CAPITOLUL VII - GRAMINEE PERENE FURAJERE

7.1 Obsiga nearistată - Bromus inermis Leyss.

7.2 Pir crestat - Agropyron pectiniforme R. Et Sch.
7.3 Raigras peren - Lolium perenne L.
7.4 Păiuş de livezi - Festuca pratensis Huds.
7.5 Păiuş înalt - Festuca arundinacea Schreb.
7.6 Golomăţ - Dactylis glomerata L.
7.7 Păiuş roşu - Festuca rubra L.
7.8 Ovăscior - Arrhenatherum elatius (L.) Presl.
7.9 Firuţă - Poa pratensis L.
7.10 Iarba câmpului - Agrostis stolonifera L.
7.11 Timoftică - Phleum pratense L.
7.12 Cultura gramineelor perene pentru producerea de sămânţă

Gramineele perene furajere constituie o grupă de specii importante pentru

vegetaţia pajiştilor permanente şi temporare. Ele sunt dominante în majoritatea tipurilor
de pajişti permanente din ţara noastră, cât şi în compoziţia floristică a pajiştilor
temporare alcătuite numai din graminee sau din graminee şi leguminoase perene
furajere.
În cadrul principalelor specii de graminee perene cultivate sunt multe soiuri care
se deosebesc între ele prin productivitate, precocitate, capacitate de otăvire, mod de
folosire etc (lista oficială a soiurilor, 1999).
Pentru România, prezintă importanţă următoarele specii de graminee perene
furajere: Bromus inermis, Agropyron pectiniforme, Lolium perenne, Festuca pratensis,
Festuca arundinacea, Dactylis glomerata, Festuca rubra, Arrhenatherum elatius, Poa
pratensis, Agrostis stolonifera, Phleum pratense.
7.1 Obsigă nearistată - Bromus inermis Leyss.
Prezintă rădăcina bine dezvoltată şi stoloni subterani; este cu creştere sub formă
de tufă erectă, bogată în lăstari, tulpina cu 7-8 internoduri, talia de 100-160 (180) cm, cu
6-8 frunze acoperite cu peri fini, inflorescenţa panicul lung de 15-30 cm, sămânţa este
cariopsă îmbrăcată în palee (fig. 47). Se poate întrebuinţa pentru fixarea nisipurilor
lutoase şi a terenurilor de pe versanţii supuşi eroziunii; suportă bine păşunatul raţional şi
otăveşte repede, fiind recomandată mai ales pentru folosirea prin cosit. Obsiga
nearistată reacţionează bine la fertilizare şi irigare, este foarte productivă, putându-se
obţine producţii de 12-15 t/ha s.u.
 În ţara noastră se cultivă soiurile Orfeu creat la ICCPT Fundulea, omologat în
anul 1973, soiul Doina omologat în 1995 şi soiul Olga omologat în 1998, create la
Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Cultura Pajiştilor Vaslui.

