Sinteze de religie

Conținut
1. Homo religiosus......................................................................................................................1
2. Despre biserică.......................................................................................................................10
3. Sărbătorile de iarnă la români................................................................................................11
4. Sărbători de primăvară, vară și toamnă.................................................................................18
5. Simboluri creștine..................................................................................................................27
6. Citate despre religie................................................................................................................28
Bibliografie.............................................................................................................................28

1. Homo religiosus
Religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii şi
civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus.
Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a
trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin raportare la
divinitate, componentă existenţială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În lucrarea
„Divinae Institutiones”, scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru termenul de religie,
verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Deşi există o mare diversitate istorică
şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiraţia la
perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei umane.
Încercările de explicare a existenţei au apărut progresiv, pe măsura desprinderii lui Homo
Sapiens de linia biologică a antropoidelor. Din necesitate, dar şi din curiozitate, omul primitiv a
început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea conştiinţei sale. Soarele, dătător de viaţă, plantele
şi animalele, ca sursă de hrană, dar şi fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au fost
înzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil în viaţa omului, lipsit de apărare.
Astfel, ia naştere un tablou tulbure şi fantastic despre realitatea înconjurătoare, bazat pe o
diversitate de credinţe care se întrepătrund - animismul, totemismul, magia, cultul strămoşilor, cultul
Soarelui, al Lunii şi al stelelor etc.
Experienţa religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul şi mitul dar şi cu morala
şi filozofia, până s-a ajuns la dogme şi doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de
complexe, care au rezistat probei timpului şi au marcat profund viaţa unor comunităţi în devenirea

1
istorică. Mitul reprezintă reflectarea realităţii sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii
despre zei, eroi sau alte fiinţe fabuloase.
Din punct de vedere al sferelor tematice şi al modalităţilor de exprimare, se pot distinge
diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei şi atributele acestora, cosmogonice, despre apariţia
lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiţii sau instituţii care marchează profund viaţa
comunităţilor primitive.
Unele mituri încearcă să explice fenomene din natură, ca de exemplu, în mitologia greacă
mişcarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios. Multe evenimente
din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian, întoarcerea Heraclizilor, cântecul
Nibelungilor) dar şi cutezanţa omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea
lui Icar de a zbura) sau sentimente omeneşti eterne (dragostea profundă a lui Orfeu şi Euridice,
prietenia lui Oreste şi Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros şi Psyche). La exprimarea religioasă prin
ritual şi mit, se adaugă simbolul, ca mijloc adecvat care trece dincolo de om pentru a se ajunge la
Transcendent.
După Mircea Eliade, omul religios este creator de mituri pe care le experimentează în
practică prin ritual. Etnologul Julius E. Lips este de părere că la populaţiile primitive mitul ţine loc
de biblie şi de carte de istorie, de cod al bunelor maniere şi de lexicon.
În concepţia psihanalitică (Sigmund Freud, G. C. Jung), miturile sunt explicate prin
conflicte la nivelul inconştientului colectiv. În abordarea structuralistă, Claude Lévi Strauss pune în
evidenţă semantica profundă şi inconştientă a mitului la nivelul unor colectivităţi.
Raportarea la existenţă prin ritual şi mit, se completează prin simbol, mijloc abstract de a
trece dincolo de sine pentru a ajunge la Transcendent. Ele sunt o încercare îndrăzneaţă de a exprima
aspecte ale existenţei care nu pot fi formulate în totalitate pe cale verbală. De pildă, în reprezentarea
infinitului, Constantin Brâncuşi s-a folosit de o succesiune de module romboidale, dispuse ritmic pe
verticală.
În ascensiunea vieţii spirituale a omului există o lege imanentă şi atemporală, căreia i se
supune pentru a se depăşi pe sine, pe care Brunschvicg o numeşte Dumnezeu. Referitor la raportul
dintre dimensiunea mitologică-simbolică şi mijloacele primare ale expresiei religioase – revelaţia,
crezul şi dogma - cercetătorul Ninian Smart consideră că „Doctrinele sunt o încercare de a da
sistem, claritate şi forţă intelectuală la ceea ce este revelat prin limbajul mitologic şi simbolic al
credinţei religioase”.
Într-un alt registru semantic, religia reprezintă matricea oricărei ordini sociale, o valoare
primordială superioară individului, căruia îi modelează conştiinţa şi îi dirijează conduita (Em.
Dürkheim). Experienţa sacrului este o trăire religioasă intensă, centrată în jurul divinităţii, care este
percepută ca o taină de către credincioşi.
În gândirea unor filozofi, Dumnezeu este descris prin atribute fundamentale ale existenţei –
principiu explicativ al lumii, al ordinii universale şi al capacităţii noastre de a deţine cunoştinţe certe
(Descartes), creator al lumii (Conciliul de la Niceea), impulsul iniţial sau primul motor (Aristotel ),
principiu activ în devenirea lumii (B. Pascal), principiu imanent sau esenţa lucrurilor, dincolo de
care nimic nu poate să existe (Spinoza).
De remarcat, imposibilitatea unei definiţii filosofice complete a divinităţii, care este fie
absolutul, cauza primară şi impersonală a lumii, fie o fiinţă personală, transcendentă în raport cu
2
lumea , altfel spus, poate fi localizată spaţio-temporal sau este dincolo de această lume.
Această dispută transpusă în planul artei, s-a manifestat variat, de la reprezentări abstracte ale
lui Dumnezeu, până la atribuirea unor trăsături antropomorfice. Cum Dumnezeu este incognoscibil
pentru fiinţa umană, imperfectă şi trecătoare, s-a pus problema existenţei acestuia.
Fără a intra în amănunte despre argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu, formulate de
teologul Toma din Aquino, este bine de menţionat consecinţele unor opţiuni tranşante asupra
acceptării sau nu a credinţei. Aşa cum a remarcat filosoful francez B. Pascal, cei care câştigă pariul
despre existenţa lui Dumnezeu, pot câştiga totul fără să piardă nimic după moarte. Deci, trecătorilor
prin această lume telurică, pariaţi fără şovăire că Dumnezeu există, chiar dacă nu ştim cum arată!
Este suficient să admitem că Dumnezeu este creatorul atotputernic şi atotştiutor al lumii, temelia şi
garanţia moralităţii, fără de care nu există armonie şi reguli universale. Numai aşa, viaţa capătă sens
şi finalitate.
În prezent, viaţa spirituală a Terrei se află sub semnul unei diversităţi religioase, de la budism
la hinduism, până la islamism şi creştinism.
Budismul este una din cele mai vechi religii, bazată pe învăţătura lui Budha despre
adevărurile sfinte, care se referă la cauzele suferinţei (dorinţe neîmplinite, căutarea plăcerilor şi
succesiunea reîncarnărilor purificatoare, încetarea suferinţei atunci când credinciosul urmează cele
opt nobile căi, în care ideile, intenţiile, cuvântul, acţiunea, viaţa, efortul, atenţia şi meditaţia sunt
juste. Eliberarea finală de suferinţă este posibilă prin nirvana, care pune capăt reîncarnărilor
succesive dominate de legea karma. Morala budistă are ca repere compasiunea şi asceza dar şi
pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău.
Hinduismul este o religie sincretică, care a apărut în India prin preluarea şi îmbinarea unor
credinţe din cultele vedice dar şi din budism şi brahmanism.
Hinduismul contemporan este deosebit de complex, de la meditaţie transcendentală cu accent
filosofic, la adepţii unor zeităţi precum Vishnu, Shiva, Devi etc.
Termenul Brahman are semnificaţia de trinitate, având drept Creator pe Brahma, apoi pe
Vishnu, ca şi Păstrător, iar pe Shiva, ca Nimicitor. Se spune că Brahma l-a creat pe Manu, care a fost
primul om, din corpul căruia au apărut patru tipuri de caste : din cap au ieşit Brahmanii (oamenii cei
mai buni şi cei mai sfinţi), din mâini, Kshatriyas (conducătorii şi războinicii), din coapse, Vaisyas
(meseriaşii), iar din picioarele lui Manu provin restul oamenilor. În concepţia hinduşilor, vaca este
deţinătoarea unei mari puteri, fiind identificată cu întregul univers vizibil.
Potrivit hinduismului, principiul vieţii este sufletul, unicul adevărat, restul nu este decât
maya ( iluzie). Dar există şi karma, care determină consecinţele faptelor fiecăruia.
Al treilea mare adevăr este reîncarnarea, care, prin transformări succesive, pregăteşte
credinciosul pentru o unire finală cu divinitatea, pentru a trece într-o stare de fericire nepieritoare.
Islamul este o religie monoteistă, bazată pe preceptele Coranului, răspândită cu precădere în
unele ţări din Asia şi Africa.
Pentru musulmani, Coranul este cuvântul lui Alah (Dumnezeu), revelat profetului
Muhammad de către îngerul Gabriel. A doua sursă a religiei islamice este Sunna (Cutuma),
exprimată în culegerile de hadith care conţin spusele profetului Muhammad, precum şi faptele
acestuia şi ale unora dintre însoţitorii săi.
Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să facă mărturisirea de credinţă (Shahada): „Nu
3
există dumnezeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu”. Există o
autoritate oficială (Ummah) care decide dacă este sau nu acceptat de comunitatea de credincioşi.
Într-o traducere aproximativă, crezul musulman se exprimă, astfel : “Cred în Dumnezeu şi
Îngerii Săi; şi în Scripturile Sale; şi în trimişii Săi; şi în Ziua de Apoi ; şi în Soartă, că Binele şi Răul
sunt de la Dumnezeu; şi în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de veneraţie în
afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul său”.
Obligaţiile musulmanului se regăsesc în „Cei Cinci Stâlpi” ai Islamului – mărturisirea de
credinţă (rugăciunea, postul, dania şi pelerinajul ). Musulmanii susţin că Dumnezeu a relevat
Cuvântul Său prin Muhammad dar şi prin alţi profeţi, printre care Adam, Avraam, Moise şi Isus, iar
iudaismul şi creştinismul, bazate pe învăţăturile cuprinse în Tora, respectiv Biblie, derivă din
învăţătura unora din aceşti profeţi.
Creştinismul este o religie larg răspândită în Europa, partea centrală şi de sud a continentului
african, America de Nord şi America de Sud, Australia, şi mai puţin în Asia, Oceania şi partea de
nord a Africii.
Alături de iudaism şi islamism, creştinismul este o religie monoteistă centrată în jurul lui
Dumnezeu trivalent, înţeles ca Sfântă Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Etimologia cuvântului creştin vine din „christianus”, derivat de la Hristos, „Cel Uns”, Mesia
şi Fiul lui Dumnezeu, preluat în greacă prin Christós, care la origine este traducerea din ebraică a
cuvântului Moşiach. Creştinismul s-a dezvoltat împrenă cu iudaismul şi islamismul, religii
monoteiste pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament.
Pentru ca o persoană să treacă la creştinism, trebuia să respecte două acte rituale : botezul şi
euharistia (împărtăşania).
Învăţăturile creştinismului sunt cuprinse în Biblie sau cartea Sfintei Scripturi, care cuprinde
două părţi : Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament, scris în limba ebraică,
prezintă Geneza sau Facerea Lumii de către Dumnezeu, căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi
Eva, formarea poporului Israel, precum şi informaţii esenţiale despre profeţi şi profeţii.
Textul mai include şi psalmii – o culegere de rugăciuni şi imnuri străvechi de proslăvire a
Domnului, Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov etc.
Vechiul Testament a promovat un sistem etic riguros, care a rezistat timpului, exprimat
sintetic în Decalog sau Cele zece porunci, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu, pe muntele
Sinai, înscrise pe două table de piatră, care în traducere se transcriu astfel:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai
alţi dumnezei sfară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu întruchipezi nimic din câte sunt în ceruri, pe pământ, sau în
apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti…
Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău. Căci Domnul nu va lăsa nepedepsit
pe cel ce ia în deşert Numele Lui .
Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti… Să lucrezi şase zile…iar a şaptea zi este zi
de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău…
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se adauge zilele în ţara pe care ţi-o dă
Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
4
 Să nu fii desfrânat.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici robul, nici roaba
lui, nici boul, nici asinul lui şi nimic din câte are aproapele tău.”
Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis pe
pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul pe
cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeu către primii
creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
Învăţătura Mântuitorului poartă numele de Evanghelie, cuvânt care provine din limba greacă
şi înseamnă „vestea cea bună”.
În Biblie, Iisus Hristos apare în dublă ipostază – divină şi umană – adevăr confirmat de
moartea sa pe cruce, urmată de învierea şi înălţarea sa la cer. Fidelitatea faţă de esenţa creştinismului
primordial este esenţială pentru credincioşi, în ciuda modificărilor pe care le-a căpătat de-a lungul
timpului în confruntarea de idei.
Cele trei mărturisiri de credinţă ale creştinilor, ce explică dogmele de bază comune tuturor
tendinţelor şi confesiunilor apărute, sunt : simbolul apostolic (anul 50), simbolul niceno-
constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea(325) şi
Constantinopol(381),simbolul atanasian(dată incertă [Link]-VIII).
Crezul exprimă o sinteză a valorilor creştinismului :
„Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul
Făcătorul cerului şi al pământului,
văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul –Născut, Care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toţi vecii.
Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, nu făcut ;
Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt
şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat
și a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade în dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii,
a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul,
Care de la Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi Fiul
5
 este închinat şi slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez, întru iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor
Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!”
În Biblie, se menţionează că Irod, guvernatorul provinciei Iudeea, aflând că proorocii
vestiseră naşterea unui mare împărat şi temându-se pentru funcţia sa , a poruncit să fie ucişi toţi
pruncii mai mici de un an. Din păcate, el nu a înţeles că era vorba despre un împărat al sufletelor şi
nu despre un pretendent la scaunul său.
Chiar dacă Iisus Hristos s-a născut şi a trăit în Palestina, mesajul său este universal, fiind
răspândit în toată lumea de către apostoli, şi, în general, de către adepţii care au propovăduit credinţa
creştină dincolo de Ierusalim.
Primul martir al credinţei în Hristos a fost Ştefan, ucis cu pietre de către evrei. Un rol
important l-au avut apostolii Petru şi Pavel, care au pus bazele unor comunităţi de creştini, nu numai
printre evrei, ci şi printre greci şi romani.
Dintre cei zece apostoli doar Ioan nu a sfârşit ca martir. Pe când era exilat în insula greacă
Pattmos i s-a arătat Domnul şi i-a zis: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Scrie
carte despre tot ce vezi şi trimite-o bisericilor…” Timp de aproape 300 de ani, adepţii creştinismului
au trebuit să îndure persecuţiile din partea statului roman dar şi dramele interne provocate de erezii.
Soldaţii şi aristocraţia romană erau loiale Cezarului şi nu acceptau noua ordine a lui Hristos,
care refuza sacrificiile pe altare în numele unor idoli şi milita pentru egalitatea socială.
Împăratul Nero este unul dintre cei mai cruzi persecutori, care a răspândit vestea că
incendierea Romei este datorată creştinilor, pentru ca aceştia sa fie ucişi în amfiteatrele romane. În
aceste condiţii, creştinii au trecut la o viaţă clandestină, mutându-şi în catacombele romane
reuniunile conduse cu înţelepciune de episcopi.
Soarta creştinismului s-a schimbat în anul 312, când Constantin cel Mare, fiul nelegitim al
generalului Constantin Chlorus şi al unei credincioase orientale cu numele Elena, a trecut la
creştinism, acordând libertate noii religii prin Edictul de la Milano. Din ordinul său are loc la Niceea
primul Conciliu al Bisericii creştine, având ca scop combaterea arianismului.
După anul 394, când împăratul Theodosius declară creştinismul singura religie oficială,
templele sunt transformate în biserici, Jocurile olimpice sunt suspendate, pentru ca, în anul 529,
şcoala de filosofie din Atena să fie închisă din ordinul lui Iustinian. Se instaurează astfel, epoca de
aur a Părinţilor Bisericii, care au început interpretarea Evangheliilor, cel mai important dintre ei fiind
Augustin (354-430). În ierarhia bisericească, dintre episcopii care deţin rangul suprem, se detaşează
cel al Romei, care devine Papă, fiind considerat succesor al apostolului Petru, aspect deloc de neglijat
pentru a câştiga autoritate asupra lumii creştine.
Alte repere importante ale lumii antice sunt: căderea Imperiului Roman de Apus în anul
476, când ultimul împărat roman Romulus Augustulus este detronat de generalul barbar Odoacru,
care şi-a luat titlul de rege al Romei, influenţa islamică din sec. VIII-XI în bazinul mediteranean,
separarea creştinismului, în anul 1054, în catolicism (biserica apuseană) şi ortodoxism (biserica
răsăriteană), sub conducerea papei, respectiv a patriarhului de la Constantinopol, sfârşitul Imperiului
6
Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Bizanţ, prin cucerirea Constantinopolului, în anul
1453, de către Mohamed al II-lea.
Istoria medievală este o perioadă tulbure din viaţa popoarelor, marcată de evenimente militare
cu profunde rezonanţe politice, precum : războiul de o sută de ani (1337-1453) dintre Anglia şi
Franţa (unde s-a remarcat curajul deosebit al luptătoarei Jeanne d’Arc), mişcarea de eliberare din
Spania de sub ocupaţia arabă (cunoscută sub numele de Reconquista), lupta împotriva invaziilor
mongole din Europa şi Asia, cruciadele desfăşurate sub lozinca „războiul sfânt”, pentru eliberarea
Ierusalimului şi a „Sfântului Mormânt” de sub ocupaţie păgână, lupta de eliberare a italienilor de sub
tutela monarhilor germani, lupta antiotomană.
Este bine de menţionat că Ţările Române, deşi slab dezvoltate economic, au reprezentat o
pavăză la Dunăre a creştinătăţii în calea expansiunii turceşti.
Transformări deosebit de importante în evoluţia culturii şi civilizaţiei s-au produs în
Renaştere. Termenul de Renaştere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul a renaşte şi
reprezintă o mişcare ideologică şi culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franţa, Germania,
Ţările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec.
XVI, XVII şi sec. al XVIII-lea (Ţările Române), caracterizată prin respectul faţă de om (umanism),
reactualizarea valorilor antichităţii, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice,
apariţia capitalului industrial şi bancar, dezvoltarea oraşelor etc.
În sânul bisericii a apărut Reforma – o stare de spirit reformatoare manifestată printr-o
mişcare ideologică cu un pronunţat caracter revendicativ, în diverse forme:
- lutheranismul, promovat în prima jumătate a sec. al XVI-lea, în Germania, de Martin Luther, care
s-a ridicat împotriva vânzării de indulgenţe şi a susţinut o nouă doctrină religioasă, bazată pe
mântuirea prin credinţă, simplificarea cultului catolic şi libertatea credincioşilor de a interpreta
Biblia;
- calvinismul, învăţătură propagată la mijlocul sec. al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin, care se
pronunţă pentru o biserică simplă, fără ritualuri fastuoase şi îndeamnă pe credincioşi să caute
izbăvirea într-o viaţă activă şi morală ;
-anglicanismul, a fost impus în Anglia de Henric al VIII-lea, Tudor, între anii 1531-1534, care, după
ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenţei papalităţii, s-a proclamat şeful suprem al
bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere ;
-reforma catolică (contrareforma) a fost iniţiată de papalitate cu sprijinul dinastiei de Habsburg
(Spania) pentru o înnoire a bisericii catolice.
Este perioada în care au apărut noi ordine monahale, dintre care ordinul călugărilor iezuiţi,
înfiinţat în 1540 de către cavalerul spaniol Ignaţiu de Loloya, a devenit foarte puternic. Inchiziţia
organizată de iezuiţi ca tribunal al Sfântului Oficiu a înăsprit represiunea prin arderea pe rug a
necredincioşilor. Preocupaţi de educaţie, iezuiţii au înfiinţat colegii şi au trimis misionari în toată
lumea pentru promovarea religiei catolice.
Cu toate eforturile papilor, autoritatea acestora a cedat din putere monarhiei absolute, care se
impune chiar şi în ţări catolice (Franţa, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic organizat la
Trento, în Italia, a impus o disciplină severă clerului catolic şi a hotărât transmiterea credinţei prin
catehism sau predică.
Creştinismul a marcat istoria omenirii, nu numai prin credinţă, ci şi prin artă, lăsând
7
posterităţii capodopere greu de egalat.
Stilul romanic, apărut spre sfârşitul secolului al X-lea, introduce o viziune abstractă în artă,
bazată pe o schemă conceptuală prealabilă. Bisericile au bolţile în semicerc, sprijinite pe ziduri
solide, cu ferestre înguste şi pereţi acoperiţi cu picturi. Figurile umane sunt inexpresive, cu ochii
mari, ovali, atitudini rigide şi corpurile ascunse sub veşminte bogate. Pictorul nu este preocupat să
redea perspectiva, procedeul său favorit fiind stilizarea. Sculptura nu este decât o alternativă a
imaginii pictate, chiar şi statuile sunt inserate în structura arhitectonică a edificiilor. Capitelurile sunt
ornamentate cu o floră şi o faună de o mare diversitate. Alături de animalele cunoscute se întâlnesc
monştri stranii, temă obsesivă care reflectă angoasa lumii de dincolo.
În sec. al XII-lea, a apărut în Europa occidentală stilul gotic, caracterizat prin forme înalte şi
zvelte, arcuri şi bolţi ogivale, la care se adaugă un număr mare de statui şi enorme vitralii care produc
minunate efecte de lumină. Adeseori, formulele arhitectonice ale epocii sunt influenţate de arta arabă
şi bizantină.
O nouă orientare artistică are loc în Renaştere, orientare spirituală caracterizată sintetic de
Michelet şi Burckhardt prin formula „descoperirea lumii şi descoperirea omului”.
Mişcarea umanistă a pregătit naşterea capitalismului prin promovarea unei culturi umaniste,
în centrul căreia se afla omul ca subiect al libertăţii şi încrederii în forţele sale. Arta plastică a atins
apogeul prin reprezentanţii săi de seamă : Michelangelo Buonarotti, Raffaelo Sanzio, Leonardo da
Vinci etc.
În cadrul generos al umanismului, artiştii aveau o mare libertate de creaţie. Deşi în contractele
cu beneficiarii se stipulau anumite condiţii, totuşi creatorii de artă îşi permiteau introducerea de
detalii sau scene din viaţă, care dădeau originalitate operelor acestora. Au apărut şi artişti-intelectuali,
care îşi făceau ucenicia în atelierele maeştrilor, fiind capabili să utilizeze raţionamentul matematic în
găsirea unor soluţii optime de reprezentare. Prin studii de anatomie şi psihologie, ei au reuşit să redea
mişcarea şi stările afective, să pună în valoare nuanţele, relieful, jocul de lumini şi umbre.
Mişcarea antifeudală capătă amploare deosebită în epoca luminilor ([Link]-XIX), când se
desfăşoară revoluţiile burgheze, când se schimbă sistemul politic şi se pun bazele culturii moderne.
În artă, stilul baroc domină în perioada de trecere de la Renaştere la Iluminism. Apărut în
Italia, barocul se răspândeşte treptat în Europa catolică, fiind în acelaşi timp o stare de spirit
subordonată contrareformei religioase. În arhitectură, pictură şi sculptură, barocul promovează o artă
triumfală şi monumentală prin bogăţia de ornamentaţii, valorile expresive ale luminii şi emoţia
trăirilor pline de pasiune, având reprezentanţi de seamă, mai ales în Italia (Caravaggio, Boromini,
Bernini, Guarini, Pozzo), Spania (Velasquez, Zurbaran), Flandra (Rubens), Olanda (Vermeer,
Rembrandt).
Singura ţară care nu a asimilat barocul este Franţa, unde, în locul său, se conturează
clasicismul, care capătă în timpul lui Ludovic al XIV-lea o dezvoltare deplină. În arhitectură şi artele
plastice, reprezentanţii clasicismului francez –Poussin, Lorrain, Georges de la Tour, Mansart, Le
Vau, Le Brun- realizează o sinteză între influenţele renascentiste italiene, a celor antice şi a
tradiţiilor franceze (cărămidă policromă, piatră) la care se adaugă şi unele trăsături baroce. Stilul
clasic se remarcă prin jocul echilibrat dintre orizontale şi verticale, spre deosebire de baroc unde
predomină dinamica liniilor curbe.
Biserica română cinsteşte pe „sfântul, slăvitul şi întrutot lăudatul Apostol Andrei”, unul dintre
8
ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, care prin anii 60 a ajuns pe teritoriul Scythia Minor(Dobrogea de
azi), unde a creştinat pe strămoşii noştri, stabilindu-se într-o peşteră, pe care a folosit-o ca adăpost şi
loc de rugăciune. Peştera Sfântului Andrei se află la 3,15 km S-E de şoseaua Constanţa–Ostrov,
lângă localitatea Ioan Corvin.
După formarea poporului român, credinţa acestuia a rămas de neclintit în faţa vicisitudinilor
istoriei. Stau mărturie numeroasele biserici ridicate de domnitori după câştigarea unor bătălii sau
construite prin efort propriu de către comunităţile de credincioşi. Aşa au apărut bijuterii arhitectonice
ca: Mânăstirea Argeşului, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Agapia,
Cozia etc.
Poate că generaţia noastră va duce la îndeplinire proiectul propus de patriarhul Teoctist
pentru realizarea Catedralei Mântuirii Neamului. Ar fi un obiectiv îndrăzneţ care s-ar adăuga
edificiilor istorice din România, ţară atractivă pentru turişti, fascinaţi nu numai de peisajul mirific, ci
şi de tradiţiile, obiceiurile şi ospitalitatea românilor, dar şi optimismul, respectul pentru credinţa,
dragostea lor de viaţă şi aspiraţia la [Link] fapt, astfel de trăsături sunt comune lumii civilizate şi
diferenţiază fiinţa umană în cadrul biosferei instaurate pe planeta albastră, această magnifică navă
cosmică destinată să poarte omenirea în istorie.
Se poate afirma că Homo religiosus respectă binele, frumosul şi adevărul, având sentimentul
iubirii veşnice, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. În Epistola către Corinteni, apostolul Pavel scrie
: „ Dragostea este îndelung răbdătoare,este plină de bunătate; dragostea nu invidiază; dragostea nu
se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se portă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se
gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, nădăjduieşte
totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată… Acum dar rămân aceste trei : credinţa,
nădejdea şi dragostea ; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.
Este minunat că omul are capacitatea de a iubi. Dragostea este esenţa învăţăturii creştine.
Iisus a spus: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată gândirea
ta”. Aceasta reprezintă prima poruncă, iar cea de-a doua este: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine
însuţi”.
Terra trebuie să devină planeta iubirii, a frumuseţii, a binelui, a dreptăţii, a adevărului şi a
credinţei în Dumnezeu. Faptele reprobabile să rămână o amintire urâtă a trecutului, de care trebuie
totuşi să se ţină seama, pentru a nu se mai repeta.
În speranţa că mesajul transmis a fost înţeles pe deplin, închei acest studiu despre religie cu
ultimul pasaj din Biblie : „Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin”.

