1.

INTRODUCERE

De la începuturile creştinismului alte învăţături printre care şi filozofia au interacţionat mai mult sau
mai puţin cu învăţăturile creştine, uneori influenţate de ele, alteori intrând în conflict ca ea. Chiar şi
cei mai simpli credincioşi sau necredincioşi, când pune întrebări de genul cine sunt, unde merg sau
care este sensul vieţii, gândesc în mod filozofic, chiar dacă la un nivel mai simplu. Dar când un filozof
cu renume cum este Kant, face acest lucru, impactul poate fi mai puternic, şi teologi creştini de
renume trebuie să contracareze aceste filozofii false, care nu duc la viaţă, ci la moarte veşnică. Kant a
fost un filozof german din perioada iluministă, fiind socotit unul din cei mai mari gânditori ai lumii
apusene, Alţi filozofi ca Fichte, Schelling și Hegel au dezvoltat sistemele lor filozofice pe gândirea lui
Kant. Şi artiştii sau scriitori ca Goethe, Schiller sau Kleist în operele lor au fost influenţaţi de Kant mai
ales în domeniu estetici[1].

Kant a fost influenţat de Hume din „ somnul dogmatic” el analizează operele lui Newton, Hume și
mai ales Rousseau, care îl duc pe „ drumul cel drept” şi îi provoacă o „ revoluţie în reflecţie” Kant a
crezut că sursele cunoaşterii nu se află în experienţă, ci în spirit şi în raţiune. Pentru Hume
cunoaşterea vine numai din experienţă. Kant este original în sensul că se sprijină în gândirea lui şi
pe progresul fizicii, elaborate de Galilei şi Newton şi încearcă să facă o sinteză a acestora. Kant caută
un fundament pentru uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor umane. Acest lucru îl
abordează în opera sa Critica Raţiunii Pure idee continuată în opera Critica Raţiunii Practice,
publicată în anul 1781 când el avea peste 57 de ani. El recunoaşte faptul că raţiunea este limitată în
domeniul cunoaşterii, dar are o valoare practică, aşadar moral dar care este un surogat înlocuind
credinţa în Dumnezeu cu altceva, în centrul fiind omul care poate rezolva toate lucrurile, gândirea lui
Kant fiind o gândire de tip umanist.

În concepţia sa cosmogonică el publică "Istoria generală a naturii și teoria universului", în care spune
că universul este generat dintr-o nebuloasă, idee dezvoltată mai târziu de către Pierre de Laplace.
Dezvoltarea ulterioară a filozofiei europene de către Schelling, sau Hegel, intră în aşa zisul neo-
kantianism abordată de filozofi ca Hannei Arendt sau Wilhelm Windelband, şi John Rawls, a căror
concepte filozofice au ca bază filozofia lui Kant.

Teologi creştini ca Brown, Geisler, Cairns, Henry, şi alţii, critică de pe baze biblice filozofia raţiunii din
gândirea lui Kant, o filozofie care este moartă şi nu duce la viaţă. Filozofia lui Kant este doar un
surogat fără relevanţă pentru spiritul şi sufletul uman. Ea duce la moarte spirituală şi Dumnezeu este
scos din ecuaţie, rezolvare răului din lume şi a păcatului nefiind rezolvate.

2. FILOZOFIA CA ŞTIINŢĂ

1. Filozofia este ştiinţa constituită dintr-un ansamblu închegat de noţiuni şi idei, care interpretează şi
reflectă realitatea sub aspectele ei generale. Ea este o concepţie despre lume şi viaţă.[2] Aceasta este
doar una dintre definiţiile care s-au dat filozofiei, care se prezenta ca o alternativă a religiei. Făcând
din om şi raţiune, punctul de plecare, Kant l-a urmat pe Descartes. Filozofia devine astfel un fel de
pat al lui Procust, în care ideile pot fi scurtate sau lungite, ajustate pentru a se potrivii propriilor idei
şi interese. Dar filozofia păgână trece în mod deliberat cu vederea experienţa creştină cu Dumnezeu
şi mărturia istorică din Biblie.[3]Kant operează cu concepte diferite de cele ale religiei. În actul
perceperii materialului brut, gândirea filozofică utilizează Formele Intuiţiei, (timpul şi spaţiul), la fel
categoriile pure ale intelectului, (cantitatea şi calitatea).[4] Operând în acest fel Kant încearcă să îl
evite pe Dumnezeu. Dacă el nu a fost capabil să renunţe cu totul la religie, în schimb a susţinut o
religie fără Dumnezeu, care nu necesita închinare, şi era posibilă ca o profesie tuturor
oamenilor.[5] Excluzându-l pe Dumnezeu din conceptele gândirii filozofice, Cuvântul lui Dumnezeu
poate fi criticat sau neglijat. Filozofia idealistă a lui Kant (1724-1804), împreună cu vederile lui
Schleiermarcher, Hegel şi Ritschl, au creat un cadru propice pentru o critică a Bibliei. În „Critica
raţiunii pure” Kant argumentează că prin simţuri sau raţiune omul nu-l poate cunoaşte pe
Dumnezeu, clasificându-le ca date ale lumii noumenului.[6] Dar în acest fel Kant nu poate ajunge
niciodată la adevăr sau fericire. Conceptul de fericire este un concept nedeterminat încât deşi orice
om vrea să ajungă la ea, el nu va fi de acord cu sine însuşi asupra definiţiei şi a scopului.[7] Un motiv
întemeiat este şi faptul că viaţa spirituală a omului este un proces dinamic indiferent de direcţia sau
destinaţia sa. Kant şi alţi filozofi prin renunţarea lor la credinţa în Dumnezeu, au căutat alternative în
domeniul filozofic, pentru a umple golul creat.
3. SPAŢIUL ŞI TIMPUL
Ideea de spaţiu şi timp ocupă un loc important în gândirea filozofică a lui Kant. Spaţiul nu prezintă
o însuşire a unui lucru în sine, nici pe acestea în raporturile sale reciproce, (obiect- spaţiu), şi nici o
determinare a lor care să fie inerentă a obiectelor însele.[8] În viziunea lui Kant omul este centrul
existenţei şi a experienţei. Astfel spaţiul este doar forma tuturor fenomenelor simţurilor externe. Nu
se poate vorbii de spaţiu, de existenţe întinse, etc, decât din punct de vedere al omului.[9] Kant nu
admite alte fiinţe raţionale care să fie capabile să perceapă ideea de spaţiu. Conceptul transcendental
al fenomenului de spaţiu este că nimic din ce este intuit, nu este o formă a lucrurilor proprii în ele
însele, spaţiul este o reprezentare ale sensibilităţii noastre, a lucrurilor ale căror formă este spaţiul.
Dar o experienţă el nu constituie vreodată o problemă.[10] De fapt aici Kant se contrazice. Dar Kant
nu pune nici măcar problema dacă este posibil ca spaţiul să aibă o origine. În fizica modernă actuală
spaţiul este perceput în trei dimensiuni, iar în mod tacit este adăugată a patra dimensiune a spaţiului
care este timpul. De asemenea el este perceput doar într-o strânsă relaţie de existenţă cu materia. Azi
avem o mult mai bună şi completă definiţie a spaţiului care să corespundă unor cerinţe actuale cel
puţin în domeniul fizic. „Astfel spaţiul este definit ca o formă obiectivă şi universală a existenţei
materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt, cu trei dimensiuni, şi
exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţie, distanţă, formă, mărime, întinderea
lor.”[11]

Timpul este factorul care condiţionează existenţa umană ca individ şi ca specie, fără ca omul să
poată interveni. Sensibil la acest aspect Kant a încercat o definire a lui, diferită de concepţiile
religioase creştine care au ca sursă Biblia. Astfel timpul nu are o realitate absolută al lui. Această
însuşiri care aparţin lucrurilor în sine şi nu pot fi redate vreodată prin simţuri. Kant vorbeşte de timpul
ideal. Realitatea timpului dispare şi obiectul este tratat ca fenomen.[12] Pentru Kant nu există
conceptul de veşnicie, timpul nu este ceva etern. Infinitatea timpului înseamnă că orice mărime
determinată al lui, este determinată numai prin limitările unui timp unic, care serveşte ca fundament.
Reprezentarea originară de timp trebuie dată ca limitată.[13] El recunoaşte totuşi că fiinţele şi
obiectele sunt supuse trecerii timpului. Afirmaţiile noastre ne învaţă că realitatea empirică a timpului
în raport cu toate obiectele care ar putea fi date cândva simţurilor noastre. În experienţă un obiect
este supus condiţiei timpului.[14] Pentru Kant şi obiectele şi fiinţele poartă pecetea finitului. Pentru el
nu există timp real. Şi totuşi el există şi avem o bună definire a lui, care este mai actuală şi mai
adevărată, fiindcă implică şi ideea de persoană. Există fiinţe care percep trecerea timpului şi acest
lucru este ceva esenţial. „Astfel timpul este definit ca formă fundamentală de existenţă a materiei în
continuă dezvoltare, exprimând succesiunea şi simultanietatea proceselor realităţii obiective. Este o
perioadă măsurată în ore, zile, etc, care corespunde desfăşurării unei acţiuni, eveniment sau
fenomen. El este o scurgere succesivă de momente”.[15] Pentru completarea tabloului se introduc
alţi doi termeni din fizică, şi se poate da o imagine mai reală a lumii noastre. Astfel universul este un
continuu de spaţiu/ timp, şi masă / energie. Nici unul nu poate avea o existenţă reală independentă
faţă de celelalte. Începutul timpului trebuie să fie simultan cu cel al spaţiului şi al energiei.[16] Dacă
ne aducem aminte de lucrarea lui Dumnezeu din Geneza 1:1, tabloul este complet schimbat, faţă
poziţia filozofică pe care a abordat-o Kant.

