ARGUMENTUL ISTORIC

Acesta isi propune sa dovedeasca existenta lui Dumnezeu plecand

de la caracterul universal al ideii de divinitate intalnite la toate popoarele.
Indiferent ca este vorba de preistorie sau istorie, sociologie, etnografie sau
alte stiinte, toate confirma faptul ca nu a existat nici-o data un popor de-a
lungul timpului, lipsit de credinta in Dumnezeu. Pentru ca se intemeiaza pe
consensul tuturor neamurilor, argumentul istoric se mai numeste si de
consensu gentium. Au existat mai multe idei privitoare la originea
argumentului istoric, cea mai comuna fiind cea a fricii conform careia
religia ar fi luat nastere din frica de necunoscut, idee contrazisa de natura
faptelor, dovada stand faptul ca, daca frica ar fi fost cauza aparitiei religiei
atunci primii zei ar fi trebuit sa fie zei ai fricii, ceea ce nu este adevarat.
Alta dovada ca ideea fricii este gresita o gasim in faptul ca numerosi
savanti cred in Dumnezeu cu toate ca stiinta a ajuns la un nivel destul de
avansat. Religia nu provine din cauze naturale ci isi are originea in
interiorul omului si al constiintei lui, adica in asemanarea omului cu
Dumnezeu. O alta idee ar fi ca credinta in Dumnezeu este consecinta
intereselor de clasa ale demnitarilor de stat sau ale preotilor, idee de
asemenea falsa deoarece in acest caz credinta nu ar fi fost decat o
inventie tarzie, lucru care ar contrazice dovezile gasite sub forma
locasurilor de cult, al obiectelor de cult si al picturilor care s-au gasit in
cele mai vechi asezari omenesti si pe langa aceasta daca intr-adevar au
existat interese, de unde ar fi existat notiunea de zeu, intrebare inca
ramasa fara raspuns.

ARGUMENTUL COSMOLOGIC
Argumentul cosmologic (cuvntul grecesc cosmos = univers) ,
bazndu-se pe principiul cauzalitatii, sustine existenta lui Dumnezeu pe
faptul ca aceasta lume marginita trebuie sa aiba o cauza ntr-o existenta
absoluta, vesnica, necauzata de nimeni, ultima cauza a ntregii existente.
Argumentul cosmologic este cel mai vechi argument, fiind cunoscut nca n
filosofia greaca. Aristotel spune : Dumnezeu, care nu poate fi vazut de
nimeni, se vadeste n lucrurile Sale . n psalmul 18,1 gasim : Cerurile
spun slava lui Dumnezeu si facerea minilor Lui o vesteste taria. Iar sf.
apostol Pavel zice : cele nevazute ale lui Dumnezeu se vad de la facerea
lumii, ntelegndu-se din fapturi (Romani 1,20) Acest argument este
sustinut si de filosoful Leibniz. Legea cauzalitatii. Experienta si
ratiunea ne arata ca lumea este o nsiruire organizata de cauze si efecte.
Orice lucru , orice fenomen, este efectul unei cauze care l-a produs, dar
poate fi si cauza unuia pe care- l produce. nsa nu este posibil ca un lucru
sa fie propria sa cauza, pentru ca totdeauna cauza este anterioara
efectului. Apoi nu putem merge la infinit din cauza n cauza, ci trebuie sa
ne oprim la o prima cauza, care nu mai presupune o alta. Existenta acestei
prime cauze se impune cu necesitate. Aceasta prima cauza o numim
Dumnezeu. La acelasi rezultat ajungem si daca urmarim cauzalitatea n
regnul animal, vegetal, uman, ori n lumea anorganica. Legea
Contingentei. In calitate de traitori in lume venim in contact cu lucruri
si fiinte trecatoare care sunt si nu vor mai fi, deoarece acestea nu isi au
cauza existentei si nici inceputurile existentei lor precare ( piatra din drum,
pasarile de pe cer, toate acestea nu isi au existenta in sine ). In sprijinul
contingentei impicata de argumentul cosmologic s-au pronuntat si Leibniz,
discipolul sau Cristian Wolf si Toma d Aquino. Obiectia impotriva
contingentei este faptul ca depasirea lantului cauzelor secundare si
trecerea spre o cauza primara nu sunt necesare. Cauza primara nu poate fi
oferita de cauzele secundare. Dilema dintre cauza primara si cauzele
secundare poate fi inteleasa doar cand intre Cauza prima si cauzele
secundare se instaureaza energiile necreate. Contingenta noastra este
cauzata de puterea infinitatii divine, si are menirea de a participa direct la
infinitatea Cauzei prime, Dumnezeu Tatal. Legea miscarii. A fost
formulat de Aristotel. n Evul Mediu i s-a dat o mare importanta de catre
reprezentantii scolasticii, n special de Toma de Aquino. Conform acestui
argument, tot ceea ce se misca nu se misca de la sine si prin sine, ci se
misca prin altul. Asadar un lucru misca pe altul, dar ratiunea impune un
prim miscator ( primum movens ), unprim motor care a introdus
miscarea n lume. Acesta nu a fost miscat de altceva, si nu poate fi dect
Dumnezeu. Trebuie remarcat ca Aristotel ntelege miscarea nu n sens
restrns, ci n cel mai larg sens, ca orice devenire, orice transformare,

