Natura umană

Bugheanu Ileana, XI A

Abstract
A brief analysis of the human nature and philosophy
By reaserching different articles, I have uncovered a lot of different methods of
understanding the human nature. This essay will elaborate the connection between two of the
most famous and well written philosophers, origins of the first time the human nature was
ever envisaged, the parallel of two abstract concepts and a final personal opinion.

Key words
Natură umană, filosofie, concept, Dumnezeu

Introducere
Natura umană este conceptul ce interconectează funcțiile fundamentale ce diferențiază
omul de animal (gândire, sentimente, comportamente, conștiință). Termenul este, de multe
ori, folosit pentru a caracteriza ''esența umanității''.
Deși expresia este des utilizată, a stârnit multe discuții controversate în legătură cu
veridicitatea ei. Dezbaterile în jurul acestei teme au fost principalele puncte de plecare in
filosofie.
În acest eseu voi analiza caracteristici ale naturii umane, origini, moduri diferite de
abordare ale filosofiilor centralizate pe această temă și opinia personală.

Cuprins
1. Caracteristici
Principala caracteristică a naturii umane este că ne spune cine suntem noi, ca și
indivizi și ne face să ne dăm seama de capabilitatea uriașă pe care o deținem ca și ființe cu
discernământ. Așadar, cu cât cunoaștem mai mult, cu atât putem ințelege mai multe dintre
nevoile psihice persoanei proprii.

2. Origine
Problematica firii și existenței omenești este un subiect ce se află în continuă discuție
încă din Antichitate. De la Teoria Formelor lui Platon continuând cu operele unor mari
filosofi precum Augustin, Montaigne și Descartes unicitatea omului prin ființa sa cât și
prin conștiința sa a fost dezbătută îndelung, dând naștere unor numeroase filosofii și școli
de gândire. Totuși, nu putem afirma faptul că o opinie cu adevărat modernă față de acest
subiect s-a format înainte de secolul XVIII, filosofii acelui veac (și al celor de după)
având la dispoziție secole întregi de informații și de idei ale predecesorilor, astfel fiind
creată o fundație solidă de concepte peste care se pot construi principii și percepții noi.

Conceptul de judecată umană datează încă din timpul Greciei Antice. Teoria lui
Aristotel tratează natura umană ca ceva ce diferențiază fiecare individ, conferindu-i
unicitate. Considera că existenţa omului deţine un scop, acela de a trăi laolaltă cu semenii
săi în vederea unei vieţi bune, dar aceasta nu se poate obţine, decât în măsura în care
oamenii sunt parte componentă a unui stat. Prin stat, omul îşi manifestă propria natură:
sociabilitatea. Cu alte cuvinte, natura umană este una socială. Totuși, această doctrină a
fost contrazisă înspre anii contemporani, prima dată de moderniști precum Jean Jaques

1
Rousseau, spunând astfel: ''nu știm ce ne este permis de către natură'', contrazicând
noțiunea că natura umană ar fi ceva fix, iremediabil, previzibil. În concepţia sa,
abandonarea stării naturale era un regres pentru om. Omul sălbatic, lipsit de cunoştinţe
inutile, supus doar inegalităţii naturale de vârstă, sănătate sau putere, este modelul naturii
umane perfecte. Este natura umană a unui Robinson Crusoe primitv, singur, dar fericit.

3. Moralitatea
Una dintre cele mai luminate minți ale acestei noi generații de gânditori a fost
Immanuel Kant, filosof și scriitor german și figură centrală a filosofiei occidentale. Acesta
și-a petrecut o mare parte din viață sintetizând începuturile raționalismului, cât și ale
empiricismului, două curente aflate în conflict. Primul susține faptul că unele informații
pot fi obținute exclusiv prin conștiință, fără experiență senzorială sau culturală, prin
intuiție, deducție logică înnăscută, ș.a.m.d. în timp ce al doilea afirmă că singura cale de a
obține informații este prin experiență, aceasta modelând intuiția și ideile.

În viziunea lui Kant orice acțiune ar trebui să fie pusă în balanță cu un imperativ, din
alegerea acestei „contragreutăți” izvorând conflictul etic. Natura umană, datorită unui
egoism justificat și o iubire de sine, tinde să aleagă un imperativ ipotetic pentru acțiunile
sale: „Este bine să spun adevărul pentru că lumea mă va aprecia”. Așadar, din punct de
vedere etic, omul ar trebui considerat un scop, un ideal, o destinație finală a gândului,
aceea fiind Binele Suprem, nu un mijloc prin care se pot realiza alte scopuri degradante și,
în imaginarul unei lumi perfecte kantiene, total irelevante.

