Importanța Învierii lui Iisus Hristos pentru afirmarea valorii vieții umane

Învierea Mântuitorului privește întreaga omenire pentru că, prin Răscumpărarea

realizată de Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, începând cu Întruparea și culminând cu
Învierea și Înălțarea, omul este eliberat din robia păcatului și a morții. Dostoievski spune că
„pe lume nu există decât un chip cu adevărat sublim: Hristos…”. Învierea Domnului este
minunea minunilor pentru cosmos, peste timp și peste calendar, este o dogmă. „Învierea
Domnului –zice Părintele Stăniloae – este evenimentul fără pereche în istoria lumii.
Importanța ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplă și se poate întâmpla în univers”.

Sărbătorită de fiecare dată, în anotimpul care ne descoperă și ne redescoperă întreaga

frumusețe a creației lui Dumnezeu, în plenitudinea ei, Învierea lui Hristos revarsă în sufletele
noastre o mulțime de sentimente alese, între care cel mai de seamă este acela al bucuriei:
„Bucurați-vă!” (Matei 28, 9) – a fost îndemnul Mântuitorului către femeile mironosițe și, prin
ele, către noi toți. Bucuria este un sentiment de împlinire, de mulțumire, de satisfacție
sufletească, un sentiment motivant nu de suferința sau insuccesul oamenilor, nu de plăcerile
trecătoare, nu de agonisirea de bunuri materiale peste cele de trebuință – acestea doar
alimentează falsa bucurie, – ci de credință, de dragoste, de împlinirea faptelor milosteniei
creștine, de reușita la examene, de restabilirea păcii în inima și în familia noastră, în întreaga
lume.

Numai Învierea Domnului asigură omul că va depăși cu viața sa limitele acestei lumi.
Desigur, toate religiile au credința în nemurirea sufletului, dar la o viață personală și deci
rațională și conștientă dincolo de mormânt nu poate spera omul decât în Hristos. „Viața
omului viitor…începe cu Învierea lui Hristos”, spune în acest sens Karl-Christian Felmy, un
teolog contemporan.

Moartea și Învierea lui Hristos nu au sens pentru persoana Cuvântului lui Dumnezeu,
ci pentru firea omenească. Învierea lui Hristos este învierea omului. Iar învierea omului este
intrarea în viața veșnică. Învierea lui Hristos, deși fapt istoric, nu aparține unui trecut, nu este
o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc și „mâine” este prezent și viitor. Este un
eveniment care se trăiește neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume.

Iisus Însuşi a profeţit despre Sine, anunţându-Şi patimile, moartea şi Învierea.

Evangheliştii ne istorisesc că, după ce Petru a recunoscut în Iisus pe Mesia, în faţa celorlalţi,
Iisus „a început a spune ucenicilor Lui că El trebuie să meargă în Ierusalim şi să pătimească
multe de la bătrâni şi arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, iar a treia zi să învieze” (Matei
16, 21). Altă dată, pe când se aflau în Galileea, Iisus le-a spus: „Fiul Omului va să fie dat în
mâinile oamenilor, şi-L vor omorî şi a treia zi va învia” (Matei 17, 22-23). De asemenea,
mergând spre Ierusalim, aşadar chiar în preajma tragicelor evenimente care urmau să aibă loc,
i-a luat deoparte pe ucenici şi le-a spus: „Iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în
mâna arhiereilor şi cărturarilor, şi-L vor osândi la moarte; şi-L vor da în mâinile păgânilor ca
să-L batjocorească şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia” (Matei 20, 18-19).

Tot ceea ce Iisus le-a spus dinainte Apostolilor şi celor din jurul Său s-a întâmplat
întocmai; vânzarea şi prinderea, procesul religios şi trimiterea în faţa romanilor ca instanţă
civilă, dar şi condamnarea, batjocura şi bătaia, şi scuipările şi răstignirea şi moartea, dar mai
ales şi Învierea au devenit realitate.