orice trecere de la o stare la alta. Materia nu poate fi originea acestei

miscari, care are totdeauna o directie. Apoi n univers nu exista un punct
fix de la care sa fi nceput miscarea, caci universul nu are un centru de
forta. Nici teoria expansiunii continue a universului sau cea a lui bingbang nu-i poate gasi un centru de forta. n concluzie, nu exista n lume o
prima cauza care sa miste totul ; dar miscarea din lume pretinde o astfel
de cauza, fara de care ea ar ramne inexplicabila . Aceasta prima cauza
miscatoare, acesta energie neconditionata de nimeni si de nimic este
Dumnezeu.

ARGUMENTUL TELEOLOGIC
Specificul argumentului. Argumentul teleologic vizeaza legea
finalitatii, incercand sa dovedeasca existenta lui Dumnezeu plecand de la
ordinea, armonia si finalitatea existente in lume. Nu poate exista finalitate
fara ordine, dar nici ordine fara finalitate. Putem astfel constata ca, cu
toata imensitatea si complexitatea lui, universul e un mecanism care
functioneaza perfect, supunndu-se anumitor legi, si n el domneste
ordinea, nimic nu se petrece la ntmplare. Mersul lui regulat de milioane
de ani si frumusetile pe care le contine nu se pot datora ntmplarii, ci
trebuie sa aiba un autor, o fiinta inteligenta , atotputernica, care a
organizat universul si lumea, nct fiecare parte componenta sa-si
mplineasca scopul sau. Acest argument a fost folosit de numerosi Sfinti
Parinti si filosofi ; Sf. Irineu zice : ordinea lumii vesteste pe cel ce o
conduce , iar filosoful Kant afirma ca acest argument merita sa fie
pomenit totdeauna cu respect : el e cel mai vechi,cel mai clar si mai
potrivit cu ratiunea omeneasca . Acest argument a fost atacat de cei ce
afirma ca ordinea din univers se datoreaza ntmplarii. nsa mai usor
putem concepe ca dintr-un sac plin cu litere pe care l golim la ntmplare
sa apara scrisa o pagina din Biblie, dact sa afirmam ca frumusetea lumii
se datoreaza hazardului.

ARGUMENTUL MORAL
n orice timp, loc si societate, oamenii au trait respectnd anumite
principii, obiceiuri si legi morale, care se reflectau n propria lor constiinta.
Astfel ntotdeauna omul a putut deosebi ntre bine si rau, drept si nedrept,
permis si nepermis, avnd convingerea ca binele trebuie facut iar raul
evitat. Aceasta lege, legea morala naturala, este daruita (mpartasita)
omuli n actul creatiei. Sf. Apostol Pavel pune ca e nscrisa n inima
omului ( Romani 2,15), iar Cicero zicea : legea morala e ceva vesnic,
dupa care trebuie sa se conduca lumea ; ultima ei temelie e Dumnezeu,
care porunceste si opreste, si acesta lege e asa de veche, ca Duhul lui
Dumnezeu nsusi . Kant pretuia foarte mult acest argument : este firesc
ca n lume virtutea sa aiba ca rasplata fericirea, iar pacatul, viciul, sa fie
rasplatit cu nefericirea. Dar n lumea acesta , acest raport nu se realizeaza
mereu. Mintea noastra pretinde existenta unei alte lumi, n care virtutea sa
fie mereu rasplatita, iar raul, viciul, pedepsit . nsa pentru a se realiza
acest raport , n acea lume trebuie sa fie un judecator atotdrept, care sa
rasplateasca pe fiecare dupa faptele sale . Iar acest judecator nu poate fi
dect Dumnezeu.