Ideea unui scop universal al existenței omului a fascinat numeroși succesori ai lui
Immanuel Kant, fiecare adăugând concepte noi filosofiei sale, majoritatea acestor filosofi
ulteriori menținând ideea impecabilității etice și a efortului colectiv. Printre aceștia însă s-
a remarcat un gânditor ce a susținut același ideal dar mijloace complet diferite pentru a-l
obține. Friedrich Nietzsche a fost un filosof german ce a susținut atingerea unei lumi
perfecte prin efort individual și prin promovarea unei atitudini competitive, ce nu ține cont
de etică în relațiile cu celelalte persoane, ci doar în relația cu sinele.

În viziunea lui Nietzsche scopul existenței este de a deveni “omul cel puternic și
biruitor” – Ubermensch, supraomul ce este capabil să treacă prin toate încercările vieții și
să iasă învingător. Pasul principal în atingerea stadiului de supraom este schimbarea,
aceasta fiind axată pe restructurarea grilei de valori personale și în special pe ignorarea
distragerilor lumești, ale căror unic scop este de a împiedica omenirea să își atingă
adevăratul potențial. Această ignoranță benefică, în viziunea filosofului, variază de la
obiceiuri mici până la desconsiderarea unor dogme și religii întregi, în special a
creștinismului. Deși Kant a văzut această religie ca o piesă esențială în finalizarea puzzle-
ului Binelui Suprem, Nietzsche a fost de părere că valorile promovate de aceasta sunt doar
piedici inutile în obținerea omului perfect.

Consider ca abordardarea de solitudine totală nu este una întocmai potrivită. Deși,

ființele umane sunt atât de obsedate de raționament și control, cursa între cine o să fie un
supraom nu are niciun beneficiu. Folosind filosofia nihilistă, oamenii vor fi izolați. suntem
ființe sociale și culturale.

Atât Kant, cât şi Nietzsche , critică metafizica dogmatică, în care Dumnezeu apare ca
principiu absolut, transcendent. Astfel, Immanuel Kant urmăreşte să descopere condiţiile
de posibilitate ale existenţei Fiinţei supreme, refuzând metodele tradiţionale, filosofice sau

2
teologice, prin care realitatea acesteia este demonstrată. Prin metoda transcendentală,
filosoful german identifică limitele raţiunii umane în abordarea acestui concept, care este
considerat a fi, de către Kant, o Idee a raţiunii pure, cu rol regulativ, despre care nu se
poate obţine niciun fel de judecată sintetică prin mijloacele proprii de cunoaştere ale
ființei umane.

Spre deosebire de Kant, Nietzsche realizează critica acestui concept fundamental al

filosofiei într-o manieră metaforică, filosoful german referindu-se la “moartea lui
Dumnezeu”. Respingerea divinităţii este echivalentă cu refuzul dogmelor şi al principiilor
cu pretenţie de autoritate absolută, indiferent de domeniu(filosofie, morală, religie etc.).
Refuzul transcendenţei reprezintă, pentru Nietzsche, un act de afirmare a vieţii. Declarația
lui Nietzsche despre „moartea lui Dumnezeu” atrage atenția asupra abandonării generale a
culturii noastre de orice angajament autentic față de credința creștină. Prin această moarte
a lui Dumnezeu se marchează o moarte a unui set de valori.

Propunerea lui Nietzsche despre crearea de valori provoacă un sens comun filozofic.
Este obișnuit, dacă nu cu totul standard, să explici valorile contrastându-le cu simple
dorințe. Ambele sunt atitudini pozitive față de un obiect sau stare de fapt („pro-atitudini”),
dar aprecierea pare să implice un element de obiectivitate absent în dorință. Iar în urma
acestei debarasări definitive, totale de vechile valori urmează anarhia, nihilismul.

