Capitolul 1

Importanţa furajului în hrana animalelor

Creşterea animalelor este o ocupaţie străveche a locuitorilor de pe aceste meleaguri şi are un rol
determinant în nutriţia populaţiei, constituind în acelaşi timp materie primă strategică pentru industria
alimentară.
Hrănirea raţională a animalelor, mai ales în sezonul rece, când ele nu pot pasuna, reprezintă
factorul determinant care pune în valoare potenţialul lor biologic de realizare a unor producţii variate,
ridicate, constante an de an şi de cea mai bună calitate. De aceea, creşterea animalelor, starea lor
de sănătate şi capacitatea productivă depind în cea mai mare măsură de asigurarea în tot timpul anului
de furaje (nutreţuri) bogate în diferiţi constituenţi chimici. Aceştia la rândul lor sunt transformaţi în alte
substanţe plastice şi energetice necesare pentru creşterea şi dezvoltarea animalului, precum şi pentru
formarea producţiei specifice (lapte, carne, ouă, lâna).
Specialiştii sunt de acord că dintre toate categoriile de nutreţuri care se folosesc în hrana
animalelor cele de origine vegetală prezintă cea mai mare importanţă biologică şi economică
Se poate vorbi de o relaţie directă plante agricole - plante furajere - alimentaţia animalelor.

În acest sens se pot menţiona sursele care asigură furajele:

- Plantele cerealiere şi leguminoase din care se produc nutreţurile concentrate şi cele grosiere
(paiele, pleava, cocenii, vrejii);
- Plantele agricole de la care rezultă reziduuri valoroase după prelucrarea lor industrială: floarea
soarelui (şroturi şi turte), sfeclă de zahăr (borhotul şi melasă);
- Plante rădacinoase precum sfeclă furajeră, morcovul furajer, broajba şi turnepsul;
- Plantele din grupa bostănoaselor (dovlecelul furajer) şi al verzei(varză furajeră), gulia furajeră;
- Plantele tuberculifere: cartoful şi topinamburul;
- Plantele oleaginoase: floarea soarelui şi răpită;
- Plantele furajere propriu-zise, care produc nutreţul verde, fânul şi silozul.

Creşterea efectivelor de animale şi sporirea producţiei acestora sunt condiţionate, într-o măsură
însemnată, de modul în care se asigură nutreţurile.

Prin furaje (nutreţuri) înţelegem toate produsele de origine vegetală, animală, minerală şi de

11
sinteză, care folosite în hrana animalelor determină asigurarea funcţiilor vitale ale acestora şi punerea în
valoare a potenţialului lor productiv.
Hrănirea raţională a tuturor speciilor şi categoriilor de animale presupune îmbinarea armonioasă
a principiilor fiziologice cu cele economice, ceea ce necesită cunoaşterea temeinică a două categorii de
probleme de bază şi anume:
- Cerinţele organismului animal privind complexul de principii nutritive pe care se bazează
tehnica normării şi alcătuirii raţiilor furajere;
- Elementele care servesc drept sursă de hrană, respectiv furajele, prin prisma valorii nutritive, a
modului în care se obţin, a caracteristicilor pe care le prezintă şi a tehnologiei de conservare,
preparare şi utilizare a lor.
Totalitatea resurselor folosite în alimentaţia animalelor, alcătuiesc baza furajeră. Baza
furajeră este alcătuită, în principal, din furaje de origine vegetală.

1.1 Valoarea nutritivă a nutreţurilor

Valoarea nutritivă a furajelor este dată de capacitatea de a satisface necesităţile organismului

animal cu energie şi substanţe nutritive, precum şi modul în care influenţează sănătatea, funcţia de
reproducţie şi creşterea producţiei animaliere. Această valoare depinde însă de conţinutul furajelor în
energie şi substanţe nutritive, precum şi de rezultatul interacţiunii acestora cu organismul animal.
Principalele metode de apreciere a valorii nutritive a nutreţurilor sunt: pe baza conţinutului lor în energie
şi pe baza efectului lor productiv.
Aprecierea nutreţurilor pe baza producţiei realizate în mod efectiv de un animal, constituie o
etapă superioară în aprecierea valorii nutritive a nutreţurilor. Potrivit acestui mod de apreciere, se
consideră că un nutreţ are o valoare nutritivă cu atât mai mare, cu cât determină obţinerea unei cantităţi
mai mare de lapte.

1.2 Clasificarea nutreţurilor

Prin nutreţ se înţelege orice produs de natură organică sau anorganică, care folosit în hrana
animalelor singur sau în amestec asigură acestora desfăşurarea normală a proceselor fiziologice, fără a
dăuna sănătăţii. Se considera nutreţuri: plantele de nutreţ, subprodusele obţinute de la industrializarea
produselor agricole, produsele de origine animală, minerală şi microorganica.
Consumarea nutreţurilor de către animale asigură pe de o parte energia cheltuită pentru menţinerea
funcţiilor vitale, iar pe de altă parte acestea sunt transformate în organism în diferite forme de producţie:
carne, grăsime, lapte, lână, ouă.

12
Clasificarea nutreţurilor se face după următoarele criterii:
1. După origine
a) Nutreţuri de origine vegetală
 nutreţuri verzi provenite din pajişti naturale (păşuni de deal, munte, etc.) sau din culturi (lucernă,
trifoi, sparceta, ghizdei, borceag, porumb, graminee perene etc.);
 fânuri naturale (de deal, de munte, de pădure etc.) şi cultivate (de lucernă, de trifoi, de sparcetă
etc.);
 nutreţ murat (siloz, semisiloz, semifan);
 fibroase grosiere (paie şi plevuri de cereale, vreji de leguminoase, coceni de porumb, ciocălăi de
porumb);
 grăunte de cereale (porumb, orz, ovăz, grâu, secara etc.), boabe de leguminoase (mazăre, soia,
bob, lupin etc.) şi seminţe de oleaginoase (în, cânepa, floarea – soarelui);
 rădacinoase (sfecla, morcovi), tuberculifere (cartof, topinambur) şi bostănoase (bostan, pepene
furajer);
 fructe de arbori (ghinda, jirul, castanele sălbatice);
 subproduse rezultate de la prelucrarea industrială a materiei prime vegetale: de la industria
morăritului (tarate, zoana, praf de moară), de la industria uleiurilor vegetale (turtele şi şroturile
de floarea – soarelui, soia, porumb, în dovleac, cânepa, bumbac etc.), de la industria zahărului
(tăiţei de sfeclă, melasă), de la industria berii (borhotul, colţii de malţ, drojdia de bere), de la
fabricile de spirt şi amidon (borhoturile), de la fabricile de vin şi rachiu (tescovina, boştina).
b). Nutreţurile de origine animală: faină de peşte, de carne, de cadavre, de sânge, de oase, lapte, zer, zara
etc.
c). Nutreţuri de origine microorganica: drojdiile furajere crescute pe diferite medii de cultură.
d). Nutreţuri de origine minerală: sare de bucătărie, carbonat de calciu, fosfat dicalcic, sulfat de fier etc.
e). Nutreţuri de sinteză: ureea, izobutiliden-diureea, aminoacizi sintetici, preparate enzimatice, corectori
de gust, pigmenţi etc.

2. După conţinutul în principii nutritivi

a). Nutreţuri concentrate, care la 1 kg au volum mic şi valoare nutritivă mare (făinuri animale, grăunte
de cereale, boabe de leguminoase, şroturi etc.).
b). Nutreţuri voluminoase, care la 1 kg au volum mare şi valoare nutritivă mică (nutreţurile verzi,
fânurile, fibroasele grosiere, rădacinoasele, tuberculiferele, bostănoasele, nutreţurile murate, borhoturile
etc.).

3. După conţinutul în apă

13
a). Nutreţuri uscate, care conţin sub 15% apă (fânurile, fibroasele grosiere, făinurile animale, grăuntele
de cereale, boabele de leguminoase, nutreţurile minerale etc.).
b). Nutreţuri suculente, care conţin până la 80% apă (nutreţul verde, rădacinoasele, bostănoasele, nutreţul
murat etc.). Excesul de apă din aceste nutreţuri este dat de apă de vegetaţie, care are un rol important în
organismul animal.
c). Nutreţuri apoase, care conţin până la 95% apă (borhoturile de la fabricile de spirt, de amidon, de bere
etc.). Excesul de apă din aceste nutreţuri este dat de apă de preparaţie (apă adăugată în timpul procesului
de prelucrare industrială a materiei prime) care nu are valoare pentru organismul animal.

4. După compoziţia chimică

a). Nutreţuri bogate în proteine (nutreţurile de origine animală, şroturile, drojdiile furajere, boabele de
leguminoase etc.).
b). Nutreţurile bogate în grăsimi (seminţele de oleaginoase, jirul, turtele de oleaginoase, jumările
industriale etc.).

1.3 Furajarea bovinelor

Bovinele au câteva particularităţi de hrănire diferite de ale altor categorii de animale date de
specificul consumului şi al digestiei. Prin capacitatea mare a tubului digestiv, în special a rumenului,
bovinele pot consuma cantităţi mari de nutreţuri de volum, uneori exclusiv mai ales la niveluri mici de
producţie. Particularităţile de hrănire la bovine sunt date în special de specificul digestiei sub acţiunea
microflorei, îndeosebi la nivelul rumenului. Este vorba de procese complexe de degradare şi de sinteză
prin intermediul cărora bovinele îşi asigură cea mai mare parte din elementele nutritive.
Procesele fermentative antrenează toate substanţele organice componente ale nutreţurilor (glucide,
lipide, proteine). Digestia glucidelor presupune un întreg şir de reacţii cu un număr mare de compuşi
intermediari, finalizându-se în produşii unui amestec de acizi graşi volatili: acetic, propionic, butiric, în
cantităţi mai mici (izo) valerianic, izobutiric. La raţii obişnuite proporţia acidului acetic este de 60-70%,
propionic 15-20%, butiric 10-15%.
Principalul factor care determină proporţia în acizi graşi volatili este structura raţiilor

Vacile de lapte
Necesarul se stabileşte în funcţie de greutatea corporală, producţia de lapte scontată, conţinutul în
grăsime al laptelui, faza lactaţie etc.

