Afecțiuni ale analizatorului vizual

Miopia
Miopia este un defect al vederii care se manifestă prin imposibilitatea de a distinge clar
obiectele situate la o distanță mai mare. Aceasta se întâmplă deoarece razele paralele, ce vin de la un
obiect, atunci când traversează globul ocular, se focalizează înaintea retinei, permițând doar distingerea
obiectelor situate la o distanță mai mică. Globul ocular al persoanelor mioape este mai alungit, fiind
nevoie de lentile divergente pentru a corecta vederea, deplasând focarul pe retină. În jur de 26% din
populația lumii are miopie.
 se corectează cu lentile divergente sau biconcave
 reprezintă formarea imaginei vizuale în fața retinei
 lentilele divergente transformă fascicolul de lumină paralel într-unul divergent, adică
împrăștie lumina.

Simptomele miopiei
Simptomul principal al miopiei il constituie aparitia unor dificultati in vederea la distanta, bolnavul de
miopie intampinand dificultati de vedere mai ales in lumina de amurg, cand poate sa ii fie greu sa se
orienteze. Apar dureri de cap sau dureri oculare din cauza efortului la vedere.

Cauzele miopiei
Cea mai frecventa cauza de aparitie a miopiei este cea genetică. Aproximativ 85% din parintii miopi
au, de asemenea, copii cu miopie. Aceasta debuteaza de obicei in prima parte a copilariei sau la varsta
scolara. Miopia la copii se manifesta prin dificultati in vederea la distanta, tendinta de a “strange din
ochi”, frecatul des al ochilor. Copiii miopi prefera si realizeaza cu mai multa usurinta activitati care
presupun vederea de aproape (scris, citit).
Influenta mediului asupra muschilor globului ocular se numara, de asemenea, printre cauzele aparitiei
miopiei. Exista si o serie de boli care se asociaza miopiei. Printre acestea se numara: retinopatia de
prematuritate, boli de colagen, afectiuni metabolice congenitale sau genetice (sindrom Turner).

Hipermetropia
Hipermetropia (sau hipermetropismul) este o afecțiune a ochiului, caracterizată prin
formarea imaginii în spatele retinei, ceea ce face ca imaginea să devină încețoșată.
Hipermetropia apare când diametrul antero-posterior al globului ocular este mai mic decât
normal.
În esență, hipermetropia se datorează unui viciu de refracție, caracterizat printr-un deficit de
convergență ce face ca imaginea obiectelor să se formeze în spatele retinei. De aceea, la nivelul
maculei (zona de acuitate vizuală maximă) lumina se proiectează sub forma unui cerc luminos,
responsabil de vederea neclară, ceea ce duce scăderea acuității vizuale pentru depărtare, dar și pentru
apropiere.
Deoarece persoanele cu hipermetropie văd neclar la toate distanțele, ele trebuie să depună constant un
efort de acomodare pentru a focaliza, fapt care duce la încordare, dureri de cap și oboseală oculară.
Persoanele ce suferă de hipermetropie văd totuși relativ mai bine la distanță, deși văd obiectele
depărtate mai aproape decât sunt în realitate. Aceste persoane au de cele mai multe ori probleme în a
focaliza imaginile apropiate și nu pot realiza activități precum cititul sau cusutul.
Din punct de vedere optic, hipermetropia este contrară miopiei.
Hipermetropia se corectează cu ochelari cu lentile convergente (convexe).
Simptome
 probleme cu concentrarea asupra obiectelor din apropiere
 dureri de cap
 vedere încețoșată
 încordare oculară
 oboseală după citire

Presbiopia
Presbiopia este o afectiune oculara si reprezinta pierderea treptata a capacitatii ochilor de a se
concentra asupra obiectelor din apropiere. Presbiopia se instaleaza, de obicei, la inceputul varstei de
40 ani si continua sa se inrautateasca pana la varsta de 65 de ani.
Odata cu inaintarea in varsta poate aparea si prezbiopia, cristalinul pierzandu-si din flexibilitate
si elasticitate, ducand astfel la ingreunarea focalizarii. In cazul in care prezbiopia se suprapune la o
persoana care sufera deja de hipermetropie, miopie sau astigmatism, corectia se poate face cu ajutorul
unor lentile bifocale.

Presbiopia nu este o boală, este o parte normală şi naturală a procesului de îmbătrânire, şi are loc la
aproape toată lumea în jurul vârstei de 40 de ani.
Cauzele presbiopiei
La oamenii tineri, cristalinul este moale şi flexibil şi îşi modifică imediat forma pentru focalizare
(prin procesul de acomodaţie). Pe măsură ce înaintăm în vârstă, cristalinul îşi pierde elasticitatea.
Acest lucru face ca ochii noştri să nu se mai poată adapta la fel de rapid la schimbările bruşte de
focalizare, de la distanţă la obiectele apropiate. În final, ochii îşi pierd abilitatea de a focaliza la
distanţe diferite.

Simptomele presbiopiei
Oamenii cu presbiopie cred adesea că au început să aiba hipermetropie; în timp ce ei pot citi
semne de pe stradă şi pot privi filme confortabil, nu pot citi tipărituri mici, ca de ex. cartea de telefon,
sau nu pot realiza munca de aproape, ca de ex. broderia. De fapt, în timp ce hipermetropia este
cauzată de un ochi deformat, un ochi mai mic, presbiopia este pur şi simplu rezultatul faptului că,
cristalinul devine mai puţin flexibil.
Tocmai de aceea, cititul, introdusul aței în ac sau restul activitățile care cer o concentrare mai
mare a ochiului devin din ce în ce mai dificile.
Cum putem corecta presbiopia?
Persoanele cu presbiopie au mai multe opţiuni:
• ochelarii progresivi
• ochelarii bifocali
• ochelarii de citit
• lentilele de contact

Strabismul
Strabismul ("ochi-incrucisati" sau "privire crucisa") reprezinta o afectiune vizuala in care
pozitia ochilor nu este paralela si ochii nu au capacitatea de a focaliza aceeasi imagine in acelasi
timp. Cel mai adesea apare in copilarie (4%-5% din nou-nascuti sunt strabici).
In mod normal, musculatura din jurul fiecarui ochi determina miscarea sincrona in aceeasi
directie si in acelasi timp a ambilor ochi. Strabismul apare atunci cand musculatura oculara nu
mai functioneaza corect pentru coordonarea miscarilor oculare. In acest caz, ochii nu mai sunt
centrati corect si creierul are dificultati in suprapunerea celor doua imagini ce provin de la
fiecare glob ocular.

Clasificarea strabismului
In functie de directia deviatiei:
 Esotropie (convergent) – ochiul e deviat spre nas;
 Exotropie (divergent) - ochiul e deviat spre tampla;
 Vertical (hipertropie – deviat in sus; hipotropie – deviat in jos)

In functie de varsta (ex: congenital, care apare in primele 6 luni de viata). Alte tipuri de strabism
pot aparea si mai tarziu (ex: in jurul varstei de 2 ani).
Cauze
Strabismul poate fi cauzat de un defect al mușchilor extraoculari sau al zonei cerebrale care
controlează vederea. Poate aparea la copiii care suferă de:
 Sindromul Down;
 Tumora cerebrală;
 Paralizie cerebrală;
 Hidrocefalie;
 Alte afecțiuni cerebrale.
Boli care pot cauza orbirea totală sau parțială mai pot cauza strabism. La adulți, strabismul este
cauzat de:
 Diabet;
 Traumă cerebrală;
 Infarct;
 Tumora cerebrală;
 Alte afecțiuni cerebrale.

Simptome
Copiii care au strabism pot fi uneori diagnosticati cu usurinta doar prin simpla observare a
pozitiei globilor oculari.
Cele mai frecvente semne vizibile sunt:
 globii oculari nu privesc in aceeasi directie in acelasi timp;
 globii oculari nu se misca coordonat (directia care afecteaza cel mai mult miscarile
oculare depinde de tipul de strabism prezent la persoana respectiva);
 privirea incrucisata sau inchiderea unui ochi la lumina stralucitoare;
 inclinarea sau intoarcerea capului pentru a privi la un obiect;
 impiedicarea persoanei de obiectele care-i stau in cale (strabismul limiteaza aprecierea
distantei fata de diferite obiecte).

Copiii cu strabism se pot plange de urmatoarele simptome:

 vedere dubla (aceasta apare, de obicei, la aparitia strabismului);
 oboseala ochilor;
 sensibilitate la lumina puternica.

Acromatopsia
Acromatopsia sau discromatopsia reprezinta inabilitatea sau slabirea capacitatii de a
percepe culorile. Poate avea origine oftalmologica sau neurologica, poate fi congenitala sau
dobandita. Doar in cazul acromatopsiei dobandite pacientul se plange de tulburarea vederii.  
Este cauzata de absenta unor celule sau de o dereglare functionala a celulelor din retina,
responsabile de perceptia cromatica. Retina reprezinta tesutul din ochi sensibil la lumina, care
contine celule cu conuri, responsabile de vederea colorata si celule cu bastonase, responsabile de
vederea in intuneric.

Cauze
Majoritatea tulburarilor de simț cromatic sunt mostenite genetic, fiind mult mai frecvente
decat cele dobandite si afecteaza mult mai frecvent barbatii decat femeile. Exista si tulburari
 dobandite ale perceptiei culorilor; acestea sunt determinate de modificari ale structurilor
intraoculare date de inaintarea in varsta, de anumite boli sau de traumatisme ale ochiului.

Simptome
Simptomele variaza de la o persoana la alta; unii pacienti nu sunt capabili sa recunoasca
rosul, verdele si albastrul sau nuante ale acestor culori. Daca forma de discromatopsie nu este
severa persoana nici nu realizeaza ca percepe lumea colorata diferit fata de ceilalti; poate percepe
combinatii ale culorilor, dar nu poate deosebi rosu de verde, desi recunoaste galbenul si albastrul.
Tulburarile de simt cromatic mostenit genetic afecteaza ambii ochi, iar cele dobandite sunt,
de obicei, unilaterale sau pot afecta mai mult un ochi decat pe celalat. Literatura de specialitate
arata ca 8% din barbati prezinta acromatopsie, in timp ce numai 0.5% dintre femei au aceasta
afectiune. Aceste tulburari sunt mostenite genetic, prezente de la nastere, ceea ce le face
ireversibile si netratabile.
In functie de cauza, discromatopsiile dobandite pot fi tratate prin:
- interventia chirurgicala, care poate imbunatati perceptia culorilor
- oprirea medicamentelor care au cauzat tulburarile de vedere cromatica.

Cataracta
Cataracta reprezintă opacifierea cristalinului din componența sistemului optic al globului
ocular, ceea ce duce la pierderea gradată a acuității vizuale, care poate merge până la pierderea
completă a vederii. Această opacifiere se datorează unor modificari chimice ale proteinelor din
compozitia cristalinului, modificări apărute ca urmare a unor infectii, traumatisme sau înaintării în
vârstă.
Cataracta reprezintă principala cauza de pierdere a vederii. Tratamentul constă în îndepărtarea
chirurgicală a cristalinului afectat și implantarea unuia artificial.

Se clasifică în mai multe categorii:

• congenitală - este consecința unui proces patologic intrauterin. Se poate trata prin secționarea
unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene.

• senilă - apare în urma tulburării nutriției cristalinului la unele persoane trecute de vârsta de 50
de ani, cel mai des din cauza diabetului zaharat. Se caracterizează prin schimbarea treptată a culorii
pupilei în alb-cenușiu, scăderea progresivă a vederii și, uneori, prin dublarea sau deformarea imaginii.
Poate fi evitată prin extragerea cristalinului și înlocuirea lui cu o lentilă biconvexă sau prin folosirea
ochelarilor.
• traumatică - reprezintă o urmare a lezării capsulei cristaliniene prin lovituri.
 • complicată - este consecința unor boli intraoculare (glaucom ș.a.).
• radiativă - este rezultatul expunerii la radiații ionizante (neutroni, raze Roentgen).

Cauze
Cataracta apare datorita opacifierii cristalinului (lentila globului ocular).
Anumiti factori predispun la aparitia bolii si anume:
- varsta înaintată, îmbatrânirea (cataractă senilă)
- expunerea excesivă la raze ultraviolete (UV)
- diabetul zaharat
- alte boli oftalmologice: glaucomul (cresterea presiunii intraoculare), uveita cronica, retinita
pigmentară (boala degenerativă a celulelor cu bastonase si conuri de la nivelul retinei) sau dezlipirea
de retină
- tratamentul cronic cu corticosteroizi (medicamente antiinflamatorii puternice)
- expunerea frecventa sau tratamentul cu raze X
- factorii genetici. Unele persoane mostenesc o anumită predispozitie pentru aparitia cataractei
- leziunile oculare, o cauza mai rara de cataracta, intalnita mai ales în randul copiilor
Factorii de risc includ:
- varsta inaintata;
- etnia, cu un risc crescut in randul nativilor americani si afro-americani;
- genul feminin. Femeile sunt mai predispuse la cataracta.
- istoricul familial (factorii genetici), in special in cazul persoanelor care sufera si de alte boli
ereditare
- culoarea irisului, dintr-un motiv necunoscut, predispune la cataracta in cazul persoanelor cu
ochi caprui inchis sau negru.
- fumatul. Fumatorii au un risc mai mare de a face cataracta, datorita faptului ca fumul
afecteaza cristalinul prin diferitele substante toxice eliberate in timpul fumatului
- infectiile aparute pe parcursul sarcinii pot afecta fatul, astfel ca rubeola sau varicela pot
cauza cataracta dupa nastere;
- alcoolul, in special consumul cronic, a fost definit de diferite studii ca poate cauza cataracta;

Simptome
In cele mai multe cazuri cataracta cauzeaza anumite tulburari vizuale, dintre care amintim:
- vedere incetosata, greoaie, neclara;
- fotofobie (nu suporta lumina), fie cea naturala sau artificiala
- necesitatea schimbarii relativ frecventa a lentilelor de la ochelari;
- vedere dubla;
- dificultati in desfasurarea activitatilor zilnice, datorate tulburarilor vizuale.
 Anumite simptome pot semnala agravarea cataractei sau aparitia unor complicatii grave:
- durere oculara severa;
- vedere dubla sau pierderea brusca a vederii

Astigmatismul
Astigmatismul este o boală a ochiului cauzată de o deformare de cornee, care atrage după
sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul ocular.
În cazul astigmatismului, razele de lumină albă care sosesc la ochi sub formă de raze paralele (de
ex. de la un obiect îndepărtat) suferă un proces complex și inegal de refracție. Cu cât această
refracție diferențiată este mai inegală, cu atât astigmatismul se consideră mai grav.
Forma de manifestare
În timp ce imaginea din focar a unei surse de lumină îndepărtate are la ochiul sănătos o
formă sferică, în cazul astigmatismului apare o imagine formată din două linii, din cauza
refracției diferite a razelor de lumină. Cu cât cele două linii sunt mai îndepărtate una de alta, cu
atât astigmatismul este mai grav.

Cauzele astigmatismului
Ochiul are doua structuri cu suprafete curbe care indoaie (refracteaza) lumina pe retina. Intr-un
ochi perfect format, fiecare dintre aceste elemente are o curbura rotunda, ca suprafata unei minge
netede. O cornee si o lentila cu o astfel de indoire a curburii (refracta) toate luminile de intrare
pentru a face o imagine clara direct pe retina, la partea din spate a ochiului.
Astigmatismul apare atunci cand corneea sau lentila este curbata mai mult intr-o directie decat in
cealalta. 
Orice tip de astigmatism poate determina vedere incetosata, care poate aparea mai mult intr-o
singura directie, fie orizontal, vertical sau diagonal.
Astigmatismul poate fi prezent la nastere sau se poate dezvolta dupa o leziune oculara, boala sau
interventie chirurgicala. 
Nu se stie ce cauzeaza astigmatismul. Cu toate acestea, cauzele bolii pot fi genetice. 
Daca apare dupa 50-60 de ani, astigmatismul poate sa sugereze debutul unei cataracte. 
Simptomele astigmatismului
 vedere estompata, distorsionata sau neclara la toate distantele (aproape si indepartata);
 dificultati de a vedea noaptea;
 incordarea ochilor;
  vedere “crucisa”;
 ochi iritati;
 dureri de cap.

Daltonismul
Daltonismul, deficiența de percepție a culorilor, este o afecțiune congenitală şi se
manifestă la aproximativ 7% dintre bărbaţi şi sub 1% dintre femei. Persoanele cu daltonism pot
experimenta diferite niveluri de severitate și diferite moduri în care culorile sunt interpretate în
creier. Există multe tipuri de daltonism, cea mai frecvent întâlnită fiind incapacitatea de a
distinge culorile roşu si verde, mai ales la bărbați.

Daltonismul se mai numeşte şi cecitate cromatică, iar persoanele afectate pot avea probleme în
distingerea şi a altor culori, în afară de roşu şi verde. Persoanele care suferă de cecitate cromatică
absolută văd totul în alb şi negru.

Simptome
Simptomele daltonismului pot varia de la usoare la severe. Multi oameni au astfel de
simptome usoare incat nu stiu ca au o deficienta de culoare. Simptomele obisnuite ale
daltonismului sunt dificultatea de a distinge culorile si incapacitatea de a vedea nuante sau tonuri
de aceeasi culoare.
Cauzele care pot duce la daltonismul dobandit sunt:
 anumite boli;
 traumatisme;
 efecte toxice ale unor medicamente;
 afectiuni metabolice;
 boli vasculare.

Factori de risc
Barbatii prezinta un risc mult mai mare de a se naste cu daltonism decat femeile. Anumite boli
cresc riscul de daltonism dobandit, si anume:
 glaucom;
 diabet;
 degenerescenta maculara;
 deteriorarea nervului optic;
 cataracta;
 boala Alheimer;
 boala Parkinson;
 alcoolism;
 leucemie etc.

Factori genetici

De obicei, daltonismul este o afectiune mostenita, o maladie genetica ce este cauzata de o gena
comuna recesiva legata de X, care este transmisa de la o mama la fat. Femeile sunt in mod
obisnuit doar purtatori ai genei daltonismului.
Cromozomii X si Y, cunoscuti sub denumirea de cromozomi sexuali, determina daca o persoana
se naste de sex feminin (XX) sau masculin (XY) si poarta, de asemenea, alte trasaturi care nu au
legatura cu genul, ce tin de fenotip. Dacă unul dintre cei doi cromozomi X ai femeilor poartă
gena daltonismului, iar celălalt gena „normală”, atunci gena normală are caracter dominant, iar
daltonismul nu se va manifesta.
Bărbaţii au un singur cromozom X, iar dacă acesta este purtătorul genei daltonismului, atunci
bărbatul va fi daltonist. Pentru ca un bărbat să fie daltonist, este nevoie doar de o genă, pe când
în cazul unei femei este nevoie de două gene, câte una pentru fiecare cromozom X. Şansele de a
moşteni două gene ale daltonismului (una de la tată şi una de la mamă) sunt mult mai mici.
Femeile care sunt purtătoare ale unei gene a daltonismului, deci care nu au daltonism, pot totuşi
să transmită gena urmaşilor (în 50% dintre cazuri).

Glaucomul
Glaucomul este o afectiune oculara cronica bilaterala caracterizata prin distrugerea
progresiva a fibrelor nervului optic, nerv care este responsabil de transmiterea informatiilor de la
ochi la creier. Se produce astfel restrangerea treptata a campului vizual dinspre periferie spre
centru si, in final, se poate ajunge la orbire.
Cauza principală este creşterea presiunii intraoculare, cu afectarea nervului optic şi orbire.
În general, glaucomul afectează ambii ochi, dar simptomele nu sunt întotdeauna simetrice.

Există factori care cresc riscul de apariție a glaucomului, cum ar fi:

 pacient cu istoric familial de glaucom;

 diabeticii
 miopie mare;
 migrene;
 traumatism ocular;
 factor rasial;
 tratament prelungit cu cortizon
De cele mai multe ori, pacienţii cu glaucom nu prezintă simptome. Primul semn îl reprezintă, de
obicei, pierderea vederii periferice sau laterale, însă aceasta apare târziu. Din acest motiv este
recomandată efectuarea unui control oftalmologic regulat. Ocazional se poate manifesta prin:
  observarea de halouri în jurul punctelor luminoase;
 pierderea vederii;
 ochi roşii;
 durere oculară;
 îngustarea câmpului vizual (vedere în tunel)

Modalităţi de tratament:
 tratament medicamentos;
 tratament laser;
 tratament chirurgical.

Afecțiuni ale analizatorului acustico-vestibular

A. Bolile urechii externe

      1. OTITA → o inflamaţie prin infecţie bacteriană (pneumococ, streptococ, stafilococ), uneori

virală, care afectează de cele mai multe ori copiii de vârste între 6 luni şi 2 ani, în particular
copiii crescuţi în colectivitate. Infecţia este mai întâi faringeană, apoi se propagă la ureche prin
canalul trompei lui Eustachio.
O otită acută se traduce printr-o durere violenta a urechii, asociată cu o febră de aproximativ
37,50C.
Ea evoluează în patru stadii: otita congestivă, în care timpanul nu este decât roşu; otita catarală,
în care timpanul devine neted şi opac; otita purulentă, în care bombarea timpanului dovedeşte
prezenta puroiului în căsuţa timpanului; otita perforată, în care o perforaţie în timpan lasă puroiul
să se scurgă în exterior.

Factorii favorizanti de aparitie a otitei externe sunt:

 Spalatul excesiv in urechi cu indepartarea cerumenului sau retentia de apa in cazul

înotatorilor. Se produce alcalinizarea pH-ului si scaderea productiei locale de lizozim
(agent antibacterian) permitandu-se astfel inmultirea bacteriilor si patrunderea lor in
profunzimea tegumentului

 Microtraumatismele (folosire de betisoare, agrafe, unghii) cu inocularea directa

microbilor
Otitele, cele mai frecvente afecţiuni ale urechii, pot fi externe (când afectează conductul auditiv
extern) sau medii ( când afectează urechea medie ).
2. FURUNCUL OTITIC→  formă de otită externă acută localizată, prin infectarea foliculilor
piloşi de la nivelul tegumentului treimii externe a conductului auditiv extern. Agentul  bacterian
incriminat este  stafilococul auriu.
Caracteristica este durerea spontană puternică în interiorul conductului auditiv, la atingerea
porţiunilor cartilaginoase ale urechii (tractionarea pavilionului în sus şi în spate), sporită în
timpul în cazul masticaţiei.

     3. EXOTOZELE ŞI OSTEOAMELE

Exostozele sunt excrescenţe osoase în interiorul conductului auditiv extern, ce apar ca

răspuns la un factor iritativ. De obicei sunt multiple, bilaterale, şi cu bază largă de implantare;
pot avea diverse forme (rotunde, ovoidale) şi mărimi.
Cauza apariţiei lor pare a fi  periostita reactiva, secundară expunerii la ape adânci şi reci,
ipoteza explicată prin incidenta crescută în rândul scufundătorilor.
Osteoamele sunt formaţiuni tumorale benigne ale osului timpanal (o parte a conductul
auditiv extern), de obicei fiind unilaterale şi pediculate (au o bază de implantare mică sub formă
de picioruş). Se deosebesc de exostoze din punct de vedere histologic şi prin tendinţa de a fi
unilaterale, în rest simptomatologia şi tratamentul fiind asemănător.
 

B. Bolile urechii medii

      1. OTOSCLEROZA → boala cu transmitere genetică ce consta în apariţia unor modificări

osoase la nivelul urechii medii şi interne, antrenând blocarea articulaţiei dintre scăriţa şi urechea
internă. Se produce astfel o anchiloza a lanţului de osişoare din urechea medie, care împiedică
transmiterea eficientă a sunetelor de la timpan la urechea internă. Osişorul afectat este scărita.
Otoscleroza se manifestă prin scăderea progresivă a auzului. Boala este întâlnită mai des la
femei. Apare la vârste variate, incidenta maximă fiind la maturitate (25 – 50 ani), de regulă este
bilaterală.
 
    2. PERFORAREA TIMPANULUI → lezarea timpanului se poate produce într-o mulţime de
situaţii şi este urmată de diminuarea auzului în diferite grade. Pe lângă afectarea auzului,
distrugerea integrităţii timpanului predispune la apariţia infecţiilor care pot degrada şi mai mult
structurile urechii şi calitatea auzului.
Situaţiile cele mai frecvente care conduc la perforarea timpanului sunt traumatismele şi infecţiile.
Traumatismele includ lovirea directă a urechii, fracturile de craniu, o explozie puternică,
pătrunderea unui obiect în canalul auditiv (de ex. beţişoarele de urechi) etc.

De cele mai multe ori dimensiunea perforaţiei determina gradul de afectare a auzului – o
perforaţie mai largă va produce o pierdere a auzului mai mare. Este de asemenea importanţă
localizarea rupturii timpanului. Dacă perforaţia a fost produsă de un traumatism care disloca cele
trei oase din urechea medie (ciocanul, nicovala şi scărita) ce au rol în transmiterea sunetelor,
pierderea auzului poate fi severă. La fel se întâmplă în cazul în care, pe lângă perforaţie exista şi
o afectare a structurilor din urechea internă.
 
    3. DISFUNCŢIA TUBARĂ → patologia trompei lui Eustachio este una dintre cele mai
frecvent întâlnite afecţiuni în practică ORL. Organ de tranziţie, care leagă rinofaringele (partea
din spatele foselor nazale) de urechea medie, trompa lui Eustachio constituie un element cheie în
declanşarea patologiei atunci când diferitele afecţiuni nazale capăta o evoluţie cronică şi
împiedica fiziologia tubara normală.

Urechea medie necesită pentru o bună funcţionare prezenta aerului în cutia timpanica, la o
presiune comparabilă cu cea atmosferică. Atâta timp cât timpanul este integru, singura sursă de
aerare a cutiei timpanice este reprezentată de trompa lui Eustachio.

Ea este un conduct virtual musculo-cartilaginos, care în repaus este închis, şi se deschide doar
prin mişcări active ale musculaturii tubare. Practic deschiderea trompei Eustachio se realizează
în mod fiziologic pentu câtva fracţiuni de secundă în timpul deglutiţiei, după care se închide la
loc. În acest scurt răstimp se realizează un pasaj pasiv al aerului din nazofaringe către urechea
medie (în care presiunea are tendinţa fiziologică să scadă), şi a eventualelor secreţii din urechea
medie în sens invers, către rinofaringe, de unde sunt apoi înghiţite.

Trompa lui Eustachio este un tub de 5 centimetri, cu două pâlnii la capete, spre ureche şi
nas.Tubul se deschide când se contractă muşchii vălului palatin – ale cerului gurii – atunci când
înghiţim, căscăm sau suflăm nasul. Când se inflamează mucoasa acestui canal nu mai pătrunde
aerul din nas în ureche.

Prin peretele vasului ies anumite lichide care se duc în căsuţa timpanului şi apar otitele seroase.
Este vorba despre disfuncţii tubare, adică de funcţionarearea trompei lui Eustachio. Cei care
suferă de deviaţii de sept, de acea strâmbare a peretelui despărţitor dintre nări, sunt predispuşi la
disfuncţii tubare, la rinosinuzite. Cei care respiră pe gură fac mai des aceste rele funcţionări ale
trompei lui Eustachio.

Cauze:
Hipertrofia vegetaţiilor adenoide – reprezintă cea mai comună cauza a disfuncţiei tubare în
copilărie, datorită amplasării lor în imediata vecinătate a orificiului de deschidere a trompei
Eustachio. Uneori se pot reface după adenoidectomie. Deviaţiile de sept sunt o cauză de
asemenea.

C. Bolile urechii interne şi nervului auditiv

 
      1. VERTIJUL PAROXISTIC POZIŢIONAL BENIGN (VPPB) → afecţiune ce determină
vertij, ameţeală şi alte simptome datorită acumulării reziduurilor la nivelul urechii interne.
Aceste reziduuri, denumite otoconii sunt formate din mici cristale de carbonat de calciu. Odată
cu mişcările capului, otoconiile îşi modifică poziţia şi transmit semnale false către creier.
Simptomele VPPB sunt aproape întotdeauna precipitate de o schimbare a poziţiei capului.
Ridicarea din pat sau întoarcerea de pe o parte pe alta sunt mişcări problematice. Unii oameni se
simt ameţiţi şi nesiguri când îşi ridică capetele să privească în sus. O apariţie intermitentă a
acestor simptome este frecventă.

La nivelul urechii interne se găseşte receptorul ce ne oferă informaţii legate de poziţia noastră în
spaţiu. Când apar disfuncţii la acest nivel, ne pierdem simţul de echilibru şi adesea resimţim
simptome precum vertij, greaţă, voma şi pierderea echilibrului.

    2. BOALA MENIERE→ afecţiune vestibulară ce produce un set de simptome recurente ca

urmare a acumulării unor mari cantităţi a unui fluid denumit endolimfă la nivelul urechii interne.
Endolimfa este un lichid conţinut în structurile urechii interne (cohlea şi canalele semicirculare)
şi scaldă celulele sensibile ale analizatorului auditiv şi vestibular. În situaţii normale, volumul
endolimfei şi concentraţia de electroliţi (magneziu, sodiu, clor şi altele) sunt menţinute stabile.

Cauza exactă a bolii Meniere nu este cunoscută. Teoriile include tulburări circulatorii, infecţii
virale, alergii, o posibilă reacţie autoimună, migrenă şi chiar posibilitatea unei determinism
genetic.

O dată cu aceasta afecţiune, poate să apară o gamă întreagă de simptome: o senzaţie de

compresie a urechii, zgomot, pierdere a auzului, crize bruşte de ameţeli şi vomă; sau numai o
senzaţie de ameţeală uşoară sau o senzaţie de incertitudine locomotorie.
Crizele bruşte de Vertij intens, ameţeală, voma, însoţite de zgomot în ureche şi o deteriorare a
auzului (de obicei numai pe o parte) sunt caracteristice ale afecţiunii primare. O criză poate dura
de la câteva ore până la câteva zile şi poate reveni în mod regulat (la fiecare 2 sau 3 zile).

 
    3. HIPOACUZIA→ diminuarea acuităţii auditive (cu cel mult 20 decibeli). Atunci când
acuitatea auditivă este diminuată foarte mult sau dispare complet, vorbim de surditate. Organul
auzului este alcătuit dintr-un aparat de percepţie şi dintr-un aparat de transmisie. În funcţie de
partea afectată, există două tipuri de hipoacuzie: de percepţie şi de transmisie.
Hipoacuzia de percepţie se caracterizează printr-o diminuare a acuităţii auditive în care
transmisia este bună, dar percepţia este defectuoasă.  Hipoacuzia de transmisie reprezintă
diminuarea acuităţii auditive datorată unei atingeri a urechii externe sau medii.

Cauzele hipoacuziei de percepţie:

 – vârsta – diminuarea acuităţii auditive datorită îmbătrânirii poartă denumirea de prezbiacuzie;
 – tumori cerebrale – un neurinom acustic (tumora benignă a nervului auditiv);
 – intoxicaţie medicamentoasă – unele antibiotice, aspirină, diureticele;
 – infecţiile – parotidita epidemică ( oreion ), meningita;
 – boala Meniere;
 – variaţiile bruşte de presiune – în timpul zborului, înotului, sau a exerciţiilor intense;
 – infecţii virale ale urechii interne – labirintita.
Cauzele hipoacuziei de transmisie:
– colesteatom – tumora benignă situată în urechea medie cauzată de o infecţie;
– otita medie seroasa – infecţie a urechii medii cu efuziune lichidiană;
– obstrucţia conductului auditiv extern – din cauza unui dop de cerumen (ceară), unei tumori sau
a unei colecţii purulente antrenate de o infecţie;
 – otospongioza – dezvoltarea unui os spongios  în urechea media, care antrenează în timp o
surditate progresivă;
– perforarea timpanului.
Tratamentul  hipoacuziei depinde de cauză să. Hipoacuzia antrenată de o obstrucţie a
conductului auditiv (de ex. datorită unui dop de cerumen) se tratează cu ajutorul unor picături ce
dizolva cerumenul.
În cazurile în care cauza hipoacuziei nu poate fi eliminată, tratamentul consta în compensarea
pierderii funcţiei auditive. Majoritatea pacienţilor cu hipoacuzie moderată sau severă utilizează
proteze auditive. La pacienţii cu hipoacuzie profundă soluţia este implantul cohlear.

 
    4. SURDITATEA→ prin surditate se înţelege scăderea uşoară sau gravă, unilaterală sau
bilaterală a acuităţii auditive mergând până la cofoză – adică abolirea completă a auzului.
Surdităţile pot fi tranzitorii sau definitive, uşoare, medii sau grave, unilaterale sau bilaterale, de
transmisie (cauza este localizată la nivelul urechii externe sau medii) sau de percepţie (cauza este
localizată la nivelul urechii interne şi/sau la nivelul sistemului nervos periferic sau central).

Cauzele surdităţilor sunt numeroase şi pot fi împărţite sumar în două grupe:

– cauze directe – ce afectează în primul rând urechea ;
– cauze indirecte – ce afectează organe de vecinătate – nas, amigdale, sinusuri, etc, care la
rândul lor vor afecta urechea.

Surditatea poate fi de 2 tipuri, în funcţie de modul ei de producere:

a) Surditatea de transmisie – este produsă prin astuparea urechii externe sau a celei
medii (cauzată de exemplu de dopurile de ceară sau de un furuncul), de o leziune la nivelul
urechii medii ( ex. lipsa dezvoltării oscioarelor auditive, o afecţiune a timpanului sau o inflamaţie
a urechii medii) sau de o otită medie.
În acest tip de surditate bolnavul aude bine vocea de conversaţie, însă are probleme de percepţie
a vocii şoptite.

b) Surditatea de percepţie – este o formă mai gravă a bolii deoarece bolnavul nu

aude deloc vocea şoptită, iar vocea de conversaţie este percepută slab. De asemenea se va
observa că pacientul vorbeşte tare din cauză că nu se aude pe sine. Acest tip de surditate este
cauzat de lezarea urechii interne sau a nervului auditiv, lucru ce se poate produce din cauza
vârstei, a expunerii prelungite la zgomot puternic sau de o boală a vaselor de sânge care poate
reduce aportul de sânge la nervul auditiv.

Cauze principale:
– zgomotul: expunerea la zgomot puternic determina pierderea auzului şi poate afecta
persoanele de orice vârstă, dezvoltându-se de obicei progresiv pe parcursul mai multor ani; în
timp, zgomotul prezent la serviciu, cel din timpul liber (mersul pe motocicletă) sau zgomotul din
timpul activităţilor casnice ( cum ar fi tăierea ierbii cu motocositoare ),  poate duce la pierderea
auzului;
– vârsta: diminuarea treptată a acuităţii auditive cauzată de îmbătrânirea sistemului auditiv
(prezbiacuzie) se caracterizează prin degenerescenta celulelor şi nervilor de la nivelul urechii
interne, care apare o dată cu înaintarea în vârstă şi determină scăderea auzului progresivă dar
ireversibilă; pierderea auzului poate fi uşoară sau severă, dar întotdeauna este permanentă.
– acumularea de cerumen în canalul auditiv extern (determina formarea dopului de ceară) sau
prezenţa unui obiect în canalul auditiv extern; pierderea auzului datorită acestor cauze este foarte
frecvenţă şi poate fi tratată cu uşurinţă;
– medicamentele care determină ototoxicitate şi alte substanţe (cum ar fi arsenic, mercur, cositor,
plumb şi mangan) pot afecta auzul;
– rănirea urechii sau a capului: de asemenea, rănirea capului determina afectarea structurilor de
la nivelul urechii, cauzând astfel pierderea bruscă a auzului;