Caracterizare Nae Cațavencu

În comedia lui Caragiale, O scrisoare pierdută, Nae Cațavencu este candidatul grupării

dizidente din partid. În lista de personaje, este „avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul
Carpaților, prezident-fondator al Societății Enciclopedice-Cooperative Aurora Economică Română”.
Personajul ilustrează tipologia politicianului demagog și a arivistului, care urmează principiul
lui Machiavelli, „scopul scuză mijloacele”. El este capabil să se adapteze în orice situație.
„Depersonalizat, el suferă de mimetism organic, care suprimă granița dintre real și simulat”,
aprecia criticul Liviu Papadima. Cât timp deține scrisoarea, este orgolios, agresiv (dialogul cu
Tipătescu, actul II, scena IX), iar după ce pierde scrisoarea, devine umil, lingușitor (dialogul cu Zoe,
actul IV, scena IX), știe cum să simuleze emoția, să plângă, să-i influențeze pe ascultători, elementele
nonverbale și paraverbale ale discursului său evidențiind un patriotism de paradă, care ascunde dorința
lui de parvenire. Scopul său declarat este prosperitatea României: „România să prospere și tot românul
să se îmbogățeze”, dar adevăratul său scop este accesul în sfera puterii. Din această cauză, personajul
falsifică o poliță pentru a primi împrumutul de la bancă, îi sustrage scrisoarea Cetățeanului turmentat și
îi șantajează pe liderii politici locali, iar în final, acceptă umil să conducă festivitățile de sărbătorire a
victoriei adversarului său.
Prezentarea sa are pompa ridicolă a personajului şi sugerează un caracter ambiţios, o fire
violentă, trăsătură fixată şi de numele ziarului pe care-l conduce: “Răcnetul Carpaţilor”.
Oportunist şi imoral, când se află în posesia scrisorii, Caţavencu nu se adresează direct celor
vizaţi. Alege căi colaterale, îl cheamă pe Zaharia Trahanache, încercând să-l prindă în propriul joc
politic, trece de la flatare la atac violent când tehnica sa se dovedeşte ineficientă.
Sigur pe sine atâta timp cât se ştie în posesia scrisorii, Caţavencu este intransigent,
neacceptând jumătăţi de măsură. Când arma şantajului dispare, Caţavencu devine umil, acceptând cu
smerenie propunerile coanei Joiţica, fiind la fel de combativ ca înainte în faţa celorlalţi. Lipsa de
principii, ipocrizia, inconsecvenţa devin, în acest caz, evidente.
Posesor al tehnicii disimulării, Caţavencu face risipă de gesturi, de expresii pentru a-şi
impresiona auditoriul. Este revelatoare scena V din actul al III-lea, când Caţavencu pune în funcţiune
întregul arsenal de captare a bunăvoinţei ascultătorilor, trecând de la emoţie, glas tremurat, plâns cu
hohote la ton brusc, vioi şi lătrător. Tehnica discursului său prevede pauze menite să crească tensiunea
şi să dea timp ascultătorilor să-l aplaude. Este cel mai important moment pentru definirea personajului
ca demagog care declară că se gândeşte “ca orice român”, “ca orice fiu al ţării sale” la “ţărişoara” lui, la
“fericirea ei”, la “progresul ei”.
Caracterizării prin fapte, prin limbaj, prin menţiunile autorului din lista de persoane şi din
discursul personajului, caracterizării prin atitudinea faţă de celelalte personaje i se adaugă
caracterizarea directă de către alte personaje.Pentru Zoe, Caţavencu este “un mişel” căruia îi acordă
iertarea când nu mai este şantajată.Lui Tipătescu îi apare “mizerabil”, “infam”, “canalie”,
“impertinent”.Pentru Trahanache e “un mişel”, pentru Farfuridi – “nifilist”, pentru Brânzovenescu
“moftolog”, iar pentru Pristanda “mare pişicher”(cu o notă admirativă).
Caţavencu însuşi completează portretul. Se autocaracterizează inteligent, este încântat de sine,
îşi declamă superioritatea, forţa de a-i stăpâni pe ceilalţi.Numele personajului duce cu gândul la “caţă”,
persoană ce se pierde într-o avalanşă de vorbe goale din care nu lipseşte maliţiozitatea.
În concluzie, lipsa de principii, fanfaronada, violenţa lexicală şi comportamentală, încântarea
de sine, dispreţul pentru ceilalţi, dar şi capacitatea de a se umili, energia, incultura sunt trăsături care
fac din Nae Caţavencu un personaj memorabil.