14
 Schimbarea în greutate Schimbarea greutăţii pe Efectul net asupra
Săptămâna de lactaţie
(kg\zi) 10 săptămâni (kg.) greutăţii corporale (kg)

0 – 10 - 0.5 - 35 - 35

11 – 20 0 0 - 35

21 – 30 + 0.5 + 35 0

31 – 40 + 0.5 + 35 + 35

41 – 52 + 0.75 + 63 + 98

1.4 Furajarea cabalinelor

Când furajezi un cal trebuie să iei în considerare că este un animal erbivor. Acesta înseamnă că
sistemul lui digestiv este obişnuit cu alimente consumate în cantităţi mici. Prin urmare, hrănirea trebuie
să aibă loc de mai multe ori pe zi, în porţiuni mici. Această cantitate în cazul unui cal obişnuit de hobby
însemna 8-10 kg de fân de păşune de bună calitate, 4 kg de furaj (2 kg de ovăz, 1 kg de orz, 1 kg de
porumb) şi sare de lins.
Desigur, la nevoie acest meniu se poate modifica în funcţie de gradul de dificultate al muncii
la care este supus calul, starea sarcinii, vârsta, anotimpul şi nu în ultimul rând, varietatea de alimente
disponibile. De exemplu, în cazul în care calul munceşte din greu, cum ar fi călărire la distanţă sau
echitaţie de traseu, porţia de nutreţuri poate fi crescută la 5-6 kg. Iată cum poţi să-i creezi calului tău un
meniu variat:

Furajul fibros

În împrejurări naturale, calul paşte din zori de zi până la prânz, apoi de după-amiază până seara
târziu şi nu se hrăneşte cu furaje. În circumstanţele domestice însă, primeşte furaje şi, din păcate, destul
de des. Vara este hrănit cu fân în loc să fie pus la păscut. Deci, nutreţul de bază este fânul şi prin urmare
acesta trebuie să fie de bună calitate şi să fie pus mereu în faţa calului. Dintre furajele fibroase, cel mai
comun este fânul de pajişte. Conţinutul de proteine al fânului este mai scăzut, oferă o cantitate energetică
medie, iar cel de fibră este mai ridicat decât al fânului de lucernă. De obicei, caii preferă ierburile care
se întăresc lent.
Pentru recoltarea şi pregătirea fânului, plantele cele mai potrivite sunt cele din faza de creştere,
înaintea înfloririi. Astfel, se poate recolta fânul de cea mai bună calitate, adică de culoare verzuie, care
nu este prăfuit. Fânul de lucernă nu este tocmai potrivit pentru cai, însă le place mult vacilor. Totuşi

15
este recomandat iepelor ce alăptează deoarece are conţinut ridicat de proteine. Paiul de ovăz poate
constitui furaj de balast suplimentar, fiindcă are conţinut redus de energie şi de proteine, dar conţine
multe fibre
Cu toate acestea, primăvară şi vara nutreţurile cele mai optime sunt ierburile verzi, atât
păşunate, cât şi cosite. Este importantă de asemenea, perioada de deprindere: lasă calul la păşunat cât
mai mult sau treptat îi ridici doza de furaj verde, pentru că stomacul să i se adapteze mai uşor. Fânul
verde cosit trebuie să-l păstrezi mereu întins, împrăştiat până în momentul hrănirii, altfel se
îmbâcseşte.

Hrana furajeră

Odată cu domesticirea calului, a venit treptat în prim plan alimentarea cu hrana furajeră.
Explicaţia acestui fapt ar fi ca furajul este o hrană mai concentrată decât fânul în sine. Furajele asigură
nutriţie adecvată şi energia necesară calului în timpul activităţii fizice grele.
 Cel mai frecvent este ovăzul. Aceasta este singura hrană din care calul poate mânca oricât,
deoarece compoziţia bobului de ovăz seamănă mult cu cea a ierburilor, deci oferă energie şi
conţinutul de fibră este ridicat.
 O altă componentă de hrană este orzul. Învelişul exterior al bobului este foarte bine lipit de
sămânţă şi de aceea se serveşte sfărâmat sau zdrobit. Asemănător ovăzului şi acesta are valoare
nutritivă similară, dar este puţin mai bogat în energie.
 A treia componentă este porumbul furajer. Acesta are conţinutul de energie cel mai ridicat, dar
scăzut în proteine. Conţinutul de grăsime este asemănător cu cel de al ovăzului. Este indicat să serviţi
calului ştiuleţi, deoarece astfel mestecă mai lent şi o cantitate mai limitată, deci este scutit de colici
(crampe intestinale). Este recomandat ca porumbul dezghiocat să fie sfărâmat sau măcinat brut.

1.5 Furajarea ovinelor

Structura rațiilor trebuie să se păstreze constantă pe o perioadă cât mai lungă de timp, berbeci
fiind sensibili la schimbările bruște și dese ale acesteia. La stabilirea normelor și rațiilor furajere pentru
oile mame trebuie să se țină seamă de starea fiziologică — perioada de repaus, perioada de pregătire
pentru montă și de montă propriu-zisă, perioada de gestație, perioada de lactație. Hrănirea oilor mame
în perioada de pregătire pentru montă și a montei propriu-zise începe încă din luna august și dureazã
până în prima parte a lunii noiembrie. Această perioadă coincide cu perioada de pășunat. Se repartizează
oilor păşuni de cea mai bună calitate. Li se administrează fân și nutrețuri concentrate (porumb, grâu,
ovăz) precum și şrot de soia. În prima parte a gestației, nevoile de hrană ale oii sunt reduse, fiindcă
dezvoltarea fătului este mică. În partea a II-a a gestației nevoile de hrană cresc substanțial, apărând

16
necesitatea hrănirii stimulatoare. Hrănirea corectă a oilor în ultima parte de gestație este necesară pentru
dezvoltarea normală a fătului, crearea de rezerve pentru producția de lapte, dezvoltarea glandei mamare
și creşterea normală a lânii. Ultima parte a gestației corespunde cu perioada de iarnă (stabulație) când
hrănirea se face cu nutrețuri conservate. Calitatea acestora trebuie să fie foarte bună pentru a avea o
concentrație energetică și proteică cât mai mare. Se pot folosi silozuri de bună calitate, fânuri și nutrețuri
concentrate. În perioada de lactație se administrează nutrețuri concentrate care stimulează producția
lactogenă (târâte de grâu) pe lângă celelalte nutrețuri. Hrănirea mieilor sugari în primele 7 zile sunt
hrăniți exclusiv cu lapte. Începând din a II-a săptămână de viața li se administrează nutrețuri concentrate,
energetice și mici cantități de fân. La început consumă aproximativ 70 g de fân, iar la sfârșitul alăptării
ajung la 200 — 300 g fân pe zi. De asemenea li se administrează și nutrețuri suculente în special masă
verde.
Tabelul 2. Raţii de hrană pentru oi în perioada alăptare şi lactaţie

Oi 60 kg
Oi 50 kg Oi 60 kg Oi 55 kg Oi 55 kg
1-2 luni după
Specificare 0-3 sapt. 4-6 sapt. 7-10 sapt. 3-4 luni după
înţarc.
Alăptare Alăptare Lactaţie înţarc. Mieilor
Mieilor
Siloz porumb 0,99
Fân amestec golomăţ +
lucernă 0,34 1,22
NV borceag ovăz +
mazăre 11
NV golomăţ + lucernă 9,01
Porumb 0,46 0,75 0,6
Mazăre 0,44
Şrot fl. Soarelui 0,49
Pajişti naturale NV 8

Capitolul 2

17
 Tehnologia alternativă de cultivare a furajelor

Agricultura convenţională - intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care se bazează în

mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului
tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată doar prin arătura
cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ
şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari,
monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este unanim
acceptat ca acest tip de agricultură poate afecta mediului înconjurător, mai ales dacă diferitele
componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local:
climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de vulnerabilitate sau de
susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimice, biologice, fizice a mediului.
Agricultura biologică

Mediu intensiv şi astfel, mai puţin agresiv în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse)
agricole mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care sunt considerate
superioare din punct de vedere calitativ. În raport cu mediul înconjurător acest sistem este mai bine
armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţe biologice,
totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii
produselor este necesară certificarea tehnologiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă
specială.

2.1 Sistemul hidroponic

Chiar dacă, astăzi, sistemele de culturi hidroponice, par a fi cea mai modernă şi surprinzătoare
tehnologie aplicată în creşterea plantelor, principiul este vechi de când lumea. Pe baza lui s-au ridicat
Grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon, în secolul al VII-lea i.Hr., datorită lui populaţia din
zonele muntoase din Peru îşi cultivă legumele pe suprafeţe acoperite cu apă sau cu nămol. Gospodăriile
ţărăneşti din China, chiar şi astăzi, folosesc tehnicile milenare ale culturilor pe pietriş.
La antipod, la începutul mileniului trei, păstrându-se ideea, veche de mii de ani, a culturilor fără sol, o
ipostază a Grădinilor suspendate din Babilon ar putea fi “fermele verticale”, cea mai îndrăzneaţă idee a
agriculturii contemporane, un concept lansat în 1999, în Statele Unite ale Americii. Cu o mare economie
de suprafaţă orizontală, aceste ferme, amplasate în interiorul sau în apropierea oraşelor, apelând la

18
sistemele de culturi hidroponice supraetajate, ar putea fi răspunsul la nevoile de hrană crescute, la nivelul
mapamondului, şi ar aduce şi un plus de calitate.

Fig. 2.1 Exemplu de cultură a tomatelor in sistem hidroponic

În ultimii ani, în unele ţări, unde condiţiile climatice sunt mai puţin favorabile culturilor
agricole (zone secetoase, aride, soluri cu fertilitate scăzută) sau în fermele unde se aplică tehnologii
moderne de creştere a animalelor, producerea furajelor verzi nu se mai realizează direct în câmp, pe
terenurile agricole destinate acestor culturi, ci în interiorul unor construcţii speciale: camere sau
containere de creştere hidroponică a plantelor, sere sau chiar solarii.
În aceste spaţii amenajate, producerea de furaje verzi sau de “păşune verde” (engl. graze green)
se realizează pe verticală, în tăvi de diferite dimensiuni, fără nici un substrat. Condiţiile de mediu din
aceste camere de creştere sunt controlate, la nivelul optim de creştere a plantelor în câmp: temperatura
de 22-25°C, umiditatea atmosferică de 40-60 la sută şi iluminarea zilnică timp de 10-12 ore.

2.1.1 Tehnologia de cultivare

Sistemele de culturi hidroponice, presupun amenajarea unui mediu de înrădăcinare a plantelor,
altul decât solul, care poate fi vată minerală (foarte utilizată, în ultima vreme), pietrişul, nisipul, cuarţul,
perlitul (un material spongios, obţinut din rocă vulcanică), argila expandată, poliuretan etc. Materialele
folosite pentru substraturile de susţinere, fie că sunt naturale, fie că sunt obţinute industrial, trebuie să
permită rădăcinilor să respire, să aibă capacitatea de a reţine soluţia (dar să asigure şi un bun drenaj), să

19
nu interacţioneze cu diverşi compuşi ai substanţelor nutritive. Materialele sunt umezite, la intervale
regulate de timp, cu soluţia nutritivă care trebuie să conţină, în anumite proporţii, toate elementele
(minerale şi oligoelemente) pe care planta, în mod normal, le extrage din sol: calciu, magneziu, sodiu,
potasiu, fier etc.
Seminţele se aşează direct în tăvi (de regulă acestea sunt din material plastic), foarte apropiate
unele de altele, şi vor fi udate la intervale scurte de timp cu o soluţie de elemente nutritive, ca în cazul
seminţelor puse la germinat.
Perioada de producere a unei culturi furajere în sistem hidroponic este de 7-10 zile, când plantele
ajung la înălţimea de 12-15 cm. La acest stadiu de dezvoltare, cultura arată ca o pâslă verde, înţesată de
rădăcinile plantelor, şi se administrează imediat în hrana animalelor (taurine, ovine, cabaline).
Cantitatea de seminţe care se “seamănă” în tăvi variază de la o specie la alta, între 1 şi 4 kg/mp.
În acest sistem pot fi folosite culturile furajere cunoscute: cereale păioase (grâu, orz, ovăz, porumb),
leguminoase perene (lucernă, trifoi roşu), graminee furajere (raigrasul aristat, raigrasul peren).

2.1.2 Avantajele sistemelor hidroponice

-Productivitate mai mare, în comparaţie cu sistemele tradiţionale
-Calitatea superioară a produselor agricole obţinute
-Producţiile nu sunt dependente de condiţiile climatice şi nici de lumină naturală, deoarece lumina
artificială adecvată o poate substitui pe cea dintâi.
- Nu se folosesc îngrăşăminte chimice şi nici pesticide.
-Asigură creşterea rapidă a plantelor (plantele cresc de două ori mai repede în culturi hidroponice
decât în sol)
-Se obţin mai multe recolte pe an.
- Se fac economii substanţiale la consumul de apă (cu 90% mai puţină apă decât la culturile cu sol),
iar unele sisteme performante permit chiar reciclarea apei folosite.
- Se elimină fenomenul de “oboseală” a solului, aceeaşi cultură putând fi repetată, pe acelaşi suport,
de mai multe ori pe an (de exemplu, se pot obţine aproximativ 20 de recolte de salată pe an).
-Condiţii maxime de igienă
-Instalaţiile specifice ale acestor sisteme de culturi hidroponice nu poluează.

2.1.3 Dezavantajele sistemelor hidroponice

-Costurile ridicate ale amenajărilor şi ale energiei electrice
-Amortizarea se face în timp îndelungat.
-Folosirea unor cantităţi mări de materiale plastice pentru substrat, care, de regulă, nu sunt reciclabile.

20
-Plantele sunt foarte sensibile la variaţiile de temperatură, nemai intervenind autoreglajul, ca atunci
când rădăcinile cresc în sol, ceea ce presupune sisteme sofisticate de aerisire şi reglare a temperaturii.

2.2 Sistemul aeroponic

O variantă a sistemelor de cultură fără sol este aeroponica, aceasta constând în introducerea
rădăcinilor plantelor în interiorul unor tuburi din plastic, în care se pulverizează soluţia nutritivă. Se pot
creşte plante şi pe film nutritiv, adică în containere introduse în nişte conducte la baza cărora soluţia
circulă sub forma unor pelicule foarte fine. De asemenea, pentru accelerarea procesului de măturare a
legumelor şi a fructelor, se foloseşte tot mai mult “ultraponia”, un procedeu bazat pe urmărirea variaţiilor
ciclice ale unor funcţii biologice ale plantelor, într-un interval de 24 de ore, cu scopul de a le stimula
prin diverse procedee.

Fig. 2.2 Exemplu de cultură a tomatelor in sistem aeroponic

Capitolul 3

21
 Procesul de germinare al seminţelor

Germinația este un proces fiziologic de trecere a unui germen de la viața latentă la viața activă și
care duce la nașterea unei plante sau a unui organ vegetal.

În interiorul seminței se află embrionul, din care va lua naștere nouă plantă. Sămânța
înmagazinează hrana pentru a ajuta planta să crească. Ea se desprinde de planta-părinte când este uscată.
Astfel sămânța este protejată de mucegai și devine mai ușoară. O sămânță ușoară poate fi dusă de vânt
pe distanțe mari, pentru a ajunge pe un sol în care să aibă condiții de creștere. Odată ajunsă pe sol, ea
absoarbe apă, se umflă și se deschide pentru că noua plantă să poată crește.

3.1 Alcătuirea seminței

TEGUMENTUL SEMINAL este învelişul protector al seminţei care apăra embrionul de

intemperii, păstrându-I astfel timp îndelungat capacitatea de germinare;
HILUL este o adâncitură caracteristică (cicatrice) rămasă după dezlipirea seminţei de pe funicul;
MICROPILUL apare sub forma unei ridicături cu un por în mijloc. Prin zona micropilului,
radicula embrionului va sparge integumentul în timpul încolţirii;
EMBRIONUL, este partea seminei care a luat naştere din oosferă fecundată; Reprezintă
germenele viitoarei plante; Poseda în miniatură toate organele esenţiale ale plantei: o radiculă sau
radacinita, o tulpiniţa reprezentată de axa hipocotila, un muguraş numit gemula şi una sau două frunze
embrionare sau cotiledoane; Toate părţile embrionului sunt formate din ţesuturi meristematice
nediferenţiate;
ENDOSPERMUL SAU ALBUMENUL, ia naştere din zigotul accesoriu al sacului embrionar şi
constituie ţesutul de depozitare de substanţe de rezervă, care va hrăni embrionul în formarea sa; Unele
plante nu poseda endosperm, dar au un ţesut special, numit perisperm, care se formează din ţesutul
nuclear, aşezat la exteriorul sacului embrionar (sfeclă de zahăr). Alte plante au şi endosperm şi
perisperm.
După natura chimică a substanţelor, endospermul poate fi: amilaceu, oleaginos, aleuronic şi
cornos, de exemplu, gramineele au ca substanţe de rezervă amidonul, ricinul, inul muştarul, au grăsimi,
multe leguminoase au aleurona.
Viaţa latentă a plantelor este un proces de adaptare la condiţiile variate de mediu. Aşa de pildă,
în condiţii nefavorabile de mediu se instalează starea de repaus la: spori, zigoţi, seminţe, etc.
Embrionul intră în repaus în momentul maturaţiei complete a seminţelor. Starea de repaus se
realizează că o consecinţă a următoarelor fenomene mai importante: scăderea la minimum a cantităţii de
apă; transformarea coloizilor în gel; micşorarea vitezelor reacţiilor biochimice. În repaus embrionul, nu-

22
şi schimbă aspectul morfologic, ci numai starea fiziologică.
Dintre factorii interni ce conduc la dezvoltarea corespunzătoare a semintelor se pot enumera:
permeabilitatea tegumentului seminal, conţinutul în apă al seminţelor, natura chimică a endospermului,
prezenţa enzimelor active, starea de sănătate şi maturitate fiziologică. Dintre factorii externi mai
importanţi sunt: temperatura, lumina, apa şi oxigenul.

Fig. 3.1 Structura semintei la gimnosperme si angiosperme

Fenomenele morfologice ale germinaţiei:

- În urma îmbibării cu apa, primul fenomen observat este umflarea seminţei;
- Ţesuturile seminţei cresc mult în volum, determină întinderea tegumentului seminal şi în cele din urmă,
dezorganizarea lui.
- Ieşirea radiculei care se orientează în sol întotdeauna vertical în jos, având un geotropism pozitiv;
- La scurt timp apar perişorii absorbanţi şi fosta radicula devin rădăcina principală, adaptată funcţiilor
de fixare şi absorbţie;
- Hipocotilul şi epicotilul provenit din gemulă cresc în sens invers rădăcinii, transformându-se în tulpină
principală, ele au geotropism negativ.

3.2 Grâul

Grâul este a doua cultură mondială că mărime după porumb, a treia fiind orezul. În Europa
Occidentală şi în Orientul Mijlociu, grâul şi derivatele sale fac parte din alimentaţia curentă.

23
Importanţa culturii Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, din care se obţine în principal pâine,
aliment de bază pentru cca. 40% din populaţia globului. Prin măcinare, din boabele de grâu se obţine
făina care este utilizată pentru prepararea de diferite produse de panificaţie şi patiserie, fabricarea de
paşte făinoase, etc. Boabele de grâu intră în alcătuirea amestecurilor de cereale prentru micul dejun.
Boabele de grâu se utilizează în hrana animalelor ca atare sau măcinate. De asemenea, în furajarea
animalelor se utilizează şi tărâţa rezultată ca subprodus în urma procesului de măcinare, aceasta fiind
bogată în proteine, lipide şi săruri minerale. Boabele de grâu servesc ca materie primă în diferite
industrii, pentru obţinerea de amidon, gluten, spirt, băuturi spirtoase (vodcă, whisky), bere, biocarburant
(bioethanol). Paiele au utilizări multiple, precum: materie primă în industria celulozei şi hârtiei; aşternut
pentru animale; furaj grosier; îngrăşământ organic prin încorporare în sol după recoltare sau prin
compostare; producerea de energie termină prin arderea în arzătoare cu recuperare de căldură. Germenii
de grâu rezultaţi în urma procesului de măcinare sunt utilizaţi în hrana omului ca produse energizante
(germeni consumaţi cu lapte sau miere de albine), ca adaus în diferite produse de panificaţie, sau pentru
obţinerea de ulei foarte apreciat în industria cosmetică.

3.2.1 Compoziţia chimică a bobului şi factorii de influenţă

Glucidele predomină în compoziţia bobului de grâu, acestea reprezentând 62-75 % din masa
bobului. Glucidele sunt formate în proporţie de peste 90 % din amidon, restul fiind dextrine şi alte
glucide simple. Glucidele sunt acumulate, în principal, în endosperm. Climatele umede şi răcoroase
favorizată acumularea glucidelor în bob prin prelungirea perioadei de formare a boabelor, ceea ce
determină acumularea unor cantităţi mai mari de amidon în endosperm. De asemenea, în condiţii de
irigare, conţinutul boabelor în glucide este mai ridicat. Substanţele proteice reprezintă 10-16 % din masa
bobului de grâu (cu limite de variaţie între 8 şi 24 %), având ponderea cea mai mare parte în părţile
periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă) şi în embrion. Raportat la conţinutul total de
proteină din bob, peste 70% din proteine sunt localizate în endosperm.
Lipidele reprezintă 1,8 - 2,5 % din masa bobului şi sunt acumulate, în special în embrion şi în stratul cu
aluronă. Din embrionii de grâu, prin presare se obţine un ulei bogat în vitamina E, foarte apreciat în
industria cosmetică. Celuloză reprezintă 2,0 – 3,5 % din masa bobului şi este localizată în învelişurile
bobului (pericarp), de unde se obţine tărâţa, în urma procesului de măcinare. Substanţele minerale (K,
Că, Mg, Şi, Na, Cu, Mb, Mn) reprezintă 1,5 - 2,3% din masa bobului şi sunt localizate în părţile periferice
ale bobului. Vitaminele din bobul de grâu sunt reprezentate de complexul B (B1, B2, B5, B6), vitaminele
PP, E, K şi H. Boabele de grâu sunt mai sărace în vitamina A şi nu conţin vitaminale C şi D.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Grâul se cultivă pe glob între paralelele de 30-60° latitudine nordică şi 25-40o latitudine sudică,
ceea ce face că în fiecare lună a anului undeva pe glob să se recolteze grâu. În condiţiile din ţara noastră,

24
perioada de vegetaţie a grâului de toamnă se încadrează, în general, între 270 şi 290 zile (cca. 9 luni), în
funcţie de soi şi condiţiile în care se cultivă. 2.2.4.1.

Cerinţe faţă de căldură

Temperatura minimă de germinare a boabelor de grâu este de 1-3o C. De obicei, în momentul
semănatului grâului de toamnă temperatura este de cca. 15o C în sol, procesul de germinaţie nefiind 30
31 afectat de temperatură. Pentru răsărire, grâul necesită o sumă de temperaturi biologic active (TBA,
cu temperatura de bază de 0o C) de 100-140o C. Înfrăţirea grâului începe după 12-15 zile de la răsărire
şi se desfăşoară în condiţii optime la temperatura de 8-10o C, procesul continuând până ce temperatura
scade sub 5o C. Plantele de grâu formează 2-3 fraţi în toamnă, ceea ce asigură o rezistenţă maximă la
iernare, dacă se realizează o sumă a temperaturilor biologic active (TBA, cu temperatura de bază de 0o
C) de cca. 500o C. În toamnă, plantele de grâu se adaptează pentru a rezista gerurilor din timpul iernii,
proces numit „călire”, care se desfăşoară în două faze: - primă fază (15-20 zile) se parcurge în condiţii
de zile însorite şi calde, la temperaturi de 10- 15o C în timpul zilei şi 0-6o C în timpul nopţii; - faza a
doua (17-28 zile), în care se realizează deshidratarea celulelor şi concentrarea sucului celular la
temperaturi de cca. 0o C. Grâul de toamnă bine călit rezistă la îngheţuri de până la –20o C la nivelul
nodului de înfrăţire. În primăvară, temperaturile favorabile plantelor pentru alungirea paiului sunt de 14-
18o C, pentru înspicat de 16-18o C, pentru înflorit de 18-20o C, iar pentru formarea, umplerea şi coacerea
bobului de 20o C. 2.2.4.2.

Cerinţe faţă de umiditate

În zona de cultură a grâului, se consideră că este necesar să cadă o cantitate de precipitaţii de cel
puţin 225 mm, cantitatea optimă fiind de 600 mm. Coeficientul de transpiraţie al grâului este cuprins
între 350 şi 400 (Roman Gh.V., 2006). Pentru germinaţie, boabele de grâu absorb o cantitate de apă
echivalentă cu 40-50 % din greutatea lor. Răsăritul are loc în condiţii optime la o umiditate a solului de
70-80% din capacitatea totală pentru apă, limita inferioară fiind de 40% din capacitatea totală pentru
apă. În condiţiile din ţara noastră, toamnele sunt în mod frecvent secetoase, ceea ce face ca germinarea
şi răsăritul culturilor de grâu să fie întârziate şi culturile să fie neuniforme. În primăvară, cerinţele faţă
de umiditate cresc continuu, fiind maxime în perioadele de înspicare, înflorire şi umplere a boabelor.
Deficitul hidric în primăvară are o influenţă negativă asupra alungirii paiului, dar mai ales asupra
procesului de organogeneză, ceea ce face ca spicul format în asemenea condiţii să aibă un număr mic de
spiculeţe, iar spiculeţele să aibă un număr mic de flori fertile. Excesul de umiditate în primăvară
favorizează dezvoltarea bolilor foliare. În faza de umplere a boabelor, vremea uscată şi călduroasă
determină un dezechilibru între pierderea apei prin procesul de transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol,
ceea ce duce la apariţia fenomenului de şiştăvire. Acest fenomen împiedică transportul substanţelor
asimilate din frunze în bob, motiv pentru care boabele se opresc din dezvoltare, pierd apă şi se încreţesc,

25
devenind şiştave.

Cerinţe faţă de sol

Grâul dă rezultate bune pe soluri mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare de reţinere
a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH între 6 şi 7,5). Sunt neindicate pentru grâu solurile
impermeabile, pe care stagnează apa, plantele de grâu pe aceste soluri fiind expuse la fenomenul de
asfixiere. Nu sunt favorabile nici solurile uşoare, deoarece plantele pot suferi de secetă. De asemenea,
nu sunt indicate nici solurile prea acide sau prea alcaline.

3.3 Orzul

Orzul este una dintre cele mai vechi plante de cultură: există menţiuni că s-a cultivat încă din
epoca de piatră, odată cu primele începuturi ale agriculturii
În furajarea animalelor, boabele de orz au o valoare nutritivă ridicată şi o bună digestibilitate, fiind
comparabile cu valoarea furajeră a boabelor de porumb. Boabele de orz sunt utilizate ca furaj concentrat
pentru animalele puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi animalele tinere. Acestea pot intra în
compoziţia furajelor concentrate în proporţie de 20-25% pentru păsări, 25-30% pentru animalele tinere,
animale în gestaţie şi reproducători masculi, 30-35% pentru animalele în lactaţie, 30-40% pentru
animalele de tracţiune şi 50-70% pentru porcii puşi la îngrăşat (Drăghici L. şi colab., 1975). Orzul este
folosit în hrana animalelor şi că masă verde, siloz sau fân, singur sau în amestec cu leguminoase (borceag
de toamnă).

3.3.1 Compoziţia chimică a bobului şi factorii de influenţă

Compoziţia chimică a boabelor de orz este de 55-65% hidraţi de carbon, 9,5-14% proteină, 2-3%
grăsimi, 4-7% celuloză, 2-3% cenuşă. Orzul utilizat în alimentaţia omului trebuie să aibă boabe mari,
golaşe, cu un conţinut ridicat de proteină. Calitatea panificabilă a făinii de orz este slabă deoarece lipseşte
glutenul. Orzul furajer trebuie să aibă boabe bogate în proteine, substanţe extractive neazotate şi grăsimi,
iar celuloza să fie în proporţie mai redusă. Comparativ cu porumbul, proteina din boabele de orz are un
conţinut mai ridicat în aminoacizii lizină şi triptofan.

Cerinţe faţă de climă şi sol

Orzul se cultivă până la latitudini de 70 grade, iar ca altitudine până la 1.900 m în Alpi, 2.700 m în
Caucaz şi 4.700 m în Tibet. În condiţiile din ţara noastră, orzul de toamnă are perioadă de vegetaţie mai
scurtă cu 7-10 zile decât grâul de toamnă, iar orzul de primăvară are perioadă de vegetaţie cuprinsă între
90 şi 120 de zile. 2.3.4.1.

26
Cerinţe faţă de căldură
Temperatura minimă de germinaţie este de 1-2°C, iar răsărirea are loc în condiţii optime la
temperatura de 15-20°C. Pentru răsărire, orzul necesită o sumă a temperaturilor biologic active de 110-
130°C. Până la intrarea în iarnă, orzul are nevoie de o sumă a temperaturilor biologic active de 500 –
550°C. Pentru a ajunge la maturitate, orzul de toamnă necesită o sumă a temperaturilor biologic active
de 1700-2100°C, iar orzul şi orzoaica de primăvară necesită 1200-1800°C. Pentru că plantele de orz să
treacă din etape vegetativă în etapa reproductivă (pentru realizarea inducţiei florale), respectiv pentru că
planta să capete capacitatea de a forma paiul şi spicul, acestea trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare,
care constă dintr-o perioadă de 35-45 zile, la 1-3°C. La formele „umblătoare” de orz (care pot fi semănate
atât toamna, cât şi primăvara), vernalizarea se parcurge într-un timp mai scurt, de 15-20 zile, la
temperatura de 2-4°C. La formele de orz de primăvară, durata vernalizării este de 10-15 zile, la
temperaturi de 3-5°C. Orzul de toamnă este mai sensibil la condiţiile de iernare comparativ cu grâul sau
secara de toamnă, acesta rezistând până la -15°C. Orzul este mai rezistent la temperaturi ridicate
comparativ cu grâul, secară şi ovăzul. 46 47 2.3.4.2.

Cerinţe faţă de umiditate

Pentru a germina, boabele de orz absorb circa 48% apă din masa lor. Orzul are cerinţe mai
reduse faţă de umiditate, comparativ cu grâul, secară şi ovăzul. Coeficientul de transpiraţie este de 300
– 400. Perioadele critice faţă de apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare (cerinţe similare
cu ale grâului). Totuşi, la acelaşi regim de umiditate, orzul realizează producţii cu 20-25% mai mari
decât grâul (Bîlteanu Gh., 1989). Având perioada de vegetaţie mai scurtă, de obicei orzul evită seceta
de la începutul verii. Ca atare, orzul este mai puţin afectat de fenomenul de şiştăvire comparativ cu grâul.
Totuşi, dacă seceta se manifestă mai timpuriu, orzul suferă mai mult decât grâul, datorită sistemului
radicular mai puţin dezvoltat şi mai superficial.

Cerinţe faţă de sol

Orzul este mai pretenţios faţă de sol comparativ cu grâul, având un sistem radicular cu o
capacitate mai redusă de absorbţie a elementelor nutritive şi o perioadă de vegetaţie mai scurtă. Solurile
cele mai favorabile pentru orz sunt cele fertile, cu textură mijlocie, permeabile şi cu un pH cuprins între
6,5 şi 7,5. Orzoaica este mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul, în special faţă de textura acestuia. Pentru
orz şi orzoaică sunt contraindicate solurile sărăturoase şi cele prea uşoare (nisipoase) sau prea grele
(argiloase).

Capitolul 4
Proiectarea sistemului hidroponic

27
 Prin acest capitol se urmăreşte determinarea elementelor constructive şi funcţionale ale unui
sistem hidroponic cu scopul obţinerii unei cantităţi de masă verde furajeră destinată hranei animalelor

4.1 Consideraţii generale

Am ales să proiectez un sistem hidroponic cu 3 posturi pentru creşterea furajului verde în

vederea cursivităţii în cultivare. Posturile sunt aşezate pe verticală iar cultivarea începe de jos de pe
postul numărul 1, ulterior după 4 zile tava cu germeni este mutată un raft mai sus, ajungând astfel ca pe
raftul numărul 3 să avem furaj ajuns la maturitate, de 10-15 cm, pregătit pentru a fi oferit ca hrana pentru
animale.
Pentru instalaţie am ales un material izolator, un polistiren expandat cu o grosime de 10 cm şi o rezistenţă
la compresiune de 80 kPa, deoarece se doreşte ca pierderile de căldură prin intermediul pereţilor să fie
cât mai mici.

Fig. 4.1- Dimensiunile de gabarit ale standului

4.2 Calculul fluxului termic

4.2.1 Pentru pereţii din polistiren expandat

28
Pentru polistiren expandat 10 cm =>

T1(temperatura interioară) =22°C

T2(temperatura exterioară minima standard, conform zonei climatice III
corespunzatoare municipiului Cluj-Napoca ) = -18°C

4.2.2 Pentru peretele din policarbonat celular

Conform ISO 8302 pentru policarbonat 5mm =>

29
4.3 Rezistenţa electrică

Fig 4.4 Integrarea in sistem si comanda rezistentei electrice

= 1179.36 W
Deoarece fluxul de căldură prin pereţii instalaţiei reprezintă 1179.36 W s-a ales pentru încălzirea
habitaclului o rezistenţă electrică de 2500 W care va fi acţionată doar atunci când temperatura din interior
va scădea sub 22°C

Putere: 2500W
Alimentare: 220V

Nichelina este un aliaj de tip bronz, conținând cupru, staniu și nichel (32%).
Aliajele cuprului cu o serie de elemente ca Sn, Al, Pb, Şi, Mn, Be, Ni poartă numele de
bronzuri. Aliajele Cu-Sn se numesc bronzuri obișnuite iar celelalte bronzuri speciale.
Dacă nichelul este în proporție de 40-45% atunci bronzul respectiv se numește constantan. El este
caracterizat printr-o rezistivitate electrică mare și se folosește la fabricarea rezistențelor
în electrotehnică.
Bronzurile cu nichel se caracterizează prin bună rezistență la rupere (σr0.2), elasticitate ridicată (E),
foarte bună alungire (A) și rezistență la coroziune.

30
4.4 Sistemul de ventilaţie

Fig 4.5 Schema sistemului de ventilatie

Fig 4.6 Fluxul de aer din interiorul standului

Pentru uniformizarea temperaturii în interiorul standului am ales un ventilator de 12v ce este
amplasat pe peretele din spate în zona de mijloc.

Viteza de rotaţie 1500 RPM

Dimensiuni 120 x 120 x 25 mm
Dimensiuni ventilator 120 mm
Voltaj 12V DC
Flux aer 65.78 CFM
Flux aer max. 65.78 CFM
Putere consumată 2.4W
Nivel zgomot 21.0 dBA
Conector 3-pin mainboard
Tip bearing Sleeve
Altele Greutate: 133 g
Fig 4.7 Ventilator

31
4.5 Sistemul de irigare

Fig 4.8 Schema electrica a sistemului de irigare

4.5.1 Calcul pentru stabilirea înălţimii

necesare de pampare a apei Fig 4.9 Schita sistemului de irigare

H- înălţimea maximă
X-diferenta de nivel între pompă şi rezervor
L-Lumgimea instalaţiei

Pentru o solicitare mai mică a pompei, un consum de energie mai mic şi o durată de viaţă mai mare s-a
ales o pompă cu o înălţime de pompare de 3m. Pe care am conectat-o un sistem de irigare o lungime a
conductelor de 2 m, un diametru de 0,7 cm şi un număr de 5 conectori tip “T”.

4.5.2 Pompă de apă

Viață de lucru: mai mare de 30000 de ore

Zgomot < 35db.
Material pompă: ABS.
Starea de utilizare: continuu

32
Lichide COMPATIBILE: Apă, ulei, benzină, acid și soluție alcalină.
Temperatura de lucru: 0 ~ 75 ℃
Consum de energie: 4.2W
Tensiune nominală: 12V DC
MaxIM curent nominal: 350mA
Debit maxim: 4L/min (1,06 g/min)
Înălţime de ridicare): 3M
Clasa de dovadă de apă: IP68
Durata de viață: Mai mult de 30000 ore
Alimentare: Panou solar, DC sursa electric, baterie.

Fig 4.10 Pompa de apa

Pompele centrifuge formează o clasă de pompe în care energia mecanică disponibilă este
transformată în energie hidraulică. Spre deosebire de pompele cu piston, la care refularea apei se face
printr-o mişcare alternativă a pistonului, la pompele centrifuge refularea se realizează prin mişcarea
circulară continuă a unui rotor într-o carcasă.
Apa din jurul rotorului, din cauza forţelor centrifuge execută o mişcare de la interior spre exterior.
În cadrul unor construcţii bune a pompelor centrifuge se poate ajunge la înălţimi de aspiraţie în
jur de 8 – 8,5 m.
Clasificarea pompelor centrifuge.
Pompele centrifuge se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. În continuare ne vom referi
la clasificările din punctul de vedere al înălţimii de ridicare a apei şi al modului de construcţie.
Clasificarea din punct de vedere al înălţimii de ridicare a apei cuprinde:
Pompe centrifuge de joasă presiune, la care înălţimea de ridicare a lichidului este de până la 20
m H2O. Ele au numai un etaj şi se folosesc că pompe de irigaţii, în docuri şi în alte scopuri.
Pompe centrifuge de medie presiune la care înălţimea de ridicare a lichidului este între 20 şi 60
m H2O. Ele se construiesc cu unul sau mai multe etaje şi se folosesc pentru alimentarea cu apă a reţelelor
de distribuţie etc.

33
 Pompe centrifuge de înaltă presiune, la care înălţimea de ridicare a lichidului este de peste 60 m
H2O. Astfel de pompe se construiesc cu mai multe etaje şi se folosesc pentru alimentarea clădirilor cu
abur, la alimentarea centralelor hidraulice, ca pompe pentru incendiu etc.
Din punct de vedere constructiv se deosebesc pompe centrifuge radiale, pompe cu intrare axială,
ieşire radială şi pompe axiale. Cunoaşterea acestor clasificări este utilă la explicarea funcţionarii
pompelor, la urmărirea mişcării apei în pompă.

4.5.3 Senzori de temperatura si umiditate

Senzorii DHT11 sunt un modul digital ce au integrat un senzor de temperatură şi un senzor de
umiditate; valorile de ieşire sunt calibrate intern pentru o măsurare cât mai exactă; se interfaţează cu
orice microcontroller prin comunicaţie serială pe magistrala cu un fir; comunicaţie până la 20 de m; nu
are nevoie de componente adiţionale pentru funcţionare; consum redus de energie; foarte popular, cu
exemple, librării şi tutoriale multiple realizate şi distribuite pe internet;

Specificaţii:
 Model: senzor DHT11
 Gama de transmitere a semnalului: 20m
 Domeniu de măsurare umiditate: 20 – 95% RH
 Eroare de măsurare umiditate: +/-5%
 Interval de măsurare a temperaturii: 0 – 50 ° C
 Eroare de măsurare a temperaturii: +/-2 ° C
 Tensiunea de operare: 3.3 – 5V
 Tipul de ieșire: ieșire digitală
 Dimensiunea plăci mici PCB: 3.2 x 1.4cm
 Greutate netă: 8g

34
Prin combinarea tuturor elementelor cuprinse în acest capitol a rezultat ansamblul destinat germinării
seminţelor respectiv cultivarii furajului verde .

35
 Capitolul 5
Proiectarea sistemului automat de comandă şi control

Cu ajutorul acestei instalaţii trebuie să formăm un microclimat propice pentru germinarea şi

creşterea seminţelor, Astfel mereu trebuiesc monitorizaţi anumiţi parametrii cum ar fi temperatura şi
umiditatea.
În funcţie de valorile care ne sunt afişate trebuie să acţionăm anumite funcţii ale standului pentru a
stabiliza sistemul.
Pentru stabilizarea sistemul din punctul de vedere al temperaturii avem o rezistenţă de 2,5 Kw care este
conectată la o reţea de 220v şi comandată prin sistemul cu microcontroler să încălzească habitaclu atunci
când temperatura din interior scade sub o anumită valoare, presetata de către lucrător.
Respectiv, cele mai sus menţionate se realizează prin asamblarea tuturor componentelor cuprinse în
capitolul anterior, figura 5.1

Fig. 5.1 Schema generala a instalatiei

36
 5.1 Sistemul cu microcontroler

ARDUINO UNO este o placă de dezvoltare bazată pe microcontrolerul ATmega328 .

ARDUINO UNO are 14 de intrări digitale/pini de ieşire (din care 6 pot fi utilizate ca ieşiri PWM), 6
intrări analogice, un oscilator cu quart de 16 MHz, o conexiune USB, o mufă de alimentare, o mufă ICSP
şi un buton de resetare. ARDUINO UNO conţine tot ceea ce este necesar pentru a sprijini
microcontrolerul pentru că acesta să funcţioneze; pur şi simplu conectaţi la un computer printr-un cablu
USB, alimentator AC-la-DC sau baterie pentru a începe.
ARDUINO UNO este diferit faţă de plăcile precedente, în sensul că nu foloseşte un chip driver FTDI
USB-la-serial. În schimb, acesta are încorporat microcontrolerul Atmega8U2 programat ca un convertor
USB-la-serial.
“UNO” înseamnă “unu” în limba italiană şi este numit pentru a marca viitoarea lansare Arduino 1.0 IDE.
Uno şi versiunea 1.0 vor fi versiunile standard pentru marca Arduino.

Specificaţii tehnice:
Microcontroler ATmega328
Voltajul de operare 5V
Voltajul de ieşire (recomandat) 7-12V
Voltajul de intrare (limitare) 6-20V
Pini digitali I/O 14 (din care 6 pot fi folosiţi ca PWM)
Pini analogi de intrare 6
DC Curent pentru pinii de I/O 40 mĂ
DC Curent pentru pinul de 3.3V 50 mĂ
Memoria 32 KB din care 0.5 KB utilizaţi de bootloader
ŞRAM 2 KB
EEPROM 1 KB
Clock Speed 16 MHz

5.1.1 Alimentare
ARDUINO UNO poate fi alimentat prin intermediul conexiunii USB sau cu o sursă de alimentare
externă. Sursa de alimentare este selectată automat.
Alimentarea externă (non-USB) poate veni fie de la un adaptor AC-la-DC sau baterie. Adaptorul poate
fi conectat printr-un conector de 2.1mm cu centru-pozitiv. Conectare de la o baterie poate fi realizată
legând la GND şi V’in capetele de la conectorii de alimentare.
Placa de dezvoltare poate opera pe o sursă externă de 6-20 volţi. Dacă este alimentată la mai puţin de
7V, exista posibilitatea, ca pinul de 5V să furnizeze mai puţin de cinci volţi şi placă să devină instabilă.

37
Dacă se alementeaza cu mai mult de 12V, regulatorul de tensiune se poate supra-încălzit acest lucru
ducând la deteriorarea plăcii. Intervalul de tensiune recomandat de către producător este de 7-12 volţi.
Pinii de tensiune şi alimentarea sunt după cum urmează:
- V’in. Tensiune de intrare pe placa de dezvoltare atunci când este utilizată o sursă de alimentare
externă (spre deosebire de 5 volţi de la conexiunea USB sau alte surse de energie stabilizată). Puteţi
introduce tensiuni de alimentare prin intermediul acestui pin, sau, în cazul în care tensiunea de
alimentare se face prin intermediul conectorului de alimentare externă, o puteţi accesa prin acest pin.
- 5V. Regulator de tensiune utilizat pentru alimentarea microcontrolerului şi a altor componente de pe
placa de dezvoltare. Aceasta poate fi alimenta fie de la VIN printr-un regulator de pe placa de
dezvoltare, fie furnizat de către USB sau de o altă sursă de tensiune de 5V.
- 3V3. O alimentare de 3.3 volţi generat de către regulatorul de tensiune de pe placă. Curentul maxim
că îl furnizează este de 50 mĂ.
- GND. Pini de împământare.
Memoria
ATmega328 are 32 KB (cu 0,5 KB utilizate pentru bootloader). Ea are, de asemenea, 2 KB ŞRAM şi 1
KB de EEPROM.

Fig. 5.2 Placă cu microcontroler ARDUINO UNO

38
Arduino este un instrument prin care poţi realiza sisteme informatice capabile să ‘perceapă’ şi să
‘controleze’ lumea înconjurătoare. Acest instrument este open-source şi este compus dintr-un mediu de
dezvoltare (o variantă de Wiring – platforma folosită pentru procesare multimedia) şi o placă de
dezvoltare cu microcontroler AVR.
Arduino poate fi folosit pentru dezvoltarea de obiecte interactive. Informaţia este preluată de la o gamă
variată de senzori şi comutatoare, se procesează în interiorul microcontrolerului AVR, şi este transmisă
către o gamă la fel de variată de lumini, motoare, actuatoare etc.

Pe piaţă există o gamă foarte variată de sisteme de dezvoltare bazate pe microcontroler, avantajele pe
care le are Arduino faţă de aceste sisteme sunt:
- Costuri de achiziţie reduse
- Poate fi folosit pe orice sistem de operare (Linux, Windows sau MacOS). Majoritatea plăcilor de
dezvoltare fiind limitate la sistemul de operare Windows.
- Un mediu de programare simplu şi uşor de învăţat.
- Este open source, atât placa de dezvoltare cât şi mediul de programare

Pentru a putea să foloseşti platforma Arduino ai nevoie de următoarele:

- Cablu USB
– Placă de dezvoltare Arduino
– Mediu de dezvoltare

Instalarea plăcii de dezvoltare se face foarte simplu. Se leagă placa de dezvoltare cu calculatorul prin
intermediul cablului USB, şi gata.
Pentru Windows mai trebuie să instalezi şi driverul plăcii: Trebuie să mergi în Start->Control Pannel-
>System and Security->System->Device Manager În grupul Ports (COM & LPT) ar trebuii să găseşti
un port numit Arduino Uno. Click dreapta pe portul respectiv şi selectează Update drivers->Browse my
computer for Driver software Mai departe mergi în directorul în care ai dezarhivat aplicaţia Arduino iar
aici vă trebuii să alegi directorul Drivers pentru ArduinoUno sau FTDI USB Drivers pentru plăcile ce
folosesc adaptor FTDI.
La linkul următor găseşti şi un tutorial cu screenshot-uri pentru instalarea driverelor în
Windows http://arduino.cc/en/Guide/UnoDriversWindowsXP

5.1.2 Descrierea plăcii de dezvoltare ArduinoUNO

Plăcile de dezvoltare Arduino seamănă foarte mult între ele (din elementele comune am putea
enumera: intrările/ieşirile digitale, intrările analogice, microcontrolerul etc.). Din acest motiv descriem
în continuare doar placa de dezvoltare ArduinoUno:

39
- Intrare analogică: este folosită pentru citirea semnalelor nondigitale. Ex. Senzori de temperatură,
senzori de lumină, senzori de presiune, umiditate etc.
- Intrare/ieşire digitală: imaginativă un întrerupător de la un bec. Acesta poate să aibă 2 stări: închis sau
deschis adică 0 sau 1
- Pwm (Pulse-width modulation): modulaţia în durată a impulsurilor. Poate fi utilizat pentru a
îndeplinii o varietate foarte mare de sarcini, de la iluminarea LED până la controlul vitezei motoarelor
electrice.

5.1.3 Mediu de dezvoltare

Instalare:
este necesara descarcarea unei versiuni pentru ArduinoIDE de pe site-ul:
http://arduino.cc/en/Main/Software,după care dezarhivează fişierul proaspăt descărcat în locaţia dorită.

40
Configurare:
ArduinoIDE se configurează astfel. Din meniul Tools->Boards se selectează tipul de placă folosit,

Iar din meniul Tools->Ports se selectează portul COM folosit de placă de dezvoltare

41
Utilizare:
Fereastra aplicaţiei arată ca în imaginea de mai jos.

1. Zona meniu:

Verifică programul pentru erori

Încarcă programul în placa de dezvoltare

Crează un nou proiect

Deschide un proiect

Salvează proiectul curent

Monitorizare serială – acest buton este folosit pentru comunicarea prin portul serial cu
calculatorul

42
2. Zona program:
Această parte din aplicaţie este folosită pentru scrierea şi editarea programelor. Cu ajutorul iconiţei din
dreapta sus (sub formă de săgeată orientată în jos) poţi redenumi/crea fişiere noi.

3. Zona compilator:
În această zonă vor apărea eventualele erori de compilare.

5.1.4 Explicarea pinilor existenţi pe Arduino Uno

Deşi găsiţi pe internet destule tutoriale în care explică pinii existenţi pe Arduino, am zis că este mai bine
să mai scriu şi eu despre asta putând ulterior să fac referire la acest articol când va fi nevoie într-un
articol viitor.

43
Începând de sus, există 14 pini digitali de intrare/ieşire (I/O - input/output). Aceştia operează la o
tensiune de 5 volţi şi pot fi controlaţi cu una din funcţiile pinMode (), digitalWrite () şi digitalRead ().
Fiecare pin poate primii sau trimite o intensitate de maxim 40 mĂ şi au o rezistenţă internă între 20-50
kOhmi (default deconectată). În afară de semnalul standard I/O, unii dintre pini mai au şi alte funcţii
specializate, care sunt descrise mai jos:
1. (serial) RX - pin serial, utilizat în special pentru recepţia (intrare - Rx) datelor seriale asincrone
(asynchronous serial communication) Protocolul serial asincron este o metodă foarte răspândită
în electronică pentru a trimite şi recepţiona date între dispozitive. Acest protocol este
implementat în dispozitiv numit UART (Universal Asynchronous Receiver/Transmitter)
2. (serial) TX - pin serial, utilizat pentru trimiterea datelor asincrone (ieşire - Tx). TTL vine de la
transistor-transistor logic.
3. (External Interrupts) întrerupere externă. Acest pin poate fi configurat pentru a declanșa o
întrerupere la o valoare mică, un front crescător sau descrescător, sau o schimbare în valoare.
Vezi detalii despre posibile comenzi la attachInterrupt ()
4. (External Interrupts + PWM) întrerupere externă. Identic cu pinul 2. Suplimentar, toţi pinii
marcaţi cu semnul ~ pot fi folosiţi şi pentru PWM (pulse with modulation)
5. (I/O) pin standard intrare/ieşire
6. (PWM) poate furniza control de ieşire pe 8-bit pentru controlul PWM. Vezi detalii despre
posibile comenzi la analogWrite ()
7. (PWM)
8. (I/O) pin standard intrare/ieşire
9. (I/O) pin standard intrare/ieşire
10. (PWM)
11. (PWM + SPI) - suportă comunicare prin interfaţa serială (Serial Peripheral Interface). SPI-ul are
patru semnale logice specifice iar acest pin se foloseşte pentru SS - Slave Select (active low;
output din master). Pinii SPI pot fi controlaţi folosind librăria SPI.
12. (PWM + SPI) - suportă SPI, iar acest pin se foloseşte pentru MOŞI/SIMO - Master Output, Slave
Input (output din master)
13. (SPI) - suportă SPI, iar acest pin se foloseşte pentru MISO/SOMI - Master Input, Slave Output
(output din slave)
14. (LED + SPI) - suportă SPI, iar acest pin se foloseşte pentru SCK/SCLK - Ceas serial (output din
master). De asemenea, pe placă este încorporat un LED care este conectat la acest pin. Când
pinul este setat pe valoarea HIGH este pornit, când are valoarea LOW este oprit.
15. (GND) - împământare. Aici se pune negativul.
16. (AREF) - Analog REFference pin - este utilizat pentru tensiunea de referinţă pentru intrările
analogice. Se poate controla folosind funcţia analogReference ().

44
 17. (SDA) - comunicare I2S
18. (ŞCL) - comunicare I2S
Jos, există o serie de 6 pini pentru semnal analogic, numerotaţi de la A0 la A5, fiecare din ei poate furniza
o rezoluţie de 10 biţi (adică maxim 1024 de valori diferite). În mod implicit se măsoară de la 0 la 5 volţi,
deşi este posibil să se schimbe limita superioară a intervalului lor folosind pinul 15 AREF şi
funcţia analogReference (). De asemenea, şi aici anumiţi pini au funcţii suplimentare descrise mai jos:
1. standard analog pin
2. standard analog pin
3. standard analog pin
4. standard analog pin
5. (SDA) suportă comunicarea prin 2 fire (I2S (I-two-C) sau TWI (Two wire interface)). Acest pin
este folosit pentru SDA (Serial Dată) la TWI.
6. (ŞCL) identic cu pinul 4, doar că acest pin este folosit pentru ŞCL (Serial Clock) la TWI. Pentru
controlul TWI se poate folosi librăria Wire.
Lângă pinii analogici de jos mai există o secţiune de pini notată POWER. Mai jos sunt prezentaţi
începând de lângă pinul analog A0:
 Vin - intrarea pentru tensiune din sursă externă (input Voltage)
 GND - negativul pentru tensiune din sursă externă (ground Voltage)
 GND - negativ. Se foloseşte pentru piesele şi componentele montate la arduino ca şi
masă/împământare/negativ.
 5V - ieşire pentru piesele şi componentele montate la arduino. Scoate fix 5V dacă placa este
alimentată cu tensiune corectă (între 7 şi 12 v)
 3.3V - ieşire pentru piesele şi senzorii care se alimentează la această tensiune. Tensiunea de ieşire
este 3.3 volţi şi maxim 50 mĂ.
 RESET - se poate seta acest pin pe LOW pentru a reseta controlerul de la Arduino. Este de obicei
folosit de shield-urile care au un buton de reset şi care anulează de obicei butonul de reset de pe
placa Arduino.
 IOREF - este folosit de unele shield-uri ca referinţă pentru a se comuta automat la tensiunea
furnizată de placa arduino (5 volţi sau 3.3 volţi) (Input/Output Refference Voltage)
 pin neconectat, este rezervat pentru utilizări ulterioare (la reviziile următoare ale plăcii probabil).
Comunicarea cu calculatorul, altă placă arduino sau alte microcontrolere se poate realiza fie prin portul
USB (şi este văzut că un port standard serial COMx), fie prin pinii 0 şi 1 (RX şi TX) care facilitează
comunicarea serială UART TTL (5V). Folosind librăria SoftwareSerial se poate face comunicaţii seriale
folosind oricare din pinii digitali. Pentru comunicarea I2C (TWI) este inclusă o librărie Wire. Pentru
comunicarea SPI se poate folosi librăria SPI.
După cum vedeţi în imaginea de mai sus, placă mai are o serie de pini marcaţi ICSP (In-Circuit Serial

45
Programming). Aceşti pini pot fi folosiţi pentru reprogramarea microcontrolerului, sau ca pini de
expansiune cu alte microcontrolere compatibile. Sunt conectaţi standard şi se poate folosi un cablu de 6
fire (MOŞI, MISO, SCK, VCC, GND, şi pinul RESET) la fel ca în imagina de pe wikipedia (vezi linkul
de la ICSP de mai sus).

5.2 Actuatori

Fig. 5.4 Schita de lucru a actuatorilor

Conform dicţionarului explicativ al limbii române prin actuator se înţelege un subansamblu care
converteşte o formă de energie (electrică, pneumatică, termică, chimică etc.) în energie mecanică şi
produc modificări în sistemul fizic prin generare de forţă, mişcare, căldura, debit etc. În general actuatorii
sunt utilizaţi împreună cu o sursă de energie şi un mecanism de cuplare (cuplaj)
Sursa de energie poate fi de curent alternativ (CA) sau continuu (CC), la tensiunea şi intensitatea
nominală.
Actuatorii pot fi clasificaţi şi în funcţie de numărul de stări stabile ale semnalului de ieşire: binari şi
continui.
Pentru acţionarea structurilor mecatronice se utilizează atât metode şi dipozitive clasice (motoare
electrice de curent continuu sau alternative, motoare pas cu pas, actuatoare pneumatice sau hidraulice)
cât şi metode şi dispozitive care, prin noutate, se pot numi neconvenţionale (actuatoare electrostatice,
actuatoare cu polimeri electroactivi, actuatoare bazate pe lichide electro sau magnetorheologice,
actuatoare bazate pe materiale inteligente).
Dacă prin actuator se înţelege acel dispozitiv care acceptă la intrare o mărime de control (cel mai adesea
un semnal electric) şi produce o schimbare în sistemul fizic, generând o forţă, o mişcare, căldura, un
flux, etc., atunci dispozitivele clasice de acţionare formează o submulţime a actuatoarelor.
Se poate realiza o clasificare a actuatoarelor utilizate în mecatronică:
- Actuatoare electrice
- Actuatoare electromecanice
a) motoare de curent continuu
b) motoare de curent alternativ
c) motoare pas cu pas
- Micro şi nanoactuatoare

46
5.3 Modul cu 4 relee

Fig.5.5
Modul 4 relee
Releele electrice sunt echipamente caracterizate în funcţionare prin variaţia discontinuă, în
salt, a semnalelor din unul sau mai multe circuite de ieşire, obţinută atunci când sunt îndeplinite anumite
condiţii în circuitele electrice de intrare, care provoacă acţionarea lor.

- Număr relee: 4, controlate independent

- Tensiune maximă de ieşire (AC): 250 V
- Tensiune maximă de ieşire (DC): 30 V
- Curent maxim de ieşire: 10 A
- Tensiune de alimentare: 5V DC
- Control: semnal TTL
- 4 pini: GND, IN1, IN2, VCC
- Jumper izolare circuit semnal de intrare (alimentare externă separată)
- Driver integrat (semnal LOW - circuit închis; semnal HIGH - circuit deschis)
- LED-uri pentru indicarea stării releelor

5.4 Driver de curent

47
 Fig 5.7 Driver de curent

Fig 5.6 Schema de conectare a placii ARDUINO cu driverul de curent

Driverul motor L298N este un circuit integrat cu o tensiune maximă de 46V. Acesta se folosește la
controlul releelor, solenoizilor, motoarelor de curent continuu și a motoarelor pas-cu-pas. Acesta
integrează două faze de putere. O fază de putere este o punte a cărei ieșiri pot conduce diferite motoare
în mod obișnuit sau diferențial, în funcție de starea intrării
În esenţă, L298N este alcătuit din două punţi H întregi, care sunt concepute să accepte
comandă logică compatibilă TTL şi poate comanda sarcini inductive ca motoare de curent continuu,
motoare pas cu pas (cazul care ne interesează şi pe noi) şi relee. L298N, figura 3.12, este prevăzut cu
două intrări care comandă accesul la punţile H, notate A şi B. Astfel se poate comanda simplu accesul
la cele două punţi fără a fi nevoie să întrerupem alimentarea integratului. De asemenea, emitoarele de la
tranzistoarele din partea de jos a fiecărei punţi sunt legate împreună şi terminalul comun poate fi folosit
pentru a conecta o rezistenţă care “simte” curentul în sarcină şi permite controlul acestuia. [9] OUT1,
OUT2, sunt ieşirile punţii A respectiv OUT3, OUT4 sunt ieşirile punţii B. Curenţii care circulă prin
aceste ieşiri sunt monitorizate de Sens A, respecitv Sens B. este tensiunea de alimentare, este tensiunea
de alimentare pentru blocurile logice. Fiecare punte are 2 intrări In1, In2 pentru puntea A, respectiv In3,
In4 pentru puntea B, aceste intrări fiind compatibile TTL. [9] Un alt circuit integrat care este folosit
pentru a conduce un motor bipolar este L6219. Acesta, la fel ca L298N, este prevăzut cu două punţi H
care comandă fiecare o bobină a motorului bipolar (sau poate controla două motoare de curent continuu
bidirecţional). Două intrări logice controlează curentul la ieşire limitându-l la 0, 33, 66, 100% din nivelul
maxim. De asemenea, fiecare punte conţine o diodă de limitare şi o diodă de fugă pentru protecţia
împotriva sarcinilor inductive întâmplătoare. Există un timp de întârziere între două comutări succesive
pentru a preveni eventualitatea existenţei curentului în ambele sensuri. L6219 este prevăzut cu protecţie
termală, care în momentul când temperatura depăşeşte limita de funcţionare, întrerupe ieşirile.

48
5.5 Aplicaţia realizată pentru comanda sistemului

#include "DHT.H"
#define DHTPIN_1 2//pinii de conexiune pentru senzorii de temperatură şi umiditate DHT
#define DHTPIN_2 4
#define releu_1 5//piniide conexiune pentru comanda releelor
#define releu_2 6
#define DHTTYPE DHT11//DHT 11 - tipul de senzor DHT
//Iniţializare senzor DHT
DHT dht1(DHTPIN_1, DHTTYPE);
DHT dht2(DHTPIN_2, DHTTYPE);
//NOTE: For working with a faster chip, like an Arduino Due or Teensy, you
//might need to increase the threshold for cycle counts considered a 1 or 0.
//You can do this by passing a 3rd parameter for this threshold. It's a bit
//of fiddling to find the right value, but în general the faster the CPU the
//higher the value. The default for a 16mhz AVR îs a value of 6. For an
//Arduino Due that runs at 84mhz a value of 30 works.
//Example to initialize DHT sensor for Arduino Due:
//DHT dht (DHTPIN, DHTTYPE, 30);
//pinii de conexiune pentru driverul motorului
Int enA=10;
Int in1=9;
Int in2=8;
Float t1;
Float trig=27;
Int stare_ventilator = digitalRead (5);
Int stare_încălzire = digitalRead (6);
Int stare_pompa = digitalRead (9);
Void setup () {
//Definirea modului de lucru pentru porturile digitale
PinMode (enA, OUTPUT);
PinMode (in1, OUTPUT);
PinMode (in2, OUTPUT);
PinMode (releu_1, OUTPUT);
PinMode (releu_2, OUTPUT);
DigitalWrite (releu_1, HIGH);

49
 DigitalWrite (releu_2, HIGH);

//iniţializarea portului de transmisie serial

Serial. Begin (9600);
Dht1. Begin ();
Dht2. Begin ();
}
Void motor () //subrutina corespunzătoare funcţionarii motorului pompei de apă
{
DigitalWrite (in1, HIGH); //stabileşte sensul de rotaţie
DigitalWrite (in2, LOW);
AnalogWrite (enA, 255); //stabileşte turaţia de funcţionare în intervalul 0-255
Delay (15000); //stabileşte durata de funcţionare
Serial. Println ("pompă în funcţiune ");
//Serial. Println (stare_pompa);
DigitalWrite (in1, LOW); //opreşte motorul
DigitalWrite (in2, LOW);
}
Void ventilator ()//subrutina corespunzătoare funcţionarii ventilatorului
{
DigitalWrite (releu_1, LOW);
Delay (2000);
Serial. Prinţ ("ventilator: ");
Serial. Println (stare_ventilator);
DigitalWrite (releu_1, HIGH);
}
Void încălzire ()//subrutina corespunzătoare funcţionarii dipozitivului de încălzire a incintei
{
DigitalWrite (releu_2, LOW);
Delay (2000); //trebuie stabilită durata de încălzire
Serial. Prinţ ("încălzire: ");
Serial. Println (stare_încălzire);
DigitalWrite (releu_2, HIGH);
}
Void loop () {
//Wait a few seconds between measurements.

50
Float h1 = dht1. ReadHumidity ();
Float h2 = dht2. ReadHumidity ();
//Read temperature aş Celsius
Float t1 = dht1. ReadTemperature ();
Float t2 = dht2. ReadTemperature ();
//Read temperature aş Fahrenheit
Float f1 = dht1. ReadTemperature (true);
Float f2 = dht2. ReadTemperature (true);
//Check if any reads failed and exit early (to try again).
If (isnan (h1) || isnan (t1) || isnan (f1)) {
Serial. Println ("Failed to read from DHT sensor_1!");
Return;
}
If (isnan (h2) || isnan (t2) || isnan (f2)) {
Serial. Println ("Failed to read from DHT sensor_2!");
Return;
}
//Compute heat index
//Must send în temp în Fahrenheit!
Float hi1 = dht1. ComputeHeatIndex (f1, h1);
Float hi2 = dht2. ComputeHeatIndex (f2, h2);
For (int timp1 = 0; timp1 < 3; timp1++) {
For (int timp2 = 0; timp2 < 3; timp2++) {
Delay (1000);
//Reading temperature or humidity takes about 250 milliseconds!
//Sensor readings may also be up to 2 seconds 'old' (its a very slow sensor)
Serial. Prinţ ("Humidity_1: ");
Serial. Prinţ (h1);
Serial. Prinţ (" %\t");
Serial. Prinţ ("Temperature_1: ");
Serial. Prinţ (t1);
Serial. Println (" *C ");
//Serial. Prinţ (f1);
//Serial. Prinţ (" *F\t");
//Serial. Prinţ ("Heat index_1: ");

51
//Serial. Prinţ (hi1);
//Serial. Println (" *F");
Serial. Prinţ ("Humidity_2: ");
Serial. Prinţ (h2);
Serial. Prinţ (" %\t");
Serial. Prinţ ("Temperature_2: ");
Serial. Prinţ (t2);
Serial. Println (" *C ");
//Serial. Prinţ (f2);
//Serial. Prinţ (" *F\t");
//Serial. Prinţ ("Heat index_2: ");
//Serial. Prinţ (hi2);
//Serial. Println (" *F");
Ventilator (); //activează secventa ventilare
}//sfârşitul ciclului interior
If (t1 <= trig)
{
Încălzire ();}
Else {}
}//sfârşitul ciclului exterior
Motor (); //activează secventa udare
}

52
 Capitolul 6
Realizări si concluzii

In cele ce urmeaza va sunt prezentate imagini ce au surprins dezvoltarea germenilor de grau:

Ziua 1

Ziua a-2-a

Ziua a-3-a

53
Ziua a-4-a

Ziua a-5-a

Ziua a-6-a

Ziua a-7-a

54
Pe parcurs ce inaintam in era tehnologica, tinand cont ca tot mai des prezenta umana in
industrie este inlocuita de catre roboti si sisteme automate, proiectul pe care l-am realizat
se poate integra cu succes intr-o ferma de marime mica sau mare.

Utilitatea acestui proiecta consta in faptul ca odata asezate semintele in tavi asupra
sistemului nu mai este nevoie sa se intervina decat atunci cand furajul ajuns la maturitate
este scos pentru a fi oferit ca hrana pentru animale.

Datorita microclimatului care este format in interior , sistemul poate deservi si ca mini-
depozit pentru furaj pana atunci cand este nevoie de el.

Animalele sufera pe timpul iernii din cauza lipsei masei verzi, iar organismul acestora
necesita o energie ridicata pentru a descompune si asimila masa uscata, concentratele si
furajele ce le sunt administrate pe timp de iarna, furajul verde are avantajul asimilarii
rapide cu un consum de energie scazut.

Investitia necesara realizarii este una foarte mica iar beneficiile pe care le oferi sunt
numeroase. Cunostitele pe care trebuie sa le detii nu sunt multiple atat pentru
confectionare cat si pentru controlul instalatiei.

Daca orice ferma ar detine cate o astfel de instalatie economiile pe care le ar face ar fi
ridicate iar productia de lapte nu ar suferi in lunile de iarna.

Sistemul nu polueaza mediul in mod direct, necesita un spatiu mic de depozitare iar
consumurile acestuia sunt minime.

55
Bibliografie:

1.LUCA I., 2000, Nutriţia şi alimentaţia animalelor, Ed. Marineasa, Timişoara

2.Prof.Univ.Dr. Stefan Marin-, 2011, Fitotehnie I+II Craiova

3. STOICA I., 1997, Nutriţia şi alimentaţia animalelor, Ed. Coral Sanivet, Bucureşti

4. DRAGOMIR N., PEŢ I., 2002, Producerea şi conservarea furajelor, Lucrări Practice.
Ed. Waldpress, Timişoara, 2002

5. IOAN OANCEA,2012 TEHNOLOGII AGRICOLE PERFORMANTE

6.Halga, P., Pop, I.M., Teona Avarvarei, Viorica Popa, 2005 ,Nutriţie şi alimentaţie
animală, Editura Alfa, Iaşi;

7.Băia, Gh., Marian, M., - Tehnologii de cultivare a furajelor – Casa agronomului Hălchiu
Braşov, 1972.

8.Dr. Elisabeth Stoger, Dr. Werner Zollitsch,Dr. Wilhelm Knaus , 2009,Furajarea

ecologică a bovinelor ,2009

9. www.wikipedia.org

10. www.arduino.cc

56