Kant operează cu ideea de spaţiu şi timp dar le neagă o realitate obiectivă. Obiectele şi fiinţele nu
ocupă un loc în spaţiu. Spaţiul este doar o percepţie a simţurilor noastre. Dar prin acesta el neagă şi
ideea de mişcare. Unde şi în ce se deplasează fiinţele, sau totul este doar o iluzie. La fel gândeşte şi
ideea de timp Deşi condiţionaţi de trecerea timpului, acesta nu are o realitate a sa. Timpul unic este
doar o idee. Tot aşa prin aceste afirmaţii Kant neagă însăşi ideea de viaţă, pentru că naşterea,
creşterea şi moartea, care sunt realităţi ale lumii noastre.

4. RAŢIUNEA

În mod categoric Kant pune un deosebit accent pe raţiune, ajungând în final să o critice şi pe
aceasta. Simţurile ocupă şi ele rolul lor dar într-un loc secund. El încearcă o împletire a lor. Cine
porunceşte: raţiunea sau imaginaţia? „Kant percepe o ţesătură care să împletească judecăţi, categorii,
noţiuni, legi, sisteme, discipline, metode, tehnici, observaţii, raţionamente, întreguri, părţi, structuri,
funcţiuni, conjuncturi, haos, ordine, etc, menite prin efort la descoperirea adevărului”.[17] Raţiunea
trebuie prin operaţiile care le face să ajungă în domeniul practic pentru a emite maxime şi axiome.
Raţiunea umană comună este îmboldită din motive practice, să iasă din sfera ei şi să păşească în
domeniul unei filozofii practice pentru ca aici să primească informaţii clare cu ajutorul cărora să
obţină o privire la izvorul principiului ei şi la determinarea exactă, în opoziţie cu maximele
întemeiate pe alte principii.[18] Kant afirmă că toate maximele sunt caracterizate de o formă, un
scop, o determinare completă.[19] Kant recunoaşte atât libertatea omului cât şi condiţionarea lui, dar
care pentru el este dependentă de raţiune. Ce-l înalţă pe om deasupra lui însuşi este personalitatea,
adică libertatea şi independenţa faţă de mecanismul întregii naturi, o fiinţă care este totuşi
considerată supusă unor legi speciale, legi pur practice, date de propria-i raţiune.[20] Dar acest lucru
nu-l înalţă pe om ci îl limitează, fiindcă fiinţa umană este finită. Termenii de imanent şi transcendent
au pentru Kant cu totul alte conotaţii decât cele teologice creştine, ele sunt totuşi legate de procesul
de cunoaştere. El afirmă că înţelegerea noastră este lărgită prin raţiune pură practică şi ce este
speculativ pentru transcendent, este imanent pentru cea practică, doar din punct de vedere
practic.[21] Raţiunea se prezintă aici într-o facultate logică şi una transcedntală. Este necesară
căutarea un noţiuni superioare, care să cuprindă ambele concepte.[22] Prin speculaţii filozofice Kant
ajunge la o fiinţă raţională caracterizată de voinţă. El afirmă că orice lucru al naturii acţionează după
legi. Doar o fiinţă raţională poate acţiona conform reprezentării legilor, de unde, rezultă că ea are o
voinţă. Dar pentru că rezultanta acţiunilor din legi necesită raţiune, voinţa este deci o raţiune
practică.[23] Voinţa de care vorbeşte Kant trebuie să aibă două caracteristici: să fie perfectă şi bună.
La rândul ei „o voinţă perfect bună nu ar putea să fie constrânsă să acţioneze conform acestor legi.
Aici apare un paradox în gândirea lui Kant. Imperativele nu sunt valabile pentru voinţa divină, pentru
o voinţă sfântă, pentru că voliţia există deja prin ea însăşi în mod necesar, conform legii”.[24] Deci
voinţa perfectă şi bună nu este atribuită unei persoane. Kant pune o întrebare fără răspuns. Întrebare
este dacă există o lege necesară pentru toatele fiinţele raţionale de a judeca acţiunile lor totdeauna
potrivit unor maxime, care ele însele pot servi drept legi universale?[25] Dar în mod raţional este
imposibil să existe legi sau maxime de orice natură în spatele cărora să nu existe o persoană care să
le emită. Rolul ştiinţei în cunoaşterea lumii este recunoscut şi de alţi filozofi. Petre Ţuţea afirmă că „o
importantă categorie a relaţiei necesare pentru înţelegerea întregului şi a unei ordini relative a lumii,
este necesar aportul adus de ştiinţă”.[26] Kant a respins teologia naturală, el a văzut neajunsurile
argumentelor tradiţionale aduse în favoarea lui Dumnezeu, dar prin ce a pus în loc, (raţiunea), nu s-a
menţinut la suprafaţă.[27] O cunoaştere reală care înseamnă raţiune şi sentiment se realizează doar
prin descoperirea de Sine al lui Dumnezeu. Refuzând această revelaţie se ajunge la deformări şi
falsuri ale realităţii imediate şi transcendente, iar maximele şi axiomele nu au un suport real. Kant
formulează problema centrală a criticii raţiunii pure, în întrebarea cum sunt posibile judecăţi sintetice
a priori. Se disting patru termeni: analitic, sintetic, a priori, care înseamnă o cunoaştere absolut
independentă de experienţă, şi a posteriori, ce presupune o cunoaştere empirică posibilă numai prin
experienţă.[28] Utilizarea acestor termeni scoţând din ecuaţie conceptul de Dumnezeu adevărat,
aduce rezultate negative. Pe de altă parte Creaţia în sine ne descopere o Fiinţă raţională care a existat
înaintea procesului de creaţie pe care L-a conceput. Creatorul se descopere omului prin creaţia Sa
raţională. El nu va afirma niciodată că viciul este neprihănire, sau că doi ori doi fac trei. El este
credincios Lui însuşi. Constaţa Lui nu implică o ordine ontologică, logică sau morală independente de
El.[29] Dumnezeul creştinismului este şi un Dumnezeu al raţiunii. „Aşa zisele legi ale logicii şi
matematicii nu sunt realităţi independente, cărora Dumnezeu trebuie să li se conformeze. Legile
naturii coexistă cu voinţa şi scopul lui Dumnezeu revelat. În final încrederea noastră nu se împlineşte
în natura cosmică ci în Creator.”[30] Dincolo de legi, maxime, şi postulate descoperim o Persoană
care este Dumnezeu. „Viziunea lui Kant asupra cunoaşterii a fost un amestec de raţionalism şi
empirism. Influenţat un timp de Hume, cu timpul şi-a elaborat propria filozofie critică ce
investighează natura şi obiectul fiinţei umane”.[31] Filozofia lui Kant nu poate conduce la adevăr.
Acest lucru este afirmat de filozofi şi teologi creştini, dar mai ales de Scriptură.

În filozofia lui Kant, raţiunea are un rol principal, iar simţurile joacă rolul secundar. Dar totul este
redus la om şi Kant nu trece dincolo de el. Termenii de imanenţă şi trancendenţă sunt redefiniţi,
pentru a slujii propriei filozofii. În spatele tuturor proceselor din univers se află doar legi impersonale.
Chiar voinţa perfectă şi bună postulată de Kant este impersonală. Henry în lucrarea sa ne prezintă un
Dumnezeu personal, înzestrat cu logică şi raţiune, Dumnezeu care se revelează pe paginile din
Scriptură.

5. FIINŢA SUPREMĂ
Umanitatea a recunoscut întotdeauna că există ceva dincolo de ea, ceva superior ei, Dumnezeu, zei,
sau puteri impersonale. A admite existenţa acestei inteligenţe supreme, este un lucru legat de datoria
conştiinţei noastre, ipoteză sau credinţă, dar este o credinţă a raţiunii pure, fiindcă este un rezultat al
raţiunii.[32] Dar în concepţia lui Kant ideea de Dumnezeu este legată de voinţa , lege, raţiune pură.
Ideile de Dumnezeu şi nemurire, sunt numai condiţii ale obiectivului necesar ale unei voinţe
determinate prin această lege, deci numai ale folosiri practice a raţiunii noastre pure.[33] Raţiunea
este deci suverană lui Dumnezeu. Legea morală a unei fiinţe absolut perfecte, este o lege a
sfinţeniei, dar pentru voinţa oricărei fiinţe raţionale finite, este o lege a datoriei, a constrângerii
morale şi a determinărilor acţiunii.[34] Kant operează continuu în universul finit. Conceptul de
Dumnezeu rămâne pe drumul empiric, un concept imprecis despre perfecţiunea Fiinţei prime, El este
un creator înţelept bun puternic, dar nu omniştiint, atotputernic, etc.[35] Kant refuză ideea unui
Dumnezeu transcendent. Principiul moral îl admite pe Dumnezeu numai sub supoziţia unui autor al
lumii de o perfecţiune supremă. El trebuie să fie atotştiutor, atotputernic, omniprezent, etern, dar el
nu este un concept originar aparţinând fizicii.[36] Prin aceste afirmaţii Kant refuză şi imanenţa lui
Dumnezeu. El introduce un nou concept de Bine Suprem, dar cu un semn de întrebare. Dacă Binele
suveran este imposibil după regulile practice, atunci şi legea morală, trebuie să fie fantastică şi
imaginară, îndreptată spre scopuri deşarte.[37] „Deci Binele suveran nu este practic posibil decât în
supoziţia nemuririi sufletului deci aceasta ca legea morală, este un postulat al raţiunii pure
practice.”[38] Kant ajunge la ideea de Dumnezeu, dar îl postulează diferit faţă de Dumnezeul din
Scriptură. Deci cauza supremă a naturii, pentru că presupune faptul că Binele Suprem are intelect şi
voinţă, este Dumnezeu. Postulatul derivat al celei mai bune lumi, este postulatul unui bine originar,
anume al existenţei lui Dumnezeu.[39] La baza acestui raţionament stă ideea de morală, iar
rezultatele sunt eronate. Kant afirmă: „Această necesitate morală este subiectivă şi se înţelege că nu
este necesară existenţa obiectivă al lui Dumnezeu, ca fundament al oricărei obligaţii în genere”.[40] El
împrumută elemente ale creştinismului. Doctrina creştinismului dă un concept al Binelui suveran,
(Împărăţiei lui Dumnezeu), singurul care satisface şi cea mai riguroasă exigenţă a raţiunii
practice.[41] Dar conceptul de Împărăţie al lui Dumnezeu este redefinit. În contrast teologii moderni
prezintă un Dumnezeu al Scripturilor „Calvin a remarcat că timpul viitor avea în ebraică aceiaşi forţă
ca şi prezentul.” El există prin Sine şi este de aceea vecinic şi astfel dă fiinţă şi existenţă fiecărei
făpturi.” Yahweh este” Dumnezeul părinţilor voştri” (Ex. 3:15). Părinţii bisericii au trăit cu secole în
urmă dar El este acelaşi”.[42] Spre deosebire de religia lui Kant, Dumnezeul Bibliei pretinde închinare
şi adorare. Prin Dumnezeu noi înţelegem ceea ce este vrednic de închinare. El este Fiinţa Supremă
prin care omul se dedică la o angajare totală. O angajare faţă de ceva care este mai prejos de suprem
înseamnă idolatrie.[43] Realitatea este că idolatria se practică mai mult ca şi închinarea adevărată. Un
alt aspect este cel al spaţiului şi timpului. Omnipotenţă însemnă că Dumnezeu este puternic, nu are
mărime sau dimensiune spaţială şi este prezent în fiecare punct din spaţiu cu întreaga lui Făptură şi
în acelaşi timp Dumnezeu acţionează diferit în spaţii diferite.[44] Dar Dumnezeu din Scriptură nu
poate fi prins în legi sau concepte omeneşti.

Oamenii recunosc existenţa unor puteri, fiinţe, zei, dumnezeii, care le sunt superioare, dar în faţa
cărora majoritatea refuză să se li se închine. Adevăraţii creştini recunosc un Dumnezeu al Scripturii, în
timp ce ateii, în cazul de faţă, Kant, un filozof cu renume, ca rezultat a raţiunii postulează „ fiinţa
supremă” „ binele suprem”, care este ancorat puternic de necesitatea morală, datorie şi conştiinţă, şi
legi omeneşti. Kant nu recunoaşte atributele lui Dumnezeu, nici Transcendenţa sau Imananţa Sa.
Chiar dacă Biblia îl defineşte p om ca rob al păcatului ( Rom. 6:14), ideea de libertate bântuie mintea
omenească.

