Creatie sau Evolutionism?

Din conferinţa susţinută de Dr. Florentin Crihalmeanu.

Episcop Biserica Romana Unita
în cadrul conferinţei din cadrul modulului AulaMagna.
Doctorand cu frecventa 2008 Sabina Petrar

În diversitatea preocupărilor general umane, cea care le determină decisiv pe toate este
omul însuşi, acesta fiind continuu nelămurit asupra propriei sale structuri şi vocaţii. Astfel se
justifică fiecare demers, indiferent de sfera culturală în care acesta se încadrează.
Complexitatea structurii umane se constituie într-o provocare permanentă pentru omul
confruntat astfel în orice moment cu riscul ignoranţei şi al eşecului. Faţă în faţă cu el însuşi,
omul se dovedeşte a fi dezorientat şi confuz, limitându-se mereu doar la unele din aspectele
constituţiei sale încercînd să dea o explicaţie origini sale.
De-a lungul istoriei, filosofi, ecleziasiti si oameni de stiinta au incercat sa explice
originile si varietatea speciilor de pe Pamant. In timpul afirmarii stiintei moderne in vestul
Europei in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, credinta tuturor era ca Dumnezeu crease toate
organismele, mai mult sau mai putin asa cum exista ele astazi. Charles Robert Darwin (1809-
1882), om de stiinta britanic, este cel care a pus bazele teoriei moderne a evolutionismului.
Credinta sa era ca toate formele de viata au evoluat datorita procesului de selectie naturala.
Originea speciilor prin selectia naturala sau pastrarea raselor favorizate in lupta pentru
existenta a aparut in 1859. Materialist si dialectician, el a demonstrat primul, pe baze
experimentale, materialitatea lumii vii si a sustinut originea animala a omului (Originea
omului si selectia sexuala, 1871). Conceptia sa evolutionista a avut o mare influenta asupra
filosofiei cunoasterii, infirmand teoria fixista si creationista.[1]
În opinia lui Darwin, viata nu este decat o acerba competitie pentru supravietuire pe
baza unor resurse limitate, o lupta pentru hrana si teritoriu. In cadrul unei comunitati exista
intotdeauna indivizi inzestrati cu anumite insusiri care ii transforma in favoriti in lupta pentru
supravietuire si reproducere. Aceste insusiri vor fi transmise urmasilor. Procentul celor care le
detin va creste cu fiecare generatie. In acelasi timp, cei mai putin norocosi vor scadea in
numar, in acest fel supravietuind acei indivizi care au mai multe sanse de adaptare la mediu.
O parte importanta a controversatei teorii sustine ca toate organismele vii, de la
bacteriile microscopice, pana la plante, insecte, pasari si mamifere, au un stramos comun.
Speciile inrudite au un stramos in trecutul apropiat, iar cele care par sa nu aiba nici o legatura
unele cu altele au un stramos in trecutul indepartat. Animalul cel mai asemanator omului, spre

