Dragostea in vremea holerei

Recenzie

“Dragostea în vremea holerei” este unul dintre cele mai cunoscute romane ale
scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez, o poveste de iubire pentru romanticii
incurabili care cred că dragostea nu are vârstă si bariere conventionale.

În afara de faptul că această operă m-a făcut să percep altfel iubirea și amanuntele ei,
aceasta carte a devenit și mai pe intelesul meu când am aflat sursa ce l-a motivat pe
autor să creeze. Un lucru pe care mulți nu l-au știut este acela că Marquez s-a inspirat
din modul în care s-a nascut relația părinților săi, înainte de a începe să scrie, acesta a
vorbit câteva zile cu părinții lui, pentru a afla mai multe detalii despre cum urma să
conceapa romanul.

Referindu-mă la acțiunea propriu-zisă a romanului, pot spune că „Dragostea în

vremea holerei” reprezintă povestea vietii si incercarile sentimentale a lui Florentino
Ariza, un tânăr sărac, dar care incearca să se îmbogățească pentru a crește pe scara
socială, și cea a Ferminei Daza, fata pentru care avea sentimente, dar fortata de
imprejurari se căsătorește cu un renumit doctor pe nume Juvenal Urbino chiar dacă i-a
promis dragoste veșnică lui Florentino. De la bun început, personajele principale ale
romanului se îndrăgostesc orbește și își declară dragostea, exteriorizându-și emoțiile
prin intermediul scrisorilor. Această perioadă frumoasă însă nu durează mult,
deoarece tatăl Ferminei citește scrisorile și în cele din urmă, îi interzice atât ei, cât și
lui să mai comunice. După câțiva ani, protagonista se căsătorește cu un doctor bogat,
lucru ce l-a făcut pe Florentino să sufere foarte mult. Cu toate acestea, într-un
moment, el își găsește echilibrul și alinarea în afacerea pe care o moștenește de la
unchiul său, dar și cele 622 de relații amoroase pe care le-a avut, dar tot nu a uitat de
Fermina, așa că, după 50 de ani, 9 luni și 4 zile de despărțire, protagonistul romanului
își reînoiește declarația printr-o scrisoare ce la prima vedere parea de condoleante la
comemorarea mortii doctorului Juvenal Urbino si pe care Fermina intentiona sa o
arda, dar a citit-o de 3 ori in schimb. O scrisoare in care Florentino incerca sa faca
pace cu trecutul ca un batran intelept; au urmat alte si alte scrisori din partea lui catre
ea pana la momentul revederii cand amandoi erau nedumeriti in sinea lor de ceea ce
faceau atat de departe de dragostea lor din tinerete. Intr-una din vizitele sale,
Florentino a invitat-o pe Fermina la o calatorie pe fluviu cu unul din vasele sale, cel
dintai vapor construit pe care Florentino il botezase “Noua fidelitate“ pentru o
amintire doar de ei stiuta. Dupa intalnirea in care s-au regasit fizic, si-au petrecut zile
si nopti memorabile, apropiindu-se de destinatie si ceilalti pasageri coborand de pe
nava, nu voiau ca aceasta calatorie sa se termine, le-a venit ideea de a arbora steagul
galben de carantina al holerei, iar la intrebarea capitanului cat se vor “fatai de colo
pana colo“ Florentino avea raspunsul pregatit “de 53 de ani, 7 luni si 11 zile-toata
viata“.
 Dacă cineva m-ar întreba ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte, aș spune cu
siguranță că absolut totul. De ce? Pentru că m-a cucerit de la prima pagină, acolo fiind
scris: „Mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor
neîmplinite”, astfel, de la bun început autorul iti da un indiciu asupra relatiilor pe care
personajele le vor avea de-a lungul povestii, iubiri cu gust amar si dulce.