6. LIBERTATEA

Liberul arbitru a fost şi este o preocupare constantă în viaţa omului. Este ceva de care omul nu poate să scape, „furca
edenică” rămâne o constantă zilnică în viaţa credinciosului şi a necredinciosului. Dar alegerea este în funcţie de ceva
anume. Principiul autonomiei voinţei este deci de a nu alege astfel decât maximele alegerii noastre să fie incluse în aceeaşi
lege intenţionată şi totodată şi ca lege universală.[45] Libertatea există dar şi voinţa este ceva inclus în alegerea noastră.
Voinţa este un fel de cauzalitate a fiinţelor vii, pentru că ele sunt raţionale. Libertatea ar fi aceea proprietate a unei
cauzalităţi care poate acţiona independent de cauze străine care s-o determine.[46] Dar nu există o libertate absolută, ea
fiind condiţionată de mulţi factori, pe de o parte dar şi estela fel de adevărat că orice fiinţă care nu poate acţiona altfel
decât în ideea de libertate, este din punct de vedere practic liberă pentru că pentru ea sunt valabile toate legile care sunt
unite inseparabil cu libertatea.[47] Ce înseamnă libertateade fapt când semantica cuvântului diferă de la o epocă la alta,
sau în culturi diferite este o altă problemă în plus. Ideea de libertate este legată inseparabil de conceptul de autonomie,
care stă la baza acţiunilor tuturor fiinţelor raţionale, ca şi legea naturii care stă la baza tuturor
fenomenelor.[48] Conceptul din păcate este o răzvrătire faţă de Creator. Toţi oamenii se concep în ceea ce priveşte
voinţa, ca şi liberi. De aici rezultă toate judecăţile asupra acţiunilor prin care ei declară că ar fi trebuit să se întâmple,
deşi nu s-a întâmplat.[49] Din păcate este o percepţie falsă asupra realităţii. De aceea libertatea nu este decât o idee a
raţiunii a cărei realitate obiectivă în sine este problematică, iar natura un concept al intelectului care în mod necesar
trebuie să-şi dovedească realitatea prin exemple ale experienţei.[50] Dorinţa omului de a-şi transcede propria condiţie a
dus la păcat. Asfel dorinţa nelegitimă a omului de a uzurpa tronul lui Dumnezeu a dus omul în situaţia de a se întrona ca
şi suveran. Între ascultare şi răzvrătire apare o gamă largă de poziţii intermediare, în care omul dezbate diferite poziţii,
pentru a preciza în final poziţia sa faţă de Dumnezeu.[51] În majoritatea cazurilor există o percepţie falsă despre libertate
şi despre Dumnezeu. Creştinismul ne învaţă că întreaga autoritate vine de la Dumnezeu[52]
7. „TEOLOGIA LUI KANT”
O serie de teologi creştini de renume critică filozofia lui Kant. Colin Brawn afirmă că scopul lui Kant
este de a dezbrăca creştinismul de credinţa într-un Dumnezeu supranatural care intervine personal în
problemele umanităţii. Asfel rezultatul este un deism atenuat.[53]Filozofia lui Kant face acest lucru
cu un preţ foarte mare. Formaţia sa pietistă l-a condus la sentimentul obligaţeiei morale, sau a
conştiinţei omului, pe care el o numea imperativ şi categoric, un punct de plecare a religiei.[54] Dar
Kant nu răspunde la o întrebare esenţială şi anume care este originea cestei conştiinţe. De asemenea
exisă o continuitate între idealismul lui Kant şi liberalismul modern care crede în „scânteia divină”
ce se află în interiorul fiecărui om, ce trebuie doar cultivată, pentru a obţine o morală mai bună şi în
final nemurire.[55]Pentru Kant, morala nu vine de sus, ci din interiorul omului şi este o gândire de tip
umanist. Kant respinge în mod categoric orice dovezi teoretice pentru existenţa unei Fiinţe Absolute
Perfecte sau Necesare. [56] Dumnezeul postulat de Kant este un dumnezeu finit. Kant postulează un
Dumnezeu din necesitate morală. Postulatul poate fi prezentat într-o formă simplificată. Cel mai
mare bine este ca toţi oamenii să aibă fericire în armonie cu datoria, ei trebuie să realizeze binele cel
mai mare, dar nu-l pot realiza fără Dumnezeu, deci trebuie să existe premiza că există o viaţa viitoare
şi un Dumnezeu care să împlinească binele cel mai mare.[57] Omul ocupă primul loc în filozofia lui
Kant, iar faptele altora care se produc cu mari jertfe şi numai din iubire pentru datorie, pot fi lăudate
ca fapte nobile şi sublime.[58] Kant respinge argumentele tradiţionale aduse în favoarea existenţei
lui Dumnezeu, prin argumentul ontologic, nu acceptă existenţa unei fiinţe doar prin definiţia ei,
cosmologic, pentru că eu exist, trebuie să existe şi o fiinţă absolut necesară şi teleologic, în care el dă
scop şi semnificaţie investigaţiei ştiinţifice. Se pot vedea clar semnele unei ordini care duc la
concluzia că lucrurile lumii nu s-au construit singure.[59] Biblia afirmă clar şi categoric faptul că
Universul are un Creator ( Gen. 1: 31), dar pentru Kant, omportantă este doar raţiunea. El califică
eforturile teologie ca nule , dar nu îl „închide” complet pe Dumnezeu.[60] El nu are nevoie de un
Dumnezeu în calitate de mântuitor, sfetnic sau stimulent, ci raţiunea îl ghidează spre ce este bun.
Totuşi el crede că această concepţie etică îl descopere pe Dumnezeu.[61]Raţiunea lui Kant nu
conduce la o angaşare faţă de Dumnezeu. În mod paradoxal concluzia lui Kant este că omul trebuie
să trăiască aşa cum ar exista Dumnezeu.[62] Morala nu are nevoie de religie dar indică spre ea. Ea ne
conduce la ideea unui bine suprem în lume, care ne obligă la postularea unei Fiinţe Atotputernice,
superior morală şi sfântă, singura capabilă să unească cele două elemente ale Binelui suprem, datoria
şi fericirea.[63] Termenii în care Kant discută conceptul de fericire nu sunt biblici. Kant discută despre
Dumnezeu şi nemurire în contextul a ceea ce numim summum bonum, sau Binele suprem.[64] În
cazul de faţă ideea de nemurire nu are suport. El afirmă faptul că noi suntem membrii legislatori a
unui imperiu moral, dar există posibilitatea unei porunci de genul: iubeşte pe Dumnezeu mai presus
de toate şi pe aproapele tău ca pe tine însăţi, poruncă care reclamă respect pentru o lege care
porunceşte iubirea.[65] Dar principiul fericirii personale, din care unii vor să facă criteriu suprem al
moralităţii, este enunţat în mod izbitor exact pe dos. Dacă Kant nu îl recunoaşte pe Dumnezeu,
atunci cu atât mai puţin îl recunoaşte pe Hristos şi pe Duhul Sfânt. În filozofia lui Kant nu exista loc
 pentru revelaţia istorică şi obiectivă al lui Dumnezeu în Biblie. Mai mult nu exista loc pentru Cristos,
Dumnezeul Om.[66] Nu este singurul care face această greşală. Mulţi filozofi susţin că summum
bonum este imposibil de atins. Trebuie nu îl implică neapărat şi pe verbul a putea. Luther susţine că
oamenii sunt incapabili să trăiască după cerinţele morale ale lui Dumnezeu.[67] Dacă se face
comparaţia dintre Kant şi Hristos, care spune că cea de a doua poruncă majoră este să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi, şi Isus aminteşte ascultătorilor de prima poruncă din Decalog ( Ex.
20), acest fapt ne arară prăpastia dintre credinţă şi filozofie. Pe de altă parte oamenii au conştiinţa
faţă de Divinitate, nu numai în creştinism ci în toate religiile.[68] Kant nu este capabil să-i pronunţe
numele lui Isus, [69] cu atât mai mult să aibe o relaţie mântuitoare cu El. Concepţia creştină despre
har şi mântuire a fost înlocuită printr-o religie a ajutorului de sine. În religia lui Kant Isus este „
personificarea principiului pozitiv”, „S-a coborât din ceruri la noi,” dar fără un impact în ceea ce
priveşte mântuirea omului. Dar Dumnezeul din Scriptură este un Dumnezeu care porunceşte

