Studiu comparativ al sistemului digestiv la vertebrate

(Planul lucrării)
Introducere
Zoologia vertebratelor este ramura zoologiei ce se ocupă cu studiul
animalelor vertebrate, dezvoltarea lor și mediul lor de trai. Animalele vertebrate
sunt cele mai dezvoltate dintre speciile de animale. Ele au toate sistemele de
organe dezvoltate și s-au adaptat la toate mediile de viață. Ele mai sunt numite
cordate. Din acest grup fac parte: peștii, amfibiile, reptilele, păsările,
mamiferele. Spre deosebire de nevertebrate, acestea au coloană vertebrală și
un endoschelet osos bine dezvoltat, la cele mai simple vertebrate este sub formă
de o coardă. Sistemul nervos central este alcătuit din creier și măduva spinării.
Sistemul circular este unul închis, iar inima se află lângă plămâni. Vertebratele se
împart la rândul lor în acraniate și craniate. În natură sunt peste 50000 de mii de
specii de vertebrate.
Studiul vertebratelor are o mare importanţă atât teoretică cât şi din punct de
vedere practic. Vertebratele fiind în majoritatea lor animale mari şi utile au atras
atenţia omului încă din cele mai vechi timpuri. O dovadă a acestui interes o
constituie picturile murale din diferite peşteri, sculpturi şi basoreliefuri
reprezentând animale singuratice şi mai ales scene din viaţa lor. Studiul
vertebratelor ne permite să le cunoaştem forma , organizarea, reproducerea şi
felul de viaţă în legătură cu mediul în care s-au adaptat: uscat, apă sau aer.
Constituind un grup unitar, studiul comparat al speciilor actuale de vertebrate şi
ai strămoşilor fosili ai acestora ne permite să le aşezăm sub forma unor serii
evolutive, de la cele mai simplu organizate până la cele mai complexe. La nici un
alt grup de animale nu au putut fi stabilite serii evolutive aşa de complexe ca la
vertebrate. Este destul să amintim în această privinţă seriile evolutive ale
elefanţilor, cailor şi ale strămoşilor omului.
În felul acesta vertebratele aduc cel mai puternic sprijin pentru urmărirea
procesului evoluţiei vieţuitoarelor, cu cât este mai evidentă imaginea evoluţia
de la animale la om. Stabilirea originii animale a omului nu s-a putut face decât
printr-o adâncă cunoaştere a unităţii de structură a omului u primatele şi a
acestora cu mamiferele cele mai simple. Astfel studiul vertebratelor aduce un
sprijin puternic concepţiei materialiste de trecere de la formele cele mai simple
la formele cele mai evoluate.

52
 Adaptarea la diferite condiţii de viaţă, regimuri alimentare şi moduri de
locomoţie, pot fi demonstrată în condiţii optime în rândul vertebratelor .
acestea procură un foarte bun material pentru ilustrarea interdependenţei
dintre organism şi mediu şi a plasticităţii materiei vii. În rândul vertebratelor
este cel mai bine demonstrată acţiunea mediului asupra organismului animal ca
în exemplul trecerii peştilor crosopterigieni de la viaţa acvatică la viaţa terestră şi
transformarea lor în amfibii, sau la trecerea unor reptile la viaţa aeriană şi la
transformarea lor în păsări.
Acţiunea modificatoare a omului asupra animalelor s-a manifestat mai
pregnant şi cu mai multă eficacitate pe rasele domestice de mamifere şi păsări.
Aprofundarea studiului zoologiei vertebratelor a dus la dezvoltarea unor ramuri
devenite de sine stătătoare cum ar fi: ihtiologia (studiul peştilor), herpetologia (
studiul amfibienilor şi reptilelor), ornitologia (studiul păsărilor), mamalogia
(studiul mamiferelor).
Vertebratele constituie o sursă importantă pentru procurarea de bunuri de
consum, carne, lapte, ouă, grăsimi, şi de bunuri materiale pentru confecţionarea
îmbrăcămintei, încălţămintei, adăpostului. Multe mamifere ajută omul în
activităţile sale zilnice transport, pază, vânătoare.
Cunoştinţele de zoologia vertebratelor au dus la crearea de rase noi de
animale domestice cu o productivitate mai mare, din aceste preocupări derivând
aplicaţii practice ale zoologiei şi anume zootehnia care se ocupă în mod special
cu crearea, ameliorarea şi aclimatizarea raselor. Ramuri speciale ale zootehniei
sunt: avicultura (creşterea păsărilor domestice) şi piscicultura (creşterea
peştilor).
Tot aceste cunoştinţe se aplică şi la animalele care constituie obiect de
vânătoare pentru crearea de condiţii optime în vederea vânatului şi ocrotirii
acestora. A luat astfel naştere în ultimul timp o ramură aplicată a zoologiei,
cinegetica, prin vânare cetaceelor şi pinipedelor căutându-se întrebuinţări
pentru produsele de la ele.
Studiul vertebratelor ne ajută să întrebuinţăm speciile folositoare în lupta
biologică contra dăunătorilor şi să le creăm condiţii favorabile de viaţă, astfel
fiind ocrotite păsărelele, unele păsări răpitoare ca şi mamiferele carnivore şi
insectivore. La fel de importantă este şi studiul vertebratelor dăunătoare în
vederea unei lupte mai eficace împotriva lor, astfel omul reuşind stăvilirea
înmulţirii unor rozătoare şi carnivore dăunătoare economic, reducându-se astfel
pagubele produse de acestea. Alte specii de vertebrate (broaşte,cobai, câini )
53
servesc în laboratoarele de cercetare drept animale de experienţă pentru
cunoaşterea prin comparaţie a funcţiunilor organismului uman. Este destul să
menţionăm importanţa studiului reflexelor condiţionate la mamifere care au
servit ca bază pentru cunoaşterea funcţiunilor sistemului nervos la om.
Mamiferele se utilizează la prepararea vaccinurilor (antirabic, antivariolic )
folosite pentru prevenirea bolilor şi a serurilor (antidifteric ) pentru vindecarea
unor boli. Sunt utilizate şi astăzi ca animale etalon pentru stabilirea dozei de
substanţe antibiotice sau medicamentoase. Unele vertebrate au acţiune
dăunătoare asupra sănătăţii prin veninul care îl conţin şi pe care îl pot inocula,
altele sunt transmiţători de boli parazitare ( tenioze, trichinoze) microbiene
(ciumă, tularemie ) şi virpotice ( turbarea).
Cunoştinţele despre animalele vertebrate şi în special despre cele terestre
servesc şi pentru acţiunea de culturalizare a maselor şi de protecţia naturii.
Pentru cunoaşterea animalelor din diferite regiuni au fost create grădini şi muzee
zoologice. In grădinile zoologice sînt ţinute şi crescute diferite animale sălbatice,
în condiţii asemănătoare cu cele din natură. În Bucureşti s-au pus în ultimii ani
bazele unei astfel de grădini zoologice. In muzeele zoologice sunt prezentate
animale singuratice sau grupe de animale, preparate şi conservate. Unul dintre
cele mai frumoase muzee de acest fel este Muzeul de istorie naturală „Grigore
Antipa" din Bucureşti.
Pentru protecţia faunei unor regiuni sau a unor specii rare au fost create
rezervaţii şi parcuri naturale, în care animalele sînt în acelaşi timp ocrotite şi pot
fi şi studiate. La noi în ţară s-a creat pînă în prezent Parcul naţional de pe
Muntele Retezat. Printre parcurile cele mai mari putem aminti Parcul naţional
Sihote Alin din Rusia şi Parcul Yellowstone din S.U.A.
Importanţa teoretică şi practică a zoologiei vertebratelor justifică predarea
acestuia ca obiect de învăţămînt de sine stătător, care contribuie la educaţia
studenţilor, la însuşirea unor cunoştinţe multiple, necesare înţelegerii evoluţiei
lumii vieţuitoarelor pe pamânt. De asemenea, valorificarea multiplă a
vertebratelor şi a produselor lor în alimentaţie şi în diferite ramuri industriale
necesită o mai atentă cunoaştere a structurii lor şi a vieţii lor, în vederea
eforturilor ce trebuie depuse pentru transformarea lor în scopul utilizării cu cât
mai mult folos de către om.
Vertebratele cuprind animale a căror studiere are o mare importanţă atât
teoretică cât şi practică. Pe baza studiului lor au fost formulate legile generale ale
biologiei, ca: legile evoluţiei filogenetice, ale dezvoltării ontogenetice, legile
54
anatomiei comparate şi au condus la stabilirea unor contribuţii valoroase în
ecologia şi sistematica animală.
Ca obiect de studiu, zoologia vertebratelor reprezintă astăzi o îmbinare
armonioasă a sistematicii, cu aspecte de ecologie, filogenie şi evoluţie, legate în
acelaşi timp de practică, de valorificarea multiplă pe care o au vertebratele
datorită utilizării lor complexe.
În ultimii ani, studiul vertebratelor atrage atenţia şi asupra unor animale pe
cale de dispariţie, ocrotite azi în mod special la noi şi în alte numeroase state,
creîndu-se numeroase parcuri naţionale, în care ele sunt supravegheate atent,
zoologii fiind printre primii care au tras semnalul de alarmă privind salvarea
patrimoniului faunistic, în condiţiile tehnicizării şi poluării.
Istoricul studiului vertebratelor. Dezvoltarea ştiinţelor biologice, deci
şi a zoologiei, a fost şi este determinată de necesităţile pe care le pune în faţa
omenirii practica social-istorică, nevoile societăţii. Animalele şi mai ales
vertebratele au reprezentat pentru societatea omenească, încă din epoca
primitivă, o sursă de bază, uneori exclusivă, pentru hrană şi îmbrăcăminte.
Necesitatea de a le vîna, de a le prinde, a condus la deprinderea de a le studia
mai atent felul lor de viaţă, observaţii care s-au transmis din generaţie în
generaţie.
Încă din paleolitic şi neolitic, cunoştinţele utile s-au transmis urmaşilor prin
viu grai sau prin intermediul unor desene de pe pereţii peşterilor, în care semnul
de săgeată era orientat într-o anumită direcţie asupra animalului, considerată
direcţia utilă pentru capturare. Domesticirea unor animale de către om, realizată
tot în perioada preistorică, rezultat al unor serii de generaţii, a condus la
stabilirea în anumite regiuni a popoarelor primitive şi utilizarea produselor
obţinute.
în antichitatea hindusă, în India, se cunoaşte o primă încercare de clasificare a
animalelor, de către D a 1 v a n o, încă cu două secole înainte de A r i s t o t e 1.
Egiptenii şi asirienii, de asemenea cunoşteau multe probleme din biologie, mai
ales, a animalelor domesticite. în antichitatea greacă, însă, filozoful A r i s t o t e l
( 3 8 4 — 3 2 2 ) este primul care în lucrarea sa „Istoria animalelor" descrie peste
500 specii şi face o clasificare a regnului animal apropiată de cea actuală,
deoarece grupul „animale cu sânge" cuprinde vertebratele de azi: om, patrupede
vivipare, păsări, patrupede ovipare, cetacee şi peşti, în opoziţie cu „animale fără
sânge", care cuprind moluşte, crustacei etc., adică nevertebrate. Antichitatea

55
romană, continuă descrierea a numeroase vertebrate, prin opera lui
L u c r e t i u s (99—55) „De rerum natura", prin „Historia naturalis" de Pliniu cel
B ă t r â n (23—79) şi alte lucrări, care sunt însă sub influenţa lui Aristotel,
situaţie care s-a resimţit şi în timpul Evului Mediu. Abia în timpul Renaşterii,
începând din secolul al XVI-lea, apar din nou lucrări cu conţinut zoologic eliberat
oarecum de dogmele inchiziţiei medievale, cu orientare materialistă. Aceste
lucrări, reprezentînd contribuţii deosebite privind anatomia, fiziologia şi
sistematica, de multe ori erau nu opera unor specialişti, ci a unor medici,
diplomaţi, călători, filozofi; ele apar în mai multe centre europene, descoperirea
tiparului permiţând difuzarea lor mai largă. În această perioadă apar în zoologie
lucrări complexe, de valoare, semnate de: E d u a r d W a t t o n ( 1 4 9 2 —
1555) „De differentiis animalium", P. Belon (1517—1564), ihtiolog, G .
R o n d e l e t ( 1 5 0 7 — 1 5 6 6 ) , profesor la Montpellier, care descrie batra-
cieni, peşti şi mamifere, K o n r a d Gesner (1516—1565) „Historia animalium",
apoi U l ys s e A l d r o v a n d i , R e d i , M a l p i g h i etc. pionierii zoologiei în
Europa.
Descoperirile geografice lărgesc mult sfera cunoştinţelor asupra animalelor;
sunt organizate călătorii îndrăzneţe, iar descoperirea microscopului lărgeşte şi
mai mult cunoştinţele de zoologie, în special privind lumea animalelor mici. În
secolul al XVII-lea se impun în zoologie cercetările lui J o h n Ray (1627—1705),
iar în secolul următor C. L i n n e (1707—1778), prin publicarea lucrării de
sinteză „Systema Naturae" (ediţia a X-a, 1758) în care clasifică toate animalele,
introducînd sistemul de nomenclatură binară, acceptat şi astăzi.
La sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea? odată cu
lucrările lui B u f f o n , C u v i e r , L a m a r c k ş.a., apar în discuţie şi unele
probleme fundamentale, ideea transformismului, a evoluţiei. În aceeaşi perioadă
apar şi specializări în diferite direcţii.Abia mai tîrziu, prin apariţia operei lui C h.
D a r w i n ( 1 8 0 9 — 1 8 8 2 ) „Originea speciilor" (1859), lucrările de zoologie
dobândesc o fundamentare evoluţionistă, cu numeroase exemple de anatomie şi
embriologie, sprijină în mod activ ideea transformistă în biologie. In aceeaşi
perioadă, apariţia şi dezvoltarea muzeelor şi grădinilor zoologice, ajută nu numai
procesul instructiv-educativ, dar şi noua orientare evoluţionistă. Ca rezultat al
unor cunoştinţe mai aprofundate în anumite domenii, apar discipline zoologice
noi: anatomia comparată, embriologia, ecologia, paleontologia, alături de
morfologie, fiziologie şi sistematică. Aceste ramuri ale zoologiei cuprind
probleme cu totul speciale şi furnizează zoologiei tot mai multe date pentru
descrierea şi diferenţierea diferitelor grupe de animale, pentru stabilirea
56
treptelor filo- genetice, pentru explicarea legăturii strânse care există între forma
animalului şi condiţiile de existenţă. In felul acesta, specia este înţeleasă ca o
unitate evolutivă, iar genurile, familiile, ordinele şi clasele, ca unităţi sistematice
necesare în înţelegerea şi descrierea regnului animal.
Secolul al XlX-lea, în afara liniei evoluţioniste pe care o imprimă opera lui
Darwin, aduce şi alte realizări valoroase. Se fac numeroase expediţii ştiinţifice
continentale de către exploratori experimentaţi, printre care amintim pe
E d u a r d R u p pel (1794—1884), A l f r e d E d . Brehm (1829—1884), A. F.
Middendorf (1815—1894), Lorentz Oken (1779—1851),
R i c h a r d Owen (1804—1892) şi alţii, a căror lucrări întregesc cunoaşterea
faunei din toate continentele. In acelaşi timp apar lucrări de zoologie dinamică şi
explicativă foarte valoroase; amintim printre altele rezultatele deosebite ale lui
T. S c h w a n n (1810—1882), K. E. v. Baer (1792—1876), R. V i r c h o w
(1821—1902), K. Gegenbaur (1826 —1903), Ernst
Haeckel (1834—1919), A. O. Kowalewski (1840 —1901)
ş.a.In secolul al XX-lea se înregistrează numeroase contribuţii valoroase în
diferite ramuri ale zoologiei. Astfel apar tratate de Paleontologie evolutivă şi
Paleozoologie, semnate de O. A b e l ( 1 9 2 0 ) , K . v . Z i t t e l (1924), A. S.
R o m e r ( 1 9 5 0 ) , J . P i v e t e a u ( 1 9 5 1 — 1 9 5 7 ) , care au rolul de a
stabili filogenia diferitelor ordine şi a fixa poziţia lor sistematică, legând astfel
formele fosile cu cele actuale. În zoologia experimentală se aduc contribuţii de
bază privind structura oului şi probleme de embriogeneză, cum sunt lucrările lui
H. S p e m a n n (1921), A. Dalcq (1941) ş.a. Apar, de asemenea, lucrări de
genetică şi histologie în sprijinul sistematicii animale, în lumina concepţiilor
actuale şi pe baza noilor cercetări de biochimie; amintim pe J. S. H u x 1 e y
(Noua sistematică, 1940), P. D o b z h a n s k y ( G e n e t i c a şi originea speciilor,
1941) J. Z. Y o u n g (Viaţa vertebratelor, 1956) şi mulţi alţii.
De asemenea subliniem valoarea şi importanţa deosebită a apariţiei unor
tratate de zoologie, care au făcut cunoscute problemele multiple ale
vertebratelor, nu numai cele sistematice. Astfel amintim tratatele de zoologie
coordonate de W. K u k e n t h a l , E d . P e r i e r , A . L a m e e r e şi mai ales
tratatul lui P. P. G r a s s e ( î n c e p u t din 1949 şi continuat şi astăzi), care aduc
cele mai actuale cunoştinţe morfologice şi ecologice, alături de sistematică şi
filogenie.
În ceea ce priveşte orientarea actuală în studierea vertebratelor, trebuie să
amintim numeroasele lucrări legate de studiul populaţiilor şi asociaţiilor
faunistice, de acţiunea negativă a factorilor poluanţi asupra a numeroase specii,
de ocrotirea unor specii pe cale de dispariţie, luând o mare amploare extinderea
parcurilor naţionale şi observaţiile etologice ce se fac în acestea.
57
 În studiul vertebratelor din România un moment important 1-a constituit
apariţia în anul 1716 a lucrării lui D. C a n t e m i r „ D e s c r i p t i o Moldaviae", în
care sunt descrise numeroase vertebrate de la noi, printre care zimbrul, cerbul,
mistreţul, saiga etc., alături de alte probleme geografice şi economice. Foarte
interesante sunt mai ales datele privind zimbrul şi saiga, două mamifere astăzi
complet dispărute din fauna ţării noastre. Fauna de la noi a fost parţial studiată
şi de cercetători străini care ne-au vizitat ţara. Dintre aceştia putem aminti pe
M a r s i g l i ( 1 6 9 0 ) , I . F r i d v a l s k y( 1 7 6 7 ) , J . B e n k o ( 1 7 7 8 ) ,
care semnalează diferite specii de peşti, mai ales în Transilvania, iar mai târziu pe
G. C h. D a n f o r d, care colectează timp de mai mulţi ani (1875—1894) păsări
din Masivul Retezat, pentru muzeul de istorie naturală din Londra. Mai
menţionăm pe O t t o F i n s c h , care face studii importante asupra păsărilor din
Delta Dunării (1858), iar mai recent, p e R o b e r t M e r t e n s , care, între anii
1921—1923, studiază reptilele din Dobrogea şi din Delta Dunării.
Printre primii zoologi de la noi, care s-au ocupat şi cu vertebratele, amintim
pe E. A. B i e 1 z din Sibiu, autorul primelor liste de faună locală din Transilvania,
pe R. D o m b r o v s k i ș i I . P . L i c h e r d o p o l , zoologi la Muzeul de istorie
naturală din Bucureşti, care au publicat studii despre păsări şi mai recent,
D i o n i s i e L i n ţ i a ( 1 8 8 0 — 1 9 5 2 ) din Timişoara, care a contribuit în mare
măsură la cunoaşterea păsărilor din ţara noastră. în această ultimă perioadă,
amintim şi studiile lui C . K i r i ţ e s c u ( 1 9 3 0 ) ş i R . C ă l i n e s c u asupra
reptilelor. Un mare rol în sistematizarea şi organizarea studiilor faunistice 1-a
avut înfiinţarea unor societăţi, mai ales pe lângă muzeele de istorie naturală.
Astfel, în anul 1833 ia fiinţă Societatea de medici şi naturalişi din Iaşi; naturaliştii
din Transilvania au înfiinţat la Sibiu în anul 1849 Societatea ardeleană de științe
naturale şi la Cluj în anul 1859 Societatea muzeului ardelean. În anul 1834 se
alcătuiesc la Bucureşti primele colecţii de animale, care îmbogăţindu-se
necontenit vor forma Muzeul de istorie naturală din Bucureşti, astăzi Muzeul
„Grigore Antipa". În aceste muzee, prin grija membrilor acestor societăţi, s-au
acumulat importante colecţii de vertebrate. În afara muzeelor şi societăţilor de
ştiinţe naturale, activitatea ştiinţifică se concentrează şi la catedrele de zoologie,
care se dezvoltă pe lângă cele trei universităţi înființate la Iași (1862), la
Bucureşti (1864) si Cluj (1872).Atât la muzee, cât şi la universităţi, se desprinde
contribuţia valoroasă a unor zoologi români renumiţi, care au studiat
vertebratele şi au trasat jaloanele unor şcoli, a căror elevi au continuat cercetări

58
pentru cunoaşterea faunei României. Amintim printre alţii pe Grigore Antipa,
Paul Bujor, Ioan Borcea, Emil Racoviţă şi Andrei Popovici Bîznoşanu.
Grigore Antipa (1867—1944), a studiat peştii de apă dulce şi marini de la
noi. Studiile sale sistematice, biologice şi ecologice au o mare valoare, fiind
orientate spre sectorul productiv. El dă şi primele îndrumări ştiinţifice pentru
pescuit şl piscicultura, Iniţiind şi prima legislaţie privind reglementarea
pescuitului în apele ţării. Grigore Antipa a organizat şi modernizat Muzeul de
istorie naturală din Bucureşti care astăzi îi poartă numele, creând o nouă formă
de expunere şi anume dioramele, în care animalele sunt prezentate în mediul lor
natural.
P a u l Bujor (1862—1952), profesor la Universitatea din Iaşi, specialist în
probleme de morfologie, a studiat dezvoltarea embrionară la ciclostomi.
I o a n B o r c e a ( 1 8 7 9 — 1 9 3 6 ) , unul din elevii lui P. B u j o r , fost
profesor de zoologie la Universitatea din Iaşi, s-a ocupat cu studiul peştilor din
Marea Neagră şi a înfiinţat Staţiunea zoologică de la Agigea, care-i poartă
numele. Aici s-a creat o şcoală de valoroşi zoologi, care cercetează mai ales fauna
Mării Negre.
E m i l R a c o v i ţ ă ( 1 8 6 8 — 1 9 4 7 ) , fost profesor la Universitatea din
Cluj, este întemeietorul biospeologiei. în cursul expediţiei pe vasul „Belgica" în
regiunile antarctice a studiat viaţa pinguinilor şi a balenelor.
Dimitrie Voinov ( 1 8 6 7 — 1 9 5 1 ) a fost profesor de morfologie animală la
Universitatea din Bucureşti; el a creat o şcoală de valoroşi morfologi în ţara
noastră.
A. Popovici Bîznoşanu ( 1 8 7 7 — 1 9 6 9 ) a fost profesor de zoologie la
Universitatea din Bucureşti. El este creatorul unei valoroase şcoli de zoologi şi
ecologi; în 1923 înfiinţează Staţiunea zoologică din Sinaia- Cumpătu, unde s-au
făcut numeroase studii cu orientare ecologică privind fauna noastră montană,
mai ales asupra Masivului Bucegi. După anul 1948, odată cu reorganizarea
Academiei şi cu înfiinţarea Colectivului „Fauna R.P.R.", cu crearea unor institute
departamentale şi cu dezvoltarea celor existente, cercetarea faunistică din ţara
noastră ia un avînt deosebit. Gruparea cercetătorilor, orientarea şi dirijarea
acestora, apariţia a numeroase publicaţii, fac posibilă o cunoaştere aprofundată
a faunei vertebratelor, încep cercetări de ecologie şi zoogeografie, alături de cele
sistematice, se încearcă aclimatizări de specii valoroase pentru economia ţării, se
iau măsuri de protecţie sau de combatere a unor specii. Toate aceste contribuţii

59
aduc o orientare nouă nu numai teoretică, dar şi practică, legată de producţie,
înscriindu-se astfel pe linia efortului general al poporului nostru. În ultimii 30 de
ani, perioadă de adevărată revoluţie cultural ştiinţifică în România, apar
numeroase opere de valoare semnate de P. Bănărăscu (peşti), I. Fuhn şi Şt.
Vancea (reptile), Dionisie Linţia (păsări), o serie de lucrări de cinegetică şi
economia vânatului, semnate de A. Comşia, Otto Witting, I. Pop, C.
Rosetti- Bălănescu ş.a. In cadrul catedrelor de zoologie de la facultăţile de
biologie, la Institutul central de biologie, la Muzeul „Gr. Antipa", la Institutul de
speologie şi multe alte institute departamentale, există astăzi numeroşi
cercetători, care studiază probleme privind următoarele clase: peşti, amfibieni,
reptile, păsări şi mamifere. În acelaşi timp, actualele cercetări se orientează tot
mai mult în cunoaşterea biologiei vertebratelor şi în problemele de ecologie
animală, observaţii asupra acţiunii poluării, asupra cunoaşterii diferitelor
ecosisteme, asupra protecţiei şi rolului multiplu al vertebratelor în economie
legat de valoarea lor practică.

LEGĂTURA DINTRE ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATELOR ŞI ALTE ÎNCRENGĂTURI

Încrengătura vertebratelor ocupă un loc distinct între celelalte încrengături.

Cu toate acestea, între vertebrate şi nevertebrate se găsesc o serie de
asemănări, care în unele cazuri indică existenţa unui strămoş comun
nevertebrat. Cu chetognatele, echinodermele, pogonoforele, stomocorda- tele şi
cordatele inferioare (procordatele), vertebratele alcătuiesc o grupă de ordin
superior — deuterostomele (Deuterostomia). Deuterostomele îşi trag numele
de la modul de formare a gurii definitive, care nu derivă din blastopor ci se
formează la polul opus. în modul acesta se deosebesc de nevertebratele
protostome (Protostomia), a căror gură definitivă derivă din blastopor. Pe
lîngă aceasta, deuterostomele au şi alte caractere proprii. Astfel,
ectodermul lor nu participă decât în mod limitat la formarea tubului
digestiv, şi anume dă numai partea anterioară (sto- modeum) şi posterioară
(proctodeum). Inima este de origine mezoblastică. Deuterostomele se pot
împărți în deuterostome în sens larg (chetognate) şi deuterostome propriu-
zise (echinoderme, pogonofore, stomocordate şi cordate). în interiorul
grupului echinodermo-cordate, încrengăturile stomocordate, urocordate,
cefalocordate şi vertebrate prezintă o serie de caractere comune. La acest
60
grup, faringele prezintă orificii pe părţile laterale (faringotreviie), la nivelul
cărora are loc schimbul respirator cel puţin într-un anumit stadiu de
dezvoltare, sistemul nervos este în formă de tub, aşezat pe linia medio-
dorsală a corpului (epineurie sau notoneurie), iar inima este formată dintr-o
veziculă musculoasă înconjurată de pericard (cardo-pericard). Aceste trei
caractere importante nu se regăsesc la alte încrengături, fapt care conduce
la concepţia unei asemănări mai mari dintre stomocordate şi cordate.
Totodată, stomocordatele au caractere de asemănare în plus, ou echinodermele,
prin faptul că larva lor tornaria, în stadiul dipleural, este aproape identică cu
larva echino- dermelor.
La fel, dintre protostome, stomocordatele se aseamănă cu anelidele prin
faptul că au o creştere intercalară a corpului şi nu o creştere terminală,
caracteristică pentru cordate. De asemenea, circulaţia sîngelui în vasul dorsal al
stomocordatelor este ca la anelide, dinapoi înainte şi nu dinainte înapoi ca la
cordate. Cu toate acestea, larva tornaria a stomocordatelor nu se aseamănă cu
larva trocoforă a anelidelor. Urmează că relaţiile dintre stomocordate şi cordate,
pe de o parte, şi celelalte încrengături de nevertebrate, pe de altă parte, se
referă la asemănări datorită poziţiei pe o treaptă inferioară a stomocordatelor şi
nu datorită unei derivări directe.

61
a -anus ; f. br.-fantă branhială ; g-gură ; g.n.-ganglion nervos ; in-inimă ; n-
notocord; t.d.-tub
digestiv; t.n.-tub nervos

Cordatele au o situaţie aparte în grupa metazoarelor şi se deosebesc

net de restul deuterostomelor prin prezenţa notocordului şi mai ales prin
topografia organelor principale. Neuraxul este aşezat dorsal, deasupra
tubului digestiv la cordate şi vertebrate, sub tubul digestiv, la nevertebrate.
Inima cordatelor are poziţie ventrală, în timp ce la nevertebrate este aşezată
dorsal (fig. 1.1). Scheletul principal al cordatelor, notocordul, de origine
endodermică, este intern, pe când scheletul nevertebratelor, de origine
ectodermică, este morfologic extern. Pe lângă aceste însuşiri, cordatele se
înrudesc între altele şi prin dezvoltarea ontogenetică, căci numai la ele se
observă stadiul de neurulă, care succede stadiul de gastrulă.Cordatele
prezintă deci deosebiri nete faţă de celelalte încrengături. In plus, manifestă
deosebiri nete şi între ele, motiv pentru care sunt studiate în trei
încrengături deosebite: urocordate, cefalocordate şi vertebrate.
Cordatele (Chordonia). Sînt celomate, deuterostome, cu schelet intern
axial, notocordul, de origine dublă, endoblastică şi mezoblastică. Sistemul
nervos, în formă de tub, este situat deasupra tubului digestiv (epineurie), în
timp ce cardo-pericardul, inima, se află sub tubul digestiv. Faringele
serveşte ca aparat respirator, fie prin orificiile sale (faringotremie) la
speciile acvatice, fie printr-un diverticul ventral, la speciile cu respiraţie
pulmonară. Corpul are simetrie bilaterală. Partea principală a scheletului o
constituie notocordul sau coarda dorsală, situată deasupra tubului digestiv
şi sub tubul neural. La vertebrate, în legătură cu notocordul se dezvoltă
coloana vertebrală şi craniul. Poziţia dorsală a sistemului nervos
(epineurie, notoneurie) este caracteristică. Neuraxul sau axa nervoasă este
în formă de tub, cu o cavitate internă, neurocel, care în partea posterioară
62
rămîne îngustă (canal ependimar), iar în partea anterioară se dilată
(ventricul). Neuraxul este format din celule şi fibre nervoase, la care se
adaugă celule de susţinere (nevroglii). La vertebrate, din neurax se
dezvoltă encefalul, măduva spinării şi nervii.
Cu puţine excepţii, corpul cordatelor este evident, alcătuit din segmente
sau metamere, care se observă la nivelul scheletului, musculaturii,
sistemului nervos, aparatului circulator şi aparatului excretor. La embrion
un metamer este format dintr-o masă celulară dublă, la dreapta şi la stînga
liniei mediane, în centrul căreia se găseşte cavitatea celomatică (somit).
Partea dorsală a somitelor păstrează caracterul metameric. Partea ventrală
se contopeşte în tot lungul corpului, pierde aspectul metameric dînd
celomul sau splanhnocelul, care are o foiţă externă, somato- pleura şi o
foiţă internă, splanhnopleura. Prin acest caracter al părţii ventrale,
cordatele se deosebesc de celelalte încrengături cu metamerizaţie (anelide,
artropode), unde şi partea ventrală a somitelor rămâne metamerizată.
Gura adultului se formează secundar, la polul opus blastoporului, iar
anusul, la unele specii, poate deriva din blastopor. Partea anterioară a
tubului digestiv, stomodeum, şi partea sa posterioară, proctodeum, derivă
din ectoblast în timp ce restul tubului digestiv derivă din endoblast. La
cordatele inferioare şi Agnatha, oare sînt microfage, adică se nutresc cu
hrană de dimensiuni mici, gura este larg deschisă, pe cînd la macro- fage,
gura se poate închide.
La cordatele cu viaţă acvatică există fante branhiale (faringotremie) la
nivelul cărora se dezvoltă branhia. La vertebratele aeriene se dezvoltă
piămânul. Sângele este format din plasmă şi elemente celulare. Aparatul
circulator este format din inimă musculoasă, înconjurată de pericard
(cardo-pericard), din vene, care aduc sîngele din corp la inimă şi artere
care conduc sângele în corp. Sensul circulaţiei în vasul dorsal la cordatele
inferioare este cefalo-caudal.
Cefalocordatele şi vertebratele au un aparat excretor de tip nefridian, adică
format din unităţi numite nefridii (nefron). Capătul intern al nefridei se
deschide în cavitatea generală de cele mai multe ori, pe cînd cel distal se
deschide la exterior, direct în cavitatea perifaringiană la cefalocordate, sau
indirect prin ureter la vertebrate. Nefridiile elimină substanţele de excreţie
în măsura în care se produc, sunt deci un aparat excretor emonctor. La
urocordate substanţele de excreţie se adună în anumite celule, rinichi de
acumulare, care se elimină prin ruperea părţilor din corp.
Gonadele, în număr de mai multe perechi (cefalocordate) sau o
singură pereche (urocordate şi vertebrate), sunt aşezate la nivelul
faringelui, la cefalocordate şi unele urocordate, sau în urma faringelui, la
63
celelalte cordate. Cefalocordatele şi vertebratele au sexele separate, sunt
deci gonocore, pe cînd urocordatele sînt hermafrodite. In dezvoltarea
embrionară, pe lîngă stadiile de morulă, blastulă şi gastrulă apare un stadiu
nou, neurula. Urocordatele au reproducere sexuată şi asexuată. Cordatele
cuprind trei încrengături: urocordate, cefalocordate şi vertebrate.

Aspecte privind sistemul digestiv la vertebrate

văzută cu c olumela sau cu oscioarele urechii. La reptile şi păsări urechea se completează cu

canalul auditiv extern, iar la mamifere se adaugă pavilionul.

Aparatul digestiv. Partea principală, mijlocie, a aparatului digestiv derivă din

enteron, în timp ce extremităţile aparatului, stomoăeumul şi proctodeu- mul sînt de
origine ectodermică. Părţile aparatului digestiv sînt gura, faringele, esofagul, stomacul şi
intestinul. Gura se continuă direct sau este de obicei separată de faringe. In gură se diferen ţiază
dinţii, limba şi glandele salivare.

Dinţii, de origine dermo-epidermi- că, sînt fixaţi pe mandibulă, maxilar, palatin şi vomer şi
au funcţiune pre- hensilă şi masticatoare. Partea dermică, prin intermediul odontoblastelor
generează ivoriu sau dentina, pe cînd epiteliul mucoasei bucale dă smalţul, care acoperă
suprafaţa dintelui. In partea axială a dintelui este un gol umplut cu pulpa dintelui, în care se

64
 găsesc ţesut conjunctiv, capilare sanguine şi
terminaţii nervoase. Dinţii uzaţi se schimbă de
mai multe ori la vertebratele inferioare şi odată
la mamifere. Dinţii pot fi înlocuiţi de formaţii
secundare, plăci cornoase (reptile, păsări,
monotreme), fanoane (balene) sau lamele
(anseriforme). La ciclostomi se găsesc dinţi
epidermici sau odontoizi.

Limba, fixată pe planşeul gurii este

susţinută de arcul hioidian şi uneori de
primele arcuri branhiale şi serveşte la
prehensiunea alimentelor, deglutiţe şi ca organ
de simţ.

în pereţii cavităţii bucale ai tetrapodelor se

găsesc diferite glande salivare:
sublinguale, retrolinguale, submaxilare,
parotide şi labiale. La gnatostome, glandele
Fig. 37. Urechea internă la Rana au o diastază amilolitică iar la ciclostomi, o
esculenta: diastază proteolitică.
a-ampula ; c.a.-creastă auditivă;
c.e.-canal endolimfatic; c.s.-canale
semicirculare ; lg-lagenă; «.ac.-nerv Faringele, neprecis delimitat de gură, are
acustic; p.a. pată auditivă; ^j./.-
papilă lagenară; sc- sacul; ut-utricul. o porţiune în care se deschid trompele lui
Eustache. Pe pereţii laterali ai faringelui la
ciclostomi şi peşti se dezvoltă branhiile, iar
la vertebratele pulmonate se dezvoltă plămînul, dintr-un diverticul ventral. In faring e se
încrucişează căile aeriene cu cele alimentare. La vertebratele inferioare această încrucişare se
face şi în gură (fig. 38).

Esofagul se continuă cu partea dorsală a extremităţii faringelui. Par tea sa posterioară

participă la formarea stomacului. Pe t raiectul esofagului pot exista dilatări, guşa, care are funcţii
diferite.

Stomacul are pereţii musculoşi, mai ales la păsări şi mamiferele in - sectivore şi participă
cu muşchii la digestia mecanică. Glandele din mu coasa stomacală, secretă acid clorhidric şi
diastaze proteolitice, care con

65
tribuie la digestia chimică. La unele
vertebrate cu regim alimentar ierbi - vor
stomacul poate fi compartimentat.

Intestinul continuă stomacul. El se

deschide la exterior prin cloacă, la
majoritatea vertebratelor. La unii peşti
şi la majoritatea mamiferelor se
deschide direct la exterior prin anus. In partea anterioară, intestinul este diferenţiat în
intestinul subţire, iar în partea
posterioară în intestin gros, separat
între ele prin valvula, ileo-cecală. La
capătul proximal al intestinului gros se
dezvoltă un di- verticul, intestinal
înfundat, cecul, care la rozătoare şi
erbivore poate avea o mare dezvoltare.
Intestinul gros se continuă cu rectul, care
se deschide la exterior. In pereţii intes -
tinului subţire glandele intraparietale
produc diastaze proteolitice (erep
siria) şi amilolitice (invertaza). în a-
fară de aceasta în duoden se deschid
două glande anexe, ficatul şi pan creasul,
care îndeplinesc funcţii digestive, pe
lîngă alte funcţiuni.

Ficatul secretă fierea sau bila, care

trece din canalele biliare în canalul
hepatic şi în continuare prin canalul
coledoc se varsă în duoden. Intre canalul
coledoc şi hepatic se află vezica Fig. '38. Legătura între'căile aeriene
biliară, în care se acumulează bila. şi alimentare :
Prin secreţia lipazei, ficatul acţionează A -peşti; .B-amfibieni; reptile, păsări ; C.-
mamifere. »
asupra grăsimilor.

Pancreasul este o glandă apărută

din mai multe diverticule intestinale, fapt care explică împărţirea lui în lobi sau insule
izolate. El secretă diastaze proteolitice (tripsinogenul), amilolitice (amilopsina) şi
lipaza. în interiorul pancreasului insulele lui Langerhans secretă insulina ce se elimină
direct în sînge.

Glande cu secreţie internă sau glande endocrine. Ele îşi varsă direct în sînge
produsele de secreţie, hormonii, care au o importanţă deosebită în metabolism. Originea lor
este diferită. în cursul dezvoltării embrionare, din plafonul cavităţii bucale se formează lobul
anterior al hipofi- zei, adenohipofiza. în urma acesteia, infundibulul diencefalului
generează neurohipofiza, care la tetrapode, constituie lobul posterior al hipofizei.
Hipofiza stimulează dezvoltarea şi reglează funcţionarea glandelor geni tale, creşterea corpului
şi metabolismul.

66
 în regiunea faringiană a tubului digestiv, din două evaginaţii dintre punga I şi II faringiană
şi din două evaginaţii ale perechii a IV-a a

67
pungilor faringiene se dezvoltă tiroida, omoloagă cu endostilul corda- telor inferioare.
Hormonul tiroidian, tireoglandulina, are acţiune asupra metabolismului şi creşterii
organismului (fig. 39).

Glandele paratiroide se dezvoltă la nivelul pungilor branhiale III şi IV, iar hormonul lor
acţionează asupra metabolismului calciului.

Timusul apare ca o evaginaţie a pungii a IlI-a branhiale, are un hormon activ în perioada
tinereţii, stimulează metabolismul, creşterea şi funcţionarea glandelor genitale, pe lingă alte
funcţiuni.

Glandele suprarenale, din vecinătatea rinichiului, apar pe seama unorj ganglioni

simpatici, a căror celule, la peşti şi amfibieni, formează corpii interrenali, iar la amniote dau
substanţa medulară a glandelor. Din epiteliul celomatic se formează cortexul glandelor
suprarenale. Substanţa medulară secretă adrenalina, cu acţiune asupra presiunii sanguine, iar
cortexul secretă cortina cu acţiune asupra metabolismului.

Glanda epifiză sau glanda pineală, dezvoltată din transformarea ochiului pineal,
influenţează apariţia caracterelor sexuale şi metabolismul.

Insulele lui Langerhans, din pancreas, secretă insulina, cu acţiune asupra utilizării
zahărului. în plus secretă glucagonul.

Glandele interstiţiale se găsesc la mascul între tuburile seminale ale testiculului, iar la
femelă în foliculele ovariene. Acţiunea hormonului glandular influenţează dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare.

Aparatul respirator. La vertebrate se dezvoltă din peretele farin gelui, fie sub formă de
branhie, la vertebratele cu respiraţie acvatică, fie sub formă de plămîn, la vertebratele cu
respiraţie aeriană.

Branhia, în timpul dezvoltării embrionare, apare ca o evaginaţie a faringelui, care intră în

contact cu invaginaţia ectodermică. Din unirea acestora apare fanta branhială. Intre fante se
dezvoltă un sept susţinut de scheletul branhial. Epiteliul fantelor se pliază şi dă foiţele
branhiale, pe suprafaţa cărora apar cute de ordinul doi, sau cutele branhiale (fig. 40). La
ciclostomi, cutele au o origine endodermică, pe cînd la gnato - stome, sînt de origine ectodermică.
Dacă foiţele branhiale rămîn în interiorul fantelor, formează branhiile interne ale peştilor, •
iar dacă proemi-

68
 paratiroidă.

Fig. 39. Dezvoltarea unor Fig. 40 — Lame "branhiale, secţiune

transversală : ^4-teleosteeni; .B-rechini;
glande endocrine din a-arteră ; r.rază branhială ; sq. a.-
I, II, III, IV-cele patru pungi faringiene
faringe: tim-timus; pa-
; W-tiroida; scheletul arcului; v.a.-vas aferent; i/.e.-vas
eferent.

69
 42

Particularitati structurale privind sistemul digestiv la pești

un singur canal la mixine, având funcţie statică (de echilibru).

Sistemul digestiv. (Fig. 6.7) La petromizoni gura are formă de potcoavă la larvă şi nu are limbă şi
formaţiuni cornoase. La adult, gura este circulară sau ovală şi are dinţi cornoşi (odontoizi) şi plăc i, prezente şi pe
limbă, cu rol de a perfora pielea peştilor pentru a le suge conţinutul ţesuturilor. Există şi glande salivare cu
secreţie anticoagulantă Cavitatea bucală se continuă cu faringele ce are dorsal esofagul, iar ventral un faringe
branhial în care se deschid pungile branhiale. Esofagul se continuă cu un intestin rectiliniu, ce prezintă în interior
pliuri cutate, şi se termină prin orificiul anal. Ficatul este prezent, dar pancreasul este mic, la petromizoni şii
difuz, la mixine.

La mixine, gura este înconjurată de două perechi de tentacule, glandele salivare lipsesc; fundul cavitătii

apendice
piloric
intest vavula
in spirală

bucale este delimitat de un velum

esofa
g
Figura 6.7: Sistemul digestiv la petromizoni (după Youson) (din Kardong 1997)
■
limb gur
marsipobran ă a
hii
faring
e
branhi
al

Sistemul respirator. (Fig 6.8). Branhiile de natură endodermică se găsesc în interiorul pungilor
branhiale şi sunt 7 perechi la petromizoni şi 6 -15 perechi la mixine. Pungile branhiale comunică cu exteriorul prin
orificiile branhiale, iar în interior se deschid în faringe prin orificiile interne. La mixine, pungile branhiale nu se
deschid direct la exterior ci într-un canal comun Orificiile celor două canale comune au o poziţie ventrală Tot la
mixine, îh urma pungilor branhiale es te un canal, numai pe o latură prin care esofagul comunică direct cu
exteriorul sau cu canalul comun de pe partea ventrală a corpului.

42 apa pătrunde prin orificiile branhiale, mai rar prin gură şi scaldă branhiile. După
La petromizoni,
schimbul gazoz, apa iese tot prin orificiile branhiale.

marsipobranhii
A

sura velum farinse

 43
La mixine, apa pătrunde prin canalul nazo -palatin şi iese prin orificiile branhiale şi orificiul canalului
esofagian.

fante branhiale tentaculele

velumuiui

<b)

Figura 6.8: Sistemul respirator, a. Secţiune longitudinală prin corpul de petromizon. Din cauză că gura adultului
la petromizoni este ataşată de pradă, apa intră şi iese prin fantele branhiale. b. Secţiune longitudinală prin corpul
de mixin. Apa intră prin nară, nu prin gură, şi ajunge în faringe. la marsipobranhii şi de aici la exterior, (după a-
Mallatt; b- Liem) (din Feider, 1967) Sistemul circulator. (Fig. 6.9). în general sistemul circulator se
aseamănă cu cel de la

43
 56

prada este uşor recunoscută vizual, rechinul atacă direct, şi înainte de contact cu ea, membrana nictitantă se trage

ca o perdea peste ochi (pentru ai proteja) şi în acest moment electroreceptorii reacţionea ză pentru actul final al

atacului asupra prăzii.

canal semicircular

Figura 7.13: Sistemul vestibular la rechin (din Kardong, 1997) Sistemul digestiv.
(Fig. 7.14) Gura este aşezată ventral sau subterminal, are dinţi aşezaţi pe cele două fălci, m mai multe şiruri.
Dinţii se înlocuiesc pe măsură ce se uzează Nu sunt glande salivare. Cavitatea bucală se continuă cu faringele
(cavitate bucofaringiană) unde se deschid pungile branhiale. Esofagul este scurt, stomacul bine diferenţiat,
intestinul are o valvulă spirală (cute interne care măresc suprafaţa de digestie); intestinul se deschide în cloacă

Ficatul este mare, bilobat şi conţine grăsimi. Peştii cartilag inoşi folosesc ficatul ca un mecanism pentru a
contracara greutatea solzilor placoizi, dinţilor şi scheletului cartilaginos. Ficatul la rechini are o cantitate mare de
ulei -squalina care determină o densitate de aproximativ 0,95 g/ml (densitatea apei de ma re este de 1,030 g/ml).
Ficatul reprezintă 25 % din greutatea corpului, deci mărimea ficatului şi prezenţa squalinei asigură flotabilitatea.
Pentru faptul că rechinii nu au vezică înotătoare, rolul ei este luat de ficat care funcţionează ca un sac cu ulei ce
ajută la compensarea greutăţii corpului.

Figura 7.14: Sistemul digestiv la rechin (după Dean; din Kardong,

1997)

Sistemul respirator. Branhiile (Fig. 7.15 ; 7.16) în număr de 4 -7 perechi sunt situate în pungi
branhiale care comunică
56cu faringele, iar către exterior prin fante. Branhiile sunt de tip tabulat (septat). Septele
sunt mai lungi decât branhiile şi se prelungesc în afara corpului; ele formează o mică clapă ce acoperă fanta
branhială următoare.
 80

8.26) Lumina este produsă de bacterii bioluminiscente ce se găsesc în nişte pungi ale pielii. Aceste pungi cu

bacterii luminează continuu sau sting lumina, creiază linii şi obloane ce acoperă corpul. Organele luminoase

lipsesc la peştii de apă dulce dar sunt prezente la pe ştii marini care trăiesc în adâncuri unde nu ajunge lumina

naturală Există şi multe specii de peşti marini de suprafaţă care sunt activi noaptea şi au organe luminoase.

Organele luminoase joacă o varietate de roluri. Prin licărirea acestor organe, unele specii produc sclipiri

ce sunt folosite ca semnale de comunicare între indivizii aceleiaşi specii, în comportamentul de grup şi în

comunicarea sexuală. în cursul orelor de lumină, ziua, peştii din partea superioară a oceanului au o siluetă ce le

asigură un bun camuflaj contra prădătorilor. Peştii de la adâncime îşi asigură camuflajul prin producerea luminii

creată de organe ce sunt diverticule ale intestinului sau de suprafaţa ventrală a corpului. Organele luminoase sunt

folosite şi în hrănire. Ele formează momeli, nade pe mustăţile din jurul gurii. Peştii ce au organe luminoase la cap

le folosesc pentru detectarea prăzii la distanţă. La adâncimi mari pigmenţii vizuali la cei mai mulţi peşti sunt

sensibili numai la culorile albastru şi verde. La peştele Pachystomias există un organ ce emite lumină roşie

fixată în retină ce are un pigment roşu care îi permite să vadă lumina prăzii ce nu este asemănătoare cu a sa.

Opisthoproctus (Fig. 8.26)- peşte pelagic, are organ luminos rectal, lumina este produsă de bacter ii.

Lumina este radiată de către un tub lung cu un strat reflectorizant ce direcţionează lumina prin pielea transparentă

a abdomenului de-a lungul părţii ventrale a corpului. Această iluminare ventrală este considerată ca o modalitate

prin care peştele poate fi mai greu dedectat de către prădătorii de fiind care încearcă să localizeze silueta de

deasupra lor.

Pachyistomias (Fig. 8.26)- peşte oceanic de fund, are un organ luminos lângă ochi care emite lumina

roşie pentru detectarea prăzii.

Sistemul digestiv (Fig. 8.27 ; 8.28) este format din tubul digestiv şi glandele anexe.

Tubul digestiv începe cu cavitatea bucală ce se continuă cu faringele şi de aceea mai poartă

denumirea de cavitate buco-faringiană. In cavitatea bucală se găseşte limba, slab dezvoltată nemusculoasă şi

dinţii. Pe marginile orificiului bucal, tegumentul este îngroaşat şi formează buzele.

80
 81

glandă esofag

rectală\ intestin stomac \

gur
branhia a
le
cloaca \ valvulă
rect spirală
stom spirac
ac esofa ul
a) g
Dipnoi
anu
s gur
rec a
t valvulă cec piloric branhiale
spirală
b) Sturion

stomac esofag \

deschiderile nazale

anu gur
s vezica rinichi branhia a
înotătoare le
branh
ii
c) Perciform intestin cec piloric
Figura 8.27 : Sistemul digestiv la peştii osoşi (din
Kardong, 1997)

an
o- genito-
biliar
ă urinară
intest
in
81
Figura 8.28: Schema anatomiei interne a unui peşte (din Santa, 1978) Glandele anexe sunt
ficatul, mare şi lobat ce prezintă vezică biliară (la majoritatea speciilor) şi pancreasul, fragmentat în
foliculi. Glandele salivare lipsesc.

Vezica cu aer (Fig. 8.29), este o anexă a tubului digestiv aşezată deasupra acestuia şi este formată din
1-2 compartimente. Vezica poate să comunice cu tubul digestiv prin duetul pneumatic (peştii fizostomi) sau
 82

poate să nu aibă legătură cu tubul digestiv (p eştii fizoclişti). Umplerea cu aer a vezicii, la peştii fizostomi, se face
prin ridicarea peştelui deasupra apei. La peştii

82
 83

fizoclişti, umplerea vezicii cu aer se face cu ajutorul unei glande numită glanda roşie, iar golirea ei se face cu
ajutorul corpului oval format dintr-un sistem de muşchi radiari şi circulari ce înconjoară o zonă subţiată şi
vascularizată a peretelui vezicii. Umplerea sau golirea vezicii cu aer duce la scăderea sau creşterea greutăţii specifice a
corpului. La unii teleosteeni vezica po ate folosi pentru respiraţie.

Cei mai mulţi peşti au densitatea corpului mai mare ca a apei în care trăiesc, ei au tendinţa să se scufunde.
Dacă scheletul lor este puternic osificat, ca la peştii osoşi, densitatea mare a oaselor face ca scufundarea să fie mai
pronunţată, de aceea nu este surprinzător că aproape toţi peştii osoşi au vezică cu aer ce determină flotabilitatea
corpului. Vezica cu aer este absentă la peştii osoşi de la mari adâncimi şi la peştii din apele deschise, cum ar fi tonul,
scrumbia, care înoată continuu.

Volumul ocupat de vezica cu aer determină plutirea cât şi capacitatea de a compensa densitatea mai mare a
corpului faţă de cea a apei. Pe măsură ce peştele coboară presiunea apei creşte, peretele subţire al vezicii are tendinţa de
a se comprima iar atunci când se ridică la suprafaţă peretele vezicii permite lărgirea acestui organ. Astfel, dacă vezica
înotătoare menţine un volum constant, gazul trebuie adăugat când peştele coboară şi eliminat când peştele iese la
suprafaţă Peştii fizostomi pot face acest lucru înghiţind aer în plus ori eliberează aerul folosit prin duetul pneumatic. La
peştii fizoclişti unde vezica înotătoare are glande speciale gazul din sânge este eliberat în vezică Vasele de sânge
formează o reţea admirabilă din care se eliberează oxigen în vezică iar din corpul oval oxigenul este reabsorbit înapoi în
sânge.

In general, gazul în vezica înotătoare (78% N şi 21 % O) este similar în compoziţie cu cel din aer, când vezica
este umplută iniţial prin înghiţire.

La peştii fizoclişti (care nu înghit aer) compoziţia gazului variază La unii peşti care trăiesc la adâncimi mai
mari, gazul din vezica înotătoare este în principal oxigenul. La salmonide, care

trăiesc la adâncimi mici azotul este în proporţie mare în

interiorul vezicii.
duet
Figura 8.29: Vezica înotătoare, (a) La
pneum peştii fizostomi vezica înotătoare comunică cu faringele printr-un duet pneumatic. Volumul
atic aerului poate fi controlat fie prin înghiţirea aerului, fie prin eliberarea lui. (b) La peştii
a) fizoclişti, vezica înotătoare nu comunică cu faringele. Volumul aerului, prin
Fizostomi
urmare flotabilitatea, este b) Fizoclişti controlată de glanda roşie
- şi corpul oval. (c) Reţeaua admirabilă este
reţe sfmcter corp oval
capilar
a un ghem de capilare. Sângele care părăseşte
capila e
admirabilă glanda roşie prin capilarele venoase ale
re arteria
83 reţelei, se încarcă cu acid lactic datorită
venoa le
c) Vezica se activităţii glandei. Acesta reduce afinitatea hemoglobinei
înotătoar pentru oxigen. Oxigenul tinde să difuzeze în afară şi intră în capilarele arteriale
glan
e adiacente. Prin urmare,da concentraţia de oxigen din sângele arterial creşte şi cu cât se
apropie de glanda roşie,roşie presiunea parţială a oxigenului din capilarele arteriale creşte.
 84

La nivelul glandei roşii presiunea parţială a oxigenului este foarte ridicată şi mai mare decât presiunea din interiorul
vezicii înotătoare.Acest fapt permite, datorită diferenţei de presiune, difuziunea oxigenului în interiorul vezicii
înotătoare, (din Kardong, 1997)

84
Vasiliu Alexandru Studiu comparativ al sistemului digestiv la vertebrate

şi cefalocordate):
- vertebratele se hrănesc activ, îşi caută hrana, sau o urmăresc şi o atacă; în regiunea bucală apar diverse
organe pentru prinderea hranei;
- au organe de locomoţie activă şi un schelet intern de care se prind muşchi puternici;
- organele de simţ s-au perfecţionat pentru orientare, iar sistemul nervos atinge un înalt grad de dezvoltare
pentru a coordona mişcările legate de culegerea impresiilor de către organele de simţ;
- inima are o dezvoltare mai mare cu o circulaţie co respunzătoare vieţii active, iar metabolismul creşte mult;
se dezvoltă rinichii;
- vertebratele prezintă cea mai mare longevitate.

Cum putem clasifica animalele vertebrate.

Clase Cyclostomata Pisces Amphibia Reptilia Aves Mammalia

Agnatha Gnathostomata

Mediul de viaţă
Acvatic Acvatic şi Terestru Aerian Terestru şi
terestru acvatic
Tegumentul

Fără solzi Solzi dermici Pielea nudă şi Pene Păr

umedă Solzi

epidermici
Membre

înotătoare Patru membre (excepţie şerpii)

înotătoare perechi şi
neperechi neperechi
Dentiţia

Dinţi comoşi Dinţi uniformi (absenţi la ţestoase) Diverse tipuri

Cioc fără de dinţi
dinţi

Organe de respiraţie
Branhii Branhii (la Plămâni
endodermice (în Branhii
pungi)
ectodermice
larve);
Plămâni (ia
adulţi)
Temperatura

Constantă homeoterme
Variabilă-poi ectoterm dloterme dce endotermice

Reproducerea

Ovipare Vivipare

Embrion fară anexe embrionare Embrionul are amnios şi alantoidă

Anamniote Amniote

1
Vasiliu Alexandru Studiu comparativ al sistemului digestiv la vertebrate

Clasificarea vertebratelor

încrengătura Vertebrata se grupează în două subîncrengături: Agnatha şi Gnathostomata

1. Subîncrengătura Agnatha, Clasa Cyclostomata.
2. Subîncrengătura Gnathostomata.
Supraclasa Pisces-Clasa Condrichthyes
Clasa Osteichthyes Supraclasa
Tetrapoda

Clasa Amphibia Clasa Reptilia

Clasa Aves (Păsări) Clasa
Mammalia

A. SUBÎNCRENGĂTURA AGNATHA

Caractere generale ale agnatelor actuale

Această subîncrengătură cuprinde o singură clasă de animale vertebrate primitive, clasa Cyclostomata (kyclos-

cerc, stoma-gură), cu două ordine Myxines şi Petromyzones.

Caractere generale:

1. Corpul svelt, forma cilidric alungită, ascuţită la capătul posterior, trunchiată mai mult sau mai puţin la partea
anterioară, pielea moale ce conţine celule glandulare mucoase, dar fără solzi.
2. înotătoarele neperechi au radii cartilaginoase; lipsesc înotăto arele perechi.
3. Scheletul este format din ţesut cinjunctiv, fibros şi cartilaginos, notocordul persistent.
4. Gura circulară sau ovală cu un disc, cu dinţi comoşi, bine dezvoltată la petromizoni; gura cu două rânduri de
dinţi, la mixine.
5. Inima (bicamerală) cu un atriu şi un ventricul; sânge cu eritrocite şi leucocite.
6. Şapte perechi de branhii la petromizoni; 5 -15 perechi de branhii la mixine.
7. Rinichi mezonefrotic la petromizoni; rinichi pronefrotic în partea anterioară şi mezonefrotic
posterior la mixine.
8. Măduva spinării se continuă anterior cu un creier; 8 -10 perechi de nervi cranieni.
9. Sistemul digestiv fără stomac; intestinul cu valvulă spirală, numai la petromizoni şi lipseşte la mixine.
10. Au organe de simţ ale gustului, mirosului, echilibrului; ochii mode rat dezvoltaţi la petromizoni şi degeneraţi la
mixine; urechea internă cu un canal semicircular la mixine şi două la petromizoni.
11. Fecundaţia este externă; gonada este mică fără conduct; sexele separate, cu o dezvoltare larvară (metamorfoză)
îndelungată, la petromizoni. absentă la mixine

Reprezentanţii actuali ai dclostomilor numără aprox. 50 de specii.

2
Vasiliu Alexandru Studiu comparativ al sistemului digestiv la vertebrate

Capitolul 6- Clasa Cyclostomata

Morfologia externă (Fig. 6.1)

Corpul cilindric, uşor comprimat lateral în regiunea codală. Gura are contur circular sau oval. Ochii sunt vizibili la
adulţii de petromisoni şi acoperiţi de tegument şi muşchi la mixine. Au un singur orificiu nazal (monorine). Pe laturile
corpului, în urma ochilor se găsesc orificiile branhiale. Nu prezintă înotătoare perechi, iar cele neperechi su nt reprezentate de
una, două dorsale, prezente

3
Vasiliu Alexandru Studiu comparativ al sistemului digestiv la vertebrate

numai la petromizoni şi de o înotătoare codală protocercă (primitiv dificercă), adică împărţită în doi lobi egal de partea
terminală a scheletului axial. înaintea înotătoarei codale. ventral, se găseşte orific iul anal.

Organizaţia internă

Tegumentul (Fig. 6.2) este lipsit de solzi. învelişul extern - epidenna este stratificată şi conţine celule
glandulare, granuloase, mucoase, şi corpusculi tactili la nivelul capului de la petromizoni. învelişul intern - derma - nu are
vase de sânge, este bogat inervată, conţine cromatofori care dau culoarea pielii. Hipoderma este alcătuită dintr-o reţea de

celule epidermici
celule granulari

celule măciucate

pigmenţi

tegumentari

fibre nervoase

fibre de colagen şi celule adipoase. Tegumentul nu prezintă fenomenul de cheratinizare.

epider
mă
Scheletul (Fig. 6.3)
-dermă
-strat
pigmentar -
ţesut
subcutanat
mm
■musculatură
Figura 6.2: Tegumentul la Cyclostomate (după
Kardong, 1997)

Neurocraniu, este lipsit de regiunea occipitală, iar bolta este o membrană conjunctivă Baza şi pereţii laterali
sunt formate din cartilaje paracordale şi trabecule. Anterior se găseşte o lamă tectorială şi posterior o altă lamă Capsulele
senzoriale (olfactive, optice, otice) concresc parţial la craniu. Sunt prezente şi alte cablaje (Fig. 6.3).

4
Vasiliu Alexandru Studiu comparativ al sistemului digestiv la vertebrate

Splanhnocraniul (scheletul feţei) este alcătuit dintr-un mare număr de piese cartilaginoase,

nară Petromvzones

Myxines
nara

tentacule cu
glande
rol senzitiv mucoase
orificiul canalului lateral
comun
Figura 6.1: Comparaţie între Myxine şi
Petromyzoni

5
Vasiliu Alexandru Studiu comparativ al sistemului digestiv la vertebrate

fălcile lipsesc. Există un schelet branhial ce susţine faringele, formând o cuşcă branhială. Pungile branhiale sunt

susţinute de un inel cartilaginos. (Fig. 6.3)

Axul scheletic - notocordul (coarda dorsală) se întinde de la baza craniului până la vârful cozii. Se

schiţează noduli cartilaginoşi în arcurile neurale şi hemale ale vertebrelor cu poziţie intersegmentară.

înotătoarele (care sunt numai neperech i) au radii cartilaginoase, care rămâne independente.

notocord

(b)

Figura 6.3: a. Vedere mărită asupra regiunii posterioare a unui petromizon. b. Schema organizării scheletului în partea
anterioară a corpului unui petromizon. (după Kardong, 1997) Musculatura. (Fig. 6.4). Sistemul muscular al
trunchiului şi cozii constă din miomere dispuse segmentar, separate prin miosepte. Miomerele formează două benzi
musculare care nu sunt împărţite printr -un sept conjunctiv, longitudinal în două segmente, latero -dorsal şi latero-
ventral ca la celelalte vertebrate. In regiunea capului există muşchi ai aparatului bucal, iar la baza înotătoarelor - există
musculatură proprie. miomere

6
Vasiliu Alexandru Studiu comparativ al sistemului digestiv la vertebrate

Figura 6.4: Musculatura la Petromyzon marinus (după Kardong, 1997) Sistemul nervos.
Toate veziculele encefalului se găsesc în acelaşi plan, în linie dreaptă şi nu umplu întreaga cutie craniană Telencefalul
are emisferele cerebrale reduse în volum, concrescute cu lobii olfa ctivi care sunt voluminoşi. Diencefalul are dorsal
organul parietal (parapineal) sau

Particularitati structurale privind sistemul digestiv la amfibieni

Particularitati structurale privind sistemul digestiv la reptile

Particularitati structurale privind sistemul digestiv la păsări
Particularitati structurale privind sistemul digestiv la mamifere
Concluzii
Bibliografie