Sunteți pe pagina 1din 97

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

MARIUS DOLIŞ

ETOLOGIE

ANUL III, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2012

CUPRINS

1. ETOLOGIA – ŞTIINŢA COMPORTAMENTULUI

ANIMALELOR

2

1.1. Obiectul etologiei

2

1.2. Evoluţia conceptului de etologie

3

1.3. Metode de lucru folosite în etologie

8

1.4. Importanţa şi rolul etologiei în zootehnia modernă

10

2.

COMPORTAMENTUL ANIMAL REZULTATUL

13

INTERACŢIUNII DINTRE ORGANISM ŞI MEDIUL

2.1. Cauzalitatea comportamentului

15

2.2. Influenţa complexului neuro-hormonal asupra

19

comportamentului animalelor

2.3. Fazele comportamentului motivaţional

22

2.4. Comportamentul şi adptabilitatea organismelor la mediu

23

2.5. Biocomunicaţia

25

2.6. Circuitele funcţionale ale comportamentului

36

3.

COMPORTAMENTUL ANIMALELOR DOMESTICE

48

3.1. Domesticirea şi efectele ei asupra comportamentului

48

3.2. COMPORTAMENTUL TAURINELOR

50

3.3. COMPORTAMENTUL CABALINELOR

61

3.4. COMPORTAMENTUL PORCINELOR

68

3.5. COMPORTAMENTUL OVINELOR

76

3.6. COMPORTAMENTUL CAPRINELOR

81

3.7. COMPORTAMENTUL GALINACEELOR

84

4.

TULBURĂRILE DE COMPORTAMENT LA ANIMALELE DE

90

FERMĂ

BIBLIOGRAFIE

96

1

1. ETOLOGIA – ŞTIINŢA COMPORTAMENTULUI ANIMALELOR

1.1. Obiectul etologiei

Etologia sau ştiinţa despre comportamentul animalelor este o ramură a biologiei, relativ tânără. Ea s-a dezvoltat începând cu primele decenii ale secolului XX. Prin acordarea premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie în anul 1973 fondatorilor etologiei K. Lorenz, N. T i n b e r g e n , K. von Frisch, etologia este recunoscută pe plan mondial ca ştiinţă biologică de sine stătătoare. Etologia se ocupă cu cercetarea biologică a comportamentului la animale, fiind o ştiinţă interdisciplinară care studiază comportamentul specific al speciei, ca rezultat al filogenezei şi a evoluţiei biologice. Primele impulsuri etologia le-a primit de la teoria evoluţionistă a lui Ch. D a r w i n .

W i t t m a n n (1898) şi H e i n r o t h (1910) în studiile lor la

începutul secolului nostru ajung la concluzia fundamentală, că acţiunile comportamentale sunt specifice pentru fiecare specie în parte, fiind incluse în baza ereditară şi transmiţându-se la urmaşi. De asemenea sunt utile speciei servind la adaptarea şi supravieţuirea acesteia în mediul natural. Caracteristicile comportamentale pentru fiecare specie sunt atât de specifice, încât pot fi folosite ca şi criterii taxonomice în recunoaşterea speciilor, cum sunt folosite dealtfel şi particularităţile morfoanatomice. Într-un sens mai larg, etologia se ocupă de toate mişcările,

poziţiile observabile la un animal în viaţă. Acestea ar fi: reflexe, taxii, tropisme, automatisme, afecte, instincte, jocuri, învăţarea, acţiuni la alegere sau intuitive, schimbarea, formei sau a culorii, elaborarea diferitelor secreţii şi excreţii, biocomunicaţiile prin diverse canale (optic, acustic, chimic, feromon).

În ultimul timp au existat şi există şi în prezent două direcţii

principale de cercetare şi abordare â comportamentului animal:

- şcoala europeană etologică (Loreanziană) care studiază îndeosebi comportamentul înnăscut, punând accent pe studiul animalului liber în ambianţa sa natural-ecologică. - behoviorismul, şcoală care s-a dezvoltat îndeosebi în S.U.A. Aceasta pune accent pe studiul procesului de învăţare. Experienţele de laborator se efectuează pe animale ţinute în boxe (Skinner) închise unde sunt supuse unor stimuli, studiindu-se reacţia lor la aceştia:

2

Deşi aceste curente au fost antagonice, prin rezultatele obţinute, ambele au contribuit la dezvoltarea etologiei. Cu alte cuvinte, ştiinţa care studiază obiectiv şi conexat comportamentul unei specii în habitatul ei natural sau artificial poartă numele de ETOLOGIE (termen ce derivă din cuvintele greceşti ethos - fire, caracter, logos = ştiinţă, vorbire). Comportamentul reprezintă reacţia de răspuns a organismului la acţiunea diferiţilor stimuli interni sau externi şi constă dintr-o succesiune de manifestări adaptive, care au ca scop satisfacerea unor nevoi, a unor trebuinţe. Etologia, alături de ecologie constituie baza psihologiei genetice, a psihologiei evolutive şi comparate, care abordează comportamentul animalelor în evoluţia lor filogenetică, dar şi în dezvoltarea ontogenetică (Beniuc, l970).

1.2. Evoluţia conceptului de etologie

Prin prisma credinţelor şi cunoştinţelor sărace din antichitate şi până pe la mijlocul secolului trecut interpretările au fost, în general, idealiste. Mai mult, chiar observaţiile se făceau de pe poziţii religioase, antropomorfe şi de neînţelegere a naturii. Acolo unde domină atâta necunoştinţă de cauză, acolo sunt de aşteptat explicaţii eronate. Poveştile foarte vechi despre mărinimia leului, şiretenia vulpii, cochetăria păunului, iritabilitatea curcanului, credinţa câinelui, hărnicia albinei şi furnicii, lăudăroşenia cucului care-şi strigă numele, lăcomia şi necinstea ciorii provoacă şi azi confuzii şi nedumeriri la cei pe cale să-şi formeze o concepţie ştiinţifică despre lume. Simbolismul creştin a preluat de la religii mai vechi porumbelul alb asociat cu sfântul duh sau curăţenia sufletească, şarpele cu viaţa sa de târâtor sau cea nocturnă cu răutatea, falsitatea şi chiar cu diavolul, mielul cu nevinovăţia şi cu jertfa. Filozoful chinez Li-Tsî (400 î.e.n.) în urma observaţiilor sale spune: „Felul de a gândi al animalelor este de la natură asemenea cu al omului”. Filozofii materialişti elini antici Herak1it din Efes (c. 540 - c. 475 î.e.n.) şi Democrit (c. 460 - c. 370 î.e.n.) susţin că nu sînt deosebiri fundamentale între sufletul omului şi cel al animalelor şi că substanţa sufletească este dispusă egal în tot corpul. Aceste păreri au fost preluate de Lucreţius Carus, Plutarch şi alţi gânditori din secolele V-I î.e.n. în primul caz, în felul de a gândi, cu siguranţă că nu era inclusă gândirea abstractă, iar într-al doilea sub suflet se înţelegeau proprietăţile caracteristice ale materiei vii, reactive. S o c r a t e (469 - 399 î.e.n.) şi P l a t o n (427 - 347 î.e.n) se arată idealişti în această privinţă. Ei privesc sufletul ca o entitate care nu are legătură cu corpul şi este de origine divină. P l a t o n spune că sufletul e mai vechi decât trupul şi că sufletul omului e foarte diferit

3

de cel al animalului. Dar, deodată, aceşti filozofi antici încep să se apropie de realitate spunând, mai departe, că sufletul animalului este de formă inferioară, instinctivă, iar al omului are forţa gândirii. Astfel, noţiunea de instinct s-a născut din comparaţia comportamentului omului cu al animalului.