Scopul lui Kant este de a promova o religie care nu implică închinarea omului faţă d Dumnezeu. De
asemeanea Dumnezeu nu este implicat în viaţa omului nici ca şi Creator şi nici ca şi Domn.
Dumnezeul postulat de Kant este legat de necesitatea morală, iar religia este de tip umanist, în care
omul este acela care rezolvă toate problemele. Dar noţiunea de Bine Suprem nu poate să-l
înlocuiască pe Dumnezeu. Kant nu poate accepta ideea de Hristos ca şi Răscumpărător. Colin Brown,
Norman Geisller, Earle Cairns, Karl Henry, şi alţi teologi creştini, se opun acestei filozofii sterile a
raţiunii promovată de gândirea lui Kant.

1. CONCLUZII
Kant ca şi filozof aparţinând perioadei iluministe, propune raţiunea ca mijloc de cunoaştere a
teologiei biblice, dar el o face de jos în sus. Prin renunţarea la Dumnezeul relevat în Biblie, Kant nu
are cu se să umple golul creat. El opereză cu ideea de timp şi spaţiu, fiind conştient de limitele la care
este supusă fiinţa umană, dar neagă realitatea obiectivă şi prin acest lucru el neagă ideea de mişcare
şi de viaţă. În mintea lui conceptul de timp unic este doar o idee. Raţiunea este prioritară în gândirea
lui Kant, iar simţurile joacă un rol secundar. El redefineşte termenii de Transcendenţă şi Imanenţă, ,
iar voinţa perfecă şi bună are un caracter personal. Fiinţa Supremă postulată de Kant, este rezultatul
unei necesităţi morale dictate de datorie şi conştiinţă. Religia propusă de El nu necesită niciun fel de
închinare. Dumnezeul lui Kant este doar un dumnezeu al moralei. Omul este o fiinţă liberă, care îşi
autodetermină destinul. Kant nu recunoaşte faptul că Dumnezeul din Scriptură s-a revelat omului.
Religia lui este de tip umanist, în care omul este acela care rezolvă toate problemele. Dar noţiunea
de Bine Supremnu poate să înlocuiescă pe Dumnezeul cel adevărat. În gândirea lui Kant Hristos ca
Persoană şi Lucrare, nu este modalitatea prin care se iartă păcatele, iar păcatul originar, însemnă răul
din natura umană. De fapt Kant nu are puterea să pronunţe numele lui Isus. Totul este redus la
„omnipotenţa” umană. El nu are posibilitatea să construiască relaţii cu fiinţe transcendente, cu
Dumnezeu sau Isus Hristos din religia iudeo-creştină. Teologi ca Brown, Geisler, Cairns, Henry, şi alţii,
critică de pe baze biblice filozofia raţiunii din gândirea lui Kant, o filozofie care este moartă şi nu
duce la viaţă. Filozofia lui Kant este doar un surogat fără relevanţă pentru spiritul şi sufletul uman.
Evrei 13:9 Să nu vă lăsaţi amăgiţi de orice fel de învăţături străine; căci este bine ca inima să
fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit.

