Mitul

Mitul este o povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre

originea universului (cosmogeneză) și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari.
Mitul implică  ințe spirituale, precum Dumnezeu, îngeri sau demoni și personaje
fantastice.

Identitatea culturală a ecărui popor poate re ectată de miturile și legendele care l-au

însoțit pe tot parcursul dezvoltării lui. De aceea, este foarte important să e cunoscută
literatura de natură populară, miturile și legendele care au circulat odinioară.

Natura mitului
Mitul este o relatare narativă, fabuloasă, care pune în scenă ințe ce încarnează sub
formă simbolică forțe ale naturii sau aspecte ale condiției umane. "Simbolul" este un
obiect sau eveniment care trimite la altceva decât la ceea ce indică îm mod direct, care
posedă deci un sens "secund" mai profund decât cel "primar" sau "literal". El este
expresia unui lucru pe care n-am știi să-l de nim de-o manieră mai clară, mai precisă.
Simbolul consistă deci în transformarea unui obiect, unui gest sau unui cuvânt în ceva
diferit, care devine astfel semnul unei realități considerate mai înalte, mai cuprinzătoare.
Astfel, pentru patriot, o bucată de cârpă se transformă în drapel pentru că el reprezintă
atașamentul său pentru grupul național de la care se revendică. N-am înțelege nimic din
comportamentul său dacă n-am asocia acestei bucăți de cârpă o valoare care o
depășește. Patriotul este invadat de un sentiment în prezența drapelului și doar acest
sentiment contează pentru el. Mitul nu este deci în primul rând "o poveste pentru cei slabi
cu duhul", ci o relatare al cărui sens trebuie descoperit și a cărei descoperire dă sens unei
experiențe sau unei vieți. Mitul religios este expresia simbolică a unei atitudini, anume a
credinței. "Rolul simbolurilor religioase este de a da un sens vieții oamenilor. Indienii
Pueblos se cred i "Tatălui Soare", și această credință a lor conferă vieții acestora o
dimensiune superioară și un scop care depășește cu mult existența lor limitată. Soarta lor
este in nit mai satisfăcătoare decât aceea a omului propriei noastre civilizații care știe că
este (și va rămâne) un nimic insigni ant ("un moins que rien" în original), a cărei viață n-
are un sens spiritual. Exact acest sentiment că viața are un sens mai vast decât simpla
existență individuală, permite omului să se ridice deasupra mecanismului care îl reduce la
agent de câștig și de cheltuială. Dacă acest sentiment îi lipsește, omul este pierdut,
mizerabil… Dacă Sfântul Pavel ar fost convins că nu este decât un țesător ambulant, cu
siguranță n-ar devenit omul care a fost. Viața lui își trăgea sensul din faptul că era
convins că este mesagerul lui Dumnezeu. Putem să-l acuzăm de megalomanie, însă
această opinie n-are greutate în fața judecatei generațiilor care i-au urmat."  Putem, alături
de Carl Jung, să acceptăm că grandoarea istorică a Sfântului Pavel stă în certitudinea lui
că este mesagerul Domnului. Dar putem de asemenea să ne punem întrebarea dacă
acest Dumnezeu există și în altă parte decât capul Sfântului Pavel și a celor ca el.
Chestiunea care se pune deci în fața lozofului este aceea dacă ideea de Dumnezeu
corespunde unei realități exterioare spiritului uman. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om ca
imagine a sa, sau omul l-a creat pe Dumnezeu ca imagine a lui. Și această întrebare este
posibilă tocmai pentru că cele două curente de interpretări ale mitului nu se exclud
reciproc.

