IIII. „O scrisoare pierdută”- I. L.

Caragiale
1. Tema și viziunea despre lume
Apărută în 1884, „O scrisoare pierdută” este o capodoperă a
dramaturgiei românești, a cărei temă o constituie viața publică și
de familie a înaltei societăți române, în ultimul sfert al secolului al
XIX-lea. Sursa de inspirație a autorului a constituit-o realitatea, a
cărei prezentare este adevărată și exactă.
Viața fiind alcătuită din infinite întâmplări și evenimente, a fost
aleasă o situație tipică, reprezentativă nu numai pentru un anumit
oraș, ci pentru orice altă localitate. Din această pricină, locul
acțiunii nu este fixat, fiind „capitala unui județ de munte”, urbe în
care întreaga lume politică este antrenată în pregătirea alegerilor.
Lupta pentru ocuparea unui loc de deputat în Cameră scindează
partidul aflat la guvernare în două facțiuni.
Gruparea dominantă este alcătuită din „stâlpii” puterii: Zaharia
Trahanache (președinte a numeroase „comitete și comiții”), Zoe
(consoarta sa), Ștefan Tipătescu (prefectul județului), Farfuridi și
Brânzovenescu (avocați) si Ghiță Pristanda. Cu toții susțin
candidatura lui Tache Farfuridi, ins imbecilizat și incapabil să
formuleze o frază coerentă, „lipit” de amicul său Brânzovenescu,
în ideea de a se completa reciproc.
Cea de a doua facțiune este alcătuită din avocatul Nae Cațavencu,
Popescu, Ionescu și „dăscălimea”, toți sprijinind candidatura lui
Cațavencu.
În afara celor două grupări se află Cetățeanul turmentat, simpaticul
om dezorientat care nu știe cu cine să voteze.
Intriga acțiunii o constituie pierderea, de către Zoe Trahanache, a
unei scrisori de dragoste pe care i-o adresase Tipătescu. Găsită de
Cetățeanul turmentat și furată de la acesta de Cațavencu,
buclucașa scrisoare devine obiect de șantaj, întrucât vicleanul
avocat amenință cu publicarea ei în ziarul propriu („Răcnetul
Carpaților”). După ce încearcă, prin promisiuni și amenințări să
obțină scrisoarea, Tipătescu este convins de Zoe să sprijine
candidatura lui Cațavencu.
La adunarea electorală din actul III, cei doi candidați își rostesc
discursurile. Totul degenerează într-o încăierare (pusă la care de
Pristanda), în timpul căreia, Cațavencu își pierde pălăria, în
căptușeala căreia ascunsese scrisoarea. Firește, aceasta este găsită
de același Cetățean turmentat, care i-o înapoiază lui Zoe.
La aceeași adunare electorală se anunță însă și numele
candidatului trimis de Centru: Agamiță Dandanache. Ales tot
datorită unei „scrisori pierdute”, Dandanache va rezolva
conflictul, totul încheindu-se cu o serbare politică condusă de
Cațavencu.
Împrejurarea aleasă este nu doar tipică, ci și verosimilă.
Moravurile acestei lumi (triunghiul conjugal, șantajul, hoția,
minciuna, prostia etc.) sunt înfățișate cu ajutorul ironiei și al șarjei,
al grotescului și al burlescului.
Viziunea autorului asupra realității (exprimată în cuvintele: „Văd
enorm și simt monstruos”) este originală, aparte.  De exemplu,
personajele, chiar dacă sunt verosimile, par a fi niște paiațe,
„păpuși automate” mișcate de un resort, „măști” ale „carnavalului”
politic. Cel care „dirijează” întreaga desfășurare este Cetățeanul
turmentat. Prin contaminare, alegătorii sunt „turmentați” de vorbe,
Dandanache este „amețit” din cauza drumului, Cațavencu este
„foarte amețit” în scena finală. Lumea pare a fi o multiplicare
absurdă a Cetățeanului turmentat, încremenită în starea ei de lume
„pe dos”, în care victoria îi revine unui ins care era „mai prost
decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” (după cum
spunea autorul).
„O scrisoare pierdută”  este alcătuită din patru acte, însumând 44
de scene. Incipitul prezintă o lume deja existentă, înscrisă într-un
continuum al vieții. Finalul este închis și previzibil. Chiar dacă
soluția Dandanache este o „lovitură de teatru”, acțiunea trebuia să
aibă un asemenea final.
Tot realismului îi aparțin și personajele tipice: Încornoratul
(Trahanache), Femeia adulteră (Zoe), Demagogul (Cațavencu),
Imbecilul (Farfuridi), Ramolitul șantajist (Dandanache). Înfățișate
în mediul lor de viață, acestea sunt personaje-etichetă (numele lor
arătându-le esența morală).
La realizarea caracterului realist al comediei contribuie și limbajul
personajelor, în fond tot o „etichetă”: vorbirea peltică, sugerând
căderea în copilărie (Dandanache), cuvintele stâlcite, sugerând
incultura (Pristanda) etc.
„O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale, este o comedie realistă,
caracterizată prin tipicitate și verism.
 
2. Caracterizarea unui personaj
În comedia „O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale, personajele
sunt realizate în registrul comic, fiind caracterizate prin mai multe
mijloace: prin nume, prin limbaj, prin acțiune, prin mediul de
viață, prin indicațiile de regie.
Nae Cațavencu este personaj principal, reprezentând tipul
demagogului. Prin statutul său social (enunțat în lista de
personaje), Cațavencu se integrează perfect în lumea „turmentată”
de vorbe a comediei: este avocat, director și proprietar al unui ziar
cu titlu bătăios și fondator al unei societăți cu nume bombastic.
Pentru a-l caracteriza, autorul a recurs la mai multe procedee:
a) Numele personajului „cu silabele lui stridente și cu conturul lui
ridicol, redă perfect pe demagogul latrans” (Garabet Ibrăileanu).
Nici o clipă, personajul nu-și dezminte caracterul de demagog:
această trăsătură e vizibilă chiar și în titlul ziarului său („Răcnetul
Carpaților”), ca și limbajul articolelor publicate care îl exprimă pe
bătăiosul lor autor.
b) Ca orice demagog, Cațavencu se caracterizează, mai ales, prin
limbaj, împrejurarea care relevă această trăsătură fiind discursul
ținut la adunarea electorală (actul III, scena IV). Acum, emoția
simulată, plânsul mincinos și frazeologia patriotardă îi arată
viclenia și dorința de a-și atrage, prin prefăcătorie, alegătorii: „Ca
orice român, ca orice fiu al țării sale...în aceste momente
solemne...mă gândesc...la țărișoara mea...la România”.
Imediat însă, vorbitorul își continuă discursul „cu tonul brusc, vioi
și lătrător”, dovedind astfel că iubirea de țară era o minciună,
Cațavencu arătând mereu o altă „față”, așa cum cameleonul își
schimbă culoarea. În restul discursului, personajul folosește vorbe
umflate, fără sens („sunt ultraprogresist”, „sunt liber-schimbist”),
care acoperă lipsa lui de conținut, Cațavencu fiind, în fond, un
șantajist și un ambițios fără nici un merit.
În aceeași împrejurare se reliefează lipsa lui de logică („Industria
română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu
desăvârșire”) și chiar lipsa de cultură („Numai noi să n-avem
faliții noștri!”).
c) Mediul în care trăiește avocatul îi favorizează atitudinea.
Înfumurat și convins că le este superior celorlalți „gogomani”,
susținut de Ionescu, Popescu și „dăscălimea” (oameni comuni,
fără relief), Cațavencu este un arivist care se conduce după
dictonul „Scopul scuză mijloacele”.
d) Faptele personajului îl caracterizează ca pe un om amoral,
capabil de orice: fără scrisoarea de la Cetățeanul turmentat,
amenință cu publicitatea ei, nu se sfiește să-l cheme pe
Trahanache la redacția ziarului său și să-i arate răvașul.
În fond, Cațavencu este un falsificator căruia îi lipsește simțul
demnității: dur și incoruptibil atâta timp cât posedă scrisoarea, el
devine umil atunci când o pierde. Această instabilitate în
comportament îi atestă, totuși, o anume inteligență practică și o
mare abilitate în orientarea sa politică.
În scena finală, când îl îmbrățișează pe Dandanache, Cațavencu,
își arată întreaga ipocrizie; cuvintele pe care avocatul i le spune lui
Tipătescu acum, sunt cât  se poate de adevărate:„... toți suntem
români!...mai mult sau mai puțin onești!”. În cea mai mare parte a
acțiunii, relația dintre Cațavencu și Zoe e cea de adversitate. În
final, după ce Cetățeanul turmentat înapoiază scrisoarea
„adresantei”, avocatul cade în genunchi în fața Zoei și este iertat
de aceasta.
Personaj comic și tipic, Nae Cațavencu stârnește râsul și plânsul
prin lipsa lui de morală.
 
3. Relația dintre două personaje
Se știe că, în teatrul dramatic, personajele sunt purtătoare de
semnificație ale mesajului transmis prin discurs. Dramaturgul se
substituie naturii, creând situații și personaje, făcând din vis,
realitate, aducând în fața spectatorilor o lume nouă a
carnavalescului.
„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este o comedie de
moravuri în care dramaturgul creează o adevărată galerie
tipologică de personaje. Dintre personajele cu rol important în
compoziție, privilegiați sunt Zaharia Trahanache, personalitate
politică a județului și Nae Cațavencu, avocat dornic de putere care
tulbură prin ambiția sa liniștea orașului de provincie. 
Statutul social al personajului e surprins în di dăscăliile din
debutul piesei. Nae Cațavencu este „avocat, director-proprietar al
ziarului <<Răcnetul Carpaților>>, prezident fondator al
Societății Enciclopedice Cooperative <<Aurora Economică
Română>>”. Iar Zaharia Trahanache este șeful local al partidului
de guvernământ, „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului
electoral, Comitetului școlar, Comitetului agricol și al altor
comitete și comiții”. Este soțul Zoei și prietenul prefectului Ștefan
Tipătescu, cei trei făcând parte dintr-un triunghi conjugal. Se
remarcă, aici, un comic de intenție, prin dorința dramaturgului, de
a surprinde discrepanța dintre esența personajului și aparență.
În spiritul comediilor lui Caragiale, fiecare personaj întruchipează
un anumit tip uman, în acest caz, Trahanache este soțul înșelat, iar
Cațavencu este demagogul care deține arta disimulării, se
comportă ca un actor desăvârșit, scopul său fiind acela de a atrage
atenția celor din jur. Zaharia Trahanache intuiește în adversarul
său politic lipsa de tact și de esență, și de aceea, cu un calm menit
să stârnească râsul, consideră scrisoarea de amor o „plastografie”.
Relația dintre cele două personaje se evidențiază, în primul rând,
în scena IV din primul act, când Trahanache îi povestește lui
Tipătescu, prietenul lui bun, cum a decurs întâlnirea ce a avut-o cu
Cațavencu. Imediat ce Zaharia intră în încăpere, este întâmpinat cu
o falsă și exagerată politețe <<„Venerabile”-n sus, „venerabile”-
n jos. „Îmi pare rău că ne-am răcit împreună, zice el, că eu
totdeauna am ținut la d-ta ca la capul județului nostru...”>>, în
schimb Trahanache adoptă o atitudine distantă, rece și la obiect
<<Eu serios, zic: „Stimabile, m-ai chemat să-mi arăți un
docoment, arată-mi docomentul!”>>, <<„După ce-i pui piciorul
în prag și-i zic: „Ia ascultă, stimabile, ai puțintică răbdare:
docomentul!”>>. După ce Nae este forțat să renunțe la dulcegării,
acesta dezvăluie motivul întâlnirii, acela de a-l șantaja pe Zaharia
spunându-i că va publica o scrisoare de amor trimisă soției sale,
Zoe, de către Ștefan Tipătescu, în cazul în care nu-l ajută la
candidatură. Zaharia rămâne nemișcat, părând a fi neimpresionat
și susține că scrisoarea este o plastografie.
O a doua scenă menită să evidențieze relația dintre cei doi este cea
a discursului electoral. La începutul acestuia, Cațavencu cu o
modestie exagerată, cere umil președintelui Trahanache, să-i
permită să înceapă discursul: „D-le președinte, vă rog, cerusem și
eu cuvântul...”. Adevărata relație dintre cei doi se poate observa în
timpul discuției în spatele aparențelor. Trahanache, sub pretextul
că vrea să facă liniște ca Nae să-și poată continua discursul
neîntrerupt, de fapt întrerupe momentele în care Cațavencu este
aclamat și admirat. La rândul său, Cațavencu, profită de această
ocazie și, demagog din fire, afirmă: „Puteți, d-lor, să întrerupeți,
pentru că eu am tăria opiniilor mele...”. Cu toate acestea, Zaharia
continuă în încercarea de a întrerupe aplauzele și aclamațiile.
Conflictul dramatic principal este unul exterior și constă în lupta
pentru putere între cele două tabere adversare: cea care susține
candidatura la funcția de deputat a lui Farfuridi și tabăra lui Nae
Cațavencu, a intelectualilor de la redacția ziarului „Răcnetul
Carpaților”. Discursul dramatic se conturează însă pe conflictul
comic generat de discrepanța dintre esență și aparență, dintre ceea
ce vor să pară personajele și ce sunt ele de fapt în realitate. În
construcția, atât a personajului Nae Cațavencu, cât și Zaharia
Trahanache, se remarcă un comic de intenție, râsul fiind stârnit de
diferența dintre numeroasele titluri sociale ale personajelor și vidul
lor caracterial.
Modalitățile de caracterizare sunt cele specifice textului dramatic.
Portretul lui Cațavencu si al lui Trahanache sunt realizate atât prin
mijloace directe, cât și indirecte. Predomină însă cele din urmă,
caracterul personajelor reieșind din gesturi, fapte, atitudini sau
relația cu celelalte personaje. Prin intermediul dialogului,
personajele comunică. De asemenea, numele și didascaliile devin,
la nivelul textului, alte mijloace de caracterizare ale personajului.
Cațavencu provine de la „cațaveică” ce înseamnă haină de blană
ce poate fi purtată pe două fețe, iar Zaharia vine de la
„zahariseală”, ce sugerează comportamentul său dulceag și
ramolismentul, real sau mimat.
Nu în ultimul rând, limbajul devine în opera lui Caragiale, o altă
formă de caracterizare a personajelor. Lipsa de cultură și de
coerență logică a lui Cațavencu se relevă atât din utilizarea unor
termeni improprii (îi numește „capitaliști” pe locuitorii capitalei),
cât și unor enunțuri fără sens „Industria română este admirabilă,
sublimă am putea spune, dar lipsește cu desăvârșire” sau „după
lupte seculare care au durat 30 de ani”. Amestecul de registre
stilistice este evident în replicile lui Trahanache, care își trădează
prin pronunția cuvintelor, originea greacă: „soțietate”, „prințipiu”
și prin deformarea neologismelor, incultura: „dipotat”,
„docoment”, „cestiuni”, „endependent”, „enteres”.
Sunt de părere că, prin comedia „O scrisoare pierdută”, I. L.
Caragiale ironizează imaginea societății politice a vremii sale, o
societate lipsită de principii morale. În concluzie, prin personajele
create, spectatorul comediei are acces la imaginea și la
mentalitatea unei epoci, a cărui problematică pare să fie una
actuală.