O scrisoare pierdută

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, se definea în evoluția literaturii

române o nouă epocă, de profundă înnoire a literelor românești, cunoscută drept “Epoca marilor
clasici”. Acestei etape din evoluția literaturii noastre îi aparține, nu doar cronologic, ci, în primul
rând prin valoarea incontestabilă a operei sale, care a slujit de model unei întregi literaturi
viitoare, și Ion Luca Caragiale. S-a spus că, dacă în epocă Mihai Eminescu a fost poetul, iar
Creangă, povestitorul, Caragiale a fost comediograful, creatorul comediei clasice românești.

Cunoscut mai întâi ca autor al volumului “Momente și schițe”, la a căror publicare G. Ranetti
avea să exclame entuziast: “Nu momente, maestre, ci monumente ar fi trebuit să-ți intitulezi
opera!”, Caragiale rămâne, incontestabil, în conștiința românilor ca autor al comediilor: “O
noapte furtunoasă”, “Conul Leonida față cu Reacțiunea”, al farsei “D’ale carnavalului” și,
desigur, al capodoperei “O scrisoare pierdută”.

Comedia este specia genului dramatic, în care se ironizează aspecte sociale sau defecte umane,
folosindu-se diverse mijloace de realizare a comicului pentru a stârni râsul. O altă trăsătură a
comediei este prezența conflictului exclusiv exterior care, adesea, se rezolvă în scena finală,
personajele împăcându-se în fața publicului.

Ca o particularitate a operei dramatice a lui Caragiale, regăsim prezența mai multor tipuri de
comic, ce acționează simultan.

Comicul de situație reiese din întâmplările care provoacă râsul prin caracterul lor neașteptat
(aparițiile Cetățeanului turmentat, repetarea istoriei cu scrisoare).

Comicul de moravuri surprinde aspectele sociale pe care dramaturgul le exhibă cu scopul de a

le îndrepta (demagogia, adulterul).

Comicul de caracter vizează contrastul dintre ceea ce vor să pară personajele și ce sunt ele de
fapt.

Comicul de limbaj se manifestă atât prin greșelile de exprimare care arată incultura
personajelor, cât și prin pretențiile false ale acestora de a etala o educație înaltă. Diversitatea
exemplelor demonstrează potențialul comic al limbajului lui Caragiale, fiind în egală măsură, o
modalitate indirectă de caracterizare a personajelor.

Comicul de nume ilustrează diversitatea tipologiilor personajelor caragialiene și potențialul lor

expresiv, având un rol esențial în caracterizarea indirectă a actanților.

Concepută în patru acte și 44 de scene, opera caragialiană “O scrisoare pierdută” pare să aibă
structura comediei clasice. Elemente de modernitate se definesc însă în opera scriitorului chiar de
la nivelul structurii textului dramatic.
Expozițiunea atrage atenția asupra intenției de generalizare a situațiilor pe care autorul le
definește în structura operei. Reperele cadrului spațio-temporal rămân vagi, nedefinite. Acțiunea
are loc într-un orășel de munte, capitală de județ, “în zilele noastre”, ea putându-se petrece, de
fapt, oriunde și oricând.

Aparent, conflictul este generat de pierderea unei scrisori de dragoste și întreaga acțiune a
comediei gravitează în jurul acestei situații comice pe care neglijența unei doamne din înalta
societate o creează. Zoe Trahanache, soția “onorabilului” domn Zaharia Trahanache,
personalitate a vieții publice și politice a urbei, pierde scrisoarea de dragoste pe care Ștefan
Tipătescu, prefect al județului și cel mai bun prieten al familiei, i-o trimisese.

Conflictul este însă, în esență, unul politic. Prezentarea personajelor făcută de autor la începutul
operei dezvăluie deja existența a două partide politice aflate în conflict: tabăra guvernamentală,
reprezentată de Tipătescu, Zoe și Zaharia Trahanache, Pristanda, Farfuridi și Brânzovenescu și,
de cealaltă parte, tabăra opoziției reprezentată de Nae Cațavencu susținut de numeroșii Popești,
Ionești, de dăscălime și de preoțime.

Pe de altă parte, găsită de Cetățeanul turmentat și apoi sustrasă de către Nae Cațavencu,
scrisoarea de dragoste ajunge în mâinile acestuia din urmă mijloc de șantaj politic. Pentru a-i fi
susținută candidatura de către adversarii politici, Cațavencu amenință cu publicarea scrisorii în
ziarul al cărui proprietar este, “Răgnetul Carpaților”, al cărui titlu sugerează, fără îndoială,
scandalul. Amenințarea devine înspăimântătoare în primul rând pentru Zoe, care nu se teme atât
de soțul său, cât de scandal, de ceea ce va spune lumea, de aceea, ea este hotărâtă să recupereze
prin orice mijloace scrisoarea. În ceea ce-l privește pe Trahanache, acesta susține că scrisoarea
nu ar fi decât o “plastografie” și continuă să afirme că, în relația cu Tipătescu, el “nu are prefect,
el are prieten”. Tipătescu, autoritate supremă în județ, încearcă mai întâi să recupereze scrisoarea
prin șantaj, promițându-i lui Cațavencu funcții și moșii și apoi, la refuzul acestuia, îi dă ordin lui
Pristanda, polițistul orașului, să-l închidă. Ca dovadă că frâiele întregii acțiuni sunt ținute în
mână, de fapt, de către Zoe, aceasta decide în cele din urmă, eliberarea lui Cațavencu și îi
promite acestuia susținerea candidaturii: “Eu te aleg, eu și cu bărbatul meu”.

Pe de altă parte, Farfuridi și Brânzovenescu își acuză tovarășii de partid de trădare, stârnind
râsul, prin limbaj: “Trădare, trădare, dar s-o știm și noi!” și amenință că vor trimite la centru o
“anonimă” pe care s-o semneze toți.

Acțiunea este generată de acumularea treptată a faptelor, aceasta complicându-se tot mai mult pe
parcursul evoluției conflictului spre punctul culminant, autorul folosindu-se în acest scop de așa-
numita tehnică a “bulgărelui de zăpadă”.

Maxima încordare a conflictului este atinsă în scena adunării electorale. Într-un moment de
încăierare generală ce se produce, Cațavencu pierde pălăria în a cărei căptușeală se afla
scrisoarea pierdută. Aceasta este găsită de cetățeanul turmentat care, pentru că pălăria îi era prea
strâmtă, îi rupe căptușeala, iar scrisoarea ajunge din nou în mâinile sale. De această dată, el
decide să i-o returneze, ca fost funcționar la poștă, “adrisantului” de pe plic.

Între timp, Zaharia Trahanache găsește o poliță falsificată de către Cațavencu și îl șantajează la
rândul său.

Despre conflictul pe care Caragiale îl dezvoltă în comedia “O scrisoare pierdută”, putem spune
că este unul nul. Asistăm, astfel spus, la un “vid” al acțiuni la Caragiale. Personajele își creează
iluzia că acționează, că fac ceva, căutând cu disperare o scrisoare, practic, lipsită de valoare.

Deznodământul este neașteptat. Agitația generală este curmată de trimiterea de la centru a unui
alt candidat, un anume Agamemnon Dandanache. Căzut ca o adevărată pacoste pe capul
celorlalți, Dandanache mărturisește că folosise aceleași mijloace de șantaj ca și Cațavencu, dar se
dovedește a fi nu doar “mai prost decât Farfuridi”, ci și “mai canalie decât Cațavencu”, deoarece
el este hotărât să păstreze scrisoarea, pentru că “nu se știe (…) poate mai trebuie ș-al’ dată și-
atunci, pac! la “Războiul.”.

Acțiunea se încheie într-o nefirească stare de împăcare a tuturor personajelor, Cațavencu fiind
pus chiar în situația umilitoare de a conduce festivitatea organizată în cinstea noului ales, în timp
ce Zoe îl consolează, afirmând că “nu e aceasta cea din urmă Cameră”.

Deznodământul comediei nu are doar menirea de a stârni râsul cititorului, ci și de a sugera ideea
repetabilității situațiilor într-o lume coruptă în care jocul politic se bazează pe șantaj și
imoralitate. Personajele se mișcă, de fapt, într-un cerc închis, permanent refăcut, acțiunea se
întoarce în final în punctul de unde a pornit, iar Zoe promite reluarea “jocului” pentru viitoarea
Cameră.

În realizarea operei sale, autorul folosește mijloace specifice comicului. Intenția lui este de a
stârni râsul cititorului, dar, dincolo de această intenție, se intuiește o notă gravă, tragică a
comediei caragialiene, dând expresie afirmației pe care autorul o face: “Simț enorm și văz
monstruos” și relevând scopul acestuia de a scoate în evidență monstruozitatea lumii în care
trăiește.

În această lume monstruoasă, autorul introduce tipuri vii de personaje, reprezentative, prin
trăsăturile lor, pentru o întreagă categorie socio-umană. Viziunea scriitorului este a unui realist
ce creează personaje tipice, acționând în împrejurări tipice de viață: șantajiști demagogi,
încoronați etc.

Zaharia Trahanache se prezintă cititorului ca personaj reprezentativ pentru viața politică a urbei,
șef a numeroase comitete și comiții, cetățean onorabil, respectat, “venerabilul” și “stimabilul”
domn Trahanache. Ca și în cazul altor personaje ale piesei, caracterul său se definește din
contrastul dintre esență și aparență, Cetățeanul onorabil își vede amenințată onoarea de familist și
crede că trebuie să o apere. El cade aproape în derizoriu, întregind marea familie a
“încornoraților” din literatură. În relația cu Zoe și Tipătescu, Trahanache ar putea părea, mai
degrabă, prost și naiv. Este însă evident că el este mai abil și mai viclean decât alții. Îl păcălește
chiar și pe Cațavencu, descoperind la timp o poliță pe care acesta o falsificase și șantajându-l la
rândul său. Pe Tipătescu afirmă că îl prețuiește doar ca prieten, dar se vede că, în realitate, el își
apără poziția politică.

Pe Zaharia Trahanache nu îl caracterizează doar faptele, ci și limbajul. Automatismul existenței

căruia i se supune este dezvăluit de stereotipia limbajului său. Ticul verbal îi caracterizează
bonomia, dar și firea ascunsă, de personaj care “trage de timp” pentru a face ca lucrurile să
evolueze în favoarea sa. El rostește mereu: “Ai puțintică răbdare, stimabile!”, tărăgănând mereu
lucrurile, tergiversând pentru a câștiga timp, idee sugerată și de numele personajului care ar
putea fi asociat cu verbul “a tărăgâna”.

Numele devine și el un mijloc de caracterizare a personajului, ca și o modalitate de realizare a

comicului. Numele, Trahanache, ar putea proveni de asemenea de la cuvântul “trahana”, o cocă
moale, ușor modelabilă, potrivit astfel firii eroului pe care, de pildă, Zoe îl mânuiește cu ușurință
și care își pliază comportamentul, atitudinea în funcție de împrejurări.

Prenumele personajului, Zaharia, sugerează și el fie “zahariseala” personajului, fie ar putea fi pus
în legătură cu expresia “a duce cu zăhărelul”.

În lumea căreia îi aparține, Zaharia Trahanache nu face excepție. Adoptând în viață un principiu
pe care i-l transmite fiului său la facultate: “Unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără
prințipuri va să zică că nu le are”, personajul face dovada inculturii sale. De altfel, acesta încalcă
principiul, fiind la fel de imoral ca și ceilalți, viclean și lipsit de scrupule, atunci când trebuie să-
și apere interesul politic și onoarea de familist.

Zoe Trahanache, soția sa este singurul personaj feminin al lui Caragiale implicat în viață politică.
Ea este înzestrată însă cu o fire energetică, hotărâtă și autoritară, dominându-i pe ceilalți și
conducând cu abilitate jocul politic. Îl conduce după bunul plac pe Zaharia Trahanache, luând
decizii în numele său, îl șantajează emoțional pe Tipătescu, determinându-l în cele din urmă să
acționeze așa cum ea dorește, iar Pristanda o recunoaște stăpână, anulând deciziile lui Tipătescu
atunci când coana Joițica o cere și eliberându-l pe Cațavencu. Caracterul Zoei Trahanache se
conturează din aceeași opoziție dintre esență și aparență, ideea fiind și mai evidentă în ceea ce o
privește. Aparent, Zoe este o susținătoare a principiilor morale solide, încercând să-și salveze
această imagine în lumea în care trăiește, în esență însă, ea reprezintă o încarnare a imoralității,
înșelându-și soțul cu cel mai bun prieten al acestuia, în propria casă.

Numele pe care autorul îl dă personajului îi definește esența și evidențiază intenția de

ridicularizare a autorului, stârnind și râsul cititorului.

În ceea ce îl privește pe Tipătescu, acesta se manifestă în lumea în care trăiește exclusiv prin
autoritatea de care uzează în calitatea sa de prefect al județului. La fel de imoral și necinstit ca și
ceilalți, își înșală prietenul cel mai apropiat dispune de averea statului ca de propria avere,
promițându-i lui Cațavencu funcții și moșii în schimbul scrisorii, încalcă legea conștient,
ordonându-i lui Pristanda închiderea lui Cațavencu.

Pristanda este unealta de care Tipătescu se folosește, sluga umilă și supusă care joacă doar așa
cum îi cântă stăpânul. O sugerează și numele său care vine de la numele unui joc moldovenesc ce
presupune bătaia pasului pe loc. Învață lecția necinstei de la stăpânii săi și, deși ar trebui să fie
cel care aplică legea, o încalcă atunci când i se cere. Când îl arestează pe Cațavencu, afirmă,
dezvăluindu-și fapta: “Curat violare de domiciliu, dar umflați-l!”. Necinstit, înșală în afacerea cu
steagurile și, imoral și inconstant, ar fi gata să-și schimbe oricând stăpânul dacă interesul i-o
cere. Îl privește cu admirație pe Cațavencu și afirmă: “Strașnic stăpân ar fi ăsta!”. Spre deosebire
de ceilalți, el are o motivație socială a gesturilor sale, pe care o definește mereu într-o replică
devenită stereotipie a existenței: “Familie mare, renumerație după buget, mică”. Limbajul îi
dezvăluie, ca și celorlalte personaje, incultura. Nu cunoaște forma corectă a cuvintelor și spune
“renumerație” în loc de “remunerație”. Are și el un tic verbal care evidențiază aceeași stereotipie
a existenței, dar notează, pe de altă parte și o notă de subtilă ironie a autorului la adresa lumii în
care trăiește. Adăugând mereu cuvântul “curat” în discursul său, acesta ajunge să realizeze
uneori asocieri surprinzătoare care stârnesc râsul: “curat murdar”, dar care vorbesc, fără îndoială,
și despre jocul murdar al existenței în care și el e doar un pion.

Una dintre aparițiile cele mai interesante în piesa lui Caragiale sunt Farfuridi și Brânzovenescu,
nu prin caracterele pe care le definesc, cât prin modul în care acționează, totdeauna în cuplu,
inseparabil. Farfuridi este o întruchipare a prostiei, relevată în chiar discursul său politic lipsit de
coerență, de orice logică. Vorbind despre schimbare și legile ei, acesta afirmă că: “Ori să se
revizuiască primesc, dar atunci să nu se schimbe nimic, ori, să nu se revizuiască, iarăși primesc,
dar atunci să se schimbe pe ici pe colo câte ceva, și anume, în punctele esențiale”. Tot el vorbește
despre anonima pe care o semnează toți și, relevând lipsa de substanță a propriei existențe,
automatismul acesteia, explică: “Eu, am, n-am treabă, la 11 trecute fix sunt la …; […] la 12
trecute fix sunt la …. etc.”. Lipsa de orice relief a personajului, candidat al partidei
guvernamentale în alegeri, stereotipia existenței sale derulate mecanic sunt evidențiate și de
imaginea cuplului, cele două personaje definindu-și complementaritatea, și de numele lor cu
rezonanțe culinare, sugerând platitudine. Pe de altă parte, brânza se potrivește, desigur, foarte
bine pe farfurie, personajele completându-se unul pe celălalt.

În tabăra opoziției, singurul personaj profund individualizat este Cațavencu. Acesta definește
tipul șantajistului, necinstit și viclean, care folosește orice mijloace pentru a-și atinge scopul. O
dezvăluie, de altfel, și discursul său politic în care pomenește principiul machiavelic, dar atribuie
cuvintele acestuia: “Scopul scuză mijloacele”, “nemuritorul Gambetta”, dovadă a inculturii.
Incultura este evidențiată și de incoerența verbală, lipsa logicii în construcția discursului.
Vorbind despre progres și despre prosperitate, el ajunge să susțină că: “industria noastră e
admirabilă, e sublimă, am putea spune, dar lipsește cu desăvârșire”.
Cațavencu este însă, înainte de toate, tipul demagogului politic, al cărui discurs dezvăluie absența
sincerității, trecând brusc de la o stare la alta, afirmând idei în care nu crede. Vorbind despre
România, despre “țărișoara” lui, el afișează emoție puternică, ce crește gradat până la plâns cu
hohote, pentru ca, subit, emoția să fie înlocuită, de un ton lătrător. Atitudinea personajului ar
putea fi dezvăluită și de numele său care ar putea veni de la “cață” sau de la “cațaveică” (haină
cu două fețe).

Cațavencu ajunge, însă, în cele din urmă, prin ridicolul situației în care va fi pus în final, să
stârnească râsul și prin rolul pe care trebuie să-l joace: al păcălitorului devenit păcălit.

Cel trimis să îl înlocuiască pe Cațavencu este caracterizat de autor însuși: “mai prost decât
Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”. Folosește același mijloc de șantaj ca și Cațavencu,
însă nu are nicio intenție de a returna scrisoarea “persoanei importante” de la care o sustrage,
mărturisind că o păstrează pentru că “poate mai trebuie ș-al’ dată și-atunci, pac! la “Războiul.”

Numele dezvăluie contrastul pe care personajul îl afișează între esență și aparență. Prenumele
pretențios, Agamemnon, amintind numele eroului grec, contrastează cu numele banal ce
evidențiază și rolul personajului în evoluția acțiunii, Dandanache. De altfel, Zaharia Trahanache
greșește mereu, numindu-l ba Agamiță, ba Gagamiță, care nu poate fi departe de ceea ce
personajul este de fapt: “găgăuță”.

Dandanache nu doar că nu este capabil să rostească un discurs coerent, dar este și sâsâit și li se
adresează celorlalți cu apelative ca “neicusorule”, “puicusorule” care îi evidențiază incultura.
Are și el un tic verbal, evidențiind aparența în contrast cu propria esență, rostind mereu o frază
care ar putea fi o expresie a mijloacelor de care el se folosise pentru a-și atinge scopul, ca un
demn urmaș al antecesorilor săi: “Si luptă, si dă-i! Si dă-i, si luptă!”, autorul ridiculizându-l de
fapt.

Singurul personaj ce pare să facă o notă aparte în opera caragialiană este Cetățeanul turmentat.
Mai întâi, valoarea simbolică a personajului este dezvăluită de faptul că acesta nu are un nume, e
un reprezentant al masei largi a alegătorilor. Mereu “turmentat”, el îi reprezintă pe cei care,
prinși fără voie într-un joc politic ale cărui reguli nu le cunosc, sunt dezorientați, neputând opta.
Autorul își caracterizează personajul, nu doar prin mimică și atitudine, ci și prin limbaj.
Cetățeanul, buimac, întreabă mereu: “Eu cu cine votez?”. În fața răspunsului plictisit al Zoei:
“Votează cu cine poftești!”, Cetățeanul turmentat își definește cu sinceritate situația: “Dacă-i
vorba după poftă, eu nu poftesc pe nimeni”.

Personajul ar putea fi socotit drept singurul erou al piesei. Ca fost funcționar la poștă, el
returnează scrisoarea “adrisantului de pe plic”. Totuși, la început, nu se poate abține să nu o
citească la lumina felinarului unde este surprins de Cațavencu.

Prin situațiile comice pe care le creează, prin desăvârșita artă a mărturii dialogului, prin
caracterele pe care le definește magistral, ca expresie a imoralității lumii pe care o reliefează în
operă, Caragiale este, incontestabil, un maestru al comediei românești, un model pentru
generațiile viitoare (Al. Kirițescu, T. Mușatescu, Gh. Ciprian etc.)

Prin tehnica deosebit de modernă pe care o folosește în construcția operei sale, prin ineditul
viziunii artistice, prin modul în care, folosindu-se de mijloacele conflictului, este capabil să
dezvăluie mecanismul absurd al existenței căruia personajele i se supun, mișcându-se fără sens
într-un cerc închis, fără ieșire, Caragiale se aproprie de teatrul modern al absurdului.