BIBLIOGRAFIE :
Ardelean Viorel

Immanuel Kant http://ro.wikipedia.org/wiki

Dicţionarul explicativ al Limbii române Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975

PETRE ŢUŢEA „Lumea ca Teatru” Editura VESTALA Bucureşti 1993

IMMANUEL KANT „CRITICA RAŢIUNII PRACTICE” EDITURA ŞTIINŢIFICĂ BUCUREŞTI 1972

IMMANUEL KANT „CRITICA RAŢIUNII PURE” Editura I.R.I. Bucureşti 1994

EARLE E. CAIRNS „CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECPLELOR” EDITURA „ CARTEA

CREŞTINĂ” ORADEA 1997

Norman L. Geisler, „Filozofia religiei” Editura Cartea Creştină Oradea 1999

Colin Brown, „Filozofia şi Credinţa Creştină” Editura „Cartea Creştină” Oradea 2000

Henry Carl F. H. „Dumnezeu revelaţie şi autoritate” Editura „Cartea Creştină” Oradea 1996 –
2000.

Geisler Norman „Apologetică Creştină” Societatea Misionară Română, Weheaton Illinoid S.U.A.
1993

Morris M. Henry „Bazele Biblice ale Ştiinţei

Moderne” Societatea Missionară Română, Wheaton Illinois, S.U.A. 1993

GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY” An Introduction to Biblical Doctrine. Inter- Varsity-

Pres, Leicester England. Zondervan Publishing House. Copyright 1994 Grand Rapids, Michigan, USA.

Ardelean Viorel

[1] Immanuel Kant http://ro.wikipedia.org/wiki

[2] Dicţionarul explicativ al Limbii Române, pag 335

[3] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 110

[4] Prefaţă la prima ediţie, Etica Transcedentală, din Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină, pag
99 - 100

[5] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 109

[6] Earle E. Cairns Creştinismul de-a lungul secolelor, pag 404

[7] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 36, note, pag 263

[8] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag 77

[9] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag 77

[10] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag 79

[11] Dicţionarul explicativ al Limbii Române, pag 880

[12] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag 83-84

[13] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag 81

[14] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag 81

[15] Dicţionarul explicativ al Limbii Române, pag 954

[16] Henry M. Morris, Bazale Biblice ale Ştiinţei Moderne, pag 131

[17] Petre Ţuţea, Lumea ca teatru, pag 107

[18] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 23

[19] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 45

[20] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 176

[21] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 224

[22] Immanuel Kant, Critica Raţiuni pure, pag 275

[23] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 30

[24] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 31-32, note, pag 261

[25] Immanu Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 45

[26] Petre Ţuţea, Lumea ca teatru, pag 107

[27] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 109

[28] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină, pag 98-99

[29] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 5 pag 362.

[30] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5. pag 368.

[31] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină, pag 97

[32] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 216

[33] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 90

[34] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 170

[35] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 230

[36] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 230 - 231

[37] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 204

[38] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 213

[39] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 216

[40] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 216

[41] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 218

[42] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate. vol 2. pag 274.

[43] Geisler Norman, Apologetică Creştină, pag 273

[44] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 173

[45] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 59

[46] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 65

[47] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 67

[48] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 72

[49] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 74

[50] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 75

[51] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5. pag 363.

[52] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 4, pag 6

 [53] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 107

[54] Earle E. Cairns Creştinismul de-a lungul secolelor pag 404

[55] Earle E. Cairns Creştinismul de-a lungul secolelor pag 404

[56] Norman L. Geisler, Filozofia religiei, pag 129

[57] Norman L. Geisler, Filozofia religiei, pag 130

[58] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 174

[59] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 101 - 103

[60] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 103

[61] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 104

[62] Norman L. Geisler, Filozofia religiei, pag 130

[63] Kant, Religia în limitele raţiunii pure, pag, 4-5, din Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag
107

[64] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 107

[65] Immanuel Kant, Critica Raţiuni practice, pag 172

[66] Earle E. Cairns Creştinismul de-a lungul secolelor, pag 404

[67] Norman L. Geisler, Filozofia religiei, pag 130

[68] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 106

[69] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină pag 108

 Comentarii