TIPURI DE COMIC ÎN

O scrisoare pierdută de I L Caragiale

Tipurile de comic sau formele de realizare a efectului comic sunt: comicul de situaţie, comicul
de caracter, comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de apariţie şi, nu
în ultimul rând, comicul de intenţie.
Dintre toate tipurile de comic, cel de moravuri ilustrează în mod special rolul educativ,
formator pe care scriitorii îl atribuie artei, în general, şi literaturii, în special. A satiriza viciile unei
societăţi, a le contura în tuşe groase, a le arăta lumii întregi devine o manieră de a aborda o „boală”.
Odată descoperită, ea poate fi tratată. Râsul pe care îl provoacă spectacolul „năravurilor” lumii este
primul pas spre vindecare. Bisturiul ironiei extirpă o tumoră şi redă organismului întreg vitalitatea.
Lista moravurilor satirizate în O scrisoare pierdută este destul de lungă (am putea adăuga
viciilor enumerate mai sus prostia, servilismul, infatuarea). Multe pot fi întâlnite, în cumul, la unele
personaje, dar-cu certitudine- în fruntea listei se află două vicii generalizate: demagogia şi corupţia.
Acestea sunt tare extinse la nivelul întregii societăţi, la nivelul clasei politice implicit.
Discursurile celor chemaţi să decidă soarta ţării, potenţialii deputaţi Caţavencu şi Farfuridi,
reflectă absenţa oricărui principiu moral, al unei minime decenţe şi a unei logici elementare. Mai mult,
Dandanache („mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”) triumfă şi este sărbătorit cu
tot fastul cuvenit învingătorului.
Niciun aspect nu-i scapă lui Caragiale. Presa este supusă unei critici acide. „Răcnetul
Carpaţilor” şi „Răsboiul” sunt pubicaţii care găzduiesc şantajul şi fac detestabile jocurile politice.
Numele publicaţiilor, dincolo de ridicolul lor, atrag atenţia asupra agresivităţii presei. Să ne amintim că
toate personajele lui Caragiale citesc cu sfinţenie „gazeta”, deci ea este formatoare de opinie. Observator
lucid, dramaturgul schiţează un traseu al propagării imoralităţii, de la clasa politică, prin presă, la omul
de rând.
Comicul de situaţie:
Încurcăturile cauzate de drumul circular al scrisorii (în O scrisoare pierdută) care, în final, se
întoarce la destinatar, dau naştere unor situaţii comice în care protagonist este Cetăţeanul turmentat. În
primul act, acesta vine conştiincios (a fost poştaş!) să aducă scrisoarea „andrisantului” şi constată cu
stupefacţie că nu o mai are şi că satisfacţia că „l-a bătut” pe Caţavencu este falsă, deoarece a fost învins
de acesta. Simetric cu scena prezentată, apare (în actul IV) din nou Cetăţeanul, de data asta având
scrisoarea pe care o şi înmânează doamnei Trahanache. Dispar astfel ultimele speranţe ale lui
Caţavencu, a cărui ambiţie politică agită lumea liniştită a oraşului de munte.
Triunghiul conjugal alcătuit din soţii Trahanache şi Ştefan Tipătescu se află în centrul unor
scene comice. În faţa şantajului, cei trei acţionează şi se comportă diferit. Soţul înşelat mărturiseşte că
Fănică nu i-a greşit niciodată în cei opt ani de când „convieţuiesc”, aşadar îi acordă girul total: scrisoarea
nu poate fi decât un fals şi Caţavencu- un plastograf demn de dispreţ. El consideră şantajul mişelie,
infamie (contextul ambiguu permite însă şi relaţionarea cu legătura amoroasă dintre Zoe şi Fănică), îl
informează pe prefect şi îi urmăreşte cu şiretenie reacţia. Afectat sau nu, Trahanache nu lasă să se vadă
acest lucru, ci acţionează „diplomatic”, salvând situaţia şi pe Tipătescu însuşi, pe care îl avertizează:
„Ei astâmpără-te, omule, şi las’ odată mofturile, avem lucruri mai serioase de vorbit”. Pentru el,
lucrurile serioase sunt cele politice, deşi cunoaşte scrisoarea pe de rost: „Scumpa mea Zoe, venerabilil
(adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri-seară). Eu (adică tu) trebuie să stau
acasă pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; [... ] nu mă aştepta,
prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu), care te adoră, ca
totdeauna”.
Comicul de situaţie este amplificat de prezenţa cuplului comic Farfuridi şi Brânzovenescu,
suspicioşi şi acuzatori, manifestându-şi spaima de trădare a prefectului şi animozitatea faţă de
Caţavencu.
Comicul de caractere configurează personajul în două modalităţi: prin evidenţierea unei
„monomanii” (demagogul, avarul, ipocritul, gelosul, servilul), fie prin rolul de compoziţie (amorezul,
cocheta, încornoratul, confidentul). Din combinaţia celor două modalităţi se nasc personaje care pot fi
încadrate în două tipologii, ţinând cont de criterii diferite.
Zaharia Trahanache (O scrisoare pierdută) se sustrage şi el, asemeni celorlalte personaje,
tiparului clasic al „naivului încornorat”, pentru că abilitatea cu care contracarează şantajul lui
Caţavencu dezvăluie, sub aparenţa „zahariselii” şi a „ticăielii” senile, omul de acţiune, cu un spirit treaz,
care intuieşte punctul vulnerabil al adversarului. Critica literară vede în Trahanache un homo politicus
perfect adaptat al societăţii lui. Ca şef de partid, îşi joacă perfect rolul, pentru că are experienţă şi
cunoaşte manevrele politice. Spre deosebire de Caţavencu, el şi-a atins toate scopurile şi vrea doar să-
şi păstreze locul câştigat. Interesat numai de conservarea imaginii publice de „prezident venerabil”, de
familist şi de cetăţean onorabil, Trahanache pare a ilustra tipologia clasică a soţului înşelat, a
„încornoratului”. Sub aceste aparenţe însă, el probează o luciditate, o intuiţie şi un simţ pragmatic
infailibile, care îl ajută să descopere imediat punctul vulnerabil al lui Caţavencu şi să contracareze, prin
poliţa falsificată, şantajul acestuia. Pare, deci, mai verosimil faptul că Trahanache nu este un naiv, ci
tolerează cu bonomie relaţia dintre soţia sa şi „prietenul” Tipătescu, pe care îl îndeamnă insistent „să-
i ţie de urât Joiţichii”.
Pentru că nu îl interesează decât aparenţa de respectabilitatea, vorbeşte mereu despre „morală”,
„prinţipii” şi „onoarea de familist”.
Partitura lui Trahanache din scena IV, actul I, este una de mare virtuozitate, ilustrând ceea ce
Vasile Popovici numea „personajul trialogic”, cel care „percepe, interiorizează, trăieşte simultan trei
conştiinţe distincte”. Relatând discuţia cu „stimabilul”, personajul se scindează în voci. După ce joacă
rolul lui Caţavencu şi se joacă pe sine, dedublându-se, va fi şi „vocea” lui Tipătescu, citându-i din
memorie scrisoarea trimisă de Zoe. Această dimensiune „trialogică” a personajului este dublată de o
pronunţată dimensiune caricaturală, concretizată prin jocul scenic şi prin limbajul presărat cu truisme
şi neologisme stâlcite: „Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, vrea să zică că
nu le are”. Alături de Joiţica, tânăra şi energica lui soţie, prezenţa scenică a lui Trahanache are efecte
comice pronunţate.
Revenind la tipologia clasică, remarcăm construcţia interesantă a singurului personaj feminin
din piesă, Zoe Trahanache. Voluntară, tenace, puternică, distinsa doamnă de societate pare să fie
stimată de toţi şi a ştiut să intre în graţiile fiecăruia. Singurul ei punct vulnerabil este viaţa „secretă”,
vechea poveste de amor cu prefectul, care pare să-şi fi ratat ascensiunea politică şi a rămas în oraşul de
provincie doar de dragul ei. Mai devreme sau mai târziu, toată lumea va răspunde solicitărilor Zoei:
onorabilul soţ este mereu preocupat să-i protejeze sensibilitatea şi să-i execute ordinele, Fănică este gata
să renunţe la poziţia socială pentru a salva reputaţia amantei sale, Ghiţă îşi riscă slujba şi îl minte pe
prefect, facilitând întâlnirea cu Nae Caţavencu. Până şi acesta din urmă îi recunoaşte calităţile şi are
vagi remuşcări că tocmai ea a căzut pradă şantajului.
Extrem de versatilă, apelează la tot arsenalul feminin pentru a-şi convinge amantul că soluţia
salvatoare este susţinerea candidaturii lui Caţavencu. Iniţial plânge şi recunoaşte că a comis „o nerozie
fără seamăn”, apoi trece la persuasiune, cu mijloacele şantajului sentimental: „Fănică, dacă mă iubeşti,
dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă... scapă-mă de ruşine!”
 Înşiră mai apoi argumente logice, într-o tiradă cu mare forţă de evocare, menită să-l
sensibilizeze pe Tipătescu: „cum or să mă sfâşie”, „o săptămână, o lună, un an de zile”. În faţa acestei
presupuse apocalipse, Tipătescu adoptă atitudinea cavalerului şi, într-un elan melodramatic, îi propune
să fugă în lume amândoi. Zoe se dovedeşte însă realistă, pasiunea nu-i poate întuneca minţile şi, mai
mult, nu este deloc dispusă a renunţa la tot pentru iubire: „Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta?”
Ameninţarea cu sinuciderea este repede abandonată, căci nu este conformă cu firea voluntară a femeii:
„dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările şi am să lupt!”
Nae Caţavencu este avocat, patron de ziar (cu nume strident, ca al său, „Răcnetul Carpaţilor”),
dar falsificator şi intrigant, generează întreaga acţiune a piesei. Deşi apare abia în actul II, imaginea lui
este clară. Capabil de şantaj, escroc cinic şi stăpân pe sine, sigur de succesul electoral, ascunzându-şi
necinstea sub învelişul unei aşa-zise lupte de principii, devine, când înşelătoria îi e descoperită, pocăit,
gata de orice tranzacţie şi compromis, renunţând într-o clipă la aşa-zisul patriotism şi la ideile sale
politice.
Dar eforturile lui sunt inutile. Nu numai că a fost umilit, arestat, dar nici nu câştigă mandatul
de deputat. Mai mult, va fi primul care-l va omagia pe învingător, conducând manifestaţia finală.
Aşadar, principala trăsătură psihică a lui Caţavencu este capacitatea de a se adapta la orice
situaţie; despre el Liviu Papadima afirma: „depersonalizat, el suferă de mimestism organic, care
suprimă graniţa dintre real şi simulat”. În circumstanţele „devenirii” sale de-a lungul celor patru acte,
precizările din „lista de persoane” se încarcă de noi semnificaţii: Răcnetul Carpaţilor ar figura prima
ipostază, iar Societatea Cooperativă Aurora Economică Română poate sugera disponibilitatea de
cooperare din final.
La polul lucidităţii se află Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, căruia i se atribuie şi un rol de
raisonneur al piesei. Inteligent şi educat, el este om de acţiune şi de mare voinţă, cu o personalitate
puternică şi un temperament de tip coleric (Trahanache: „bun băiat, cu carte, dar iute”). În situaţii de
criză, cum este şantajul lui Caţavencu, prefectul îşi cenzurează firea impulsivă prin luciditate, prin
exerciţiul diplomaţiei şi al disimulării.
Renunţă la o carieră strălucită în structurile superioare ale partidului, la Bucureşti, pentru a
rămâne alături de Zoe. În momentul când este acuzat de trădare, reacţionează superior şi dispreţuitor
faţă de Farfuridi: „Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-
am sacrificat cariera şi-am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul-căci fără mine, trebuie
să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid- d-voastră veniţi la mine acasă şi
mă nimiţi pe faţă trădător...A! asta nu pot să v-o permit...” Caracterizat de către Pristanda printr-o
semnificativă tridadă- avere, putere, iubire: „moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, Coana
Joiţica, trai neneacă pe banii lui Trahanache, babachii”-, Tipătescu are conştiinţa puterii absolute şi
comportamentul unui stăpân care poate schimba, discreţionar, destinele celorlalţi. Simptomatică pentru
acest comportament este relaţia cu Nae Caţavencu, arestat mai întâi abuziv din ordinul prefectului,
pentru ca apoi acesta să-i ofere postul de primar, funcţia de avocat al statului sau moşia Zăvoiul.
Vorbeşte despre imoralitatea lui Caţavencu şi a lui Dandanache: „Ah, ce lume, ce lume!”, chiar
dacă el însuşi înşală încrederea lui Trahanache.
O figură aparte este Cetăţeanul turmentat, care ar trebui să aleagă dintre aceşti „onorabili,
stimabili, admirabili” candidaţi. El îl reprezintă pe omul simplu, în ipostaza publică a „cetăţeanului”
naiv, derutat de jocurile politice. Personajul care nu este individualizat prin nume este o prezenţă scenică
simptomatică, prin care se subliniază grotescul farsei politice a alegerilor. Ticul său verbal „Eu cu cine
votez?” demonstrează totala dezorientare a electoratului, care rămâne înafara tuturor manevrelor
politice. „Ameţit” de demagogia electorală, de trecerile dintr-o tabără în alta, Cetăţeanul turmentat
dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă, dar şi o ignoranţă care conduce la o complicitate
condamnabilă: „Nu sunt turmentat...(zâmbind) coană Joiţico....las că ne cunoaştem... Mă cunoaşte
conul Zaharia de la 11 Fevruarie...(...) dar vorba e, eu alegător...eu (sughite) apropitar, eu pentru cine
votez?”
Chiar dacă votul şi părerea sa nu contează, pentru că alegerea candidatuluieste determinată de
manevrele politice ale „stâlpilor puterii locale”, rolul care i se atribuie Cetăţeanului turmentat în piesă
este foarte important. El este personajul-agent care declanşează intriga şi determină deznodământul,
fiind cel care găseşte, pierde şi regăseşte scrisoarea. Apariţiile sale scenice, mereu în momente
nepotrivite, sunt generatoare de comic. Limbajul şi gesturile sale de „om turmentat” exprimă simbolic
„turmentarea” unui electorat-marionetă, căruia nu i se oferă opţiuni reale de a alege.
Comicul de nume era un procedeu frecvent întâlnit în mimusuri, iar comicul de nume are drept
sursă suculentă onomastica personajelor. Numele caricaturizează, dar în acelaşi timp caracterizează.
Onomastica indică rolul şi poziţia fiecărui erou în piesă. De acest aspect al comicului caragialian s-a
ocupat Garabet Ibrăileanu, în cunoscutul studiu critic Numele proprii în opera comică a d-lui I L
Caragiale.
Comedia O scrisoare pierdută este mai generoasă din punct de vedere al semnificaţiilor
numelui personajelor. Zaharia Trahanache, bătrânul soţ încornorat, îşi dezvăluie tipologia prin
intermendiul onomasticii. Prenumele sugerează „zahariseala”, decrepitudinea specifică vârstei, dar şi
capacitatea de a maipula, prin intermediul limbajului: „Ai puţintică răbdare!”. Numele indică un
individ greoi, din punct de vedere fizic, manipulabil de soţia lui („trahana” înseamnă „aluat moale”),
dar şi capabil să se adapteze rapid situaţiilor –limită în care este pus (răspunde şantajului lui Caţavencu
printr-un alt şantaj).
Ştefan Tipătescu este „tipul” don juanului de mahala (prenumele indică şi el un cuceritor- să
ne amintim de Ştefan cel Mare!). Prenumele său înseamnă „coroană”, este aşadar învingătorul, cel aflat
la putere (el este prefectul judeţului, trimisul puterii în teritoriu). Diminutivul cu care-l alintă
Trahanache şi Zoe, dar şi Pristanda, trădează căderea în derizoriu a personajului, care şi-a pervertit
„misiunea înaltă”, pentru a rămâne în târgul de provincie şi a pune pe roate „căruţa” partidului.
Numele lui Nae Caţavencu ilustrează perfect natura duplicitară a personajului (Caţavencu
poate proveni de la „caţaveică”- haină cu două feţe, dar şi de la „caţă”- instrument folosit de munteni
pentru a agăţa crengile înalte ale copacilor). Parvenit poilitic, el este întruchiparea perfectă a
demagogiei, iar consoanele stridente ale numelui său trădează logoreea care-l particularizează printre
celelalte personaje caragialiene.
Agamemnon Dandanache, această „sinteză” a prostiei şi ticăloşiei umane, stârneşte râsul nu
doar prin apariţie, ci şi prin discrepanţa flagrantă dintre semnificaţia numelui şi natura sa umană.
Prenumele are sonorităţi de epopee şi justifică aşezarea personajului, în didascaliile care preced actul I,
pe poziţia a doua, după Trahanache. El este câştigătorul „circului” electoral. Agamemnon va deveni
însă „Agamiţă”, respectiv „Gagamiţă”, trădând astfel decrepitudinea personajului. Numele indică rolul
personajului în piesă, acela de a provoca încurcături, de a strica jocurile politice.
Farfuridi şi Brânzovenescu sunt fiinţe chtoniene, primare, iar rezonanţa culinară a numelor
lor le plasează în zona de jos a umanului, dominat de instinct, fără spirit sau inteligenţă.
Pristanda este cameleonul care ia înfăţişarea stăpânului. Joacă aşa cum i se cântă (numele său
pare să identifice un dans popular), nu discriminează pe nimeni atunci când interesul personal i-o cere,
este adaptabil, versatil.
Definind o întreagă categorie umană, Cetăţeanul Turmentat devine un personaj modern,
„omul fără însuşiri” al literaturii moderne. Ca şi în comedia anterioară, numele femeii- Zoe- este cel
frecvent în mahala.