Fig. 47 Obsigă nearistată

Soiul Orfeu este intensiv, foarte productiv, cu foliaj abundent şi frunze fine,
rezistent la secetă şi iernare. Se foloseşte la înfiinţarea pajiştilor temporare sau pentru
supraînsămânţarea pajiştilor permanente, în amestec cu sparceta - soiul Sparta.
Soiul Doina este foarte productiv, bogat în lăstari, mai precoce cu 3-5 zile faţă de
soiul Orfeu, cu capacitate rapidă de regenerare, rezistent la iernare, cădere şi boli
foliare.
Soiul Olga este foarte productiv (7,7-12,7 t/ha s.u.), mai precoce cu2-3 zile decât
soiul Doina, cu foarte bună capacitate de regenerare după cosire, rezistent la iernare,
secetă şi boli foliare.
7.2 Pir crestat - Agropyron pectiniforme R et Sch.
Graminee de talie mijlocie, întâlnită în pajiştile stepice, pe terenuri în pantă, cu
expoziţii sudice sau sud-estice. Este o specie rezistentă la secetă şi recomandată în
amestecuri pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, folosite prin păşunat sau cosit, mai
ales pe terenurile erodate şi pe sărături slabe şi moderate (fig. 48). Se asociază, în
amestecuri, cu Medicago sativa, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Poa pratensis,
Bromus inermis etc.. Se cultivă soiul Fundulea 104, creat la ICCPT Fundulea, omologat
în anul 1966, rezistent la iernare şi secetă.
7.3 Raigras peren - Lolium perenne L.
A fost cultivat, prima dată în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
fiind folosit mai frecvent în Europa şi Asia continentală. Se întâlneşte spontan în pajiştile
din luncile râurilor, trifoişti şi lucerniere, însă participă şi în amestecurile pentru înfiinţarea
pajiştilor temporare, folosite mai ales prin păşunat, din zonele de stepă, silvostepă şi
forestieră. Raigrasul peren (fig. 49) se reface rapid după folosire, reacţionează bine la
fertilizare minerală cu azot şi poate oferi producţii de 8-12 t/ha s.u.. În amestecurile
folosite la înfiinţarea pajiştilor semănate, se asociază bine cu Trifolium repens, Lotus
corniculatus, Festuca pratensis, Phleum pratense, Poa pratensis şi Festuca rubra. Este
folosit la înierbarea terenurilor sportive, a peluzelor din parcuri şi grădini etc..
 b
a

Fig. 48 Pir crestat Fig. 49 - Raigras peren: a - plantă; b -

spic
Se cultivă soiul Marta, creat la Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Cultura
Pajiştilor Timişoara, omologat în anul 1981 şi soiul Mara, creat la I.C.C.P.T. Măgurele-
Braşov, omologat în anul 1989. Aceste soiuri sunt productive, rezistente la temperaturi
scăzute, la secetă şi boli criptogamice, cu capacitate mare de producţie (8,8-12,1 t/ha
s.u.).
7.4 Păiuş de livezi - Festuca pratensis Huds.
Este graminee perenă furajeră valoroasă, datorită capacităţii mari de refacere
după folosire; suportă bine păşunatul de către animale, este productivă şi reacţionează
bine la fertilizarea minerală cu îngrăşăminte cu azot şi la irigare (fig.50).
Se pretează la folosire mixtă şi participă la amestecurile pentru pajişti temporare,
împreună cu Dactylis glomerata şi Medicago sativa (pentru fâneţe) sau cu Trifolium
repens, Lolium perenne şi Dactylis glomerata (pentru păşune).
Se întâlneşte ca specie dominantă în livezile din zona colinară, pe soluri revene
şi fertile. Se cultivă soiurile Transilvania şi Postăvar create la ICPCP Măgurele-Braşov,
omologate în anul 1988 şi 1998 şi Tâmpa, creat la SCPCP - Timişoara, omologat în anul
1989, rezistente la ger, mijlociu de rezistente la secetă, cu o bună regenerare şi foarte
productive (10-12 t/ha s.u.).