1
 exemplu, este cimpanzeul. Se crede ca ruda lor comuna a trait acum aproximativ 6 sau
7 milioana de ani. Pe de alta parte, stramosul comun oamenilor si reptilelor ar fi existat acum
300 de milioane de ani.
Originea animala a omului fiind in felul acesta afirmata clar, Darwin se opreste asupra
anumitor mecanisme ale procesului de hominizare, urmarind evolutia unor caractere de-a
lungul intregii scari animale. Cu privire la caracterele psihologice, afirma ‘’nu ne putem indoi
ca exista o diferenta imensa intre inteligenta omului celui mai slabatic si cea a animalului
celui mai elevat’’ ; dar, ceva mai departe, biologul nuanteaza aceasta afirmatie prealabiala :
‘’Totusi, oricat ar fi ea de mare, diferenta dintre spiritul omului si cel a animalelor celor mai
elevate nu este, desigur, decat o diferenta de grad si nu de specie. Am vazut ca sentimentele,
intuitiile, memoria, atentia, curiozitatea, imitatia, ratiunea si altele, cu care omul se mandreste,
pot fi observate in stare nascanda, sau cateodata chiar intr-un stadiu destul de dezvoltat, la
animalele inferioare.
Studiile secolului al XX-lea au completat unele lipsuri ale acestor teorii odata cu
descoperirea structurii genelor si intelegerea modului in care se reproduc, sunt distruse sau
transmise din generatie in generatie,punând astfel bazele biologiei moderne. Pentru Richard
Dawkins evoluţia seamănă cu „râul pornit din Eden” despre care vorbeşte Biblia, un râu al
informaţiei purtate de ADN, în curgerea căruia genele se unesc, concurează şi uneori se
separă, formând specii noi. Pornind de la analogia între mecanismele genetice şi calculator,
ideea centrală a cărţii este că omul funcţionează ca „o maşină de supravieţuire”, programată
astfel încât genele să se perpetueze. El vorbeşte de “un râu de informaţie”, un “fluviu de
instrucţiuni abstracte pentru construirea corpurilor”, râul genelor, susţinând că “nu există nici
un spirit, forţă conducătoare a vieţii, nici o vibraţie, apariţie, influenţă, protoplasmă sau
gelatină mistică [atâta timp cât] viaţa e doar biţişibiţişibiţi de informaţie digitală”. Din această
perspectivă, oamenii nu sunt decât “mecanisme de supravieţuire programată să transmită baza
de date digitală cu care am fost programaţi”[2]. Dawkins la fel ca si Leakey este convins că
problematica scopului creaţiei este ilogică , afirmaţia că “homo sapiens este o specie profund
orientată spre un scop” – scop înţeles ca “funcţie de utilitate a vieţii”, conform căreia “ceea ce
este maximizat în lumea vie este supravieţuirea ADN-ului – indică substituirea viziunii
finaliste cu aceea utilitarist-naturalistă a reproducerii.[2,3]
Nu putem nega ca aceste descoperii au condus la progrese extraodinare în domeniul
medical, însă nu au putut oferi o explicaţie plauzibilă laturei spirituale a omului. Despre
această perspectivă vorbeşte Yannaras: “Omul raţionalist al timpurilor noastre are tendinţa de
a identifica existenţa umană – eul, identitatea, sufletul, conştiinţa de sine, duhul – cu obiectul
concret şi palpabil care este organismul biologic al omului şi diferitele lui funcţiuni. Toate

2
depind de funcţionarea diferiţilor centri ai creierului, iar modul de funcţionare al acestor centri
este determinat în întregime de compoziţia lor biochimică sau de genetica individului– de
asemenea biochimică –, cromozomii ADN, care conţin codul pentru dezvoltarea
personalităţii. Nu mai este spaţiu ca să mai presupunem existenţa sufletului, prin urmare, nici
posibilităţi pentru a supravieţui ceva din om după moartea organismului său biologic” .
Omul, este o realitate care transcende toate valorile şi miracolele universului nostru. În acelaşi
timp, natura şi întreaga existenţă umană se caracterizează prin diverse contradicţii, care pun în
dificultate teoria evoluţionistă. Contradicţiile legate de om nu sunt însă de nedepăşit, atâta
timp cât încercările de soluţionare nu părăsesc hotarele credinţei.[4]
Creatia reprezintă, pentru sfântul Grigorie, modul specific al antropogenezei prezentată
de Moise: “Scriptura istoriseşte că, în legătură cu facerea omului, Dumnezeu a folosit o
anumită cale şi a urmat o anumită ordine. Căci, după ce a fost alcătuit universul fizic – ne
spune Scriptura – omul nu s-a ivit îndată pe pământ, ci înainte de el au fost create fiinţele
necuvântătoare, iar înainte de acestea au fost aduse la viaţă plantele. Prin această ordine cred
că Scriptura a vrut să ne arate că puterea dătătoare de viaţă s-a amestecat cu natura materială
într-o anumită ordine: mai întâi s-a îmbrăcat cu cele lipsite de simţuri, apoi înaintează spre
fiinţele simţitoare şi, la urmă, se înalţă spre firea cugetătoare şi cuvântătoare”.[5]
Creaţia , după cum se observă din textul de mai sus, apare ca lucrare sinergică între Logosul
divin şi cosmos. E ca şi cum Creatorul a consimţit să-l introducă pe om în scena creaţiei într-o
ordine logică şi, de asemenea, în momentul în care făptura era destul de matură pentru a
susţine existenţa omenească, pe care a pregătit-o şi anticipat-o. Posibilitatea acestei sinergii
este faptul că mai înainte de lume a existat planul, o sfătuire divină revelatoare a Logosului.
Pe aceasta comparatie intre teoria evoluţionistă si creaţie divină s-a bazat si expunerea
episcop Florentin Crihalmean pe care am audiat-o în cadrul conferinţelor din Aula Magna. In
prezentarea sa a făcut referire la una din cele mai intens dezbătute cărţi pe aceasta tema a
cadinalului catolic, Schönborn, arhiepiscop de Viena, cu titlul Chance or Purpose? Creation,
Evolution and a Rational Faith apărută in 2007.
De-a lungul celor noua capitole ale cartii, autorul ofera argumente care ilustreaza
caracterul rational al credintei in existenta unui Dumnezeu atotputernic, creator „al cerului si
pamantului”. Doctrina cruciala si deosebit de subtila pe care o expune in această carte este
despre asa numita creatio continua. Cardinalul Schönborn subliniaza faptul ca primele versete
ale textului sacru al Genezei („La inceput Dumnezeu a creat cerul si pamantul”) reprezinta
„temelia pe care se bazeaza tot ceea ce cred crestinii”. In ciuda tonului, prudent, aratat fata de
adeptii variantelor agnostice sau atee ale darwinismului, Schönborn nu evita sa afirme:

3
„Dumnezeu nu numai ca a creat la un moment dat totul, dar el sustine aceasta creatie si o
calauzeste catre un anumit scop”.[6]
Invocand mereu capacitatea ratiunii de a-l cunoaste, din lucrurile si fiintele lumii create,
pe Creator, Schönborn sistematizeaza cele patru idei desfasurate in catehezele sale : 1)
existenta unui Dumnezeu atotputernic, liber si suveran care a creat din nimic (ex nihilo) tot
ceea ce exista; 2) varietatea creaturilor; 3) creatia este continuu sustinuta de Dumnezeu; 4)
creatia este ghidata de Providenta divina. Metoda utilizata de Cardinal e aceea a investigatiei
filosofice bazate pe virtutile cognitive ale ratiunii, sustinand prin aceasta dreptul oricarei
persoane de a supune judecatii cercetarile „stiintifice” ale celor care pretind ca au dezlegat
misterele vietii.
In lucrarea sa Schönborn propune, la randul sau, un raport echilibrat intre stiinta si
religie, domenii ale cunoasterii care sunt distincte fara a fi separate. Idealul scontat de autor
este acela al unei situatii in care stiinta ar recunoaste necesitatea orizontului larg, metafizic, al
credintei: „Calea corecta ce trebuie urmata nu e aceea care consista in a alege fie povestea
darwinista, fie povestea creationista, dupa cum le place unora sa sugereze, ci aceea a
coexistentei scarii lui Darwin si a scarii lui Iacob”. Sugestia Eminentei Sale e similara celei a
Cardinalului Avery Dulles S.J., care, de asemenea, militeaza pentru armonia dintre stiinta si
credinta sau, cel putin, pentru pacificarea raporturilor dintre ele.[6,7]
Referinte:
1. Darwin Charles.On the Origin of Species by Means of Natural Selection, Or the
Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life.1st edition. London: John
Murray,1859.
2. Dawkins Richard .Un râu pornit din Eden. Bucuresti: Editura Humanitas;2007.
3. Leakey Richard .Originea omului. Bucurest: Editura Humanitas, 1995.
4. Yannaras Christos. Abecedar al credinţei. Bucureşti: Editura Bizantină,1996.
5. Sf. Grigore de Nyssa.Despre Suflet si Inviere.Editia a II-a.Bucuresti: Editura Herald,
2007.
6. Cardinalului Christoph Schönborn. Chance or Purpose? Creation, Evolution and a
Rational Faith.San Francisco:Ignatius Press.October, 2007.
7. Avery Cardinal Dulles.God and Evolution. First things.October, 2007.