Cu toţii spunem că Hristos a înviat din morţi după trei zile. Desigur, atunci când vorbim
despre Înviere, nu înţelegem că a înviat Dumnezeirea, ci că sufletul, care se despărţise de trup
fără a fi separat de Dumnezeire, a revenit în trup şi astfel, Hristos a ieşit din mormânt. Mulţi
se întreabă de când începe numărătoarea celor trei zile şi cum sunt acestea socotite, având în
vedere faptul că Hristos a murit la ora trei după-amiază în Vinerea Mare şi a înviat în primele
ore ale Duminicii.

Sfântul Ioan Damaschin a formulat o explicaţie în acest sens, dovedind că Hristos a stat în
mormânt timp de trei zile şi trei nopţi. Astfel, analizând faptele referitoare la răstignire,
sfântul spune că, în Vechiul Testament, Dumnezeu a numit întunericul noapte şi lumina zi.
Prin urmare, întunericul care s-a aşternut peste toate în timpul răstignirii, de la ora
douăsprezece şi până la ora trei după-amiază, este considerat noapte, deoarece soarele nu s-a
întunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solară. Întunericul a căzut pe tot
pământul pentru că a lipsit energia generatoare de lumină care izvorăşte din corpul solar. De
la ora trei şi până la apusul firesc al soarelui, a fost o zi. În continuare, a fost noaptea de vineri
spre sâmbătă, care se socoteşte ca fiind cea de-a doua noapte, iar sâmbătă este cea de-a doua
zi. În sfârşit, noaptea de sâmbătă este a treia noapte, iar începutul zilei de duminică, în care a
înviat Hristos, este socotit a treia zi .

Hristos a înviat în primele ore ale duminicii. Nu cunoaştem timpul exact când a avut loc
Învierea Sa, pentru că nimeni nu L-a văzut în acel ceas. Femeile mironosiţe au constatat, dis-
de-dimineaţă, pe când era încă întuneric, că trupul lui Iisus nu se mai afla acolo unde fusese
pus. Prin urmare, duminica, adică prima zi a săptămânii, este ziua Învierii lui Hristos. Dacă
sâmbătă Hristos a biruit stăpânirea morţii, duminică a făcut cunoscută tuturor Învierea Sa şi
faptul că El este biruitorul morţii şi al diavolului. Sfântul Vasile cel Mare spune că duminica
este „începutul zilelor” şi „de o vârstă cu lumina” . În zi de duminică, adică în prima zi a
creaţiei, s-a făcut lumina. Tot în zi de duminică, adică în prima zi a rezidirii, ni s-a arătat
Lumina Învierii. De asemenea, tot în zi de duminică, firea omenească a lui Hristos a lepădat
ce era muritor şi supus pătimirii.

Fără Hristos, totul e în întuneric. El ne-a dat siguranța că nu vom muri definitiv, ci vom învia
la viața veșnică. Cu gândul la învierea lui Hristos omul însuși sporește valoarea propriei vieți
prin sporirea calității ei și trăirea ei în demnitate.

Hristos este Omul care nu se va învechi niciodată, cum s-au învechit Adam și urmașii lui după
trup, căci e Omul unit cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu îmbătrânește, nu slăbește, nu se
împuținează niciodată. Omul Hristos e mereu nou ca mod uman de comunicare nemonotonă a
infinității dumnezeiești. În fapt, Învierea lui Hristos descoperă valoarea vieții umane prin
faptul că prin înviere El arată că nu vrea să moară definitiv nici un om. Dar nu ar vrea aceasta
dacă nu i-ar iubi pe toți oamenii și dacă nu ar vedea în fiecare om o valoare unică și eternă.
Învierea lui Hristos a făcut din viața umană, care este cel mai mare dar al lui Dumnezeu față
de om, un loc al întâlnirii dintre Dumnezeu și om, un bun ocrotit pe veci de Dumnezeu.
Învierea Domnului este atât de adânc pătrunsă în istoria lumii, în devenirea ei și în destinul
omului, încât dacă am scoate-o din memoria și structura lumii, nicio religie nu va supraviețui
la nivelul lumii moderne, căci în afara Evangheliei orice mesaj se oprește la jumătatea
drumului. Or, capătul transcedental al religiei este Dumnezeu, devenit om înviat.