În general, există tendinţa de a-i pune în opoziţie pe Friedrich Nietzsche şi Immanuel

Kant, atât prin prisma conţinuturilor operelor celor doi, cât şi datorită remarcilor făcute de
Nietzsche însuşi la adresa lui Immanuel Kant. Totuşi, la o privire mai atentă, se observă că
relaţia dintre cei doi filosofi este de fapt una complexă, care s-a dezvoltat odată cu
evoluţia gândirii lui Nietzsche şi a depins de mai mulţi factori decât referinţele directe la
Immanuel Kant.
Cei doi au fost absolut necesari evoluției filosofiei și a înțelegerii, fiind doi dintre cei
mai renumiți ai categoriei.

Subiectivitatea moralității
Binele și Răul este una din cele mai vechi dihotomii cunoscute omenirii. De la Homer,
Shakespeare, Tolkien, și Dostoievski—conflictul intern al naturii umane e o temă care va
fi mereu actuală în literatură, artă și viața noastră de zi cu zi. Cu toate acestea, suntem o
specie paradoxală: capabilă de acțiuni animalice, groaznice, incomparabile chiar și cu cele
mai violente animale de pe această Planetă, dar în același timp având capacitatea de a
analiza aceste acțiuni și de a reflecta asupra implicărilor morale.

Având acest concept alb-negru de Bine și Rău, într-o lume atât de complexă și gri, e
un lucru potențial periculos care poate duce la gânduri și idei dogmatice, dar totuși acest
concept pare a fi mai degrabă o binecuvântare. Acest dualism ne ghidează în deciziile
noastre, chiar dacă acele decizii pot fi slab informate.

Problema este de a ști dacă binele și răul sunt inventate pentru a servi ca fundament al
judecăților noastre morale sau în ce măsură. Identificând natura binelui și răului,
umanitatea progresează în plan moral. Binele și răul sunt un concept in totalitate subiectiv.
Nu știm dacă binele este un concept sau este o stare, o atitudine sau un scop etc. Nu avem
nicio certitudine că omul care este considerat bun este într-adevăr bun, iar cel apreciat ca
fiind rău nu este bun. Nici metoda rațională a filosofiei nu ne relevă natura binelui și
răului.

3
 Nimeni nu se naște bun sau rău. Nimeni nu este în totalitate bun sau rău. Poate doar
prin filtrul nostru individual. Fiecare om este un balans de yin și yang. În bunătate există
și răutate, iar în răutate există și bunătate. Niciunul dintre concepte nu vine singur,
niciunul dintre concepte nu are o adevărată valoare în fața vieții.
În același timp, nu putem desconsidera niciunul dintre cele două concepte pentru că o
viață fericită nu poate exista fără o anumită cantitate de întuneric. De aceea, consider că
este necesar sa ne procesăm emoțiile, să nu le ascundem sub o fațadă cum că viața ar fi
perfectă. Pentru a putea trăi întreaga viață, trebuie să experimentezi și să simți. Uneori fără
un motiv concret.

Concluzie

Concluzionând, se poate observa că problematica naturii umane a preocupat până și

cele mai ilustre minți ale lumii moderne și, cu trecerea anilor, se remarcă o tendință ce mută
găsirea sensului vieții de la un efort colectiv, susținut de Kant prin promovarea imperativului
categoric și Binelui Suprem, la un efort pur individual susținut de Nietzsche, în care fiecare
persoană este responsabilă pentru atingerea potențialului maxim personal și doar o lume în
care fiecare om își urmărește țelul propriu este o lume perfectă, populată de supraoameni
perfecți.
Într-un final, nu se poate ajunge la o concluzie a naturii umane, la ce înseamnă ea, dar,
punând accent și pe teoria filosofului francez, Camus, existența noastră nu trebuie să aibă o
însemnătate sau un Bine Suprem sau un Supraom. Va trebui să acceptăm în continuare
absurdul și necunoscutul. Nu trebuie să fim constrânși de o singură sursă.

Bibliografie
 https://en.wikipedia.org/wiki/Human_nature
 https://reasonandmeaning.com/2017/08/26/modern-philosophers-on-human-
nature/
 https://www.colegiu.info/omul-si-problematica-naturii-umane
 https://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/kant-si-viziunea-sa-asupra-
moralitatii/
 https://www.revistanoinu.com/scrie/filosofie/friedrich-nietzsche-i-
excentricitatea-sa-printre-filosofi
 https://www.telework.ro/ro/critici-ale-eticii-kantiene/
 https://baculblog.wordpress.com/tag/natura-umana/