Sunteți pe pagina 1din 131

Mitologie germanică/nordică

Note de curs pentru Masteratul de Literatură Engleză pentru Copii şi Tineret


Acest material nu este o lucrare de cercetare, ci o sinteză de informaţii grupate
tematic şi reprezintă proiectul unui curs pentru programul de studii masterale
Literatura Engleză pentru Copii şi Tineret. Totuşi, el poate fi utilizat şi ca material
informativ pentru activitatea de curs Moştenire culturală în Turism (Austria,
Germania, Elveţia) de la Masteratul de Etno-Turism, pe lângă notele de curs
destinate acestuia.

Asupra majorităţii informaţiilor privitoare la istoria germanilor, celţilor, vikingilor,


a relaţiilor cu romanii, la rune, Edda etc. cercetătorii mai vechi şi mai noi au căzut
de mult de acord. Ele se găsesc în orice tratat de istorie, prezentate sintetic sau
detaliat. De aceea, o încărcare a textului cu precizări detaliate referitoare la sursa
fiecărui amănunt apare ca nejustificată. La sfârşitul fiecărui capitol (Curs) se află
bibliografia utilizată.

Sursa ilustraţiei copertă: www.runenkunde.de

2
Cuprins

Curs 1………………………………………………………………………… ........................................ 5


Despre mit şi mitologie
Mit- Mitologie –Istorie şi Legendă - Literatură şi Basm
Despre mitologia germanică; cosmogonia

Curs 2………………………………………………………………………… 15
GERMANII şi CELŢII.
Limbi, popoare, istorie, mitologie.
Relaţiile cu romanii şi creştinismul.
GERMANII partea I (vedere generală).
CELŢII. Religia celţilor

Curs 3……………………………………………………………………………. 26
GERMANII PARTEA II.
Religia, Zeii.

Curs 4…………………………………………………………………………… 34
Relaţiile cu Romanii.
Vikingii

Curs 5……………………………………………………………………….. 44
Mitologia germanică/nordică.
Håvåmal - Das Alte Sittengedicht.
Cosmogonia şi antropogonia în mitologia germanică.
Izvoare islandeze: EDDA. Lieder-Edda, Prosa-Edda.
Die Götter- und Heldenlieder der Germanen.
Cântecele Zeilor. C ântecele Eroilor
Yggdrasil

Curs 6……………………………………………………………………………..62
Sinteza după Mircea Eliade (cu completări şi comentarii)

Curs 7……………………………………………………………………………..77
R U N E si alte câteva simboluri

Anexe şi ilustraţii………………………………………………………………. 85

3
4
Curs 1

Două modalităţi de abordare a mitologiei

I. Abordarea socio-culturală, inter- şi transdisciplinară

Mitologia germanică ► în istoria socio-culturală europeană

mit → legendă → istorie


▼ ▼ ▼ ▼
zei cu eroi şi oameni, evenimente ►triburi, popoare, state
responsabilităţi fapte consecinţe, evoluţii ►credinţe şi religii
►migraţii, muncă, societate
►cultură şi civilizaţie
►mentalităţi, concepţia despre viaţă
►magie, cunoaştere, ştiinţă
unde, cine, când, cu ce scop, cu ce efect, în ce fel localizare în timp şi spaţiu, identitate,
modalitate de transmitere în timp şi
receptare azi

II. Abordarea sistematică a miturilor din perspectivă literară, religioasă, ştiinţifică

Tematizare Istoria religiilor şi credinţelor religioase


Cosmogonia şi antropogeneza; Motive universale - mituri, circulaţia
astrele, vegetaţia, ape, animale; forme, miturilor / motivelor; Religii şi credinţe
culori; omul: sexele; concepte: fertilitate, comparate; Perspectiva filozofică şi
păcat, sacrul, profanul, reînnoirea etc. religioasă; Perspectiva antropologică etc.

Despre mit şi mitologie


Mit- Mitologie –Istorie şi Legendă - Literatură şi Basm 1

Cuvântul mit (mythos) provine din limba greacă şi înseamnă poveste.


În Brockhaus-Lexikon noţiunea de mit este definită ca enunţ / afirmaţie despre ceva de origine
divină, totuşi cu pretenţie de adevăr.
În Meriam-Webster OnLine mitul este definit ca model exemplar model / formă de reflectare /
ansamblu al credinţelor exprimând adesea simbolic atitudinile caracteristice sau prevalente
într-un grup sau o cultură. Astfel, mitologia ca ştiinţă cercetează relaţia mit-religie, mit-
societate, mit-ştiinţă etc.
1
Acest capitol este realizat în colaborare cu prep.univ.drd. Csilla Ruff.

5
V. KERNBACH (1978: 5) afirmă că mitul se referă la o „povestire complexă, tradiţională”, a
unei societăţi primitive, care modelează explicaţia concretă a fenomenelor şi întâmplărilor din
lumea vizibilă sau invizibilă a omului. Aceste fenomene şi întâmplări stau în strânsă legătură cu
destinul cotidian şi cosmic al omului, sunt privite ca sacre şi le sunt atribuite origini
supranaturale. Mitul este o povestire simbolică, dar trebuie diferenţiată de comportamentul ritual
– cult, ritual – şi de locurile simbolice – temple – şi de obiecte – icoane. Miturile reprezintă o
parte constituentă fundamentală a culturii umane, ele reflectă, exprimă şi explorează – atât în
general cât şi în parte, autoportretul popoarelor.

Mitul nu trebuie confundat cu legenda, povestea populară sau saga. O legendă este o poveste
născocită despre o personalitate, o figură istorică, punând accent pe virtuţile acestora sau ale unei
întregi naţiuni sau despre un loc – ca de expemplu legendele despre viaţa multor sfinţi. Diferenţa
dintre legendă şi mit constă, afirmă V. KERNBACH (1995: 367), în faptul că legenda creează o
pseudo-realitate mistică, pe când mitul porneşte de la o realitate misterioasă.

Dacă o povestire se bazează pe o întâmplare importantă, istorică, avem de a face cu saga. Cu


toate că baza unei saga se află în întâmplări mult îndepărtate în timp, construcţia şi personajele
sunt produsul imaginaţiei povestitorului – de exemplu Das Nibelungenlied (Cântecul
Nibelungilor), sau povestirile greceşti despre războiul troian.

Povestirea populară, al treilea tip de naraţiune tradiţională, este o povestire de aventură, ca de


exemplu despre un tânăr, care ucide un zmeu şi ca răsplată i se acordă mâna unei prinţese.
Povestirile populare pot avea o morală sau o obeservaţie despre viaţă, ţelul lor principal este însă
de a amuza.

Un mit poate întruni trăsături ale acestor trei tipuri de naraţiuni, el însă nu poate fi confundat cu
acestea, chiar şi din cauza importanţei sale pentru cultură. Oamenii de ştiinţă definesc mitul ca
povestire dramatică şi captivantă, care tratează elementele şi ideiile fundamentale ale unei
culturi. Miturile explică cum a luat naştere lumea, cum au apărut oamenii şi animalele, cum se
ivesc diferitele obiceiuri, forme ale activităţii umane, cum se înfluenţează reciproc lumea umană
şi cea divină. Încă din antichitate au fost formulate mai mult de 500 de definiţii ale mitului.

Cuvântul mitologie cunoaşte două sensuri:


1. miturilor unei societăţi sau ale unui grup etnic, despre concepţia acestora privind lumea
vizibilă sau invizibilă, despre viaţă, moarte şi destin, din perspectiva legăturii naturalului
cu supranaturalul, a legăturii dintre om şi divinitate.
2. Mitologia, subliniează KERNBACH (1995: 378), este o încercare de cunoaştere absolută
a universului, ea este o filozofie, care cuprinde miticul, şi o ştiinţă, care exclude
experimentul.

Astfel, o mitologie este


1. totalitatea miturilor despre naşterea şi sfârşitul universului (cosmogonie, escatologie),
despre naşterea şi moartea omului (antropogonie), a animalelor, plantelor, obiectelor,
fenomenelor naturii, despre zeităţi, eroi şi despre viaţa omului.

6
2. mitologia este ştiinţa, al cărei obiect de cercetare este reprezentat de mitologii şi mituri,
mitogeneză şi interpreatarea miturilor, analiza structurală, compararea miturilor naţionale
cu cele ale triburilor, studierea legăturilor mit-religie, mit-societate. Ca ştiinţă, mitologia
se situează între filozofie, antropologie şi istorie culturală.
De-a lungul timpului, fenomenului mitic i s-au atribuit o serie de interpretări, de la ficţiune,
născocire, la memorie populară, sau poveste adevărată, fabulă alegorică, creaţie simbolică,
simbol moral, până la proces intelectual, prin care omul primordial explică lumea. Cercetat încă
din antichitate, mitul nu dispune nici azi de o definiţie completă, cuprinzătoare, tocmai din cauza
complexităţii termenului.

Între 1812 şi 1814 Jakob şi Wilhelm Grimm publică volumul de poveşti populare Kinder- und
Hausmärchen, punând bazele etnografiei. Fraţii Grimm consideră, că poveştile reprezintă
fragmente ale mitologiei poporului, căci miturile se păstrează în povestirile omului de rând.

Herbert Spencer consideră zeităţile ca fiind personificări, însufleţiri ale fenomenelor, şi vede în
mit rezultatul concepţiilor şi interpretărilor despre natură, iar în mitologie rezultatul cultului
strămoşilor.

Bronislaw Malinowski afirmă, că mitul este un element esenţial al civilizaţiei umane şi o


codificare reală a religiei primitive şi a înţelepciunii practice.

Teoria evoluţionistă a lui Darwin a influenţat în mod considerabil viziunea asupra mitologiei.
Sigmund Freud consideră mitologia drept vis comun al omenirii, cu originea în nevroza
incapacităţii de a se satisface sexual. El crede că miturile, asemenea visurilor condensează
experienţa şi o redă prin simboluri.

În secolul al XX-lea, mitul este privit şi analizat şi din perspectivă psihologică, psihanalitică
(Sigmund Freud, Gustav Jung), existenţialistă (Jean-Paul Sartre, Le mythe de Sysyphe; Simone
de Beauvoir cu conceptul de demitizare a femeii etc.), structuralistă şi semiotică. Jung consideră
mitul din punct de vedere psihologic şi susţine că mitologia este expresia inconştientului
colectiv, adică revelaţia tendiţei omului de a crea arhetipuri. În concepţia sa, zeii reprezintă
simbolurile luminii, conştienţa omului, pe când demonii sunt simboluri ale întunericului şi
haosului şi reprezintă inconştientul. Semioticianul Roland Barthes afirmă că mitul este un tip de
discurs, un sistem semiotic, un tip de discurs depolitizat, semnificant, semnificat şi semn
totodată. (Mythologies, 1957). Pe de altă parte însă, utilizarea nici unui tip de limbaj nu poate fi
separată de structurile ideologice şi ale puterii.

Structuralistul Claude Lévi Strauss defineşte mitul ca o reflecţie a raţiunii primitive, care a luat
naştere din nevoia omului primordial de a explica fenomenele din jurul lui. Astfel mitologia
oferă diferite modele de lumi, iar funcţia primară a miturilor este de a concilia forţele
antagoniste, ca viaţă şi moarte, natură şi cultură, individ şi societate.

Mircea Eliade este primul care susţine că mitul este o realitate culturală complexă, şi că
funcţia principlă a mitului ar fi descoperirea modelelor exemplare ale tuturor ritualilor şi ale
tuturor civilizaţiilor umane.

7
Printre preocupările contemporane în domeniul cercetării miturilor se numără şi abordarea
antropologică şi psihanalitică (după Freud), spre exemplu la PD Dr. phil. Peter Schneider
(profesor de psihologie clinică, psihoterapie şi psihanaliză la Institut für Psychologie, Universität
Zürich, Elveţia) în studiul despre mitul contractului social al invidiei.
În zilele noastre nu există mituri absolute, pure. O serie de factori sociali, obiectivi şi subiectivi,
influenţează crearea miturilor, care nu pot fi privite sau analizate dintr-un singur punct de vedere.
Cum fiecare încercare de a defini mitul oferă date esenţiale pentru înţelegerea sa sau a tradiţiilor
mitologice, pare imposibil de a elabora o teorie ce să cuprindă toate tipurile de povestiri, care au
o bază mitologică.

Miturile
- nu cer justificare, ele reprezintă rapoarte autonarative, factitive, care reflectă, exprimă şi
explorează autoportretul unui popor. (cf. The New Encyclopaedia Britannica, 1994, 24:
726)
- au un caracter ancestral
- sunt considerate veşnice,
- în mituri zeii sunt invocaţi spre a prelua răspunderea privind destinul omului.

În epoca postmodernă / post-industrială, respectiv a informaticii, in societatea bazată pe


cunoastere sunt create şi povestite mituri. Culegători de folclor înregistrează povestiri care se
aseamănă cu cele culese de fraţii Grimm; multe jocuri pe calculator, oferta contemporană de
literatură, film artistic, desene animate abundă de pesonaje mitice moderne inspirate din cele
străvechi şi de creaţii de mare succes la public, rezultate din contopirea a variate mitologii şi din
evoluţia personajelor într-un spaţiu mitologic comun. (Stăpânul inelelor, spre exemplu).

Pornind de la mituri sunt creaţi şi azi noi eroi, iar romanele ilustrate, jocurile pentru calculator şi
filmele reprezintă sfera în care aceşti eroi evoluează, în timp ce le sunt atribuite trăsături noi, sau
sunt priviţi dintr-o perspectivă contemporană. Numeroşi producători de film prelucrează mituri –
spre exemplu Superman, şi nici sfera politică n-a rămas neatinsă de acestea – să ne gândim
numai la credinţa în superioritatea rasială a arienilor, ce a generat o ideologie cu efecte tragice în
istoria europeană a sec. al XX-lea.

Field (1997: 8) afirmă, că o societate fără mituri nu există. Miturile sunt concepute de om, dar
nu de omul primitiv, ci de omul etern, adică generarea de mituri nu este un fenomen depăşit
aparţinând trecutului, ci dimpotrivă unul care dăinuie în timp, unul care s-a născut odată cu
omul însuşi şi care va dispărea numai odată cu el.

Miturile se află într-o strânsă relaţie cu omul şi mediul său înconjurător natural şi social. În
mituri se contopesc realul şi imaginarul, ce alternează nu numai în timp, ci depind şi de stadiul
de dezvoltare a omului, a societăţii, a condiţiilor în care trăieşte, iar acesta nu ar fi născocit
miturile, dacă ar fi fost capabil să dea o explicaţie la tot ceea ce îl înconjoară.

Deoarece cu timpul ştiinţele naturii au înlocuit în multe domenii şi în mare măsură religia, se
poate utiliza „ceva de origine ştiinţifică” în loc de „ceva de origine divină” (după prof. dr. Heinz
Ludwig Sänger în introducere la: Michael Leitner: Mythos HIV. Eine kritische Analyse der
AIDS-Hysterie...) (Note 1). Astfel, omul contemporan integrează în mituri nu doar elemente de

8
credinţă, religie, ci şi ştiinţifice şi tehnice, spre exemplu, despre reţele de structuri ale unei lumi
virtuale, despre trăirea unei second life (în care individul creează pe calculator identitatea unui
erou care este el însuşi, aşa cum ar dori să fie).

Privind tehnica nu numai din perspectiva laturii sale instrumentale, ci ca generator şi catalizator
de utopii şi mituri, devine clar faptul că internetul, şi cu acesta metaforica informatică, ocupă aici
un rol deosebit de productiv. Dacă miturile sunt un alt mod de a privi istoria tecută şi viitoare,
atunci odată cu dezvoltarea noilor realităţi, omul îşi doreşte explicarea lor, dar şi desluşirea
viitorului prin prospecţiuni. (Note 2) Totuşi modelul şi motivul rămân aceleaşi: omul încearcă să
explice şi să simplifice ceva, ce el însuşi nu înţelege sau este prea complex, şi nu are capacitatea
ca prin demersul său explorator să epuizeze ceea ce este necunoscut.

La conferinţa Mythen, Religion und Zukunftsbilder (München, 4-5 Martie 2005 Mituri, religie şi
imagini ale viitorului) (Note 3), economişti, oameni de ştiinţă, politicieni, culturologi şi experţi
media constată apariţia şi efectul interpretărilor mitice în plină epocă modernă marcată de ştiinţă
şi raţiune. Cu toate că de nenumărate ori s-a argumentat că ştiinţele vor distruge semnificaţia
socială a mitului, mulţi oameni recurg tocmai în zilele noastre la mituri, pentru a se orienta şi a
da sens vieţilor lor, începând cu ideologiile politice şi până la culturile populare (în sensul
popular culture, Popkulturen sau subculturi).

Prof. Dr. Norbert Bischof (Ludwig-Maxinilians-Universität, München) afirmă că miturile sunt


strâns legate de evoluţia emoţională a omului, că acestea ar fi ecoul evoluţiei psihice din
copilărie şi tinereţe, înainte de a reprezenta relatări despre începuturile universului şi aventuri ale
unor oameni din vremuri străvechi, adică miturile ar fi legate de căutarea identităţii. Pericolul
instrumentalizării miturilor ar rezida în complexitatea epocii şi în lipsa de modele de interpretare
care îngreunează demersul de găsire a identităţii. Înainte de toate extremismul ar fi acela care ar
aspira să compenseze conştiinţa identitară deficitară a individului prin crearea unei noi identităţi
în sensul unei comunităţi cu destin comun opusă „alteia”. Noua identitate s-ar baza pe deformări
degenerative ale miturilor despre eroi sau ale legendelor despre cinstirea eroilor.

Dr. Kai-Uwe Hellmann oferă o privire asupra funcţiei miturilor în culturile populare (popular
culture, Populärkultur numite şi - politic incorect - subculturi / Subkulturen). În zilele noastre
miturile au funcţia, înainte de toate, de a simplifica aspecte, relaţii, fenomene, corelaţii
complexe. Miturile au în acest moment un loc bine stabilit în domeniul culturii populare, deci
acolo unde s-au născut, dacă miturile sunt înţelese în mod tradiţional ca povestiri ale poporului
şi pentru popor. Evaluările calitative ale culturii populare efectuate de prof. Hellmann au fost
exemplificate pe baza a două fenomene: serialul de televiziune STAR TREK şi BRAND -urile
GLOBALE. El constată că povestea de succes a serialului se bazează în parte pe o colecţie, un
amestec de mituri de toate tipurile, începând cu originea omenirii, moartea şi învierea,
supraomul, salvarea lumii de la pieire şi până la pacea mondială. Aceeaşi fascinaţie ieşită din
comun o constată Hellmann şi privitor la „fanii şi consumatorii” mărcii Harley Davidson (una
din cele mai vechi mărci de motociclete din lume). Cheia popularităţii celor două produse
generatoare de mituri ar fi după Hellmann înviorarea mitului datorită comercializării sale.

În privinţa imaginilor / concepţiilor / viziunii despre viitor (domeniul managementului viitorului


este el însuşi creator de mituri), prof. dr. Norbert Bolz identifică patru megatrend-uri ale

9
dezvoltării economice în sec. al XXI-lea ce corespund viziunii asupra viitorului. Acestea sunt:
comunicarea, mobilitatea, spiritualitatea şi starea de bine (Well-Being).

Heidi Hein (Herder-Institut, Marburg la Historikertag, 15.09.04, Kiel) (Note 4) defineşte mitul
ca povestire generatoare de identităţi şi semnificaţii, capabilă să reducă complexitatea
realităţii; ea se adresează emotivităţii şi este adecvată mobilizării maselor. Mitul
interpretează selectiv trecutul şi în zilele noastre vizează tendinţele de acaparare a puterii, mai
afirmă autoarea, împlinind nevoia colectivă de autoconvingere. Funcţia mitulului ca povestire
simbolică ce necesită explicaţii este descoperirea sensului ascuns care „transcende” limitele
istoriei.

Mitul creează identităţi: în centrul unui mit stau zeii sau fiinţe divine / mitologice care se află în
conflict cu norma şi modelele de valori tipice ale societăţii. (Antje Hellman-Grobe: 2007) Un mit
este totodeauna şi o copie a cunoaşterii şi moralei unei societăţi. Există mituri ale spaţiului
(spre exemplu marcate de naţionalism sau de dominaţia socialistă în Răsăritul Europei, Hein:
2004), mituri despre evenimente şi persoane politice (OANCEA: 2005: 18-25). Mitul se află
în strânsă legătură cu religia şi cu ideologia, iar dacă în lumea contemporană piaţa preia funcţia
zeităţii, deoarece i se atribuie o forţă de dirijare cuprinzătoare, precum şi puteri de a remedia
situaţii, atunci mitul globalizării se află în legătură cu ideologia liberalismului economic şi
prezintă modele de valori tipice. (Hellman-Grobe: 2007).

Miturile au un sens universal pentru omenire. (FIELD: 1977: 15) Există numeroase asemănări în
ceea ce priveşte miturile diferitelor sfere culturale, ceea ce dovedeşte că mitologia reprezintă
subconştientul colectiv, îndeplinind un rol fundamental, după cum afirmă Karl Gustav Jung.

Omenirea ca mare familie, ai cărei membrii trăiesc răspândiţi pe tot pământul, poartă acelaşi
„nume de familie”: om. Iar o familie se poate menţine numai dacă toţi membri ei împart şi
menţin aceeaşi specificacitate, pentru a transmite generaţiilor următoare ştiinţa, experienţa,
obiceiurile, moravurile şi limba lor. Astfel fiecăruia îi revine un rol aparte, şi fiecare poartă
partea lui de răspundere. Om şi societate sunt doi termeni inseparabili. O societate fără om nu
există, nu este posibilă, iar omul la rândul său, trăieşte şi crează în cadrul unei societăţi, în care
are loc un schimb de informaţii continuu. Fiecare individ are partea lui de contribuţie la viaţa
societăţii. El acţionează ca parte a unui întreg, iar întregul se reflectă în acţiunea lui, este un nod
într-o reţea şi la rândul să creează reţele.

Miturile reprezintă moştenirea culturală a omenirii. Miturile unui popor sunt parte integrantă a
sufletului acestuia, ele trăiesc în memoria poporului, de altfel cum sublinia şi Mircea Eliade,
omul se va întoarce la miturile lui de fiecare dată cînd simte nevoia. Din păcate cele mai multe
mitologii, între care se numără şi cea germanică, sunt prea puţin cunoscute.

10
Ca fiinţe sociale, oamenii s-au organizat în grupuri, neamuri, triburi pentru a putea duce o viaţă
mai bună, mai sigură, mai paşnică – căci a trăi în grup, înseamnă a împărţi munca, obligaţiile,
răspunderea, cât şi prada şi averea. El îşi caută întotdeauna un tovarăş, căruia îi poate împărtăşi
experienţele sale. Omul poate trăi în afara societăţii numai în cazuri extreme, căci are nevoie să-
şi împărtăşească ideiile şi gândurile şi altora, să se măsoare cu alţii, aspiraţiile, idealurile sunt
realizabile numai în cadrul societăţii, deoarece realizarea acestora nu are valoare pentru individ,
decât prin sancţionarea negativă sau pozitivă de către comunitate. Societatea reprezintă
convieţuirea organizată a oamenilor. Astfel, ea nu este o adunare întâmplătoare de oameni, ci se
bazează pe structuri şi sarcini bine definite.

În diferitelor forme de organizare socială (feudală, capitalistă, industrială etc.), sarcinile


societăţii au rămas aceleaşi: asigurarea perpetuării speciei umane, asigurarea bazei materiale,
protecţia celor de pe o scară socială inferioară, educarea şi pregărirea forţei de muncă, protecţia
externă şi internă, ordinea internă, crearea şi transmiterea de valori materiale şi spirituale (artă,
religie), organizarea timpului liber ş.a.

Omul este marcat de societatea în care trăieşte, aceasta se reflectă în toate aspectele existenţei
sale, în acţiunile şi în creaţia sa. Tot ceea ce face, gândeşte şi creează omul se bazează pe relaţiile
sociale, îzvorăşte din acestea şi se varsă aici. Ca fiinţă dezvoltată, omul deţine capacitatea
gândirii şi imaginaţiei, însă nu este capabil să născocească ceva fără o bază reală. Deci el va
apela întotdeuna la ceea ce există deja şi se va inspira de aici.

Atât viaţa, cât şi fiinţa umană sunt marcate de dualitate – început şi sfârşit, zi şi noapte, frumos şi
urât, bine şi rău. Totul are un pol opus, altfel nici nu poate fi înţeles. Căci numai atunci putem
afirma despre ceva că este bun, dacă nu este rău, deci atunci când dispune de însuşiri pozitive,
care dacă se schimbă vor deveni opusul binelui. Răul se află pretutindeni, numai astfel putem
concepe şi înţelege lumea.

Prin proiecţia sa şi a structurilor în mijlocul cărora este actor, omul creează o lume imaginară,
aceea a zeilor, în care găseşte refugiu. El a creat zeii nu numai pentru a le putea atribui fenomene
inexplicabile, ci şi pentru a găsi protecţie la nevoie şi în viaţa cea de toate zilele, cea plină de
griji. Pentru rezolvarea suferinţelor şi speranţelor sale omul apelează la sufletul compătimitor,
simţitor şi milos al zeului, el ar dori ca zeul să-i înţeleagă sentimentele şi acţiunile, să se
milostivească şi să-i ofere ajutor.

Asftel divinitatea a trebuit concepută ca personalitate care dispune de sentimente. Omul însă nu
are altă experienţă privind personalitatea decât cea privitoare la fiinţa sa, ca urmare, în conturarea
chipului divin el va lua drept model chipul său şi va „depune cereri”, va solicita, va revendica
ceva, precum în viaţa reală, în faţa unui superior, care însă este capabil de „fabulos”. Este cert că
în crearea miturilor fantezia a jucat un rol important, ea este însă incapabilă de născocire fără
bază reală, cum subliniează VICTOR KERNBACH (1995: 371).

11
În cursul de faţă, mitologia germanică este privită în relaţie cu lumea reală în evoluţia sa istorică,
în spaţiul cultural european, deoarece miturile nu reprezintă numai fantezie pură, ci se bazează în
mare parte pe realitate, adică lumea mitologică este creată după modelul ordinii sociale a omului,
iar zeii reprezintă proiecţii ale omului, sunt creaturi cu trăsături umane, au aceleaşi nevoi,
evoluează în medii sociale, desfăşoară activităţi practice şi spirituale, au viaţă sufletească, „după
chipul şi asemănarea omului”.

Sursa: Noricum Ripense Online sursa: germane.byethost18.com

Pornind de la aceste premise, presupunem că lumea divină a mitologiei germanice este construită
după modelul societăţii umane, atât trăsăturile fizice şi psihice ale omului cât şi comportamentul
uman sunt identificabile la zei, adică aceştia dispun de aceleaşi mijloace, sau asemănătoare:
obiecte, condiţii de trai, nevoi şi sentimente, trăiesc în cadrul unei societăţi bine organizate şi
stratificate. Pe de altă parte, răul care nu poate lipsi din viaţa omului este prezent şi în lumea
zeilor germanici – motiv pentru care iau naştere conflictele permanente dintre forţele răului şi
binelui, la finele cărora binele iese învingător. Presupunând că lumea zeilor nu este una absolută,
şi că nici zeii nu sunt fiinţe absolute, nefiind scutiţi de slăbiciuni şi greşeli, poate că sfârşitul
lumii mitologice germanice este provocat de insuficienţele acesteia şi de slăbiciunile celor ce o
populau.

În această lume a zeilor conceptele de leader / lider şi leadership (din engl. lead: cu 33 de
sensuri în WEBSTER’s: 1994: 814 care conţin fără excepţie sensul de ‘a conduce’, printre care a
dirija, ghida, îndruma, comanda, iniţia, a fi primul etc., în germ. leiten cu aceleaşi sensuri cf.
WAHRIG: 2005: 813-814; leader (engl.) şi Leiter (germ.), sunt redate analitic, descriptiv, prin
numele zeilor, prin care se definesc însuşirile dar şi atribuţiile şi poziţia sau funcţia de lider,
abilitatea de a conduce, un act sau o instanţă de conducere şi sunt hotărâtoare pentru organizarea
managementului administrative al societăţii, dar şi marketing-ul, explorarea viitorului,
previziunile asupra unor evoluţii ulterioare care vizează sfârşitul dar şi un nou început.

Despre mitologia germanică; cosmogonia

12
Termenul de mitologie germanică se referă pe de o parte la totalitatea miturilor triburilor
germanice care au luat naştere înainte ca acestea să fi fost creştinate. Astfel, locul lor de apariţie
sunt teritoriile nordice ale Europei, ţărmurile daneze, suedeze şi germane ale Mării Baltice, cât şi
Insulele Britanice, Irlanda şi Islanda. Ca totalitate a miturilor germanice, mitologia germanică
cuprinde concepţiile despre viaţă, despre fenomene ale naturii, credinţa în zei, în Walkirii,
ondine, spiriduşi, uriaşi, pitici buni şi răi. Tot de aceste mituri ţin şi concepţiile despre naşterea şi
dispariţia lumii şi omului.

Din cauza marii întinderi a teritoriului de apariţie, există în mitologia germanică diferenţe şi
variante locale, de la denumirile zeilor – Odin / Wotan / Wothan, Thor / Donar, Tyr / Ziu, la
naşterea zeilor, şi până la semnificaţia, trăsăturile şi faptele diferitelor personaje. Mitologia
germanică conţine numeroase elemente din mitologia indo-europeană (spre exemplu, denumirile
Asa –Asura, Audhumbla, Fimbulwethr), dar este totodată unică, datorită, în primul rând, situării
teritoriilor unde a apărut, în Nordul îngheţat.

Unică este în mitologia germanică concepţia despre Amurgul Zeilor (Götterdämmerung) -


Ragnarök sau despre pacea eternă şi despre contopirea celor două neamuri de zei, după o luptă
înverşunată. Izvoarele cele mai vechi ale mitologiei germanice ca ştiinţă sunt, pe lângă epigrafe
şi inscripţii pe obiecte arheologice, operele lirice şi epice: die Merseburger Zaubersprüche,
cântecele Edda şi Saga epică. Edda lirică cuprinde 10 poeme despre zei şi 18 despre eroi. Ea
reprezintă o sursă de încredere, dar greu de interpretat. Edda epică este opera istoricului islandez
Snorri Sturluson (1179-1241). În acest caz sunt evidente influenţele bisericii creştine, cât şi
manipulările autorului. Importante sunt şi însemnările scriitorilor romani despre triburile
germanice, ca scrierile lui Caesar, Sallustius, Titus Livius, şi în special Germania de Tacitus.
Concepţia mitică n-a putut fi îngropată în totaliate nici prin creştinism, fapt dovedit de operele
literare de mai tîrziu, legendele, superstiţiile, obiceiurile şi tradiţiile populare.

Primele cercetări sistematice în domeniul mitologiei germanice au fost întreprinse abia în prima
jumătate a secolului al XX-lea. Fondatorul mitologiei ca ştiinţă este considerat Jakob Grimm cu
opera sa Mitologia germană (1835).

Mitologia germanică nu trebuie confundată cu cea germană. ERNST UEHLI (2001:16)


evidenţiează diferenţa dintre mitologia nordică şi cea germană, susţinând, că mitologiei germane
îi lipseşte cosmogonia, şi că ea nu dispune de biografii bine conturate, solide, ca de exemplu, în
cazul zeilor aseni din mitologia nordică. Motivul se află în diferenţele teritoriale. Pe când forţa
creştinităţii era mult mai puternică pe continent, Islanda a rămas ca ultima Thule intactă.2

(1) Mythos HIV – Saenger über die Ursachen von AIDS. Zur Startseite: RethinkingAIDS.de Zum Überblick....
Geleitwort von Prof. Dr. Heinz Ludwig Sänger zu Michael Leitner: Mythos HIV. Eine kritische Analyse der AIDS-
Hysterie. Absurde Statistiken, schlampige Virusnachweisr, untaugliche Tests und illegale Medikamente. Verlag
videel, ISBN 3-935111-28-2; http://www.rethinkingaids.de/aalg/saenger1.htm 12.02.08
(2) Knud Böhle şi Ulrich Riehm, ITAS (Centrul de cercetare Karlsruhe Institutul pentru evaluarea consecinţelor
tehice şi analiza sistemelor) Elektronisches Geld und Internet-Zahlungssysteme. Innovationen, Mythen,
Erklärungsversuche în: TA-Datenbank-Nachrichten, Nr.2, anul 7, iunie 1998: mitul celor două lumi, mitul evoluţiei
permanente,mitul despre deficienţele sistemului de plăţi electronice,mitul David-Goliath sau tehnica eliberează;

2
Această secvenţă este realizată în colaborare cu prep.drd. Csilla Ruff.

13
Bernhard Debatin Der digitale Gott: Das Internet als neue Heilsutopie în: Zeitschrift făr Pädagogik und Theologie
(ZfPTH), Heft 3/99, Themenheft „Medien”, pag. 222-226
http://oak.cats.ohiou.edu/~debatin/German/DigitalGod.htm ; Bernd Pötter Klima - Mythen zwölf
populäre Halbwahrheiten über Klimawandel im Licht der Forschung (mituri despre climă) în: GEO Magazin Nr.
12/07- Handeln nach dem Klimaschock; www.geo.de/GEO/natur/oekologie/55672.html 12.02.08
(3) Tagungsbericht Mythen, Religion und Zukunftsbilder – Wie stark ist ihre Prägekraft für die Gesellschaft von
morgen? A treia Impulskonferenz a seriei de proiecte fore / sight ale societăţii Alfred Herrhausen, 4/5 martie 2005
München
(4) Tagungsbericht HT2004; Mythos und Raum. Identitätsbildungs- und Legitimations-strategien am Beispiel
ausgewählter mitteleuropäischer Grenzregionen 15.09.2004 Historikertag Kiel. In H-Soz-u-Kult, 25. 10. 2004; URL:
http://www.historikertag.uni-kiel.de/; http://geschichte.hu-berlin.de/tagungsberichte/id =459
(5) HELLMAN-GROBE, Antje: 2007 www.oeko-net.de/Kommune/kommune9-97/AHELLMANN.
html) 12.02.08

Bibliografie

CHEVALIER, J. / GHEERBRANT, A. Dicţionar de simboluri, vol.1-3, Editura Artemis,


Bucureşti, 1969/1995
COMTE, FERNAND Mitologie universlă, Dicţionar de personaje, Editura Olimp, Bucureşti,
2000
ELIADE, MIRCEA / CULIANU, I. PETRE Dicţionar al religiilor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993
FIELD, D.M. Die Mythologie der Griechen und Römer, Albatros Verlag AG, 1977
GEYER / FINK /LUGER Durch die Vergangenheit zur Gegenwart, Österreichischer
Agrarverlag, 1962
HUG, W. / BUSLEY, H. Geschichtliche Weltkunde, Band 1, Verlag Moritz, Diesterweg, 1975
IRWIN, RICHARD Effective Behavior in Organizations, Homewood, Illinois, 1984
ISBĂŞESCU, MIHAI Walhalla şi Thule, mituri şi legende vechi germanice, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1977
JORDAN, MICHAEL Din miturile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002
KAROLI, GASPAR Szent Biblia, Budapest, 1990
KEMPCKE, GÜNTER Wörterbuch Deutsch als Fremsprache, Walter de Gruyter, Berlin –New
York, 2000
KERNBACH, VICTOR Miturile esenţiale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1978
KERNBACH, VICTOR Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucuresti, 1995
LUPAN, RADU Spre un meşter Manole, manager şi lider român contemporan, Editura
Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 2007
MOROGAN, ELENA-MARIA Mitologia nordică, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1992
OANCEA, GEORGETA DANIELA Mythen und Vergangenheit. Rumänien nach der Wende
Inaugural-Dissertation zur Erlangung des Doktorgrades der Philosophie an der Ludwig-
Maximilians-Universität, München, 2005; (12.02.08)
UEHLI, ERNST Mitologia Nordic-germanică în perspectiva miturilor, Editura Saeculum,
Bucureşti, 2001
* * * The New Encyclopedia Britannica 15th Edition, Chicago, 1994
Alte surse: internet

14
Sursa: www.rabenbaum- runenforum.de
Curs 2

GERMANII şi CELŢII

Descoperiri ce atestă civilizaţia omenească în Europa Centrală (în spaţiul de limbă şi cultură
germană de azi):
●Homo heidelbergensis (500.000-100.000 ani vechime) lângă Heildelberg- cea mai veche
descoperire ce dovedeşte existenţa omului în Europa Centrală
●Homo sapiens neanderthalensis (om primitiv, cam în urmă cu 200.000 ani, mergea vertical,
dispărut în urmă cu 30.000 ani, în nici un caz nu era tălâmb, aşa cum este descris azi în
manuale). Lângă Düsseldorf…
……….
Pe la anul 2000 î.e.n. metalul ajunge dinspre Mediterana către Skandinavia şi în întreaga Europă
Centrală.
●în Sachsen-Anhalt: descoperire: prima reprezentare a universului, cunoscută până acum în
lume: 1600 î.e.n. (die Himmelscheibe von Nebra)

În această perioadă oamenii făceau comerţ cu sare, triburile erau conduse de principi, se preţuiau
averea/bogăţia şi gloria, în cadrul primelor structuri de organizare socială.

Pentru mil. I î.e.n. trebuie să privim lumea continentului european ca pe o coexistenţă de


civilizaţii, contemporane unele cu altele
- în zona Mediteranei: Grecia şi Roma antică, o lume sclavagistă,
- triburi nomade, seminomade şi sedentare:
●celţi şi germani în Europa Centrală şi de Vest
●traci în Balcani şi la nord de Dunăre
●sciţi la nordul Mării Negre, în sudul Rusiei de azi, pe Volga inferioară până la Nistru..

În jurul bazinului Mării Mediterane s-au dezvoltat succesiv civilizaţia greacă, greco-romană,
romană. Imperiul Roman expandează prin cuceriri spre nord, în insulele britanice ajunge până la
limita cu Scoţia (Zidul lui Hadrian), în teritoriul Germaniei de azi, până la Teutoburger Wald (la
nord-nord-est de oraşul Bielefeld), în Austria până la Viena / Vindobona, în România până la
Porolissum (Moigrad). Romanii construiesc aşa-numitul LIMES, pentru a stăvili atacurile
dinspre nord ale „barbarilor” (barbar însemna bâlbâit sau persoană care nu cunoştea limba
greacă, limba filozofiei, a ştiinţelor etc. în Grecia antică, dar şi persoană care nu ştia limba latină
în Imperiul Roman).

15
Limbi, popoare, istorie, mitologie
Relaţiile cu romanii şi creştinismul

Cunoaşteţi foarte bine marile familii de limbi din Europa contemporană. Pornind de la limbile
contemporane, să ne imaginăm diversitatea popoarelor care le vorbesc. Apoi să ne imaginăm
cum s-a ajuns la această diversitate etno-lingvistică, ţinând seama şi de faptul că nenumărate
limbi au dispărut de-a lungul mileniilor. Să fi dispărut şi oamenii care le vorbeau, sau doar au
fost asimilaţi de către alte grupuri, mai numeroase şi cu o cultură socio-economică mai
puternică?

1. Limbile romanice (din grupul limbilor indoeuropene3) sau neolatine, care au evoluat
din limba latină vulgară. Aprox. 15, cu 700.000.000 vorbitori – lb. maternă,
850.000.000 inclusiv vorbitori care au o limbă romanică ca a doua limbă. (italiana,
franceza, spaniola, portugheza, româna şi retoromana). Clasificările detaliate
prezintă celelalte varietăţi printre care catalana, provensala, occitana etc.

2. Limbile germanice moderne reprezintă o ramură a grupului limbilor indoeuropene


/ indogermanice care au evoluat independent sau în contact unele cu altele din
germana comună şi însumează cam 15 limbi cu aproximativ 500.000.000 vorbitori
materni şi 700.000.000 dacă se adaugă vorbitorii de germană ca limba a doua.
(engleza, germana, olandeza, flamanda, daneza, suedeza, islandeza, pensilvana,
afrikaans, norvegiana, luxemburgheza, idiş, feroeza, frizona). Există şi clasificări
istorice mai detaliate care menţionează şi limbile germanice dispărute ori care
ridică la statut de limbă dialectele etc.

3. Limbile slave (din grupul limbilor indoeuropene): 20 de limbi, 300.000.000 vorbitori


limba materna/400.000.000 cu limba a doua. Limbi slave mari: rusa, ucraineana,
poloneza. Limbi slave mici: ceha, slovaca, slovena, croata, bulgara, bosniaca, sârba,
macedoneana etc. Clasificările istorice menţionează toate limbile slave inclusiv cele
dispărute.

4. Limbi baltice: letonă, lituană, selonă etc.

5. Limbi fino-ugrice (din grupul limbilor uralice): estonă, liva, maghiară, finlandeză

Civilizaţia omenească a evoluat în general similar în întreg teritoriul european pe


parcursul a multe mii de ani. Diferenţierile care au apărut în timp se datoresc în unor
cauze naturale, culturale şi populaţionale/migraţii.

3
Indoeuropeană sau indogermană: limbă ipotetică reconstruită prin metoda comparativ-istorică. Strămoşii
vorbitorilor acestei limbi au fost nomazi în mil. III-II î.e.n. ce au străbătut Asia Centrală şi teritoriul de azi al Rusiei
de Sud. Din grupul limbilor indoeuropene sau indogermanice fac parte: lb. celtice, greaca, lb.indopersane, hitita,
ilirica, baltice, slave, romanice.

16
Spaţiul cultural anglo-saxon şi de limbi germanice de azi ocupă Europa Centrală, o parte
din Europa Centrală de Vest, o parte din nordul Europei dacă ne gândim că întreg
continentul se întinde spre Est până la baza munţilor Urali şi ţinând seama de faptul că
centrul geografic al Europei se află în Ucraina, la 100 km nord de Sighetul Marmaţiei.

*
Triburile germanice au fost pânâ prin 5000 î.e.n. vânători şi culegători. În acest mileniu spre
sfârşit devin sedentari, agricultori, crescători de animale.
Pe la 2000 î.e.n. epoca bronzului înlocuieşte epoca pietrei. De la anul 800 î.e.n. cultura în Europa
de nord şi insulară înfloreşte sub influenţa CELŢILOR. Se ştie cu siguranţă că în migraţia lor,
celţii au străbătut zone precum Siberia, Mongolia etc., după modul de prelucrare a metalului.
Contacte celto-germanice înainte de Epoca Fierului nu sunt atestate.

Între sec. VI-I î.e.n. există următoarele populaţii în Europa:


În afară de greci şi romani:

- în insulele Britanice: BRITONII


- în peninsula Iberică: IBERII
- în estul Mării Adriatice: ILIRII
- la nord de Dunăre, în nordul peninsulei Balcanice: TRACII
- în bazinul Rinului, pe Seine, Loire, cursul superior al Dunării: CELŢII (Romanii spun:
Galia).
- Scandinavia de Sud, Jutland, litoralul Mării Baltice şi Mării Nordului între Weser şi
Oder: teritorii străvechi de origine ale GERMANILOR.

The Sacred Horse is a potent symbol of intelligence, speed, grace, strength, ...
odinsvolk.ca

GERMANII PARTEA I (vedere generală)

17
În sec. VI-I î.e.n. expandează în Valea Rinului, în sud, se amestecă cu celţii.
În sec. IV îi găsim pe coastele Norvegiei (Thule) unde se ocupă de agricultură, albinărit şi produc
Metwein / mied / mead sau … hidromel; în insula Helgoland se aflau teutonii. (relatări ale lui
Pitheas din Massalia/Marsilia).
În sec. III î.e.n. găsim mercenari germani în slujba celţilor.
În sec. I î.e.n. (72 î.e.n.) se relatează despre Ariovist, căpetenie a suabilor (în Galia).

Caesar (sec. I î.e.n.) spune că 100 pagus-uri germane (familii/neamuri organizate ca unităţi
militare) dau 1000 de războinici în fiecare an. Apoi peste un an, pornesc cei rămaşi acasă, ca cei
dinaintea lor să se întoarcă. Germanii nu cunoşteau proprietatea privată asupra pământului, se
hrăneau cu lapte, brânză, carne şi creşteau vite şi cai.

Tacitus (sf. sec. I. e.n.) spune că germanii practicau agricultura sedentară şi creşterea animalelor
şi că locuiesc în colibe dar şi în case de piatră, în comunităţi familiale mari, sau în sate, cunosc
scrisul, femeile au loc de cinste în familie şi cultură, copiii sunt crescuţi fără deosebire de rang,
pieptănătură, îmbrăcăminte şi sex, cuvântul hotărâtor îl are adunarea poporului.

După relatări din sec. II-III e.n.: germanii fac comerţ intens cu romanii, practică navigaţia,
produc ceramică, ţesături, bijuterii, prelucrează metalul (armuri, zale), ameliorează rase de vite şi
cai, practică agricultura. Relaţiile cu romanii se schimbă: germanii întâi au fost clienţi ai Romei,
apoi, marile uniuni de triburi îi transformă în duşmanii imperiului.
Pe la anul 150, goţii ajung cel mai departe, la Marea Neagră.
Pe la anul 200 triburi germanice pătrund în zonele de graniţă ale Imperiului, pe la 250, francii se
înstăpânesc şi se extind pe Rin, îi împing pe celţi spre sudul şi centrul Germaniei de azi.

În sec. III aristocraţia germanică preţuia bogăţia, ceea ce se măsura în ţesături, vase, podoabe,
aur, argint, pielărie, sticlărie. (Vestigii: în Schleswig-Holstein). Germanii din Europa Centrală
sunt constructori de nave şi navigatori. (vestigii: în mlaştini: bărci de stejar cu 14 perechi de
vâsle), se mai ocupă cu pirateria, agricultura (rase de cai) pentru cavalerie, se angajează
mercenari în slujba altora, totuşi, tot mai mult în slujba romanilor şi avem de-a face cu
„barbarizarea armatei romane”. Apoi, în sec. III, în urma înfiinţării puternicei uniunii de triburi
din Germania interioară, împăraţii romani încep să cumpere pacea.

În sec. III Goţii veniţi de pe insula Gotland, din sudul Mării Baltice până în zona Mării Negre,
formează o mare uniune de triburi cu alte grupuri/neamuri printre care şi slavii şi ajung între 230
şi 240 până la Don.

Triburile din Skandinavia (numite de Tacitus suiones, suedezi) pun mare preţ pe bogăţie şi
puterea regală, practică comerţul, jaful, cunosc scrierea runică.
Triburile din Europa Centrală fac comerţ cu Imperiul Roman şi cu Skandinavia. La Marea
Baltică sunt vandalii, burgunzii sunt în sec. III pe Main, alamanii şi longobarzii între Oder şi
Elba, În sudul peninsulei Jutland sunt anglii, saxonii şi iutii, navigatori şi piraţi. Pe Rin îi găsim
pe batavi şi chatti (uniuni de triburi ale francilor). În acest secol III, uniunile se ridică împotriva
Romei (se pare că, atraşi, printre altele de luxul şi bogăţiile Romei).

18
În sec. IV goţii în mare majoritate creştini (arieni), care au format puternice uniuni de triburi, au
legături strânse cu Imperiul Roman. Primul episcop al goţilor, Ulfila/Wulfila, traduce Biblia în
limba gotică. În acest secol etnogeneza încă nu este finalizată, acum se separă ostrogoţii de
vizigoţi (de o parte şi de alta a Nistrului). Între 370-380 sunt înfrânţi de huni şi împinşi spre vest
şi caută adăpost în Imperiul Roman. Imperiul nu respectă contractul încheiat şi regimul
refugiaţilor, goţii se răscoală, atrag şi alte grupuri etnice de la frontierele Imperiului, inclusiv
soldaţi imperiali. 40.000 de romani au căzut în lupte, goţii, sub conducerea lui FRITHIGERN
(vizigot) ies învingători; mişcările se ţin lanţ, de la Alpi până la Constantinopol. Armata romană
din răsărit este distrusă, are loc un colaps economic, relaţiile de producţie se dezmembrează.
ALARICH cucereşte Roma la 24 august 410, populaţia Romei i se alătură. Cetatea eternă este
pustiită, printre pietrele pavajului începe să crească iarba pe care o pasc porcii.
Apoi vin hunii, în frunte cu Attila. Imperiul cade pe mâna gărzilor barbare, în 476 ODOAKER /
ODOWAKAR, conducător al mercenarilor germani răstoarnă pe ultimul împărat roman, pe
nume tot Romulus, ca şi primul, şi întemeiază primul regat barbar. THEODERICH, regele
ostrogoţilor îl ucide pe acesta şi devine stăpânitorul Italiei.

Prima reprezentare a universului cunoscuta din intreaga lume. Vechimea: 3700-4100 de ani.
Die Himmelsscheibe von Nebra gilt als die weltweit älteste konkrete Himmelsdarstellung und als einer der
bedeutensten Funde aus der Bronzezeit. Gefunden wurde sie 1999 von Raubgräbern in der Nähe der Stadt Nebra,
ist aber seit 2002 im Besitz des Landesmuseums für Vorgeschichte Sachsen-Anhalt in Halle. Sursa: muenzen-
news.de

CELŢII
Când vorbim despre celţi, trebuie să ne imaginăm, la fel ca în cazul germanilor, grupuri mari de
populaţii. Acestea erau răspândite din Britania, Galia, Iberia, ţinuturile dunărene şi până în
Galatea în Asia Mică. Apostolul Pavel se adresează de fapt celţilor prin Epistola către Galateni.

19
Totodată să avem în vedere ideea de comunitate europeană în sec. V î.e.n, faptul că pot fi
consideraţi primii europeni care s-au impus fără scris şi a căror cultură are influenţe vizibile
până azi. Eforus sec. IV. î.e.n. scrie despre barbari, localizându-i astfel: keltoi (N-V Europei),
libieni (n Africii) perşi (Asia) sciţii (Balcani).

Celţii supravieţuiesc civilizaţiei greceşti, asimilează şi rafinează arta greacă şi romană.


(Vestigii: Vix /Franţa vas de 100 litri, diametrul 2 m; Hochdorf/Germania etc.)

Strabo spune: Întreaga rasă este nebună după luptă, o aşteaptă cu veselie, se adună repede în
unităţi de luptă. În 55 î.e.n. Cezar îi numeşte pe celţi britoni şi remarcă carele de luptă. Cea mai
mare calitate a celţilor era aceea de a fi războinici. Motivul expansiunilor a fost
suprapopularea, dorinţa de pradă şi glorie. Barzii şi preoţii reprezintă intelectualitatea cu
sarcina de a memora şi menţine identitatea culturală a tribului şi aveau cunoştinţe de
matematică, astronomie.

Animalele şi plantele erau considerate sacre, la celţi se poate vorbi despre prima mişcare
ecologistă (first green movement) şi de afirmare a nevoii de conservare a lumii naturale. Ei au
investit apa cu puteri spirituale (de pe atunci se aruncau monede în fântână).
Diodor din Sicilia relatează (sec.I) despre latura întunecată a religiei celtice… (the dark side…)
Iulius Cezar relatează despre sacrificii umane.

La Leonding (Austria) a fost descoperită o groapă cu oameni carbonizaţi (din 150 î.e.n.)
sacrificaţi prin selecţie deoarece aveau malformaţii ale maxilarului, probabil pentru că nu se
puteau hrăni şi deci dezvolta fizic neasistaţi, ceea ce era o condiţie de supravieţuire. (Să ne
amintim de spartani, care aruncau de pe o stâncă indivizii care prezentau handicap fizic. Nu
cred că trebuie să judecăm prin prima contemporană acest fapt, deoarece deplinătatea
facultăţilor fizice ale individului asigurau supravieţuirea comunităţii, prin muncă şi şi în caz de
război, prin luptă.)

Banchetul avea o funcţie socială vitală. Posidonius (scriitor grec) relatează despre vărsări de
sânge la banchete, evenimente centrale ale societăţii ierarhizate. Romanii descriu „fests”,
adevarate festivaluri, unde din vase uriaşe cu hrană pentru toţi, se împărţea mâncarea între
oameni şi zei.

În 52 î.e.n., celţii din Franţa sub Vercingetorix luptă împotriva romanilor pentru supravieţuire.
250.000 celţi, foşti aliaţi, revoltaţi, reprezintă ultima rezistenţă. Galia va fi romanizată, apoi
romanii pătrund în Britania în 43.e.n. apoi până în 60 e.n. va fi romanizată şi aceasta;
organizarea armatei romane era mult superioară iar regina Boudicca se sinucide.

Tacitus şi alţi istorici mediteraneni vorbesc despre faptul că britonii sunt obişnuiţi cu
comandanţi femei, apoi despre emanciparea femeii şi sacrificii şi îi consideră nişte neciopliţi.
Highlands şi Islands rămân înafara Imperiului Roman.

Noua religie, creştinismul, aduce instituţia călugăriei, cuvântul scris, cele mai frumoase „texte
iluminate”, contactul celţilor cu lumea mediteraneană duce la stilizarea şi eleganţa

20
reprezentărilor artistice, dovedesc spiritul artistic uimitor al celţilor. Prin cuvântul scris, tradiţia
orală devine literatură.

Tradiţia celtică a femeilor puternice şi războinicilor nobili continuă. Au rămas de asemenea


poveşti uimitoare, cu mesaj etic şi împotriva păgânismului, spre exemplu despre Finn McCool,
un erou războinic-vânător… Specificul celtic cedează cu timpul în faţa vikingilor şi
creştinismului. 4

Între VI-III î.e.n. În sec. V celţii pornesc spre Danemarca, apoi spre Spania, Anglia, Italia de
Nord, Germania de Sud, Cehia (totodată evoluează de la hillforts la oppidum, adică la locuirea
urbană; în aceste oppida se bate monedă: coins), Ungaria, Transilvania, apoi spre Balcani, în
zonele ilirilor, tracilor. În sec. III î.e.n. celţii organizează o expediţie în Macedonia, Grecia şi
Asia Mica (în Asia Mică se şi stabilesc o parte / Galateni). În Spania se asimilează cu populaţia
locală şi se naşte o cultură mixtă. Galia este complet celtizată. Mărturii stau denumiri geografice
şi credinţe religioase. Celţii nu cunoşteau scrisul. Despre celţi au scris în epocă: Hecateu din
Milet şi Herodot (despre celţii die Spania şi cei de pe Dunăre). În sec. IV 386 î.e.n. triburile
Semnone (Brennus) atacă Roma. Celţii organizează expediţii la Roma în 390 î.e.n., se angajează
mercenari ai Imperiului Roman. În 335 î.e.n. triburile celtice de la Adriatica trimit soli la
Alexandru Macedon. În sec. I celţii din Galia sunt împinşi / mobilizaţi de germani şi romani.

Pe la 800 î.e.n. CELŢII, creatori ai culturii HALLSTATT – prima etapă a epocii fierului, şi
reprezentativă pentru aceasta, întemeiază centre economice; societatea este împărţită în ţărani,
meşteşugari şi comercianţi. Caracteristice sunt mormintele principilor ce dovedesc centralizarea
puterii în centrele comerciale. Vestigii: Baden-Württemberg / Hochdorf, Enz. Cultura LATÈNE
(500 î.e.n.) – se generalizeaza metalurgia bronzului - durează până la naşterea lui Christos.
Vestigii: Neunburg/Neuchatel (Elveţia). În sec. VI cultura Latène (vestigii în zona Neuchatel)
înlocuieşte cultura Hallstatt. Dovezi VI-V: Săbii, pumnale, coifuri, podoabe de bronz şi aur, vase
de lut lucrate la roată, vase greceşti în variantă celtică, morminte Tumuli.

Celţii, amintiţi de istoriografia greacă, au pătruns în sec. IV-III î.e.n. în Germania de Sud,
Britania (celti insulari), Spania (celtoiberi), Portugalia, Ţările de Jos, Boemia (Cehia) unde s-au
lovit de populaţia băştinaşă germanică. Au adus influenţe mediteraneene şi utilizarea pentru
prima oară, la nord de Alpi, a plugului de fier şi roţii olarului, a dispozitivelor de măcinat fin (de
exemplu făina se măcina foarte fin în regiunile celtice din Italia de Nord). Influenţa greacă este
tot mai mică şi apare emailul, tehnică decorativă specific celtică.

Celţii expandează masiv şi când ajung în teritorii noi, pământurile se repartizează pe PAGUS-uri,
adică ginţi/triburi, identice cu unităţile militare. În Britania proprietatea gentilică asupra
pământului s-a păstrat timp îndelungat. Pe continent apare treptat proprietatea privată asupra
pământului, comunitatea gentilică este înlocuită de cea rurală, din care apoi se formează
aristocraţia. Sunt eliminate carele de luptă (doar în Britania rămân). În sec. III-II î.e.n. celţii bat
monedă. Expansiunea celtică încetează în sec. II î.e.n., ultima mare migraţiune fiind cauzată de
triburile belgilor. La sf. sec. II, relaţiile gentilice sunt înlocuite de relaţii sclavagiste; apar
uniunile de pagusuri, apoi centre politice cu fortificaţii (oraşe). Căpeteniile sunt izgonite şi în
locul lor se constituie consiliile aristocraţiei în frunte cu magistraţii numiţi vergobret.
4
Discovery 04.08.11, ora 16

21
SAREA era considerată aur alb, necesară pentru a conserva carnea (vestigii: Hallstatt,
sec.IV.î.e.n. celţii practicau mineritul de sare.)

Druizii (preoţii) se organizează în corporaţii, sunt scutiţi de impozit şi serviciu militar. Doctrina
secretă a acestora necesită 20 de ani pentru a fi memorată.

Nordul Galiei rezistă cuceririi romane, în sud, aristocraţia înlesneşte cucerirea de către romani.

Deplin independentă este Irlanda celtică (Hibernia), până în sec. III, după ce celţii s-au aşezat
aici în 4 valuri, pe la anul 500 î.e.n. şi fără legături cu Imperiul Roman. Aici avem comunităţi
numite TUATE (formate din druizi, plugari, meşteşugari, adunarea poporului care forma
armata). În sec. I-II e.n. există 5 uniuni de triburi. Cea mai puternică este cea condusă de
CORMACK, şi ocupă aşezări vecine, se construiesc fortificaţii (rath), construcţii pe apă
(cranwog), sub case existau pasaje pietruite, care asigurau deplasarea de la una la alta prin
subteran. Cunoscute sunt triburile Scotti şi Atecotti. Celţii au adaptat şi adoptat zei irlandezi,
ritualuri irlandeze de înmormântare. Vestigii: cetatea Dun Aenghus.

În sec. V (405), un sclav, de altfel briton, fiu de ofiţer roman şi diacon, este răpit de vânătorii de
sclavi şi dus în Irlanda (în Ulster), este păstor şi propovăduieşte credinţa creştină. După 6 ani
evadează, ajunge în Franţa (Auxerre), devine preot, şi se întoarce apoi după 12 ani, trimis de
papa Celestin I ca episcop pentru a-i creştina pe păgânii din Irlanda (432). Celtii irlandezi erau
acolo de 1000 de ani şi nu auziseră de creştinism. El ştie limba locului, este o persoană darnică,
şi jovială, se înţelege cu regele, este gata de sacrificii. Acesta întemeiază mânăstiri, şcoli şi
biserici, face alfabetizare; în timpul său pietrele verticale care marcau mormintele celtoirlandeze
devin cruci: crucea în colac, colacul este o torsadă, ca motiv solar (a se vedea Keltenkreuz-
Wikipedia). El aduce nu doar credinţa ci şi cultura sa, moştenirea orală de acum se scrie,
legende, literatură orală etc. În zilele noastre este sărbătorit ca protector al Irlandei şi este vorba
despre Sf. Patrick. Sf. Patrick moare în 17 martie 461.

Sf. Patrick este un caz unic în istoria bisericii – a părăsit Imperiul pentru a predica şi a convertit
un popor întreg, a scris enorm de mult. Se spune că ar fi alungat şerpii de pe insulă (de fapt a
alungat necredinţa). Clericii britoni erau roşi de invidie, chiar a fost atacat de un rege briton
creştin (Coroticus). Sf. Patrick s-a identificat cu irlandezii iar azi este sărbătorit de 50.000.000
irlandezi.

Din Irlanda şi apoi Scoţia, adică din teritoriile celtice, porneşte o mare mişcare de misionariat
spre creştinarea popoarelor de pe continent. Numeroşi fugari celtoirlandezi răspândesc
manuscrise pe continent între sec. V-IX. Renumită este lucrarea Book of Kells (manuscris miniat
reprezentând Evangheliile; aici apare prima oară tendinţa de a separa cuvintele şi de a introduce
paragrafe).
Astfel, creştinismul a apelat la celţi pentru a fi răspândit… De ce oare? Deoarece, pentru celţi
Isus era un erou care lupta, suferea, murea şi învia, lucruri acceptate de celţi şi prezente în religia
acestora. Astfel, dificultatea a constat doar în a introduce un zeu suprem, iubitor şi iertător în
structurile existente. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi zei? Aceştia au rânduit viaţa celţilor mai departe,
apoi au trecut în mituri şi legende.

22
Celţii nu au invadat Britania între 500-100 î.e.n., respectiv Anglia şi Ţara Galilor, ci s-au aşezat
şi asimilat.
Vestigii celtice: Castell Hellys – casa rotundă, acoperiş de paie, pereţi din nuiele arcuite, scuturi.
Se ştie că celţii îşi vopseau corpurile.
La Keemiffol: Arogon, zeiţa războiului.
După cum am spus, în sec.III (279 î.e.n.) celţii întreprind o expediţie a groazei şi terorii în Grecia
şi lasă în urmă a legacy of fear. În cursul acesteia sunt fascinaţi de statuile din Delphi şi totodată
îngroziţi de zăpada din munţi; zăpada, şi nu grecii i-a învins.
Romanii cuceresc Grecia şi plănuiesc şi distrugerea totală a celţilor: GALII pe care i-a condus
VERCINGETORIX în lupa împotriva lui CEZAR sunt CELŢII din Franţa. Romanii au învins,
iar ulterior în zadar s-au unit celţii şi au atacat în Sud, Est, Vest.

Arborele vieţii.

DESPRE RELIGIA CELTICĂ

Religia celţilor ar putea să se numere printre religiile pierdute, dacă nu s-ar ţine seama de faptul
că mitologia germanică poate fi considerată moştenitoare a a acesteia.

Lumea naturii avea semnificaţii religioase. Astfel, TARANIS era zeul tunetului, CERNUNNOS
era zeul animalelor sălbatice, al războiului, mistreţul, hrana zeilor, şi animalul pe care călărea
AROGON zeiţa războiului, GOBNIU, zeul meşteşugurilor fierului… Peşterile şi crevasele erau
porţi spre alte lumi.
Celţii credeau în:
-nemurirea sufletului
-metempsihoză
-sfârşitul lumii prin foc şi apă
-cultul era marcat de credinţa în spiritele pădurilor, munţilor, râurilor, izvoarelor
-zeii: ai soarelui, tunetului, războiului, vieţii şi morţii, meşteşugurilor şi oratoriei.
-aduceau jertfe omeneşti.
MORMINTELE vorbesc şi ele despre dezvoltarea credinţelor religioase: îşi depuneau morţii în
ambarcaţinuni împreună cu mâncare şi obiecte (ca la egipteni).

CALUL era considerat sacru. Calul şi carul de luptă sunt practic efigii ale culturii şi societăţii
celtice a războiului, după ce fierul înlocuieşte bronzul. Ei totuşi nu râvnesc teritorii ci doar
prestigiu şi pradă. Celţii sunt cei care distrug civilizaţiile clasice din Europa Centrală.

23
Practica religioasă a celţilor, adică instituţii, rituri şi ceremonii (bine documentată prin relatări
ale autorilor antici şi descoperiri arheologice) cuprinde:

1.Locul sacru (peşteri, crevase, ape; mai târziu: spaţiul sacral construit „nemeton”)

2.Timpul sacru (4 mari sărbători, obiceiuri şi azi adaptate la creştinism : Imbolg: începutul
primăverii / Sf.Brigid/fertilitate; Beltane (începutul verii / se stingea si reaprindea focul din vatră
cu oţel şi piatră/focurile de Paști; Lughnasadh: începutul toamnei / la mormintele celor apropiaţi;
Samhain: începutul iernii / poţi trece în alte lumi: germ. Weihnachten - lb. Kymrisch/Welsh
wythnos - Woche 8 Nächte; Halloween = hallow even)

3. Acţiunile cultice şi magice:


a. sacrificiul (uman, animal, în obiecte)
b. rugăciunea
c. prezicerea
d. interpretarea semnelor
e. necromanţia (invocarea morţilor pentru prezicerea viitorului) şi interpretarea viselor
- prezicerea din modul cum moare un om/animal
- cultul craniului (trofeu preparat): credeau în cap ca sediu al gândirii şi inteligenţei
- cultul ceaunului (Kesselkult): rechizită magică, nelipsit…şi la germani
- moartea şi comemorarea morţilor (continuitate necropole, Urnenfelder, Halstattkultur etc…. se
aruncau în foc şi fiinţe, oameni, animale…)

4. personalul de cult:
a. druides (preoţi, şi femei)
b. vates (prezicători)
c. filid (barzi)

Mai puţin documentată este mitologia, respectiv povestirile religioase şi mitice şi panteonul.
Zeităţile celtice continentale sunt cunoscute prin intermediul autorilor greco-latini şi prin
inscripţii, iar din Evul Mediu timpuriu, prin mituri şi legende. S-ar părea că interpretarea romană
şi greacă, prin asimilarea zeităţilor celtice cu cele greco-latine clasice nu mai convine. Mai
convenabilă este „regionalizarea”, deoarece fiecare comunitate respectiv spaţiu mai larg sau mai
restrâns prezenta panteonul să propriu. Totuşi, există şi unele arhetipuri precum:
Belenus/Belinus: Apollo.

În marea lor majoritate (şi sunt cam 400 de nume cunoscute), este vorba despre zeităţi
feminine/materne, nu şi paterne, apoi de zeităţi ale morţilor, meşteşugurilor şi războiului.
Specifice sunt
- Triadele sau Matroanele, zeiţe protectoare ale tribului care reprezintă printre altele şi
cele 3 vârste ale omului.
- Zeităţile perechi Bormo şi Damona
- Zeităţile magiei Danu cu cei trei copii Brian, Iuchar şi Iucharba
- Zeii meşteşugurilor Gobniu, Credne, Luchta
- Morrigan/Rigani
- Manannan mac Lir, zeul mării.

24
Este respinsă ideea conform căreia Firbolg ar fii zeii războiului şi Fomori ai fertilităţii.

Nodul celtic

Brigantia/Brigantes zeiţe ale războiului şi bătăliilor.


Badb/Bodb stăpânele pământului, zeilele poporului.

Celţii credeau că sunt creaţi de zeul morţii, Dispater, Taranis căruia i se aduceau jertfe
omeneşti.
În vest, acesta se numea Sucellus şi era şi zeu al faurilor, metalului, metalurgiei, formând cuplu
cu Nantosuelta, zeiţa casei şi bogăţiei.
O altă zeiţă poartă numele Aericura.
Teutates (părinte al poporului?)
Teutanus (adorat în muntele Gellért din Budapesta)
Donn, zeul morţii.
Abnoba, zeiţa vânătorii.
Lugh/Llew „unul dintre cei trei pantofari divini/de aur“ (în Wales)
Zei ai meşteşugului fierului şi ai vindecării: Suleviae, Grannus, Sequana, Bormo şi Damona.
(În toponimul germ. Aachen din lat. Aquae Granni se regăseşte numele Grannus). Medicul zeilor
celţi se numea Dian Cecht.

Relaţia divinităţilor celtice cu figuri animale (zeităţi zoomorfe):


Zeul războiului Cernunnos poartă coarne de cerb.
Damona, din dam=vită
Andartan, Artaius, Matunus sau Artio trimit la *artos (celta veche) =urs
Porcul, respectiv vierul, de fapt mistreţ, era animalul pe care călărea zeiţa Arduinna.
Numele zeiţei Bodua înseamnă cioară.
Zeiţele cailor sunt Epona (gaelic) şi Rhiannon (în Wales, Kymrisch)

Animale importante: găina, câinele, vita, porcul, calul, corbul, lebedele.


Zeiţele Bodb şi Morrigan precum şi demonii feminini ai bătăliilor şi războiului (Scathach,
Uathach şi Aife) sunt însoţite de corbi sau se pot transforma în corbi.

Plante medicinale / magice: vâscul de stejar, vâscul cu boabe albe, stejarul (dru-nemeton: câmpia
cu stejari), de unde vine şi termenul druid… Mărul era simbolul Celeilalte lumi (Anderswelt,
Andere Welt)

25
Triskele Triskele

Simboluri celtice: Spirala: călătoria sufletului prin viaţă; spirala dublă:devenirea şi petrecerea din
viaţă; Triskele (spirala triplă): zeiţa triplă: Banba, Eriu, Fotia, adică devenirea, existenţa,
petrecerea din viaţă. Alte simboluri: luna, roata existenţei.

Das Keltenkreuz http://irish-net.de

Curs 3

GERMANII PARTEA II

Vecinii cei mai apropiaţi ai celţilor erau germanii, de aceea au fost confundaţi cu aceştia. Numele
de germani a fost utilizat şi răspândit de romani, se datorează romanilor, dar aceştia l-au preluat
de la celţi.

Celţii şi germanii s-au contopit, nu se ucideau pur şi simplu între ei, aşa cum viziunea violentă şi
agresivă asupra istoriei ne făcea să credem, ci triburile şi comunităţile tribale se reorganizau sub

26
alţi conducători, cei învinşi deveneau supuşi. În nici un caz uciderea prizonierilor nu era utilă.
Popoarele / triburile germanice şi celtice trăiau ba în duşmănie, ba ca tovarăşi de arme, în alianţe.
Germanii pot fi consideraţi drept moştenitori ai culturii celtice.

Germanii între ei vorbeau cam ca slavii de azi, adică în ciuda unei mari varietăţi de limbi din
aceeaşi familie, se înţelegeau cu alţii în baza fondului comun (elemente de lexic, reguli etc.)
Gotica era limba comună, o lingua franca sau koiné. Dovezi scrise din această perioadă nu
există. Germanii în contact cu Grecia şi Roma, au utilizat scrierea acestora. Cele mai vechi
mărturii sunt piese ceramice şi obiecte din fier ce trimit la arta stepelor străbătute. Până la
începutul Evului Mediu (atenţie! Evul Mediu în Ocident începe la căderea Romei, 476 e.n., adică
sec. V.!), societatea se caracteriza prin activităţi ca războiul şi jaful, totuşi cercetări noi, vorbesc
despre practicarea agriculturii de către cei neliberi / prizonieri duşi în robie. Se cultivau legume,
salată, ridichi, se cunoşteau plantele medicinale şi desigur, creşteau animale pentru carne, lapte,
blană, piele, şi cai de luptă şi tracţiune. După mărturii ale unor istorici precum Tacitus sau
Prokopios, germanii în teritoriile Germaniei de azi, erau aşezaţi în păduri, mlaştini, bărăgane şi
stepe nisipoase.

Societatea germanică era împărţită în:


Nobilime, Oameni liberi, Liten (semiliberi), Schalke (neliberi), ultimele 2 categorii fiind de
fapt prizonieri-agricultori. Uniunile de comunităţi aveau posesiuni comune, erau conduse de
conducători / principi. Unii se considerau „neam ales”, alţii doar „duci” (lat. dux, ducis), adică
conducători. După un război de succes, adesea se organiza rapid un nou trib / neam / popor.
Numele tribului Alemanilor (alle Mannen = toţi bărbaţii / războinicii / oamenii) se regăseşte în
toponimul francez pentru Germania: Allemagne (jedermanns Land), care mai înseamnă şi „ţara
tuturor”.
Virtuţile / valorile cultivate de popoarele germanice prin educarea tineretului, războinicilor şi
preoţilor erau: loialitatea, curajul, dispreţul în faţa morţii, disciplina/simţul datoriei şi
…răzbunarea.
Puncte tari:
●nu şi-au abandonat în general limba şi identitatea (nici sub stăpînire romană şi indiferent dacă
au existat într-un stat unitar sau fărâmiţat ori dacă s-au aflat/se află în state diferite, până în zilele
noastre, având un pregnant sentiment al propriei identităţi). De-abia după ce francii cuceresc
Galia celtizată şi ulterior romanizată însă, avem de-a face cu adoptarea limbii locului (limbă neo-
latină, devenită franceza), de către Chlodwig şi sub domnia acestuia.
●capacitatea de reorganizare şi asimilare rapidă a celor cuceriţi.
●structura socială a triburilor: războinici, învăţaţi/preoţi/judecători/înţelepţi, agricultorii
(prizonierii nu erau ucişi ci munceau). Cam 100.000 de persoane (inclusiv bătrâni, femei, copii)
putea susţine acest tip de organizare, adică deplasa, hrăni, apăra (pe an/contingent, comunitatea
asigura 1000 noi războinici, cei ce fuseseră 1 an în campanie, reveneau pentru refacere şi altii
1000 le luau locul)

27
Palos din epoca fierului Griffzungenschwert zum Beginn der Eisenzeit

(Spsursaesursaerspitzen mit Triskele, Swastika un


Sursa: http://valnirgetforum.net

28
Römer-Schlachtfeld: Archäologen entdecken germanische Waffen 17. Februar 2009, 09:36 Uhr.
Auf dem antiken Schlachtfeld im Kreis Northeim in Niedersachsen haben Archäologen jetzt auch
germanische Waffen gefunden. Dies bestätigt den Wissenschaftlern zufolge, dass vor rund 1800 Jahren
dort römische Truppen gegen germanische Krieger kämpften.

Geschichtsbild gerät ins Wanken

Die Entdeckung des Schlachtfeldes bringt nach Darstellung des niedersächsischen


Landesdenkmalpflegers Henning Haßmann das überkommene Geschichtsbild ins Wanken.
Bisher waren die Fachleute davon ausgegangen, dass sich die Römer nach der verlorenen Varus-
Schlacht im Jahr neun nach Christus hinter den Limes zurückgezogen hatten.

Das Schlachtfeld bei Oldenrode war im vergangenen Jahr entdeckt worden, nachdem
Hobbyforscher Stücke präsentiert hatten, die sich als römische Funde entpuppten. Unter den
seither entdeckten Fundstücken befinden sich Katapultspitzen und andere Waffenteile, Schmuck,
Verzierungsstücke römischer Uniformen, Zeltheringe, Radnaben und Pferdegeschirr.

SITE: OBIECTE MEDIEVALE, armament, unelte, mobile etc. http://www.pp-mittelalter-


shop.com/bewaffnung-antike-mittelalte/sax-germanen-wikinger.html

Din Skandinavia spre Africa de Nord.5 Germanii au păşit în lumina istoriei când au părăsit
Skandinavia şi au luat-o spre S, S-V, S-E, dar şi spre N, se pare, împingându-i pe laponii nomazi
şi mai la nord.

5
Rovan, Joseph: Geschichte der Deutschen Von ihren Ursprüngen bis heute, Deutscher Taschenbuch Verlag,
München 2001. p. 29-36.

29
În pădurile şi câmpiile din teritoriile a ceea ce mai târziu avea să fie Germania, au intrat în
contact cu celţii şi ilirii, care după limbă, sunt tot indoeuropeni. Ştim că aceştia erau purtători ai
culturii La Tène şi Hallstatt, posterioare epocii pietrei şi se foloseau de bronz şi fier.

Ilirii, din care au rămas doar albanezii până în zilele noastre, au migrat între 1500-500 î.e.n.
spre Europa Centrală şi de Est, din zona Germaniei de azi şi până în Balcani. Numele unuia din
triburile ilire, Veneţii, trăieşte în toponimul Veneţia şi în Wende, wendisch, windisch, prin care
germanii îi desemnau pe slavi.

Din ţinuturile celtice şi ilire, comerţul cu Germanii de Nord s-a dezvoltat impetuos. Odată cu
acesta, s-au răspândit obiceiuri, concepţii religioase şi sociale. În drumul lor spre sud, germanii
au împins populaţia celto-ilirică sau au asimilat-o împreună cu cultura sa.

Migraţia germană a fost produsă de climă, în timpul acela hula marină a devastat coastele
peninsulei Jutland şi a despărţit insulele Friesland de Est de continent.

Raportat la timpul istoric, germanii se deplasează târziu în comparaţie cu hitiţii, perşii, grecii şi
popoarele italice. Mai târziu ca germanii migrează doar slavii şi balţii.

În sec. II î.e.n. cimbrii şi teutonii au atacat Roma, dar se pare că nu au fost doar ei. De la acest
moment şi până la cucerirea Italiei de către longobarzi şi când triburile ce dau naştere naţiunii
germane (franconi, saxoni, thuringi, suabi şi bavarezi) se află pe locurile din zilele noastre, trec
700 de ani de migraţiune germanică. Majoritatea triburilor menţionate de Cezar şi Tacitus nu
mai există la 200-300 de ani după menţiuni. Trebuie să ne imaginăm uniunile de triburi,
reorganizarea acestora din mers, alinţele temporare sau definitive prin asimilare.

Infrastructura rutieră lipsea, grupurile nu puteau fi mari, dacă voiau să supravieţuiască în


teritoriile pe care le tranzitau. Cele mai mari popoare / neamuri numărau câteva zeci de
râzboinici şi nu prea depăşeau 100.000 de suflete cu femei, copii, bătrâni şi sclavi cu tot. În
vremea Merovingienilor6, în ţinuturile Germaniei de azi erau cam 1.000.000 de locuitori.

Istoriografia sec. XIX împarte germanii în 3 ramuri:


- ramura de nord – Skandinavă
- ramura de vest, vizigoţii pe Elba-Rin
- ramura de răsărit, ostrogoţii, Weichsel/Wistula – Marea Neagră, valabil pentru sec. III-
IV e.n.
Imaginea actuală, conform descoperirilor arheologice este diferită:
- Cherusker în Hessen, venind din Westfalen, cu conducătorul Hermann/Arminius (pe
vremea lui Augustus), crescut şi educat la Roma, ca ostatic, era chiar cetăţean roman
Gaius Julius Arminius.

În 121 î.e.n. GERMANII ocupă Galia de Sud, apoi se înstăpânesc temeinic în regiunile dunărene.
În anul 9 e.n. germanii resping legiunile romane în bătălia de la Teutoburger Wald. Graniţa
Imperiului Roman a fost stabilită pe Rin-Dunăre, apoi mai sus, Koblenz-Regensburg, printre

6
Dinastia Merovingiană întemeiată de Chlodwig / Clovis / Clodovec 482-501; Dinastia Carolingiană întemeiată în
771 de Carol cel Mare / Charlemagne / Carolus Magnus / Charles le Grand / Karl de Große.

30
celţi. Celţii din Galia au putut fi uşor romanizaţi, pe când cu germanii acest lucru nu a fost
posibil. Markomanii, „oamenii de la graniţă”, se apărau puternic şi agresiv la limes şi pe Dunăre
iar Marcus Aurelius nu i-a putut învinge niciodată. Tot la limes se aflau alamanii, iar goţii în
Balcani.
Ostrogoţii şi vizigoţii aveau drept teritorii de origine Suedia, Oster- şi Vestergotland, insula
Gotland. În deplasarea spre sud, ajung în Polonia, Ucraina şi la Marea Neagră. Din punct de
vedere militar şi numeric goţii erau extrem de puternici, întemeind un stat temut. În sec. IV,
invazia hunilor dinspre Asia Interioară pun în mişcare atât pe vizigoţi cât şi pe ostrogoţi.

Sursa www.Hubert-Brune.de

Vizigoţii presează graniţa imperiului, dar se şi aliază cu imperiul, asigurându-i graniţele


împotriva hunilor. În anul 375 e.n. începe migraţia dinspre răsărit, după cum am spus, pusă în
mişcare de huni, care i-au învins pe germanii de răsărit (în nordul Mării Negre) iar în sec. V vin
de tot în vest.

În anul 410, Alarich în fruntea vizigoţilor, primul rege cunoscut al goţilor, ajunge la Roma, este
şi primul rege german din Italia. Alarich s-a născut undeva în zona Deltei Dunării (insula Peuce,
neidentificabilă azi), din familia regală a balţilor. În vremea naşterii sale, vizigoţii se aflau în
sudul Dunării, după ce s-au refugiat aici fugind de huni. Alarich a slujit în Foederati, ceea ce
însemna armata germanică în slujba romană. După divizarea Imperiului Roman, sub
conducerea sa, goţii (ce nu se numeau încă astfel), trec peste Grecia de azi într-un marş de
cucerire, totuşi, Alarich este numit Magister Militum per Illyricum şi se înarmează din arsenale
romane, pustieşte nordul Italiei, totuşi este cruţat de căpetenia armatelor romane, un vandal. Între
Imperiul Roman de Răsărit şi de Apus există duşmănie şi concurenţă. Atacurile lui Alarich au

31
dus la mari transformări în Imperiul Roman: au fost retrase legiunile din Britania, capitala s-a
mutat de la Roma la Ravenna. Vandalii, Suebii şi Alanii au înaintat spre Galia (Burgund) şi
Spania şi se află aici până vin maurii, pentru 400 de ani. Nobilimea vizigotă, refugiată şi
adăpostită în munţii din Asturia este cea care începe „Reconquista”, adică recucerirea Spaniei de
la mauri.

Stilicho, vandalul, s- aliat cu Alarich şi au atacat şi jefuit Roma, au cruţat bisericile deoarece erau
creştini ai bisericii Ariene. Alarich a vrut să asigure poporului său printr-un contract cu Roma, un
teritoriu autonom stabil în Imperiu. Theoderich I, ginerele lui Alarich a condus vizigoţii între 418
şi 451.

Datarea tezaurului și atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, cât și de la inscripția de pe


colan, prezența runelor sugerând un neam germanic. Prima ipoteză atribuie tezaurul vizigoților conduși
de Athanaric, care s-au refugiat în Imperiul Roman odată cu apropierea hunilor, tezaurul fiind îngropat
cel mai târziu în anul 381. A doua ipoteză îl atribuie ostrogoților, din prima jumătate a secolului al V-
lea. Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tezaurul_de_la_Pietroasele .

Ostrogoţii erau barbari semicivilizaţi, mijlocitori între Roma şi Attila, iniţial învinşi dar şi aliaţi
ai hunilor. La curtea lui Attila era plin de principi ostrogoţi şi romani exilaţi. După prăbuşirea
regatului hun, ostrogoţii (pare că de-abia acum se formează ca grup etnic) vin spre vest definitiv
şi în fine o parte, se aliază cu romanii, printr-un contract de foederati şi se aşează în Panonia.

Odoaker, crescut la curtea lui Attila şi creştin arian, devine rege al Italiei în 476;

32
Theoderich cel Mare în 488, ostrogot, o vreme şi rege al vizigoţilor, al cărui vis a fost
întemeierea unui Imperiu Romano- Gotic, a fost o vreme ostatic la Constantinopol, apoi a luptat
pentru a deveni rege al ostrogoţilor din Balcani şi Panonia (474). El a lăsat romanilor profesiile
civile şi goţilor, meşteşugul armelor. Theoderich nu a supus populaţia băştinaşă ca un învingător,
ci a asigurat condiţii ţăranilor să cultive pământul, a controlat corectitudinea preţurilor practicate
de negustori şi meşteşugari şi a asigurat securitatea drumurilor. A pus să se reconstruiască tot ce
fusese distrus de propriile sale trupe, zidurile şi conductele de apă. Convingerea sa era că în caz
de litigiu, justiţia trebuie să-şi facă datoria, şi nu dreptatea cu pumnul.

Cum au gândit romanii despre regele Theoderich, aflăm de la istoricul Prokopios:


„Acela dintre duşmanii să care supravieţuise, pe acela l-a căştigat de partea sa şi a domnit fără
să fie atacat, peste goţi şi italici. A-şi lua nume şi insemne împărăteşti nu a considerat că ar fi un
semn de inteligenţă din partea sa, ci s-a lasat numit rege, toată viaţa. A apărat cu mână de fier
dreptatea în toate pricinile. El a apărat ţara de atacuriule barbarilor învecinaţi. Înţelepciunea şi
vitejia sa au fost temute şi cinstite pănă departe, de toţi cei din jur. Pe cărămizi romane se
găseau cuvintele: Sub stăpânirea regelui nostru Theoderich, Roma a fost fericită.”

Atât vizigoţii, cât şi ostrogoţii au fost atât aliaţi cât şi duşmani cu Imperiul Roman.
Vandalii, de pe Elba şi din Silezia pornesc spre Africa de Nord, în Tunisia ei sunt piraţi vreo 100
de ani, în 533/534 învinşi de împăratul Iustinian respectiv de armata greco-romană.

Longobarzii – din zona Panoniei erau păgâni. În sec. VIII, papa, ce ţinea locul împăratului
foarte slab al Constantinopolului, cheamă principii germani în ajutor. Astfel, regele francilor,
Pippin cel Scurt şi fiul său Carol cel Mare luptă cu longobarzii aliaţi cu bavarezii. Apoi Carol cel
Mare anexează Italia de Nord şi se intitulează rege al francilor şi longobarzilor. (Lombardia, azi;
Tirolul e Sud, german, azi). Longobarzii s-au asimilat, dar numele trăieşte în toponimul
Lombardia şi se pare că Garibaldi, eroul naţional italian al mişcării „Risorgimento” era din
neamul strămoşesc al longobarzilor. Garibald înseamnă „viteaz cu lance”

Burgunzii, aşezaţi pe Rin în 406, veniţi din Danemarca din Bornholm, veche insulă nordică,
holm înseamnă insulă, au întemeiat un regat ce a dăinuit între 460 şi 534, adică 3 generaţii, după
care a dispărut. Toponim azi: Bourgogne.

În momentul când se scrie Nibelungenlied (sec. XII/XIII), întâmplările relatate sunt vechi de 600
de ani, transmise oral, mai ales de bavarezi, franci şi şvabi. Astfel, d.e. Theoderich cel Mare (der
Ostgotenkönig) este personajul „Dietrich von Bern” (Verona, la anul 500 Ravenna) şi prieten
fidel al lui Attila, la curtea căruia se pecetluieşte soarta burgunzilor. Carol cel Mare a fost
conştient de valoarea moştenirii orale şi a pus să se facă culegeri de cântece eroice şi legende,
acestea să fie multiplicate în scriptoriile mânăstirilor.

33
Sursa: www.rabenbaum-runenforum.de

Sursa: www.Hubert-Brune.de

În sec. V, episcopul Wulfila traduce Biblia în limba gotică. Scrierea runică apare în
Skandinavia şi este parţial de origine greco-romană.

Religia, Zeii
Germanii adorau zei, pe care romanii i-au reunit într-un panteon, căutând corespondenţe greco-
romane (Interpretatio Romana / Interpretatio Graeca). Au fost identificate mai multe „ordine”
sau „clase” de zei, contrare.

Zeităţi care întruchipează forţele naturii, tunet, soare, foc, primăvară, furtună, pământ roditor
toate acestea sunt avataruri ale divinităţii). Imaginile zeilor se întrepătrund fără a fi întotdeauna

34
congruente; de asemenea, zei germanici se găsesc la majoritatea celorlalte popoare
indoeuropene şi chiar în spaţii culturale străine.

Zeii germanici servesc reprezentării de conflicte, vixctorii şi înfrângeri, şi dependent de finalul


confruntării, poporul triumfător îşi însuşeşte zeitatea celui învins. Aceştia sunt apoi prezenţi în
câte o poveste despre zei, în care un neam de zei vechi sunt învinşi de cei noi (evidentă este aici
vitalitatea, supravieţuirea şi capacitatea de reorganizare rapidă). O astfel de magmă
clocotitoare în domeniul istoriei religiilor respectiv al mitologiei este pentru contemporani greu
de pătruns. Saga medievală islandeză documentează pe de altă parte amprenta scandinavă a
religiei şi mitologiei germanice.

Zeii germanici cunosc mânia, spiritul războinic, suferinţa, moartea. Odin / Wotan (Zeus /
Jupiter), Thor, Loki, Baldur, Freyer, Freya, Frigga … Asenii şi Vanii, trăiesc într-o lume de
foc, sânge, mânie, răzbunare, beţie, spaimă. Această lume este dominată de soartă, care se află
deasupra tuturor, fie ei zei sau oameni.

Cei ce sunt obişnuiţi cu graţiile antichităţii, cu armonia şi semnificaţiile profunde sau ascunse
ale antichtăţii mediteraneene din mitologia greco-romană, vor fi surprinşi de zgomotul şi
îmbulzeala luptei, lovituri de sabie, secure, suliţă, de aburul sângelui şi sudorii, de flăcări ce se
înalţă la cer. Lumea zeilor germanici este exact opusul celei antice clasice, caracterizată prin
echilibru şi armonie. În lumea zeilor germanici se cunoaşte infracţiunea, contravenţia,
înfrângerea şi victoria trecătoare. Precum lumea omului, a cărei oglindă fidelă este, lumea
zeilor germanici este mânată de soartă către un sfârşit apocaliptic.

Imaginea pe care germanii o oferă prin chiar miturile şi legendele lor, justifică dificultăţile pe
care le-a întâmpinat creştinarea acestora. Au fost necesare uriaşe frământări şi răsturnări
interioare, înainte ca imaginea despre un zeu / dumnezeu iubitor şi suferind, ideea de milostenie
şi iubirea faţă de aproape şi-a croit loc într-o lume dominată de zgomotul luptei şi în care exista
numai cinste (Ehre) sau nemernicie (Schmach). Miturile şi legendele germanice caracterizează
un popor care este adânc înrădăcinat în natura dură şi zgârcită.

Este o lume în care duhuri şi forţe oculte îşi fac de cap, pitici şi uriaşi există fără de număr, dar
iată, nu şi silfi şi muze.

Reginele sunt războinice şi frumoase, bune şi frumoase sau rele şi frumoase. Femeile se bucură
de mai mare respect şi ocupă poziţii înalte, faţă de femeile civilizaţiei mediteraneene. Femeile
germanice, luptătoare şi dominante, nu se lasă închise în gineceu (Gynäkeion). Rezistenäa
fecioarei regale Brunhilde poate fi +nvinsü doar de foräe supranaturale öi centura fermecatü a
lui Siegfried.

Mult timp, în întreg Evul Mediu creştin, în perioada umanistă, barocă, în Iluminism, epoci
dominate de cultura italiană, spaniolă, franceză, engleză, miturile şi legendele germanice au dus
o existenţă în umbră în memoria colectivă a poporului german sau au fost complet uitate. De-
abia gânditori şi savanţi din perioada istoristă / istorismului le-au redescoperit, în urma
lucrărilor lui Herder şi Wilhelm von Humboldt, le-au publicat şi le-au făcut cunoscute. Aceeaşi

35
învăţaţi au repus în drepturi sau au adus la cinste şi onoare personaje legendare şi evenimente
din preistoria germanică şi începuturile istoriei germane, de la goţi până la dinastia Staufen.
Imaginea acestui trecut mitic-religios imaginar a influenţat cultura germană în sec. XIX – XX şi
a marcat-o ca fiind un lucru de la sine înţeles pentru naţiunea germană, aşa cum s-a predat în
şcoli şi universităţi.

Richard Wagner a readus la viaţă în operele sale mitologia germană. Rezultatul artistic este cu
două tăişuri: măreţie adevărată dar şi comic involuntar şi exagerare / infatuare poetică / şi
muzicală. Teatrul lui Wagner de la Bayreuth, căptuşit cu catifea şi broderii, trădează modul în
care burghezia celebra renaşterea religioasă în felul său şi uită că cultul germanic nu avea
temple. Dar tocmai operele lui Wagner incită fantezia tânărului Hitler şi a acoliţilor săi viitori,
şi ar fi putut avea loc un sfârşit al lumii, sau chiar a avut loc sfârşitul unei anumite lumi.7
http://www.daimonen.de/?section=16

 Aegir (Hler altnordisch für Meer): Nordgermanischer Meerriese = uriaşul mărilor


 Alp (nordisch alfr): halb göttliche, halb zwergenhafte Wesen = fiinţă jumătate zeu,
jumătate pitic
 Andvari: Fischgestaltiger Zwerg = pitic-peşte
 Angrboda: Daimonische Riesin = uriaşă demonică
 Asen: Germanisches Göttergeschlecht = neam de zei germanici
 Balder (altisländisch Baldr, neuisländisch Baldur): Schöner, tapfer und milder
Gott, Sohn Odins und der Frigg = zeu frumos, viteaz şi blând, fiul lui Odin şi Frigg
 Bestla: Tochter des Riesen Bolthorn = fiica uriaşului Bolthorn
 Bor(r): Sohn von Buri =
 Bragi: Der Vornehmste =
 Buri (Bur): Urwesen =
 Dag (Dagr): Der Tag =
 Delling (Dellingr) Morgenstern
 Disen (altnordisch Disir, althochdeutsch Idisi): Göttergruppe =
 Fafnir: Umfasser =
 Fenrir: Der Wolf Fenrir =
 Fjörgyn: Mutter Thors =
 Fornjotr: Urriese =
 Forseti: Vorsitzer =
 Freya (altnordisch „Herrin“, „Frau“): Göttin der Liebe und Fruchtbarkeit =
 Freyr (altnordisch „Herr“): Gott des Wachstums, der Ernte und des friedlichen
Gedeihens. =
 Frigg (Frija, Frea): Geliebte Gattin =
 Fylgien (Fylgir, Fylgjur): Schutzgeister =
 Garm: Hund =
 Gefjon: Geberin =

7
Rovan, Joseph: Geschichte der Deutschen Von ihren Ursprüngen bis heute, Deutscher Taschenbuch Verlag,
München 2001. p. 23-28

36
 Gullveig: Zauberfrau =
 Hati: Hasser =
 Heimdall: Der Hellleuchtende =
 Hel (gotisch halja, althochdeutsch hella): Unterwelt, Hölle =
 Hermod(u)r: vergöttlichter Held =
 Höd(u)r: Sohn Odins =
 Hönir: Geber des Verstandes und der Gefühle =
 Hraesvelgr: Leichenfresser =
 Hymir: Riese =
 Idun: die Erneuernde, Verjüngende =
 Jörd: altisländisch Erde =
 Jötun: die früh Geborene =
 Kvasir: Personifikation eines Gertrankes =
 Edur: Erschaffer der Menschen
 Loki: der Luftige
 Magni und Modi: der Starke und der Zornige
 Mani: Mondgott
 Midgardschlange =
 Mimir: Quelldaimon =
 Nidhöggr: Neiddrache =
 Njörd: Gebieter über Wind, Meer und Feuer =
 Nornen: die Raunenden =
 Nott: Nacht =
 Odin (niederdeutsch Wodan, oberdeutsch Wuitan): Oberste der Asen =
 Ostara / Estora: Die Personifikation der aufsteigenden Sonne =
 Ran: Räuberin =
 Sigyn: Gemahlin des Loki =
 Sol: Sonne =
 Surtr: der Schwarze =
 Thiassi (Thjazi): Riese =
 Thor (Thunar, Donar): Gewitter und Fruchtbarkeitsgott =
 Thursen: Daimonische Wesen =
 Tyr (Tiwaz, Tiw, Ziu): Kriegs- und Richtergott =
 Ull(r) (Wulthus): Der Herrliche =
 Utgard-Lok: Daimonscher Riese=

 Vali: Der Rächer=

 Vanen (Wanen, Vanir): Fruchbarkeitsgottheiten =


 Vidar: Rachegott „Der weithin Herrschende“ =
 Vili und Ve (Wili und We): Wille und Heiligkeit =

37
 Vor (Wara): Die Vorsichtige =
 Walküren (Valkyrja): Totenwählerin =
 Ymir: Urstoff der Welt =

…………………………

http://www.berel-am-ries.de/seiten/Chronik/Forschungen-bis-808-
nChr/Germanische_Goetter.htm

38
Asen
In der altnord. (isländ.) Mythol. das wichtigste Göttergeschlecht. Zu den Asen gehören Odin,
Thor, Balder, Loki, Bragi, Forseti, Frigg, Gerda, Heimdall, Hel, Hödur, Tyr, Wali, Widar, Hönir,
Uller, Saga, Nanna, Sif und Iduna. Loki erscheint bald als ihr Freund, bald als Feind; Hermod
und Skinir sind untergeordnet. Sie wohnen in Asgard. Erst nach dem Wanenkrieg und dem
Friedensschluss mit den Wanen, von denen sie Njörd, Frey und Freya als Geiseln unter sich
aufnahmen, gelangten sie zu unbestrittener Macht. Die Wanen sind ihre ewigen Konkurrenten.

Asgard
In der altnord. (isländ.) Mythol. die Wohnung der Asen. Sie befindet sich in den Luftgefilden,
wo sie Thor gegen die Angriffe der Riesen schirmt. Zwischen ihr und Midgard spannt sich die
Brücke Bilröst.Ein jüngerer Mythus schildert Asgard als einen Herrscherpalast, dessen Dach mit
Gold belegt ist.

Bifröst

In der altnord. Mythol. "der schwankende Weg", die dreifarbige kunstvolle Himmelsbrücke, die
Erde und Himmel verbindet.Wo sie den Himmel berührt, befindet sich Himinbjörg, an welcher
Stätte Heimdall Wacht hält, damit die Riesen nicht hinüberdringen.Täglich reiten die Asen über
die Bilröst zu ihrer Richtstätte. So trefflich sie gebaut ist, sie wird doch einst zusammenbrechen,
wenn Muspels Söhne zum Vernichtungskampf gegen die Götter über sie reiten.

39
Wikimedia Commons English: "Odhin"
(1901) by Johannes Gehrts. The god Odin sits enthroned, flanked by his ravens Huginn and Munnin, and
the wolves Geri and Freki. Published in 1901.Source: Felix Dahn, Therese Dahn, Therese (von Droste-
Hülshoff) Dahn, Frau, Therese von Droste-Hülshoff Dahn (1901). Walhall: Germanische Götter- und
Heldensagen. Für Alt und Jung am deutschen Herd. Breitkopf und Härtel. Xylograph by Eduard Ade
(1835–1907) of a work by Johannes Gehrts (1855–1921)

40
English: A photograph of "Odin" (1825-1827) by H. E. Freund, housed at the Ny Carlsberg Glyptotek,
Copenhagen, Denmark
26 October 2008 Photography by Bloodofox of a work by H. E. Freund (1786-1840).

41
English: Odin, sculpted bronze figure by Lee Lawrie. Door detail, east entrance, Library of Congress
John Adams Building, Washington, D.C. 1939 Source Library of Congress, Prints & Photographs
Division, LC-DIG-highsm-02779 (original digital file), uncompressed archival TIFF version (67 MB),
cropped and converted to JPEG with the GIMP 2.4.5, image quality 88 author Artist is Lee Lawrie
(1877–1963). Photographed 2007 by Carol Highsmith (1946–), who explicitly placed the photograph in
the public domain. No known restriction on publication

42
Captioned as "Odin disguised as a Traveller". Published in 1914. Baker, Emilie Kip. 1914.
Stories from Northern Myths. New York: The Macmillan Company. Facing page 21. Artist
unknown

Odin Altnord. (isländ.) "der Wütende"


Wōdanaz (Origins) / Wōden (Migration period) / Odin (Viking Age)
Oberster Gott und Göttervater vom Geschlecht der Asen. Gott des Sturmes, der
Schlachten, der Toten, der Weisheit, der Dicht- und Zauberkunst, der Runen, der Ernte,
der Schifffahrt und der Ekstase. Sohn des Bor und der Bestla, Gatte der Frigg, Vater des Tyr,
des Thor, des Wali, des Bragi, des Widar, des Balder, des Hermod, des Hödur, des Skjöld, des
Säming, des Sigi, des Andawari und des Heimdall. Geliebter der Jörd, der Gunnlöd und der Grid
und Ziehvater des Starkad. Mit seinen Brüdern Wili und We schuf er die Welt aus dem Körper

43
des Ymir und gab den Menschen die Seele. Als Sturmgott reitet er auf dem achtfüßigen Ross
Sleipnir, mit dem tiefen Wolkenhut und dem dunklen Himmelsmantel angetan. Er hat als solcher
noch viel Ähnlichkeit mit dem Sturmdämon, der im Wütenden Heere oder der Wilden Jagd im
Volksglauben fortlebt. Als Totengott führt er die Scharen der Verstorbenen durch die Lüfte; in
Bergen hatten sie in der Regel ihren Aufenthaltsort; hierher kam Odin namentlich in der heiligen
Zeit der zwölf Nächte. Mit ihm treten die Walküren, die Todesbringerinnen, in engsten
Zusammenhang, besonders in seinem Auftreten als Schlachtengott. Er selbst führte in dieser
Eigenschaft den Speer Gungnir; die Scharen, über welche dieser geworfen wird, sind dem Tode
geweiht. In der Schlacht stehen ihm die Walküren zur Seite; sie lenken die Schlacht und bringen
die Gefallenen in Odins Halle, Wallhall, wo sie als Einherjer bei stetem Kampf und Gelage ein
ewiges Dasein führen. Als Sonnengott wird Odin einäugig dargestellt; die Sonne ist sein Auge.
Als solcher thront er auf dem Himmelsberg auf seinem Thron Lidskjalf und schaut von hier auf
die Welt. Hier umflattern ihn seine Raben Hugin und Munin und bringen ihm Kunde von dem,
was auf der Welt geschieht. Als Gott der Weisheit verkehrt er mit dem weisen Mimir, dem er
täglich sein Auge, die Sonne, zum Pfand einsetzt, als solcher kehrte er täglich bei der Saga ein
und schöpfte von ihr die Kunde von der Vergangenheit aus kristallenem Becher. Infolge dieser
Eigenschaft ist er auch zum Gott der Dichtkunst geworden. Er spendet den Dichtern die Gabe der
Poesie durch einen Trunk vom Met Odrörir, den er auf abenteuerliche Weise den Riesen
entwendet hatte. Seine Wohnsitze sind Valaskjalf, Sökkvabekk und Gladsheim mit der Halle
Wallhall.

44
Frey
Altnord. (isländ.) "Herr", Gott der Fruchtbarkeit und der Ernte, Friedensgott und
Opfergott vom Geschlecht der Wanen. Herr über Sonnenschein, Regen und die Fruchtbarkeit
der Saaten. Außerdem Haupt der Wanen und König der Elfen. Sohn des Njörd und der Skadi
und Gatte der Gerda.Er ist ein kämpferischer und sieggewohnter, aber auch milder und
weiser Gott. Seit dem Ende des Wanenkrieges lebt er mit seinem Vater als Geisel bei den
Asen.Von Liebe zur Riesentochter Gerda entflammt, erwirbt er dieselbe durch seinen Diener
Skirnir und kommt infolge dessen mit dem Verwandten der Gerda, dem Riesen Beli, in Streit, in
dem er diesen tötet. Beim Ragnarök kämpft Frey gegen Surt und fällt, weil er sein Schwert, das
Symbol der Sonne, seinem Diener Skirnir zum Botenlohn gegeben hatte. Seine Wohnstätte ist
Alfheim. Seine Diener sind, neben Skirnir, Beyla und Beyggvir und er ist im Besitz des
sonnenborstigen Ebers Gullinbursti und des Schiffes Skidbladnir, auf dem er die Luft durchfuhr.

45
Freya
Altnord. (isländ.) Liebes- und Fruchtbarkeitsgöttin vom Geschlecht der Wanen. Führerin der
Walküren.Tochter des Njörd und der Skadi, Geliebte des Odur, nach späterem Mythus Gattin des
Odin und Mutter der Hnoss und der Gersimi.Seit dem Wanenkrieg lebt sie als Geisel bei den
Asen.Sie ist jung und schön, bedient die Götter bei ihren Gelagen und nimmt nach Frigg die erste
Stelle unter den weiblichen Göttinnen ein. Nach den Schlachten erhält sie eine Hälfte der Toten
von Odin.Nach später Mythe war Freya mit Odin vermählt; derselbe verließ sie, und sie suchte
ihn dann, goldene Tränen weinend, wie die Tautropfen jeden Morgen zeigen, auf der ganzen
Erde. Sie wohnt in der Burg Folkwang mit der Halle Sessrumnir und fährt in einem mit Katzen
bespannten Wagen. Ihr Helm ist Hildeswin und sie ist im Besitz des Schmuckes Brisingen, das
ihr die Zwerge schmiedeten.
Balder
Altnord. (isländ.) "der Kühne", Gott der Güte und des Lichtes und Gott des Sommers und des
Gewitters vom Geschlecht der Asen. Sohn des Odin und der Frigg, Gatte der Nanna und Vater
des Forseti. Sein Wohnsitz ist Breidablik, sein Schiff Hringhorni. Er war besonders gut, weise,
freundlich, jung und schön, aber auch ebenso tapfer und kühn, wie der Kampf mit Hödur um die
schöne Nanna bezeugt. Er ist ein kühner Feind allen Unrechts. Das Heil der anderen Götter hängt
von seinem Leben ab, weshalb diese, durch seine Träume gewarnt ihn zu schützen suchen. Frigg
nahm allem in der Welt den Eid ab, Balder nicht zu verletzen, wodurch er unsterblich wurde. Die
Götter machten die Probe, schossen und schlugen nach ihm, und er zeigte sich unverwundbar.
Das verdross den Loki; er ging als altes Weib zu Frigg, um zu erlauschen, ob alles jenen Schwur
geleistet habe, und erfuhr, dass die kleine Mistel nicht vereidigt wurde. Da riss Loki diese aus
und gab sie dem Hödur, der wegen seiner Blindheit an jenem Wurfspiel nicht teilgenommen

46
hatte. Hödur warf, und Balder fiel tot nieder. Die Götter legten die Leiche auf einen
Scheiterhaufen auf das dann angezündete Schiff Hringhorni, das Thor weihte und die Riesin
Hyrrockin vom Strand schob.

Neben Balder lag seine Gattin Nanna, die der Schmerz getötet hatte. Zugleich wurde sein Ross
verbrannt. Odin legte sein teuerstes Kleinod, den Ring Draupnir, das Symbol der Sonne, auf den
Scheiterhaufen. Hermod ritt danach in die Unterwelt, um seinen Bruder zu erlösen. Hel war zur
Rückgabe bereit, wenn Balder von allem droben beweint werde. Da gingen Boten aus, um die
Totenklage zu bitten, und Lebendes und Lebloses weinte. Nur die Riesin Thökk (nach anderen
Loki) verweigerte die Tränen, und so blieb Balder bei Hel. Die Blutrache nahm Wali auf sich.
Dem Tode Balders folgte bald der Untergang der Götter im Ragnarök. In der neuen Welt soll er
einst mit seinem Gegner Hödur gemeinsam die Herrschaft führen.

Forseti Altnord. Friedens- und Gerechtigkeitsgott und göttlicher Richter vom Geschlecht der
Asen.Sohn des Balder und der Nanna. Sein Wohnsitz ist Glitnir; hier spricht er Recht.

47
Thor
Altnord. (isländ.) "der Donnerer", Gewittergott, aber auch Fruchtbarkeitsgott und Feuergott vom
Geschlecht der Asen. Schützer Midgards, seiner Bewohner, des häuslichen Herdes, der Familie
und der Gesundheit. Sohn des Odin und der Fjörgyn, Bruder des Meili, Gatte der Sif, Vater des
Magni, des Modi und der Thrud und Stiefvater des Uller. Seine Pflegesöhne sind Wingni und
Hlora. Er wird dargestellt als Mann im besten Alter mit langem rotem Bart, von kräftiger Gestalt,
gutmütig, bieder und ehrlich, aber auch leicht erregbar und zornig. Wegen seiner Einfalt und
Naivität macht er sich immer etwas lächerlich. Mit seinem Hammer Mjöllnir schleudert er die
Blitze. Um diesen handhaben zu können, trägt er einen Eisenhandschuh. Zum Schutz der
Menschen und der Götter hat er viele Kämpfe mit Hilfe Mjöllnirs gegen die Riesen zu bestehen.
Diese entwenden ihm jedes Jahr zu Beginn des Winters seinen Hammer, den er erst im Frühjahr
wiedererlangt. Besonders berühmt ist Thors Kampf mit der die Erde umfassenden
Midgardsschlange, mit der er auch beim Ragnarök zu kämpfen hat und von der er getötet wird.
Mit seinem Hammer weiht er, als Beschützer des häuslichen Herdes und der Familie, die Ehe
und schenkt derselben Fruchtbarkeit. Seine Diener sind Thjalfi und Röskwa, sein Reich ist
Thrudwanger mit der Burg Bilskirnir und seinen

48
Neun Welten
In der altnord. Mythol. wurde
die Welt in neun Reiche
aufgeteilt.
Asgard ist das Reich der
Asen, das von Odin beherrscht
und von Heimdall bewacht
wird.
In Wanaheim leben die
Wanen.
Die Elfen leben in Alfheim,
während die Zwerge in
Swartalfheim leben.
Midgard ist das Reich der
Menschen.
Die sechste Welt ist
Jötunheim, das Reich der
Riesen.
Das Totenreich Hel wird von
der Totengöttin Hel
beherrscht.
Nifelheim ist die Welt des
ewigen Eises und Nebels und
Muspelheim die Welt des
Feuers und der Hitze.
Über den neun Welten ragt die
Weltesche Yggdrasil.

Nixen
In der altnord. Mythol. Wassergeister. Die männlichen Nicker, Nickel- oder Wassermänner (z.B.
Andwari und Alfrik) zeigen sich für gewöhnlich nur einzeln. Sie gleichen kleinen, ältlichen,
bärtigen Männern, mit Fischzähnen und entstellten Ohren und Füßen. Sie verwandeln sich
manchmal in Pferde, Stiere oder Fische. Sie sind meist grausam und rachsüchtig und rauben
gerne Menschenmädchen. Die weiblichen Nixen sind schöne Jungfrauen und nur an dem nassen
Saum des Gewandes zu erkennen. Doch wird auch von schilfgegürteten, nackten Wasserfrauen
und selbst von fischschwänzigen berichtet. Gleich den männlichen lieben die weiblichen Nixen
Musik und Tanz, mischen sich gern unter tanzende Menschen und knüpfen mit Jünglingen

49
Liebschaften an. Weissagung, Reichtum und Bedürftigkeit menschlicher Hilfe teilen die Nixen
mit den übrigen Elementargeistern. Sie sind meist elbischer Natur.

Elfen
In der altnord. Mythol. Naturgeister; göttlich Wesen niederen Ranges. Sie verkörpern die
vielgeteilten Naturkräfte. Zu ihnen gehören z. B. Thjalfi, Rådande, Alfhild, Gudmund, Althjof,
Hlethjof, Fundin, Oberon und die Kobolde und Zwerge. Sie wurden bald schön und glänzend
gedacht und führten dann den Namen Lichtelfen, bald klein und übelgestaltet und hießen dann
Schwarzelfen. Zu letzteren gehörten die Zwerge, die in Steinen und Höhlen wohnen. Die
Lichtelfen wohnen dagegen in Alfheim. Diese Lichtelfen waren von besonders verführerischem
Reize. Darum erzählt die Sage und die aus ihr schöpfende spätere Dichtkunst manches von der
Gewalt der Elbinnen über die Jünglinge der Menschen. Die Elfen lieben Musik und Tanz; die
verlockende Elbenmelodie (alpleich) kennt die Sage des Nordens. Das eigentliche Element der
Elfen ist die Luft. Elbische Geister ziehen in der Wilden Jagd, und zu Elfen werden die
abgeschiedenen Seelen. Wie Frey ihr König, so ist auch seine Gemahlin, Hulda oder Berchta,
Königin der Elfen, und von ihr führen sie den Namen Huldenvolk.
In der späteren deutschen Sage erscheint Oberon als ihr Fürst, während Alberich Fürst der
Schwarzelfen ist.

50
Zu den Luftelben gehören auch die 'seligen' oder 'wilden' oder 'heidnischen' Fräulein der
Alpensagen, die sich in leuchtender Schöne vor den Felshöhlen zeigen, ihre hellen Lieder weit
über das Gebirge singen und Hirten und Herden schützen. Erzürnte Elfen schießen ihre Waffen
auf die Menschen und treffen sie mit bösem Schlage. Es sind dies dieselben Elfen, die Olaf in
dem bekannten Volkslied Herdes den Todesschlag versetzen, als er ihnen auf seinem
Hochzeitsritt begegnet. Ein solcher böser Geist ist der Nachtmahr des Aberglaubens. Auch die
Wasser-, Feuer-, Feld- und Waldgeister sind meist elbischen Geschlechts.

Tyr Altnord. (isländ.) einarmiger Kriegsgott. Sohn des Odin und der
Frigg. Er verlor seinen Arm, als er Fenrir die Fessel Gleipnir anlegte.

51
Walhall
In der altnord. (isländ.) Mythol. "Halle der Gefallenen", der Aufenthaltsort für die in Schlachten
Gefallenen. Diese glänzende Halle stand nach späterem Mythus in Gladsheim, vor ihr der Hain
Glasir, dessen Bäume goldene Blätter trugen. Über der westl. Haupttür des Saales, der so hoch
war, dass man kaum seinen Giebel sehen konnte, hing als Symbol des Krieges ein Wolf, darüber
ein Adler. Der Saal selbst, mit Schilden über Speerschäften gedeckt, hatte 540 Türen, durch
deren jede 800 Einherjer schreiten, wenn es zum großen Kampf mit dem Fenriswolf geht. Für
diese Tapferen, die nach dem Tode auf der Walstatt zu Odin kamen, war er bestimmt. Berühmten
Fürsten zu Ehren wurde die Halle geschmückt; alle Helden standen auf zu ihrem Empfang, die
Walküren kredenzten ihnen Wein. Die Könige kamen alle nach Walhall, auch wenn sie nicht den
Schlachtentod gestorben waren. Alle Morgen zogen beim Hahnenruf die Einherjer aus zu
wildem Kampf gegeneinander, abends sammelten sie sich zum Mahl unter Odins Vorsitz. Odin
selbst genoss nur Wein; die Speisen gab er den neben ihm sitzenden Wölfen Geri und Freki.

Walküren
In der altnord. (isländ.) Mythol. "die Kampftöterinnen", die göttlichen Botinnen des Odin (dazu
gehören z.B. Freyja, Allwiß, Ölrun, Sigrun, Brünhild, Grimhild, Gudrun, Signy, Sigrlin,
Swanwit, Swanhild, Swawa und Kara).Von Haus aus sind es die Seelen der Kampfjungfrauen,
die bei den alten Germanen am Kampf teilzunehmen pflegten und die die nordischen Quellen als
Skjaldmeyjar ("Schildmädchen") oder Valmeyjar ("Schlachtmädchen") zu bezeichnen pflegten.
Sie lebten nach dem Tode fort und hatten als Geister die Aufgabe, den Freunden beizustehen,
den Feinden zu schaden. Als seelische Geister traten sie in Verbindung mit dem Sturmgott Odin,
zu dessen Dienerinnen sie die nordische Mythologie machte, die denen den Sieg erteilen, die
Odin darum angefleht hatten. So wurden sie zu dessen Oskmeyjar ("Wunschmädchen"), die
seine Befehle ausführten. Diese Verbindung mit Odin ist rein nordisch; in Deutschland und
England lebten die Walküren im Volksglauben als selbständige Scharen. In Verbindung mit
Odin sind sie ein untrennbarer Teil des Walhallglaubens: sie führen die Gefallenen nach Walhall
und reichen ihnen hier die Trinkhörner. Die bekannteste Walküre ist Brünhild, die gegen Odins
Befehl einem anderen den Sieg erteilt und zur Strafe dafür mit dem Schlafdorn gestochen wurde.

52
Öfter erscheinen die Walküren als Schwanjungfrauen. Sie haben die Eigenschaft sich in einen
Schwan verwandeln und dann Luft und Wasser durcheilen zu können.

Wanen: In der altnord. (isländ.) Mythol. "die Leuchtenden", ein Göttergeschlecht.


Nachkommen der Nerthus.Die Hauptvertreter der Wanen sind Frey und seine Schwester Freya.
Erst eine spätere Zeit fügte ihnen den Njörd zu und machte ihn zum Vater des Frey und der
Freya. Auch Gefion und Nerthus gehören den Wanen an.Die Wanen mussten den unter Odins
Führung aus Süden vordringenden Asen weichen.Berühmt ist der Wanenkrieg, der Kampf
zwischen Wanen und Asen, der mit dem Ausgleich endete, dass die Wanen den Njörd und seine
Kinder den Asen als Geiseln stellten.Die Wanen leben in Wanaheim
Yggdrasil: In der altnord. (isländ.) Mythol. die immer grüne Weltesche.Ihre Zweige, unter
denen die Götter Recht sprechen, beschatten den Himmel, von ihren drei Wurzeln befindet sich
die eine bei den Menschen, die zweite bei den Riesen, die dritte bei der Hel in Niflheim. Unter
der ersten Wurzel steht der Urdbrunnen, an dem die Nornen wohnen und den Baum ewig jung
erhalten. Unter der zweiten Wurzel befindet sich der Mimisbrunnen, wo der alte weise
Wasserriese Mimir wohnt. Unter der dritten Wurzel ist der Brunnen Hvergelmir, aus dem die
Weltströme quellen, durch die die Erde entstanden ist.Ein späterer Mythus erzählt, dass in den

53
Zweigen der Esche ein allweiser Adler sitze, dass an ihrer Wurzel der Drache Nidhögg nage, in
ihrem Wipfel Lärad vier Hirsche (Eikthyrnir, Dwalin,...) weiden; das Eichhörnchen Ratatorsk
trage Nachrichten vom Adler zum Drachen.Ein Beben des Baumes kündigt den Ragnarök an;
beim Ragnarök wird auch diese Esche zerschellen.
Zähneknirscher: In der altnord. Mythol. einer der beiden Böcke des Thor, die seinen Wagen
ziehen (siehe Zähneknisterer).
Zähneknisterer: In der altnord. Mythol. einer der beiden Böcke des Thor, die seinen Wagen
ziehen (siehe Zähneknirscher).
Zwerge: In der altnord. Mythol. Druckgeister mit magischen Fähigkeiten (dazu gehören u.a.
Motsognir, Durin, Laurin, Schilbung, Nibelung, Alberich, Brock, Zwald, Walberan, Goldemar,
Alwis, Andawari, Dwalin, Fjallar, Gjallar, Nordi, Austri, Sudri und Vestri, die
Heinzelmännchen, Thjodrörir, Sindri, Ulfa, Lit, Wölund, Möndul und Ivaldi).Sie entstanden aus
den Würmern in Ymirs Fleisch oder aus Brimirs Blut und Blains Knochen.Sie sind kunstreiche
Handwerker. Aus ihren Händen stammen z.B. die Zauberfessel Gleipnir, Thors Hammer
Mjöllnir, Odins goldener Wurfspieß Gungnir, Freyas Halsschmuck Brisingen, das goldene Haar
der Sif und das zusammenfaltbare Schiff Skidbladnir des Frey.Die Zwerge gehören zu den
Schwarzelfen. Ihr Reich ist Swartalfheim.

Curs 4

Relaţiile cu Romanii8
Aproape 500 de ani de la împăratul Augustus încoace, Imperiul Roman a dominat spaţiul
mediteranean. Chiar de la început însă s-au făcut simţite forţele care au produs mutaţii
considerabile în lumea romană: popoarele germanice şi creştinismul.

În vremea aceea popoarele germanice locuiau un teritoriu vast din Skandinavia până la Dunăre,
de la Rin până la Oder. În teritoriul actual al Germaniei erau aşezaţi Suabii (şvabii), pe valea
Weser triburile Cherusken, între Main şi Weser triburile Chatten. Înafară de acestea, existau însă
câteva zeci de alte alte triburi germanice. Triburile de franci, alemani şi goţi au luat naştere doar
în sec. III e.n. prin unificarea/uniunile de triburi consituite din acestea.

În monografia sa Germania (78 e.n.) Tacitus scrie, spre a-i avertiza pe concetăţenii săi, că
germanii urau pacea, că purtau războaie cu o adevărată „furor teutonicus” şi îşi sacrificau
prizonierii zeilor. Moartea acasă, „moartea de paie” o dispreţuiau, doar moartea eroică pe câmpul
de luptă era considerată onorabilă. Conceptul onoare se afla în contradicţie cu conceptul creştin
al „iubirii de aproape”; acest fapt se vede în legendele zeilor şi ale eroilor, în Edda islandeză
notate pe la anul 1200, precum şi în poveştile despre ţărani (Saga). Primordiale sunt mândria
stârnită (orgoliul), sentimentul răzbunării, cruzimea, dispreţul morţii. Ceea ce la aceste popoare

8
Freyh, Richard/Volkmer, Joachin/Hug, Wolfgang/Rumpf, Erhard: Menschen in ihrer Zeit 1 Im Altertum und
frühen Mittelalter, Ernst Klett Verlag, Stuttgart 1970 S. 101-124

54
neînfricate însemna onoare în cazul conducătorilor, era loialitate/fidelitate în cazul supuşilor,
adică renunţarea la decizia personală, ascultarea dincolo de orice evaluare morală.

Istoricul grec Tacitus (56 î.e.n.-117) relatează în opera sa Germania despre germani:

Locuirea: Ei nu locuiesc în oraşe şi nu vor să ştie despre aşezări compacte. Ei locuiesc departe
unii de alţii şi în mod diferit, dependent de izvorul, pajiştea sau păduricea care le place. Fiecare
îşi înconjoară casa de un teren deschis. Nu folosesc piatră de construcţie sau cărămizi, ci doar
grinzi grosolane fără să ţină seama de formele frumoase. Unele părţi sunt pictate cu un pământ
strălucitor, pare a fi pictură sau ornament.

Îmbrăcămintea: Ca îmbrăcăminte poartă o bucată de material ce îi înveleşte şi o prind cu o


agrafă. Bogaţii se disting printr-un veşmânt strâns pe corpce lasă libere braţele şi picioarele. Ei
poartă şi blănuri de animale sălbatice. Femeile nu se îmbracă altfel decât bărbaţii, doar că se
acoperă mai frecvent în veşminte fără mâneci, din in, împodobite cu purpură.

Educaţia: În fiecare casă copiii cresc, dezbrăcaţi şi murdari, până ce ajung la statura pe care o
admirăm atâta.Stăpânul şi sluga nu se diferenţiază după educaţie. Printre aceleaşi animale şi pe
acelaşi pământ se joacă laolaltă stăpânul şi sclavul, până ce la vârsta adultă îi desparte condiţia
socială.

Alimentaţia: Băutura lor este un lichid din orz sau grâu, pe care o fermentează ca pe un fel de
vin. Ce ce locuiesc la graniţele noastre cumpără vin. Alimentele lor sunt simple: fructe de
pădure, vânat proaspăt, lapte prins. Fără nici un fel de lux sunt mesele lor şi fără condimente
deosebite îşi astâmpără foamea. Setea nu şi-o potolesc cu aceeaşi cumpătare.

Justiţia: Duşmăniile tatălui sau ale unei rudenii, sunt valabile şi pentru ceilalţi, la fel ca
prieteniile. Ei nu cunosc răzbunare a sângelui ce să nu poată fi evitată.Chiar şi uciderea poate fi
pedepsită cu plata unui anumit număr de vite mai sau mici. Această despăgubire se
achită/suportă de toată familia celui vinovat. Judecata şi adunarea poporului. Doar în puţine
cauze importante se pronunţă singuri principii, în cauzele cele mai importante,toţi împreună,
dar şi ceea ce hotărăşte poporul este dezbătut de principi. Se adună în anumite zile, pe lună
nouă sau lună plină. Se aşează înarmaţi. Preoţii cer tăcere şi tot ei au dreptul să menţină
ordinea. Apoi îl ascultă pe rege sau pe vreun principe, în ordine, după vârstă, rang, merite în
lupte sau elocvenţă, şi mai mare valoare are talentul retoric decât forţa poruncii. Dacă o
propunere nu le convine, o resping prin vociferare, dacă le convine, o aprobă bătând suliţele
una de alta.

Economia: Despre viaţa economică a germanilor, Tacitus scrie: dobânda şi împrumutul cu


camătă nu este cunoscut la germani. Terenul arabil îl iau în posesie alternativ după numărul de
tărani, în comun şi apoi îl împart după rang. Asta nu este greu, deoarece pământ este suficient.
Ogoarele le schimbă anual şi tot mai rămâne pământ. De productivitatea solului şi de mărimea
suprafeţelor cultivabile nu trebuie să se preocupe şi ca urmare nici să cultive pomi fructiferi, să

55
împartă pajiştile sau să irige grădini. Ei cultvă doar cereale. De aceea şi împart anul doar în
iarnă, primăvară şi vară. Toamna nu o cunosc nici ca recolte nici ca şi cuvânt.

Primul roman care relatează despre popoarele germanice este Iulius Caesar (100-44 î.e.n.)
în lucrarea De bello gallico (58-51 î.e.n.). Toate teritoriile din stânga Rinului erau
romanizate (vezi Franţa de azi), tot atunci au fost întemeiate castrele romane, devenite
ulterior oraşele Trier, Köln, Mainz, în teritoriul de azi al Germaniei.

Despre obiceiuri, religie şi zei: Caesar spune că germanii nu ar venera prea mulţi zei, ca
romanii, doar pe cei folositori, vizibili şi concret legaţi de natură dintre aceştia Soare, Luna,
Vulcan. Educaţia ar fi preponderent cultura fizică, instrucţia militară, însuşirile cele mai
apreciate la bărbaţi fiind înălţimea, forţa fizică şi amânarea pe cît posibil a debutului vieţii
sexuale (recomandat după 20 de ani, mai devreme fiind o ruşine).

Despre îmbrăcăminte spune că aceasta era mai mult din blănuri de animale şi destul de
sumară. Cezar este de părere că doar cu timpul s-au realizat culturi agricole mai dezvoltate,
deoarece sedentarismul dura doar 1 an iar unul din motive era şi prevenirea situaţiilor de
acaparare a pământurilor unora de către alţii. Vănătoarea, mai cu seamă de zimbrii, era şi o
pregătire a tinerilor pentru război. Toate părţile animalului vânast erau folosite. Creşterea
animalelor: porci, vite, cai, oi. Alimentele de bază erau carne, lapte, brânză. Preţuiau în mod
deosebit familia şi respectau persoanele în vârstă.

Chiar dacă Tacitus şi Cezar nu menţionează, descoperiri ulterioare şi recente aduc dovezi că
germanii cultivau totuşi şi legume precum salată, ridichi, ceapă şi culegeau plante comestibile ori
medicinale, cunoşteau meşteşuguri precum ţesutul, torsul, cusutul, foloseau acul, au inventat
pantalonii, erau de fapt îmbrăcaţi bine, puneau preţ mare pe igienă, foloseau săpunul şi peria de
cap (considerate invenţii germanice). Războinicii cu păr închis la culoare şi-l decolorau ca să fie
la fel cu majoritatea. Tinerii nu purtau barbă sau mustaţă, cei mai în vârstă în general doar
mustaţă. Faţă de romani, germanii erau foarte înalţi, iar după Tacitus, femeile mult mai frumoase
decât romanele.9

Sub împăratul Augustus (63 î.e.n.-14 e.n) romanii ajung până la Elba şi sunt respinşi. Arminius /
Hermann respinge în anul 9, 3 legiuni romane la nord de Teutoburger Wald. Romanii construiesc
Limes-ul, zid de apărare împotriva popoarele de la nord de Imperiu. Augustus nu a mai repetat
încercarea de a cuceri germani, nici germanii nu erau suficient de puternici pentru a periclita
Roma şi nu s-au unit niciodată în acest scop. Tiberius (14-37 e.n.) a urmat politica lui Augustus.
Astfel, germanii nu au fost niciodată supuşi complet romanilor. Înfrângerea romanilor de la
Teutoburger Wald şi decizia de a nu-i supune pe germani, au avut ca urmare, ne-romanizarea
acestora şi din acest moment putem vorbi despre separarea Europei occidentale în popoare
romanice şi germanice.

56
Astfel evoluţiile ulterioare din Evul Mediu erau deja conturate: Germania Romana cu o evoluţie
foarte rapidă şi progres în toate domeniile socio-economice şi Germania Libera unde dezvoltarea
a avut loc mai ales influenţată de comerţul practicat intens.

Ia naştere regalitatea ca instituţie, din contopirea rangului sacral regal cu funcţia de duce (lat.
dux, ducis), adică Herzog conducătorul armatei (germ. Heerzug: grup/corp de războinici/de
armată). Triburile germanice erau organizate în cuiburi sau neamuri /clanuri. Noţiunea de cuib
Gau, a fost reluată de ideologia fascistă (utilizată în sistemul gradelor militare din vremea celui
de-al III-lea Reich, d.e. Gauleiter) inclusiv de mişcarea legionară din România (şef de cuib).

Hunii pătrund în ţinuturile Goţilor de Răsărit (Ostrogoţi) în anul 375 şi îi împing spre vest. Astfel
începe harababura migraţiei. După deplasări de sute de ani în cadrul acestor mişcări de populaţii
cuprinzătoare şi complexe, cand hunii ajung până în vestul Europei, de unde sunt respinşi şi se
stabilesc în Pannonia, triburi germanice precum Alamanii, Hessen, Franken, Bayern se stabilesc
în locurile unde îi găsim şi azi.

Trebuie menţionat faptul că ROMANII au preluat de la greci cultură, limbă, filozofie,


artă…integral, în aşa fel încât putem vorbi despre civilizaţa greco-romană şi despre o limbă
greco-latină. Astfel romanii sunt şi cei care diseminează tehnica şi tehnologia construcţiilor de
oraşe în toată Europa asigurând generalizarea şi unitatea cunoaşterii în epoca lor : drumuri,
poduri, viaducte, temple, construcţii industriale, terme, depozite, fortificaţii, spitale (nu mult
diferite de cele de azi), burse de mărfuri, incinte pentru spectacole (amfiteatre), faruri portuare,
biblioteci, imobile de inchiriat, cazărmi şi campusuri militare (castellum, castrum), bordeluri,
imobile administrative, monumente comemorative, funerare etc.etc. Cele mai multe monumente
antice din Europa sunt cele romane.

Părţi ale Germaniei de Sud şi de Vest, au făcut parte până în sec. V din cercul/sfera culturală
romană. După ce 700 de ani au durat deplasările germanilor, după ce pătrunderea în Imperiu a
cauzat prăbuşirea acestuia, germanii au întemeiat state noi, au păstrat enorm din moştenirea
romană şi au construit pe aceste baze imperiul din Evul Mediu.

Ceea ce romanii aveau acasă, trebuia să existe şi în oraşele de provincie. Înaltul nivel de trai al
romanilor bogaţi, case rectangulare de piatră, cu curţi interioare răcoroase, pardoseli cu mozaic,
baie, încălzire centrală dar şi băi publice (terme) pentru oamenii simpli. Apoi apa curentă la
fântânile oraşului, toaletele publice, clădiri/instituţii publice etc.

În pieţe se vindeau produse din toată lumea cunoscută. Deosebit de apreciată era vesela din
bronz, ceramică sau sticlă. Germanii furnizau carne afumată, şuncă, chihlimbar, blănuri sau chiar
sclavi. Drumurile pe uscat şi pe apă erau sigure. Pământul aparţinea şi era lucrat de ţărani celţi
sau germani liberi ori aparţinea domeniilor curţilor/caselor romane. Ţara se administra din oraşe.
Impozitele şi taxele vamale încasate de administraţia romană se utilizau pentru armată,
construcţii de şosele şi ziduri, castele/garnizoane şi fortificaţii ale legiunilor. Plata armatei
înghiţea sume mari de bani, totuşi, pentru descendenţii din familiile romane nu mai era o onoare
deosebită să urmeze o carieră militară, aceste posturi erau cedate cu plăcere tinerilor germani,
care ambiţioşi şi destoinici făceau carieră ca ofiţeri romani.

57
Germanii au fost puternic impresionaţi şi influenţaţi de romani. Aceste influenţe se regăsesc în
limbă, arhitectură, preluarea, valorificarea şi dezvoltarea moştenirii culturale romane,
continuitatea de locuire pe siturile castrelor/castelelor romane, adoptarea şi adaptarea de principii
administrative etc.etc.

Contactul lingvistic şi cultural duce la împrumuturi latine în limba germană, pentru realităţi noi,
necunoascute la germani (precum stradă, pivniţă, vin, fereastră etc.) asimilate complet, adică
germanizate:

caupo Kaufmann prunum Pflaume


corbis Korb malum persicum piersic
saccus Sack caulis Kohl
vinum Wein murus Mauer
flasca Flasche tegula Ziegel
plantare pflanzen fenestra Fenster
cerasum Kirsche coquina Küche
coxinus Kissen vivarium Weiher
strata Strasse cellarium Keller

Creştinismul îmbogăţeşte la rândul său lexicul limbii germane:


praedicare predigen missa Messe
alta ara Altar crux Kreuz
claustrum Kloster domus Dom
ordo Orden capella Kapelle
pergamentum Pergament peregrinus Pilger
monachus Mönch monasterium Münster
cella Zelle clusa Klause
schola Schule domus dei Dom
presbyter Priester episcopus Bischof
biblia Bibel

Germanii nu aveau încă o cultură urbană şi în ţinuturile în care s-au aşezat, şi-au păstrat o bună
parte din specificul lor. Din vechime fuseseră ţărani şi trăiseră în gospodării individuale sau în
comunităţi săteşti. Meşteşuguri şi comerţ nu prea mai practicau, deoarece drumurile imperiale
începuseră să decadă. Casele lor erau din lemn şi din lut. Cultivau cereale, creşteau porci, vite şi
oi. Viaţa în natură îl făcea pe omul german aspru şi rezistent, greoi şi monosilabic, în comparaţie
cu orăşanul roman, om de lume şi umblat.

Nobilului conducător în lupte i se asociază tinerii care formau suită. O astfel de suită era legată
de cel pe care îl serveau, prin jurământul loialităţii/fidelităţii până la moarte. Pentru un corp de
oaste (Heerzug) se alegea din familia cea mai de vază un Herzog (duce, dux) sau König (rege,
rex). Fiecare mare familie avea propriul conducător, pe cel mai bătrân din neam. Acesta decidea
în Thing, Sfatul Bărbaţilor (Bătrânilor) asupra tuturor problemelor obştei.

Aproape 200 de ani multe triburi germanice nu prea au mai fost sedentare. Apoi treptat, nu şi-au
mai părăsit satele (dovezi: cimitirele de morminte înşirate). Satele numărau cam 12 gospodării

58
fiecare (formând vatra satului). În jurul acesteia se trasa Ortsetter, adică hotarul (în lb. austr.
Hotter înseamnă hotar). În interiorul hotarului satului, orice faptă reprobabilă se pedepsea mult
mai aspru decât înafara lui.

În timpul economiei de tip Dreifelderwirtschaft (adică pădure, păşune, arabil, dar şi ca urmare
a dreptului de moştenire) şi până apare rotaţia culturilor şi impozitul agricol) pământul care
aparţinea satului era clasificat după calitate şi aşezare şi împărţit în Gewanne (înseamnă
aproximativ „întorsătură de plug”, adică lungimea este de 10 ori mai mare decât lăţimea, lăţimea
„cât poţi întoarce plugul”). În Germania de Sud, există şi azi numele gewannelor în cartea
funciară/cadastru, pentru identificarea mai uşoară a parcelelor. (adică, oamenii ştiu ce pământuri
au sau au avut, cam de 1500 de ani încoace, deoarece s-a ţinut evidenţa) Pădurea şi păşunea erau
proprietate obştească, numită Allmende, adică proprietate comună (Allgemeingut). Satul primea
de obicei numele şefului clanului/neamului/capului familiei sau a proprietarului domeniului, La
Alemani, se mai adăuga acestui nume –ingen, la franci –heim, la alte triburi –hausen.

Romanii retrag trupele de pe Rinul superior în anul 401, în 486 regele Chlodwig al francilor
învinge pe ultimul guvernator roman din Galia, astfel devine, alături de Theoderich care domnea
în Italia, cel mai puternic rege germanic, recunoscut de Imperiul Roman de Răsărit.

Sursa: www.Hubert-Brune.de

În anul 481, salierii sau salienii, un neam franc, l-au ridicat pe Chlodwig din neamul
merowingienilor, la rang de rege. Acesta a luptat pentru cucerirea Galiei şi şi-a ales capitala la
Paris, în mijlocul unei populaţii celto-germanice. Această populaţie nu a avut de suferit, însă
războinicii franci au devenit stăpâni, înlocuind administraţia romană. Chlodwig a repurtat victorii
şi împotriva vizigoţilor, s-a extins spre sudul Galiei, în cea mai mare parte a Franţei de azi,

59
preluând şi limba şi cultura Galiei romane. A mai luptat împotriva alemanilor, pe care i-a învins
cu mare dificultate.

Drept mulţumire, în 496, împreună cu 3000 de franci, Chlodwig s-a lăsat botezat la Reims.
Totuşi, prea puţin s-a renunţat la credinţele păgâne.Ţăranii îşi venerau ca întotdeauna
vechii zei ai naturii, se adunau în jurul discului solar din aur sau în jurul lăcaşurilor de
sacrificii nocturne, unde preotese cu părul sur şopteau invocaţii şi unde în ceaune de fier
fierbea sângele animalelor jertfite.Tot se mai băteau în cuie cranii de cal la frontoanele
caselor în semn de cinstire a zeului Wotan/Wodan. Şi dacă vreun animal se rănea, ţăranii
rosteau descântece, d.e.:

„Vol şi Wodan s-au dus în pădure, acolo mânzul lui Baldur îşi scrântise piciorul, şi atunci
Wodan rosti asupra sa, aşa cum se pricepea: Fie stricăciunea oaselor, fie stricăciunea
sângelui, fie scrântirea picioarelor; os la oase, sânge la sânge, picior la picioare, precum
ar fi adunate toate la loc!” (Merseburger Zauberspruch)

Sau iată, Binecuvântarea albinelor, în care se amestecă elemente păgâne în credinţa creştină
timpurie la germani :
„Dumnezeul meu, albinele s-au dus!
Zburaţi voi mici vietăţi înapoi!
În pace, şi cuminţi, în a Domnului pază
Să ajungeţi cu bine acasă!
Şezi, şezi albină aici,
Supune-te sfintei Marii,
Căci tu n-ai pace!
În pădure nu te duce!
De la mine să nu mai fugi,
De către mine să nu te întorci!
Şezi aici în linişte
Şi voia Domnului îndeplineşte!” (Lorscher Bienensegen)

Odată cu prăbuşirea Imperiului Roman, pare să se fi distrus toată ordinea în Europa. Singur
creştinismul / biserica au rămas neatinse. Sub Constantin cel Mare creştinismul se răspândise şi
se consolidase în întregul Imperiu, în 391 devenise religie de stat romană. Trăsătura distinctivă a
cetăţeanului roman era de-acum botezul. Cele mai puternice forţe care au asigurat coeziunea
imperiului s-au dovedit a fi credinţa creştină pe de o parte şi ierarhia ecleziastică (ordinea în
trepte şi pe ranguri în cadrul bisericii: preoţi, episcopi, cardinali, papă) şi ordinele monahale.

Apărători ai ştiinţei şi culturii au devenit călugării şi preoţii bisericii creştine încă din vremea lui
Benedikt (ordinul benediktin; dictonul / deviza: „Ora et labora”) şi a papei Gregor cel Mare
(coraluri, cântece gregoriene); misionariat pe tot cuprinsul Europei. Papa Gregor dă următoarele
instrucţiuni călugărilor misionari (pentru activitatea de Seelensorge /grijă spirituală):

„Templele zeilor nu trebuie distruse, numai idolii din ele. Să se stropească templele cu apă
sfinţită, apoi să se facă altare şi să se depună relicve în ele.Pentru că, dacă templele sunt
bine construite, atunci se recomandă a fi utilizate pentru slujirea adevăratului dumnezeu,

60
în loc de cultul demonilor. Dacă poporul vede că că nu i se distrug lăcaşurile sacre, atunci
cu atât va fi mai uşor a se alunga din inimile lor rătăcirea şi de a-i aduce întru mărturisire
şi adorare la locurile obişnuite. Şi după ce mulţi tauri sacrifică pentru demoni, se va putea
îeşi în întâmpinarea lor tot acolo, cu festivităţi, şi se va schimba numai forma. Totodată nu
vor sacrifica animalele diavolului, ci în slava lui dumnezeu le vor mânca ei înşişi şi vor
mulţumi celui ce dă toate darurile. Doar, naturilor puternice nu le poţi interzice totul
deodată, şi cine vrea să ajungă în vârful muntelui, o face încet, pas cu pas,şi nu sărind în
sus.”

Şcoală aveau aproape numai călugării şi preoţii, ştiinţa cea mai importantă era considerată
teologia, alte studii nu se promovau, prea punţin se mai citeau autorii antici. Totuşi, în mânăstiri
se realizau manuscrise copii după scrieri antice.

Începe misionariatul irlandez-scoţian prin munţii Vosgi (Vogesen), Schwarzwald / Pădurea


Neagră, la lacul Konstanz (Bodensee), în Bayern / Bavaria. Spre exemplu călugărul Columban
din Irlanda, împreună cu 12 tovarăşi, dar şi ucenici ai lui Columban de pe continent, precum
Gallus, Fridolin, Trudpert şi Pirmin. Columban şi oamenii săi au întemeiat mânăstirile St.
Gallen, Luxeuil, Murbach, Bobbio etc. (A se vedea Legenda lui Bonifatius, Apostolul
germanilor). Totuşi, mânăstirile erau lăsate în voia sorţii după întemeiere. Astfel, papa şi
Bonifatius elaborează o strategie prin care bisericile, mânăstirile şi episcopatele Germaniei să
alcătuiască un sistem unitar. Deoarece regii şi nobilii au ctitorit biserici şi mânăstiri, erau şi cei
exercitau puterea spirituală în aceste ctitorii. Întâi au investit iobagi apoi oameni liberi drept
preoţi în „bisericile proprii”. Episcopii trebuiau doar să-i sfinţească pe aceşti preoţi.

Iată aici,

Fragment din scrisoarea Papei Gregor către Fragment din scrisoarea regelui franc Pippin
Bonifatius (începutul sec. VIII) din anul 742 către episcopi
„Te lăudăm pe tine, Bonifatius, că tu închini „După sfatul preoţilor şi mai marilor din
sfânta-ţi lucrare Scaunului Apostolic, pentru preajma mea, am pus în fiecare oraş episcopi
ca tu, ca membru între membri şi căutând şi am pus deasupra lor ca arhiepiscop pe
capul, supunându-te îndrumării sale şi Bonifatius, trimisul Papei. Vrem, ca pe viitor,
umblând drumul cel drept, zideşti chip de în fiecare an să se întrunească o adunare a
nezdruncinat întregii recunoştinţe a bisericii.” bisericii, ca în prezenţa noastră să se
împrospăteze statutele şi dreptul ecleziastic şi
să se îmbunătăţească ordinea bisericească.
Dispunem de asemenea, ca după statute,
fiecare episcop, cu ajutorul grafului/grofului10,
care este protector al bisericii, să poarte de
grijă, ca poporul să nu se îndeletnicească cu
nimic din cele păgâneşti.”

10
Graf, titlu administrativ, adică conducător al unei unităţi administrativ-teritoriale (Gau, Grafschaft), iniţial numit
de rege, mai târziu, funcţia sa devine domeniu feudal ereditar.

61
Foarte dificilă a fost creştinarea germanilor. Germanii, bărbaţi şi femei, nu puteau crede şi
înţelege faptul că numai cei botezaţi pot ajunge în cer, deoarece, conform credinţei lor, cu toţii
speraseră să-şi întâlnească strămoşii după moarte. Relatările Evangheliei le înţelegeau în felul
lor. În ochii lor, Christos era un puternic rege / conducător de oşti, discipolii săi erau suita sa,
aproape nu puteau înţelege că aşa un rege puternic s-a lăsat crucificat. Un rege franc s-a exprimat
astfel: ”De-aş fi fost eu cu oamenii mei acolo, atunci Mântuitorului nu i s-ar fi întâmplat nimic!”

Sursa: www.rabenbaum-runenforum.de

Bibliografie

1. Bichicean, Gheorghe Germania O istorie de la antici la moderni Institutul European, 2010


2. Dirlmeier, Ulf / Gestrich, Andreas / Herrmann, Ulrich / Hinrichs, Ernst / Klessmann,
Christoph / Reulecke, Jürgen Deutsche Geschichte Philipp Reclam Jun. Stuttgart 1999
3. Djuvara, Neagu Civilizaţii şi tipare istorice Un studiu comparat al civilizaţiilor Humanitas,
Bucureşti, 2008
4. Freyh, Richard / Volkmer, Joachin / Hug, Wolfgang / Rumpf, Erhard: Menschen in
ihrer Zeit 1 Im Altertum und frühen Mittelalter, Ernst Klett Verlag, Stuttgart 1970.
5. Rovan, Joseph Geschichte der Deutschen Von ihren Ursprüngen bis heute, Deutscher
Taschenbuch Verlag, München 2001.
6. Tenbrock, Robert-Hermann Geschichte Deutschlands Max Hueber Verlag München
Ferdinand Schöningh Paderborn, 1965.

Vikingii

Vikingii este desemnarea pentru nordeuropenii de neam germanic precum danezi, norvegieni şi
suedezi, organizaţi în sistemul democraţiei militare între sec. 8-9, şi care între sec. 8-11 au venit
ca războinici, comercianţi şi cuceritori spre vestul, centrul şi sudul Europei şi în Rusia (varegii,
pe Volga). Războinicii formau cete aristocratice conduse de vikingi. În sec. 10 Eric cel Roşu
(Groenland); În anul 91 sub ROLLON, vikingii primesc de la regele Franţei dreptul de a
întemeia ducatul Normandia; din acest moment se numesc/sunt cunoscuţi drept normanzi. În
sec. 9, Anglia de Est este stăpânită de vikingi danezi care introduce aici rânduieli daneze. În sec.
1 Wilhelm Cuceritorul / William the Conqueror, cucereşte Anglia (Hastings 1066). Astfel,
vorbim despre “cucerirea Angliei de către normanzi”.

62
În sec. 11, în Sicilia şi în sudul Italiei se încheie stăpânirea bizantină datorită vikingilor, care şi
întemeiază aici oraşul Bari. De asemenea, principatele şi ducatele Apulia, Calabria, Sicilia sunt
întemeiate de vikingi. Aceştia făceau comerţ de mare anvergură cu slavii, arabii şi bizantinii.

Originea cuvântului Viking este disputată- fie din norv. veche vik (golf), fie din lat. vicus (loc
întărit, fortificat unde se practica comerţul). “Vremea vikingilor” a fost mult timp considerată
drept una a pirateriei, a jefuitorilor din nord care au ajuns cu “corăbiile lungi” practice pe toate
ţărmurile europene atacând şi jefuind Europoa “civilizată”. Între timp această teorie puternic
simplificată, a fost revizuită. Ştiinţa contemporană accentuează realizările respective cuceririle
epocii vikingilor în domeniul artei, comerţului, construcţiei de nave şi navigaţiei, a expediţiilor
pe mare şi comerţului. Vikingii au fost nu doar aventuriei ci şi “Siedler”/”Settler” ce cultivau
pământul şi negustori care au construit o reţea aproape europeană de comerţ la mare distanţă.

Motivele dislocării sau expansiunii vikingilor din Sakandinavia natală sunt foarte complexe.
Printre acestea se numără, cu siguranţă: dorinţa de câştig, sărăcia şi suprafaţa redusă a
terenurilor agricole din ţările skandinave, deschiderea de noi pieţe precum şi slăbiciunea
imperiului francilor după moartea lui Carol cel Mare, ceea ce provoca la cuceriri de teritorii.

Primul atac viking, în 793, se soldează cu jefuirea mânăstirii Lindisfarne de pe coasta nord-estică
a Angliei. Începând cu primii ani ai sec.9, vikingi (războinici şi negustori suedezi) şi varegi (de
pe Volga şi Nipru), au ocupat zone interioare din Rusia şi au avut un rol important în întemeierea
marelui principat al Kievului. În zona Mării Caspice şi Mării Negre şi-au deschis calea de access
pre pieţe comerciale exotice ale Extremului Orient şi Constantinopol.

Vikingii danezi şi norvegieni au atacat în sec. 9 oraşe din Imperiul Carolingian ce se dezmembra,
mai întâi numai în zonele de coastă, apoi şi porturi pe marile fluvii din zona continental
interioară (Hamburg, Dorestad, Köln, Rouen, Paris, Nantes, Bordeaux, chiar şi Pisa şi Lucca,
încă înainte de normanzi. Grupul de vikingi aşezaţi în sec. 9 în nordul Franţei, ca vasali ai regelui
Franţei, vor deveni normanzi, iar ducatul Normandia.

În sec. 11 a existat pentru puţin timp un Imperiu Skandinav al Mării Nordului, sub regale Knut II
care cuprindea Anglia, Danemarca şi Norvegia. În sec. 9, vikingii cuceriseră deja părţi din nordul
Angliei “Danelagh” şi s-au aşezat aici ca ţărani şi negustori. Oraşul York a fost întemeiat de
vikingi. Au mai cucerit insulele Shetland şi Orkney, Hebride şi o mare parte din Scoţia.

În Irlanda au întemeiat oraşele Dublin, Waterford, Wexford, Wicklow şi Limerick, care au


devenit primele centre comerciale ale ţării.

În sec. 9 şi 10 au descoperit şi populat insulele nelocuite Feroe, Island şi Groenland. Pornind din
Groenland, Leif Erilsson a ajuns pe la anul 1000 pe coasta de est a Americii (Vinland), totuşi
tentative de colonizare în lumea nouă, cu 500 de ani înainte de Columb a fost abandonată.

Deci vikingii au intreprins, mai cu seamă pe mare, expediţii de jaf, explorare, de interes
comercial până în America de Nord, Marea Mediterană (inclusiv pe coastele Africii de Nord,
unde a existat un stat “pirateresc” viking, aproape 100 de ani, în Algeria de azi), Marea Caspică
şi Marea Neagră.

63
“Corăbiile lungi” aveau siluete deosebit de delicate, cu partea anterioară şi posterioară ridicate şi
parţial sculptate în formă de capete de dragon (Drachenboot). Corăbiile erau acţionate atât prin
forţa vântului, fiind corăbii cu pânze, dar şi cu vâsle (până la 80 perechi de vâsle) şi erau capabile
să înfrunte oceanul. (experimente recente dovedesc acest lucru).

Despre cultura vikingilor se poate vorbi pentru perioada 800-1050 e.n.Există numeroase vestigii
în Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, Anglia, Nordul Franţei. (camera mortuare, morminte,
cu depuneri de paloşe, secure, sănii, căruţe pentru transport, paturi etc. Vikingii erau
înmormântaţi în corăbii, cărora li se dădea foc sau nu – astfel de corăbii au fost descoperite la
Oseberg / Oslofjord, Gokstad).
Trăsăturile esenţiale ale artei vikinge: reprezentări de animale (calul, şarpele, lebăda, dragonul)
cu care erau decorate toate obiectele din morminte şi corăbiile. Decorul este viguros şi delicat,
combinat cu motive geometrice, ca un filigran. Tot astfel sunt executate lucrările din aur şi
argint. Înafartă de decorarea cortăbiilor şi obiectelor de depunere în morminte arta vikingă se
concentrează pe podoabe (din aur, argint: medalioane, ace, agrafe cu décor filigran, colane din
fir de argint împletit) şi pietre runice sau lemn încrustat cu rune magice sau relatând
evenimente de seamă. Reliefurile de pe portalul unei biserici de tip Stabkirche spre exemplu,
relatează mitul lui Siegfried.

The serpent Midgardsormen. Sursa:Borknagar Logo. artisannorse.com

64
Curs 5

Mitologia germanică-nordică

Mitologia nordică, aşa cum s-a transmis aceasta în EDDA (culegere de cântece despre
zei şi eroi), a luat naştere în mare parte în ţările skandinave încă păgâne, mai cu seamă
în Islanda. Există totuşi câteva indicii referitoare la influenţe creştine (d.e. Hel ca
lume subpământeană asemănătoare iadului). în momentul scrierii Edda cam pe la 1200
e.n., aceste cântece erau deja diseminate de către poeţi misionari sau ele au luat naştere
odată cu creştinarea.

Din păcate prin strădania misionarilor creştini o mare parte din moştenirea orală a
mitologiei germanice de sud s-a pierdut. In mare, se poate porni de la ideea că cele mai
diferite triburi germanice au considerat mituri mai mult sau mai puţin identice ca
fiindu-le proprii. Tocmai miturile germanice ale genezei/creaţiunii ar fi putut fi cele
mai vechi, deoarece scenariul naşterii lumii aminteste de evenimente/ fenomene
naturale din timpul ultimei mari glaciaţiuni. Este posibil ca primele fragmente a ceea ce
cunoaştem azi drept mitologie germanica a creatiunii / facerii / genezei să se fi născut
din amintirile strămoşilor popoarelor germanice despre acele vremuri.

Mitologia germanică a creaţiunii cuprinde miturile popoarelor germanice ale


cosmogoniei şi antropogoniei.

Cu ajutorul dovezilor existente, a cercetărilor lingvistice şi comparatiste (în comparaţie


atrăgându-se mituri ale creaţiunii ale altor popoare indogermanice / indoeuropene), de
la moştenirea existentă astăzi, se pot trasa trimiteri de probabilitate diferită, spre mituri
din perioada protogermanică. Miturile germanice ale genezei nu se pot însă reconstitui
pe această bază, astfel încât sa formeze un sistem unitar. Rezultă o imagine de
ansamblu relativ derutantă, deoarece izvoarele existente induc concluzia că această
moştenire poate fi plasată diacronic, neunitar, pe trepte de evoluţie diferite în intervalul
mai multor mii de ani, de la perioada pre-indogermanică şi până în Evul Mediu, astfel
încât miturile genezei nu au format o unitate niciodată, nici în perioada protogermanică
şi nici în epoca lor vest-nordică.

EDDA Die Götter- und Heldenlieder der Germanen. Lieder-Edda este o colecţie
anonimă de cântece ale zeilor şi eroilor. 11

A. Götterlieder des Kongungdbök (Codex Regius) - Cântecele Zeilor


din Codex Regius

11
EDDA Die Götter- und Heldenlieder der Germanen Nach der Handschrift des Brynjolfur Sveinsson Übertragen
von Karl Simrock, Anaconda Verlag Köln 2007.

65
I. Völuspa - Walawas Weissagung Altnordisch Prezicerea Volvei
II. Håvåmål - Des Hohen Lied Sayings of the high one
1. Teil Das Alte Sittengedicht 1. Vechiul poem al celui
2. Teil Loddfâfnismål- Loddfafnirs măreţ/nobil
Lied 2. Cântecul lui Loddfafnir
3. Teil Rünatal j^attr Ödin- Odins 3. Căntecul runic al lui Odin
Runenlied 4. Enumerarea descântecelor
4. Teil Ljööatal - Die Aufzählung der
Zauberlieder
III.Vafprudnismål - Das Lied von Wafthrudnir Cântecul lui Wafthrudnir
IV. Grimnismål - Das Lied von Grimnir Cântecul lui Grimnir
V. Skimismål - Skirnirs Ritt Cavalcada lui Skirnir
VI. Hårbardsliod - Das Harbard-Lied Cântecul lui Harbard
VII. Hymiskvida - Das Lied von Hymir Cântecul lui Hymir
VIII. Oegisdrecka - O Aegirs Trinkgelage Beţia lui Aegir
1. Lokasenna - (1Lokis Zankreden Vorbele de ceartă ale lui Loki
I X.Thrymskvida Das Thrym-Lied oder Des Hammers Cântecul lui Thrym sau
oder Hamarsheimt Heimholung aducerea acasă a ciocanului
X. Völundarkviöa Das Wielandlied Cântecul lui Wieland
XI. Alvissmäl - Das Alvislied Cântecul lui Alvis

http://www.runenkunde.de/

Sursa: www.runenkunde.de

Håvåmal - Das Alte Sittengedicht


verfasst von Saemund Sigfusson, Skalde aus Drakkenfjael/Island, XI. Jh, niedergeschrieben in
der Lieder- Edda. (Auszug)

1. 1.
Nach allen Türen, Către toate intrările să se uite omul,
eh ein man tritt Înainte de păşi înăuntru,
soll sorglich man schaun: Şi cu luare-aminte:
nicht weißt du gewiss, Nu ştii niciodată sigur,
ob nicht weilt ein Feind de nu–ţi iese vreun duşman

66
auf deiner Diele vor dir. dinainte, pe prispa-ţi.
2. 2.
Heil den Gebern! Slavă celor ce dau!
Ein Gast trat ein. Un oaspete a intrat.
Sagt, wo er sitzen soll! Spuneţi-i unde să şadă!
Nicht behaglich hat’s, Nu-i este uşor
wer auf dem Holz sein Glück Celui ce şade pe tare,
versuchen soll. să-şi încerce norocul.
3. 3.
Mit seinem Verstand Cu deşteptăciunea sa,
Soll man stolz nicht prahlen, Să nu se laude omul cu mândrie
Vorsicht befolge man; Ai grijă şi ascultă:
Wer weise schweigend Pe cel ce înţelept tace
Zur Wohnstätte kommt - Venind la casa sa –
Nicht trifft Unglück den Achtsamen. Nu-l loveşte nenorocirea pe cel prudent.
4. 4.
Der Achtsame, der zum Essen kommt, Cel prudent, ce vine la masă,
Horcht scharf und schweigt; Ascultă la alţii şi tace,
Die Ohren spitzt er, Urechile-şi ascute,
Mit den Augen späht er: Cu ochii pândeşte:
Der Besonnene sichert sich. Omul cu judecată se asigură.
5. 5.
Es gafft der Tor, Cu gura căscată se holbează prostul,
Der zum Gastmahl kommt, Ce vine la ospăţ
Stottert oder ist stumm: Se bâlbâie sau este mut
Zutage tritt, La iveală iese
Wen er Trank erhält, Dacă primeşte de băut,
Auf einmal seine Art. Adevărata sa fire.
6. 6.
Nicht klebe man am Becher, Să nu stea omul lipit de pahar,
Trinke Bier mit Maß, Bere să bea cu măsură
Spreche gut oder gar nichts; Să vorbească cu har sau să nu dea din gură:
Niemand wird Nimeni nu-ţi va lua în nume de rău
Dein Benehmen tadeln, Dacă devreme te duci
Gehst du bald zu Bett. În patul tău.
7. 7.
Reiche Frühkost De îmbelşugată masă să se bucure omul,
Soll man zuvor genießen, Înainte de-a merge în ospeţie;
Will man zum Gastmahl gehen; Altfel, sezi acolo şi-fuleci,
Sonst sitzt man und schlingt, De parcă te şi îneci
Als ob man verschluckt sich hätte, Şi nu prea multe
Und kann nicht fragen viel. Poţi să vorbeşti.
8. 8.
Der Unweise Cel lipsit de înţelepciune
Wähnt bei allen sich, Grăieşte tuturor despre sine,
Die ihn lächeln, beliebt; Aceştia zâmbesc amuzaţi;

67
Deutlich wird’s Se lămuresc însă
Wenn er zum Thing kommt, când vine la Thing,
dass ihm der Fürsprech fehlt. Că-i lipseşte avocatul.
9. 9.
Der Unweise Cel lipsit de înţelepciune
Meint alles zu wissen, Crede că le ştie pe toate,
wenn er im Winkel weilt; Când şade în colţul său pitit;
er weiß nicht, De alţii-l întreabă,
was er erwidern soll, El nu ştie
fragen ihn andere aus. să răspundă nimic.
10. 10.
Der Unweise, Cel lipsit de înţelepciune,
der zu anderen kommt, Care la alţii vine
halte stets sich still: Tot timpul tăcut să se ţină:
niemand merkt, nimeni nu bagă de seamă
dass er nichts versteht, că nu înţelege nimic,
wenn die Zunge er zügeln kann. dacă-şi ţine limba-n frâu.
11. 11.
Der Unweise Cel lipsit de înţelepciune,
Wacht alle Nächte, Veghează noapte de noapte
Denkt an dies und das; Se gândeşte la cele toate;
Müde ist er, este obosit,
Wenn der Morgen kommt, Când vine dimineaţa
Die Sorge dieselbe ist. Şi grijile tot nu s-au risipit.
12. 12.
Gehen soll man, Să pleci, mult într-un loc
nicht als Gast weilen să nu zăboveşti
stets an einem Ort: Când oaspete eşti
der Liebe wird Leid, Căci iubirea suferinţă se face,
wenn lange beim anderen Când la altul pe bancă
auf der Bank bleibt. Sezi prea îndelung.
13. 13.
Gut ist ein Hof, Bună-i o gospodărie,
Ist er groß auch nicht: Chiar mică să fie;
Daheim ist man Herr; Stăpân eşti la casa ta
Hat mam zwei Ziegen Două capre de ai
Und aus Zweigen ein Dach, Şi un acoperiş din crengi
Das ist besser als betteln gehn. E mai bine decât la cerşit să mergi
14. 14.
Mit Waffen soll man Freunde Cu arme şi veşminte să-şi bucure omul
Und mit Gewanden erfreun, prietenii
Das sieht man an sich selbst: Şi-atunci omul se vede pe sine:
Geber und Vergelter Darnicii şi platnicii
Bleiben gute Freunde, Rămân prieteni buni
Ist ihnen günstig das Glück. De favorabil le este norocul
15. 15.

68
Nicht Großes nur Nu mult altuia să dai,
Gebe man andern, Ca să capeţi mulţumiri:
Damit man Dank verdient Cu o îmbucătură de pâine
Durch Brotes Bissen Şi-un strop
Und Bechers Neige dintr-un pahar
Den Gefährten ich fand. mi-am găsit tovarăşul.
16. 16.
Wenn Du einen Freund hast, De ai un prieten,
Dem du fest vertraust În care te încrezi cu totul
Und von dem du Gutes begehrst, Şi de la care aştepţi numai bine
Tausch mit ihm Gedanken Împărtăşeşte-i gândurile-ţi
Und bedenk ihn mit Gaben, Copleşeşte-l cu daruri
Suche oft ihn auf! Şi caută-l adesea!
17. 17.
Der ängstliche Mann Bărbatul cel temător
Meint ewig zu leben, crede că veşnic trăieşte,
meidet er Männerkampf: De fuge de bărbăteasca luptă:
einmal aber, însă odată,
bricht das Alter den Frieden, firul vremii rupe pacea
den der Ger ihm gab. ce i-a dat-o lancea
18. 18.
Von seinen Waffen Despărţit de armele sale,
Gehe weg der Mann omul să nici nu pună
Keinen Fuss auf den Feld: piciorul pe câmp:
Nicht weiß man gewiss, Nu ştii niciodată precis,
wann des Wurfsspießes când afară
draußen man bedarf. este nevoie de lance.
19. 19.
Früh soll aufstehen, Devreme să se scoale
wer vom anderen begehrt Cel ce de la altul îşi cere
Leben oder Land: viaţă sau pământ:
Raub gewinnt selten prada şi-o câştigă arareori
Der ruhende Wolf lupul ce doarme
Noch der Schläfer in der Schlacht. ori adormitul în bătălii.
20. 20.
Früh soll aufstehen, Devreme să se scoale,
wem Arbeiter mangeln, Cel căruia-i lipsesc lucrători,
und eilig zur Arbeit gehen: Şi degrabă la muncă să meargă:
manches versäumt Multe pierde cel care
wer morgens schläft, Dimeaţa doarme,
halb reich ist der Rasche schon. Pe jumătate îmbogăţit este cel iute.
21. 21.
Der Handlose hütet, Ciungul de pază stă,
der Hinkende reitet, Şchiopul călăreşte,
tapfer der Taube kämpft; Vitejeşte porumbelul luptă;
blind ist besser Mai bine orb, decât exilat:

69
als verbannt zu sein: Cel care-a murit
nichts taugt mehr, wer tot. nu mai e bun de nimic.
22. 22.
Seinem Freunde Prietenului,
Soll ein Freund man sein prieten să-i fii
Und des Freundes Freunde auch ; şi prietenului acestuia de asemeni;
Doch nehmen soll man dar niciodată
Sich nie zum Freund prieten nu fii
Seines Feindes Freund. cu prietenul duşmanului tău.
23. 23.
Für alle Worte, Pentru toate vorbele,
Die man anderen sagt, Ce omul le spune altora,
Erlangt man oft den Lohn; Adesea răsplată primeşte;
Selber eines man’s, Şi singur nu altul i-o face
nicht sonst jemand, Satul ştie,
das Dorf weiß, was drei wissen. Ce ştiu deja trei
24. 24.
Ein Sohn ist besser, Un fiu este mai bun,
ob geboren auch spät Chiar de-i născut mai târziu,
nach des Hauses Hingang: După decăderea neamului său:
nicht steht ein Denkstein nu se află nici o piatră comemorativă la
an der Straße Rand, margine de drum,
wenn ihn ein Gesippe nicht setzt. dacă nu o aşează cineva din neamul tău.
25. 25.
Besitz stirbt, Averile se duc,
Sippen sterben, Neamurile pier,
du selbst stirbst wie sie; Tu însuţi ca toate te stingi;
doch Nachruhm Totuşi, faima postumă
stirbt nimmermehr, Nu piere nicicând,
denn der Wackere gewinnt. căci cel îndrăzneţ câştigă.
26. 26.
Besitz stirbt, Averile se duc,
Sippen sterben, Neamurile pier,
du selbst stirbst wie sie; Tu însuţi ca toate te stingi;
eins weiß ich un lucru ştiu eu,
das ewig lebt: ce veşnic trăieşte:
des Toten Tatenruhm. faima faptelor celui ce nu mai este.

B. Nicht im Kongungdbök (Codex Regius) erhaltene Götterlieder - Cântecele


Zeilor care nu sunt în Codex Regius

I.Vegtamskvida oder Das Wegtamslied oder Balders Cântecul lui Wegtam sau
Baldrs dramar Träume Visurile lui Baldr
II.Hrafnagaldr Odins Odins Rabengalster / (Rabenzauber) Vraja corbului lui Odin

70
III.Svipdagsmâl - Das Schlaftagslied Cântecul zilei somnului
1. Grogaldr 1. Groas Erweckung 1. Trezirea lui Groa
2. Fiolsvinnsmâl 2. Das Lied von Fiölswidr 2. Cântecul despre
Fiölswidr
IV.Rigs|)ula Rigs Merkreihe
V .Hyndluliöd Das Hyndlalied Cântecul lui Hyndla
1 .Völuspa 1. Die kurze Weissagung der 1.Scurta prezicere a Volvei
Walavva
Grottis Gesang Altnordisch (Simrock) Cântecul lui Grotti

C. Heldenlieder des Kongungdbök (Codex Regius) - Cântecele


Eroilor din Codex Regius Cântecele lui Helge
I.Helgakviöa Das Lied von Helgi dem Cântecul lui Helgi, fiul lui
Hjörvarössonar Sohn Hjörwards Hjörward
II. Helgakviöa Das erste Lied von Helgi Cântecul lui Helgi, ucigaşul de
Hundingsbana fvrri dem Hundingstöter câini
III. Helgakviöa Das zweite Lied von Helgi Al doilea cântec al lui Helgi,
Hundingsbana önnur dem Hundingstöter ucigaşul de câini

D. Die Nibelungen-Lieder - Cântecele Nibelungilor

Sintfiötis Ende Sfârşitul lui Sintfiöti


Das erste Lied von Sigurd dem Primul cântec al lui Sigurd,
Fafnirstöter oder Gripirs Weissagung ucigaşul lui Fafnir sau
Proocirea lui Gripir
Das zweite Lied von Sigurd dem Al doilea cântec al lui Sigurd,
Fafnirstöter oder das Lied von Regin ucigaşul lui Fafnir sau cântec
despre Regin
Das Lied von Fafnir Cântecul despre Fafnir
Das Lied von Sigrdrifa Cântecul despre Sigrdrifa
Bruchstück eines Brünhilden- bzw. Fragment dintr-un cântec al
Siegfriedliedes Brunhildei resp. al lui Siegfried
Das erste Gudrun-Lied Primul cântec al lui Gudrun
Das dritte Lied von Sigurd, dem Al treilea cântec al lui Sigurd,
Fafnirstöter ucigaşul lui Fafnir
Brunhilds Hellfahrt Călătoria Brunhildei spre Hel
Mord der Niflunge Uciderea Niflungilor
Das zweite Gudrun-Lied Al doilea cântec al lui Gudrun
Das dritte Gudrun-Lied Al treilea cântec al lui Gudrun
Ortuns Klage Jalba lui Ortun
Das alte Etzel-Lied Vechiul cântec al lui Attila
Das grönländische Etzel- Lied Cântecul goenlandez al lui
Attila

71
E. Die Ermenrich-Lieder – Cântecele lui Ermenrich
Gudruns Aufreizung – Supărarea lui Gudrun
Das Lied von Hamdir – Cântecul despre Hamdir

F.Care nu sunt in Codex Regius


Das Hunnenschlachtlied Herwörlied -

G.Alte cântece, care nu sunt in Codex Regius


Das Sonnenlied – Cântecul soarelui

H. EDDA in proză, numită şi SNORRA-EDDA, incorect Edda mai Nouă este un


manual de poetică din Evul Mediu dezvoltat, scris in proză si alcătuit din 6 părţi.
a. Prolog
b. Gylfis Erscheinung: Revelaţia lui Gylfi
c. Sprache der Dichtkunst: Limba poeticii
d. Verzeichnis der Versformen: Lista formelor poetice
e. Verzeichnis der Namen: Lista de nume
f. Verzeichnis der Skalden: Lista skalzilor

Vedere generală asupra izvoarelor

Moştenirea nordică (Edda), este izvorul cel mai bogat pentru miturile genezei vest -
nordice, influenţate în măsură diferită de gândirea medievală şi creştină. Moştenirea
germanică de vest şi est este reprezentată de două fragmente:
1.în rugăciunea Wessobrunner Gebet de la anul 790 şi
2. câteva observaţii ale lui Tacitus, din anul 98. În opera sa Germania.
Miturile genezei la germanii din răsărit au dispărut complet, dacă se face abstracţie de
câteva observaţii greu de interpretat ale lui Jordanes, în opera sa Getica, din sec. 6.

Creaţiunea în mitologia germanică izvoare islandeze:


Götterlieder - Cântecele Zeilor

Creaţiunea în mitologia germanică cuprinde miturile popoarelor germanice relatează


despre modul cum a luat naştere lumea (cosmogonie) şi omul (antropogonie).

Despre geneza lumilor se relatează asemănător în Völuspa din Edda mai Veche, în
VafPrudnismăl (aici Ymir este Aurgelmir ... etc. şi alte câteva deosebiri) şi în Edda mai
Nouă:

Odinioară era o vreme, când Ymir trăia:


Pe-atunci nici nisip, nici lac nici valuri sărate.
Nici pământ nu se găsea şi nici boltă cerească,
Prăpăstii căscate, şi iarbă nicăieri.

72
Până ce fiii lui Bur nu înălţară pământul.
Ei care puternicul Midgard îl creară,
Soarele din Sud străluci peste stânci
Şi din ţărână răsări usturoiul cel verde.

(în Gylfaginning din Völuspa / Edda mai Nouă- Proorocirea ghicitoarei)


Ghicitoare, vrăjitoare, clarvăzătoare, proorociţă, şamaniţă: Völva (=Femeia cu bagheta)

In Völuspa:
Fii lui Bur, cu forţa braţelor, au săpat pământul,
si au tăcut Midgard în care germina deja arborele Yggdrasill.
Prima rază de soare a tăcut să crească iarba.
Zeii au numit noapte, lună nouă, dimineaţă,
amiază, după amiază şi noapte
pentru a putea calcula timpul.

Apoi s-au întâlnit pe Idafeld, locul lor de adunare, au construit altar şi templu, au laurit
unelte, au trăit în bogăţia aurului şi-şi treceau vremea jucând un joc pe o tablă (dame,
sau table, ori vreun joc de strategie), până au venit 3 fete de uriaş care au distrus acest
tip de existenţă.
Apoi au făcut piticii ... apoi cei trei fraţi Odin, Hönir (Vili) şi Ve (Lodur) le-au dat viaţă
lui Askr şi Embla (primii oameni), a căror soartă este determinată de cele 3 norne de la
izvorul Urdr de sub Yggdrasill.
În varianta Codex Regius, oamenii sunt fiii lui Heimdall.

Alte mărturii: În Grimnismăl se adaugă faptul că Midgard ar fi fost tăcut din


genele lui Ymir. şi anume de către zei. In RigsÞula se descrie cum zeul Rig
(Heimdallr) a creat stările sociale: servul, ţăranul şi nobilul.

Edda în proză (Prosa-Edda)

Edda în proză (Prosa-Edda) sintetizează relatările răspândite în Lieder-Edda (Edda


cântecelor), sunt clarificate locuri neclare, armonizate şi completate, apar alte mituri ale genezei.

Edda în proză începe cu un citat din Völuspa. Aici sunt repere geografice:
La început exista numai Ginnungagap (=spaţiu plin cu forţe/magie), imaginat ca
prăpastie/abis al nimicului şi lipsit de vânt/curenţi de aer) şi aici trăia Ymir. prima fiinţă.

La sud de acesta a luat naştere mai târziu Muspelheim (Imperiul lui Muspel (=Surtr),
uriaşul focului. Aici era lumea focului şi a caniculei.

La nord de Ginnungagap ia naştere apoi Niflheim (= lumea ceţurilor), lumea ceţurilor


îngheţate, unde domneau întunericul şi frigul.

73
În centrul Hiflheim se afla fântâna Hvergelmir (= cazan clocotitor). Din acest izvor au
izvorât 12 râuri, care toate împreună se numesc Elivagar. în vremuri străvechi, masele
de apă au inundat Niflheim până s-au solidificat în formă de gheaţă. Apoi s-au depus
straturi peste straturi de gheaţă, până ce gheaţa a ajuns la Ginnungagap. De atunci, la
nord de Ginnungagap se aflau întinderi mari de gheaţă şi zăpadă bântuite de viscol,
(glaciaţiunea?)
Partea de sud a Ginnungagap era încălzită de scânteile din focul de la Muspelheim care
ajungeau până aici, asa că gheţurile nordului începură să se topească.

Din picăturile de brumă topită s-a format prima fiinţă, uriaşul primordial Ymir
(=hermafrodit, hibrid) şi vaca primordială Audhumbla (= cea bună de lapte) răsări
din gheaţă. Ymir se hrănea cu laptele ei, apoi căzu într-un somn adânc, (în varianta
Vqft>rüönismäl uriaşul este Aurgelmir).

În timp ce Ymir dormea, se născură din sudoarea de sub braţul său stâng două tapturi
uriaşe: un bărbat şi o femeie. Şi-au frecat picioarele unele de altele şi aşa s-a născut fiul
lor. Acesta, pe nume Vafthrudnir. trece drept părintele neamului Hrimthursar (=uriaşii
gerului sau brumei).

Vaca Audhumla a lins gheaţă sărată pentru a se hrăni, deoarece încă nu exista iarbă.
Tot lingând, a eliberat din gheaţă pe strămoşul tuturor zeilor Buri (producătorul, tatăl),
astfel născut din fiinţa şi hrana primordială. Din sine însuşi Buri făcu pe uriaşul
Bör (=fiu, cel născut).

Bör şi uriaşa Bestla (=scoarţă de copac) făcură împreună pe cei trei fii ai lor Odin,
Vili şi Ve, primii Aseni divini. Deci Bör şi Bestla sunt strămoşii zeilor.

Bestla, fiica lui Bölthorn, din neamul uriaşilor Hrimthursen, era din neam de uriaşi ai
gerului/brumei, care se trăgea din Ymir. Totuşi, era considerată deosebit de paşnică,
in opoziţie cu ceilalţi uriaşi din neamul ei, răi şi distrugători.

Cei trei fraţi Odin, Vili şi Ve l-au ucis pe uriaşul primordial iar în sângele acestuia s-
au înecat toţi uriaşii neamului său, înafară de Bergelmir şi soţia sa, care s-au salvat pe
o hidr (probabil barcă, cuvântul nu a fost descifrat), (să fie aici influenţa creştină?
Arca lui Noe?) Aceştia doi au dat naştere noului neam ai uriaşilor gerului/brumei.

Astfel începe perioada de aur a zeilor care petreceau pe Idafeld, până femeile uriaşe
au stricat totul. Drept urmare, zeii au început să facă legi şi i -au creat pe pitici. Aici.
Odin, Vili şi Ve găsesc pe ţărm două trunchiuri de arbori fără nume, le dau nume, fac
oameni din ei, iar soarta lor va fi hotărîtă de norne.

Cei trei fraţi Odin, Vili şi Ve l-au aşezat pe Ymir (materia primordială) în centrul
Ginnungagap şi au creat din trupul său lumea:

74
Cosmogonia: din material primordial - proiecţie a Omului în Univers

1 sângele oceanul planetar fluid, condiţia vieţii


2 trupul pământul solid, suport, materie prelucrabilă
3 oasele munţii structura, schelet
4 părul arborii materie regenerabilă
5 sprâncenele zid artefacte
6 dinţii şi aşchii de os pietrele şi stâncileorgane dure şi rămăşiţe, mobile
7 viermii de cadavru piticii din vietate, fiinţe vii, umane dar
incomplete/nedesăvârşite
8 craniul bolta cerească.cu acoperământ / protecţie +
coarne punctecardinale orientare în spaţiu
9 Creierul. norii substanţă diafană, intangibilă,
După ce toate acestea protejată de cutia craniană, cu
fură desăvârşite, cei trei forme schimbătoare şi totuşi
fraţi luară creierul lui generatoare de fertilitate (ploaia).
Ymir, îl aruncară spre Gândirea?
bolta cerului si astfel s-
au născut norii.

Spaţiul - timpul şi... dispoziţia omului

1 Sub fiecare colţ a fost pus un pitic şi aceştia au fost Orientarea în spaţiu conform
numiţi după cele patru vânturi/puncte cardinale: punctelor cardinale
Austri, Westri, Nordri, Sudri
2 Apoi fraţii au luat scântei din focul din Muspelheim stelele fixe
şi le-au prins de boltă în formă de constelaţii
3 altora li s-a permis să se mişte liber pe cer planetele, asteroizi. stele
călătoare, comete
4 Zeul Dag (=ziua) şi mama sa, uriaşa Nott (=noaptea) regularitatea alternanţei zi-
din neamul Jötun, au primit fiecare câte un car tras noapte.
de cai din partea zeilor. Ei călătoresc ei la distanţă soarele este oricum un corp
de o zi unul de altul în jurul lumii. ceresc incandescent
Uriaşul Mundilföri a îndrăznit să-şi considere fiul Sol Pentru a se putea calcula
(= Sonne, soare) şi fiica Mani (=Mond, luna) timpul.
asemnea zeilor. Drept pedeapsă, au fost strămutaţi
în cer unde sunt vizitii ce conduc carele soarelui şi
lunii pe bolta cerului spre a lumina pământul. Cele
două care au fost construite de zei din stânci
incandescente din Muspelheim.
In Völuspa: zeii au dat numele noapte, lună nouă,
dimineaţă, amiază, după amiază şi noapte
5 Mani este urmărită de lupul Hati (=dispreţuitorul) şi în realitate: lupii şi câinii
de câte ori se apropie prea tare de carul lunii, are loc urlă la lună; în folclor; „luna

75
o eclipsă de lună. o mănâncă vârcolacii",
vârcolac = germ.Werwolf /
engl.werewolf
6 Sol este urmărit de lupul Sköll (=batjocura), iar Lumina soarelui.. .dispoziţia
soarele se întunecă la faţă, dacă lupul se apropie sufletească / atitudinea
prea mult de car. pozitivă… A se întuneca la
faţă / supărarea

Pământul era rotund ca un cerc şi înconjurat de ape. Ţărmurile de răsărit se numeau


Jötunheim si erau împărăţia uriaşilor. Pentru a evita distrugerile pricinuite de Thursen
zeii au construit un zid în formă circulară, în jurul Midgard (= Pământul de Mijloc), din
sprâncenele lui Ymir.
Midgard se afla în central tuturor celorlalte lumi şi aici vor trăi oamenii.

The Wolf is the traditional totem spirit and symbol of the hunter,warrior ... odinsvolk.ca

Antropogonia germanică, ca proiecţie a muncii în echipă pe de o parte şi pe de altă parte,


ca proiecţie a complexităţii fiinţei umane, şi a originii materiale + divine a acesteia

Primii oameni Ask (=frasin) şi Emhla - 3 tipuri de forţe divine, care reprezintă forţe ale
(=ulm) au fost creaţi de Odin naturii: aer apă, foc
Hönir (= Vili: voinţă) acţionează asupra materiei vii vegetale existente
Lodur (=Ve sau der Lodernde : cel deja...
înflăcărat) (faţă de alte mitologii, în mitologia germanică, omul
din doi arbori aduşi de ape la ţărm. este creat din materialul preexistent, lemnul, dar care
a fost materie vie, nu minerală)
In calitatea sa de zeu al aerului, Odin suflare, viaţă şi spirit
le-a dat oamenilor
In calitatea sa de de zeu al apelor, raţiune şi sentimente/simţire
Hönir / Vili, le-a dat oamenilor
In calitatea sa de zeu al focului, Lodur sânge cald, aspectul înfloritor, limba şi auzul
le-a dat oamenilor

Alt model (conf. Völuspa după Gro Steinsland), deoarece se pare că piticii au fost cei
care au dat formă fiinţei umane.

Cine contribuie Cu ce acţiune


piticii Fabricarea formelor umane

76
zeii însufleţirea oamenilor
nornele Stabilirea destinelor umane

Întregul neam omenesc se trage din Ask şi Embla şi locuia în Midgard.

Cei trei părăsiră adunarea,


Aseni puternici şi blânzi.
Găsiră la mal fară de viaţă
Pe Ask şi Embla, şi fară rost.

N-aveau aceştia nici suflet nici minte încă


Nici sânge în vine, nici culoare-n obraz, şi nici nu mişcau
Suflet le dădu Odin. Hönir le dădu minte,
Sânge le dădu Lodur şi culoare strălucitoare.
(din Völuspa - Proorocirea ghicitoarei)

Moşteniri lingvistice şi altele

●în Wessobrunner Gebet (sec.9, rugăciune), formule similare cu cele din Völuspa, în
legătură cu timpul când nu era nimic.
●Midgard: în nordica veche midgardr, în gota midjungards, engl.veche middangeard,
saxona veche middilgard, germana veche de sud mittigart
●Din moştenirea nord-estică a rămas în suedeză cuvântul Ghinmendegop (abis, prăpastie
tară fund) care corespunde cuvântului nord-vestic Ginnungagap.
●Conform unui mit germanic al originii oferit de Tacitus, germanii venereză un zeu pe
nume Tuisto, născut din pământ. Fiul său Mannus (ar putea însemna om, deoarece
germanii, precum şi alte popoare, se desemnau doar pe sine oameni, iar Mann înseamnă
azi bărbat iar în anumite colocaţii şi expresii idiomatice om) ar fi avut 3 fii, după care s-
au numit cele 3 uniuni de triburi germanice şi din care se trag. Astfel, descrierea lui
Tacitus a sacrei câmpii a semnionilor poate să conţină mituri ale creaţiunii: originea
semnionilor (din neamul suabilor) ar putea fi în această câmpie, apoi sacrificiile umane
ar putea fi repetări rituale ale fragmentării mitice a lui Ymir.
●In Getica, într-un pasaj greu de înţeles, ostrogoţii divinizează conducătorul victorios
numit Ansis. Unul dintre acei eroi pe nume Gapt este privit ca părinte al neamului
regesc al amalilor. S-ar putea ca aceste mărturii să se refere la mitul goţilor, prin care ei
sunt de origine divină, trăgându-se din zeul Gaut.

Dar este totuna mitul originii/filiaţiei cu mitul genezei?

In nici un caz, deoarece oamenii fie sunt urmaşi ai zeilor, fie sunt creaţi de aceştia.
Ambele mituri sunt totuşi imagini ale concepţiei indogermanice despre apariţia omului.
Foarte importantă este credinţa germanilor în soarta / destin, care este prescris de
norne.

77
Yggdrasil - frasinul lumii / universului

În Edda se spune că Yggdrasill ar fi fost primul dintre arbori, totuşi, despre naşterea sa
nu este menţionat nimic. Yggdrasill se află în mijlocul Midgard şi leagă cele 9 lumi,
care în mitologia respectiv cosmogonia germanică sunt împărţite pe trei niveluri. Nu
este vorba neapărat de o repartizare geografică î n miturile creaţiunii ci mai degrabă de
imaginea schematică asupra interacţiunii universale. Subîmpărţirea în cer şi iad este o
influenţă creştină. Walhalla se afla iniţial în lumea subpământeană şi cetatea zeilor
Asgard era construită în Midgard.

Sursa: www.hohle-erde.de

I. NIVEL I. lumea zeilor : lumină şi lupta ; interpretarea


CERUL: ASGARD, tărâmul asenilor istorică : aseni (războinici) : triburi
ASGARD: indogermanice războinice şi vani
+
(bogaţi): populaţie germanică
Vanaheim, tărâmul vanilor străveche / ţărani ; acest prim război
+ Ljossalfheim, tărâmul (în realitate cam la anul 2000 î.e.n.) se
elfilor luminii (Lichtalfen):
încheie cu pacea veşnică (în realitate
fiinţe foarte înţelepte, făcute
asigurată prin căsătorii); de aici,
din lumină, prietenoase cucinstirea mai degrabă a zeilor
oamenii, gata de a le sări în
războinicilor aseni, decât a paşnicilor
ajutor, foarte apropiaţi de zei,
vani. (originea vanilor nici nu este
poate sufletele strămoşilor
menţionată în scrierile nordice, deşi
decedaţi. sunt şi zeităţi ale pământului).
Interpretarea socială : conflict
pentru dominaţie ; de-abia după
încheierea păcii sociale este posibilă
viaţa în bună rânduială în societate.
II. NIVEL II. lumea oamenilor (în centrul oameni, varietate: normali
PĂMÂNTUL celorlalte lumi) +Jötunheim uriaşi: forţe ale naturii : uriaşii gheţii,

78
: (tărâmul uriaşilor din răsărit), pietrei, apei şi focului
MIDGARD: foarte inteligenţi, puteri pitici
magice ; mai sunt şi Thursen
(distrugători şi proşti) +
Svartalheim (piticii negrii,
subpământeni, răi)+
Muspelheim (ţinutul focului şi
uriaşilor de foc, la sud de
Midgard)
III. NIVEL: III. Hel(heim): împărăţia întuneric, ceaţă, gheaţă, moarte
LUMEA zeiţei morţii HEL (fiica lui
SUBPĂMÂN Loki) + NIFLHEIM (împărăţia
TEANĂ ceţii şi gheţii)

Aceste lumi formeaza opoziţii astfel:

Muspelheim vs. Niflheim Foc vs. Gheaţă


Asgard vs. Hel Cer vs. Iad
Ljosslheim vs. Svartaheim Lumină vs. Întuneric
Vanaheim vs. Jötunheim Pace vs. Distrugere

Astfel. MIDGARD rămâne locul unde se întâlnesc toate celelate 8 lumi. lumea unde totul
este posibil, locul „cărării de mijloc", al întâlnirii elementelor opoziţiilor. în orice
combinaţie.

Acest arbore, Yggdrasil, „acest frasin este cel mai mare şi cel mai bun dintre toţi arborii:
ramurile sale se întind asupra întregii lumi şi ajung până la cer. Trei rădăcini ţin arborele
drept şi ele se întind larg, una către aseni (din Asgard), alta către Hrimthursen, unde
cândva era Ginnungagap (abisul gol / nimicul, acum uriaşii); a treia stă deasupra
Niflheim (ceaţa + gheaţa) şi sub aceasta rădăcină este Hvergelmir (fântâna / izvorul
celor 12 fluvii) iar Nidhöggr o roade necontenit. La cealaltă rădăcină însă, aceea care
ajunge la Hrimthursen, este fântâna lui Mimir, unde sunt ascunse înţelepciunea şi
raţiunea... Sub a treia rădăcină a frasinului, care ajunge la cer (Asgard) se află o fântână
sacră, numită a lui Urd, aici este lăcaşul de judecată al zeilor..." (fragment din
Gylfaginning)

C E R

ASENI
↑ ║
ajunge la cer la
←/ │ \
↓ ↓

79
HRIMTHURSEN NIFLHEIM (ceaţă şi gheaţă)
(aici a fost abisul, acum uriaşii)
fântâna lui MIMIR HVERGELMIR
(cu înţelepciunea şi raţiunea) (fântâna / izvorul celor 12 fluvii)


Nidhöggr (=invidia) roade
rădăcina (dragon, zmeu. balaur)

Destinul tuturor, al oamenilor şi zeilor

Cele trei Norne (Ursitoare), zeiţe ale destinului (=şoptitoarele, descântătoarele):


Urd (trecutul) - Verdandi (prezentul) - Skuld (viitorul) şed la fântâna lui Urd şi
determină soarta tuturor fiinţelor.

În vârful arborelui, la capătul cerului se află uriaşul distrugerii (din ţinutul Jötun) pe
nume Hräswelgr în forma unui vultur. Vântul se naşte din bătaia sa din aripi. Veveriţa
Ratatöskr (=bârfa, minciuna) aleargă în permanenţă pe trunchiul arborelui între vultur şi
dragon.

Când veşnic verdele arbore începe să se ofilească este semnul începutului sfârşitului
lumii Ragnarök. Din acest moment între oameni domneşte grozăvia şi decăder ea morală,
apoi urmează glaciaţiunea şi măcelul final distrugător, în care pier toţi zeii şi oamenii,
mai puţin doi. După o vreme îndelungată lumea va reapărea, deoarece zeul luminii Baldr
/ Balder / Baldur se reîntoarce şi toate fiinţele vor trăi în armonie.

Fraţii se duşmănesc şi se doboară unul pe altul


Înrudiţii îşi distrug neamul

Nemaiauzite lucruri se petrec, mare adulter.
Vremea securii şi paloşului, unde scuturile trosnesc.
Vremea vânturilor şi lupilor, înainte de prăbuşirea lumii.
Nimeni nu mai ţine seama de nimeni.
….
Se-ntunecă soarele, pământul se scufundă în mare.
De pe cer dispar luminoasele stele.
Vârtejuri de lavă cuprind arborele lumii, cel ce-i hrăneşte pe toţi
Încinsă vâlvătaie atinge cerul.
...
Şi-apoi văd răsărind, în altă vreme,
Din apă, pământul şi iarăşi înverzind.
Cele rele trec, Baldur se întoarce.

(din Völuspa - Proorocirea ghicitoarei)

80
Primul război al tuturor timpurilor

Pentru a acapara bogăţiile Vanilor, Asenii cei războinici au declanşat primul război al tuturor
timpurilor, care s-a sfârşit, atunci când amândouă neamurile de zei au încheiat pacea veşnică,
ceea ce s-a realizat prin schimb de ostateci.

Probabil aici, în mit, a fost prelucrat un important şi marcant eveniment, deoarece după
demitizare se constată că în cazul Asenilor este vorba despre triburi indogermanice războinice şi
în cazul Vanilor despre populaţia străveche germanică, alcătuită din cultivatori sedentari. Între
cele două populaţii a avut loc un război real cam pe la anul 2000 î.d.Chr. Se pare că şi în războiul
real, pacea a fost asigurată de încheierea de căsătorii între aparţinătorii celor două populaţii tribal
aflate în duşmănie. După amestecarea populaţiilor de triburi indogermanice războinice cu
străvechea populaţie germanică, a continuat cinstirea cu preponderenţă a zeilor războinici ai
indogermanilor, adică a Asenilor şi nu a paşnicilor Vani. Astfel, ideologic/cultural se pare că
războinicii au dominat în continuare, deoarece originea Vanilor nici nu mai este descrisă în
amănunt în izvoarele nordice antice.

O altă explicaţie a acestui război, ar fi pe baza unui conflict social între clasa dominantă şi clasa
dominată, respective între guvernanţi şi guvernaţi şi de-abia după încheierea păcii ar fi apărut o
societate care să trăiască în bună orânduială.

81
Yggdrasil.

Sursa:dailymythologies.wordpress.com

82
Bibliografie

1.Bellinger, Gerhard J., Lexikon der Mythologie, Bechtermünz Verlag


2. Simek, Rudolf, Lexikon der germanischen Mythologie, Kröner Verlag, 2006
3. Simrock, Karl Die Edda (Übersetzung) Stuttgart.Verlag der J. G. Cotta'schen Buchhandlung.
1878. Projekt Gutenberg. created 20031015 sender gerd.bouillon@t-online.de firstpub 1851.
pages I-VII.
4. Uehli, Ernst Mitologie Nordic-Germanică. În perspectiva misterelor, Ed. Saeculum,
Bucuresti, 2001
5.*** Edda Die Götter- und Heldenlieder der Germanen Nach der Handschrift des Brynjolfur
Sveinsson (Übertragen von Karl Simrock), Anaconda Verlag, Köln, 2007
6.*** Die Edda (Übersetzung von Karl Simrock), Manfred Stange (Hrsg.), Bechtermünzverlag,
7.*** Edda (Übersetzung von Felix Grenzmer), Max Thalmann, Eugen Diedrichs Verlag,
8.*** Herder Lexikon / Germanische und keltische Mythologie, Herder Verlag,
9.*** Walhalla si Thule. Mituri si legende vechi germanice, Ed. Minerva, Bucuresti, 1977
10*** Edda (trad. Magda Petculescu), Ed. Saeculum, Bucuresti, 2005

Curs 6

Sinteza după Mircea Eliade (cu completări şi comentarii)

1.Despre religiile indoeuropene şi zeii vedici. Documentată este prezenţa unor grupuri etnice
precum hittiţi, luwieni, mitanni între 2300-1900 î.e.n. prin cetăţi incendiate şi prădate din Grecia,
Asia Mică, Mesopotamia. Alte valuri ariofone în dispersiune găsim pe la anul 1000 î.e.n. în
India, Persia (iranienii), Europa Centrală şi de Vest, teritoriile Carpato-Danubiene, Peninsula
Italiei, Grecia. Este vorba despre un proces de migraţie-cucerire de teritorii şi popoare-
supunere şi asimilare şi este cel mai mare proces de expansiune lingvistică şi culturală
spune M. Eliade.

(De văzut: Megalith-Völker şi Streitaxt-Völker; De comentat evoluţii ulterioare: alte procese de


expansiune lingvistică şi culturală, migraţie-cucerire de teritorii şi popoare, supunere şi asimilare,
imperiile, imperialismul, colonizarea, inclusiv piaţa mondială şi globalizarea; mă tem că întreaga
istorie a omenirii este una a luptei dintre culturi/civilizaţii/concepţii/economii etc.)

Cercetările de căutare a patriei originare a indo-europenilor ajung la concluzia că aceasta este


Nordul-Centrul Europei-Stepele Rusiei-Asia Centrală-Anatolia, cu focarul în Nordul Mării
Negre-Carpaţi-Caucaz. Argumentele sunt lingvistice-geografice: existenţa unui vocabular
comun: lup, urs, gâscă, somon de râu, viespe, albină; nume de meşteşeguri; arbori precum fag,
stejar, salcie.
În sec. V-III î.e.n. cultura Kurgan (caracterizată prin tumuli) din Nordul Mării Negre,
expandează spre valea Tisei, Europa Centrală, Balcani, Anatolia, Iran, Transcaucazia, Nordul
Europei, Marea Egee, pornind din neolitic/mezolitic, cu influenţe din Orientul Apropiat (carul şi
metalul sunt semnificative precum şi faptul că summerienii cunoaşteau arama, securea etc., şi
existau înainte de separarea în grupuri lingvistice europene (germanice, italice şi celtice, ilirice şi

83
tracice, greceşti şi slave). În mil. IV î.e.n. are loc un proces de asimilare în zona balcanică-
mediteraneană. Dovezi: au fost descoperite statuete reprezentând figuri feminine: zeiţe şezând,
din argilă, marmură, alabastru); vocabular comun, indo-european pentru domeniul agriculturii şi
economiei pastorale cu precădere: vite mari, cal etc. Caracteristici comune ale populaţiei au fost
după Eliade: nomadismul pastoral, structura patriarhală a familiei, incursiuni şi organizarea şi
reorganizarea militară în urma cuceririlor.
Cum facilitează acest mod de existenţă emergenţa valorilor religioase specifice? Existau
diferenţe între păstori şi agricultori, dar nu independent de cultură. Indoeuropenii au supus şi
asimilat continuu popoare agrare sedentare. Astfel are loc o simbioză între orientări religioase
eterogene, chiar antitetice.
2. Primul Panteon şi vocabular religios comun. Existenţa unei religii comune se dovedeşte pe
baza dovezilor lingvistice, respectiv a reconstituirilor prin metda comparativ-istorică:
În lb. indo-europeană: deiwos = cer = zeu apoi …. Dyaus, Zeus, Jupiter
latina: deus
sanskrita: deva
iraniana: div
lituaniana: diewas
germana veche: tivar

Ideea de zeu, solidară cu sacralitatea celestă, înseamnă lumină şi transcendenţă (înălţime),


suveranitate, creativitate, cosmogonie, paternitate.
Cerul, zeul, tatăl este: Dyauspater (ind.)
Zeus Pater (grc.)
Daipatures (ilir.)
Jupiter (lat.)
Zeus-Papaios (scit.)
Zeus-Pappos (traco-frigian)

În hierofaniile celeste şi atmosferice un rol capital îl joacă zeii.


Spre exemplu, zeul tunetului, care cedează în faţa zeului furtunii: germ. Donar, Thorr; celt.
Taranis, Tanaros; balt. Perkunas; protosl. Perun

Caracteristic pentru religiile indo-europene este cultul focului. Focul din trăsnet este desigur de
origine celestă.
Focul, respectiv zeul vedic al focului: Agni
latină: Ignis
lituaniană: ugnis
paleosl.: ogni
Zeul solar vedic, Surya, este
în greacă: Helios
germ.veche: Sanil
slavă: solnce

Alţi zei, în occident, glia, pământul, care reprezintă energia vitală opusă cerului, mama-pământ
etc. În Lituania, Iran, India, şi zeul vântului.
În spaţiul indoeuropean au existat mitologii şi teologii specifice, caracterizate prin:

84
●sacrificii
●valoarea magică-religioasă a cuvântului şi cântecului
●ritualuri de consacrare a spaţiului şi cosmizare a teritoriului (în India, Roma, la celţi)
●reînnoirea lumii prin lupte ritualice (până azi în Iran şi India)
●zeii erau consideraţi prezenţi la festivităţi, li se aduceau ofrande prin ardere;
●nu existau spaţii construite pentru ritualuri (sanctuare), dar celebrări în incinte consacrate, sub
cerul liber; d.e. la popoarele germanice, sub / în jurul stejarilor bătrâni, în Britania, de obicei sub
stejarii cu vâsc.
●transmiterea orală (formarea profesională a druizilor dura 20 de ani)
●interzicerea scrisului.

Primele migraţii indo-europene sunt reprezentate de deplasările hittiţilor, indo-iranienilor,


grecilor şi italicilor. După sute de ani urmează germanii, şi ultimii sunt balto-slavii. Contactele
culturale masive în cursul migraţiilor duc la schimbări masive, la creaţii culturale şi lingvistice
noi, împrumuturi, la uitare, eliminări, simbioze culturale şi lingvistice.

De semnalat un aspect foarte interesant: nu există un cuvânt comun pentru SACRU.


În iraniană: spenta / yaoždāta
latină: cacer / sanctus
greacă: hieros / hágios
gotă: halis / weih

Sacrul are două laturi opuse sau este un concept cu două aspecte complementare: unul pozitiv,
adică divin, unul negativ, adică interzis omului.
Sacrificiul se practica prin libaţii, legăminte verbale, fumigaţii, ritualuri ale luminii; se practica
de asemenea rugăciunea.

Mircea Eilade susţine ideologia tripartită indo-europeană, utilizând drept surse fragmente din
diferite mitologii precum: imnuri, texte rituale, poezie epică, comentarii teologice, legende
populare, istoriografii, tradiţii tardive înregistrate de autori creştini după convertire. Aceastea
reflectă concepţii ce ţin de religiile originare, chiar dacă au existat exagerări şi erori în domeniul
mitologiei comparate (Max Müller în M. Eliade). Un mit din Rig Veda nu este posterior mil. II
î.e.n., Titus Livius, epopeea irlandeză şi Snorri Sturluson sunt mai recente. Dar dacă acestea sunt
şi mituri vedice, atunci avem de-a face cu caracterul indo-european comun al acestora.
După G. Dumézil societatea indo-europeană şi ideologia indo-europeană prezintă o
structură fundamentală trifuncţională.

Trifuncţionalitatea se manifestă
în societate în ideologie
●preoţi ……………………….. ●suveranitatea magică şi juridică
●războinici ………………………. ●zeii forţei şi războiului
●agricultori + crescători de vite …… ●divinităţile fecundităţii şi prosperităţii economice

Ca dovezi: la indieni regimul castelor s-a păstrat pînă în zilele noastre, în Iran existau 3 clase
sociale până în secolul XIX. La celţi cele 3 clase erau reprezentate de preoţi şi jurişti (druizii),
aristocraţia militară şi oamenii liberi.

85
Acelaşi model triadic, divin celest al societăţii romane, îl întâlnim în tradiţia istoricizată a
întemeierii Romei:
Romulus – regele - protejat de Jupiter
Lucumon etruscul, tehnician al războiului - protejat de Mars
Tatius şi sabinii aduc femeile şi bogăţiile, în custodia lui Quirinus
Sau în Skandinavia:
Odin: suveranul, Thorr : luptătorul, Freyr : fecunditatea

Prima funcţie, aceea a suveranului se divide în 2 aspecte complementare: magică şi juridică.


Suveranitatea divină, privită comparativ la indieni (zeii vedici) şi la romani, dezvăluie 2 câmpuri
ideologice diferite:

zeii vedici
câmp dominat de fabulos, filosofic, absolut, dogmatic, mitic, moral…
(de ce: au stat pe loc într-o natură darnică, înclinare spre meditaţie…) cu efect: spiritualizare…

zeii romani
câmp dominat de gândirea istorică, naţională, empiric, relativist, politic, juridic
(de ce: mobilitate, contacte multiple, natură schimbătoare, duc toate spre activism… spre o
religie iudeo-creştină… activismul creştin…spiritul european…etc.)
Cea mai mare diferenţiere apare la nivelul funcţiei 3, a prosperităţii ecnomice: expresiile
religioase în legătură cu abundenţa, pacea şi fecunditatea sunt în relatie cu geografia, economia,
situaţia istorică.

Funcţia nr.2, a forţei fizice este comună în India, Roma, lumea germanică: lupta iniţiatică a
războinicului cu un monstru tricefal…. 2 extreme ale dispersiei între India şi Irlanda…
Exemple:
Irlanda: eroul Cuchulainn … cu trei fraţi
Roma: al treilea Horatiu cu cei 3 Curiati
Iran: cu un monstru cu 3 capete
Indra: cu 3 păcate
Skandinavia: monstrul-erou Starcatherus (cu 6 brate)
Grecia: mitologia lui Herakles
Ideologia tripartită constituia un sistem coerent dar flexibil, completat de forme divine, idei şi
practici religioase.

Yggdrasil şi cosmogonia vechilor germani, după M. Eliade şi alte surse

Informaţii despre mitologia vechilor germani sunt mult mai bogate decât despre celţi în general
şi mitologia acestora: piese arheologice, scrieri din epoca romană (Germania de Tacitus),
descrieri ale misionarilor creştini, poemele skalzilor islandezi, compendiul lui SNORRI
STURLUSON (sec.XIII), tradiţia orală consistentă şi coerentă islandeză, popor creştinat în anul
1000. Mari lacune există totuşi în privinţa informaţiilor despre goţi şi burgunzi. Religia şi
credinţele vechilor germani sunt deosebit de eterogene şi caracterizate de variate influenţe

86
(celtice, romane, orientale, nord-asiatice, creştine) dispersate în 50% din teritoriul european.
Totodată însă, „nu se poate să te îndoieşti de o unitate fundamentală a religiei germanilor”.

Argumente:

1.Elemente specifice indo-europene în tradiţia triburilor:


A. tripartiţia divină.
B. cuplul antagonic şi complementar al zeilor suverani.
C. escatologia.12
D. hierofaniile13
2. Numele zeilor: toate popoarele germanice venerau aceeaşi zei.

3. In sec. IV î.e.n. săptămâna de şapte zile şi la germani, ei înlocuiesc numele de zei romani
cu nume ale lor. Exemple:
Sonntag (ziua soarelui; Sonne „soare”; în limbile romanice, domenica, duminica, dimanche,
domingo sunt de origine creştină, „ziua domnului” de la lat. dominus)
Montag (ziua lunii; Mond „luna”);
Dienstag (la pop. romanice: din dies martis ziua lui Marte; la germanici de la zeul germanic Tyr
sau Ziu, ger. Dienstag, engl. Tuesday)
Mittwoch (în lb. romanice de la zeul gr./lat. Merkur, asimilat cu germ. Wodan/Odin; astfel în
engl. Wednesday; ahd. Wuotanestac, nrl. Woensdag, osk. Odhinsdagr, germ. Mittwoch –
influenţe iudeo-creştine: mijlocul săptămânii)
Donnerstag (ziua lui Jupiter/Iovis: la pop. romanice din lat. dies Iovis); Jupiter s-a asimilat cu
zeul germanic Donar/Thor: germ. Donnerstag, engl. Thursday.)
Freitag (lat.dies veneris „ziua Venerei”/Venus, asimilată cu zeiţa germanică Frija/Frigg
Samstag (lat. dies Saturni, engl. Saturday; numele germ. Samstag, dar şi cele din limbile
romanice pentru sâmbată îşi trag numele de la Sabbat, iar denumirea Sonnabend din Germania,
de la împărţirea germanică a zilei, în care ziua începea cu seara.

4.În ultima fază a religiei germanice: interes pentru mitul sfârşitului lumii, ca fenomen general
în sec. II î.e.n. în special în spaţiul mediteranean, Orientul Apropiat, Iran, Palestina, Imperiul
Roman.

5.Caracteristic: în religia germanică, sfărşitul lumii este anunţat în cosmogonie.


În Völuspa (Snorri Sturluson) „Prezicerea Volvei“ – (textul: înainte de creştinare)

12
Totalitatea concepţiilor (religioase) despre sfârşitul universului şi destinul omului după moarte. În
creştinism, învăţătura (doctrina) despre instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, după a doua venire a lui
Hristos, ca Judecător. (Dicţionar Enciclopedic, 1993-2009)
13
Manifestări ale realităţii sacre în toate religiile. (Dicţionar Enciclopedic, 1993-2009)

87
Topografie, condiţii climatice, locuitori

În West: în Est
Niflheim, Genune uriaşă Muspili
Frig, Ceaţă, Ţară arzătoare
Morţii locuiesc Uriaşul Surtr
11 fluvii izvorăsc Foc
▼ ▼
Elemente ▼
GHEAŢA + FOC
Fiinţă antropomorfă: (H)YMIR,
bisexuat/androgin, zămisleşte prin
secreţii….
▼ ▼
Se hrăneşte cu lapte de la Asudă
VACA AUDHUMLA SUDOARE
▼ ▼
VACA linge gheaţa sărată: Din sudoare: OAMENII
Formeaza pe BURI BĂRBATUL + FEMEIA

De-abia BURI + fata de uriaş:
dau naştere zeilor
ODIN, VILI şi VE

ODIN, VILI şi VE ucid pe (H)YMIR► În sângele lui mor înecaţi toţi uriaşii,
Creaţia lumii prin sacrificiu sângeros, idee ce justifică mai puţin unul+soţia.
sacrificiul uman şi asigură reînnoirea lumii.
ODIN, VILI şi VE creează lumea din cadavrul lui (H)YMIR► Stele, astre, ziua, noaptea,anotimpuri

ocean

uriaşi Pământ Midhgardh uriaşi

OAMENI

ocean

Arborele cosmic ajunge până la cer.


Sub el: 3 izvoare: 1 la oameni, altul la uriaşi, altul la HEL, în lumea subpâmânteană, zeiţa
destinului care hotărăşte soarta.

88
Tot acolo, şarpele care îşi ţine coada între dinţi: dacă o scapă, se sfârşeşte lumea. (vezi: şarpe,
inel, cerc…)
În jurul arborelui zboară un vultur care mănâncă frunzele.
Când arborele se va prăbuşi: RAGNARÖK, sfârşitul lumii.

În arborele cosmic (univers) este adăpostită perechea umană ASKR şi EMBLA care repopulează
pământul.

Deci UNIVERSUL: reprezentat de ARBORE: se naşte-creşte-moare: destinul exemplar al


existenţei: PIERE-RĂSARE
IZVORUL SUBTERAN: DESTINUL.

Asenii şi Vanii
După ce s-au aşezat oamenii în Midhgardh, au clădit locaş pentru ei în Centrul Lumii, în loc
înalt. (nota R.T.: simbol/explicaţie pentru antropocentrism dar şi pentru viziunea prospectivă,
vederea de ansamblu.)
ZEII
Aseni:
Tyr, Odhin (suverani) Thorr (are un ciocan, aspect vrăjmaş, marţial: forţa fizică brută)
Vani:
Njödhr, Freyr, Freyja (fecunditatea, plăcerea, pacea)

Se iscă un război: după aceea reconciliere, pace, integrare.


Interpretare: amintirea unui conflict cultural: atestate arheologic ca prezente până în Evul
Mediu sunt Megalith-Völker (popoare care au realizat construcţiile megalitice: minoieni, apoi cei
cu Stonehenge, ori din Bretagne, Normandie, Pen.Iberică, Sudul Skandinaviei etc.etc.) şi
Streitaxt-Völker, adică năvălitorii ariofoni.Tema războiului Aseni-Vani precedă procesul de
germanizare, deoarece era vorba despre indo-europeni. (vezi teorii mai noi!)

ODIN: ca Varuna la indieni, suveran, mag, lacom de carne umană;


- ştiinţă ocultă, darul poezei, obţinute prin sacrificiu (carne, sânge) prin rit de iniţiere para-
şamanică;
- moarte rituală pentru înţelepciunea sectretă de tip ritualic
ODIN: are cal cu 8 picioare, 2 corbi culeg informaţii pentru el,
- îşi schimbă forma, îşi teleportează spiritul şi ia alte înfăţişări.
- Cercetează în preajma morţilor şi obţine cunoaşterea secretă
- Este maestru asl ocultismului
- Plăteşte greu pentru omniscienţă şi inspiraţie poetică
- Cu ierburi conservă capul omniscient al lui Mimir (un uriaş), paznicul inzvorului
înţelepciunii.
- Sacrifică ochiul/vederea de jumătate pentru a bea din izvorul înţelepciunii.

Mitul „BĂUTURII POEZIEI şi ÎNŢELEPCIUNII”


La încheierea păcii dintre Aseni şi Vani, se scuipă ceremonial într-un vas.
Din scuipat se naşte KVASIR care răspândeşte învăţătura şi înţelepciunea….
2 pitici îl ucid pe Kvasir, îi amestecă sângele cu miere şi cine bea, devine poet şi învăţat.

89
Skalzii (poeţii) islandezi beau din cupa lui Ygg, sângele lui Kvasir (Skaldmead).
Cercetători afirmă că fructele se mestecau înainte de a se pune la fermentat pentru a obţine
băuturi… că la numeroase popoare ritualul de încheiere a păcii conţinea amestecarea de
fluide/salivă pentru a întări legăturile…
Rădăcina cuvântului înseamnă a zdrobi, şi este proto-germanică.

ODIN: - dobândeşte runele după ritualul de iniţiere, îşi sacrifică ochiul - parte din trup, în
legătură cu lumea exterioară prin simţul văzului, pentru dreptul de a bea din izvorul lui Mimir, al
înţelepciunii – pentru cunoaştere; apoi fură miedul.
Astfel devine stăpân al tuturor ştiinţelor oculte şi al înţelepciunii, zeu al poeţilor, înţelepţilor,
extaticilor şi…războinicilor.

sursa:michaela-wien.npage.de

ODIN, ODHIN, WODAN, WOTAN

Krieg, Rausch, Tod – Război, Extaz, Moarte

ODIN, ODHIN, WODAN, WOTAN: zeu al războiului.


În societăţile tradiţionale şi mai ales la vechii germani,
- războiul = ritual justificat printr-o teologie.
- lupta este asimilată sacrificiului.
- învingătorul şi victima ►aduc zeului o ofrandă de sânge.
- moartea eroică = experienţă religioasă privilegiată.
- natura extatică a morţii îl apropie pe războinic de ►poet, şaman, profet, înţeleptul-
vizionar.
ODIN = specific din cauza exaltării războiului, extazului, morţii.
WOTAN=WUT înseamnă furie

90
- experienţa specifică tinerilor războinici similară cu► transmutarea umanităţii lor printr-
un acces de furie năprasnică, în fiare sălbatice
- tovarăşii lui Odhin „mergeau fără armură şi asemenea lupilor ori câinilor sălbatici, îşi
muşcau scuturile şi erau puternici ca uriaşii ori ca taurii. Omorau oameni şi nici focul
nici oţelul nu le puteau face nimic.” (Ynglinga, Saga, cap.VI.)
- după o luptă iniţiatică, tânărul devenea BERSERKR.

La germanii chatti spune Tacitus, tânărul nu se tundea, nu se rădea, până nu dobora un duşman,
la taifali un urs, la heruli, ucidea o fiară cu mânile goale.
Îmbrăcarea rituală în piele de lup a dus la credinţe despre tranformarea omului în fiară sălbatică
(lykantropia), adică este Werwolf. (credinţă în sec. 18, dar şi 19)

ODHIN: zeu al morţilor:


- ocroteşte marii eroi, dar îşi trădează şi doboară protejaţii.
- Alege războinicii de calitate pentru Ragnarök, prin Walkyren, pentru a-i duce în
Walhalla, la antrenament.
ODHIN: însuşiri multiple, suveranitate magică, autor principal, dar nu singurul, al creaţiei lumii,
zeilor, omului, zeu al războiului şi morţii, reprezintă caracterul sacru al regalităţii, moartea pe
câmpul de luptă, adică la datorie.

ASENII: Tyr, Thorr, Baldr


Tyr: zeu cam şters, zeu al războiului dar unul juridic; reprezintă degradarea zeului legiuitor,
apărător al thing, adunările poporului unde se dezbăteau pricini, şi care face legea. Este un zeu
mai puţin mobil, deci static, în mare concurenţă cu dinamismul, creativitatea, extazul şi forţa
interioară pe care o reprezintă Odin şi care ar asigura în mare măsură victoria şi prada.
Tyr pare să fi fost zeul principal până la migraţia popoarelor germanice. Cuplul Tyr – Odin pare
asemănător cuplului indian Mitra-Varuna.
Între sec. 6 si 9 , Tyr pierde tot mai mult teren.

Tyr vrea să înlănţuie pe lupul Fenrir, ca să salveze zeii, acesta însă retează mâna lui Tyr, pusă
zălog în gura lupului, când îşi dă seama că zeii vor să-l ţină legat. Tyr reprezintă salvarea zeilor,
printr-o ordine divină eficace, dar prin încălcarea jurământului, are loc o pierdere morală şi
mistică. Acest fapt este proiecţia exactă a cetelor sau statelor pământeşti animate de victorie şi
câştig, a formării uniunilor de triburi etc.

Thorr sau Donar este un zeu foarte popular, este stăpân al furtunilor, asigură bogăţia recoltelor,
ocroteşte satele de demoni. Are un apetit fabulos, o barbă roşie şi un ciocan. Înfruntă uriaşii, este
aparator al asenilor şi adversar al Şarpelui Cosmic, Jörmungandr.

Hel (zeiţa morţii), Fenrir (îl înghite pe Odin) şi Jörmungandr (îl ucide pe Thor) sunt copiii lui
Loki: foarte frumos, extraordinar de inteligent, escroc,intrigant, mincinos,bun strateg, prieten şi
duşman al zeilor, poate lua înfăţişări diferite, poate să-şi schimbe sexul, poate avea copii ca o
femeie, ceea ce este perceput ca o ruşine; este inventatorul mitic al plasei de pescuit, în care se
prinde el însuşi. Lipsit de scrupule, sprijină orice cauză. În final conduce ostilităţile în scopul
distrugerii lumii zeilor. În lupta cu zeul Heimdall, mor amândoi. Erou tipic precreştin, unde
binele şi răul convieţuiesc în afara principiilor morale (creştine). Copiii săi sunt cei trei duşmani
germanici ai lumii.

91
Loki: enigmatic şi ambiguu, derutant, rău nelegiuit, criminal, farseur, întruparea demonului.

Baldr: reprezintă puritatea, nobleţea; are un destin tragic; este cel mai bun dintre toţi, şi toţi îl
laudă; este frumos, strălucitor, făptura lui răspândeşte raze de lumină; este cel mai înţelept dintre
aseni, vrednic în vorbire şi milostiv. Aşa încât toate lucrurile au jurat să nu-l vatîme, înafară de
vâsc. Hödhr, care era orb, a aruncat vâscul către fratele său şi l-a ucis. Aceasta a fost cea mai
mare nefericire între zei şi oameni. Această dramă, spune Eliade, este cheia de boltă a istoriei
lumii; cu moartea lui Baldr/Balder dispar fericirea şi frumuseţea din lumea zeilor şi este un semn
că Ragnarök se apropie. Este pus în legătură cu 21 iunie şi 21 decembrie (creşterea şi
descreşterea zilei). Nu era un zeu eficient, dar exista. Nu căzuse în luptă, deci nu ajungea în
Walhalla ci la Hel. Ca să scape, toate animalele, lucrurile, plantele, oamenii, zeii trebuie să-l
jelească. Loki nu vrea (atunci este legat Loki)… Baldr scapă totuşi de Ragnarök şi se
reîntoarce…

Zeii Vani
Toţi zei vani sunt în legătură cu fertilitatea, pacea, bogăţia.

Freyr+Freyja: născuţi din incest (subliniază caracterul orgiastic propriu divinităţilor fecundităţii
agrare, Njördr şi Skadi, părinţii lor erau fraţi; la vani era interzis, la aseni era permis). Căsnicia
s-a destrămat deoarece nu puteau avea domiciliul comun: Skadi nu putea dormi de ţipetele
pescăruşilor iar Njördr de urletul lupilor din ţinutul Noatun. Împărţirea perioadelor convieţuirii
lor are semnificaţie simbolică, reflectând împărţirea anului în 9 luni de iarnă şi 3 luni de vară.
(Germanii nu cunoşteau toamna ca anotimp). Activităţile în cele 3 luni de vară sunt legate de
vani: navigaţie, agricultură şi pescuit. Rezultă că mitul Njörðr - Skaði provine din spaţiul nord-
vestic.
În cap. 40 din Germania lui Tacitus zeitatea Nerthus (feminină) ar fi fost venerată de triburile
germanice Avioni, Angli, Varini, Eudosi, Suardoni, în nord de Suebi şi Nuitoni. Tacitus descrie
pe Nerthus ca Terra Mater nu o numeşte dea (lat.: zeiţă), ci numen (lat.: zeitate), transform ată
în timp în Freyr.

Se povesteşte că umbla printre triburi în car tras de vaci…. (vezi mai jos)

„Die Langobarden dagegen adelt ihre kleine Zahl: von recht vielen und gar starken Nationen
umschlossen, sind sie nicht durch Unterwürfigkeit geschützt, sondern durch Schlachten und durch das
Bestehen der Gefahren. Die Reudigner hierauf, und die Avionen, die Anglier und Variner, die Eudosen,
Suardonen und Nuitonen sind durch Flüsse und Wälder verwahrt.

Nichts ist bemerkenswerth an all den Einzelnen, als daß sie vereint die Nerthus verehren, d. i. die Mutter
Erde, des Glaubens, daß diese eingreife in der Menschen Leben und in der Völker Mitte fahre. Es ist auf
einer Insel im Ozean ein heilig-reiner Hain und in demselben ein geweihter, mit einem Gewand
bedeckter Wagen, zu berühren nur dem Priester gestattet. Dieser weiß genau, wenn die Göttin im
Heiligthum gegenwärtig ist, und begleitet sie, von weiblichen Rindern gezogen, mit tiefer Verehrung.
Freudenvoll sind dann die Tage, festlich all die Orte, welche die Göttin ihres Besuches und Eintretens
würdigt; keine Kriege beginnen sie, keine Waffen ergreifen sie; verschlossen ist jedes Eisen; Friede und

92
Ruhe sind dann allein bekannt, sind dann allein geliebt, bis die des Umgangs mit den Sterblichen satte
Göttin der nämliche Priester dem Heiligthume zurückgibt.

Hierauf wird der Wagen nebst den Gewändern, und, wenn man glauben will, das Gotteswesen selbst in
geheimem Teiche gebadet. Sklaven sind da die Diener, welche sogleich der nämliche See verschlingt.
Daher geheimnißvoller Schauer und heiligfromme Unwissenheit, was jenes Wesen sei, das nur dem
Untergang Geweihte sehen.“

Freyja: iniţial o preoteasă a vanilor; comunică cu lumea de dincolo; poate lua formă de pasăre.

După G. Dumézil, amploarea şi regularitatea asemănării dintre Mahabharata şi Edda


demonstreaza existenta unui vast mit escatologic povestind despre bine şi rău şi despre Sfârşitul
lumii, care datează dinaintea dispersiunii popoarelor indo-europene.
Ragnarök în Völuspa dar şi la Snorri Sturluson, este anunţat de următoarele semne:
- Moravurile decad
- Oamenii se ucid între ei
- Pământul se cutremură
- Soarele se întunecă
- Stele se prăbuşesc
- Monştri se eliberează
- Şarpele iese din ocean, se produc inundaţii
- Iarna ţine trei ani
- O hoardă de uriaşi bântuie lumea
- Toţi zeii şi toţi duşmanii lor mor, înafară de Surtr, care declanşează incendiul cosmic
- Pământul este înghiţit de ocean, cerul se prăbuşeşte.

Apoi, Pământul înverzeşte din nou, mai verde şi mai bogat, următoarea generaţie de zei revine în
Asgardh, un soare nou se naşte, perechea de oameni crează o umanitate nouă.
……
Religia germanilor este una dintre cele mai complexe şi maui originale din Europa şi un exemplu
de integrare uimitoare a elementelor mediteranene, nord-asiatice, orientale. Creativitatea sa nu a
fost paralizată în nici un caz de convertirea la creştinism, ci tocmai acesta a oferit material nou de
integrat şi asimilat.

Beowulf (sec.VIII, Anglia) prezintă mitologia eroică mai complet şi mai profund decât pe cont
propriu, tocmai datorită influenţelor ideologiei creştine.
În Gosforth / Cumberland: descoperire: cruce de piatră: pe o faţă Ragnarök – pe dos
Crucificarea.

Anumite creaäii religioase germanice se dezvoltă ân Evul Mediu timpuriu ca urmare a simbiozei
cu creştinismul sau potenţat de opoziţia cu acesta.

Prestigiul religios al regalităţii medieval derivă din vechea concepţie a germanilor pe baza căreia
regale este reprezentantul strămoşului divin, puterea sa fiind dependentă de o forţă sacră, temei
şi garanţie a ordinii universale

93
Mitologia eroică germanică se prelungeşte, se îmbogăţeşte şi se revalorizează în instituţia
CAVALERISMULUI, în LEGENDELE Sf. Gheorghe, Sir Galahad14, Parzival15.

Preocuparea pentru problematica medievală a Graalului continuă neîntrerupt până în Epoca


Modernă. Până în zilele noastre se întreprind încercări de a-i revela istoria. Căutării Graalului i-
au fost dedicate în ultima vreme numeroase încercări literare şi în parte chiar cărţi foarte
serioase, semn iraţional al contra-Iluminismului, şi al curentului ezoteric din Epoca Modernă.

O tipologie a actanţilor / elementelor frecvente/preferate din legendele germane

locaţii construite sau locaţii naturale / locaţii - Artefacte şi bogăţii


convenţionale ape/munţi materii
Castelul; biserica fântâni, izvoare; piatra, stânca: Paloş;Masă de piatră;
satul la mare (2); părâuri: 9;râuri: 4 7 Comoara de aur 3;
podul; turnul (3) lacuri: 5; der patul nupţial Comoara de argint 2;
domul; cîrciuma Köterberg (munte); din piatră; Comoara de pe pod;
(Weinkeller bei Walserfeld (câmp); Blumenstein Ceaunul cu comoară;
Salurn); baie Pielberg (munte); (piatra florii); Clopot care bate singur;Carul de
Riesensäulen (coloane Untersberg Riesensteine foc
uriaşe); (munte); (pietre Cântar;jucării uriaşe
Geroldseck (un Zwergberge uriaşe); pantofi din pâine care fac de
castel) (munţii piticilor) Steintisch piatră; Streichmaß (măsură
Mühle (moara); Osenberg (munte); (masă de rasă);Ring (inel);
Silbergruben (mine de Magdeburg (cetate) piatră) Becher (cupă);
argint); Elbe (fluviu) Schlackhut (pălărie de
Geisterkirche Saale (râu) zgură);Glockenguß (turnarea
(biserica bântuită); clopotului)
Grenze (graniţa)

strămoşi regi, împăraţi, nobili elemente de Categorii socio-profesionale +


mitologie localizarea
creştină
Ahnfrau Carol cel Mare (7); Sf. Nicolae Bergleute im Kuttenberg (mineri);
(stră- Friedrich (Rotbart) Sf. Winfried Bergmönch im Harz (călugăr din
moaşa) Barbarossa; Wilhelm; (Bonifatius) munte); Bauer (ţăran); Jäger (vânător);
goţii Ludwig; Otto; Leopold; Sf. Duminică; Hirt (păstor); Schmied (fierar);
vandalii Heinrich; Maximilian; Judecata Schäferjunge (ciobănaş); Student
Fräulein von Boyneburg; Domnului; (student); Schwimmer (înotător);
Der verzauberte König zu Imaginea Mühlknappe (argat la moară); Magd

14
Fiul lui Lancelot. Cavaler al Mesei Rotunde din legenda regelui Artus. „Cavalerul Pur” sau „Cavalerul imaculat”.
Această îsuşire îi dă posibilitatea să găsească Graalul, ceea ce nu i-a reuşit tatălui său. Scutul său este alb cu o cruce
roşie (Crucea lui Iosif din Arimateea desenată cu sângele lui Cristos adunat în Graal. Animalul simbolic pentru Sir
Galahad este unicornul, simbol al purităţii. Drapelul Angliei este tot alb cu cruce roşie, totuşi un simbol al Sf.
Gheorghe şi componentă a Union Jack
15
Parzival este personajul mântuitorului în mitul Graalului.

94
Schildheiß (regele fecioarei Maria (servitoare); Fundgrübner (căutător de
fermecat din…); Graf von pe stâncă; comori); Müller (morar); Dachdecker
Hoia (contele de…); Tablele lui (care pune acoperişuri); Spinnerin
Herrmann von Rosenberg; Cristos; (ţesătoare); Richter (ungerechte)
Frau von Bonikau Dumnezeu (6) (judecător/ nedrept); Rattenfänger
Diavolul (13) (care prinde şobolani)

sentimente Moartea / morţi Grupuri etnice vegetale


Iubire moartea 3 Evrei Părul;Muşchiul de pădure (Zeitelmoos);
păcătoasă morţi 4 Stânca evreilor Mandragora (Alraun); Viţă de vie; Crin 2
Evreul ucigaş Grâu; Salcie plângătoare; Springwurzel
Trullen (vandali) (gopher plant, Euphorbia lathyris)

animale ……………diavolului (13)


Cal; şarpe; şobolan; porumbel Moara; Biserica; Piatra; Baia; Perna; Zidul; Jilţul; Grilajul;
Pălăria; Incendiul;Potcoava;Avocatul;Podul;Şanţul;mireasa

persoane umane personaje mitologice, ambivalente, acţiuni umane evenimente


dar şi umane, supra/ sub-dimensionate
Fecioara: 4 Riesen/Uriaşi 7;Werwolf/Vârcolac 3; Vrăji: război şi
fecioarele Drachen/Dragon 3;Zwerge/Pitici 24; Kristallschau pace
Fecioara Eli Wichtlein/spiriduşi; Rüttelweiber en roata
Femeia albă 2 Bergmännlein/omuleţii muntelui (pitici Hexentanz norocului
Frau Bertha 2 mineri) 2; Kellermännlein/spiriduşii (dansul alunecări de
Frau Hütt pivniţei; Bergmännchen omuleţii muntelui vrăjitoarelor) teren
Johann Hübner (pitici mineri); Erdmännlein /Omuleţii Vrăji cu conflict de
Eppela Gaila pământului; Moosweibchen/ femeiuştile ierburi graniţă
(masc.); Bărbaţii muşchiului de pădure;Weibchen/femeiuşti; Să faci bătălia dintre
din Zottenberg; Moosleute/Omuleţii muşchiului de pădure; furtuni ciobani şi
Omul cel focos Nixen (Brunnen-) /zânele/ielele fântînii 8; Albi (pitici)
Omul cel înalt Wassernixe /Ştima apei; Elbjungfer/ fata nunta
Băiatul din… Elbei; Salweiblein/femeiuşca râului Saale; Geistermahl
Copiii din Hameln Wiesenjungfrau/ fata pajiştii; Wassermann (ospăţul
Mirele mort / Omul apei 5; Hockelmann /cocoşatul; duhurilor)
Copii (2) Wilde Frauen/ Femei sălbatice; Frau Holle
Copilul greu (1) / Holla 5/ aprox. Sf.Vineri;Schlitzöhrchen/
fecioara cu barbă spiriduş cu urechi despicate; Kobold/
der Scherfenberger; spiriduş 4; Hinzelmann / spiriduş; Alb/ un
Das stille Volk zu fel de pitic; unterirdische Weiber/ femei
Plesse; Kleines subpământene; Blümelisalb/ balsam de
Volk; Das flori (personaj); Moorjungfern /ielele
ertrunkene Kind; mlaştinii; Galgenmännlein /omuleţul
Die Frau von spânzurătorii; Roggenmuhme/muma
Alvensleben; secarei; Berggeist (duhul muntelui); Der

95
Heidenjungfrau treue Eckart/Fidelul Eckart;Bruder Nickel/
Jungfer Ilse duhul cel rău al zăcămintelor sterile
Jungfer Eli Mummelchen /un fel de spiriduşi; Elfin;
Frau Berta Mühmchen /bătrânică; Nachtgeist /duhul
Wechselkind nopţii; wilde Geister/ duhuri sălbatice;
(copii:9) grauer Hockelmann /cocoşatul cenuşiu;
Schwarzer Ritter Geisterritter/ călăreţul fantomă;

Bibliografie

1. Grimm, Jacob und Wilhelm Deutsche Sagen, Anaconda Verlag Köln, 2006
2. Karsten, Rut Deutsche Märchen Ludwig Bechstein, Jacob und Wilhelm Grimm Wilhelm
Hauff E.T.A. Hoffmann Ludwig Tieck, Anaconda Verlag Köln 2005.
7. Eliade, Mircea Istoria religiilor si credintelor religioase
3. Saemundr Sigfusson, Skalde aus Drakkenfjael, Das Alte Sittengedicht Encyclopedia
Eresseica http://dose.0wnz.at/thewhitewolf/ 02.08.2012
4. Texte aus der Edda, übertragen von F.Genzmer http://pen-dragon.ch 02.08.2012
www.diedeutschen.zdf.de
5. books.google.de kleine deutsche Geschichte von 500 bis 1500. 02.08.2012
6. www.stern.de/politik/geschichte/karl-der-grosse-kaiser-ohne-grenzen
7. Simek, Rudolf Lexikon der germanischen Mythologie. Kröner, Stuttgart 1984
8. Simek, Rudolf (mit Hermann Pálsson) Lexikon der altnordischen Literatur. Kröner, Stuttgart
1987.
9. Simek, Rudolf Die Wikinger. C. H. Beck, München 1998
10. Simek, Rudolf Religion und Mythologie der Germanen. Theiss, Stuttgart 2003,
11. Simek, Rudolf Götter und Kulte der Germanen. C. H. Beck, München 2004
12. Simek, Rudolf Der Glaube der Germanen. Lahn-Verlag, Limburg/Kevelaer 2005,
13. Simek, Rudolf Die Germanen. Reclam, Stuttgart 2006,
14. Simek, Rudolf Die Edda. C. H. Beck, München 2007.

Thors Hammer Mjöllnir. en.wikipedia.org

96
Sursa: www.valnir.getforum.de

97
Curs 7

R U N E si alte câteva simboluri

I. Ce sunt runele?
1. Runele sunt cele mai vechi semne/grafeme ale scrierii popoarelor germanice. Există două
tipuri de rune grupate în: alfabete mai scurte şi alfabete mai lungi. Ambele tipuri de alfabete
poarta denumirea FUTHARK, numite după primele 6 litere a acestora (F-U-TH-A-R-K), care nu
sunt Alpha-Beta-…. La anglosaxoni se mai vorbeşte şi despre FUTHORC, deoarece runa iniţial
A, în această scriere desemna sunetul O.

2. Cel mai vechi alfabet runic constă din 24 litere :

f, u, th, a, r, k, g, w, h, n, i, j, eu, p, z, s, t, b, e, m, l, ng, o, d

Futhark a fost în uz / în circulaţie / utilizat până la mijlocul sec. al 7-lea. Cel mai nou consta din
16 rune şi se găseşte numai in Skandinavia, în inscripţiile din ultimele secole înainte de
creştinare. Acesta a fost însă extins mai târziu până la 27 litere şi s-a menţinut funcţional până la
sfârşitul Evului Mediu. (Atenţie ! Ev Mediu occidental, adică până la Renaştere, adică până în
sec. XIV.)

Fiecare grafem/literă corespunde unui fonem/sunet.


În ceea ce priveşte acest cel mai vechi FUTHARK, cam de pe la anul 550 până la 650 există o
remarcabilă corespondenţă între inventarul de semne şi inventarul de foneme al limbii/limbilor
scrise germanice comune resp. runice-nordice.

Au fost descoperite aprox. 350 inscripţii în aceast cel mai vechi alfabet runic.
Alfabetele runice mai noi derivă toate din cel mai vechi FUTHARK.

Runes Guide - Runic Alphabets (http://viking- source.com)


The three most popular runic alphabets are:
 Elder Futhark (approximately 150 to 800 A.D.)
 Anglo-Saxon Futhorc (400 to 1100 A.D.)
 Younger Futhark (800 to 1100 A.D.)

This runic alphabet consist of 24 characters broken down into three groups of eight. These
groups are called aett (or the plural aettir). For a chart listing these runes meanings see the
exhibit labeled Rune Guide - Elder Futhark. The Elder Futhark is the most ancient of the Runic
alphabets. It is named after the first six runes in the alphabet: F, U, Th, A, R and K). Knowledge
of how to read this alphabet was lost for several centuries. In 1865 a scholar named Sopus
Bugge was able to decipher it.

Rune Guide - Elder Futhark

98
Runes Guide - Anglo-Saxon futhorc

99
3. Cel vechi dintre cele două alfabete runice era utilizat de toate triburile germanice : germanii
de sud, englezii, skandinavii. Din sec. al 5-lea începând, runele au fost înlocuite progresiv de
alfabetul latin, mai întâi la germanii de sud, apoi la englezi şi în cele din urmă la popoarele
nordice.

4. Fiecărei litere / rune - fiecărui grafem al FUTHARK i s-a dat un nume, care provenea parţial
din mitologie, parţial din realitatea cotidiană. Astfel în alfabetul runic anglosaxon literele se
numeau, spre exemplu :
f : feoh, fehu = vite, bogăţie, bunuri mobile
o : ós = zeul
t : Tir = zeul războiului
l : lagu = marea

Acest lucru pare foarte firesc, dacă ne gândim că şi noi spunem b de la Barbu, a de la Ana…

5. Runele - semne secrete. Afirmaţia că runele ar fi semne secrete rezidă în relaţia lor cu
semnele secrete ale unei perioade anterioare, care erau scrijelite/încrustate pe beţişoare de fag şi
serveau profeţiilor. Preoţi iniţiaţi preziceau viitorul, din modul în care erau grupate beţişoarele
aruncate pe jos, la întâmplare. Cuvântul Runen vine de aici, azi verbul raunen înseamnă a şopti
uşor, monoton. Marele învăţător al acestei arte/ acestui meşteşug apare în EDDA, Odin, zeul
germanic suprem.

6. Runele păstrate din vremuri mai târzii erau încrustate tot pe beţişoare de fag şi expediate ca
scrisori sau misive/mesaje. De aici : Buchstabe înseamnă azi în lb. germ. literă, dar este un
cuvânt compus din Buche : fag şi Stab : băţ. Numai în Skandinavia au fost runele utilizate în
scrierea cu panăpe pergament, înaintea introducerii alfabetului latin, mai ales în scopul
consemnării legilor poporului.

Cele mai vechi inscripţii runice

100
©Gyldendals Billedarkiv. GULD De to Gallehus-guldhorn, fundet 1639 og 1734, er fra ca. 400 e. Kr. De er
centrale nationale klenodier, men findes nu kun i kopi, idet originalerne blev stjålet i 1802 og
omsmeltet. Omkring fund og forsvinden skriver Adam Oehlenschläger sit romantiske programdigt
“Guldhornene”, 1803

This image (or other media file) is in the public domain because its copyright has expired
{{Information |Description={{en|1=depiction of the Gallehus horn found in 1639 in the French ''Journal
des Savants'', vol. 6 (1678), reproduced in ''Isis'', The History of Science Society (1973), p. 237.}}
|Source=Journal des Savants, vol 6 (1678) |Author

1. Inscripţia de la Gallehuus. Cea mai veche inscripţie runică cunoscută a fost descoperită în
1734 lângă localitatea Gallehuus, nu departe de Mögeltondern, în Schleswig, în nord-nord-vestul
Germaniei şi se afla pe un corn de aur (corn de suflat, în formă de corn de vită) Mai târziu acesta
a fost furat din tezaurul de la Kopenhagen (Danemarca) iar hoţii l-au şi topit. Această inscripţie
provenea probabil din secolul al 4-lea şi a devenit cea mai relevantă sursă pentru descifrarea
scrierii runice şi a celei mai vechi limbi germanice.

2. Inscripţia de la Norderbrarup. Poate şi mai veche este o mică inscripţie de pe partea


centrală, mai ridicată a unui scut găsit în mlaştina Norderbrarup (Norderbraruper Moor),
precum şi de fapt multe monumente din Germania de Jos (adică de nord, zona de câmpie) şi
Danemarca şi care au fost datate în sec. 3 până în sec. 6.

III. Runologie

1. Inscripţiile runice au fost colecţionate în nord, încă de prin sec. al 16-lea. Ceea ce se putea
utiliza din punct de vedere teoretic şi istoric, a sintetizat Brynjulfsen în lucrarea Periculum
runologicum (Kopenhagen, 1823) şi Liljegren cu completări şi relatări în lucrarea Runalära
(Stockholm, 1832).

2. Diferenţiind cu severitate şi claritate între diferite tipuri de scrieri runice şi abordând calea
cercetării istorice, cel care a oferit runologiei un fundament ştiinţific sigur, a fost Wilhelm
Grimm (Despre Runele germane, Göttingen 1821 ; Asupra Literaturii Runelor, Wien 1828). De
atunci încoace runologia a fost promovată de islandezul Finn Magnusen, englezii Kemble şi

101
Stephens, danezul Worsage, Thorsen şi L. Wimmer şi alţii, cu toţi din spaţiul nord-german şi
skandinav.

3. De cunoaşterea/studiul/descifrarea runelor descoperite în Germania s-au ocupat în mod special


Franz Dietrich în revista pentru antichitatea germana şi în publicaţia Germania, apoi skandinavii
Bugge, Gislason, Jessen şi L. Wimmer.
4. În epoca naţionalsocialismului german (nazismului) Karl Maria Wiligut a elaborat o teorie a
runelor corespunzătoare comenzii politice din perioada respectivă şi aservită ideologic.

III. Runele înseamnă ceva… sunt şi simboluri, chiar şi magice, au fost/sunt utilizate spre
exemplu în oracolul runelor, dar nu numai…

Runa ODAL sau OTHALA (a 24-a) – de fapt un simbol asemănător - este însemn pe epoleţii
gradului/rangului militar sergent-major din armata germană si rangul similar din marina. Este
derivată din Od, înseamnă moştenire, proprietate. A fost simbol la diviziei a 7-a SS-voluntari
vânători de munte „Prinz Eugen” din Hitlerjugend (HJ) org. Tineretului hitlerist etc. A fost
simbol al Wiking-Jugend (Tineretului Wiking) şi al Ligii Nationale a Studentilor (BNS) în
Germania nazistă. Actual se discută pe cale juridică dreptul la utilizarea acestei runde de către
HDJ, o organizaţie de tineret din Germania.

Utilizarea SIGRUNE sau SIEGRUNE - semn asemanator celei de a 16-a runa din vechiul
alfabet „futhark” si celei de a 12-a runa din „futhark” mai nou, de 16 rune. Forma seamana cu S
latin, fara linii curbe, adica in forma de fulger vertical. Aceasta runa dublată a fost simbol al
Waffen-SS şi este interzisă prin Codul Penal al RFG.
Ea însemna „soare” (Sol) si mai târziu „victorie” (Sieg) si simbolizează creaţiunea.

ZILRUNE (invers al SIEGRUNE) este utilizarea „demonică” a SIEGRUNE. Simbolizează


distrugerea. 12 ZILRUNEN asezate in cerc formează „soarele negru” si reprezintă veşnica
rotatie, circuitul fara sfarsit.

HAGALRUNE, litera H, reprezentată ca un X cu o verticală prin centrul său inseamnă


„cultivarea nobletei, crestere si neam ales, legea sfântă a aspiraţiei spre idealuri, ţeluri înalte”.
Sub semnul HAGAL, omul înfăptuieşte lucru demne, nobile, faceri de bine, folositoare
comunităţii, etice, morale etc.

Schwarze Sonne – SOARELE NEGRU, este un simbol cu numeroase interpretari.


Reprezentarea este cea a unei roti cu 12 spiţe frânte. El desemnează in mituri, pe de o parte und
anti-soare adica opusul soarelui nostru, pe de alta parte un soare central al universului, un soare
creator si prin aceasta o manifestare a lui Dumnezeu. Foarte cunoscut este soarele negru totusi ca
simbol al SS si este reprezentat in turnul de nord de la Wewelsburg ca mozaic de pardoseala.

102
Cele mai vechi indicii despre soarele negru provin din Babylon si Mesopotamia. Se presupune ca
mitul soarelui negru a ajuns in urma cu aproximativ 10 000 de ani din nord in aceste doua
tinuturi antice. Prima dovada arheologica a Soarelui Negru este datata totusi in mileniul 3 i.e.n.
Este vorba de o inscriptie cu titlul Ilu Ischtar de pe vremea regelui Sargon I. Sargon ar fi fost in
vremea respectiva domnitor in Babylon. Desigur aceasta afirmatie este controversata deoarece
Babylonul ia nastere mult mai tarziu. Exista totusi banuieli ca sub ruinele Babylonului exista
urme ale unui mult mai vechi mare imperiu.

Ilu Ischtar relateaza despre faptul ca la inceput, inainte ca vreo forta divina sa se fi manifestat, au
existat numai forte spirituale masculine si feminine, fortele ILU. Cand acestea s-a intrunit, s-au
apropiat unele de altele s-a ajuns la forte de atractie puternice intre cei doi poli, prin care in cele
din urma s-a reusit unirea lor. Din aceasta unire s-a nascut Dumnezeu (IL), creatorul tuturor
formelor vietii spirituale. In incheiere el a creat universul, in al carui centru a plasat un soare
central, datator de viata, care trebuie inteles precum forta primara similara fortelor masculine si
feminine ILU.

Conform acestei reprezentari, Soarele Negru este un fel de soare aflat in centrul universului, de
unde se si emit razele luminii primare, datatoare de viata, care printre altele, ar fi si generat viata.

Karl Maria Wiligut, numit si „Thor cel Intelept” a fost consilierul lui Himmler in probleme de
religie, ceea ce i-a adus porecla „ Rasputinul lui Himmler”. El afirma despre sine insusi ca se
trage direct din zeii germanici si era membru al unui cult religios păgân germanic pe nume
Irminism. Intemeietor al acestui cult păgân era considerat Baldur, adorat mai tarziu ca zeu al
luminii si care ar fi fost crucificat la Goslar in anul 9.600 i.e.n.
Pentru Wiligut Soarele Negru era un corp ceresc care inconjoara Pamantul inafara traiectoriei
acestuia si ar fi anti-polul pasiv al soarelui activ si auriu. Impreuna ar forma un fel de sistem dual
asemanator unei clepsidre: soarele activ ar emite particule Arthar si soarele pasiv ar absorbi
aceasta energie. Cand soarele activ nu va mai avea energie, se vor schimba polii, adica soarele
pasiv devine activ si cel activ devine pasiv, adica in urma cu sute de mii de ani, Soarele Negru ar
fi fost activ si ca atare centru al sistemului solar. Teoria lui Wiligut mai spune ca aceasta
inversare de roluri ar fi avut loc in urma cu 1,5 milioane de ani, cand s-ar fi ajuns la o stare de
incetare a activitatii acestor corpuri si la o invartejire a sistemului solar, iar intregul proces ar fi
durat 800.000 de ani.

Se pare ca proiectul pentru mozaicul Soarelui Negru ca roata solara cu 12 spite din sala
coloanelor turnului de nord de la Wewelsburg a fost proiecta de Wiligut, deoarece spiţele frânte
sunt Zilrune. Wiligut este singurul „mistic al runelor” care menţionează Zilrune. Pentru Wiligut,
Sigrune este forta creatoare, ca urmare Zilrune este simbolul distrugerii.

103
Astfel, Soarele Negru este un simbol distructiv, simbolul lui Loki cel aducător de foc.

Cifra 12
Walther Blachetta descrie cifra 12 ca cifra desavarsirii si a ţelului/năzuinţei. 12 luni are anul, in
Edda este vorba despre 12 Aseni care merg spre jilţurile judecătorilor, 12 apostoli sed la Cina cea
de Taina, 12 cavaleri sedeau in jurul Mesei Rotunde a lui Artus. Pe aceasta baza, se pare ca 12
ofiteri se intalneau in sala din turnul de nord si Himmler era al 13-lea, ca mare maestru. Totusi
nu exista dovezi suficiente pentru aceasta supozitie…

Şi pentru zodiacul cu 12 semne Wiligut are o teorie… pe scurt, considera semnele zodiacale
drept perioade ale evolutiei universului. Adica: asa cum soarele trece in cursul unui an
pamantesc prin toate semnele zodiacale, tot asa echinoctiul de primavara trece in mers retrograd
in cursul unui an cosmic (25.920 ani pamantesti), prin toate semnele zodiacului. Acum
echinocţiul de primavara se afla intre pesti si vărsător, acesta din urmă aducând liniştea după o
perioada de grozavii si spaime. Conform unor interpretari neopăgâne, aparitia creştinismului a
avut loc la inceputul erei pestilor, inflorirea neopăgânismului are loc la sfarsitul acesteia.
Inceputul erei varsatorului ar aduce cu sine Ragnarök.

Soarele Negru este preferat in mişcarea nationalista germana, ca alternativa la simbolurile


interzise, reprezinta legatura dintre national-socialism si cultele păgâne germanice.

Floarea de crin (fr. fleur de lys) se găseşte în scrierile timpurii ale perşilor şi sirienilor. Cultul
lui Osiris din cultura egipteană antică prezintă această floare ca simbol al creşterii şi fertilităţii, in
mitologia greacă deţine un rol important. Zeiţa Iris răspundea de transmiterea de informaţii.

In istoria religiei creştine, crinul este legat de Maica Domnului şi în acest domeniu simbolizează
puritate, curăţenie, cuminţenie, evlavie etc.

In mitologia germanica crinul este simbol al vointei de creatie si procreatie. Este o varianta a
Wendehorn (wend-horn), o runa sau simbol runic ce reprezinta legatura dintre Man si Yr, adica
viata si moarte în Irminism si Armanism, inrudit cu runa Hagal si cu arborele vietii, Irminsul.
Desene asemanatoare cu crinul / irisul se gaseau pe unelte in cultura germanica, d.e. pe cornul de
la Gallehus.

Crinul se gaseste in heraldica inca la Merovingieni, Capetieni si mai târziu la Bourboni, precum
si pe blazonul republicii/orasului Florenta.

Crinul este simbol al Fundatiei Kontinent Europa Stiftung iar prin introducerea acestuia ca
simbol, se consemnează de fapt recunoasterea sa in mai multe cercuri identitare europene.

Bibliografie

●Thorsson, Edred, Runenkunde, Urania Verlag/in der Verlag Herder GmbH, Freiburg 1992
●www.Portal Runen Metapedia

104
Neopagan Irminsul symbol. Sursa: en.wikipedia.org

Alte lucrări consultate

Franţev, I.P. (redactor responsabil) Istoria Universală, vol. II, vol. III, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
1959, 1960.
Neumann, Siegfried Armin Berlin Sagen und Geschichten, Demmler, 2004.
Kuntz, Joelle Scurtă istorie a Elveţiei, Editura RAO, 2011.
Roth Harald, Mică istorie a Transilvaniei, Editura Pro Europa, 2006.

Frez. 7.9 Freya.


Germanische Götter und Begriffe berel-am-ries.de

105
ANEXA: Pământul Mijlociu – Tolkien şi mitologia germanică
(http://ardapedia.herr-der-ringe-fi…/Mittelerde)

Mittelerde- Tolkien und die germanische Mythologie de Rudolf Simek (204 pag. editura
C.H.Beck, München 2005). Rudolf Simek (n.1954) a studiat germanistică, filozofie şi teologie,
este filolog austriac, scandinavist, istoric, medievist, un cercetător renumit al mitologiei nordice.

Rezumat (text coperta, ediţia originală): Troli şi pitici, un inel blestemat şi un paloş sfărâmat,
vrăjitori buni şi dragoni periculoşi: operele lui Tolkien sunt pline de elemente şi motive care
provin din mitologia nordică germanică.
Această carte cercetează cele mai importante nume, materiale de inspiraţie şi motive, pe care
Tolkien le-a extras din universul legendelor vechi skandinave şi din mitologie. Die Edda şi Saga
Evului Mediu islandez şi le-a utilizat în noul univers al Pământului Mijlociu creat de el. Un ghid
prin universul mitologic al lui J.R.R. Tolkien.

Cuprins detaliat:
Primul capitol cuprinde viaţa lui Tolkien şi formarea/devenirea sa ca cercetătător; apoi Tolkien-
autor de roman; Tolkien- şi literatura nordică veche;
Lieder-Edda şi Prosa-Edda, vechile Saga islandeze, Istoria Daneză de Saxo Grammaticus sunt
tratate în continuare.
Capitolul al doilea cuprinde: Geografie şi denumiri geografice în Pământul Mijlociu:
cosmografie şi cartografie; universul lui Tolkien Middle-earth; ţinuturi din cealaltă lume;
deşerturi şi pustiuri (Waste lands, Wastes); munţi şi păduri; apă şi mlaştini; peisaje/regiuni şi
părţi ale ţării.
Capitolul al treilea tratează: piticii în Edda şi la Tolkien; regii din Rohirrim şi strămoşii lor;
familiile de Hobbiţi; alte nume influenţate de vechea limbă nordică (Eastlings, Fairbairns,
Gameling, Greyhame, Radagast, Wormtongue).
Capitolul al patrulea: forme de apariţie ale lui Odin: Gandalf şi Odin; Saruman şi Odin; Sauron
şi Odin; Manwe şi Odin.
Capitolul al cincilea: o mitologie a naturii: Cine este Tom Bombadil? Ents şi Ent-women;
Beorn, cel schimbător la înfăţişare.
Capitolul al şaselea: Elementele prietenoase ale mitologiei inferioare: Hobbits, pitici (dwarves);
elfii (elves); Wasa (Woses);
Capitolul al şaptelea: Elementele ameninţătoare ale mitologiei inferioare: Orcs, Kobold,
Bilwiß (goblins); Uruk-hai; trolls; giants; Balrogs.
Capitolul al optulea: dragon şi comoara dragonului; vultur; lupi şi Wargs; vârcolaci
(werewolves); olifanţi (oliphaunts)
Capitolul al nouălea: Scriei runice: variante ale Futhark; Tolkien şi tratarea creativă a runelor;
runele piticilor şi runele lunii; Cirth şi Angerthas; rune simbolice şi rune magice; scrieri runice în
Hobbit şi Lord of the Rings.
Capitolul al zecelea: Motive din mitologia germanică şi legende eroice: acel unic inel; regele
din munte; oastea umbrelor; paloşul sfărâmat (Narsil); adorarea zeilor fără templu; cifra 9; cei-
ce-vin-din-nou, necuraţii-din-mormânt (barrow-wights); mitul Eärendil; tronuri (High Seats).

106
ANEXA: Rudolf Simek (www.sagenhaftes-island.is) un interviu la târgul de carte de la
Leipzig 2011:
Leser des Monats / Lectorul săptămânii

Prof. Dr. Rudolf Simek hat in seinen Publikationen u.a. die Adaption der altnordischen Literatur
und in der Populärkultur aufgezeigt, so z.B. die Einflüsse der Edda als bedeutende Quelle für J.
R. R. Tolkiens „Herr der Ringe“.

Zum Filmstart der mit großem Werbeaufwand lancierten Comic-Verfilmung „Thor“ sprach
Sagenhaftes Island mit dem Mediavisten über nordische Götter als Comic-Helden, isländische
Literatur als Inspiration, das Männerbild der Isländersagas und seine zusammen mit Reinhard
Hennig erstellte und herausgebene Neu-Übersetzung von vier Isländersagas, die unter dem Titel
„Sagas aus Island. Von Wikingern, Berserkern und Trollen“ im Frühjahr im Reclam Verlag
erschienen sind.

In diesen Tagen finden sich in vielen Städten große Werbeplakate für die Hollywood-
Comic-Verfilmung „Thor“. Auf einem der Plakate sieht man auch Odin, den Sie in der
Einleitung Ihres Buches „Mythos Odin. Texte von der Edda bis zum Heavy Metal“ als den
„zweifellos nicht nur wichtigsten, sondern auch vielschichtigsten Gott der altgermanischen
Religion bezeichnen“. Warum eignet sich Thor besser zum Comic-Held als Odin?

„Ich bin mir eigentlich gar nicht so sicher, ob sich Thor wirklich besser als Comic-Held eignet –
aber als Objekt der ironischen Überzeichnung hat man ihn schon in der Dichtung des
Hochmittelalters so gesehen. Insoferne stehen die diversen heutigen Thor-Comics in einer 800-
jährigen Tradition, weil man den „Kraftlackel“ Thor auch als ein wenig simpel darstellte. Das
könnte man von Odin kaum behaupten, und Odin sträubt sich wohl eben auch wegen seiner
Vielschichtigkeit einer Ironisierung – obwohl das dem Autor der dänischen Valhall-Comics,
Henning Kure, dennoch gelungen ist. Aber auch in diesen Comics gibt Thor das dankbarere
Objekt ab, und nicht zuletzt eignet sich nur Thor als „Action-Hero“, eine Figur mit
ungebrochener Attraktivität von Hercules bis Terminator: für Odin wäre das aber eine ganz
unpassende Rolle.“

Der Band „Mythos Odin“ enthält auch Texte von „Viking Metal“-Bands, einer besonderen
Spielart des Heavy Metal und Adaptionen von Edda-Mythen in Science Fiction-Romanen.

107
Was überwiegt bei Ihnen als Mediävist: Die Begeisterung für das Fortleben dieser Mythen
und Figuren in der populären Kultur? Oder ein Zweifel, ob das nicht eine Trivialisierung,
Kommerzialisierung und Entkontextualisierung eines Jahrtausende alten Kulturguts ist?

„Oh, mit einer Trivialisierung und Kommerzialisierung der heidnischen Göttergestalten habe ich
kein Problem, und ich bin in der Tat ziemlich froh, dass diese Mythen immer noch Material und
Anstoß für künstlerische Beschäftigung abgeben – und zwar völlig jenseits aller religiösen
Schwärmerei für heidnisches Germanentum. Ich hoffe nur, auch zeigen zu können, dass die
mittelalterlichen Texte recht häufig literarisch besser und origineller sind als viele der modernen
Texte – denken sie etwa an das hochdramatische und dennoch sehr, sehr witzige Eddalied
Thrymskviða.“

In diesem Frühjahr haben Sie mit dem Buch „Sagas aus Island. Von Wikingern,
Berserkern und Trollen“ das Saga-Jahr eröffnet. Ihre Auswahl von Sagas enthält zwei der
großen, kanonischen Isländersagas – Egils saga und Grettis saga – daneben auch zwei
weniger bekannte Sagas: die Saga von Bard, dem Schutzgeist von Snaefell und die Saga
vom einhändigen Egil und Asmund, dem Berserkertöter. Warum diese Auswahl?

„Ich wollte neben zwei der literarisch hochstehendsten Werke der mittelalterlichen isländischen
Literatur die Leser auch auf die Faszination anderer, (noch) nicht kanonisierter Texte hinweisen,
die durch ihren fließenden Übergang zwischen handfester isländischer Bauernrealität, den
jenseitigen Wesen des isländischen Volksglaubens und einer fernen, fast exotischen
Wikingerwelt oszillieren. Das gilt für alle vier Werke, und das verbindende Element waren eben
„Wikinger, Berserker und Trolle“, alles Personengruppen, die heute sonst wenig Rolle in
unserem Alltagsleben spielen – aber wohl auch schon im Island des 13. Jahrhunderts ein Element
des Eskapismus darstellen.“

Sie schreiben im Nachwort ihrer Saga-Ausgabe, dass in den Sagas der Übergang vom
Realistischen zum Phantastischen fließend ist. Was ist ihrer Meinung der Grund dafür?

„Das mittelalterliche Realitätsverständnis allgemein – nicht nur in den Sagas. In einer


Gesellschaft, in der Trolle und Wiedergänger ebenso wie Heilungswunder durch die christlichen
Heiligen zur Alltagserfahrung der Menschen gehören, verschiebt sich (aus unserer Sicht) die

108
Grenze zwischen Realität und Phantasie. Dazu kommt noch das Moment der Literarisierung: wir
erwarten heute auch nicht wirklich, dass die in einem James-Bond-Film gezeigten Vorgänge so
passieren oder passieren könnten – sie sind Teil der Fiktionalisierung innerhalb eines Genres.“

In der Verlagsvorschau des Saga-Ausgabe wird augenzwinkernd auf Herbert Grönemeyers


Lied „Männer“ angespielt, die Textzeile „Wann ist ein Mann ein Mann?“ Inwiefern ist das
ein Leitmotiv der Sagas?

„Das spielt wohl nur aus heutiger Sicht eine Rolle: in einer patriarchalischen, sehr kriegerisch
dominierten Gesellschaft zählen Werte, die wir heute nur mehr schwer – oder eben durch
Ironisierung – nachvollziehen können.“

In Ihrer Saga-Ausgabe gibt es eine Karte, die zeigt „Das Bild von Nordeuropa im
mittelalterlichen Skandinavien“ Island bildet darin fast den Mittelpunkt, liegt zumindest
sehr nah am Zentrum. Ein Zufall? Oder Ausdruck einer Ansicht, das Island so etwas war
wie der Mittelpunkt – zumindest der literarischen Welt des nordischen Mittelalters?

„Ja, natürlich: auch heute ist selbstverständlich für die Isländer diese Insel jenseits des Randes
der mitteleuropäischen Wetterkarte der Mittelpunkt ihrer Welt, im Mittelalter aber noch mehr,
als für die Skandinavier Island tatsächlich in der Mitte der Segelrouten nach Grönland oder den
Entdeckungen in der Neuen Welt (die man aber in Skandinavien als entlegenen Teil
Skandinaviens ansah) lag.“

Ihr umfangreiches Werk zeugt gleichermaßen von Kenntnisreichtum wie von einer nie
nachlassenden Faszination, die die mittelalterliche isländische Literatur auf Sie ausübt.
Woher rührt diese Faszination?

„Es ist noch nicht einmal allein die isländische mittelalterliche Literatur, sondern das Mittelalter
überhaupt und seine Literatur (ob nun skandinavisch, keltisch, deutsch oder französisch), dass
eine Faszination auf mich ausübt – und daran besonders, dass es hier noch so unendlich viel zu
erforschen gibt. Viele Texte sind noch gar nicht ediert, geschweige denn übersetzt, und sie zu
untersuchen und dadurch etwas über Leben und Bildung der Menschen vor 1000 oder auch nur
600 Jahren zu erfahren, finde ich ungeheuer spannend.“

Angelsächsische Runenreihe (f u þ o r k …) auf dem in der Themse gefundenen Sax von Beagnoth. Am
Schluss steht der Name des Runenmeisters Beagnoþ. Sursa: http://de.wikipedia.org/wiki/Runen

109
ANEXA: Nume de personaje, toponime, locaţii, nume de animale, plante, artefacte în
mitologia germanică cu corespondenţele lor în limba română (prep.drd. Ruff Csilla)

Pitici
Austri Răsăritul
Vestri Asfinţitul
Nordri Miazănoaptea
Sudri Miazăzi
Lichtalben Elbii sau Elfii luminoşi
Alwis Inţeleptul deplin - Atotştiutorul
Schwarzalben Elbii negri
Brokk Viezurele
Fiallar Tăinuitorul-Iscoditorul
Giallar Rapsodul
Iwaldi Preaputernicul - Cel puternic şi mare
Sindri Omul zgurii sau Faurul
Lit Culoarea
Uriaşi
Sutur-Surt Cel rău sau Cel negru
Thurs-Ymir Intăi născut-Intunecatul
Thrudgelmir Cel ce răcneşte puternic
Hrimthursen Uriaşii negurii şi gerului
Vafthrudnir Cel meşter în ticluieli
Audhumbla Cea lăptoasă
Bergelmir Cel ce urlă cu ursul
Mundilfoeri Rotitorul osiei
Sol Soare
Mani Lună
Angurboda Aducătoarea de nenorocire / Piaza rea
Jormungand Brâul pământului
Midgardschlange Şarpele Mitgardului
Geirroed Pacea suliţei
Gialp Spargerea talazurilor
Grid Violenţă-Infocare
Greip Jefuitoarea
Baugi Gârbovitul
Beli Urlătorul
Modgurd Lupta sufletului
Eggther Purtătorul spadei
Gunnloed Cea care cheamă la luptă
Thrym Zgomotosul
Aegir-Gymir Cel crunt
Fimafeng Cel ce apucă îndemânatic
Eldir Omul focului sau Bucătarul
Hyrokkin Cea stafidită şi încreţită de foc
Thoekk Mulţumirea lumii
Joetunen Cei născuţi de timpuriu
Fjolswird Cel mult-îndemânatec
Thursii Cei uscaţi

110
Logi Focul
Kar-Kari Cel ce poruncea vânturilor
Hrungnir Purtătorul ghioagei
Hymir Uriaşul gheţurilor
Obiecte
Giallahorn Cornul ce sună puternic
Andvaranaut Odorul lui Andvari
Ordhraerir Aţâţătorul minţii-Băutura ce aţîţă mintea
Son Răscumpărarea-Ispăşirea
Bodn Propunerea-Îmbierea
Rati Rozătorul
Skidbladnir Cea cu vâsle de lemn (corabie)
Draupnir Picurătorul
Hringhorni Cea cu chila rotunjită (corabie)
Gridarvoel Toiagul lui Grid
Naglfar Corabia din unghii-Corabia morţilor
Ape
Hvergelmir Cazanul clocotitor-Izvorul de început al Curgerii lumii
Elivagar Talazurile furtunoase
Urdarborn Fântâna Urd
Honigtau Roua mierii
Lyngwi Unde creşte iarbă neagră
Wamm-Wan Speranţa
Franangr Apa lucitoare
Vimur Cel învolburat
Soekkwabeck Pârâul ce se prăvale - Căderea de apă
Gjoell Vuitorul
Ţinuturi, locuri, castele
Ginungagap Hăul ce se cască
Niflheim-Nebelheim Tărâmul negurii - Ţara gheţurilor şi a morţilor
Muspelheim Tărîmul sau Ţara focului
Midgard Tărâmul de mijloc
Niflhel Hăul cel mai din străfund
Schwarzalfenheim Ţara spriduşilor negri
Riesenheim Sălaşul uriaşilor
Gimle Acoperişul de nestemate
Lichtalfenheim Ţara elfilor sau spiriduşilor luminoşi
Asgard Olatul sacru al zeilor Aseni
Idafeld Ogorul muncii
Breidablick Cel ce luminează până departe
Bilskirnir Casa de nezdruncinat -Cea de nezdruncinat-Cel ce luceşte
vesel
Utgard Lumea din afară
Gladsheim Strălucitorul - Lumea bucuriei
Joetunenheim Sălaşul Iotunilor
Bifroest Curcubeul
Hnitbjoerg Munţii ce se bat în capete
Himinbjoerg Cetatea cerului
Wigridfelde Câmpul bătăliei

111
Grjotunagard Locul îngrădit cu steiuri
Walhalla Sala celor aleşi (de pe câmpul de luptă)
Folkwang Pajiştea - Câmpiile norodului
Thrudheim Lumea –Locul-Câmpul tăriei
Sessrimir Încăpătorul
Heidskialf Pragul destinului
Fensal-Fensalir Castelul - Sălile de la mare
Glitnir-Gleitnir-Glastheim Strălucitorul
Landwidi Ţara cea largă - Olatul cel întins
Walaskialf Casa alegerii
Ydalir Valea Tisei
Noatun Curtea sau Schela corăbiilor
Lyr Cel ce dă căldură
Lyfjaberg Muntele leacurilor
Wingolf Sala plăcută - Sala prieteniei
Animale
Hati Cel vrednic de ură
Skoell Cel feroce - Cel groaznic
Nidhoeggr Balaurul pizmei
Wederfoelnir Cel ce făureşte vremea
Ratatoeskr Dinte de şobolan
Himinbrjot Cel ce sparge cerul
Saehrimnir Cel negru de funingine
Geri Lacomul
Freki Rapacele, Devoratorul
Hugin Gândul
Munin Aducerea - aminte
Tanngniostr Cel ce trosneşte din dinţi
Tanngrisnir Cel ce scrâşneşte din dinţi
Gullinbursti - Slidhrugtanni Păr de aur - Cel cu peri coamei de aur
Hildeswin Mistreţul de luptă
Widofnir Şarpele pomului - Cocoşul de aur
Hrimfaxi Coadă brumată
Skinfaxi Coadă lucitoare
Arvakr Straja zorilor
Alsvidr Cel fără seamăn de iute
Svadilfari Cel ce face drum cu năprasca
Sleipnir Cel ce lunecă iute pe deasupra
Hofwapnir Cel ce azvârle din copite
Gullfaxi Păr de aur
Walkiriile-cele ce aleg de pe câmpul de luptă
Allwit Albă-toată
Rista Norul
Mista Ceaţa
Sigruna Cunoscătoarea runei victoriei
Sighilda Luptătoarea ce adduce biruinţă
Bruenhilda Luptătoarea cu platoşă
Gunda-Gunn-Gud-Gondul Luptătoarea
Skuld Viitorul

112
Skogul Cea înaltă la trup
Geirolul Putătoarea de suliţă
Thrud Puterea
Hilda Lupta
Zei
Thingsus Cel din thing-Stăpânul thingului
Menglod Cea bucuroasă de podoabe-Iubitoarea de podoabe
Modi Indrăzneala
Horn Cea ce dăruieşte
Magni Cuteu
Mardoll Cea care se bucură de mare
Sif Stirpea
Wara-Voer Cea care spune adevărul
Syn Tăgada
Snotra Cea care ştie
Lofn Drăgălăşenia - Iubirea
Gefion Feciorelnica
Berchta Cea strălucitoare
Ostara Cea de la soare-răsare
Wili Voinţa
We Faima divină
Hoenir Cel stăpân peste talazuri
Lodur-Loki Stăpânul focului, al vâlvătăii învolburate
Beyla Cocoaşă
Bragi Cel mai de neam
Gullweig Puterea aurului
Odin/Wotan/Wodan/Wut/ Furiosul - Furtunosul
der Wütende
Siegvater Părintele victoriei
Walvater Părintele care alege
Fjoelnir Cel cu multe chipuri
Swipall Cel ce-şi schimbă înfăţişarea
Goendlir Vrăjitorul - Părintele vrăjilor
Byggwir Cel ce îndoaie
Vegtam Călătorul
Valtam Cel ce alege
Hermodur-Hermod Cutezătorul
Numele lui Odin
Atrid Cel ce călare atacă
Baleyg Cel cu privire de foc
Biflindi Cel ce mânuieşte scutul
Bileyg Cel cu ochi blânzi
Boellwerk Răufăcătorul
Farmatyr Stăpânul încărcăturii corăbiilor
Fjolnir Cel cu multe înfăţişări
Fjolswid Cel priceput la toate
Gangleri Ostenitul de drumeţie
Gaut Creatorul
Glapswid Cel priceput la înşelăciune

113
Gondlir Purtătorul baghetei magice
Grim Cel cu obrăzar
Grimner Invăluitul
Grimnir Cel învăluit
Har Cel prea-slăvit
Harbard Barbă-căruntă
Heervater Părintele oastei
Herblindi Cel ce orbeşte oastea
Herjan Stăpânitorul
Herteit Cel bucuros de luptă
Hjalmberi Cel cu coif
Hnikar Cel ce dă lovitura de graţie
Hnikund Cel ce loveşte
Hroptatyr Zeul zeilor
Kjalar Stăpânul talazurilor
Ofnir Impletitorul de laţuri
Omi Cel ce strigă tare
Oski Stăpânul dorinţei
Sad Cel adevărat
Sanngetal Cel ce ghiceşte adevărul
Sidhott Cel cu clopul larg
Sidskegg Cel cu barba lungă
Siegvater Părintele biruinţei
Skilfing Cel ce înfricoşeaz
Swafnir Adormitorul
Swidur-Swidrin Inţeleptul
Thekk Binevenitul
Thriddi Cel de-al treilea
Wafud Drumeţul
Wakr Cel ce veghează
Walvater Părintele care alege
Widur Invingătorul
Ygg Cel de spaimă

114
Odin pe calul cu opt picioare. Sursa: schweden-fuer-jeden.de

Karl Simrock

1802-1876

115
Karl Simrock

Die Edda

Die Edda
die ältere und jüngere
NEBST DEN

mythischen Erzählungen der Skalda


ÜBERSETZT UND MIT ERLÄUTERUNGEN BEGLEITET
VON
Karl Simrock.
Siebente verbeßerte Auflage.

116
Stuttgart.
Verlag der J. G. Cotta'schen Buchhandlung.
1878.

Sursa: Karl Simrock. www.wikipedia.de


ANEXA: extrase de pe
Geschichte & Forschung – Aberglaube und Brauchtum
www.suehnekreuz.de

Das Achtzehende Capitel/ von der Armenseul/irem Ursprung/wie die von den Sachsen vor
einen Gott verehret/von Carolo Magno zerbrochen/ und wie endtlich die Seul/in den Thum
zu Hildesheim kommen sey
Von Johann Letzner

"So baldt haben die heidnischen Sachsen/ das Bildnis sich zum Gott eingebildet/ und das es
würde der Armen seul/ trost und schutz sein. So ist auch dahin auß allen umbliegenden Landen
ein grosser Zulauff wurden/ und die so dahin kommen/ haben dem Götzen/ bald Silber und Gold
geopffert. Man hat endtlich uber diesem Götzen eine[n] sunderlichen Tempel gebawet/ und auch
heidnische Priester dabey verordenet.
Es hat aber mit dem Bildnis der Armenseul/ die gestalt auff einer gantz schönen und zierlichen
Marmolseul/ hat ein Bildtnis eines geharnischeten Kreigesmannes/ gestanden/ in mannigerley art
Rosen und Blumen/ der hat ein Schwerdt an seiner Seite hangend/ und einen Hanen auff seinem
Haupt fürend.
In der rechten Hand aber füret er eine Fahne/ darin eine Rose gestanden/ unnd in der linckern
Hand eine Wage. Auff der blossen Brust einen gemaleten Beren/ darunter ein Schild mit einem
Lawen/ uber dem Lawen im Schilde/ eine Wage/ unnd unter dem Lawen eine Rose.
Dieses ist das Bildnis der Armenseul/ welchs in Monte Martis zu Marsburg oder Eresburg/ jtzt
Stadt Berge genandt/ auff der Marmol Seul gestanden/ dem Arminio zu Ehren gesetzt/ aber von
den heidnischen Sachsen zum Gott gemachet wurden.
Erstlich aber/ das dieses Bilde gewapnet un[d] mit Harnisch angethan gewesen /bedeut/das man
dasselbe Bilde vor einen Gott des Kreiges gehalten/ daher auch derselbe orth da es gestanden
Marßburg genandt wurden/ dann Mars ist ein Planet des Kreiges/ worauß die Heiden einen Gott
gemachet/ und denselben umb Sieg und Glück angeruffen."
"Als nun Carolus Magnus Anno Christi 772. Indict 10. Die Sachsen bey Osenburgk erlegt und
geschlagen/ hat er diesen Götzen zerbrochen unnd hernider geworffen.
Und weil er vermerckt/ das sie die Seul ja so heilig achteten als das Bild/ hat er bey
nachtschlaffender zeit/ und in aller geheim/ die Seul biß an die Weser führen und bringen lassen/
und an den ort da jtzund das Keiserliche frey stifft Corbei stehet begraben lassen. Der Meinung
wann sie ersten den leuten auß den augen keme/ würde sie auch dem Hertzen bald entfallen.
Nach Caroli Magnus absterben aber/ unnd als sein Sohn Lodowicus Pius/ Römischer Keyser
wurden/ das Closter Corbei unnd das Stifft Hildesheim gestifftet/ und die Seul zu Corbei
ungefehrlich gefunden würden/ hat sie Lodowicus Pius/ damit dadurch die Sachsen deß orts
nicht widerumb mochten erreget werden/ gen Hildesheim in das newe Stifft führen und bringen
lassen/ wie Conradus Fontanus monachus schreibt.

117
Nun kündt gleichwol dieses so heimlich nich verrichtet werden/ die Westvalen würden dessen
gewahr/ versammelten sich/ unnd wurden der sachsen miteinander einig/ der Armenseul zu
folgen/ unnd die wider uber die Weser zu bringen.
Nun sind sie gantz grimmiglich und ernstlich/ dem Wagen biß in die Graffschaft Wintzenburgk
gefolget/ und an dem ort da jetzundt das Dorff Armenseul stehet/ an den Wagen komen/
denselben mit ernst angeffallen/ der meinung/ der Seul worauff ihr Gott gestanden/ mechtig zu
werden.
Da gegen die andern/ so bey den Wagen verordenet sich tapffer gewehret/ und manhafftig vor
die Seul gestritten/ also das daselbst in so geringem Scharmützel/ umb eines todten steins
wille[n] acht man von beiden theilen todt liggende blieben sindt.
Die Keiserschen aber haben den Platz behalten/ und die Marmelseul zu Hildesheim in den Thum
bracht. Man hat aber zum Gedechtnis den ort/ da das Scharmützel gehalten/ Armenseul genandt/
auch dahin etzliche Leichstein gesetzt und auffgericht/ so ist auch nach zeiten ein Claus mit einer
Capell dahin gebawet/ die man gleichfals Armenseul genandt hat.
Endtlich ist dabey ein Dorff wurden/ dabey die Junckern von Stockheim erstlich von den Graffen
von der Wintzenburgk/ darnach vom Bischoff zu Hildesheim etzliche Güter in Lehnschafft
gehabt/ unnd noch jtzundt von den Fürsten von Brunschwig in Lehnschafft haben....
Man soll zu Corbei/ bey der Armenseul/ sonst noch einen Stein gefunden haben/ darauff folgend
Schrifft gestanden.
Dux ego gentis Saxonum, Victoriam certam polliceor me venerantibus.
Das ist/
Ich bin der Sachsen führer/ sage zu gewissen Sieg/ denen die mich ehren.
Als man nun die fürbemelte Armen unnd Marmolseul gen Hildesheim bracht/ hat man die vor
den hohen Chor/ hinder dem Altar Omnium sanctorum mit folgender Schrifft auffgericht.
Sic fructus vestri vestro sint Gloria patri
Ne dam nent tenebrae quod fecerit actio vitae luncta fides operi, sit (fit?) Lux super addita luci.
Es werden auff dieser viel bemelten Seul/ zu gewissen zeiten im Jahr/ etzliche Lichter/ wie es
anfenglich verordnet gebrennet.
So wird auch noch alle Jahr/ daselbst zu Hildesheim/ Sonabends nach Laetare/ vielbemelter
Armen Seul (weil sie vielleicht am selben tage dahin mag komen sein) eine Memoria auff dem
kleinen Thumhoffe/ folgender gestalt gehalten.
Am selben tage (wie jtzt vermeldet) kömpt dahin ein Bawresman/ sonderlich dazu deputirt und
bestellet/ unnd bringet mit sich zwey Höltzer/ jglichs eines Klaffters lang daneben zwey
zugesitzte Höltzer/ in form und gestalt eines kiegels zugericht.
Die beiden grossen Höltzer aber/ setzt er gegen einander in die Erden/ unnd die kleinen
gespitzeten Höltzer oder Kiegel darauff. Baldt unnd in der eil/ versammeln sich dahin allerley
Buben und jung ‚Gesindlein/ werffen mit steinen und Stocken/ damit die zugespitzten Höltzer
oder Kiegel (wodurch die Heidnischen oder Teufflischen Götzen gemeinet unnd verstanden)
herab geworffen werden/ Baldt sind andere da/ denen dieses Spiel so wol gesellig ist/ und setzen
die gespitzten Höltzer wieder auff/ unnd so fort/ Wie dann auch die Sachsen ihre abgeschaffete
und nidergeworffene Götzen/ vielmals wieder auffgerichtet.
Also wird daselbst alle Jahr auff benandten tag/ der Armen Seul gedechtnis gehalten."
(Letzner, Johann - Historia Caroli Magni. Hildesheim, Hantzsch 1602)
Anmerkung: In Niedersachsen gibt es einen Ort der Irmenseul heißt. Dem Bericht von 1602
nach, weil der Transport mit der Irminsäul (von Corvey nach Hildesheim) dort langgekommen

118
ist. Die alten Sachsen hätten hier versucht, die Säule, die Karl der Große gestürzt hatte, zurück zu
bekommen, und ein Scharmützel deswegen veranstaltet.

1602

Die Irminsäule bei den Langobarden in


Oberitalien.S. Pietro, Pavia. Oben der stumpfe Speerwinkel wie in Horn. Ebenso die Ausrollung der Arme nach außen und innen. Die
Stiersphinxe, in denen sie enden, sind östliche Einflüsse, über Byanz, von Ostgoten herübergetragen, aber germanisch verarbeitet.
Sonnenwendtiere, Vertreter der Sonne, selbst Sonnen im ausgerollten Urstoff aus dem Weltenbrunnen und Weltenbaum; das Sternenall.
Quelle: Weiß (1929/30)

Weltsäule - Weltenbaum in der Kirche zu Hamersleben, Niedersachsen. Ebenfalls


Mischung von Irminsul und Weltesche. Die beiden Tiere hier mehr im zerstörenden eddischen Drachengedanken [...]
Quelle: Weiß (1929/30)

119
Literaturauszüge

Die I r m i n s ä u l e n , ebenfalls noch heidnischen Ursprunges, waren hohe Holz- oder


Steinsäulen. Bei allen germanischen Stämmen üblich, standen sie mit dem Ahnenkult in
Verbindung. Irmin, der Gewaltige, war der göttliche Stammvater und oberste Gott der Ermionen
(Hermionen), d.h. eines kultischen Bundes von germanischen Stämmen. Fast scheint es, als ließe
sich von diesen Irminsäulen eine direkte Verbindung zum ältesten bayerischen Stammesheiligen,
dem hochverehrten Hirmon oder Hirmen, herstellen, dessen Bildnis meist auf einer Säule
angebracht war, so daß er geradezu den Namen "Säulenheiliger" führte.
(Hula, Franz - Die Bildstöcke, Lichtsäulen und Totenleuchten Österreichs, 1948, S.20)

Betrachten wir nun die heiligen Baumstrunke, trunci oder Säulen, von welchen uns
geschichtliche oder sagenhafte Nachrichten und deutungsfähige Namen erhalten sind, so tritt uns
unter diesen sofort die I r m e n s ä u l e entgegen, die auf oder bei der Eresburg in Westphalen,
jetzt Stadtberge, Marsberg, Eresberg stand1) und von K . K a r l d . G r . um. d.J. 780 zerstört
worden ist. Von dieser S ä u l e berichtet uns die von den Missionären R u o d o l f u s und
M e g i n h a r t verfasste Historia translationis S. Alexandri2):
"Frondosis arboribus fontibusque venerationem exhibebant
(Saxones).
"T r u n c u m quoque l i g n i , non parvae magnitudinis in a l t u m
"erectum, sub divo colebant: patria eorum lingua I r m i n s u l
"appellantcs."

Es bedarf hiernach selbstverständlich nicht der Bemerkung, dass der grosse s t e i n e r n e


Kirchenleuchter, welcher heut zu Tage in der Domkirche zu Hildesheim als die von Eresburg
oder Stadtberge dahin verbrachte Irmensäule gezeigt wird und höchstens für eine Arbeit des XII.
Jahrhunderts anzuerkennen ist, nicht die von Karl d. Gr. gründlich zerstörte Irmensäule sein
kann3). Die ächte Irmensäule war, wie wir auf das bestimmteste wissen, ein "t r u n c u s l i g n i
i n a l t u m e r e c t u s ", wie der S c h i l d p f a h l , den die deutschen Kaiser auf den roncalischen
Feldern errichteten, wenn sie dort selbst ihren grossen Lehen - Gerichtstag hielten, und wie der
S c h w e r t p f a h l , der bei anderen deutschen Gerichten erwähnt wird: sollte man hiernach
bezweifeln dürfen, dass die ächte hölzerne Innensäule auch ein solches Symbol trug, und zwar
jenes, welches dem Charakter des Gottes oder vergötterten Heroën, dessen Namen sie trug, d.h.
des Er, Ers, des deutschen Mars, oder des mit ihm häufig vermengten Heroën Irmin, entspricht,
nämlich das S c h w e r t , oder dass dieses zu gewissen Zeiten an ihr aufgehängt wurde, da die
bestimmtesten Zeugnisse darthun, dass das Schwert das Symbolum des deutschen Kriegsgottes
war, der uns bald unter dem Kamen Er, Ers, Tyr, Zio, Mors oder Mort, und W i c h , W i g ,
sowohl im Süden wie im Norden von Deutschland entgegentritt, und der gerade unter der Gestalt
des Schwertes verehrt wurde? Insbesondere ist der Götzen-Name W i c h für den Ruland

120
[Roland] und somit für die Rechtsgeschichte von Bedeutung, indem sich hiermit für die
Erklärung des Wortes W i c h b e l d e oder W e i c h b i l d eine neue Bahn eröffnet, und dies
sonach auch buchstäblich als B i l d des Kriegsgottes W i c h , des deutschen Mars, aufgefasst
werden kann4). Das W i c h b e i d e r e c h t (Weichbildrecht) ist dann zunächst das Recht eines
Ortes, ein Bild, d.h. überhaupt eine Säule des W i c h , einen ihm geweihten "truncus ligni in
altum erectus", somit das Recht eine heidnische Opferstätte, Blut- und Kampfgerichtsstätte zu
haben. Hiernach wäre die Bezeichnung des R u l a n d [Roland] als W i c h b e l d e sogar nur als
eine Uebertragung des Namens der alten heidnischen Opfer- und Gerichts-Säulen auf das neu in
den Städten aufgestellte Bild des rothen Königs O t t o I I . aufzufassen, und da W i c h (wig,
wic) von jeher nicht nur W e i h e , sanctitas, sondern (schon im Heliand) auch soviel wie
p u g n a , b e l l u m bezeichnete, so würde in dem W i c h b e l d e zugleich der Begriff einer
Kampf-Säule liegen, und zwar in doppeltem Sinne, erstlich als Säule zur Bezeichnung des Ortes,
wo der Heerbann sich versammelt, wie dies auch bei dem lignum in altum erectum auf den
roncalischen Feldern der Fall war, und zweitens als Bezeichnung des Ortes, wo die gerichtlichen
Kämpfe auszufechten sind, und gerade letzterer Begriff liegt, wie wir schon oben gesehen haben,
in der Rulands - Säule. [...]
1)Vergl. V a n d e r H a g e n , Irmin, seine Säule, etc. Breslau 1817.
2) Abgedruckt in P e r t z , Script. II, 676.
3) Abgebildet ist diese unechte Irmen-Säule am schönsten in J . M . K r a t z , der Dom zu
Hildesheim
4) Vergl. W i g - g o t = K r i e g s g o t t : bei Graff, ahd. Sprachschatz Bd.IV. p. 150; die alte
Glosse in D o c e n 's Misoellaneon erklärt geradezu W i c h - g o t durch M a v o r s (Mars).
(Zoepfl, Dr. Heinrich - Die Rulands-Säule. Eine rechtsgeschichtliche Untersuchung, Leipzig und
Heidelberg 1861, S.151-152)

[...] Oben wurde schon die Beschreibung der Irmensul erwähnt, die Rudolf von Fulda gibt,
anläßlich eines Berichts über die Sachsenkriege Karls des Großen, den er seiner Schilderung von
der Übertragung von Heiligengebeinen nach einem in Sachsen gelegenen Ort, Wildeshausen
i.O., einfügt. Rudolf von Fulda schrieb um das Jahr 850, also nur etwa 80 Jahre nach dem
geschichtlichen Ereignis, an das er anknüpft, nämlich der oben zum Rolandbild von
Obermarsberg schon erwähnten Erstürmung der sächsischen Volksburg Eresburg durch Karl d.
Gr. Im Jahre 772, bei der in dreitägiger Arbeit eine Irmensul zerstört wurde. Auch die
Erläuterung, die Rudolf dem Ausdruck Irmensul der vaterländischen Sprache (patria lingua) in
lateinischer Sprache gibt, wurde oben schon erwähnt; universalis columna quasi sustinens
omnia. Der erste Bestandteil des Ausdrucks Irmensul - der zweite Bestandteil "sul" gleich Säule
ist ja klar - konnte dem Sprachgefühl des Rudolf noch in der alten Bedeutung bewusst sein, die
in der heutigen deutschen Sprache nicht mehr lebt. Der Ausdruck Irmensul begegnet noch später
als eine ihrer Zeit offenbar noch geläufige Vorstellung; so in der mitteldeutschen Kaiserchronik,
dass die Römer den Julius Cäsar treulos erschlagen, dann aber ihn auf einer "irmunsul" begraben
hätten. An einer anderen Stelle derselben Kaiserchronik stellt sich Simon der Gaukler auf eine
Irminsul, offenbar nur, um hoch und sichtbar zu stehen. "Althochdeutsche Glossen haben das
Wort Irmansuli pyramides… die eigentliche Bedeutung scheint Bildsäule".1) Das ist aber
jedenfalls nicht im Sinne eines skulpierten, künstlerisch ausgearbeiteten Bildnisses zu verstehen;
wovon sofort; sondern nurin dem Sinne, daß eben, wohl vom Ahnenpfahl her, der aufrecht
stehende Pfeiler einen Menschen darstellt oder versinnbildlicht. Die Schilderung des
sogenannten Poeta Saxo, unter der Regierung Arnulfs, gilt "nur als eine Paraphrase jener

121
Chronikstelle von 772 und hat wohl die Bemerkung, daß die Säule von kunstreicher Arbeit und
mit Schmuckwerk verziert gewesen sei, einfach aus ihrer Vorstellung von einer antiken Säule
(columna) hinzugetan". Der Bericht des Widukind von Corvey, freilich über 400 Jahre jünger,
um 967, als das geschilderte Ereignis von der Siegessäule der Sachsen nach ihrem Siege vom
Jahre 531, wurde oben, zur Säule mit der Kugel darauf, ebenfalls schon erwähnt; sie hätten
"gemäß der Irrlehre unserer Väter mit eigentümlichen Gottesdienste ihr Heiligtum verehrt,
welches dem Namen nach den Mars, durch die Säulenform des Herkules, der Stellung nach die
Sonne, welche bei den Griechen Apollo heißt, vorstellt". Am östlichen Tor ihres Lagers hätten
sie dieses Siegesmal errichtet. "Aus diesem auf den ersten Blick verworrenen und unklar
wirkenden Bericht gilt es den wertvollen Kern herauszuschälen … unter der pseudogelehrten
Übermalung durch den auf seine klassische Belesenheit stolzen Mönch die echte
Volksüberlieferung zu erkennen".

Das Wort "irmin" scheint (Jakob Grimm) dann einfach eine Steigerung zu bedeuten; also
"I r m i n s u l " nichts anderes als die große Säule; wie "irmingott" im Hildebrandslied den großen
Gott, "irminthiod"2) das große Volk, "jörmungrund" die große weite Erde, Hermunduren die
großen Duren (Düringe)?, "irminman" einen erhöhten Ausdruck für Mensch, im Heliand. Daraus
könnte die Umschreibung des Rudolf von Fulda entstanden sein von der Weltsäule, die das All
trägt. Wichtig und sicher zuverlässig an beiden Schilderungen, des Rudolf und des Widukind, ist
die Kennzeichnung des Denkmals als eines aufgerichteten Pfahls; Rudolf: truncus ligni, von
nicht unbeträchtlicher Größe; non parvae magnitudinis. Aber drei Tage kann auch die
Zerstörung des gewaltigen Baumstammes nicht erfordern. Die Irmensul auf oder bei der
Eresburg, von der das erzählt wird, kann nicht aus Holz gewesen sein, sondern muß ein
gewaltiges Steinmal gewesen sein. Axel O l r i k 3) berichtet von einer Vorstellung der Lappen,
die in früher vorchristlicher Zeit von den Germanen vieles übernommen und wenig
weitergebildet hätten; sie glaubten an eine unsichtbare "Weltstütze", lappisch "maylmen", gleich
Stütze, wozu Olrik einfach hinzusetzt: "gleich altsächsisch: Irminsul" (Olrik, a.a.O. S.423).
Durch Einreibung dieser Weltstütze mit Opferblut werde die Aufrechterhaltung der Welt
bewirkt; zugleich begegne die Vorstellung von einem "Weltnagel", durch den der Himmel an
seinem Platz festgehalten wird; "im Lappischen der Polarstern, wobei ausdrücklich
hervorgehoben wird, daß sein Ausreißen den Zusammensturz der Welt herbeiführt." [...]

1) Jakob Grimm, Deutsche Mythologie, 1835, S.81


2) Das Wort "irmin" ist bisher sehr verschieden abgeleitet worden; ein neuerer Forscher will das
dunkle althochdeutsche Wort "irmin" als "engverbunden" deuten, nach rückwärts noch weiter
zusammenhängend mit aryah, althochdeutsch archen, "echt, recht", und vielleicht mit griechisch
"eros". Widukind berichtet an der oben angegebenen Stelle, daß in sächsischer Sprache das Wort
zur Verstärkung im lobenden wie im tadelnden Sinne angewendet werde.
3) Ragnarök, Die Sagen vom Weltuntergang, 1922.
(Jung, Erich - Germanische Götter und Helden in christlicher Zeit, München und Berlin 1939,
S.118-119)

2. Tempelbauten.

Aus dem Walde wuchs allmälig der gezimmerte Tempel hervor, vielleicht Anfangs in der Art,
dass um einen besonders heiligen Baum, der als Sitz der Gottheit galt, eine Hütte aus Holz und

122
Zweigen aufgeführt wurde. Derlei mag der indiculus superstitionum IV "de casulis id est fanis",
von kleinen Tempelchen, im Auge haben. Man gedenkt der Halle König Volsungs, die freilich
weltlichen Zwecken dient, aber möglicherweise einen altfränkischen Waldtempel darstellt.
"König Wolsung liess eine herrliche Halle machen und zwar auf die Art, dass eine grosse Eiche
in der Halle stund; die Zweige des Baumes mit schönen Blättern breiteten sich übers Dach, der
Stamm reichte in die Halle hinunter." Hernach stösst Odin das Schwert für Sigmund in den
Stamm dieser Eiche. Darf man eine Wodanseiche im fränkischen Urwald, um welche ein Tempel
gezimmert war, worin der Gott seinen Lieblingen sich offenbarte, als letzten Ausgangspunkt
dieser Sagenbildung vermuten? Die sächsische Irminsul muss hier erwogen werden. Im
nordischen Hause stützen eine oder zwei Säulenreihen als Grundpfeiler den ganzen Bau.
Besonders wichtig sind die zwei am Hochsitz befindlichen sog. ondvegissulur, an denen
Götterbilder eingeschnitzt sind, denen abergläubische Verehrung erwiesen wird. Die nach Island
fahrenden Norweger nehmen ihre Hauptsäulen mit und stellen sie in der neuen Heimat ebenso in
die Mitte des Hauses. Auch im Tempelbau, der vom Hausbau nicht wesentlich abwich, kehren
diese Säulen wieder. Karl der Grosse zerstörte im Jahre 772 einen Hauptsitz des sächsischen
Aberglaubens, die unweit Eresburg in Westfalen errichtete irminsul, die Hauptsäule. Er
verbrannte das sächsische Heiligtum. Im tiefen Wald, wol im Osning, im heiligen Götterhain,
ragte die Säule auf, die bald als fanum, bald als idolum bezeichnet wird. Später wurde an ihrer
Stelle eine Peterskirche gebaut. Rudolf von Fulda erzählt vom Baumkult der Sachsen und erklärt
die irminsul als einen grossen, unter freiem Himmel hoch aufgerichteten Holzstamm, eine
Hauptsäule. Was ist nun in Wirklichkeit unter der sächsischen Säule zu verstehen? Ihr eignete
wol dieselbe religiöse Bedeutung wie der nordischen Haussäule. Durch eingeschnitztes
Götterbild mag vielleicht auch sie zum Heiligtum, zum Idol, geweiht gewesen sein. Sie stand
aber allein im Freien und diente so als Symbol. Der aufgerichtete Grundpfeiler, die Hauptsäule
vertrat vielleicht symbolisch den Tempel, der ursprünglich um den heiligen Baum, nachher um
die hölzerne Hauptsäule gezimmert war. Für den germanischen Tempel der Urzeit, dessen
Einrichtung nirgends genau geschildert ist, lernen wir nur das eine, dass sein Ursprung an den
heiligsten Baum des geweihten Forstes, an die uralte mächtige Göttereiche anknüpfte. Den Baum
löste bei späterem kunstvollerem Bau die im Mittelpunkt aufgerichtete hochragende Hauptsäule,
ein gewaltiger verarbeiteter Baumstamm ab. Wie der Götterbaum den Grundpfeiler des heiligen
Gebäudes abgab, so scheint er auch das Götterbild, das zunächst an ihm haftete, veranlasst zu
haben. So wuchs, wol auch unter der Anregung römischer Kultur, aus dem ursprünglichen
Gottesdienst im Urwalde die gezimmerte Behausung der Götter und ihre bildliche Darstellung
heraus. Der Götterbaum als irminsul entfaltet beides. [...]

(Golther, Wolfgang - Handbuch der germanischen Mythologie, Leipzig 1895, S.593-595)

[...] Rechtsbräuche, zumal die Gottesurteile und Eidschwüre, aber auch Marktbegänge,
Einsegnungen, Bildtrachten, Sprüche und Formeln wurden, indem sie ihr heidnisches Wesen
beibehielten, bloß mit kirchlichen Hergängen verbunden. Einzelne Gewohnheiten begegneten
sich, bei der Geburt des Kindes übten die Heiden ein der christlichen Taufe vergleichbares
Wassersprengen, das Hammerzeichen mahnt an das Kreuzzeichen und die Aufrichtung der
Kreuzbäume an Irmensäulen und Weltbäume der Heidenschaft. [...]

[...] In diesem Zusammenhang scheint Irman nur allgemeinen, verstärkenden Sinn zu haben
und sich nicht in bestimmter Weise auf einen Gott oder Helden zu beziehen. Wie Irmangot den

123
großen Gott, Irmandiot das große Volk, Iörmungrund die große, weite Erde, so dürfte auch
Irmansul nichts anderes als die große Säule aussagen.

Das mag sein, nichts hindert aber, daß Irmino oder Irmin in früheren Jahrhunderten persönliche
Bedeutung hatten. Freilich unterscheidet Tacitus jenen Hermino, der ihm in Herminones steckt,
von Arminius, den die Römer bekämpften; doch das bekannte auf diesen Bezogene: canitur
adhuc barbaras apud gentes, "noch heute singt man von ihm bei den Stämmen der Barbaren"
ging leicht schon aus Mißverstand der Kunde hervor, die von deutschen Liedern auf den
mythischen Helden zu der Römer Ohr gedrungen war. Gesetzt Irmansul drücke wörtlich nur eine
große Säule aus, dem Volk, das sie verehrte, muß sie ein göttliches Bild, also auf einen
bestimmten Gott bezüglich gewesen sein. Um diesen Aufzufinden, hätte man nur zwischen zwei
Wegen zu wählen, entweder war er eine der drei großen Gottheiten Wodan, Thonar, Tiu, oder
ein von ihnen unterschiedenes Wesen. Doch hier ist vor allem die Stelle bei Widukind, dem
Sachsen selbst, zu erwägen; sie sagt, daß ein heidnischer Gott gefeiert worden sei, dessen Name
an Mars, Säulenbild an Herkules, örtliche Aufstellung an die Sonne oder Apollo gemahne. Dann
aber wird fortgefahren: "daraus erhelle die Glaubwürdigkeit der Meinung jener, die die Herkunft
der Sachsen von den Griechen hergeleitet zu haben glauben, weil Hirmin oder Hermes auf
griechisch Mars genannt wird..." Hieraus folgt, der Gott, dem die Sachsen nach dem Sieg über
die Thüringer opferten, hieß Hirmin, Irmin, und noch im zehnten Jahrhundert wurde mit diesem
Namen ein hervorragender, verwegener Mann, lobend oder tadelnd belegt. Apollo wird von dem
Mönch verglichen, weil der Altar ad orientalem portam, gegen Sonnenaufgang gabaut war, und
Herkules, weil dessen Säule an die des einheimischen Gottes erinnerte, es muß also kein anderes
Idol gemeint sein, als eben die Irminsul und dieser name eigentlich Irmines, Irmanes, Hirmines
sul lauten. An der Unstrut hatten die Sachsen ihrem Irmin eine Säule aufgerichtet, wie sie dies in
der Heimat taten. [...]

[...] Auch darin ist das Verhältnis der Helden dem der Götter sehr ähnlich, daß ihnen wie
diesen bestimmte örtliche Sitze und Wohnungen angewiesen werden. Gern aber scheinen solche
den Namen Stein zu führen: Gibichenstein, Brunhildenstein, Krimhildenstein, Eigelstein,
Waskenstein, was auf heilige, von Menschen unbewohnte Felsen und uralten, festwurzelnden
Dienst deutet. Seltener findet man Burg oder Saal (Iringes burc, Orendelsal), einigemal Aue und
Brunnen, öfter Weg oder Straße auf Helden bezogen; da nun mit dem Begriff des Heerweges der
einer öffentlich aufgerichteten Säule zusammenhängt, und nach ihr die Wege auslaufen, so
scheinen die Herculis columnae, die Herkulessäulen, die Irmansuli vergleichbar den
Rolandssäulen, denen wir gerade in Norddeutschland, wo das Heidentum länger gewaltet hatte,
begegnen. Wie König Karl in einigen Sagen, zumal in der vom wütenden Heer, Wodans Stelle
einnimmt, mag auch Roland, der edelste Held seines Hofes, der sich fast ganz zu ihm wie Donar
zu Wodan verhält, den göttlichen Überwinder der Riesen vertreten. [...]
[...] Mir scheint auch die im deutschen Altertum tief gegründete Vorstellung von der
Irmensäule dem Weltbaum Yggdrasil nah verwandt. Wie sich dessen Wurzeln und Äste nach
drei Enden breiteten, liefen auch von der Irmensäule drei oder vier große Straßen aus, und je
weiter man nachspürt, wird sich der Zusammenhang dieser heidnischen Ideen fruchtbarer
entfalten lassen. Die Säulen des Herkules, des Bravo in Hennegau; die Thor- und Rolandssäulen,
hatten vielleicht keine andere Bestimmung als von ihrem Mittelpunkt aus himmlisch-irdische
Richtung der Weltgegenden vorzuzeichnen und der heilige Yggdrasil diente zu einer sehr
analogen Weltteilung. Das könnte selbst auf die alte Landmessung eingeflossen sein.

124
(Grimm, Jakob - Deutsche Mythologie, bearb. von Karl Hans Strobl, Volksausgabe 1939, S.56,
231-232, 254, 469-470)

weiterführende Literatur und Quellen


• Grimm, Jacob - Irmenstrasze und Irmensäule. Eine mythologische Abhandlung. Wien 1815
• von der Hagen, Dr. Friedrich Heinrich - Irmin, seine Säule, seine Straße und sein Wagen.
Breslau 1817
• Weiß, Eugen - Die Irminsäule, in: Germanien. Blätter für germanische Vorgeschichte, 1.Folge
1929/30, S.26-30

Irminsul
Sursa: poiematike.blogspot.com

125
Richard Wagner (1813-1883) sursa: www.wikipedia.org

Operele compozitorului Richard Wagner inspirate din mitologia germanică, din legend şi
fapte istorice

● Tannhäuser und der Sängerkrieg auf Wartburg: Tannhäuser războiul cântăreţilor la


Wartburg
● Lohengrin
● Tetralogia Der Ring des Nibelungen: Inelul Nibelungilor
o Prolog în ajun: Das Rheingold : Aurul Rinului
o Prima zi: Die Walküre : Valkiria
o A doua zi: Siegfried : Siegfried
o A treia zi: Götterdämmerung : Amurgul zeilor
● Tristan und Isolde : Tristan şi Isolda
● Die Meistersinger von Nürnberg : Maeştri cântăreţi din Nürnberg
● Parsifal : Parsifal

126
Siegfried sursa: http://tvtropes.org sursa: Wagner - Das Rheingold (Synopsis)
soundzgreg.blogspot.com
Der Ring der Nibelungen ("The Ring of the Nibelung" is a cycle of four operas by Richard
Wagner (hence the alternative term, the "Ring Cycle," which is sometimes applied to the whole)
The cycle premiered at the Wagner Festival Theater in Bayreuth, August 14th-17th, 1876,
though the first two sections of the work had already appeared at the Munich Court Opera in
1869 and 1870. (http://tvtropes.org )

Der Ring der Nibelungen. staatsbankberlin plakat A1. milchhof.de

127
Bookcover: Wolfgang Hohlbein - Der Ring der Nibelungen. Sursa: voneckartsberg.blogspot.com

http://www.google.ro/imgres? Die Walküre von Peter Nicolai Arbo (1869)


Sursa: bilder-geschichte.de

128
Wagner - Das Rheingold (Synopsis) sursa: soundzgreg.blogspot.com

129
Das Rheingold. Sursa: ringcycle.metoperafamily.org

Conceived by Wagner as a prologue to his monumental Ring cycle, Das Rheingold sets forth the dramatic
issues that play out in the three subsequent operas. Gold from the depths of the Rhine River is stolen by
the dwarf Alberich, who uses it to forge a ring that will give him unlimited power. The theft sets in
motion a course of events that will eventually alter the order of the universe.

130
131