Din cele afirmate, deducem că Învierea lui Hristos este temeiul învierii noastre este marele
praznic al creștinătăți, praznicul bucuriei și al optimismului creștin care domină întreg anul
liturgic. Învierea Fiului lui Dumnezeu este cea mai mare sărbătoare a creștinătății și, prin
semnificația ei dogmatică, constituie chezășia învierii noastre.

Sfânta Scriptură

Sfanta Scriptura sau Biblia este cartea cea mai reprezentativa a omenirii. Un mare
predicator francez spunea ca „atunci cand deschideti Biblia ca o simpla carte nu puteti rezista
superioritatii caracterului ei si sa nu recunosti momentul de istorie, de legisletie, de morala si
de elocventa cel mai surprinzator care este sub cer!” Ea este o carte unitara, desi a fost scrisa
in rastimp de aproape 1600 de ani, alcatuita fiind din 66 de carti elaborate de aproximativ 40
de autori si cu toate ca ei au avut situatii sociale diferite cum ar fi: imparati si robi, clerici si
agricultori, barbati de stat si pastori, cu toate ca ea cuprinde scrieri de diferite genuri cum ar
fi: istorie, profetii, epistole, legi sau invataturi moral-religioase, Sfanta Scriptura este patrunsa
de acelasi spirit fiind un exemplu unic de unitate organica. Ideea mare si deosebita care da
unitate scripturii este taina mantuirii persoanei in persoana Domnului si Mantuitorului nostru
Iisus Hristos, chiar daca in Vechiul Testament formularea sa literara pare a fi acoperita. In
cadrul acestei mari idei Biblia pune probleme mari specifice, totdeauna, sufletului omenesc.
Astfel, in ea se discuta despre Dumnezeu si lume, despre om si viata sa vesnica, despre creatie
si caderea omului in pacat, despre femeie si barbat, parinti si copii, ura si iubire, intelepciunea
umana si tainele lumii acesteia si, mai ales, a celei viitoare, despre rugaciune, jertfa, bucurie si
suferinta. Ea cuprinde, de asemenea, idei de o inalta valoare etica cum sunt: iubirea de
aproapele, despre demnitatea umana, despre realizarea unitatii in Iisus Hristos ca „toti sa fie
una”, despre egalitatea tuturor oamenilor, solidaritate, toate acestea contribuind ca aceasta
carte sa fie a tuturor, din toate timpurile si din toate locurile!.

Sfanta Scriptura are, in primul rand, un continut religios unde se vorbeste despre
Dumnezeu si dragostea Sa pentru care a creat lumea, o conduce si ii poarta de grija; despre
creatia omului si tragedia caderii sale in pacat si, indeosebi, despre mantuirea sa prin Domnul
Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, Biblia cuprinde istoria mantuirii neamului omenesc avandu-l in
centru pe Iisus Hristos – Mantuitorul. In prima parte – cea a Vechiului Testament – este vorba
de pregatirea mantuirii, a realizarii Imparatiei lui Dumnezeu, iar in partea a doua – cea a
Noului Testament – ne este infatisata realizarea si implinirea aceastei Imparatii, care incepe
chiar in aceasta viata si se desavarseste in ceruri. Toata colectia cartilor sfinte este o marturie
si o marturisire a Lui Iisus Hristos si despre Iisus Hristos si a modului in care El cauta
desavarsirea unitatii si a mantuirii celor care L-au ales a le fi lor Invatator si Pilda, Cand
Domnul nostru Iisus Hristos numeste Scripturile Vechiului Testament marturie despre Sine
(Ioan V, 39, 46) El intelege nu numai profetiile separate, ci toata Scriptura si prin aceasta se
recunoaste pe Sine Insusi ca fiind continut esential, miez al Scripturii.