ARGUMENTUL ONTOLOGIC
Specificul argumentului. Argumentul ontologic este cel mai contestat
cunoscand ascensiuni si decaderi, toate acestea datorita diferentei de
metoda logica dintre acesta si restul argumentelor. Argumentul ontologic
utilizeaza metoda deductiva, incercand sa dovedeasca existenta lui
Dumnezeu, pornind de la ideea de Dumnezeu din mintea omului. Acest
argument are caracter atat psihologic cat si ontologic si existential.
Crearea argumentului. Primul care a invocat argumentul ontologic a
fost Fericitul Augustin, insa adevaratul fondator este episcopul de
Canterbury, Anselm cel care sustinea perfectiunea fiintei pornind de la om
si gandirea lui. Disputa medievala. Argumentul ontologic a fost
contestat datorita relatiei dintre idee si realitate. Fondatorul argumentului
considera ca experienta interioara a omului reflectata in propria-i minte
este mai sigura decat celelalte izvoare ale cunoasterii omenesti. Anselm
cauta prin teoria sa mai de graba o proba apriorica de natura psihologica.
Obiectii impotriva argumentului. Calugarul Gaunilo demonstra ca
existenta reala a unui lucru este imposibil de dedus doar din simpla lui
existenta mintala. Interpretarea ortodoxa a argumentului. Teologii
rusi atribuie argumentului doar valoare psihologica, in timp ce teologul
grec Andrutsos il respinge. Teologii romani oscileaza avand rezerve fata de
argumentul ontologic. Sfantul Maxim Marturisitorul respinge categoric
posibilitatea de a deduce existenta ontologica a lui Dumnezeu printr-o idee
apriorica. Rasaritenii sustin ca ideea apriorica a lui Dumnezeu din mintea
omului este consecinta unei conceptii autonome inhizand omul in el insusi
si facand abstractie de faptul ca se trece cu vederea legatura interioara a
omului cu Dumnezeu si ca ideea apriorica de Dumnezeu din mintea omului
este un rezultat al activitatii rationale a sufletului omenesc care ramane
exterioara trupului. Teologia ortodoxa considera necesar ca argumentul
ontologic sa se sprijine pe 3 elemente: pe harul divin ca energie necreata
a lui Dumnezeu in Treime, pe chipul lui Dumnezeu din om si pe structura
rationala a creatiei vazute. Argumentul ontologic ajunge la adevarata
semnificatie doar cand fiinta lui Dumnezeu si fiinta omului au caracter
ipostatic.

DIALOGUL DINTRE TEOLOGIE SI FILOZOFIE

Crestinismul aduce cu sine calea, adevarul si viata. Sfantul Ioan Gura
de Aur vorbeste de incapacibilitatea omului cazut de a gasi de unul singur
calea spre Dumnezeu. Filozofia antica a pornit un demers de articulare a
adevarului. Calocagatia elenica ramane o lucrare exterioara. Adevarul
filozofic se defineste prin ceea ce este si ceea ce inseamna aceasta viata
si existenta ei insasi. Mantuitorul spune: Eu sunt calea, adevarul si viata.
Adevarul este acela care indreapta privirea filozofica spre partea
superioara a realitatii. Lactantiu spune urmatoarele: Filozofia trebuie
inteleasa drept cautatoare de intelepciune, nu intelepciunea insasi. Avem
3 factori care se leaga de formarea si dezvoltarea crestinismului:
gnosticismul, iudaismul si elenismul. Despre crestinism. Crestinismul
patrunde precum lumina si se dovedeste un crancen judecator si
vindecator al tuturor. Gnosticismul este un fenomen sincretic special care
insumeaza elemente iudaice si elenistice. La baza acestuia stau 3 paliere:
misticismul oriental, filozofia greaca si Evanghelia lui Iisus. El se
caracterizeaza prin dualism si gnoza, adica cunoasterea ca miscare
necesara si mantuitoare. Dualismul gnoseologic a luat nastere din tendinta
de separare a planurilor existentiale. Apropierea gnosticismului de
crestinism se poate face ca si punc de vedere istoric unde gnosticii nu au
precedat pe crestini. Gnoza crestina nu implica o rationalitate stoicista.
Revelatia face diferenta dintre adevarata si falsa gnoza. Gnosticismul este
prin urmare erezia deismului in ascceptiune moderna. Gnosticismul nu
poate explica nici de cum intruparea si innomenirea Logosului
dumnezeiesc. Iudaismul. Legatura crestinismului cu iudaismul reiese din
parcursul istoric al Bisericii din Ierusalim. Noul Sion este zidit de
Mantuitorul Hristos pe temeliile Legii Vechi. Teologul Jaroslav afirma foarte
clar ca primii crestini au fost evrei, acest fapt este marturisit scripturistic.
Iudaismul a respins in mod radical credinta si oranduirea crestina, iar
crestinismul a pastrat cu sfintenie valorile Vechiului Testament. Din punc
de vedere teologic traditia iudaica imbraca un caracter complementar in
noua oranduire crestina. Teologul grec Nikos Matsoukas spune: Istoria si
proorociile Vechiului Testament se desfasoara prin Teofanii. Iudaismul a
generat ereziile triadologice si hristologice. Un astfel de monoteism
antitrinitar gresit a izvorat din elementele pur iudaice ale invataturii lor
gresite. Elenismul este un sistem complex de cultura si spirit social carea
a devenit prin reprezentantii sai un veritabil crez de variate si complexe
elemente ale culturii orientale. Este un produs al gandirii grecesti. El
vizeaza doua directii, desemneaza constiinta moderna si medievala a
spiritului grecesc si se refera la perioada istorica a civilizatiei grecesti din
zona Marii Mediterane, incepand cu Alexandru cel Mare. Elenismul a ajuns
sa il asocieze pe Dumnezeu cauzei supreme a tuturor lucrurilor. Sub aceast
triptic generat de legatura si continuitatea dintre iudaism, elenism si
implicit crestinism s-a gandit mediul de dezvoltare si cadrul general de
aparitie a noii gnoze. Crestinismul s-a ridicat deasupra celorlalte sisteme
filozofice prin adevarata gnoza sau filozofia care este mai presus de

filozofie. Apologetii au proclamat crestinismul ca religie a spiritului, a

libertatii si a moralitatii absolute. Apologetii crestini au facut uz de
intreaga paleta rationala a filozofiei pagane. Datoria apologeticii ortodoxe
in virtutea lucrarii sale marturisitoare si apostolice este de a culege, de a
identifica si valorifica adevarata filozofie.

RAPORTUL DINTRE TEOLOGIE SI FILOZOFIE

Dialogul dintrecultura si teologie s-a constituit drept una dintre cele
mai importante problemeale crestinismului in general si ale celui
contemporan in special. La fel ca religia, cultura este nascuta in sufletul
omului. Cultura este prin urmare un concept de trasaturi mostenite,
intelectuale prin care omul comunica. Cultura este trezirea, dezvoltarea si
aratarea in afara a comorilor bune de gandire si simtire. Datoria teologiei
este de a lua in considerare mediul cultural al unei epoci pentru
inradacinarea Adevarului revelat in mentalitatea omului contemporan.
Scopul principal ramane totdeauna transfigurarea omului si a creatiei in
Hristos si Biserica prin lucrarea Duhului Sfant. Hristos spune: Oricine va
marturisi pentru mine inaintea oamenilor, martirisi-voi si Eu pentru el
inaintea Tatalui meu. Hristos ne arata o data pentru totdeauna adevaratul
raport dintre crestinism si cultura. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Se
cade, sa dam oamenilor cele ale oamenilor si lui Dumnezeu cele ce
datoram lui Dumnezeu. Cea mai reprezentativa figura patristica a
apologiei crestine a fost fara indoiala Sfantul Iustin Martirul si Filozoful.
Acesta avea o argumentare logica: ratiunea reprezinta criteriul prim de
evaluare a adevarului. Divizarea culturii spune parintele profesor Dumitru
Popescu este un fenomen cunoscut cu precadere de religia Eladei care a
sfarsit prin absorbirea totala a frumusetei artei. Crestinismul a luptat
permanent pentru societate in vederea indumnezeirii. Cultura autentica se
descopera si se formeaza pe temelia Sfintei Scripturi. Sfanta Scriptura este
in mod incontestabil o sursa a doctrinei crestine. Intelegem legatura dintre
Vechiul si Noul Testament in contextul cultural al primelor veacuri crestine
avand in primul rand o potentare apologetica. Sfanta Scriptura si Sfanta
Traditie s-au gasit ca doua parti din acelasi intreg. Parintele profesor
Dumitru Staniloaie in controversa cu filozoful Lucian Blaga spune: Nu
stilul reprezinta fundamentul religiei, ci sentimentul religios este
propagarea stilului si al culturii. Ortodoxia ne-a mentinut ca neam unitar
si deosebit. Cea mai importanta epoca datorita multiplelor realizari ale
domnitorului martir Constantin Brancoveanu este epoca de aur a culturii
romanesti. Acesta a facut ca influentele greco-catolice din Transilvania sa
ramana un fenomen izolat. La manastirea Horezu, ctitoria sa a intemeiat o
scoala de pictori. Are un mare rol in dezvoltarea manastirilor de maici.
Hanul hurezi se gaseste in centrul orasului Craiova si este intemeiat tot de
Constantin Brancoveanu. Epoca Brancoveneasca reprezinta etalonul
reusitei dialogului dintre religie si cultura, si momentele in care toate
formele culturii incep sa fie autonome. Constantin Brancoveanu s-a jertfit

pe altarul credintei crestin ortodoxe, cum ne spune si balada populara

inchinata lui, A murit crestin, Brancoveanu Constantin.

AUTONOMIE RATIONALA SI RATIONALITATE

DUHOVNICEASCA DIN PERSPECTIVA APOLOGETICII
ORTODOXE
Modalitatea de pricepere se realizeaza bilateral: prin ratiune si prin
credinta. Apologetica ortodoxa a cautat sa vindece autonomia rationala a
omului printr-o argumentatie rational-duhovniceasca. Parintele profesor
Dumitru Popescu spune ca la baza lucrurilor create se afla cate o ratiune
divina necreata si ne vazuta. Apologetica rational duhovniceasca se
descopera spre folosul vederii spirituale a omului. Parintele profesor
Dumitru Staniloaie spune ca omul vede in aceasta lumina a Universului
fizic ca toate au o rationalitate pe masura lui si potrivita lui. Sub aceasta
autonomie rationala a marsat scolastica occidentala dezvoltata din veacul
Fericitului Augustin. Lucrarea apologetica a teologiei scolastice a fost
marcata in deosebi de elaborarea argumentelor rationale pentru dovedirea
existentei lui Dumnezeu. Scolasticismul desemneaza traditia educativa din
evul mediu. Fericitul Augustin sublinia necesitatea dialecticii in studierea
doctrinei crestine. Boethius a deschis drumul spre folosirea logicii
aristotelice pana la Toma d Aquin procesul de rationalizare se afla in
crestere. Indepartarea de autenticul teleoghisiri ca mijloc de intretinere a
credintei se accentueaza o data cu adoptarea metodei scolastice. Toma d
Aquin supranumit printul filozofiei scolastice are doua lucrari: summa
contra gentiles si summa Theologiae. El afirma ca de vreme ce credinta
are la temelie adevarul infailibil, iar contrariul unui adevar nu poate fi
demonstrat apararea credintei trebuie sa recurga la argumente rationale
pentru respingerea obiectilor impotriva elementelor credintei. Teologia
este pentru Toma mai intai o teologie a concluziilor. El defineste teologia
ca stiinta derivata sau subordonata. Cu alte cuvinte, o data ce un lucru a
fost demonstrat rational, credinta nu mai are nici-o implicare in procesur
de acceptare sau intelegere a acestuia. Era convins ca ratiunea putea
aprofunda adevaruri ale revelatiei, chear si pe cele mai presus de ratiune,
fara a mai apela in mod necesar la autoritatea credintei. El abordeaza
problematica raportului dintre credinta si ratiune pornind de la antiteza
natural-supranatural.