Asupra existenţei sufletului, adică a fenomenelor psihice, la om şi animale şi chiar plante ne atrage atenţia cunoscutul savant al antichităţii A r i s t o t e l (384-322 î.e.n.). Acesta spune că la plantele şi animalele inferioare predomină un suflet trofic, la animalele superioare un suflet senzitiv şi la om un suflet intelectual. Omul are, implicit, toate trei formele de suflet şi e singurul care are putinţa cunoaşterii şi gândirii. Sufletul animalului e totuşi foarte apropiat de al omului şi, în copilărie, ele nu se pot deosebi. În Istoria naturală a animalelor Aristotel dă o descriere multilaterală a animalelor şi le caracterizează după inteligenţă. El spune că cea mai mare performanţă

a animalelor sălbatice este domesticirea. Mai departe, A r i s t o t e l

susţine că omul şi animalele au trăsături sufleteşti comune şi că puterea raţionamentului este nemuritoare şi intră numai temporar în corp. De altfel, există şi la animale percepţie, senzaţii, au memorie şi pot simţi durere, bucurie şi au dorinţe. Ele însă nu pot trage concluzii şi nici raţiona. Este remarcabil cum aceste observaţii asupra sufletului trofic, senzitiv şi intelectual se pot suprapune cu actualele noţiuni de tropism, instinct şi inteligenţă. Felul cum s-au ivit primele rezultate în legătură cu comportamentul animalelor denotă mari posibilităţi de intuiţie a realităţilor. Scolastica medievală, bazându-se pe observaţia că animalele întreprind acţiuni folositoare pentru ele şi ocolesc pericolele, consideră că divinitatea este aceea care le dă inspiraţia şi îndemnul necesar acestor acţiuni. Idealismul religios medieval pune, într-o lumină de dogmă, existenţa unei prăpăstii între instinctul animalelor şi inteligenţa omului. T o m a d ' A q u i n o (1225-1274) susţinea că izvorul ultim al adevărului fiind Dumnezeu, adevărul care poate fi cunoscut cu raţiunea trebuie să nu fie în contradicţie cu cel bazat pe credinţă. De aci, acest autor ajungea, după un şir de idei asemănătoare, la concluzia că animalele au o memorie senzitivă şi numai omul o memorie adevărată. Cunoaşterea senzitivă era definită astfel : „Cunoaşterea senzitivă nu este legată de cunoaşterea binelui, ci numai de motivul restrâns al realizării senzaţiei plăcute; animalele au instincte şi acţiunile lor sunt îndreptate doar spre satisfacerea plăcerii”. Astfel, scolastica considera instinctul ca având un ţel care însă se găsea în afara conştiinţei organismului animal. D e s c a r t e s (1596-1650) în tratatul său Discurs asupra metodei (1637) susţine că există o limită netă între psihicul animalelor

4

şi al omului, cu toate că animalele pot executa acţiuni complexe şi exacte. Conştiinţa şi activitatea conştientă sunt proprii numai omului, iar animalele, prin comportamentul lor de a răspunde reflex la factorii externi, seamănă cu nişte automate. Descartes are meritul de a formula noţiunea de reflex ca răspuns la un excitant extern. Reprezentarea despre automatismul animalelor a dat naştere unei polemici, care a dus

la cercetări asupra instinctelor la insecte ( R e a u m u r , 1683 - 1757).

Observaţiile şi descrierile arată că insectele pot executa acţiuni foarte

exacte, mai exacte decât ale omului (1732). Buffon (1707-1788), având la dispoziţie un material descriptiv bogat, ajunge la concluzia că animalele pot avea conştiinţă şi simţăminte dar, spre deosebire de om, ele nu pot compara impresiile (1755). Un observator fin al naturii şi al comportamentului animal a fost L e r o y (1723-1789). El ajunge la concluzia că instinctul este rezultatul unei învăţări în tinereţe, care se transmite din generaţie în generaţie (1762). La Metrie (1709-1751) are un punct de vedere strict materialist: el susţine că sufletul omului se deosebeşte de cel al animalului tot aşa cum se deosebesc creierele acestor specii, iar instinctul este o adaptare corporală care apără animalul de pericole

(1748).

B u c h n e r (1824-1899) şi Vogt au o poziţie antropomorfă în privinţa comportamentului animalelor şi explică instinctele acestora prin prisma sentimentelor omeneşti. Odată cu G. Cu vier (1769-1832) îşi face tot mai mult loc

părerea că instinctul este ceva înnăscut şi specific pentru fiecare specie

în parte. Cuvier recunoaşte şi posibilitatea animalelor de a învăţa şi de

a se folosi de experienţă, deci le atribuie inteligenţă. Făcând observaţii

de anatomie comparată între creierul rozătoarelor, copitatelor,

carnivorelor şi maimuţelor susţine că, odată cu dezvoltarea creierului,

se dezvoltă tot mai mult şi experienţa, adică inteligenţa acestor specii. F. Cuvier (fratele vestitului G. Cuvier) este primul care face experienţe de psihologie animală. El creşte în captivitate pui de bizam şi observă că aceştia, de la

o vârstă fragedă fac, instinctiv, cu ce găsesc, construcţii de diguri

caracteristice speciei lor, într-un mediu artificial fără apă, fără stuf sau alte plante acvatice. De aici se poate vedea cât de adânc înrădăcinat este comportamentul înnăscut.