Asadar, Sfanta Scriptura este cartea de capatai a Crestinismului. Aici crestinul trebuie
sa caute continutul necesar mantuirii sale. Prin lecturarea ei se inalta cu sufletul catre
Dumnezeu, se purifica, isi gaseste echilibrul intregii sale vieti, dobandeste mult spor si folos
duhovnicesc caci ea este cea mai autentica hrana sufleteasca pentru cel ce o citeste cu
credinta!.

DUHUL SFÂNT

În Simbolul de credință, Biserica Îl proclamă pe Duhul Sfânt „de viață făcătorul†¦ prin
care toate s-au făcut”. Cosmosul se ivește la capătul mișcării de pogorâre a lui Dumnezeu, ca
lucrare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Atunci, în prima zi a creației, „Duhul lui Dumnezeu
se purta pe deasupra apelor”, încălzind, precum pasărea ouăle, rațiunile seminale risipite în
apele primordiale. Căldura iubirii lui Dumnezeu, transmisă de aripile Porumbiței Duhului, a
adus totul în existență. Omul însuși, preotul și coroana creației, e țărână însuflețită de suflarea
Duhul lui Dumnezeu, și doar prin această pneuma devine „suflet viu”, „după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu” Cel în Treime.

Părinții răsăriteni au văzut în Duhul Sfânt principiul activ al oricărei lucrări de zidire,
rezidire și sfințire a lumii. Prin rugăciunea Împărate ceresc, Duhul e chemat la începutul
fiecărei slujbe orto-doxe pentru a coborî veșnicia în timp, a înnoi și sfinți creația. Sfânta
Liturghie, de pildă, începe cu Împărate ceresc și culminează în actul invocării Duhului pentru
transfigurarea și sfințirea cinstitelor daruri și a celor prezenți („Trimite Duhul Tău Cel Sfânt
peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte” – din Rugăciunea Epiclezei euharistice).

Duhul Sfânt a oferit daruri comune întregii umanități, dar oferă și daruri specifice
fiecărui om în parte. Darurile pe care Duhul le-a făcut omenirii întregi sunt universale,
deosebite de darurile particulare sau specifice, pe care Duhul le face fiecărei persoane la nivel
individual. Darurile universale au fost date o dată pentru totdeauna în vederea mântuirii
tuturor oamenilor, pe când darurile personale sunt făcute fiecărei persoane în parte și rămân
asupra omului dacă conlucrează cu harul și nu îngroapă talanții primiți, precum sluga leneșă.

Dacă Fiul e icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, Duhul nu-și mai are chipul în altă
persoană divină. Deși coboară în lume, Duhul lucrează tainic și discret, descoperindu-se în
darurile și harismele Sale, dar mai cu seamă în „pleroma” Bisericii, în sfinții Săi. Chipul
Duhului nu mai este, așadar, o persoană divină, ci persoana umană transfigurată și
îndumnezeită.

Cincizecimea descoperă și ne dăruiește plenar și lucrător Sfânta Treime. Prin

Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica se umple de Treime. În tradiția liturgică a Bisericii Ruse, în
Duminica Rusaliilor se celebrează de fapt sărbătoarea Sfintei Treimi și abia în ziua următoare,
în „lunea Sfântului Duh”, e sărbătorită Pogorârea Sa. Prin Pogorârea Duhului Sfânt
comuniunea trinitară se extinde în viața Bisericii pentru ca oamenii să participe la viața de
comuniune veșnică a Sfintei Treimi (In. 17, 21).

Prin Duhul, omul Îl descoperă și Îl primește pe Dumnezeu de Tată: „Ați primit Duhul
înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Rom. 8, 15-16). Tot prin Duhul Îl descoperim pe
Iisus ca Domn: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt” (I Cor. 12,
3).

Boris Bobrinskoy semnalează că Duhul e dăruit Bisericii nu doar de Tatăl și de Fiul,

ci, îm-părtășind Bisericii darurile Sale, El o adapă chiar „cu Darul lui Dumnezeu care este El
Însuși”.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt intră în timp, ca Împărăție deschisă spre zări cerești,
Biserica. Astfel, Biserica însăși e darul Duhului, căci ea Îl găzduiește atât ca Dar, cât și ca
Dăruitor. Biserica e darul Duhului Sfânt, ca apoi Duhul să fie darul Bisericii. În opinia
Sfântului Irineu de Lyon, „acolo unde este Biserica este și Duhul lui Dumnezeu și acolo unde
este Duhul lui Dumnezeu este Biserica și tot harul Său”. Aceasta înseamnă că Biserica e darul
prezenței Duhului și a întregii Treimi. Ea e toposul prin excelență al prezenței și lucrării
Duhului ca Duh al comuniunii. Ierarhia și sinoadele Bisericii sunt și ele daruri ale Duhului.

Tot în Biserică sunt revărsate, pentru „tot omul ce vine în lume”, și alte daruri sfinte:
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Sfintele Taine și ierurgiile, ca mijloace de luminare și
sfințire a creștinilor. De n-ar fi grăit Duhul prin prooroci, iar mai apoi prin Apostoli, n-ar fi
existat Scripturile. Iar Sfânta Tradiție nu e altceva, după afirmația părintelui Stăniloae, decât
„viața Duhului în Biserică și viața Bisericii în Duhul Sfânt”. Tainele și Ierurgiile sunt mijloace
de transmitere a harului Duhului Sfânt în vederea curățirii și sfințirii celor credincioși și a
cosmosului întreg. Ele sunt indispensabile mântuirii ca harul însuși.

Referindu-se la darurile Duhului, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o omilie a sa la
Rusalii: „Te întreb, care bunătate din cele ce alcătuiesc mântuirea noastră nu s-a înfăptuit prin
Duhul Sfânt? Prin Sfântul Duh ne-am izbăvit de robie, am fost chemați la libertate, am fost
urcați la înfiere, am fost plăsmuiți din nou, de sus, ca să spun așa, și am lepădat povara grea și
urât mirositoare a păcatelor. Prin Duhul Sfânt avem soboare de preoți, avem cete de
învățători. Din izvorul acesta avem și darurile descoperirilor și harul vindecărilor. De aici își
au obârșia și toate celelalte cu câte se împodobește biserica”.

Duhul în darurile, roadele și harismele Sale

Darurile nenumărate și diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet,
împroprierea și personalizarea lui în cel ce crede lucrător. Darurile Duhului sunt, prin urmare,
roadele colaborării concrete a omului cu harul divin, talanții înmulțiți în arșița și sudoarea
zilei. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt.
Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbește despre șapte daruri ale Duhului. Luându-
le din Dom-nul Hristos („din al Meu va lua”), Duhul le sădește în suflete: „Și Se va odihni
peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei,
duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu”.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al
tăriei începem lucrarea virtuților. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.

Oamenii se împărtășesc în viața lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura

capacității lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potență, talant îngropat în
țarina sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului.

Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului,
sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal.
5, 22).

Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creștini, mai ales la
începutul Bisericii, pentru nașterea, răspândirea și consolidarea ei sunt numite harisme
(facerea de minuni, proorocia, apostolia etc. – cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni ce
izbeau ochiul și zguduiau sufletul, harismaticii aveau rolul, aproape constrângător, de a aduce
pe cei ce nu credeau la credință. Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi,
tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că și-au atins scopul pentru care au fost date.

În sufletele curate și sfinte nu găzduiesc doar darurile cerești, ci Dăruitorul Însuși,

Preasfânta Treime. Dumnezeu ne cere inimile noastre spre a locui El Însuși în ele. Cum El nu
vrea din ale noastre, ci pe noi, nu ne dăruiește din ale Sale, ci ni se dăruiește El Însuși, ca „Cel
ce Se împarte și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururi și niciodată nu Se sfârșește și pe cei
ce se împărtășesc îi sfințește”. (Articol semnat de Pr. asist. univ. Jean Nedelea şi publicat în
săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 23 iunie 2013)