Primele societăți umane au privilegiat discursul mitico-religios în a lor căutare a

adevărului. Societățile moderne, impregnate de reușita științei, au tendința de a considera
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
 ca depășit, citește inutil, acest tip de discurs mitico-religios. Și cu toate astea, mituri și
religii, contra oricărei așteptări, sunt pe punctul să cunoască un retur, prin miile de
persoane care merg în întâmpinarea Papei la ecare călătorie a acestuia, la noile secte, la
apetitul pentru religiozitatea extrem-orientală sau pentru curentul new age. Sunt acești
adepți ai new age-ului, amatori și consumatori ai "terapiilor" de toate felurile, responsabilii
pentru faptul că raioanele librăriilor noastre sunt umplute mai mult cu cărți dedicate
îngerilor și extratereștrilor, decât cu cărți de lozo e! Acest apetit imens pentru discursul
mitic și religios obligă la o re exie asupra raporturilor pe care le întreține cu adevărul.
Problema este că discursul mitico-religios se prezintă ca deținător al adevărului, cerându-
ne să-l acceptăm pe simpla bază a credinței, ori, bunul simț refuză o astfel de pretenție.
Trebuie să respectăm oamenii și imensa valoare pe care aceștia o acordă credințelor lor,
însă în același timp trebuie să ne întrebăm asupra acestui tip de discurs înainte de a-i da
asentimentul nostru. Chestiunea fundamentală care se pune vis à vis de pretenția de
adevăr a mitului și religiei, este deci aceasta: Un discurs este adevărat doar pentru că îi
acordăm o mare valoare? Evident că nu, căci, cum explică Durkheim, "sentimentul este
obiect al științei, nu criteriu de adevăr." (Regulile metodei sociologice) Discursul mitic a
apărut la origine în societățile de vânători-culegători de acum 25 000 de ani, în societăți
fără scriere, deci care își asigurau transmiterea culturii lor de manieră orală. Transmisia
discursului mitico-religios, care le păstra vie memoria evenimentelor importante pentru
comunitate, se baza doar pe memoria individuală a poeților și șamanilor. Miturile variau în
timp și spațiu considerabil din această cauză. Odată cu apariția scrierii, în mod natural,
prima grijă a comunității a fost uni carea versiunilor într-o unică formă, care a devenit
repede "o cială". Marile mituri religiloase puteau atunci să se nască. Biblia, care se a ă la
con uența tradițiilor iudaice și creștine, este un astfel de exemplu. Odată ce miturile au
fost xate în scris, incoerențele interne și acelea dintre versiuni au devenit vizibile, citește
șocante. Ceea ce cuvântul camu a, textul revela... Noțiunea însăși de "mit" este asociată,
încă din Antichitate, aceleia de "minciună", "eroare" sau "iluzie". Prin însăși etimologia
termenului (de origine greacă), mitul este lovit de o notă de derizoriu, așa cum și azi, în
cărți, în mass media, mitul este sinonim cu o povestire mincinoasă sau iluzorie de care
trebuie să ne debarasăm pentru a percepe adevărul. Astfel, "mythos" înseamnă în greacă
"cuvânt" sau "poveste", însă un cuvânt sau poveste care nu este măsurată, raționată, așa
cum este cazul sinonimului său "logos". În limba vechilor greci, recunoscuți ca raționaliști,
"cuvântul care povestește" n-are aceeași valoare cu "cuvântul care demonstrează"!
Aristotel spunea: "Dar subtilitățile mitologice nu merită să supuse la un examen serios.
Să ne îndreptăm mai degrabă atenția spre cei care gândesc pe baza demonstrației." Mai
aproape de timpul nostru, E. B. Taylor, unul dintre fondatorii antropologiei, spunea că
mitul este o formă de demență a umanității primitive, pe care ar trebuie s-o extirpăm din
civilizațiile superioare. "Trebuie", spune el, "să lucrăm pentru a destina aceste superstiții
unei morți sigure. Această muncă, deși nu agreabilă, rămâne cel puțin indispensabilă
bună-stării umanității."  Xenofan din Colofon este unul dintre lozo i greci care vor
declanșa polemica atât de veche asupra discursului mitic. El se mira că zeii sunt adesea
descriși sub formă umană (antropomor sm): "Omul își închipuie zeii după chipul și
asemnănarea lui, iar dacă boii, caii și leii și-ar face și ei zeități, le-ar concepe după chipul
lor." Voiajând frecvent în Mediterana, el și-a dat seama de multiplicitatea religiilor,
punându-și întrebarea de ce ar merita zeii grecilor mai degrabă titlul de "zei adevărați"
decât cei ai celorlalte culturi. O întrebarea la care nu există răspuns, pentru că ecare
crede că dumenzeii lui sunt cei adevărați. Critica lui Xenofan pune în evidență limitele
credinței și a credincioșilor. El spunea că credincioșilor le scapă adevărul în mod radical:
"N-a existat și nici nu va exista un om care să aibă o cunoștință sigură despre zei." Dacă
este evident că valoarea mitului stă nu în calitatea sa de adevăr, ci în aceea de efect pe
care îl produce, anume crearea unei unități de sens care este fondatoare a valorilor unei
societăți prin proiecția acestor valori asupra unui moment fondator, se pune totuși
fl
fi
fi
fl
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fl
 problema dacă acesta are totuși vreo valoare de adevăr. Purtător de sens, da!, dar
purtător de adevăr? Această întrebare rămâne pentru orice persoană care analizează
credința: ea merge drept în miezul discursului mitic, acesta din urmă ind esențialmente
închis asupra lui însuși în chestiunea pretenției lui la statutul de adevăr. Claude Lévi-
Strauss pune în evidență de manieră excelentă acest fapt, anume imposibilitatea
discursului mitic de a-și găsi un punct de sprijin în afara lui însuși pentru a dovedi că
exprimă un adevăr, atunci când spunea că "Pământul mitologiei este rotund". Altfel spus,
nu putem justi ca veracitatea mitului decât apelând la un alt mit sau acordând o valoare
importantă evenimentelor pe care le relatează. Fapt care ne readuce la întrebarea asta: Un
discurs este adevărat doar pentru că îi acordăm o mare importanță? Discursul mitic, ca
manieră tradițională de gândire, a reprezentat pentru mult timp unicul mod de a înțelege și
a explica lumea. La un moment dat, undeva în Europa, mai precis în Grecia secolului al
IV-lea î.e.n., lucrurile s-au schimbat. S-au făcut atunci remarcate noi capacități
intelectuale propice apariției lozo ei și științei. Noua manieră de gândire n-a dus la
dispariția gândirii mitice, însă aceasta a izgonit-o, lent, foarte lent, din poziția ei
dominantă. "Pentru ca discursul uman asupra naturii să nu se prăbușească, ruinat de la
interior de maniera vechilor mituri, nu este su cient ca dumnezeii să e lăsați la poartă;
trebuie ca gândirea să e complet transparentă pentru ea însăși, să nu comporte nici cea
mai mică incoerență sau umbră a unei contradicții interne." 

Gândirea mitică implică o căutare de ordine: mitul organizează realitatea trăită de către
ințele umane făcând apel la un timp și un spațiu care îi sunt proprii; el ierarhizează ințele
și valorile, cu referință la sacru și profan; el face semni cativ ceea ce inițial poate părea
absurd, anume nașterea, moartea, sexualitatea, etc. În mitul tradițional, ințe
supranaturale acționează în lumea noastră, creând lucruri, creația desfășurându-se într-un
trecut care este acela al Originilor. El nu relatează decât ceea ce interesează în cel mai
înalt grad ința umană, ceea ce îl bântuie, ceea ce îi pune probleme: moartea,
sexualitatea, viața în societate. Mitul face apel așadar la o logică anume, aceea a
imaginarului, fapt care îi asigură de altfel puterea de evocare. În acest sens, mitul este
extrem de puternic și plin de semni cații, posedând deci o forță explicativă. În schimb,
această forță este limitată, căci acesta nu poate demonstra rațional absolut nimic, și nu
poate face obiectul unei discuții. Mitul explică misterul, spunându-l. Aderăm la acesta
ascultându-l și repetându-l. În contrast cu acesta, explicația rațională înlocuiește
"imaginea evocatoare" a mitului cu "conceptul".

În mituri, totul este posibil, totul se poate întâmpla, și totuși miturile de pretutindeni și din
toate timpurile se aseamănă. Acest fapt înseamnă că iraționalitatea lor aparentă ascunde
structuri logice permanente. Mitul traduce, în opinia lui Claude Lévy-Strauss, aporiile
logice ale dualității același-altul.

fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi