenă complementară. în fiecare din cele două molecule de ADN nou formate, una din catene
provine de la molecula-mamă, iar cealaltă este sintetizată din nou. Acest tip de replicare a
moleculelor de ADN este numit semi-conservativ. Particularitatea distinctivă a replicării ADN-ului
este precizia ei înaltă. Dacă totuşi în timpul replicării din anumite motive s-a încălcat consecu-
tivitatea nucleotidelor, în majoritatea cazurilor leziunea se înlătură de sine stătător. Acest proces,
numit reparaţie, decurge astfel. Sectorul afectat al catenei este "tăiat" cu ajutorul unei enzime
speciale. Apoi o altă enzimă copiază informaţia de pe catena intactă, înlocuind în catena afectată
nucleotidele necesare. Altă enzimă "coase" noul fragment la locul respectiv: molecula este reparată.
Uneori însă reparaţia nu este calitativă şi apar mutaţii. Reproducerea lor în generaţiile următoare
de celule duce la diferite patologii. Biosinteza proteinelor - un proces format din 2 etape: Transcriptie -
procesul de " copiere" a consecutivitatii nucleotidelor unei gene de pe ADN in consecutivitatea
nucleotidelor ARNm/ [procesul de transcriere a inform genetice de pe una din catenele de ADN pe o
moleculă de ARNm] ADN se conţine în nucleu, iar sinteza proteinelor are loc în citoplasmă, pe ribozomi.
Informaţia despre structura proteinelor ajunge din nucleu în citoplasmă sub formă de ARNm.
1)fragmentul de ADN ce conţine gena corespunzătoare se despiralizează cu participarea unor fermenţi
speciali; 2)pe una din catenele de ADN se sintetizează molecula de ARNm: în dreptul G(ADN) se
situează C(ARN); al lui C(ADN) – G(ARN); al lui A(ADN) – U(ARN); al lui T(ADN) – A(ARN).
Aşadar, molecula sintetizată de ARNm reprezintă o copie fidelă a genii respective 3)molecula de ARNm
părăseşte nucleul prin porii nucleari, ajungînd în citoplasmă; 4)de molecula de ARNm se fixează unul sau
mai mulţi ribozomi. Pentru citirea informaţiei de pe ARNm, spre complexul ribozomi - ARNm sunt
transportaţi aminoacizii.Transportarea aminoacizilor: 5)aminoacizii st transportaţi spre complexul
ribozomi – ARNm de către ARNt. O enzimă specială fixează de “peţiolul frunzei”(catena molecule de
ARNt) aminoacidul codificat de tripletul complimentar anticodonului(codonul din vîrful frunzei, ce e
complimentar codonului din ARNm) Translatia - etapa finala a biosintezei proteinelor; citirea informatiei
de pe ARNm de la codonul "start" /[procesul de transformare a inform din ARNm într-o secvenţă de
aminoacizi a unei catene polipentidice.] 6)complexul ARNt – aminoacid se apropie de complexul
ribozomi – ARNm. Dacă anticodonul ARNt e complimentar codonului ARNm pe care se află ribozomul,
7)animoacidul se desprinde de ARNt, punînd începutul moleculei de proteină, dacă nu- cedează locul
altui ARNt. Procesul se repetă pînă cînd ribozomul ajunge la codonul «stop», care semnifică sfărşitul
genei şi, deci, sfărşitul sintezei proteinei. Pe acelaşi ARNm se pot fixa mai mulţi ribozomi. Cele 17 kg de
proteine din corpul omului se reînoiesc timp de 160 zile, iar în timpul vieţi, proteinele se reînoîesc de 200
ori. !!!catenele antiparalele ale moleculei de ADN st unite prin legături hidrogenice, deoarece aceste
legături se form între bazele azotate complementare As: dintre transcripţie şi translaţie procese genetice,
asigură realizarea informaţiei genetice, includ 3 etape: iniţierea, elongarea, terminarea D: localizarea
procesului, produsul final, matriţa folosită. ROLUL: acizilor nucleici în biosinteza proteinelor constă, în
primul rând, în traducerea informaţiei genetice codificată sub formă de succesiune a nucleotidelor ADN-
ului în structura moleculei de ARNm, în al doilea rând, în sinteza în baza ARNm a proteinelor din
aminoacizi. Primul proces are loc în nucleu, iar al doilea - în citoplasmă. Toate etapele biosintezei
proteinelor sunt catalizate de fermenţi şi aprovizionate cu energie pe contul scindării ATP. Proteinele
sintetizate trec în canalele reticulului endoplasmâtic, unde are loc maturizarea lor. Sinteza moleculelor
proteice are loc continuu cu o viteză destul de mare: timp de un minut se sintetizează de la 50 până la 60
mii de legături peptidice. Sinteza unei molecule proteice durează circa 3-4 s. Jumătate din proteinele
corpului omenesc (în total se conţin 17 kg) se înoiesc timp de 80 de zile. Pe durata vieţii conţinutul de
proteine se reînoieşte de 200 de ori. ☻ARNm este o copie fidelă a unui anumit sector al moleculei de
ADN. Tema: Tesuturile vegetale Tesutul - o totalitate de celule cu aceeasi struct, compozitie chimica,
origine si functie. Organ - o grupare de tesuturi c/e, activind impreuna , asigura exercitarea de catre
acesta, a unei anumite functii in organismul pluricelular. Organism - o grupare de celule, tesuturi, organe,
sisteme de organe, c/e asigura existenta si unitatea individului concret.  !!!după gradul de diferenţiere a
celulelor se deosebesc 2 tipuri de ţest veg – meristematice şi definitive(protectoare, fundamentale,
mecanice, conducătoare, secretoare, senzitive). Tipuri de tesuturi vegetale : Formative/ Meristematice
/Generative st formate din celule ce păstrează capacitatea de devidere pe tot parcursul vieţii; se formeaza
din celule tinere nediferentiate mici, cu pereti subtiri, citoplasma abundenta, nucleu voluminos şi
activitate mitotică sporită, se află între liber şi lemn Funcţie: genereaza in continuu celule noi ; pot fi:
PRIMARE- formate din celule parenchimatice cu pereţi subţiri; dau naştere primelor ţesuturi definitive;
se clasifică în: apicale(la virf de rad. si tulp, alcătuind conuri de creştere), intercalare (deasupra nodurilor
la graminee); laterale (reprez. de cambiul, in rad. si tulp lemnoasa, situate în grosimea organelor dînd
naştere rădăcinilor secundare şi celor adventive) Funcţia: asigură creşterea în lungime a plantelor.
SECUNDARE parvin din celule tesuturilor definitive, care şi-au recăpătat proprietatea de a se divide
includ(cambiu, felogenul); st dizlocate între lemn şi scoarţă(liber) în tulpinele lemnoase şi în rădăcini;
form din celule mici, alungite Funcţie : asigură creşterea ţesutului în grosime De apărare /de protecţie
/de acoperire st situate la suprafaţa organelor, alc din celule diferentiate, vacuole voluminoase,perete
celular dur, conţine straturi de plută, acoperă frunzele şi tulpinele, pereti modificati; pot fi :
PRIMARE(epiderma) - provin din meristemele primare; formate dintr-un singur strat de celule vii, lipsite
de clorofilă; conţine stomate; epiderma e situată la suprafaţa frunzelor, a tulpinilor plantelor ierboase,
elementelor florilor, seminţelor, fructelor (!!!epiderma frunzei contine celule epidermale de baza, stomate,
trihome) SECUNDARE - generate de meristemele secundare (suberul şi scoarţa) suberul e un ţesut mort,
alcătuit din celule turtite cu pereţi groşi, impregnanţi cu suberină, rău conducător al căldurii, impermiabil
sau puţin permiabil, fexibil; provine din diviziunea celulelor felogenului; schimbul gazos are loc prin
formaţiuni speciale – lenticele. Scoarţa se form la arbori şi arbuşti pe locul suberului, care sub presiunea
creşterii se desface foarte repede. Funcţie: protectie/acoperire a organelor vegetative şi generative
fundamentale /parenchimuri /trofice - formate din celule vii, cu membrane subţiri, cu citoplasmă bogată
în plastide L: raspindite in organele plantei; pot fi: de asimilare/ clorofiliene / clorenchimatice- are loc
fotosinteza; de depozitare-ţesuturi incolore adaptate la acumularea substanţelor de rezervă, se dezvoltă în
tuberculi, bulbi, seminţe; aerifere/ aerenchim - sunt caracteristice organelor submerse ale plantelor
acvatice; prezintă un ţesut lacunos, cu spaţii pline de aer F:asigura pozitie verticala, plutire; aevifere-
prezente la plante suculente, ce trăiesc într-un mediu secetos, pietros, sărăturat; prezintă celule mari, cu
membrane subţiri F:imbibarea apei mecanice/de sustinere. Funcţii: ---alcatuesc carcasa ce sustine
organele plantei, ---impiedica ruperea,comprimarea, încovoirea ---confera tarie si rezistenta; pt fi :
COLENCHIMICE - tesut mecanic viu, flexibil, elastic; din celule alungite, cu membrane neuniform
îngroşate, nelignificate. Celulele se întind uşor, neîmpiedicînd creşterea organelor în care se află L: sub
epiderma lăstarilor, peţiolul frunzelor. SCLERENCHIMICE - tesut mort, rigid, dur; din celule alungite cu
membrană uniform îngroşată, deseori lignificată; membrana acestor celule e foarte rezistentă; pot fi:
fibros- celule alungite, subţiri, adunate în fascicule(în tulpini şi rădăcini) şi scleros constă din celule
moarte cu membrane puternic îngroşate, numite sclereide (sîmbure de vişine, cireş, caise ; coaja de nucă)
conducatoare- celule mari, anucleate, pereţi groşi, st caracteristice cilindrului central al rădăcinii Funcţii:
---asigura circulatia subst prin intreg organism, deosebim : LEMNOS/ xilem asigura circulatia sevei
brute şi se alc din: traheide (vase imperfecte/ închise /primitive) st celule alungite moarte, cu capete oblice
şi membrană lignificată; trahei(vase perfecte /deschise /evoluate) – şiruri de celule tubulare moarte, puse
cap la cap, asigură o viteză mai mare de circulaţie decît traheidelele; parenchimul lemnos singurul
element viu, depozitează subs de rezervă; fibrele lemnoase servesc drept suport pt vasele conducătoare
Funcţii: asigura circulaţia sevei brute ☻În trahei viteza e mai mare decît în traheide, fiindcă acestea sunt
superioare. LIBERIAN/floemul Funcţii: asigura circulaţia sevei elaborate alc din vase liberiene-, cu
pereti transversali performanti si celule alungite ; un ţesut complex, ce ciprinde : tuburi ciuruite (vase
liberiene) st celule vii alungite, aşezate cap la cap şi separate prin membrane. În interiorul celulei se află
citoplasma şi o vacuolă mare, care asigură circuitul sevei elaborate de la celulă la celulă; celule
anexe(celule-satelit)- elemente vii unite cu tuburile circuite prin numeroase plasmodesme; parenchimul
liberian depozitează subs de rezervă; fibre liberiene- elementul mecanic al ţesutului liberian, care e şi
unicul element mort la acestuia. În organele plantei lemnul şi liberul formează complexe specifice numite
fascicule coducătoare / fascicule libero-lemnoase secretoare - capabile de a produce subst in exces (perii
glandulari, digestivi, nectarinele) senzitive - reactioneaza la factorii mecanici (papile sensitive din cîrceii
unor plante, ţesut senzitiv de la baza filamentelor staminelor As:dintre ţ conducător şi ţ apărător : ţ
vegetale, prez în tulp, grupări de celule D: tipul de celule, localizare, funcţii A : dintre ţ meristematic şi ţ
conducător : forma şi struct celulelor  Ţesuturile mai pot fi clasificate astfel : după diversitatea
celulară : simple, formate dintr-un singur tip de celule, ex : ţ mecanic; complexe, din mai multe tipuri,
ex : ţ conducător. După gradul de diferenţiere a celulelor : meristematice, formate din celule ce nu-şi pierd
capacitatea de devidere ; definitive, din celule specializate în realizarea unei anumite funcţii, ex :ţ
mecanice, de apărare, fundamentale, secretoare, senzitive. Tema: Tesuturile animale epiteliale e form din
celule strins unite intre ele, cu capacitate inalta de regenerare. Epiteliile se clasifica in 3 grupe: senzoriale,
glandulare, de acoperire; Cele DE ACOPERIRE st alc din celule dispuse în straturi, acoperă corpul,
căptuşesc organele cavitare şi se clasifica în: simple pot fi pavimentoase=scuamos simplu (strat de celule
aplatizate), ele căptuşesc vasele sangvine şi limfatice; cubice (celule cubice intr-un singur strat), ele se
întălnesc pe suprafaţa ovarului, în ductul veziculei biliare; cilindrice=columnar simplu (strat de celule
cilindrice, înalte), ele tapetează cavitatea intestinelor, stomacului stratificate pot fi cherarinizate(strat
superficial al pielii), ele se cheratinizează şi apoi se exfoliază; necheratinizate/ moale(acopera cavit
bucala, esofagul= supraf umede),celulele moarte de la supraf se exfoliază fără a se cheratiniza
cilindrice/columiar (peretii vezicii urinare, uterul, porţiunea superioară a uretrei) pseudostratificate (caile
respiratorii), ele st constituite dintr-un singur strat, sprijinit pe o membrană bazală ROL : de protecţie
GLANDULARE-celulele specializate în sinteza unor subst, ele elaborează produşi de secreţie, asociindu-
se cu ţesutul conjunctiv form glande: exocrine-posedă canale prin care se elimină produşii de secreţie
endocrine-secretă produşi direct în sînge mixte- pancreasul, gonadele SENZORIALE- celule
specializate, care au capacitatea de a transforma excitaţiile din mediu în impuls nerv (epiteliile gistativ,
auditiv, vestibular) conjuctive - cele mai raspindite, asigură conexiunea dintre celule, ţesuturi/ organe,
alcatuite din celule conjuctive(mastocite, fibroblaşti,condrocite, osteocite, celule adipoase) si matricea,
care cuprinde proteine fibrilare (reticulină, colagen, elastină) şi substanţă fundamentală (glicoproteine,
mucopolizaharide) Tipuri : PROPRIU-ZIS lax - complecteaza spatiile dintre organe, hrănind epiteliile,
conţine puţine fibre şi multă subst fundamentală; dens - intra in componenta tendoanelor, corneii; conţine
mai puţină subst fund CU FUNCŢII SPECIALE : elastic - se intilneste in ligamente, corzi vocale;
reticular - parte componenta a maduvei roşii a oaselor, spinei, ganglionilor limfatici; adipos – form din
celule sferice, dislocat sub piele, de a lungul vaselor sangvine, în jurul unor organe, are rol de depozit;
singele si limfa - ţesut lichid, cu subst fundamentala-plasma; limfa ae rol de apărare CARTILAGINOS-
de o consistenta semidura, asigurînd susţinere şi rezistenţă; e lipsit de vase sangvine, limfatice şi nervi;
deosebim : hialin - inveleste capetele oaselor unite mobil (in laringi, trahee, septul nazal, bronhii) elastic
- se gaseste in laringe, epiglota, pavilioanele urechilor fibros - formeaza discurile intervertebrale. OSOS-
subst fundamentala este impregnata cu saruri de calciu, ce asigură susţinere şi rezistenţă; deosebim:
compact - celulele osoase amplasate concentric în jurul canalului Harvers, spongios - celulele osoase st
dispuse rarefiat (epifizele oaselor lungi şi celor late). Ţesutul conjunctiv se mai poate clasifica : trofic(lax,
adipos, sangvin) şi de susţinere(fibros, cartilaginos, osos) musculare: celula musculara e numita fibră
musculara, trasatura distinctiva - capacitatea de-a se contracta; ea dispune de membrană (sarcolemă) şi
citoplasmă (sarcoplasmă): NETED- din celule fusiforme unicelulare; formeaza musculatura organelor
interne. Fibra are un nucleu situat central; miofibre amplasate liber şi paralel, constituite din miofilamente
de actină(subţiri. lungi) şi miozină(groase). Contracţia muşchiului neted e involuntară şi lentă STRIAT-
din fibre musculare cilindrice, polinucleate; formeaza muschii scheletici si musculatura unor organe
interne, ROL : de contracţie; Fibra musculară striată conţine un nr mare de nuclee ovoide, organite
celulare tipice, mult glicogen şi miofibre cu o structură caracteristică (form discuri clare, ce conţin
miofilamente de actină şi discuri întunecate-de miozină şi actină) Contracţia muşchiului striat e voluntară
şi rapidă A :dintre ţ striat şi muscular: ţ anim, ţ musculare, conţinut sporit de microfilamente proteice D:
tip de celule (polinucleate, mononucleate), localiz, tip de contracţie (voluntară involuntară) CARDIAC-
din fibre polinuclele, toate fibrele formeaza o retea unica, intra in alcatuirea muschilui cardiac.
Contracţia-involuntară nervos - alcatuit din: neuroni- receptioneaza, prelucreza si transmit impulsul
nervos şi celule gliale ocupa spatiul dintre neuroni servind drept suport pentru acestea si asigurind nutritia
lor. As: dintre ţ cartilaginos şi ţ osos : ţ animale, grupări de celule, ţ conjunctive D: tipul de celule,
localiz, funcţii A: ţ musc striat şi ţ epitelial :forma cel, aranj celulară. TEMA : FOTOSINTEZA.
CHEMIOSINTEZA. RESPIRAŢIA CELULARĂ. Fotosinteza = obţinerea unui produs chimic (glucozei)
din elementele lui componente (subst organice : CO(2), H(2)O) prin acţiunea luminii; proces fiziologo-
biochimic specific pt plantele verzi, ce constă în fizarea energiei solare sub formă de energie a legăturilor
chimice. Acest proces= o parte componentă a metabolismul plastic, căci e un proces de formare a subst
org dun cele anorg. Acest proces are loc în cloroplaste, care conţin 2pigmenţi verzi(clorofila a şi clorof
b), care au max de absorbţiei în partea roşie şi albastră- violetă a spectrului de lumină. La acest proces
participă CO(2), H(2)O, H(2)S, energia solară; transportul de electroni are loc pe tilacoizi; în cadrul
fotosintezei se obţine amidon,glucoză. Faza de lumină începe cu iluminarea cloroplastului de către
lumina vizibilă. Fotonul de lumină, nimerind în molecula de clorofilă a, provoacă un şir de reacţii de
oxidoreducere cu degajare de energie, iar molecula de clorof pierde un ion de H şi un electron. O parte
din energia acestor reacţii e utilizată la fotoliza apei, produsul său secundar se degajă în atmosferă, iar
energia rămasă e acumulată în legături macroergice ale moleculei ATP. Astfel, are loc captarea energiei
solare de către grăuncioarele de clorofilă şi transformarea ei în energie chimică a legăturilor ATP. Faza de
întuneric presupune fixarea CO(2) în stroma cloroplastelor cu transformarea lui în hexoze.Aici sursa de
energie e: ATP şi alte molecule purtătoare de energie. Aici se desfăşoară Ciclul Calvin, care necesită ATP
şi care reprez reacţii în urma cărora se form : acid fosfogliceric, aldehida 3, glucoza, zaharoza, amidonul.
F începe la o iluminare slabă şi încetează la o iluminare puternică, din cauza vătămării protoplasmei
celulelor. Însemnătatea F în plan planetar este neexprimabilă, de ea e legată existenţa vieţii pe pămînt,
întrucît stă la baza desfăşurării proceselor vitale. Intensitatea ei depinde de lumină, concentraţia CO(2), de
temp, de apă, de săruri minerale. !!!în cadrul F se elimină Oxigen, deoarece la F participă apa. !!!F e
posibilă şi fără eliberarea de Ox în atmosferă. Unele subs ca SO(2), ozonul înhibă F. 6CO(2) + 6H(2)O -
> C(6)H(12)O(6) +6O(2) Respiraţia celulară ------------ anaerobă se desfăşoară în citoplasmă şi nu
necesită oxigen, iar cea aerobă se desfăşoară în mitocondrii şi necesită oxigen. Degradarea subs org se
produce în cadrul ciclului Krebs As: st de importanţă vitală, au loc în celulă, procese metabolice D: tipul
de metabolism, localizarea în celulă, produsul final. Chemiosinteza –oxidarea directă a compuşilor
minerali de către bacteriile (nitrobacterii, sulfobacterii, patogene) ce obţin energie necesară activităţii
vitale. Nitrobacteriile, sulfobacteriile, ferobacteriile sintetizează subst oranice în baza energiei eliminate la
oxidarea diverselor substanţe. 6CO(2) + 12H(2)S +Q -> C(6)H(12)O(6) + 12(S) + 6H(2)O Termeni
biologici : autofagia- procesul de degradare a organitelor sau structurilor celulare bătrîne şi alterate.
enzime = catalizatori biologici de natura proteica, pot fi: monocomponente(din proteine)
bicomponente(proteine+ componetne neproteinice-coferment/ coezimă), iniţiază procesul de fotosinteză
şi metabolism; vitamine = substanţe fiziologice active de natura diferita/biocatalizatori, pot fi: liposolubile
si hidrosolubile, se dizolvă în substanţa lichidă; Legatura chimica - legatura dintre atomi; poate fi ionica,
metalica, covalenta(polara, nepolara) Fermentaţie- transformare chimică a materiei organice în subst cu o
constituţie mai simplă prin acţiunea fermenţilor stomată- mică deschidere în învelişul frunzei, servind la
schimbul de gaze dintre mediu şi plantă, eliminînd apa din plantă. Lichid tisular- spaţiu dintre celule, cu
funcţia de transportare a subst, de spălare a celulelor, de formare a limfei.