7.5 Păiuş înalt - Festuca arundinacea Schreb.

Se întâlneşte spontan pe terenurile cu exces de umiditate, însă participă şi în
amestecurile folosite pentru înfiinţarea pajiştilor temporare (fig.51). Reacţionează bine la
irigare şi fertilizare cu doze mari de îngrăşăminte cu azot. Se cultivă soiurile Alin, creat la
ICCPT Fundulea, omologat în anul 1991 şi Brio, creat la ICPCP Măgurele-Braşov,
omologat în anul 1992, soiuri cu bună rezistenţă la iernare, mai puţin rezistente la
secetă, însă în condiţii optime sunt foarte productive (12-14 t/ha s.u.).
 Fig. 50 - Păiuş de livezi Fig. 51 - Păiuş înalt
7.6 Golomăţ - Dactylis glomerata L.
Golomăţul este considerat printre cele mai valoroase graminee perene furajere
datorită capacităţii mari de producţie, regenerării rapide după folosire, calităţii furajului,
plasticităţii ecologice deosebite etc.. Golomăţul are talia de 40-100 cm, cu baza lăstarilor
turtită, albicioasă, cu inflorescenţa panicul glomerulat (fig. 52). În stadiul tânăr are un
grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate. Se poate cultiva singur sau în amestec
cu Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis, Medicago sativa, Trifolium
pratense, însă datorită capacităţii mari de concurenţă are tendinţa de a elimina din
pajişti celelalte graminee.
Se poate folosi ca plantă de fâneaţă şi păşune, în amestec cu lucerna albastră
oferă producţii mari de fân la prima coasă, iar în următoarele 3-4 cicluri de vegetaţie
amestecul poate fi folosit prin păşunat.
În condiţiile păşunatului, golomăţul este rezistent, se reface în scurt timp,
recomandându-se păşunatul de timpuriu, deoarece se poate lignifica şi scade gradul de
folosire, uneori sub 50%. În anii favorabili din punct de vedere climatic şi în condiţii de
irigare golomăţul poate fi recoltat de 5-6 ori.
Se cultivă soiurile: Poiana, creat la ICPCP Măgurele-Braşov, omologat în anul
1982, Intensiv, creat la SCPCP Timişoara, omologat în 1994, Olimp omologat în 1987,
Ovidiu, în 1994 şi soiul Daniel omologat în 1998, creat la ICCPT Fundulea. Sunt soiuri
foarte productive (10-15 t/ha s.u.), rezistente la ger, la boli foliare, cu bună regenerare
după folosire, se pretează la cultivare în amestec cu lucerna.
7.7 Păiuş roşu - Festuca rubra L.
Specie mai des întâlnită în pajiştile din zona nemorală şi etajul nemoral (fig. 53),
începând de la 300-400 m altitudine până spre limita superioară a pădurilor de conifere
(1700-1800 m). Fiind de talie mijlocie-mică se foloseşte mai mult prin păşunat.
Reacţionează bine la fertilizarea cu azot şi prin târlire, obţinându-se în acest caz
producţii mari.

Fig. 52 - Golomăţ Fig. 53 - Păiuş roşu

 Păiuşul roşu este rezistent la temperaturi scăzute, puţin pretenţios faţă de sol,
pretenţios la umiditate şi cu un ritm lent de creştere. Se cultivă soiurile Feruma,
omologat în anul 1983 şi Pastoral, omologat în 1993, create la I.C.P.C.P. Măgurele-
Braşov.
7.8 Ovăscior - Arrhenatherum elatius (L.) Presl.
Graminee perenă furajeră cu talie mare, frecventă în fâneţele din zona de munte
(fig. 54). Reacţionează bine la fertilizarea cu îngrăşăminte organice şi cu azot. Creşte
spontan, dar se foloseşte şi în amestecurile pentru înfiinţarea pajiştilor temporare folosite
ca fâneţe, împreună cu Dactylis glomerata, Phleum pratense, Trifolium pratense. Se
cultivă soiul Românesc, foarte productiv (10-12 t/ha s.u.), omologat în anul 1966,
rezistent la iernat.
7.9 Firuţă - Poa pratensis L.
Firuţa creşte în aproape toate zonele, este o plantă tipică de păşune, răspândită
mai mult spontan, însă se poate folosi în amestecuri pentru pajişti cultivate (fig. 55),
împreună cu Trifolium repens, Lolium perenne, Agrostis stolonifera şi Festuca pratensis.
În pajiştile folosite prin păşunat, firuţa îşi sporeşte participarea şi elimină celelalte specii
din covorul vegetal, datorită rezistenţei mari la tasare.
Se cultivă populaţia locală de Transilvania, rezistentă la iernare, la păşunat,
recomandată în amestecurile de lungă durată.