9
2. Despre biserică
Orice credincios se raportează la religie și prin noţiunea de ,,biserică”(din lat. basilica), care
are următoarele semnificaţii:
- lăcaş sfânt pentru practicarea cultului creştin;
- instituţie în care sunt organizaţi credincioşii creştini;
- comunitate religioasă care include adepţii aceluiaşi cult.
În funcţie de rangul pe care îl ocupă, bisericile pot fi de tip catedrală (patriarhală,
mitropolitană, episcopală), mânăstire, schit şi biserică parohială.
Din punct de vedere arhitectural, există următoarele variante constructive:
- forma de cruce bizantină, cu braţe egale, specifică bisericii în tradiţie bizantină;
- forma de cruce latină, având un braţ mai lung faţă de celelalte, specifică bisericii occidentale;
- planul central sau planul în formă radială, de tip cruce greacă în care predomină simetria, fiind
studiat în perioada Renaşterii;
- planul de navă sau sală, având o configuraţie longitudinală în care poate fi înscrisă o cruce latină.
Bisericile sunt orientate spre răsărit având intrarea în partea opusă. Din pridvor (spaţiu
acoperit în exteriorul bisericii) se intră în pronaus, care precede naosul – spaţiul principal al bisericii,
în care se desfăşoară activitatea religioasă pentru credincioşi.
Pe părţile laterale de nord şi de sud ale bisericii ortodoxe se află stranele destinate
cântăreţilor (psalţilor), iar în faţă, spre răsărit, este iconostasul (catapeteasmă), un perete cu icoane şi
uşi prin care slujitorii bisericii(preoţi şi diaconi) au acces la altar.
Unele biserici au în naos o structură suspendată - numită amvon – din care se ţineau predicile.

Naosul este acoperit cu o cupolă, care este susţinută de turlă, un element structural în formă de
cilindru prin care se captează lumina. Pe lângă cupola principală, în care este pictat Iisus Hristos
Pantocrator, majoritatea bisericilor ortodoxe au şi cupole mai mici, care acoperă spaţii secundare.

10
 4. Sărbătorile de iarnă la români
Iarna, chiar dacă reprezintă anotimpul rece, trebuie iubită pentru albul imaculat al zăpezii dar,
mai ales, pentru încărcătura de tradiţii şi obiceiuri, zestre milenară care asigură unicitatea culturii
unui popor.
Sărbătorile de iarnă la români încep pe 30 noiembrie cu praznicul Sfântului Andrei şi se
continuă până în ianuarie după Bobotează şi Sfântul Ion (Ioan).
În limbajul popular, luna decembrie se numeşte Undrea, după numele Sfântului Andrei,
patronul României, sărbătorit pe 30 noiembrie. A doua zi - pe 1 Decembrie - românii îşi pun straie de
sărbătoare, în semn de respect istoric pentru Ziua Naţională.
Generaţia actuală se bucură de obiceiuri şi tradiţii milenare, transmise din tată în fiu, cu
puncte de plecare în ritualuri ancestrale, menite să asigure protecţie vieţii atunci când planuri
malefice  ale existenţei interferează cu cele benefice.
Este greu de spus când a apărut concepţia că, în noaptea lui „Andreiu, cap de iarnă”, fiinţa
umană trece prin momente deosebite, deoarece „umblă strigoii să fure mana vacilor, minţile
oamenilor şi rodul livezilor”. Pentru a se apăra, gospodarii ung uşile şi ferestrele cu usturoi pisat,
crezând că puterile sale miraculoase alungă duhurile rele.
Sfântul Andrei are un rol esențial în istoria religiei, fiind fratele lui Sfântul Petru, ucenic al
Sfântului Ioan Botezătorul și apoi al lui Iisus Hristos.
Apostolul Andrei s-a născut într-o familie de pescari din Betsaida, localitate din nordul Țării
Sfinte, situată pe țărmul Lacului Genezaret .
La Sinodul Apostolic de la Ierusalim - care a avut loc în jurul anilor 49-50 d. Hr. - apostolii
au stabilit unde va merge fiecare să predice credinţa în Dumnezeu. Apostolului Andrei i-a revenit
Scythia de la Dunăre şi Marea Neagră.
Îniţial, Apostolul Andrei l-a însoțit pe fratele său, Apostolul Petru, prin Asia Mică, apoi a
trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Drobogea, unde s-a oprit un
11
timp, fiind primul propăvăduitor al Evangheliei la geto-daci. Peștera din Dobrogea, în care se crede
că a locuit Sfântul Andrei, se află la circa 4 km de localitatea Ion Corvin din județul Constanța.
După părăsirea Dobrogei, Sfântul Andrei şi-a continuat misiunea creştină până în sudul
Rusiei de azi, a revenit în Grecia, ajungând în oraşul Patras din Peloponezul grecesc, unde a murit ca
martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. Moaștele sale se află la Catedrala din Patras.
În anul 1995, Sfântul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul României" de către Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare
bisericească națională.
Sfântul Andrei este patron, nu numai al României, ci și al Rusiei, Greciei, Scoţiei (steagul
scoțian include crucea Sfântului Andrei), Siciliei etc.
Deşi era iudeu, numele Sfântului Andrei provine din grecescul “Andreas”, care înseamnă
“viteaz”, “bărbătesc”.

La o săptămână după Sfântul Andrei, urmează Moş Nicolae, patronul copiilor, care niciodată
nu uită să pună în ghetuţe dulciuri sau o vărguţă, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, pentru a-i răsplăti
pe cei cuminţi şi a-i avertiza pe cei obraznici. Moş Nicolae întruchipează de fapt bunătatea Sfântului
Nicolae, care, după Noul Testament, a fost impresionat de rugăminţile unei fetiţe sărace, căreia  i-a
dăruit trei punguţe cu galbeni pentru a scăpa de necazuri.
Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în anul 270 d. Hr. într-o familie bogată din Patara,

localitate care aparține provinciei Lichia din partea asiatică a

Turciei de azi.
A studiat la cele mai bune școli din acel timp , remarcându-se prin

inteligență, blândețe, discernământ și noblețe sufletească.

A devenit preot la mânăstirea din Patara, unde a dus o viață
duhovnicească intensă.
A murit în anul 343 în cetatea Mira din Lichia. Moaștele sale
se află la Catedrala din Bari, în Italia, fiind păstrate într-o criptă
din care izvorăște un lichid incolor, numit “Santa Mana”, pe care
episcopul eparhiei îl amestecă cu apă și-l împarte credincioșilor.
Sfântul Nicolae mai este cunoscut și ca “Făcătorul de minuni”, 
fiind considerat ocrotitorul copiilor, în special al celor săraci, dar şi al marinarilor, al brutarilor, al
fetelor nemăritate şi al celor acuzaţi pe nedrept.
Din punct de vedere etimologic, numele Nicolae provine din corespondentul grecesc
Nicolaos, care este format din două cuvinte: nike (victorie) și laos (popor), putându-se interpreta
12
prin „obșteasca biruință“.
După Moş Nicolae vine Moş Crăciun, un bătrân simpatic, rotofei, cu barbă albă, îmbrăcat
într-o haină roşie şi care duce în spate un sac mare cu cadouri.
Referitor la acest personaj simbolic a apărut o tulburătoare legendă, care spune că Maica
Domnului, cuprinsă de durerile facerii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun, însă acesta, pretinzând că este
sărac, a refuzat-o şi a trimis-o la Moş Crăciun, fratele său mai mic şi mai bogat. Maica Domnului
găseşte la casa lui Moş Crăciun doar pe soţia acestuia, Crăciuneasa, care, deşi ar fi dorit din tot
sufletul, nu o primeşte în casă, de teama soţului necredincios, însă o adăposteşte în grajdul vitelor şi o
ajută să-l nască pe Pruncul Iisus. Când a aflat ce s-a întâmplat, Crăciun şi-a pedepsit crunt soţia prin
tăierea mâinilor, însă a fost salvată printr-o minune de Maica Domnului, fapt care l-a determinat pe
necredincios să-i ceară iertare lui Dumnezeu, devenind astfel primul creştin.
Se spune că, a doua zi, a împărţit întreaga avere copiilor săraci şi dărnicia sa a fost preluată în
mentalul popular sub forma unei alegorii în care se consideră că, în fiecare an, în ajunul naşterii
Domnului, vine cu sania trasă de reni, intră pe horn şi pune sub brad cadourile mult dorite. Pentru
fapta sa bună, Crăciuneasa a devenit patroana moaşelor, acele femei pricepute de la ţară care ajutau
la naşterea copiilor.
Tuturor copiilor din lume le place să creadă că Moş Crăciun trăieşte în Laponia unde face,
împreună cu spiriduşii, minunatele jucării, pentru a le  oferi apoi cu dragoste celor mici,  ca răspuns
la scrisorile pe care le primeşte din toată lumea.
Atât de îndrăgitul Moş Crăciun, care ne oferă daruri în noaptea de 24 spre
25 decembrie şi ne poartă pe tărâmul minunat al jocului şi iubirii, are câte un
nume în limbile diverse existente pe Terra – Père Noel (Franţa), Babbo
Natale (Italia),  Sinterklaas (Olanda), Jultomote (Suedia), Jizo (Japonia),
Joulupukki (Finlanda).
La români, perioada care include Crăciunul  şi Anul Nou este deosebit de
bogată în tradiţii şi obiceiuri româneşti, exprimate  în colinde, creaţii populare valoroase cântate de
cete de copii, de flăcăi sau de adulţi care preamăresc Naşterea Domnului, dezvăluie legături profunde
între om şi natură, precum şi speranţa de mai bine.
În Ajunul Crăciunului, creştinii în vârstă meditau la cele sfinte şi ţineau ultima zi din post
pentru purificarea trupului şi iertarea păcatelor, spre deosebire de copiii plini de viaţă, care umblau
cu colindul din casă în casă, căpătând colindeţe, covrigi, mere, nuci sau alte alimente, dăruite de
credincioşi pentru sufletul morţilor dar şi pentru sănătatea celor vii. În perioada interbelică, era o
mare bucurie pentru copii să participe la mersul cu „Steaua”, „Capra”, „Ursul” sau chiar cu
„Pluguşorul” pe la casele gospodarilor, pentru a le vesti Naşterea Domnului sau a le ura un an mai
bun şi mai bogat decât cel precedent.
Etnologii susţin că, lungul ciclu al sărbătorilor de iarnă, pe lângă semnificaţia creştină are
rădăcini adânci în vechi credinţe populare peste care s-au suprapus apoi elemente de cult roman.
La origini, credinţele populare se află sub semnul Soarelui dătător de viaţă, pe care strămoşii
noştri îl sărbătoreau de obicei la solstiţii şi echinocţii, momente astronomice remarcabile. Pe 21
decembrie, are loc solstiţiul de iarnă, când Soarele se află la cea mai joasă înălţime, după care, din
„moş lipsit de putere” începe să întinerească şi urcă progresiv pe bolta cerească.
Aceste evenimente erau marcate de străbuni prin obiceiul urcării pe munte, cu torţe aprinse,
pentru a întâmpina răsăritul Soarelui şi a se închina acestuia, precum şi altor zeităţi. După rugăciune,
se ţineau petreceri cu foc, se cânta şi se dansa până la asfinţit, când oamenii coborau la casele lor.
După cucerirea Daciei de către romani, substratul autohton al sărbătorilor de iarnă a fost
îmbogăţit cu Saturnaliile şi Calendele lui ianuarie.
Saturnaliile (17-23 decembrie) reprezintă sărbători romane închinate zeului Saturn şi soţiei
sale Ops, care personifică rodnicia pământului. Cu această ocazie, în întreg Imperiul Roman
13
petrecerile se ţineau lanţ, respectul faţă de lege şi moralitate dispărea complet, stăpânii serveau la
masă pe sclavi, se sacrificau porci, iar capetele lor se puneau pe altarul zeului Saturn .
În spaţiul mioritic, Saturn a fost identificat de antici cu Zamolxe, iar marele cărturar Ovid
Densuşianu îl compară cu bătrânul nostru Crăciun.
Calendele lui ianuarie reprezintă sărbătorile de început de an, deosebit de venerate la romani,
când îşi ofereau daruri şi îşi transmiteau urări. Atunci se împărţeau ramuri verzi de laur sau palmier
pe care erau prinse smochine, turtă dulce sau alte daruri, tradiţie transmisă poporului nostru prin
obiceiul Sorcovei.
Tot de la romani s-au transmis în credinţa solară a strămoşilor noştri, elemente din cultul lui
Mithra, sărbătorit pe 25 decembrie ca Sol Invictus (Soare invincibil).
De remarcat că religia creştină nu a eliminat complet tradiţiile şi obiceiurile popoarelor, dar a
asociat zeii păgâni cu sfinţi creştini. Pentru credincioşi, Crăciunul înseamnă Naşterea Domnului, însă
iniţial această mare sărbătoare nu era pe 25 decembrie, zi închinată lui Mithra, ca Soare invincibil, ci
pe 6 ianuarie, când azi sărbătorim Boboteaza, care semnifică naşterea spirituală a Mântuitorului.
Abia în anul 354 [Link]., biserica a reuşit să sărbătorească pe 25 decembrie Crăciunul la Roma,
înlocuind progresiv credinţa în Soarele divinizat, dar şi pe cea a Calendelor lui ianuarie, deoarece
Crăciunul marchează şi Anul Nou bisericesc. Pentru a se impune în faţa Soarelui adorat, noua religie
a trebuit la începuturile sale să-i transfere lui Iisus atribute solare.
În prezent, ziua de 25 decembrie este închinată nașterii lui Iisus Hristos, fiind considerată în
creștinism a doua sărbătoare ca importanță, după Paști – când se celebrează Învierea Domnului.
După cum se precizează în Biblie, Fecioara Maria a rămas însărcinată după ce a primit vestea,
de la îngerul Gavriil, că va deveni mamă și va naște în mod miraculos pe Mesia prin puterea
Duhului Sfânt. (Matei I, 18, II 1-23, Luca I, II)
Maria și logodnicul său, Iosif, au venit din Nazaret în Betleem, pentru recensământul
comandat de împăratul Octavian Augustus și organizat în Iudeea de proconsulul Quirinius în
perioada 27 î.Hr - 14 [Link]. Nemaigăsind loc de găzduire la han, s-au adăpostit într-o peșteră situată
la marginea orașului Betleem. Aici, în simplitate și-n sărăcie, s-a născut Pruncul Sfânt. Trei magi
de la Răsărit, călăuziți de o stea, au venit să aducă daruri celui care s-a născut împărat spiritual.
Acest eveniment din istoria creștinismului este pus în evidență astăzi de copiii care merg cu steaua.
Betleemul este un oraș situat la jumătatea drumului dintre Ierusalim și Hebron, fiind numit în
vechime și Cetatea lui David, căci aici s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș al lui Iisus.

14
 Anul Nou civil începe cu Sfântul Vasile cel Mare, care s-a născut în anul 330 d. Hr. în
Cezareea Capadociei (azi orașul Kayseri din Turcia) într-o familie bogată și numeroasă de religie
creștină.
A studiat la Cezareea Palestinei, Constantinopol și Atena, iar în anul 356 devine profesor de retorică.
Pentru cunoașterea monahismului, a călătorit prin Siria,
Palestina, Egipt și Mesopotamia.
Planul de organizare a vieții monahale a fost pus în practică
la Annesi, un vechi domeniu al familiei sale situat pe malul
râului Isis, unde a pus bazele primei comunități cenobitice.
Sfântul Vasile cel Mare a stabilit regulile monahismului
oriental (de tip chinovial) pentru organizarea vieții
mânăstirești, fiind transpuse apoi în monahismul apusean de
către Sfântul Cassian și Sfântul Benedict.
În anul 370 d. Hr., a fost ales Episcop al comunității din
Cezareea Capadociei și Exarh al Pontului, funcții utilizate pentru

apărarea drepturilor clerului, precum și pregătirea canonică și

spirituală a preoților.
Sfântul Vasile cel Mare a decedat pe data de 1 ianuarie 379, fiind sărbătorit de Biserica
Ortodoxă la început de An Nou, dar și pe 30 ianuarie, împreună cu Sfinții Grigorie Teologul și
Ioan Gură de Aur.
Referitor la etimologia numelui Vasile, se face trimitere la grecescul basileios cu semnificația
de "rege", "împărat", "bazileu". Cuvântul a fost preluat de latini prin Basilius.
Biserica Ortodoxă sărbătorește pe 6 ianuarie Botezul lui Iisus Hristos sau Boboteaza,
dată care încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă început pe 24 decembrie, adică în
Ajunul Crăciunului. În Sfânta Scriptură se afirmă că Iisus Hristos, la vârsta de 30 de ani, a
vvvvvvvvvvvvv venit din Galileea la râul Iordan, unde a fost botezat de către
Sfântul Ioan Botezătorul.
La apariția lui Iisus, Sfântul Ioan l-a recunoscut, zicând: "Iată Mielul
lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29).
După botezul lui Hristos cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu
a apărut din cer în chip de porumbel, iar Tatăl a marturisit: "Acesta
este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!" (Matei 3, 17).
Astfel, botezul lui Hristos a căpătat semnificația de Epifanie,
adică de arătare a Divinității ca Sfântă Treime – Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt.
În ajunul și în ziua de Bobotează, taina botezului este transmisă
de Biserica Ortodoxă prin sfințirea de către arhierei și preoți a
agheasmei cea aghiasmei cea mare.
Sfântul Ioan Botezătorul este considerat unul dintre cei mai importanți
sfinți ai religiei creștine, fiind cel care a pregătit cadrul religios pentru trecerea de la Vechiul
Testament la Noul Testament.
În fiecare an, pe 7 ianuarie, îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe care Iisus l-a numit
„cel mai mare dintre cei născuți din femei”.
S-a născut în Ierusalim, în familia preotului Zaharia și a lui Elisabeta, descendentă a seminției
lui Aaron. Nașterea Sfântului Ioan a avut loc cu șase luni înaintea nașterii Domnului Iisus, fiind
vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea în templu.
A trăit în timpul domniei împăratului roman Tiberiu, atunci când Irod a fost regele Iudeii, iar
15
Pontiu Pilat a fost procuratorul Iudeii.
Când a ajuns la maturitate, Ioan s-a retras în pustiu, unde a dus o viață aspră - de post,
contemplare și rugăciune.
După ce s-a întors din pustiu, a început propăvăduirea în regiunea Iordanului, pregătind
oamenii pentru primirea lui Mesia: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!”. Pe cei care au
venit la el, i-a botezat prin afundare în apa Iordanului, pentru spălarea păcatelor înainte de venirea
Mântuitorului.
Sfântul Ioan a fost un critic vehement al lui Irod, pentru traiul nelegiuit cu Irodiada, soția
fratelui regelui. Moartea sa a fost tragică, fiind mai întâi întemnițat la castelul lui Irod de la Maherus,
după care i s-a tăiat capul, la cererea fiicei lui Irodiada.
Pentru credincioși, sunt elocvente afirmațiile mareleui proroc Ioan atunci când boteza
mulţimile în Iordan: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai
puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-i duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și
cu foc.”(Luca 3, 11)
Biserica Creștină i-a dedicat nu mai puțin de trei sărbători Sfântului Ioan, pentru rolul său de
predicator, înainte-mergător, vestitor și botezător al lui Iisus.

Se poate afirma că, pe măsura evoluţiei  culturii şi civilizaţiei, religia s-a integrat armonios
în multitudinea de obiceiuri şi tradiţii ale fiecărui popor, sub semnul unui destin înscris pe o
traiectorie istorică specifică.
În acest complex cadru spiritual, bazat pe credință, tradiții și obiceiuri, este sugestivă
prezentarea simbolisticii bradului de Crăciun.
Sărbătoarea Nașterii Domnului este celebrată de creștini în prezența unui brad verde, perceput
ca “arbore sfânt” nebiruit de “moartea” din anotimpurile reci, asemenea lui Hristos, veșnic viu.
Înainte de Crăciun, bradul este decorat cu beteală, ornamente, globulețe colorate, bomboane
și dulciuri, becuri electrice, LED-uri, cabluri luminoase etc. Luminițele bradului semnifică stelele
din paradis, iar steaua din vârf este identificată cu steaua de la Betleem, pe care au urmat-o cei trei
magi în căutarea pruncului Iisus.
Originile acestui obicei fascinant fac trimitere la perioada antică precreștină, atunci când
romanii își împodobeau locuințele cu un brad suspendat cu vârful în jos de plafon, iar unele popoare
nordice germanice considerau bradul un aliat fidel în susținerea vieții.
16
 Potrivit cercetătorilor, tradiția decorării bradului a început în secolul al XV-lea în
Livonia( Estonia și Letonia de astăzi), apoi în Franța, Spania, Italia, Elveția etc.
În Germania, reformatorul protestant, Martin Luther, este considerat ca fiind cel dintâi care a
avut ideea împodobirii unui brad cu lumânări, acest obicei fiind transmis în Statele Unite de către
coloniștii germani.
În tradiția românească, încă din vremea dacilor, exista în mediul rural obiceiul împodobirii
bradului la nunți și la moartea tinerilor, obicei păstrat și astăzi de unele comunități locale din
regiunile Banat și Oltenia. Bradul împodobit a căpătat o bogată încărcătură de semnificații în
mentalul colectiv, de la “pomul vieții”, la "arbore de judecată", "arbore de pomană", "arbore
fertilizator" sau "stâlp de arminden".
După unii cercetători, bradul de Crăciun a fost împodobit pentru prima dată în România, în
anul 1866, la palatul regelui Carol I de Hohenzollern.
În prezent, bradul de Crăciun, natural sau artificial, este întâlnit în casele și în instituțiile
publice din România, fiind păstrat până la Bobotează, când spațiul locuit este pregătit pentru
sărbătoarea Botezului Domnului.

Modul de datare a a evenimentelor din istoria culturii și civilizației a evoluat spre forme din
ce în ce mai riguroase.
Spre exemplificare, în vechiul calendar roman, anul era format din 377 sau 379 de zile,
având 12 luni, la care se mai adăuga o lună suplimentară (Intercalaris) între februarie și martie.
Calendarul iulian a fost introdus de Iulius Cezar în anul 46 î.Hr., intrând în uz un an mai
târziu. Deoarece în calendarul iulian, anul mediu este ceva mai lung decât anul astronomic, papa
Grigore al XIII-lea a introdus la 24 februarie 1582 calendarul gregorian, în care corectarea timpului
se face în funcție de echinocțiul de primăvară și luna sinodica (pentru Paște).
După 15 octombrie 1582, calendarul gregorian a fost adoptat succesiv – mai întâi de țările
catolice și apoi de țările ortodoxe. În Regatul României, calendarul gregorian a fost introdus în anul
17
1918 de guvernul condus Ion I. C. Brătianu.
În prezent se mai utilizează și calendarul iulian, denumit și pe Stil Vechi - pentru a evita
confuzia cu modul de datare pe Stil Nou care corespunde calendarului gregorian.
5. Sărbători de primăvară, vară și toamnă
Paștile celebrează Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu, fiind cea mai mare
sărbătoare a creștinismului. Acest eveniment religios major este sărbătorit anual în duminica
imediat următoare a primei luni pline după echinocțiul de primăvară.
Durata Paștilor este de 40 de zile (până la Înălțarea Domnului), însă doar primele 3 zile
sunt de mare sărbătoare. Prima zi de Paște marchează începutul anului ecleziastic creștin.
Credincioșii se pregătesc pentru sărbătorile pascale printr-o perioadă lungă de post, în care
se comemorează evenimentele premergătoare Învierii Domnului. Ultima săptămână din Postul Mare,
numită Săptămâna Patimilor, începe în Duminica Floriilor, când se sărbătorește intrarea lui Iisus
Hristos în Ierusalim, iar, în Vinerea Mare, creștinii comemorează răstignirea pe cruce a
Mântuitorului.
Cu ocazia sărbătorilor Pascale, gospodinele vopsesc ouăle în roșu și prepară mâncăruri
specifice: pască, drob, cozonac. În credința populară, înroșirea ouălelor de Paști face trimitere la o
legendă creștină, în care se consideră că Maica Domnului a așezat coșul cu ouă lângă crucea cu fiul
răstignit, iar acestea au fost înroșite de sângele care picura din rănile lui Iisus.
Viața lui Iisus Hristos este prezentată în cele patru evanghelii canonice concepute de Ioan,
Luca, Marcu, respectiv Matei. S-a născut la Betleem, și a trăit într-o familie de meșteșugari din
Nazaret, dar și în Capernaum din Galileea, aflată în nordul Israelului.
După Sfânta Scriptură, Fecioara Maria a rămas însărcinată după ce a primit vestea, de la
îngerul Gavriil, că va deveni mamă și va naște în mod miraculos pe Mesia prin puterea Duhului
Sfânt. (Matei I, 18, II 1-23, Luca I, II)
Maria și logodnicul său, Iosif, au venit din Nazaret în Betleem, pentru recensământul
comandat de împăratul Octavian Augustus și organizat în Iudeea de proconsulul Quirinius în
perioada 27 î.Hr - 14 [Link]. Nemaigăsind loc de găzduire la han, s-au adăpostit într-o peșteră de
păstori, situată la marginea orașului Betleem. Aici, în simplitate și-n sărăcie, s-a născut Pruncul
Sfânt. (Luca II, 1-20) .
Trei magi de la Răsărit, călăuziți de o stea, au venit să aducă daruri celui care s-a născut
împărat spiritual. Acest eveniment important din istoria creștinismului este pus în evidență astăzi de
copiii care merg cu steaua.
Irod cel Mare, regele Iudeei, aflând de nașterea lui Iisus, de teamă să nu-și piardă tronul, a
poruncit străjilor să ucidă toți pruncii de parte bărbătească sub vârsta de doi ani. Familia lui Iisus a
plecat în Egipt până la moartea lui Irod, după care a revenit în Nazaret.
La vârsta de 30 de ani, Iisus a plecat pe jos prin țara evreiască, fiind însoțit de 12 apostoli,
care l-au sprijinit în activitatea de tămăduire a celor bolnavi și de răspândire a învățăturilor. Predica
de pe munte este considerată un etalon de comportament creștin, bazat pe dragostea pentru oameni și
pentru Dumnezeu.
După botezul său în râul Iordan de către Ioan Botezătorul, Iisus a mers în Galileea, unde a
început să predice venirea împărăției lui Dumnezeu.
Autoritățile evreiești și romane au fost deranjate de predicile lui Hristos, care a refuzat
sacrificiile pe altare în numele unor idoli şi a militat pentru smerenie și egalitatea socială.
La cererea marelui preot Caiafa, Pilat din Pont, prefectul provinciei romane Iudeea, l-a
condamnat la moarte prin crucificare pe Iisus, deși a susținut că nu îl găsește vinovat de conspirație
împotriva Romei.
A treia zi de la moartea sa, Hristos a înviat, s-a arătat Mariei Magdalena și celorlalte femei,
dar și apostolilor de mai multe ori, iar după 40 de zile s-a ridicat la cer. (Faptele Apostolilor 1.9–11)
18
 Lucrarea Lui Iisus a marcat istoria omenirii, religia creștină, care s-a desprins din iudaism,
fiind dominantă în diverse regiuni ale planetei.
După creștini, Iisus este Mesia și fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat în om pentru
mântuirea umanității prin moartea și învierea sa.

La 40 de zile de la Sărbătoarea Învierii Domnului , în joia celei de-a 6-a săptămâni de după
Paști, creștinii celebrează Sărbătoarea Înălțării Domnului la ceruri.
În această sfântă zi, creștinii se salută cu“Hristos s-a înălțat!” și “Adevărat s-a înălțat!”,
ciocnesc ouă înroșite și pun pe masă bucate alese, de sărbătoare.
Așa cum se afirmă în Biblie, înălțarea la cer a Mântuitorului a avut loc pe Muntele Măslinilor,
în prezența Apostolilor, dar și participarea a doi îngeri care le-au vorbit ucenicilor despre a doua
venire a lui Hristos.
Sărbătoarea Înălțării Domnului este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas, un
presupus păstor de oi, care ar fi fost martor la magnificul eveniment, pe care l-a urmărit în tăcere, iar
mai târziu a povestit tot ce a văzut familiei sale și întregului sat.
Semnificația profundă a acestei mari sărbători religioase face trimitere la speranța că omul a
fost creat pentru veșnicie, căci Fiul nu se înfățișează Tatălui numai ca Dumnezeu, ci și ca Om.

Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena sunt sărbătoriți în fiecare an pe 21 mai atât de
bisericile ortodoxe, cât și de cele catolice.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337) este fiul lui
Flavia Iulia Helena, fiică a unui hangiu din provincia Bitinia, care s-a căsătorit în anul 270 cu
19
generalul roman Constantiu Chlorus. În anul 293, împăratul Dioclețian l-a determinat pe
Constantiu să divorțeze de Elena pentru a-l numi Cezar al Imperiului Roman de Apus (Imperiul
era condus de 2 Auguști și 2 Cezari).
Spre deosebire de Constantiu, care s-a recăsătorit cu Theodora, fiica vitregă a împăratului
Maximilian Erculeo, cu care a avut încă șase copii, Elena Flavia s-a dedicat creșterii fiului său.
În anul 306 trupele din York l-au proclamat pe Constantin ca succesor al tatălui său și
Augustus, iar în anul 324 devine unicul conducător al Imperiului Roman, mama sa primind titlu de
Augusta, cel mai înalt titlu pe care îl putea primi o femeie.
Creștinarea împăratului Constantin I, cel care a mutat capitala imperială la Constantinopol,
face trimitere la semnul Sfintei Cruci, având în vedere că, în ajunul luptei cu Maxenţiu (fiul lui
Erculeo), i s-a arătat pe cer ca simbol al biruinței: “Întru acest semn vei învinge”.
Prin Edictul de la Mediolanum (Milano) din anul 313, Constantin cel Mare a pus capăt
prigonirii creștinilor în imperiu, religia creștină intrând în legalitate.
Tot el a organizat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325, unde a fost condamnată
învăţătura lui Arie și s-au deschis noi posibilități de împlinire a rolului Bisericii în societate.
Participanții la sinod au conceput primele 7 articole ale Simbolului de credință(Crezul), au adoptat
formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl, au fixat data Paștilor și au emis 20 de
canoane referitoare la disciplina bisericească.
De menționat că legislația constantiniană conține 361 norme legislative de genuri diferite
prin care se exprimă valorile evanghelice. S-a stabilit că Biserica poate primi donații fără să
plătească impozite și au fost interzise pedepse, precum: răstignirea, zdrobirea picioarelor sau arderea
cu fierul înroşit.
În iconografia ortodoxă, Sfinții Împărați Constantin și Elena sunt reprezentați împreună,
având între ei Sfânta Cruce, pe care Sfântul Constantin a văzut-o pe cer, iar Sfânta Elena a
descoperit-o în pământ, pe dealul Golgotei, atunci când a fost la Locurile Sfinte. 
O parte din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul a fost trimisă la Constantinopol, iar
restul a rămas în Ierusalim în Biserica Învierii Domnului, sfințită în data de 13 septembrie 335.
Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a prezentat în fața mulțimii crucea
pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
În anul 611, perșii au cucerit Ierusalimul, au distrus Biserica Învierii Domnului și au furat
crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
După înfrângerea armatelor perșilor de către împăratul Heraclius I, în anul 629, crucea a fost
recuperată și depusă în Biserica Sfântului Mormânt, fiind arătată din nou mulțimii, în data de 14
septembrie 630, de către patriarhul Zaharia de Ierusalim. 
De aceea, ziua de 14 septembrie a devenit pentru credincioși, atât în calendarul bizantin
(ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.  În această zi se ține
post, pentru a aminti de patimile și moartea Mântuitorului.

20
 Sfinții Împărați Constantin și Elena au construit locașuri de cult creștine în diferite părți ale
imperiului, ca de exemplu: trei biserici în Roma, două în Ierusalim (a Învierii și a Înălțării), una în
Bethleem (a Nașterii Domnului), una în Trier (Germania), una în Nicomidia, una în Antiohia, mai
multe biserici în Constantinopol etc.
Sfânta Elena a murit la sfârșitul anului 328, la scurt timp după călătoria sa în Orient, fiind
îngropată la Roma, în mausoleul de lângă biserica Sfinţilor Marcelin şi Petru de la Via Labicana. În
prezent, rămăşiţele sale pământești se află în sarcofagul depus la muzeul din Vatican.
Sfântul Constantin cel Mare a murit în Nicomidia, în anul 337, fiind înmormântat în biserica
Sfinții Apostoli din Constantinopol.

În fiecare an, la 50 de zile după sărbătoarea Sfintelor Paști, urmează două zile (duminică și
luni) în care creștinii ortodocși prăznuiesc Rusaliile, cunoscute credincioșilor și sub numele de
Cinzecime.
În prima zi de Rusalii, Biserica Ortodoxă sărbătorește Pogorârea Sfântului Duh asupra
ucenicilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cea de-a doua zi de Rusalii este consacrată proslăvirii
Sfintei Treimi, care exprimă faptul că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt într-o legătură nemijlocită.
Prin revărsarea Duhului Sfânt asupra ucenicilor lui Hristos, aceștia au căpătat statutul de
Apostoli, având menirea de a răspândi învățăturile Mântuitorului în mai multe limbi la diferite
popoare. Rusaliile reprezintă și consacrarea solemnă a Bisericii creștine, Duhul Sfânt fiind dăruit
Bisericii în ansamblu, dar și fiecărui creștin în parte.
21
 Pentru a pune în evidență faptul că ne împărtășim în credința pentru Hristos prin Duhul
Sfânt, slujbele în Biserica Ortodoxă încep cu rugăciunea: "Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul
Adevărului, Care pretutindeni ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de
viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește,
Bunule, Bunule, sufletele noastre".
Referitor la etimologie, cuvântul "rusalii” provine din latinescul “rosalia”, care face trimitere
la sărbătoarea trandafirilor, consacrată cultului morţilor. Creștinii au preluat obiceiul roman prin
pomenirea morților în sâmbăta dinaintea Rusaliilor.
În credinţa populară, Rusaliile, numite în popor Iele sau Zâne rele, sunt spiritele morţilor care
au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştile cu cei vii, dar refuză să se mai întoarcă în
locurile lor de sub pământ şi încep să facă rele oamenilor.
Orice muritor care le deranjează atunci când, așezate în cerc, dansează noaptea în aer sau pe
pământ, se îmbolnăvește grav de o boală numită sugestiv “luat de Rusalii”.
În ziua de Rusalii, creștinii obișnuiesc să aducă la biserică frunze de nuc sau de tei, ca
simboluri ale Pogorârii Sfântului Duh sub forma limbilor de foc, care sunt binecuvântate și
împărțite credincioșilor.

Mai departe, este prezentată succint una dintre cele mai importante sărbători religioase de
vară ale creștinătății.
În fiecare an, pe data de 15 august se comemorează trecerea în veșnicie a Fecioarei Maria,
fiind marcată în calendarul creștin ca sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului sau Sfânta Maria
Mare, așa cum este cunoscută în tradiția populară.
Această zi cu semnificații religioase profunde este precedată de două săptămâni de post, iar
în seara dinaintea sărbătorii se săvârşesc în toate bisericile Vecernia cu Litie şi chiar Privegherea
întreagă, adică şi slujba Utreniei, urmată de cântarea Prohodului Maicii Domnului.
Moartea și ridicarea la Ceruri a Fecioarei Maria, Născătoare de Dumnezeu, nu este
menționată în Sfintele Evanghelii, ci numai în traditia Bisericii, începând din secolul al V-lea, când,
după Sinodul IV Ecumenic, s-a dezvoltat cultul Maicii Domnului și au apărut scrierile a patru părinți
orientali: Patriarhul Modest al Ierusalimului, Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului și
Sfântul Ioan Damaschin.
Mormântul Maicii Domnului se află la Ierusalim, în apropierea grădinii Ghetsimani, iar în
Biserica zidită pe acest mormânt, există o icoană făcătoare de minuni, pusă la închinare pentru

22
pelerini și cunoscută sub numele de Ierusalimitissa.
Biserica Maicii Domnului din Ghetsimani a fost rezidită de împăratul bizantin Mauriciu
(528 - 603), cel care a generalizat Praznicul Adormirii Maicii Domnului în Răsărit şi a fixat
definitiv data sărbătorii religioase pe 15 august.
În tradiția populară, Sfânta Maria Mare este considerată şi sărbătoarea care desparte lunile de
vară de cele de iarnă, iar în această zi este celebrată şi Ziua Marinei, având în vedere că Maica
Domnului este considerată ocrotitoarea marinarilor.
În România, 15 august a fost declarată zi nelucrătoare, fiind organizate în mai multe oraşe
procesiuni cu icoane şi pelerinaje, dar şi manifestări artistice.

Adormirea Maicii Domnului, pictură de Rubens (1626)

Preasfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, s-a născut în orașul Nazaret din
Galileea din părinți în vârstă, Ioachim și Ana, ca răspuns al divinității la rugăciunile lor.
În fiecare an, Biserica Ortodoxă sărbătorește Nașterea Maicii Domnului pe 8 septembrie.

23
 Cuvioasa Parascheva (în greacă Αγία Παρασκευή, “Sfânta Vineri”), cunoscută și sub numele
de Paraschiva, s-a născut la începutul secolului al XI-lea într-o familie de credincioși bogați din
localitatea Epivat, Tracia, nu departe de Constantinopol.
Încă de la vârsta de 10 ani, auzind în biserică îndemnul "Oricine voiește să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34), se hotărăște să urmeze
drumul credinței în Hristos printr-un comportament exemplar, mai precis, iși schimbă hainele cu
îmbrăcămintea unui cerșetor.
După moartea părinților, Parascheva a renunțat la avere și a intrat în monahism la mânăstirea
Maicii Domnului din Heracleea, unde a stat 5 ani, apoi a plecat în Țara Sfântă, a văzut Ierusalimul
și s-a retras în pustiul Iordanului, într-o mânăstire de călugărițe.
În Cazanie, Sfântul Varlaam afirmă că, într-o noapte, un înger i s-a arătat în vis Cuvioasei
Parascheva și i-a zis: "Să lași pustia și la moșia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul
pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit".
La vârsta de 25 de ani s-a întors în satul său natal, unde a mai trăit încă 2 ani, în post și
rugăciune, iar după trecerea în veșnicie, a fost îngropată ca o străină, aproape de mare.
După câțiva ani, valurile au adus la țărm trupul neînsuflețit al unui marinar. La rugămintea
unui sihastru care trăia în acele locuri, câțiva creștini s-au oferit să-l îngroape. Spre surprinderea lor,
în timp ce săpau, au descoperit un trup neputrezit, pe care l-au așezat alături de trupul marinarului.
În noaptea care a urmat, unul dintre gropari, cu numele Gheorghe, a avut un vis în care
Cuvioasa Parascheva  i-a poruncit să-i ia trupul și să-l așeze la loc de cinste. Astfel, trupul Sfintei
Parascheva a fost dus în biserica "Sfinților Apostoli" din Kallicrateia, unde a fost păstrat timp de
aproape 200 de ani, după care a fost mutat la Târnovo, iar în secolul al XVI-lea a ajuns la
Constantinopol.
Moaștele  Sfintei Parascheva  au fost aduse la Iași pe 13 iunie 1641 de către domnitorul
Vasile Lupu, fiind depuse în ctitoria sa, biserica "Sfinții Trei Ierarhi". Ele au fost dăruite lui Vasile
Lupu de către patriarhul Constantinopolului, Partenie I, ca gest de recunoștință pentru faptul că
domnitorul și-a plătit toate datoriile Patriarhiei Ecumenice.
În anul 1884, când biserica mânăstirii a fost restaurată, sfintele moaște au trecut în paraclisul
mânăstirii, iar peste câțiva ani, în catedrala mitropolitană din Iași.
În martie 1944, din cauza ofensivei sovietice în Moldova, moaștele au fost trimise la
Mânăstirea Ciorogârla de lângă București, iar în aprilie 1944, au fost așezate lângă cele ale Sfântului
Dimitrie Basarabov în catedrala din București, fiind readuse în catedrala mitropolitană din Iași pe
24
26 noiembrie 1944, unde se află și în prezent.
În anul 1955, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au hotărât canonizarea
Cuvioasei Parascheva, ziua de 14 octombrie fiind stabilită ca dată de prăznuire.
Sfânta Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, este venerată nu numai de Biserica Ortodoxă
Română, ci și de alte biserici de rit oriental.
Prima mențiune în limba română despre Cuvioasa Parascheva se află în “Cartea românească
de învățătură a Mitropolitului Varlaam al Moldovei”, apărută la Iași în 1643.

Sfântul Mare Mucenic Dumitru, Izvorâtorul de mir, este sărbătorit în fiecare an la 26

octombrie, atât de creştinii ortodocşi, cât şi de cei catolici. A fost fiul prefectului din Tesalonic, iar
după moartea tatălui său a fost numit guvernator al cetății de către împăratul roman Maximilian
Galeriu, care i-a poruncit: “Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei
care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”.
Nu numai că tînărul guvernator a încălcat ordinul împăratului, ci a început să propovăduiască
credința creștină printre supușii săi.
Atunci când a fost chemat de împărat, a recunoscut că este creștin, fiind apoi întemnițat și
ucis de către soldați în timp ce se ruga. Trupul său a fost luat și îngropat de către creștini, care au
costruit o bisericuță deasupra mormântului.
În această bisericuță făcătoare de minuni, s-a vindecat Leontie, prefectul Iliricului, de o
boală chinuitoare. Drept mulțumire, acesta a zidit o biserică mai mare şi mai frumoasă în locul celei
dintâi, care mai există şi astăzi şi face parte din lista Monumentelor Paleocreştine şi Bizantine din
Tesalonic incluse în Patrimoniul mondial UNESCO.
Când s-a săpat la temelia acestei biserici au fost găsite moaștele Sfântului Dumitru, din c are
izvora un mir cu miros plăcut.

25
 În credința populară, se consideră că Sfântul Gheorghe încuie iarna și înfrunzește întreaga
natură, iar Sfântul Dumitru descuie iarna și desfrunzește codrul.
Potrivit unor tradiţii, dacă pe 26 octombrie vremea este aspră, atunci iarna va fi blândă, iar
dacă în ziua Sfântului Dumitru vremea este bună, atunci toamna va fi lungă şi frumoasă.
În ziua următoare, pe 27 octombrie, este sărbătorit Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, numit și
Basarabov , ocrotitorul Bucureştilor.
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou s-a născut în satul Basarabovo din Bulgaria și a trăit în
timpul "imperiului" vlaho-bulgar de la Târnovo, întemeiat în secolul al XIII-lea de către fraţii Petru
şi Asan.
Despre Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov se știe că s-a retras într-o peșteră unde a dus o
viață ascetică. Se spune că, înainte de a muri, s-a aşezat singur între două lespezi de piatră, ca într-un
sicriu, fiind acoperit de apele râului Lom.
Moaştele sale au fost descoperite de părinții unei copile bolnave, căreia i s-a arătat în vis
Sfântul Dimitrie Basarabov și i-a zis : "Dacă părinții tăi mă vor scoate din apă, eu te voi tămădui".
Părinții copilei au găsit trupul neputrezit al sfântului între două pietre, l-au luat și l-au dus în
biserica din Basarabovo.
Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost aduse în Țara Românească în iunie 1774, fiind
aşezate cu cinste în actuala Catedrală Patriarhală din Bucureşti. Pe părțile laterale ale raclei cu
moaște sunt prezentate opt scene din viața Sfântului Dimitrie, iar pe capac este redat chipul său.
Sfântul Dimitrie Basarabov a fost proclamat oficial ocrotitorul orașului București de către
mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793), iar la propunerea patriarhului Justinian Marina, Sfântul
Sinod a hotărât în anul 1955 generalizarea cultului său în întreaga Biserică Ortodoxă Română.

26
 Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril sunt sărbătoriți în fiecare an de către Biserica Ortodoxă pe
8 noiembrie, cu o săptămână înainte de începerea postului Nașterii Domnului. Tot la această dată
sunt prăznuite toate cetele îngereşti care nu s-au despărţit de Dumnezeu.
Cuvântul arhanghel provine din greaca veche, mai precis, din “archangelos archon”, care are
semnificația de conducător, și aggelos, care înseamnă înger.
În Biblie, îngerii sunt descriși ca fiind “duhuri slujitoare” ale lui Dumnezeu, care îi
ocrotesc pe oameni, dar pot să aducă și pedepsele divine, așa cum s-a întâmplat în cazul focului
trimis peste Sodoma sau pedepsele din Egipt. Ei sunt mesagerii faptelor mari, precum: Buna Vestire,
Nașterea Domnului, Învierea Domnului sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos etc.
Fiecare om are îngerul său păzitor, care îl ajută pe calea credinței și îl ferește de necazuri,
fiind mijlocitor între cer și pământ.
În icoane, îngerii sunt pictați cu aripi, având chip uman, iar în biserici, sunt reprezentați pe
catapeteasmă, Sfinții Mihail și Gavril fiind înfățișați pe cele două uși laterale ale peretelui
despărțitor dintre altar și restul bisericii, și anume, Mihail pe ușa din stânga și Gavril pe ușa din
dreapta.

27
28
6. Citate despre religie
* Religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu. (Franz Werfel)
* Religia este baza existenţei omeneşti. (Karl Wilhelm Friedrich von Schlegel)
* Religia înseamnă să faci ceea ce e drept, înseamnă să iubești, să slujești, să gândești, să fi
umil. (Ralph Waldo Emerson)
* Dacă oamenii sunt răi având o religie, cum ar fi dacă n-ar avea-o? (Benjamin Franklin)
* Creștinismul este o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect. (Petre
Țuțea)
* Creștinismul este pentru cele ale sufletului, nu pentru cele ale minții. (Constantin Noica)
* Scopul creștinului este acela de a devein dumnezeiesc printr-o desăvârșită stare de iubire față de
creație. (Philip LeMasters)
* Biblia nu este doar o carte, este putere vie. (Napoleon Bonaparte)
* Citită cum trebuie, Biblia este cea mai puternică forţă pentru ateism concepută vreodată." (Isaac
Asimov)
* Credința este indefinitul în infinit. (Lev Nicolai Tolstoi)
* Mircea Eliade este un fost credincios, un spirit religios fără religie. (Emil Cioran)
* Rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate. (Sfântul Grigorie Sinaitul)
* Rugăciunea nu înseamnă nimic altceva decât să fii într-o relaţie de prietenie cu Dumnezeu. (Sfânta
Tereza de Avila)
* Tot ceea ce sunt, sunt datorită lui Isus care mi s-a dezvăluit în Cartea Sfântă. (David Livingstone)
* Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis. (Dumitru
Staniloae)
* Raiul, visteria bucuriei eterne. (William Shakespeare)
* Iadul este adevărul înţeles prea târziu. (H. G. Adams)
* O singura rugăciune am: Doamne să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit de mine însumi. (Lucian
Blaga)
* Unde este sfințenie, acolo este și curaj. (Ioan Gura de Aur)
* Știința fără religie este imperfectă, religia fără știință este oarbă. (Albert Einstein)

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1982
2. Viețile Sfinților, Vol 1-12, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor + Editura Episcopiei
Romanului, 1991-1998
3. Vasile Tudor, Alma Lux, Ed. Agora, Călăraşi, 2001

29