L a m a r c k (1744-1829) face o distincţie netă între instinct şi inteligenţă şi, ca criteriu specific pentru instinct, consideră originea internă a instinctului ca fiind o oglindire a organizaţiei, a morfologiei. Aceste porniri interne pot fi declanşate şi de factori externi. Accentul

îl pune însă pe o memorie ereditară şi atribuie procese psihice chiar

organelor izolate. Generalizarea aceasta e puţin forţată şi se potriveşte

5

doar în cazuri izolate, cum ar fi un braţ izolat de stea de mare care-şi păstrează toate reflexele (1809). D a r w i n (1809-1882), în cartea Expresia emoţiilor la om şi animale, aduce elemente noi în înţelegerea noţiunii de instinct. În primul rând iniţiază studiul comparat şi evolutiv al comportamentului animal. Antropomorfismul său în judecarea unor date rezultă din compararea senzaţiilor la om şi animale, dar odată cu aceasta evidenţiază bazele comune biologice ale comportamentului în lumea animală. D a r w i n consideră instinctul o „modificare ereditară a creierului” şi cea mai inferioară treaptă a comportamentului la animale şi om.

D a r w i n cercetează instinctul şi originea acestuia în cadrul noţiunilor des folosite de ereditate şi caracter dobândit, de variabilitate şi selecţie. La animalele sălbatice instinctele sunt supuse selecţiei naturale, la cele domestice selecţiei artificiale. Ca fenomene de apariţie a unor instincte noi Darwin dă ca exemplu umflarea guşei la porumbeii guşaţi şi de rotire a cozii la cei rotaţi. De la Darwin, biologii consideră că în structura comportamentului animal există două componente : unul instinctiv şi celălalt inteligent. Weismaniştii consideră că instinctul ar fi o variaţie embrionară supusă apoi selecţiei.

A. N. S e v e r ţ o v (1866-1936), în cartea sa Evoluţia şi

psihicul, aduce contribuţii la înţelegerea comportamentului instinctiv şi în plasticitatea sa, datorită factorilor de mediu. Cam în acelaşi timp, fiziologia pavlovistă clasifică instinctul drept un lanţ de reflexe declanşate de porniri interne sau de fenomene metabolice. În acest lanţ executarea unei acţiuni reflexe ar fi cauza pentru declanşarea următoarelor acţiuni. Spre deosebire de reflex, care este o reacţie la o excitaţie externă şi reprezintă un drum bătătorit al sistemului nervos, fixat probabil ereditar şi care priveşte organe sau părţi din organism, instinctul priveşte tot organismul şi reprezintă mai mult decât o însumare de reflexe. Pav1ov (1849-1936), în urma numeroaselor sale cercetări asupra reflexului condiţionat, ajunge să demonstreze relaţiile de influenţă reciprocă între elementele înnăscute şi cele învăţate ale comportamentului. Paralel, din ultimele decenii ale secolului trecut, psihologia animală cunoaşte o preocupare pentru studiul unor fenomene cum e instinctul şi delimitarea acestei noţiuni, luată iniţial din metafizică sau din psihologia umană. Psihologia animală reclamă pe drept cuvânt noţiunea de psihic sau standing psihologic pentru orice individ animal. Această noţiune necesară reprezintă o calitate nouă rezultată în urma însumării tuturor fenomenelor de iritabilitate, excitabilitate şi răspuns sau care caracterizează subiectul sub raport senzitiv, motor şi afectiv. Acesta

6

nu apare punctiform, undeva în evoluţie, ci se găseşte peste tot. Psihicul depinde de complexitatea organizării mai ales a organelor de

simţ şi a sistemului nervos, dar integrarea şi mai ales tonusul funcţiilor acestora dau independenţa, energia şi caracteristica individului faţă de mediu şi de semenii săi. Pentru această noţiune există şi trepte după bogăţia senzaţiilor, asociaţiilor şi automatismelor. În lipsă de oxigen, la creier au loc, în primul rând, stări ale cunoştinţei de intensitate atenuată, „tulburări ale conştiinţei”. Aceasta vorbeşte pentru faptul că

e necesară o anumită intensitate a excitaţiilor globale legate de

fenomene fiziologice în neuron pentru a menţine firul conştiinţei şi a întreţine fluxul acesteia. Acelaşi lucru se întâmplă la o inhibiţie parţială a excitaţiilor aferente din partea formaţiunii reticulare din creier.

Psihologia animală păstrează această unitate de referinţă, oricare i-ar fi specificul. De la începuturile ei această ştiinţă era introspectivă şi-şi făcea interpretările pe bază de analogii cu fenomenele psihicului uman; mai târziu a devenit proiectivă pornind de la intuiţia că stări de suflet asemănătoare dau reacţii asemănătoare (frică, bucurie, agresivitate etc.), pentru ca azi să fie obiectivă, studiind foarte exact comportamentul animalelor (behaviorism). Se admite, în general azi, că comportamentul poate fi înnăscut, dobândit sau inteligent. Cele mai multe experienţe se fac pentru a scoate pe animale din dominaţia acţiunilor predeterminate şi se studiază posibilităţile de învăţare şi discernământ. Afară de aceasta psihologia animală mai studiază posibilităţile simţurilor, migraţiile, viaţa afectivă, repausul şi activitatea, limbajul, jocurile, comportamentul sexual, ierarhia între indivizi, simţămintele etice şi estetice, etc. Cercetările mai noi sunt acut fiziologice sau etologice.

T i n b e r g e n (n. 1907) dă o sinteză explicativă etologico-fiziologică a comportamentului înnăscut: „Instinctul este facultatea de a îndeplini

la perfecţie fără să fi învăţat în prealabil acţiuni specifice dependente

de condiţii interne şi de factori externi”. Factorii externi sunt stimuli-semnale greu de măsurat. E vorba de combinaţii de natură configuraţională care declanşează nişte răspunsuri tipice, conform cu legea adiţiei cantitative. Afară de stimulii declanşatori mai sunt şi stimuli directori, care joacă un rol de orientare a răspunsului în raport cu mediul. Factorii interni sunt o sursă endogenă a comportamentului, care controlează calitativ şi cantitativ motivaţia. Ei sunt hormonii şi senzaţiile proprioceptive, care măresc excitabilitatea centrilor senzoromotori şi scad pragurile de răspuns şi a influxurilor automate, produşi ritmic de sistemul nervos central. Aceste influxuri nu se traduc în mişcări decât de-abia după ce blocajul natural a fost înlăturat. Apoi, prin intervenţia motivaţiei şi a combinaţiei cheie a

7

stimulilor care acţionează asupra unui mecanism înnăscut de declanşare, se produce fenomenul de comportament înnăscut. L o r e n z (n. 1903) a elaborat concepte şi principii etologice fundamentale, preluând şi încorporând, într-un monolit teoretic construit de el - etologia lorenziană - concluzii valoroase stabilite de alţi cercetători, cum au fost cele ale lui Uexkull (1864-1944), W h i t m a n (1842-1910), Craig. Cercetările româneşti de etologie, putem spune că şi-au făcut debutul prin lucrările scriitorului şi psihologului Beniuc, înmănuncheate în lucrarea Psihologia animală comparată şi evolutivă (1970). Autorul afirmă că: „etologia pune accent pe comportamentul ereditar sau pe instinct, în accepţia lui modernă de complex de reacţiuni motorii într-o situaţie complexă ( ), pe de o parte, iar pe de alta, pe posibilitatea urmăririi în acest sens a unui drum filogenetic pe scara animală”. Înscrise în acelaşi domeniu, lucrările biologului Cociu (n. 1935), Viaţa în zoo (1980) şi Tainele comportamentului animal (1982), aduc multe şi preţioase informaţii asupra comportamentului animal, punând bazele dezvoltării etologiei, ca ştiinţă de sine stătătoare, în complexul de ştiinţe biologice româneşti. Iată ce afirmă el referitor la instinct: „finalitatea sau intenţionalitatea oricărui instinct este asigurată de faptul că toate activităţile ce formează comportamentul, prin care se atinge scopul respectiv, se bazează pe un mecanism neurofiziologic comun. De aceea, o definiţie completă a instinctului ar trebui să includă nu numai indicarea scopului obiectiv urmărit sau intenţiei pe care o serveşte, ci şi indicarea mecanismelor neurofiziologice pe care se bazează.

1.3. Metode de lucru folosite în etologie

În general în cercetarea etologică se folosesc două metode principale (Tembrock, 1980):

- studiul animalului liber în mediul natural;

- studiul de laborator în condiţii de captivitate.

Studiul animalului liber este în general mai greoi, permite însă studierea unui mare număr de specii şi prezintă avantajul unui comportament. în genere nealterat datorită condiţiilor de mediu natural.

Studiul de laborator permite cercetarea mai detaliată a comportamentului, dar se pot folosi în acest scop un număr relativ mic de animale care se pretează pentru aceasta (şobolani, şoareci, pisici, primate etc.). Comportamentul este de multe ori denaturat de ambianţa nenaturală, animalele fiind confruntate cu situaţii pe care nu le întâlnesc în natură. Mijloacele folosite in studiul comportamentului. La începutul dezvoltării etologiei s-a folosit îndeosebi descrierea

8

comportamentului în caietul de notiţe sau verbală. Acest mijloc însă are neajunsul că este subiectiv şi observatorul nu poate memora

comportamentul sau acţiunea comportamentală în totalitate. Din acest punct de vedere s-a dovedit a fi mai obiectivă folosirea mijloacelor tehnice pentru fotografiat, filmat, înregistrări sonore, fixarea de emiţătoare pentru studierea comportamentului teritorial etc. Majoritatea acestor mijloace sunt folosite şi în studierea comportamentului animalelor domestice. După Scheibe (1982) se pot efectua pe animalele de fermă următoarele examinări comportamentale:

a) Constituirea aşa zisei etograme, care constă în inventarierea

fidelă a comportamentului, elaborarea unui catalog de manifestări şi acţiuni comportamentale. De asemenea, trebuie stabilite cerinţele faţă de mediu, stabilind valori de bază, constatările făcându-se pe animale care nu sunt supuse efortului productiv. Aceste cercetări trebuie să se efectueze în spaţiu şi în timp; luându-se în calcul şi variaţiile

individuale (Lundberg, 1979). În acest context se situează şi studiul mişcărilor animalelor pentru a putea confecţiona corect utilajele de legare şi dezlegare,

harnaşamentele şi în general tehnologia adăposturilor şi instalaţiilor.

b) În altă ordine de idei se pot efectua studii comportamentale

în diferite situaţii ca: densitatea efectivului pe metru pătrat sau caracteristicile constructive sau materiale ale patului animalului. Se

caută găsirea unor soluţii constructive optime în ceea ce priveşte desfăşurarea comportamentului. În aprecierea rezultatelor se ţine seama atât de parametrii

productivi (creşteri, scăderi, consum energetic etc.) cât şi de parametri comportamentali (odihnă, relaţii agonistice etc).

c) Experienţe la alegere şi anume: animalele sunt puse să-şi

aleagă liber şi simultan diferitele variante sau elemente constructive, ca de exemplu: tipuri de pardoseală, anumite forme de boxă, diferite culori etc.

d) Calităţile unor elemente tehnologice sunt apreciate prin răspunsuri fiziologice şi comportamentale ale animalelor. Aşa, de exemplu, se poate cerceta zgomotul de diferite intensităţi şi efectul lui asupra animalului şi a parametrilor productivi etc. După Tembrock, studiul etologiei aplicate (etopractică) se poate efectua pe doua căi:

- orientare pe o problemă (exemplul producţiei animaliere).

- orientare pe un obiect concret (o specie de animale).

În cazul orientării fie o problemă, de exemplu producţia de lapte, se determină o limită productivă la care trebuie să se ajungă.

După aceasta se caută parametrii comportamentali care sunt corelaţi

9

pozitiv cu producţia stabilită. Urmează, schimbarea condiţiilor de mediu în aşa fel încât să se atingă un optim respectiv, un maxim de corelare. Din punct de vedere practic se procedează astfel: dintr-o populaţie se aleg indivizii care se apropie cel mai mult de producţia de lapte stabilită. După aceea se aleg elementele de comportament care se corelează pozitiv cu producţia de lapte. Indivizii cu coeficientul cel mai mare de corelare se vor alege pentru procesul de optimizare a producţiei de lapte. În cazul orientării pe obiect, de exemplu o specie de animale, studiind comportamentul specific al speciei se pot obţine adaptări folositoare omului. Cercetând comportamentul social de bipcomunicare pe cale biochimică (feromoni) la unii dăunători din clasa insectelor, s-a ajuns la inventarea capcanelor cu feromoni. De asemenea, cunoaşterea fenomenului de „constanţă de specie florală” în activitatea de culegere a nectarului de către albine a dus la „dresarea” lor spre anumite culturi în vederea polenizării acestora. Observând comportamentul de râcâire a pământului cu ghearele la păsări în timpul furajării, s-a recurs la elaborarea de automate de furajare, la care eliberarea furajelor se realizează prin mişcarea membrelor. Prin folosirea acestor automate, furajarea poate fi îmbunătăţită (Tembroc K, 1980).

1.4. Importanţa şi rolul etologiei în zootehnia modernă

În condiţiile unei zootehnii moderne în care animalele sunt ţinute, crescute şi exploatate în mari colectivităţi pe scară industrială, se produce o artificializare a vieţii şi o restructurare a factorilor ecologici. Inventarul comportamental al speciei dobândit în evoluţia filogenetică nu mai funcţionează uneori „normal" în asemenea condiţii, deoarece de multe ori adaptarea comportamentală biologică nu poate ţine pasul cu evoluţia tehnicii şi tehnologiilor de creştere, animalele intrând deseori in criza de adaptare biologică. În aceste împrejurări pot să apară modificări patologice ale comportamentului ca, de exemplu: caudofagia, fetofagia, pervertirea gustului, diverse ticuri nervoase şi altele, care denotă tulburări metabolice şi de frustrare, in relaţia organism-mediu. îndeosebi la păsări limita toleranţei comportamentale este deseori depăşită prin tehnicizare excesivă, apărând fenomene de stress, canibalism, fanerofagie etc. Având in vedere cele arătate, se desprinde ideia că pentru obţinerea unor producţii maxime trebuie să se ţină seama şi de optimizarea parametrilor comportamentali specifici speciei. în acest sens este utilă şi cunoaşterea comportamentului speciei sălbatice din care derivă cea domestică. În principiu pentru optimizarea comportamentului stau la îndemână două alternative (după K. Zeeb, 1980):

10

- adaptarea genetică (prin selecţie) a animalelor, la condiţiile de creştere şi exploatare. - adaptarea tehnologiilor de exploatare şi creştere la necesităţile comportamentale ale speciei. Având în vedere durata lungă a adaptării genetice, cea de-a doua variantă de adaptare a tehnologiilor la necesităţile comportamentale apare mai uşor realizabilă, ceea ce nu exclude şi folosirea ambelor căi concomitent. Dar pentru a adapta animalele trebuie să cunoaştem comportamentul speciilor domestice. în acest context etologia animalelor de fermă are sarcina de a stabili care elemente comportamentale intră în interacţiune cu diferitele faze şi elemente din tehnologia de creştere şi exploatare, stabilind astfel relaţia comportament-tehnologie şi propunând căi de rezolvare, în cazul că această relaţie este în detrimentul animalului sau al producţiei. Pentru realizarea acestor deziderate trebuie să cunoaştem temeinic comportamentul fiecărei specii domestice, şi in aceste condiţii studiul etologiei animalelor se impune de la sine. Importanţa etologiei în problematica de abordare şi aplicare a tratamentelor la animale în cazul acţiunilor zooveterinare, decurge din faptul că numai prin cunoaşterea temeinică a comportamentului se poate realiza o abordare în condiţii optime a animalelor de fermă, în scopul executării tratamentelor veterinare. Cunoaşterea comportamentului de fugă sau salvare la animalele sălbatice reprezintă baza înţelegerii reacţiei jurnalelor de fermă faţă de om. Dacă în natură omul se apropie de un animal sălbatic şi depăşeşte un grad anume de apropiere, acesta manifestă comportamentul de fugă sau salvare, deci fuge de om Dacă omul se apropie mai mult, odată cu depăşirea distanţei de fugă şi atingerea unei distanţe critice, animalul care „crede" că nu are scăpare va trece la atac (reacţia de apărare). La animalele domestice distanţa de fugă a fost anihilată prin procesul de îmblânzire, astfel că un animal domestic acceptă apropierea omului şi se lasă atins de el. Animalele noastre domestice sunt şi ele blmde, dar manifestă sub o formă mai atenuată comportamentul de fugă, de salvare descris mai sus, mai ales faţă de persoane străine. Frica de om se intensifică la animalele care sunt ţinute libere pe păşune un timp mai îndelungat, când contactul cu omul a fost mai puţin intens. De subliniat este faptul că reacţia de fugă apare la animalele noastre îndeosebi când abordarea se face frontal. De aceea abordarea directă şi frontală trebuie evitată pe cât posibil, recomandându-se abordarea indirectă, laterală a animalului. Abordarea şi tratamentul nu trebuie să producă „frică" la animale. Frica apare atunci când instinctul de fugă al animalului este blocat prin faptul că acesta nu are posibilitatea să fugă, fiind legat. Dacă apare frica, poate să apară şi tendinţa de apărare (agr sivitate) şi în

11

acelaşi timp scade mult pragul excitaţiilor dureroase. Dacă abordarea se face de o persoană străină, trebuie lăsat timp animalului de a se obişnui cu persoana respectivă. Dacă animalele nu manifestă frică, se pot efectua injecţii fără ca să apară reacţii de apărare sau de durere. În acest caz se vor folosi ace subţiri adecvate speciei, un loc potrivit pentru injectare, substanţe neiritante şi să nu se depăşească o anumită cantitate de soluţie injectabilă. În unele situaţii, ca de exemplu transporturile de animale, aplicarea de tratamente dureroase, abordare animalelor sălbatice din grădinile zoologice etc. este necesară totuşi modificarea pe cale farmacologică unor comportamente nedorite (agresivitatea, frica, neliniştea). În asemenea cazuri se folosesc atît substanţe neuroplegice care inhibă activitatea motorie şi reflexele condiţionate cât şi substanţe tranchilizante care au acţiune de îmblânzire În general transportul reprezintă pentru toate animalele domestice o solicitare crescută, atât pe plan fizic cât şi psihic. Aceasta datorită faptului că animalele nu sunt obişnuite cu asemenea evenimente. Uneori când condiţiile de transport suprasolicită mecanismul de adaptare, apar la animale situaţii de stress, care duc la pierderi economice însemnate. În cazul unor transporturi îndelungate, cum sunt cele pe cale ferată, trebuie să se asigure o densitate convenabilă, furaje şi apă suficientă, în funcţie de anotimp şi durata transportului. Neliniştea şi frica animalelor cu ocazia îmbarcării, se pot combate eficient cu substanţe tranchilizante. Există la anumite specii tendinţa de a se ascunde, respectiv de a se aglomera, ceea ce mai ales în cazul puilor şi a porcinelor poate duce la asfixie. În aceste împrejurări o bună aerisire este de dorit. Adăparea la rumegătoare se va efectua, după cât este posibil, cel puţin la interval de 12 ore şi apa să nu fie prea rece, deoarece animalele consumă cantităţi mari de apă în asemenea împrejurări. Podeaua mijlocului de transport să nu fie lunecoasă şi să existe un aşternut corespunzător. Mijlocul de transport să nu fie supraîncărcat, menţinându-se o densitate optimă. Transporturile îndelungate necesită prezenţa unor însoţitori. Contactul cu omul are în general o acţiune liniştitoare asupra animalelor.

Întrebări:

Care este obiectul etologiei ca ştiinţă? Care sunt alternativele pentru optimizarea comportamentului în activitatea de creştere a animalelor? Care este rolul etologiei în zootehnia modernă? Care sunt orientările (căile) în studiul etologiei aplicate? Care sunt metodele utilizate în studiul etologic?

12

2. COMPORTAMENTUL ANIMAL REZULTATUL INTERACŢIUNII DINTRE ORGANISM ŞI MEDIUL

Un organism, oricare ar fi el, trăieşte într-un mediu fizic şi biologic care îi pune în mod continuu probleme. Animalul ia cunoştinţă de acestea prin organele sale de simţ. El percepe mediul şi primeşte informaţiile de aici prin analizori sau organele de simţ. Comportamentul său este expresia acestei vieţi de relaţie cu lumea exterioară: este ansamblul de manifestări înnăscute şi dobândite cu ajutorul cărora întâmpină şi rezolvă dificultăţile puse de mediu. Orice teorie explicativă a comportamentului trebuie să definească şi să măsoare exact rolul informaţiilor externe în declanşarea şi în orientarea conduitei animalului şi în selecţie. Este absolut necesar de a cunoaşte câmpul de percepţie senzorial pentru fiecare specie. Pentru a ajunge la cunoaşterea mediului înconjurător propriu fiecărui animal este necesară cunoaşterea fiziologiei organelor sale de simţ. Se mai adaugă faptul că animalul face o selecţie a excitanţilor care-i survin din mediu. După cum s-a arătat, înţelegem comportamentul ca o interacţiune între organism şi mediu pe baza unui schimb de informaţii. În legătură cu aceasta, Tembrock (1982) deosebeşte următoarele categorii de mediu:

Mediul metabolic - energetic (mediul, pentru metabolism şi schimbul de energie) - mediul neinformaţional Mediul informaţiilor comunicative (mediul biosocial) se refera în genere la biocomunicaţiile între membrii ale aceleiaşi specii şi populaţii. Primele două categorii se referă la sistemul ecologic, iar a treia categorie la sistemul populaţional. Temb r o c k (1980) menţionează şi o categorie de mediu aparte, care se referă la mediul propriului organism (Eigenumwelt). Acest mediu interior constituie izvorul pentru informaţii din propriul organism, cum se întâlnesc în comportamentul igienic sau de confort (curăţirea, spălarea suprafeţei corporale). În sfârşit mai există o categorie de mediu care se referă la aşa zisele caracteristici auxiliare ale mediului ce constituie condiţii „marginale" dar care reprezintă un factor important în desfăşurarea comportamentală. Cerinţele organismului faţă de mediu se referă atât la cerinţele individuale, pentru menţinerea organismului şi a funcţiunilor sale

13

elementare (cerinţe de spaţiu, de timp, nutriţionale, de apărare şi cerinţe informaţionale), cât şi la cerinţele populaţionale (ale grupului faţă de mediu, ca cerinţe teritoriale, de partener, de comunicaţie etc.). Legătura cu mediul se realizează prin intrări (input) şi ieşiri (output). Reglarea funcţională se realizează, după cum se observă, prin mecanismul cibernetic de conexiune inversă (feed-back). Încă din 1939, O. Koehler (citat de L o r e n z , 1978) arată că nu există o forţă vitală şi nici un factor al „întregului", ci există sisteme armonice ambiceptorice (acţionează în ambele sensuri) care sunt în legătură cauzală unele cu altele şi din a căror interacţiune rezultă o imagine a „întregului". Definind comportamentul, T e m b r o c k (1980) arată că este direcţionarea şi reglarea de către organism în relaţiile cu mediul, in scopul autooptimizării, pe baza unui schimb de informaţii, folosind experienţa acumulată în filogeneză şi ontogeneză. Sau altfel formulat, comportamentul reprezintă acele manifestări în relaţie cu mediul care se realizează prin schimbul de informaţii. W. W i e s e r . (1976) înţelege prin comportament procesele de interacţiune adaptativă între „programe genetice deschise" şi influenţa mediului în care trăieşte animalul. Preluarea informaţiilor se realizează cu ajutorul receptorilor senzoriali, constituind acea parte a comportamentului pe care T e m b r o c k o numeşte vectorul de intrare (input) sau comportamentul; aferent. Prelucrarea informaţiei „în organism", care în explicarea sistemică reprezintă „cutia neagră", se realizează îndeosebi de S.N.C. (sistem nervos central) şi sistemul endocrin. Această parte a comportamentului este denumită vectorul de stare şi exprimă o „stare interioară". Eliminarea informaţiei formează apoi vectorul de ieşire.(output) sau comportamentul eferent. Această parte a comportamentului, adică outputul, formează comportamentul propriu- zis sau „vizibil" pe care îl observăm prin motorica somatică, poziţii, schimbări de culoare, secreţii, excreţii etc. care se exprimă prin parametrii mecanici, chimici, optici, acustici şi informaţionali. Făptul că comportamentul „vizibil" (output) reprezintă cea mai mare parte din comportamentul unui animal, nu exclude existenţa şi unui comportament invizibil care se realizează în vectorul de stare în organism (black-box). Astăzi „cutia neagră" nu mai este o totală necunoscută, mai ales datorită rezultatelor remarcabile ale neurobiologiei şi neurofiziologiei, făcându-se lumină şi în această latură „invizibilă" a comportamentului animalelor, în mecanismele învăţării şi a altor funcţii nervoase superioare. Reglarea comportamentului animal se realizează în concepţia cibernetică prin mecanismul de conexiune inversă. În acest caz valoarea outputului

14

poate influenţa inputul. Atât inputul cât şi outputul sunt în relaţii strânse cu mediul înconjurător, influenţându-se reciproc.

2.1. Cauzalitatea comportamentului

Organismul este supus în continuu unei imense „inundaţii" de stimuli (informaţii) din mediu. Nu toate aceste informaţii (stimuli) au o valoare sau importanţă ,biologică pentru animal, majoritatea lor nu suscită interes, ele fiind percepute doar ca „sunete de decor" sau „zgomot de fond". Animalele sunt înzestrate cu un sistem de filtrare a stimulilor, care le permite recepţionarea stimulilor eficienţi sau stimulilor „cheie". Filtrarea stimulilor se realizează pe 2 planuri:

1. Filtrarea periferică (la nivelul organelor senzoriale). 2. Filtrarea centrală (la nivel de S.N.C.). Acest sistem de filtrare este denumit şi mecanism înnăscut de declanşare (M.I.D.). K. Lorenz compară mecanismul înnăscut de declanşare cu o broască şi stimulii „cheie" cu cheia broaştei. Prin deschiderea (declanşare) cu ajutorul „cheii" (stimul eficient), tiparul comportamental înnăscut este pus în acţiune. Construcţia sau configuraţia stimulului „cheie" este de obicei simplă, dar în condiţiile la care s-a adaptat, absolut eficace. Un exemplu clasic în acest sens este reacţia de înţepare a căpuşei (ixodes ricinus) care înţeapă tot ce are temperatura peste 37° C şi emană miros de acid butiric. Temperatura şi acidul butiric reprezintă în acest caz stimulii cheie, având eficacitate sigură, deoarece în condiţii naturale numai gazda, respectiv mamiferul cu sânge cald, are temperatura de peste 37° C şi emană prin piele acid butiric. Un alt exemplu este saltul taurului pe manechin, în vederea recoltării de material seminal. Acest manechin este stimulul cheie sau declanşator care are o configuraţie simplistă, fiind însă eficace. Studiul stimulilor eficienţi, particularităţile lor se face cu ajutorul „atrapelor" care reprezintă modele artificiale ale stimulilor cheie, de obicei mult simplificate. Oferind animalului diverse modele spre alegere, se consemnează la care dintre modelele oferite reacţia animalului este maximă. Dubla determinare a comportamentului este o caracteristică a comportamentului animal. Pentru a declanşa un comportament trebuie să existe atât o determinare externă, reprezentată prin stimuli eficienţi cât şi una internă, endogenă, care o putem numi şi dispoziţie sau motivaţie internă. Această dispoziţie sau „nevoie" interioară este aceea care poartă responsabilitatea spontaneităţii comportamentului înnăscut.

15

Prin motivaţie înţelegem disponibilitatea unui animal de a efectua un anumit comportament. Motivaţia a mai fost denumită şi „potenţial specific de acţiune" sau „energie specifică de acţiune". De obicei descriem motivaţia prin cuvinte ca foame, sete, frică, agresiune etc.

La vertebratele superioare se observă rar o singură motivaţie la un animal în mediul său natural. De obicei aceste animale trebuie să dispună de disponibilitatea internă (motivaţie) pentru multe şi diferite comportamente care de multe ori se exclud reciproc. În acest caz animalul trebuie să procedeze la o soluţie de compromis, recurgând la comportamentul cu cea mai stringentă necesitate. Motivaţia este rezultatul multor factori endogeni şi exogeni. Stimulii interiori sunt recepţionaţi prin intraceptori care pot detecta, de exemplu; nivelul glucozei sau a NaCl (presiune osmotică) din sânge. Aceste elemente sunt de mare însemnătate în comportamentul de nutriţie (foame şi sete). În aceeaşi ordine de idei pragul hormonal sanguin influenţează dispoziţia internă pentru circuitul funcţional al reproducţiei. Între factorii motivaţionali putem menţiona şi:

—Ciclurile endogene care se referă la influenţa unor ritmuri biologice, exemplu cel circadian (zilnic) şi circanual (anual) asupra comportamentului. Gradul de maturizare (vârsta) influenţează de asemenea comportamentul, deoarece in funcţie de vîrstă animalele pot reacţiona diferit la acelaşi stimul. Excitaţii autonome care se referă la producerea de stimuli endogeni în S.N.C care sunt responsabili pentru caracterul spontan al. comportamentului. Analiza motivaţiei unde deşi se cunosc o sumedenie de factori care influenţează motivaţia, nu se cunoaşte decât foarte puţin despre natura şi mecanismul intern al motivaţiei. Motivaţia nu se poate măsura decât indirect prin măsurarea intrărilor şi ieşirilor, respectiv a stimulilor externi şi interni, precum şi măsurarea intensităţii comportamentului. După cum remarcă K . I m m e l m a n n (1979), un animal în aparenţă liniştit, nu prezintă semne distincte dacă la un moment dat va fi motivat agresiv, sexual sau „de fugă". De abia prin comportamentul pe care îl va manifesta, putem trage concluzia în ce fel sau cum a fost motivat animalul. Motivaţia se analizează deci prin analiza comportamentului. În legătură cu motivaţia trebuie amintit şi aşa zisul comportament, conflictual sau deplasat care apare atunci când la un animal sunt activate in acelaşi timp mai multe motivaţii contradictorii. În asemenea împrejurări animalul neavând posibilitatea de a se adapta, exteriorizează un comportament neadecvat (deplasat) faţă de situaţia dală. De exemplu, când două animale se află într-un, conflict

16

antagonic de luptă sunt activate două motivaţii: cea de atac (agresiune) şi cea de fugă (frică). În asemenea situaţii animalele pot efectua comportamente conflictuale, respectiv deplasate din diverse cicluri funcţionale, ca cel de nutriţie, când caută de mâncare, sau cel de confort când execută mişcări de igienă corporală etc. În paranteză

fiind spus şi omul manifestă în situaţii conflictuale comportamente asemănătoare (îşi roade, unghiile de la deget, se scarpină după ureche, ridică pumnul, sau loveşte cu pumnul în masă etc.). La animalele de fermă se pot observa comportamente conflictuale în situaţii de frustrare, când este activată o motivaţie dată, dar condiţiile de mediu oferite nu dau posibilitatea ca comportamentul să se desfăşoare, cu alte cuvinte există comportament de apetenţă, dar lipsesc stimulii din mediu pentru a se ajunge la actul consumator. Dispoziţia internă depinde de anumiţi parametri fiziologici, umorali şi hormonali, ca de exemplu: concentraţia de glucoza în sânge, plenitudinea stomacului cu alimente sau apă (din comportamentul nutriţional) sau nivelul sanguin a unor hormoni sexuali (din comportamentul sexual). Informaţiile pe care animalul le primeşte din mediul ambiant prin intermediul senzorilor olfactivi, vizuali, tactili, auditivi etc. sunt transferate centrilor nervoşi superiori, de unde pornesc influxurile nervoase către organele de execuţie. Căile nervoase aferente, eferente şi elementele cerebro-corticale sunt structuri morfologice care participă la desfăşurarea şi coordonarea actului comportamental. Dar, în afara exteroceptorilor, organismele sunt înzestrate şi cu prioceptori care informează centrii nervoşi coordonatori atât despre schimbările interne, cât şi despre felul cum se desfăşoară comportamentul în raport cu factorii exogeni. Comportamentul, pe lângă mecanismele sale specifice, presupune disponibilitate internă, o motivaţie de ordin metabolic (foame, sete) sau alte necesităţi vitale, care împing animalul către un anumit fel de activitate sau îl pregătesc pentru eventualitatea unui răspuns adecvat, când mediul său de viaţă ar prezenta modificări ce depăşesc limitele cadrului normal. Adaptarea organismului, prin acte comportamentale la condiţiile concrete, de moment ale mediului, reprezintă instanţa prin care acesta se încadrează şi răspunde adecvat informaţiilor primite din ecosistem. Cei doi factori ai comportamentului, motivaţia internă şi stimulii declanşatori se condiţionează reciproc.

B. Hass e n s t e i n exemplifică, prin descrierea

comportamentului de hrănire la un câine astfel: un câine flămând (motivaţie internă - crescută) ingeră şi alimente cu slabă stimulare declanşatoare (pâine). Dacă animalul este sătul (motivaţie interioară

17

scăzută, nu mai ingeră altă pâine, în schimb mănâncă o bucată de cârnaţ (cu mare putere stimulativă). Comportamentul are aşadar o dublă cauzalitate: exogenă şi endogenă, în măsura în care este dependent de factorii stimulatori externi, dar şi de factori interni, capabili să declanşeze şi să justifice în acelaşi timp apariţia unei motivaţii, a unei pulsiuni. În dezvoltarea ontogenetică a unui organism, comportamentul suferă, ca de altfel toate organele şi sistemele sale modificări importante, datorate atât maturării şi perfecţionării tiparelor neuromotorii înnăscute, cât mai ales, unor procese complicate de învăţare. Din multitudinea factorilor externi cu care un organism vine în contact, numai stimulii semnal sunt capabili să declanşeze un act comportamental adevărat. Dar şi aceştia trebuie să găsească organismul într-o fază disponibilă, în care receptorii implicaţi în comportamentul respectiv să poată fi activaţi. În declanşarea şi desfăşurarea unui comportament este necesară participarea concomitentă a stimulilor interni şi a celor externi, ale căror acţiuni sincronizate vor determina depăşirea în intensitate a pragului critic. Există totuşi şi excepţii, dar ele nu survin decât în condiţii paradoxale de reactivitate şi habitat. Lorentz a descris comportamentul unui graur aflat în captivitate, care repeta perfect ritualul de capturare a insectelor în absenţa acestora, deci în lipsa stimulului extern. Această "reacţie în gol" exprimă şi materializează energia potenţială acumulată sub imperiul unei puternice pulsiuni şi ea constituie dovada că pasărea, chiar şi în aceste condiţii de captivitate şi-a conservat însuşirile care-i asigură supravieţuirea şi indirect perpetuarea speciei. Pe de altă parte, comportamentul, ca orice însuşire caracteristică unui sistem viu are o determinantă ereditară şi o alta dobândită, dar gradul în care diferitele însuşiri, ce definesc un comportamental sunt moştenite sau învăţate prezintă un registru de variaţie cu limite extrem de largi. Cercetările întreprinse de Lorenz, Tinbergen, Harlow au contribuit efectiv la descifrarea unor fenomene etologice esenţiale cum ar fi cel de imprimare sau cel de învăţare condiţionată, prin care autorii au reuşit să demonstreze existenţa în determinismul comportamentului a unei componente ereditare (constituţionale) şi a alteia dobândite (circumstanţiale). La om ca şi la animale au fost descrise două tipuri de acte reflexe: înnăscute (necondiţionate) şi dobândite (condiţionate). Reflexele înnăscute (somatice, vegetative, motorii, secretorii) se transmit ereditar, se întâlnesc la animalul nou născut încă de la naştere, sunt foarte stabile şi caracteristice speciei. S-a demonstrat experimental, dar se cunoştea şi din practica empirică faptul că, hrana reprezintă pentru oricare animal un factor excitant, capabil să declanşeze reflexul necondiţionat de salivaţie. Dacă se asociază în

18

mod repetat acest factor ca un altul care în mod obişnuit este indiferent pentru animal (aprinderea unui bec, de exemplu) este posibil ca după o anumită perioadă de timp, simpla aprindere a becului, fără administrarea hranei, să declanşeze reflexul salivar. Toate fiinţele vii îşi desfăşoară viaţa după un scenariu impus de două programe: unul ereditar, datorat codului genetic care cuprinde întreaga experienţă filogenetică a speciei din care organismul face parte şi un al doilea program, înmagazinat în creier, care reprezintă volumul cunoştinţelor acumulate de individ în urma confruntării sale cu mediul ambiant.

2.2. Influenţa complexului neuro-hormonal asupra comportamentului animalelor

De relaţia sistemului nervos cu comportamentul se ocupă o ramură etologică numită neuro-etologie. Ea studiază rolul sistemului nervos în reglarea şi coordonarea comportamentului animal. Spre deosebire de sistemul hormonal care garantează o reglare mai lentă şi de durată a comportamentului, sistemul nervos lucrează foarte repede, realizând reglări rapide şi de scurtă durată a comportamentului. Bazele nervoase ale comportamentului au făcut obiectul a numeroase studii. Metodele folosite în studiul neuro-etologic la animale sunt diversese şi anume:

1. Extirparea sau distrugerea operativă a unor zone sau formaţiuni cerebrale şi urmărirea efectului acestei intervenţii asupra comportamentului. 2. Altă metodă mai puţin brutală o reprezintă excitaţiile cerebrale. În acest scop se folosesc microelectrozi din oţel sau wolfram,, care sunt implantaţi în diferite zone cerebrale. Ca excitant se foloseşte o sursă de curent electric slab, de o intensitate sub 1 miliamper şi o tensiune de 1-2 Volţi. Indiferent de metoda de studiu folosită este absolut necesar să se cunoască în amănunt comportamentul normal al speciei de animale la care se execută experienţele de privare operatorie sau de excitare electrică cerebrală. În urma experienţelor de excitare cerebrală s-au putut identifica numeroase centre cerebrale care sunt răspunzătoare pentru diverse comportamente. În cazul experienţelor de extirpare a unor zone cerebrale s-a observat că de multe ori funcţia zonei extirpate este preluată de o altă zonă cerebrală. Cercetările neuro-etologice au pus însă în evidenţă şi flexibilitatea sistemului nervos central. Reglarea comportamentului nu este legată numai de anumite, centre fixe şi este rezultatul conlucrării flexibile a mai multor zone şi centre cerebrale.

19

În experienţe de excitare cerebrală s-a reuşit îndeosebi activarea motivaţiei agresive, sexuale etc. În regiunea hipotalamuaului s-a descoperit astfel o zonă a foametei, o zonă a saturaţiei şi o zonă responsabilă pentru senzaţia de sete. Se consideră că în zona hipotalamică există celule specializate care sunt în măsură să detecteze variaţii ale concentraţiei glucozei, a pH-ului, concentraţiilor hormonale în sânge şi să le transforme în impulsuri nervoase. Cercetările neuro-etologice se ocupă şi de spontaneitatea multor comportamente care au ca motivaţie o producere endogenă de stimuli în sistemul nervos central. Acesta este în măsură să elaboreze „programe" întregi, de impulsuri, care conduse la grupele de muşchi respective, duc la mişcări complexe. Astfel de „programări cerebrale" s-au putut identifica între timp pentru multe comportamente şi specii de animale. Rezumând, putem afirma că studiile executate prin diferite metode neuro-eţologicc, au permis o mai bună cunoaştere a legităţii comportamentale, arătând legătura concretă între anumite zone ale S.N.C. şi comportament. Dar există încă multe fenomene necunoscute, îndeosebi cele la nivel neuronal. Rolul şi funcţia diferiţilor neuroni în reglarea şi dirijarea comportamentului, mecanismul intim de acţiune este încă aproape necunoscut. După cum s-a mai arătat, comportamentul este rezultatul atât a unor factori sau excitanţi exteriori, din afara organismului, cât şi a factorilor interiori. Spre deosebire de S.N.C. care reglează mai ales comportamentul de scurt