b a

Fig. 54 - Ovăscior
Fig. 55 - Firuţa
a - plantă; b - spiculeţ
7.10 Iarba câmpului - Agrostis stolonifera L.
Graminee perenă furajeră , pretenţioasă la umiditate, suportă seceta de scurtă
durată, rezistă bine la temperaturi scăzute, creşte bine pe solurile fertile din luncile
râurilor, de la câmpie până la munte(fig. 56). Se cultivă în amestecuri pentru înfiinţarea
pajiştilor temporare, folosite ca fâneaţă şi mixt. Se cultivă populaţii locale şi soiul olandez
Proeminent, productive, care formează o ţelină deasă.
7.11 Timoftica - Phleum pratense L.
Creşte spontan în flora pajiştilor din zonele umede, însă se cultivă şi singură sau
în amestec cu Trifolium pratense (fig. 57).
Reacţionează foarte bine la fertilizarea cu îngrăşăminte minerale cu azot, la
irigare şi se pretează la folosirea ca fâneaţă şi prin păşunat. Este deosebit de
productivă, putând realiza 10-12 t/ha s.u.. Se cultivă soiurile Tirom, omologat în anul
1979 şi Favorit, omologat în 1994, create la Staţiunea de Cercetări Agricole Suceava;
soiuri foarte productive, cu mare capacitate de regenerare, rezistente la temperaturi
scăzute şi boli.
7.12 Cultura gramineelor perene pentru producerea de sămânţă
Îmbunătăţirea pajiştilor permanente prin supraînsămânţare, înierbarea taluzelor,
versanţilor, canalelor de irigaţii, înfiinţarea pajiştilor temporare, a parcurilor şi terenurilor
de sport, impune producerea unor cantităţi mari de seminţe de graminee perene.
Producerea de seminţe la aceste specii se face în culturi separate, după o tehnologie
specifică.

La înfiinţarea loturilor semincere trebuie ţinut cont de cerinţele ecologice specifice

fiecărei specii (Razec Maria şi col., 1997, anexa 1).

a
b

Fig. 56 - Iarba câmpului Fig. 57 - Timoftică

a - plantă; b.- spiculeţ
În general loturile semincere se amplasează pe soluri mijlocii spre grele, cu
reacţie slab acidă-neutră, moderat aprovizionate cu substanţe nutritive. Solurile fertile nu
sunt recomandate deoarece stimulează creşterea lăstarilor vegetativi, iar în anii mai
ploioşi are loc căderea plantelor, datorită creşterii puternice a lăstarilor.
Tehnologia de cultivare
Suprafaţa ocupată cu lotul semincer de graminee perene nu trebuie să fie mai
mare de 100 ha (Iacob T. şi col., 1997).
În scopul prevenirii polenizării străine, gramineele perene fiind plante alogame,
se cere ca distanţa dintre speciile şi soiurile ce se hibridează uşor să fie de cel puţin 200
m pentru elită şi superelită şi de cel puţin 100 m pentru înmulţirea I.
Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune sunt culturile prăşitoare care lasă
terenul curat de buruieni, leguminoasele pentru boabe şi plantele anuale furajere.
Cultura gramineelor perene pentru sămânţă nu este recomandată după porumb, iarba
de Sudan, pe terenuri desţelenite cu 1-3 ani înainte sau pe cele unde culturile au fost
tratate cu îngrăşăminte triazinice. După semincerii de graminee perene este bine să
urmeze culturi prăşitoare, inclusiv porumbul, deoarece lucrările de întreţinere duc la
curăţirea terenului. Revenirea gramineelor perene pentru sămânţă pe acelaşi teren este
permisă numai după cel puţin 4 ani.
Lucrările solului. Se face diferenţiat, în funcţie de planta premergătoare şi de
caracteristicile solului. În general, se execută o arătură la adâncimea de 20-22 cm, după
care se discuieşte pentru a se asigura mărunţirea bulgărilor şi distrugerea buruienilor;
dacă este posibil, după arătură se face nivelarea terenului. În anul semănatului se
pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri sau cu combinatorul. Dacă înaintea
semănatului solul este prea afânat, se execută lucrarea de tăvălugire, cu tăvălugul neted
pe solurile mai uşoare şi cu tăvălugul inelar pe solurile mai grele.
Fertilizarea. Gramineele perene extrag mari cantităţi de elemente, în special în
faza de înfrăţire-înspicare. Se urmăreşte să se menţină un raport optim între elementele
nutritive administrate pentru a se forma cât mai mulţi lăstari generativi şi a preveni o
dezvoltare vegetativă puternică, care poate produce căderea plantelor.
Gunoiul de grajd (30-40 t/ha)se administrează plantei premergătoare.
Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale se diferenţiază pe specii şi condiţii pedo-
climatice (Popovici D. şi col., 1980). Rezultatele experimentale arată eficienţa redusă a
îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu administrate singure sau împreună.
Îngrăşămintele cu azot, pe fond de potasiu, se folosesc în doze de N60-90 kg/ha; se
dau cantităţi mai mari la Dactylis glomerata, Poa pratensis şi Arrhenatherum elatius şi
mai reduse la Lolium perenne, Phleum pratense, Festuca pratensis şi Bromus inermis.
Pe agrofond cu fosfor, eficienţa îngrăşămintelor cu azot sporeşte: se pot da 50-
70 kg/ha P2O5 şi 50-70 kg/ha N.
Îngrăşămintele se administrează anual, cele cu fosfor toamna, cele cu azot
primăvara. Îngrăşămintele cu potasiu nu dau sporuri de recoltă decât rareori, pe terenuri
foarte sărace în acest element (Popovici D şi col., 1978).
Sămânţa şi semănatul. Pentru loturile semincere se foloseşte numai sămânţă
din soiuri şi populaţii recunoscute şi omologate, din culturile biologice superelită, din
clasa I de calitate, conform buletinelor de analize eliberate de Inspectoratul judeţean
pentru controlul calităţii seminţelor şi a materialului săditor.
Seminţele speciilor care curg greu şi neuniform prin tuburile maşinii de semănat
se prelucrează pentru ruperea aristelor (Lolium multiflorum, Arrhenatherum elatius),
înlăturarea paleelor (Bromus inermis), a perişorilor (Poa pratensis) sau pentru
desprinderea de pe axul spiculeţului (Agropyron pectiniforme).
Seminţele de graminee perene au facultatea germinativă mai redusă decât
plantele anuale: 80-90 % clasa I; 70-80 % clasa a II-a; 60-75 % clasa a III-a. Pentru
semănat se alege materialul din clasa I de puritate şi germinaţie.
Epoca optimă de semănat este determinată în special de factorul apă şi mai
puţin de temperatură. Cele mai bune rezultate se obţin la semănatul timpuriu de
primăvară, dar solul trebuie să fie pregătit din anul precedent. În felul acesta, având
umiditate suficientă, răsărirea se face repede şi uniform, iar plantele cresc suficient până
vara, pentru a rezista la secetă. În regiunile umede sau în regim irigat, semănatul se
poate face şi primăvara mai târziu sau chiar în prima jumătate a verii, îndeosebi la
speciile genului Lolium (Breazu I. şi col. 1997). Semănatul la sfârşitul verii sau toamna
nu dă rezultate sigure, punând în pericol tinerele plante ce pot dispărea în timpul iernii.
Având în vedere că cele mai multe graminee produc sămânţă în anul al II-lea, cu
excepţia lui Lolium perenne şi Phleum pratense, semănatul de vară ar fi indicat, cu
condiţia asigurării umidităţii necesare.
Semănatul se face fără plantă protectoare, deoarece aceasta are o influenţă
negativă asupra culturii de sămânţă, chiar şi în regiuni mai umede.
Semănatul loturilor semincere se face în rânduri rare, la distanţa de 50-70 cm,
sau în rânduri dese, la 12,5 cm. Ambele metode prezintă avantaje şi dezavantaje.
Semănatul în rânduri rare are avantajul că se obţin producţii mai mari de
sămânţă, iar combaterea buruienilor se face mai uşor prin praşile mecanice.
Dezavantajul este că necesită cheltuieli mari cu lucrările de întreţinere, iar la speciile
slab rezistente la cădere se înregistrează pierderi mari.
Semănatul în rânduri dese are avantajul că se evită cheltuielile de întreţinere, dar
în caz de îmburuienare este obligatorie erbicidarea. Este indicat pentru speciile şi
soiurile care nu rezistă la cădere.
 Între talia plantelor şi distanţa între rânduri la semănat este o corelaţie directă, în
sensul că se obţin producţii mai mari la speciile înalte semănate în rânduri rare, iar la
cele de talie mică, semănate în rânduri dese (Kellner E. şi col., 1973).
Semănatul la distanţe intermediare, de 25 cm între rânduri, experimentat la
Lolium perenne, Festuca pratensis, F. rubra, Phleum pratense, duce la obţinerea unor
producţii mai mari şi cu cheltuieli mai mici, recoltarea mecanică făcându-se mai uşor şi
cu pierderi neînsemnate.
Semănatul în benzi, cu alternarea rândurilor rare cu cele dese, are avantajul unei
mai rapide acoperiri a micilor goluri de la semănat sau a celor create cu lucrările de
întreţinere.
Semănatul se face cu maşini obişnuite de semănat, prevăzute cu echipament
pentru seminţe mici, singure sau în amestec cu superfosfat granulat. Pentru norme mici
de sămânţă, în scopul realizării unei desimi optime de 50-100 plante la m 2, se foloseşte
maşina SPC-6, echipată cu discuri speciale cu orficii mici.
Adâncimea de semănat depinde de mărimea seminţelor, textura solului şi
aprovizionarea sa cu apă în momentul semănatului.
Astfel, se seamănă mai adânc pe solurile uşoare şi când stratul superficial al
solului este mai uscat şi invers. Seminţele mari (Bromus inermis, Arrhenatherum
elatius), se introduc la 3,5 cm adâncime pe solurile mai uşoare şi la 2,5 cm pe cele mai
grele; seminţele mijlocii (Lolium perenne, Festuca pratensis, Dactylis glomerata) se
introduc la 2,5 cm şi respectiv 1,5 cm, iar seminţele mici (Phleum pratense şi Poa
pratensis) se seamănă la 1,5 cm pe soluri mai uşoare şi la 1,0 cm pe soluri mai grele.
Pentru a respecta adâncimea de semănat, semănătorile se reglează
corespunzător şi se aplică limitatoare de adâncime la brăzdare.
Cantitatea de sămânţă la hectar variză în funcţie de specia de graminee şi de
metoda de semănat (tab. 43).
Întrucât aceste norme se apreciază că sunt prea mari (Kellner N. şi col., 1973),
ele pot fi reduse la jumătate sau chiar la o treime. Date mai recente obţinute de Popovici
D. şi col. 1978, arată că normele de semănat pot fi reduse şi mai mult. Indiferent de
distanţa dintre rânduri, 4 kg/ha Dactylis glomerata şi Festuca rubra şi 3 kg/ha la Phleum
pratense au dat rezultate bune.
Lucrările de întreţinere. Imediat după semănat este necesară lucrarea cu
tăvălugul în agregat cu o grapă cu mărăcini, pentru a pune în contact sămânţa cu solul,
a reduce pierderile de apă şi a preveni formarea crustei.
Tabelul 43
Norma de semănat la gramineele perene cultivate pentru sămânţă, la valoarea
utilă 100% (kg/ha)
Metoda de cultură
Specia Rânduri dese Rânduri rare Rânduri intermediare
(12,5-15 cm) (50-60 cm) (20-30 cm)
Lolium perenne 12-15 8-10 10-12
Dactylis glomerata 10-12 7-9 9-10
Festuca pratensis 12-15 8-10 10-12
Festuca arundinacea 14-16 9-11 11-13
Phleum pratense 8-10 4-5 6-8
Bromus inermis 15-18 10-12 12-14
Agropyron pectiniforme 10-12 6-8 8-10
Poa pratensis 8-10 4-6 6-8
Festuca rubra 10-12 7-8 8-10
Arrhenatherum elatius 15-18 10-12 12-14
 Distrugerea crustei, înainte de a răsări plantele, se face cu un tăvălug de lemn pe
care se înfăşoară sârmă ghimpată sau se bat cuie de 2-3 cm. După răsărirea plantelor
se lucrează cu grapa stelată, la o viteză mică de înaintare. În condiţii de irigare, crusta
se poate distruge cu o udare uşoră.
Completarea golurilor se face manual sau cu maşina de semănat.
Combaterea buruienilor se face prin pliviri, praşile, cosiri sau pe cale chimică.
În culturile semănate des, în anul întâi, combaterea buruienilor se face prin cosiri
sau erbicidare cu 2,4 D în doză de 1,5-2 kg/ha pentru distrugerea buruienilor
dicotiledonate, când plantele au format 4-5 frunze, iar în ceilalţi ani, înainte de alungirea
tulpinilor, tot cu 2,4 D sau cu Dicotex 4-5 l/ha, Icedin 3-5 l/ha, Igran 3-4 kg/ha etc..
Pentru speciile de buruieni, Agropyron repens, Cynodon dactylon, Digitaria sanguinalis,
Sorghum halepense, Echinochloa crus-galli, care nu sunt distruse de erbicide, se fac
cosiri repetate. Începând cu anul II de vegetaţie, datorită faptului că gramineele perene
pornesc mai repede în vegetaţie, eventualele buruieni vor fi înăbuşite.
În culturile semănate în rânduri rare, combaterea buruienilor se face mai uşor
prin praşile mecanice sau manuale între rânduri şi prin pliviri sau erbicide pe rând.
Aplicarea fazială a îngrăşămintelor minerale se face astfel: în primul an de
vegetaţie, eventual după cosire, se mai administrează o doză mai mică (N 30-50 kg/ha), în
anii următori primăvara se fertilizează cu N 50-100 kg/ha, iar toamna cu 50 kg/ha P 2O5 şi
eventual cu 50 kg/ha K2O. La majoritatea gramineelor este necesară aplicarea azotului
şi toamna devreme (50% din doza anuală) pentru a stimula înfrăţirea din toamnă şi
formarea unui număr mai mare de lăstari generativi în anul viitor (Kellner E. şi ,col.,
1973).
Grăparea semincerilor de graminee perene se face din al doilea an de vegetaţie,
după aplicarea îngrăşămintelor; lucrarea se repetă şi toamna după cosire, efectuându-
se perpendicular pe direcţia rândurilor.
Dacă primăvara se constată descălţarea plantelor(de obicei în anul II de
vegetaţie) se face tăvălugirea, cu tăvălugul neted.
Combaterea dăunătorilor şi a bolilor, ce pot produce pagube foarte mari, se face
prin măsuri preventive. Pentru aceasta se alege corect terenul, se aplică tehnologiile
adecvate de cultură şi se însămânţează soiuri rezistente.
Irigarea semincerilor de graminee perene se face numai în perioadele secetoase,
înainte de înspicarea plantelor, cu norme mici de udare, de 300-500 m3/ha.
Cosirea otavei se face toamna, cu 3-4 săptămâni înaintea venirii îngheţurilor
permanente, în scopul prevenirii putrezirii plantelor. Cosirea se face la 10-12 cm
înălţime, după care se grăpează; la culturile rare se face şi o praşilă.
Purificarea biologică se face manual, la apariţia inflorescenţelor şi constă în
îndepărtarea gramineelor străine sau a plantelor netipice soiului.
Polenizarea suplimentară este necesară, căci gramineele perene sunt plante
alogame; se face la înfloritul majorităţii plantelor, cu ajutorul unei frânghii, de 1-2 ori, în
prima parte a zilei (Varga P. şi col., 1976).
Recoltarea. Gramineele perene produc sămânţă începând din anul II de
vegetaţie. În cadrul fiecărui an sămânţa se ia de la prima recoltă. Durata de exploatare a
semincerilor este diferită (2-4 ani): doi ani la Lolium perenne, 3 ani la Festuca pratensis
şi 4, eventual 5 ani la celelalte specii.
Maturitatea seminţelor la gramineele perene are loc în mod eşalonat, iar
seminţele se scutură foarte uşor, în special la Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis,
Lolium perenne, Phleum pratense. Din această cauză întârzierea recoltării duce la
pierderi importante de seminţe.
Epoca optimă de recoltare se stabileşte după maturitatea seminţelor de pe
lăstarii principali, în funcţie de specie şi de conţinutul în apă al seminţelor.
 Recoltarea semincerelor de graminee perene se poate face într-o singură fază
sau în două faze, cu avantajele şi dezavantajele inerente fiecărei metode. Recoltarea
într-o singură fază, direct cu combina în lan, este mai eficientă, necesită mai puţină forţă
de muncă, dar implică uniformitatea culturii şi terminarea recoltării în 2-3 zile, pentru a
nu avea pierderi mari.
Recoltarea în două faze constă în tăierea plantelor manual sau mecanic cu
vindroverul, lăsarea plantelor pe loc 1-3 zile pentru maturarea seminţelor şi apoi se
treieră cu combina prevăzută cu ridicător din brazdă.
Umiditatea seminţelor este un criteriu mai obiectiv de recoltare a semincerilor de
graminee perene. Astfel, epoca optimă de recoltare pentru Lolium perenne şi Dactylis
glomerata este când umiditatea seminţelor este între 40 şi 50 % la recoltarea în două
faze şi de 30-40% la recoltarea într-o singură fază; pentru celelalte specii, la umiditatea
de 30-40% şi respectiv sub 30%.
Un criteriu practic de stabilire a epocii de recoltare constă în strângerea
inflorescenţelor în mâini şi dacă în palmă rămân câteva seminţe, înseamnă că plantele
se găsesc la coacerea în pârgă, seminţele au consistenţa cerii şi recoltarea poate
începe.
Condiţionarea şi păstrarea seminţelor de graminee perene
Umiditatea de păstrare a seminţelor de graminee perene este de 13-15%. Din
această cauză, după recoltare seminţele se usucă fie direct la soare, pe prelate sau
platforme, fie în magazii, în straturi de 5-35 cm grosime.
Uscarea în straturi necesită lopătarea seminţelor, pentru a nu se încinge.
După uscarea la 13-15 % umiditate, urmează condiţionarea cu selectoare, trioare
şi vânturători. Păstrarea seminţelor se face în magazii bine aerisite, curate, în straturi de
50 cm grosime.
Seminţele gramineelor perene pot fi păstrate fără riscuri până la 4 ani, pierderile
de germinaţie fiind de 10% după doi ani şi până la 25 % după 4 ani.
Producţia de seminţe oscilează mult în timpul perioadei de folosire a loturilor
semincere. În anul II şi III se obţin cele mai mari producţii, cu excepţia lui Lolium
perenne care oferă cea mai mare producţie în anul I. Se pot realiza producţii de 500-600
(1000) kg/ha.

Bibliografie

1. Breazu I. şi col., 1997 - Aspecte privind ameliorarea gramineelor perene de pajişte la

I.C.P.C.P. Braşov. Lucr. şt. I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov.
2. Iacob T. şi col., 1997 - Plante furajere - tehnologii de cultivare. Editura Junimea Iaşi.
3. Kellner E. şi col., 1973 - Probleme actuale ale culturii gramineelor pentru sămânţă. Probleme
agricole, nr. 10.
4. Popovici D. şi col., 1978 - Contribuţii la tehnologia culturilor semincere de graminee perene.
Lucr. şt. S.C.C.P. Măgurele-Braşov, vol. IV.
5. Razec Maria şi col., 1997 - Realizări obţinute în domeniul tehnologiei producerii de sămânţă la
gramineele şi leguminoasele perene de pajişti. Lucr. şt. I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov.
6. Varga P. şi col., 1976 - Producerea seminţelor la plante de nutreţ. Editura Ceres, Bucureşti.
7. *** 1999 - Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România. Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei.