PORTALTOII CAISULUI

Portaltoii utilizaţi pentru înmulţirea caisului provin 6 specii ale genului

Prunus şi anume: P. armeniaca L; P.cerasifera Ehrh.; P. domestica L.; P insitiţia
Jussl.; P persica Stock. şi P. amygdalus L.
Datorită implicaţiilor sale tehnico-agronomice, care influenţează reuşita noilor
plantaţii, portaltoii trebuie aleşi cu discernământ ţinându-se cont de mai mulţi factori.
Dintre aceştia cei mai importanţi sunt compatibilitatea cu soiul altoit şi
structura fizico-chimică a solului.
Totuşi în condiţiile ţării noastre majoritatea soiurilor de cais se altoiesc pe
corcoduş şi pe zarzăr, dar tendinţa mondială este aceea de diversificare a portaltoilor
aşa cum se practică şi în cazul soiurilor valoroase.
Până în momentul actual în ţara noastră nu au fost omologaţi portaltoi
vegetativi pentru cais.
Sunt redate în continuare principalele caracteristici ale portaltoilor folosiţi la
cais.
Corcoduşul sau Mirobolanul (P. cerasifera Ehrh) –mult răspândit în stare
naturală în Europa de sud-est a fost folosit de foarte mult timp ca portaltoi pentru cais.
Se caracterizează prin polimorfism accentuat al puieţilor, şi stare de
neuniformitate a pomilor altoiţi, care se accentuează în livadă odată cu intrarea
pomilor în vârstă.
Datorită sistemului radicular bine dezvoltat se adaptează la o gamă largă de
soluri şi condiţii climatice, dar preferă solurile uşoare, nisipoase. Suportă destul de
bine solurile grele şi cele cu exces temporar de umiditate.
Este sensibil la atacul nematozilor galicoli dar rezistă la Phytophtora
cactorum.
Corcoduşul constituie un material valoros în lucrările de ameliorare şi este
folosit în încrucişări interspecifice, pentru obţinerea unor portaltoi noi, cu înmulţire
clonală, atât pentru cais cât şi pentru prun, piersic şi migdal.
În pepinieră, caisul altoit pe corcoduş creşte slab, în poziţie oblică sau
formează o sutură slabă în zona de altoire ( Parnia P şi colab., 1984). Există însă o
mulţime de biotipuri ale corcoduşului care diferă ca vigoare, compatibilitate, mod de
creştere şi distribuţie a sistemului radicular (Cociu V şi colab. 1993).
Mirobolanul B - selecţie obţinută la staţiunea East Malling (Anglia) este larg
utilizat în pepinieră, se înmulţeşte vegetativ, dar nu are compatibilitate bună cu toate
soiurile de cais;
Mirobolan G.F. 31 (P cerasifera X P salicina ) - obţinut la Staţiunea Grande
Ferrade (Franţa), are o compatibilitate mai bună cu soiurile de cais comparativ cu
corcoduşul.
Mirobolanul 29 C – este o selecţie din puieţi de corcoduş proveniţi din
polenizare liberă, în California. Se înmulţeşte prin butaşi lemnificaţi şi dă rezultate
bune pe terenurile uşoare. Imprimă pomilor o productivitate mare şi este rezistent la
nematozi (Cociu V., 1993).
Mariana G.F. 8-1 – a fost obţinut în Franţa. Se înmulţeşte vegetativ prin
butaşi lignificaţi. Are vigoare mare, adaptabilitate mare la diferite tipuri de sol (grele,
nisipoase şi calcaroase), este rezistent la asfixia radiculară, dar mai puţin rezistent la
verticiloză.
Mirobolan G.F. 31 – a fost obţinut în Franţa, se înmulţeşte prin butaşi
lignificaţi. Are vigoare mare, imprimă productivitate mare şi se comportă bine pe
solurile fertile şi reci. Se foloseşte foarte mult în Franţa.
Zarzărul sau caisul comun (Armeniaca vulgaris Lam.) – este recomandat
pe solurile nisipoase, calcaroase şi în regiunile secetoase. Are afinitate bună cu toate
soiurile de cais. Rădăcinile zarzărului sunt rezistente la nematozii galicoli şi la
cancerul bacterian, dar sunt sensibile la Phytophtora, Armilaria mellea şi Verticillium
alboatrum.
Zarzărul are perioadă de repaus scurtă şi determină intrarea timpurie în
vegetaţie a soiurilor de cais altoite, ce pot fi afectate de gerurile de revenire din timpul
iernii şi de cele târzii de primăvară.
Caisul franc – este cel mai utilizat portaltoi pentru cais utilizat pe plan
mondial (Cociu V, 1993). Se folosesc în general sâmburii proveniţi din soiurile locale.
Aceştia având o mare variabilitate determină neuniformitate în pepinieră. Cel mai
cunoscut portaltoi franc este o selecţie provenită dintr-o polenizare liberă şi se
numeşte Manicot GF 1236. Acesta este un portaltoi viguros, rezistent la viroze.
Formează puieţi omogeni care pot fi altoiţi în primul an. Este compatibil cu toate
soiurile de cais. Preferă solurile permeabile, fiind sensibil la asfixiere, la verticiloză,
la putrezirea rădăcinilor şi la Eutypa.
În ţara noastră se recomandă ca portaltoi franc, biotipurile de zarzăr cu
înflorire târzie.
Constanţa 14 – este o selecţie obţinută la Staţiunea Constanţa dintr-un biotip
de zarzăr, de vigoare mijlocie, cu rezistenţă la ger, îngheţuri târzii de primăvară şi la
boli.
Compatibilitatea la altoire cu soiurile comerciale de cais este foarte bună, în
livadă au o înrădăcinare bună, nu drajonează şi imprimă productivitate.
Constanţa 16 – obţinut tot la Staţiunea Constanţa în anul 1997, imprimă
soiurilor altoite vigoare mai mare decât Constanţa 14, precocitate şi productivitate
bună.
Prunul P.F. Buburuz (P. insitiţia Juss.) – este o selecţie obţinută dintr-o
populaţie locală de prun din judeţul Hunedoara de către Cassavella St. şi Prică D.
Acesta depăşeşte cu mult corcoduşul folosit ca portaltoi pentru cais, atât sub
aspectul compatibilităţii , longevităţii pomilor cât şi a producţiei de fructe (Parnia P. şi
colab. 1984). Imprimă pomilor vigoare mare, rezistenţă la ger şi formarea unui trunchi
drept. Procentul de răsărire al sâmburilor este destul de slab şi anume 30-40%.
Albe mici – este obţinut din prunul european P. insititia, omologat la
Staţiunea Bihor, în anul 1991. are vigoare mare, rezistă bine la ger şi secetă. Se
comportă bine pe soluri argiloase cu un conţinut în argilă de 40%. Imprimă soiurilor
altoite productivitate bună.
Oteşani 8 - este o selecţie obţinută dintr-o populaţie locală de prun. Se
comportă bine pe solurile argiloase, imprimă pomilor altoiţi o talie mică şi grăbeşte
intrarea pe rod a acestora.
Reine Claude GF.1380 (P. domestica). A fost obţinut în Franţa la Staţiunea
Grand Ferrade. Este compatibil cu majoritatea soiurilor de cais şi determină o bună
colorare a fructelor. În ce priveşte comportarea lui în pepinieră, are o creştere
neregulată, este sensibil la putrezirea rădăcinilor şi o rezistenţă medie la verticiloză şi
asfixia radiculară. Se recomandă pe solurile profunde, umede şi bine drenate.
 În ţara noastră se folosesc ca portaltoi generativi soiuri locale de prun
aparţinând speciei P. domestica, pentru altoirea soiurilor de cais, deoarece nu există
portaltoi special consacraţi acestui scop (Parnia P. şi colab. 1984). În literatură se
menţionează faptul că în pepinieră prunul formează o sudură bună cu caisul, iar
soiurile de prun cu fructul galben sunt mai potrivite ca portaltoi pentru această specie.
Saint Julien (P insitiţia Juss.) a fost obţinut în Franţa dintr-o populaţie locală
de prun. Se înmulţeşte prin sâmburi, se adaptează la multe tipuri de sol dar prezintă
unele inconveniente : rezistenţă slabă la ger, drajonează puternic şi are un procent mic
de prindere la altoire. Când este altoit în coroana pomilor măreşte rezistenţa la ger a
soiurilor altoite şi asigură viaţă lungă pomilor. Se foloseşte destul de puţin în
România.
Saint Julien A – este o selecţie obţinută în Anglia la Staţiunea East Malling,
din sâmburi de Saint Julien proveniţi din polenizare liberă. Se înmulţeşte relativ uşor
prin butaşi lignificaţi şi marcote. Are afinitate bună cu soiurile de cais şi este relativ
tolerant la viroze.
Mariana G.F. 8.1 – este o selecţie obţinută în Franţa la Staţiunea Grande
Ferrade. Are vigoare mare, se înmulţeşte vegetativ prin butaşi lignificaţi şi are o
rezistenţă bună la asfixiere şi la putrezirea rădăcinilor. Se comportă bine pe toate
tipurile de sol: grele, calcaroase şi nisipoase, datorită înrădăcinării superficiale.
Bromptom (P. domestica) – Este obţinut la Staţiunea East Malling . nu are
compatibilitate bună cu toate soiurile de cais. Se înmulţeşte prin butaşi, creşte viguros
în pepinieră dar imprimă altoioului o vigoare mai mică comparativ cu mirobolanul.
Este tolerant la verticiloză, rezistă la asfixiere mai bine decţt piersicul sau caisul franc.
Determină altoiului o intrare rapidă pe rod şi imprimă fructelor o colorare
bună.
Piersicul franc (Prunus persica Stock). Are afinitate bună cu soiurile de cais şi
este folosit pentru solurile acide spre neutre. Pomii altoiţi pe piersic intră pe rod la 2-
3 ani de la plantare, dar nu trăiesc mai mult de 7-8 ani (Parnia P. şi colab. 1984).
Pentru condiţiile din ţara noastră, piersicul nu se recomandă a fi folosit ca portaltoi
pentru cais, în primul rând din cauza duratei de viaţă foarte scurte a livezilor.
Migdalul (Amygdalus communis) este mai puţin utilizat ca portaltoi pentru
cais deoarece nu concreşte prea bine cu unele soiuri şi de multe ori se dezbină de la
punctul de altoire. Totuşi, se caracterizează printr-o deosebită rezistenţă la secetă,
reuşeşte şi fructifică cu succes pe solurile uşoare, uscate, bogate în calcar, pietroase
dar drenate, unde pe alţi portaltoi, caisul suferă de lipsa de umiditate.
Există preocupări deosebite în Franţa, California, Canada etc. pentru obţinerea
de portaltoi care să răspundă la cât mai multe cerinţe pentru cultura profitabilă a
caisului.
Citation – este un portaltoi obţinut în California şi se caracterizează prin
vigoare mică, rezistenţă la nematozi şi Crown Gall, cu un ancoraj bun în sol.
Sunt redate în tabelul de mai jos unele caracteristici ale portaltoilor obţinuţi în
California.

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR

PRODUCEREA PUIEŢILOR PORTALTOI

 Alegerea terenului în vederea înfiinţării unei mini pepiniere de cais se face cu
mult discernământ ţinându-se cont de cerinţele acestei specii faţă de factorii
pedoclimatici.
Indiferent de portaltoiul folosit sunt considerate bune terenurile fără schelet,
sau cu mai puţin 5% schelet şi volum edafic de 100%. (Voiculescu, 1999). Intervalul
optim de pH este 7,3-8,4 indiferent de textură. Pe solurile carbonatice , dominante în
arealul de cultură al acestei specii , orizontul cu carbonaţi trebuie să fie sub 100 cm,
dar fiind o specie mare consumatoare de calciu, este preferabil ca pe grosimea solului
CaCO3 activ să fie prezent dar nu mai mult de 3%. Caisul preferă solurile
nesalinizate, nealcalinizate şi în special fără caractere vertice. Din punct de vedere al
condiţiilor de relief, pentru cais sunt recomandate terenurile plane sau versanţii cu
panta de până la 10%, uniformi, fără denivelări, cu expoziţii SV,V şi SE, fără soluri
erodate sau decoperate prin activităţi umane, fără forme de eroziune în adâncime şi
alunecări de teren (Voiculescu, 1999).
Din punct de vedere climatic, temperatura reprezintă factorul hotărâtor care
condiţionează şi limitează cultura caisului şi în special temperatura din timpul iernii şi
al primăverii. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 10-11,5°C, iar mediile
lunii iulie mai mari de 19°C.
Faţă de precipitaţiile atmosferice cerinţele caisului se plasează sub media
anuală de 700 mm cu condiţia ca repartiţia acestora în perioada noiembrie-martie să
nu depăşească130-140 mm.
Prezenţa şi menţinerea zăpezii timp cât mai îndelungat constituie un factor
favorabil culturii caisului contribuind la prelungirea perioadei de repaus (Ghena,
2003).
Datorită faptului că excesul de apă este dăunător caisului, apa freatică din sol
trebuie să se găsească la o adâncime de cel puţin 2-2,5 m.
Epoca de semănat – pentru cais este in sezonul de toamnă, la începutul lunii
noiembrie, şi în mai puţine cazuri primăvara, după o perioadă de stratificare.
Sâmburii se obţin de la fructe mature, din soiurile semitârzii şi târzii. Aceştia
se separă de pulpă, se spală cu apă rece şi se pun la uscat timp de 24 ore, după care se
prestratifică în nisip semiumed în magazii sau în beciuri cu temperatură relativ
constantă între 4-8°C în primele 3 luni de zile şi 2-4°C în restul perioadei până la
însămânţare. Păstrarea sâmburilor se paote face şi în pungi de material plastic închise
ermetic care nu permit uscarea excesivă a sâmburilor.
Pentru a preveni infecţiile cu agenţi patogeni din genurile Fusarium, Botrytis,
Penicillium, Mucor, Alternaria etc. a puieţilor la răsărire şi în primele faze după
răsărire, sunt necesare 2 tratamente aplicate sâmburilor. Primul tratament se face
înainte de stratificare cu unul din următoarele produse : Topsin M 70 (1gla 1kg
sămânţă) Benlate 50 sau Bavistin (1g la 1 kg sămânţă) sau alte substanţe cu acţiune
asemănătoare. Cu aceleaşi substanţe se tratează şi nisipul folosit la stratificat. Al
doilea tratament se aplică înainte de însămânţare cu unul din produsele menţionate
anterior.
Pregătirea terenului - pentru semănat se face în perioada iulie –septembrie.
Se administrează gunoi de grajd 20 t/ha, fosfor 60-70 kg/ha substanţă activă, potasiu
40-50 kg/ha substanţă activă şi insecticide pentru combaterea dăunătorilor din sol,
după care se încorporează sub arătura de vară, urmată de grăpat.
Înainte de semănat, terenul se mărunţeşte şi se nivelează.
Semănatul în şcoala de puieţi - sâmburii se scot de la stratificat, se separă de
nisip cu ajutorul unor site şi se verifică starea de sănătate. Semănatul se poate face
manual sau mecanizat.
 Se pichetează terenul marcându-se capetele rândurilor cu picheţi, se întind
sârmele între picheţi şi se deschid rigole cu săpăliga sau cu marcatorul la adâncimea
de 6-8 cm. În aceste rigole sâmburii se repartizează la câţiva cm unul de altul, apoi se
acoperă cu un strat de pământ reavăn, fără bulgări şi se tasează uşor. Stratul de pământ
trebuie să aibă grosimea de 5-6 cm. Semănatul se poate face atât în rânduri simple cât
şi în benzi de câte 2 rânduri. Distanţa între rândurile simple este de 40 cm, iar pe
benzi, distanţe între rânduri este de 15 cm şi între benzi 80 cm. Rândurile semănate
toamna se bilonează la 8-12 cm înălţime, iar bilonul se împrăştie primăvara foarte
devreme, înainte de răsărirea seminţelor.
În unele cazuri semănatul se face primăvara, când pentru păstrarea umidităţii
în sol se recomandă mulcirea solului cu un strat subţire de nisip, mraniţă sau pleavă.
Lucrările de îngrijire în şcoala de puieţi. Pe măsură ce apar buruienile, pe tot
parcursul peroadei de vegetaţie se impune îndepărtarea acestora menţinându-se în
permanenţă terenul curat de buruieni. Aceasta se realizează prin efectuarea a 6-8
praşile în cursul periuoadei de vegetaţie.
Răritul puieţilor pe rând este o lucrare obligatorie şi se face când aceştia au 3-
4 frunze adevărate, la distanţa de 3 cm, eliminându-se puieţii debili.
În lunile iulie şi august, cultura se irigă de 2-3 ori, în funcţie de cantitatea de
precipitaţii înregistrată în acea perioadă. De asemenea, la începutul verii se
administrează îngrăşăminte cu azot, 60-70 kg/ha substanţă activă, care se
încorporează între rânduri la adâncimea de 10-12 cm, prin praşile.
Protecţia plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor se realizează prin
tratamente chimice care se aplică preventiv. Aceste tratamente ţin cont de biologia
dăunătorilor, a bolilor şi de fenologia puieţilor. Primul tratament se aplică imediat
după ce au răsărit puieţii iar celelalte tratamente se fac la avertizare, pentru
combaterea ciuruirii frunzelor, a ruginii, a bacteriozei, a cancerului uscat al ramurilor
şi a dăunătorilor.
Pentru defolierea puieţilor în vederea recoltării lor, cu 2-3 săptămâni înainte de
scoaterea acestora, se aplică un tratament general prin îmbăiere cu un produs cu
acţiune defoliatoare.
Toamna, după căderea frunzelor, puieţii se recoltează mecanic, cu plugul de
scos puieţi tractat cu tractoare puternice, prevăzute cu o singură cormană. Pe suprafeţe
mici scosul se poate face şi maual, însă trebuie să se asigure puieţilor un pivot de
peste 22 cm. Urmează sortarea puieţilor, cu care ocazie sunt admişi cei cu rădăcini
sănătoase, îmbrăcate cu rădăcini subţiri, fără vătămări mecanice, iar tulpina să fie
dreaptă, fără urme de dăunători, boli sau ger.
Puieţii astfel sortaţi se leagă în pachete de câte 50 ± 2, se etichetează şi se
stratifică în şanţuri de 40/40 cm, aşezându-se rădăcinile pe fundul şanţului iar tulpina
puţin oblic, va fi sprijinită pe peretele înclinat al acestuia. Între pachete se introduce
pământ mărunţit şi reavăn şi se calcă bine pentru a nu rămâne goluri de aer care să
ducă la deshidratarea puieţilor. Deasupra şanţului se formează un bilon de 30 cm
înălţime pentru a-i feri de îngheţuri. Acolo unde există adăposturi în care temperatura
să nu scadă sub 5°C, puieţii pot fi stratificaţi numai în nisip reavăn.
Pentru scurtarea cu un an a timpului de producere a materialului săditor,
sâmburii se pot semăna direct în câmpul 1 al şcolii de pomi.

ŞCOALA DE POMI ALTOIŢI (PEPINIERA DE POMI)

Înfiinţarea Câmpului I . Pe terenul destinat acestui câmp se administrează

înainte de desfundat, îngrăşăminte organice şi chimice după cum urmează: gunoi de
grajd 40-60t/ha, 60-80 fosfor, 40-50 kg potasiu (substanţă activă) la hectar şi 60-70
kg /ha Heclotox sau alt insecticid pentru combaterea viermilor sârmă sau a larvelor de
cărăbuş. Cu 2-3 luni înainte de plantare, terenul se desfundă la adâncimea de 50-60
cm. Pentru plantarea de toamnă, terenul se desfundă în lunile iulie-august , se
mărunţeşte prin 2-3 discuiri şi se nivelează imediat. Pentru plantarea de primăvară,
desfundatul se face în octombrie-noiembrie, iar discuirea şi nivelarea, primăvara,
înainte de plantat.
Pe laturile lungi ale fiecărei parcele se delimitează cu picheţi laturile rândului
la distanţa de 90 cm. Rândurile dintr-o parcelă trebuie să corespundă cu cele din
parcela vecină, pentru a apermite trecerea maşinilor dintr-o parcelă în alta.
Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi obţinuţi în şcoala de puieţi, cu puieţi
produşi la ghivece, sau prin semănatul direct al sâmburilor în câmpul I.
Înainte de plantare, puieţii se scot de la stratificat, se fasonează şi se mocirlesc
până la colet.
Plantarea se face la distanţa de 20 cm pe rând, utilizând cabluri de sârmă
gradate la această distanţă, prevăzute la fiecare capăt cu câte un ţăruş lung de 60 cm şi
gros de 6-10 cm, cu capătul de sus armat pentru a nu se sparge la baterea cu maiul.
Lungimea cablului trebuie să depăşească cu circa 2 m lăţimea parcelei. Plantarea se
poate face manual, cu plantatoare de tip T, sau cu cazmaua.
Pentru realizarea plantării se formează echipe formate din mai mulţi muncitori
(10-12), din care 2 muncitori întind cablurile de sârmă, 4-6 muncitori efectuează
plantarea, 2 muncitori repartizează puieţii de-a lungul cablului, iar alţi 2 muncitori
bilonează rândurile plantate.
Lucrarea se efectuează astfel (Gr. Mihăescu): se alege locul ţăruşului astfel ca
primul semn de pe cablu să vină cu 3-4 cm în afara pichetului marginal. Prin
întinderea cablului în partea opusă, ţăruşul cedează astfel că primul semn va veni în
dreptul pichetului marginal. Ţăruşul din celălalt capăt al cablului gradat se bate oblic
cu vârful în afară. Dacă cablul deviază de la deviază de la linia dreaptă, el se ridică de
la mijloc şi se lasă să cadă, îndreptându-se singur.
Doi muncitori repartizează puieţii (fasonaţi şi mocirliţi) de-a lungul ablului
gradat, câte unul la fiecare semn. Muncitorii care plantează introduc plantatorul în
poziţie verticală, în dreptul fiecărui semn, totdeauna pe aceeaşi parte a cablului, cu
grijă să nu-l deplaseze, astfel ca să pătrundă 20 - 22 cm în sol. După acea plantatorul
se mişcă în dreapta sau în stânga, pentru a lărgi orificiul, din care apoi se scoate prin
răsucire. Puietul se introduce în orificiu până la colet, după care se înfige plantatorul
oblic (la 8-10 cm distanţă de portaloi), astfel ca vârful lui să ajungă sub baza puietului
şi printr-o mişcare de împingere spre puiet, presează pământul în jurul acestuia. În
urma acestuia rămâne o gropiţă care se acoperă prin introducerea de pământ cu
piciorul.
Plantarea este de bună calitate când puieţii sunt bine aliniaţi pe rând, şi opun
rezistenţă la încercarea de a-i trage din sol.
Imediat după plantare, urmează efectuarea bilonului, cu o înălţime de 12-15
cm, iar pe intervalele dintre rânduri terenul se mobilizează cu cultivatorul.
Lucrări de îngrijire în câmpul I.
 Pe parcursul perioadei de vegetaţie se aplică 3-4 udări în perioadele
secetoase, urmate de praşile pe rând. Când lăstarii crescuţi din
portaltoi au 10-12 cm lungime, se reţine cel mai viguros dintre aceştia,
restul se elimină. Biloanele se menţin până la altoire, înălţimea lor
reducându-se treptat cu ocazia efectuării praşilelor. Se aplică
tratamente fitosanitare la avertizare şi o fertilizare suplimentară cu 100
 – 150 kg/ha azotat de amoniu, în luna iunie şi se încorporează în sol
printr-o praşilă.
 Spre sfârşitul verii, între 20 iulie şi 1 septembrie se efectuează altoirea
puieţilor în ochi dormind.
 La două săptămâni după altoire se face verificarea prinderii altiolor.
Altoirea este reuşită dacă porţiunea de peţiol este îngălbenită şi cade la
atingerea cu degetul, iar coaja scutişorului este turgescntă. Dacă
altoiul nu s-a prins, peţiolul se usucă şi nu cade, iar coaja scutişorului
se zbârceşte.
 În cazul altoilor neprinşi, se marchează puieţii cu rafie şi se realtoiesc
imediat în ochi dormind, la 2-3 cm mai sus şi în partea opusă primei
altoiri.
 După 20-25 zile de la altoire, se slăbesc legăturile prin răsucirea lor cu
degetele, în sens invers. La cais ( ca de ltfel la toate sâmburoasele) nu
se desfac legăturile deoarece aceste specii cresc puternic în grosime şi
exisistă pericolul ca ochii altoi să fie eliminaţi, adică marginile cojii
din jurul achiului se ridică, iar între altoi şi portaltoi se formează un
strat prea gros de calus, care elimină altoiul.
 Dacă toamna este lungă şi umedă, unii altoi pornesc în creştere şi
formează lăstari tineri. Se recomandă ciupirea acestora la 3-4 frunze
pentru a le opri creşterea şi a favoriza lignificarea ţesuturilor înainte de
venirea gerurilor.
 Toamna târziu, înainte de îngheţarea solului se face muşuroirea
puieţilor, cu pământ mărunţit, pe o înălţine de 15-20 cm.

Lucrări de îngrijire în câmpul II.

 Primăvara de timpuriu, cu ajutorul unei săpăligi, se face dezmuşuroirea ochilor
altoiţi pentru a preveni putrezirea acestora;
 La începutul lunii martie, înainte ca seva să înceapă să circule, se efectueză
tăierea la cep (suprimarea sălbaticului). Aceasta constă în scurtarea
portaltoiului la 10-15 cm deasupra punctului de altoire şi odată cu aceasta se
înlătură de la inel eventualele ramificaţii care se află pe cepul rămas. Cepul
serveşte la palisarea lăstarului altoi, pentru a creşte vertical şi a preveni
ruperea pui de către vânturi puternice. Dacă pepiniera este protejată de
împotriva vânturilor (de un adăpost natural sau arificial), pomii se formează
fără cep, scurtând portaltoiul oblic, la 2-3 mm deasupra altoiului iar rana se
acoperă cu mastic.
 După pornirea în creştere a lăstarilor, se face plivitul celor situaţi sub punctul
de altoire, în scopul favorizări creşterii altoiului. Operaţia trebuie făcută cu
mare grijă, identificându-se la început lăstarul altoi, care se recunoaşte uşor
după cicatricea în formă de T de la baza altoiului. Lăstarii se deosebesc mai
uşor când altoiul şi portaltoiul sunt specii diferite. Lucrarea se repetă de 1-2
ori.
 Portaltoii neprinşi sau cei cărora le-au degerat ochii altoi ăn timpul iernii
trebuie realtoiţi în câmpul II prim una din următoarele metode: altoirea în
ochi crescând, în copulaţie, în triangulaţie sau chiar în despicătură. Pentru
aceste metode de altoire se folosesc ramuri altoi recoltate toamna şi păstrate în
camere frigorifice sau stratificate în nisip.
  În cursul perioadei de vegetaţie, acolo unde este cazul se efectuează palisatul
altoilor de 2 ori şi constă în legarea acestora de cep, cu rafie sau cu alte
materiale din gospodărie.
 Caisul formează numeroşi lăstari anticipaţi în perioada de tinereţe şi ca atare
se impune efectuarea plivitului acestor lăstari, în special a celor aflaţi pe
porţiunea rezervată trunchiului (30-40 cm de la sol). Plivitul se face când
lăstarii sunt în faza erbacee şi se repetă pe măsură ce apar noi lăstar anticipaţi.
 O lucrare de mare importanţă o reprezintă proiectarea coroanei în câmpul II.
Din lăstarii anticipaţi apăruţi în zona de formare a coroanei se reţin cei
necesari pentru obţinerea şarpantelor (în funcţie de sistemul de coroană
stabilit), eventual şi axul (la coroanele cu ax), iar restul se suprimă complet sau
se ciupesc la 2-3 frunze de la bază (Mihăescu Gr.).
 În cazul în care pomii se formează cu cep, aceştia trebuie înlăturaţi, în
perioada iulie – august, printr-o tăietură oblică (30° faţă de orizontală).
Lucrarea se efectuează astfel : lucrătorul prinde capătul cepului cu mâna
stângă, ăl împinge spre pom şi-l taie cu cosorul, prin tragere de la stânga spre
dreapta şi puţin în sus, astfel încât capătul superior al secţiunii să vină la locul
de unire a cepului cu altoiul. Nu se va efectua niciodată o tăietură orizontală
sau prea oblică. Rănile produse la scosul cepilor se badijonează cu vopsea
pentru cicatrizarea lor.
 Alte lucrări agrotehnice aplicate în cursul perioadei de vegetaţie, sunt : 4-6
praşile mecanice pe intervalele dintre rânduri, completate cu praşile manuale
pe rând; administrarea îngrăşămintelor cu azot (150-200 kg /ha); controlul
periodic al pomilor sub aspect fitosanitar şi aplicarea tratamentelor necesare
pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, scoaterea pomilor neprinşi la altoire
şi arderea lor.
 Defolierea pomilor, chimică sau manuală, scoaterea pomilor, sortarea, legarea
şi stratificarea acestora, sunt ultimle lucrări aplicate în câmpul II şi care se
efectuează în acelaşi mod cu cele din şcoala de puieţi.

ALTOIREA POMILOR
 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR

PRODUCEREA PUIEŢILOR PORTALTOI DE MĂR

Puieţii portaltoi pot fi obţinuţi prin semănat în şcoala de puieţi sau la ghivece.
Fructele de măr se recoltează de la soiurile de toamnă sau iarnă, atunci când
seminţele lor capătă culoarea brună-cafenie. Merele se zdrobesc cu ajutorul unor
valţuri sau li se extrage casa seminţelor cu ajutorul unui dispozitiv special sau chiar cu
cuţitul. Este important de ştiut că seminţele trebuie extrase din fructe înainte ca pulpa
lor să intre în fermentaţie sau să putrezească, deoarece se distruge puterea germinativă
a acestora.
Fructele zdrobite se trec prin zdrobitor, se pun în butoaie cu apă, se agită sau
se frământă cu mâna. După limpeziri repetate, resturile care se ridică la suprafaţa apei,
se elimină odată cu apa, iar seminţele rămân la fundul vasului, de unde sunt luate şi
puse la uscat, pe site, în straturi subţiri (0,5-1 cm), în locuri umbrite şi aerisite.
Uscarea durează 4-5 zile.
Stratificarea seminţelor. Pentru a germina, seminţele trebuie să treacă printr-o
perioadă de postmaturare, care are loc în timpul stratificării.
Pentru a preveni infecţiile cu agenţi patogeni din genurile Fusarium, Botrytis,
Penicillium, Mucor, Alternaria etc. a puieţilor la răsărire şi în primele faze după
răsărire, sunt necesare 2 tratamente aplicate seminţelor. Primul tratament se face
înainte de stratificare cu unul din următoarele produse : Topsin M 70 (1gla 1kg
sămânţă) Benlate 50 sau Bavistin (1g la 1 kg sămânţă) sau alte substanţe cu acţiune
asemănătoare. Cu aceleaşi substanţe se tratează şi nisipul folosit la stratificat. Al
doilea tratament se aplică înainte de însămânţare cu unul din produsele menţionate
anterior.
Seminţele se amestecă cu 3 părţi nisip, turbă sau perlit, se aşează în lăzi cu
fundul perforat şi se pun în şanţuri adânci de 50 cm căptuşite cu plasă de sârmă cu
ochiuri mici pentru a preveni atacul şoarecilor. Nisipul folosit la stratificat trebuie să
fie grosier, fără argilă sau alte impurităţi, potrivit de umed.
Pe parcursul iernii, periodic, se controlează seminţele stratificate, desfăcându-
se lăzile pentru a observa gradul de umiditate al nisipului, prezenţa sau absenţa
mucegaiului, dacă seminţele au încolţit, etc. Se consideră o stratificare
corespunzătoare dacă până la momentul semănatului au început să germineze maxim
10-15% seminţe iar embrionul nu s-a alungit mai mult de 1-2 mm.
Pentru a preveni încolţirea seminţelor, la sfârşitul iernii, peste şanturile cu
seminţe stratificate se aşază un strat gros de zăpadă, care se tasează pentru a se topi
mai greu.
Pregătirea terenului - pentru semănat se face în perioada iulie –septembrie.
Se administrează gunoi de grajd 20 t/ha, fosfor 60-70 kg/ha substanţă activă, potasiu
40-50 kg/ha substanţă activă şi insecticide pentru combaterea dăunătorilor din sol (ex.
Heclotox 25-35 kg/ha), după care se încorporează sub arătura de vară, urmată de
grăpat.
Înainte de semănat, terenul se mărunţeşte şi se nivelează.
Semănatul în şcoala de puieţi - seminţele se scot de la stratificat, se separă de
nisip cu ajutorul unor site şi se verifică starea de sănătate. Semănatul se poate face
manual sau mecanizat.
Semănatul se poate face în rânduri simple distanţate la 40-60 cm, sau în benzi
de câte 2 rânduri la distanţa de 10-15 cm între rânduri şi 70-80 cm între benzi.
Se pichetează terenul marcându-se capetele rândurilor cu picheţi, se întind
sârmele între picheţi şi se deschid rigole cu săpăliga sau cu marcatorul la adâncimea
de 2-3 cm. În aceste rigole seminţele se repartizează la câţiva cm unua de alta , apoi
se acoperă cu un strat de pământ reavăn, fără bulgări şi se tasează uşor. La un hectar
de teren se seamănă 40-70 kg.
Rândurile semănate toamna se bilonează la 8-12 cm înălţime, iar bilonul se
împrăştie primăvara foarte devreme, înainte de răsărirea seminţelor.
În unele cazuri semănatul se face primăvara, când pentru păstrarea umidităţii
în sol se recomandă mulcirea solului cu un strat subţire de nisip, mraniţă sau pleavă.
Lucrările de îngrijire în şcoala de puieţi. Pe măsură ce apar buruienile, pe tot
parcursul peroadei de vegetaţie se impune îndepărtarea acestora menţinându-se în
permanenţă terenul curat de buruieni. Aceasta se realizează prin efectuarea a 6-8
praşile în cursul periuoadei de vegetaţie.
Răritul puieţilor pe rând este o lucrare obligatorie şi se face când aceştia au 3-
4 frunze adevărate, la distanţa de 3 cm, eliminându-se puieţii debili.
În lunile iulie şi august, cultura se irigă de 2-3 ori, în funcţie de cantitatea de
precipitaţii înregistrată în acea perioadă. De asemenea, la începutul verii se
administrează îngrăşăminte cu azot, 60-70 kg/ha substanţă activă, care se
încorporează între rânduri la adâncimea de 10-12 cm, prin praşile.
Protecţia plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor se realizează prin
tratamente chimice care se aplică preventiv. Aceste tratamente ţin cont de biologia
dăunătorilor, a bolilor şi de fenologia puieţilor. Primul tratament se aplică imediat
după ce au răsărit puieţii iar celelalte tratamente se fac la avertizare, pentru
combaterea bolilor şi dăunătorilor de frunză.
Pentru defolierea puieţilor în vederea recoltării lor, cu 2-3 săptămâni înainte de
scoaterea acestora, se aplică un tratament general prin îmbăiere cu un produs cu
acţiune defoliatoare.
Toamna, după căderea frunzelor, puieţii se recoltează mecanic, cu plugul de
scos puieţi tractat cu tractoare puternice, prevăzute cu o singură cormană. Pe suprafeţe
mici scosul se poate face şi manual, însă trebuie să se asigure puieţilor un pivot de
peste 22 cm. Urmează sortarea puieţilor, cu care ocazie sunt admişi cei cu rădăcini
sănătoase, îmbrăcate cu rădăcini subţiri, fără vătămări mecanice, iar tulpina să fie
dreaptă, fără urme de dăunători, boli sau ger.
Puieţii astfel sortaţi se leagă în pachete de câte 50 ± 2, se etichetează şi se
stratifică în şanţuri de 40/40 cm, aşezându-se rădăcinile pe fundul şanţului iar tulpina
puţin oblic, va fi sprijinită pe peretele înclinat al acestuia. Între pachete se introduce
pământ mărunţit şi reavăn şi se calcă bine pentru a nu rămâne goluri de aer care să
ducă la deshidratarea puieţilor. Deasupra şanţului se formează un bilon de 30 cm
înălţime pentru a-i feri de îngheţuri. Acolo unde există adăposturi în care temperatura
să nu scadă sub 5°C, puieţii pot fi stratificaţi numai în nisip reavăn.
Pentru scurtarea cu un an a timpului de producere a materialului săditor,
seminţele se pot semăna în ghivece nutritive, în solarii sau tunele de plastic.

OBŢINEREA MARCOTELOR DE MĂR

Marcotele se obţin prin înrădăcinarea lăstarilor ce apar în zona coletului

înaintea de a fi detaşaţi de planta mamă. Porţiunea bazală a acestor lăstari, dacă este
acoperită cu pământ care se menţine reavăn , emite rădăcini adventive.
Odată ce se îndepărtează de planta mamă, devine plantă independentă. Această
metodă de înmulţire se numeşte marcotaj. Plantaţia cu plnate mamă producătoare de
marcote se numeşte marcotieră, iar marcotele sunt plantate în câmpul I al pepinierei ,
unde urmează a fi altoite.
 Cele mai folosite sisteme de marcotaj sunt: arcotajul orizontal şi marcotajul
prin muşuroire .
Marcotajul prin muşuroire este mult folosit pentru portaltoii vegetativi ai
mărului dar mai ales pentru cei de vigoare slabă (M9, M27).
În marcotieră distanţele de plantare sunt de 1,5 m între rânduri şi 30-50 cm pe
rând. Marcotele se fasonează prin scurtarea tulpinii la 35-40 cm şi a rădăcinilor la 1
cm, după care se mocirlesc. După plantare, care se face în poziţie verticală, se
scurtează tulpina marcotelor la 3-4 muguri deasupra solului.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie lăstarii se lasă să crească liber fără a-i
muşuroi, solul se menţine curat de buruieni, se aplică 2-3 udări în perioadele secetoase
şi se fertilizează cu azot 150 kg/ha azotat de amoniu. O atenţie deosebită se acordă
tratamentelor fitosanitare, pentru a combate bolile şi dăunătorii şi în special rapănul,
făinarea, păianjenul roşu, păduchele din San Jose, păduchele lânos, etc.
În primăvara anului al II lea, care este fără producţie, creşterile anuale se
scurtează la 1-2 muguri la bază şi rămân nemuşuroite. În cursul perioadei de vegetaţie
se aplică aceleaşi lucrări ca în anul I, fără a se face vreo muşuroire. În toamna anului
II, creşterile anuale ale fieărei plante se suprimă cât mai aproape de locul lor de
inserţie de pe planta mamă şi apoi se muşuroiesc.
Anul III este primul an de producţie al acestui tip de marcotaj, începe cu
acoperirea bazei lăstarilor cu pământ reavăn şi mărunţit. Această lucrare se realizează
în 2-3 etape, astfel ca muşuroiul să ajungă la o înălţime de 25-30 cm. Pe porţiunile
muşuroite se formează rădăcini adventive. Lucrările de întreţinere sunt identice cu
cele aplicate în anul I.
Recoltarea marcotelor se face manual, cu foarfeca, după desfacerea
muşuroiului, toamna sau primăvara. După recoltare, muşuroiul se reface, iar pe
intervalele dintre rânduri solul se mobilzează prin arătură şa 10-12 cm adâncime.
Marcotele recoltate se stratifică la fel ca puieţii.
Marcotiera se fertilizează o dată la 3 ani cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine
fermentat şi anual cu 80-100 kg/ha fosfor, 40-50 kg/ha potasiu şi 80-120 kg/ha azot
(substanţă activă).
Dacă se constată o epuizare a plantelor mamă, după 2-3 ani de recoltă, se lasă
1 an lăstarii nemuşuroiţi (la ½ sau 1/3 din marcotieră), pentru ca plantele să-şi
fortifice sistemul radicular.
Marcotajul orizontal este cel mai utilizat, deoarece producţia obţinută este
ridicată iar marcotele sunt uniforme.
Marcotele se plantează în poziţie verticală sau puţin înclinate pe direcţia
rândului la distanţe de 1,2 m între rânduri şi 50 cm pe rând. După plantare, porţiunea
de marcotă rămasă afară se scurtează la 50 cm. Până toamna, când urmează a fi aduse
la orizontală, marcotele se lasă să cresacă liber. Toamna, după căderea frunzelor,
ramificaţii apărute în perioada de vegetaţi, se scurtează la 2-3 cm de la bază, apoi
tulpina se aduce la orizontală, într-un şanţ adânc de 1-2 cm orientat de-a lungul
rândului şi se fixează cu cârlige din lemn. Este foarte important cum se realizează
orizontalizarea, deoarece pe porţiunile curbate ale plantei mamă se formează lăstari
prea viguroşi, care înrădăcinează slab şi totodată se obţin marcote de vigoare
neuniformă.
Pe timpul iernii, tulpina îngropată se etiolează, apare calus la vârful cepilor
rezultaţi din scurtarea ramificaţiilor laterale, iar mugurii cu poziţie superioară încep să
se umfle.
La începutul primăverii se desface bilonul cu mare atenţie pentru a nu fi
stânjeniţi mugurii, lăsându-se numai un strat de 2-3 cm pământ.
 În toamna anului II se obţine prima producţie.
Primăvara, când lăstarii au 6-7 cm, se acoperă baza lor cu pământ pentru a
favoriza apariţia rădăcinilor adventive. Când lăstarii au 20-25 cm , bilonul se măreşte
la 15-18 cm şi dacă este necesar se face şi o a treia bilonare până la 25 chiar 30 cm.
Este important ca la bilonare să se introducă pământ cât mai bine mărunţit printre
lăstari, astfel ca baza acestora să vină în contact direct cu solul.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie terenul se menţine curat de buruieni, se udă
de 2-3 ori în perioadele secetoase, se fertilizează şi se protejează plantele împotriva
bolilor şi dăunătorilor în mod asemănător ca la marcotajul prin muşuroire.
Recoltarea marcotelor se face toamna după căderea frunzelor. În vederea
recoltării, bilonul se desface cu plugul, lucrarea completându-se cu sapa, astfel încât
să se desciopere baza fiecărei marcote. Apoi, cu foarfeca, se taie fiecare marcotă cât
mai apropape de locul de inserţie pe planta mamă.
Marcotele trebuie să aibă o porţiune înrădăcinată de minimum 5 cm şi o
grosime de 6-10 mm.
Marcotajul orizontal este recomandat pentru portaltoii vegetativi de măr cu
vigoare mijlocie şi mare.

ŞCOALA DE POMI ALTOIŢI (PEPINIERA DE POMI)

Înfiinţarea Câmpului I . Pe terenul destinat acestui câmp se administrează

înainte de desfundat, îngrăşăminte organice şi chimice după cum urmează: gunoi de
grajd 40-60t/ha, 60-80 fosfor, 40-50 kg potasiu (substanţă activă) la hectar şi 60-70
kg /ha Heclotox sau alt insecticid pentru combaterea viermilor sârmă sau a larvelor de
cărăbuş. Cu 2-3 luni înainte de plantare, terenul se desfundă la adâncimea de 50-60
cm. Pentru plantarea de toamnă, terenul se desfundă în lunile iulie-august , se
mărunţeşte prin 2-3 discuiri şi se nivelează imediat. Pentru plantarea de primăvară,
desfundatul se face în octombrie-noiembrie, iar discuirea şi nivelarea, primăvara,
înainte de plantat.
Pe laturile lungi ale fiecărei parcele se delimitează cu picheţi laturile rândului
la distanţa de 90 cm. Rândurile dintr-o parcelă trebuie să corespundă cu cele din
parcela vecină, pentru a permite trecerea maşinilor dintr-o parcelă în alta.
Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi obţinuţi în şcoala de puieţi, sau produşi la
ghivece, cu marcote sau mai rar cu butaşi înrădăcinaţi.
Înainte de plantare, aceştia se scot de la stratificat, se fasonează şi se mocirlesc
până la colet.
Plantarea se face la distanţa de 12 cm pe rând, pentru mărul altoit pe vegetativ
şi 20 cm pentru cel altoit pe generativ, utilizând cabluri de sârmă gradate la aceste
distanţe, prevăzute la fiecare capăt cu câte un ţăruş lung de 60 cm şi gros de 6-10 cm,
cu capătul de sus armat pentru a nu se sparge la baterea cu maiul. Lungimea cablului
trebuie să depăşească cu circa 2 m lăţimea parcelei. Plantarea se poate face manual, cu
plantatoare de tip T, sau cu cazmaua.
Pentru realizarea plantării se formează echipe formate din mai mulţi muncitori
(10-12), din care 2 muncitori întind cablurile de sârmă, 4-6 muncitori efectuează
plantarea, 2 muncitori repartizează puieţii de-a lungul cablului, iar alţi 2 muncitori
bilonează rândurile plantate.
Lucrarea se efectuează astfel (Gr. Mihăescu): se alege locul ţăruşului astfel ca
primul semn de pe cablu să vină cu 3-4 cm în afara pichetului marginal. Prin
întinderea cablului în partea opusă, ţăruşul cedează astfel că primul semn va veni în
dreptul pichetului marginal. Ţăruşul din celălalt capăt al cablului gradat se bate oblic
cu vârful în afară. Dacă cablul deviază de la deviază de la linia dreaptă, el se ridică de
la mijloc şi se lasă să cadă, îndreptându-se singur.
Doi muncitori repartizează puieţii (fasonaţi şi mocirliţi) de-a lungul cablului
gradat, câte unul la fiecare semn. Muncitorii care plantează introduc plantatorul în
poziţie verticală, în dreptul fiecărui semn, totdeauna pe aceeaşi parte a cablului, cu
grijă să nu-l deplaseze, astfel ca să pătrundă 20 - 22 cm în sol. După aceea plantatorul
se mişcă în dreapta sau în stânga, pentru a lărgi orificiul, din care apoi se scoate prin
răsucire. Puietul se introduce în orificiu până la colet, după care se înfige plantatorul
oblic (la 8-10 cm distanţă de portaloi), astfel ca vârful lui să ajungă sub baza puietului
şi printr-o mişcare de împingere spre puiet, presează pământul în jurul acestuia. În
urma acestuia rămâne o gropiţă care se acoperă prin introducerea de pământ cu
piciorul.
Plantarea este de bună calitate când puieţii sunt bine aliniaţi pe rând, şi opun
rezistenţă la încercarea de a-i trage din sol.
Imediat după plantare, urmează efectuarea bilonului, cu o înălţime de 12-15
cm, iar pe intervalele dintre rânduri terenul se mobilizează cu cultivatorul.
Lucrări de îngrijire în câmpul I.
 Pe parcursul perioadei de vegetaţie se aplică 3-4 udări în perioadele
secetoase, urmate de praşile pe rând. Când lăstarii crescuţi din
portaltoi au 10-12 cm lungime, se reţine cel mai viguros dintre aceştia,
restul se elimină. Biloanele se menţin până la altoire, înălţimea lor
reducându-se treptat cu ocazia efectuării praşilelor. Se aplică
tratamente fitosanitare la avertizare şi o fertilizare suplimentară cu 100
– 150 kg/ha azotat de amoniu, în luna iunie şi se încorporează în sol
printr-o praşilă.
 Spre sfârşitul verii, între 20 iulie şi 1 septembrie se efectuează altoirea
puieţilor în ochi dormind.
 La două săptămâni după altoire se face verificarea prinderii altiolor.
Altoirea este reuşită dacă porţiunea de peţiol este îngălbenită şi cade la
atingerea cu degetul, iar coaja scutişorului este turgescntă. Dacă
altoiul nu s-a prins, peţiolul se usucă şi nu cade, iar coaja scutişorului
se zbârceşte.
 În cazul altoilor neprinşi, se marchează puieţii cu rafie şi se realtoiesc
imediat în ochi dormind, la 2-3 cm mai sus şi în partea opusă primei
altoiri.
 După 20-25 zile de la altoire, se slăbesc legăturile prin răsucirea lor cu
degetele, în sens invers.
 Dacă toamna este lungă şi umedă, unii altoi pornesc în creştere şi
formează lăstari tineri. Se recomandă ciupirea acestora la 3-4 frunze
pentru a le opri creşterea şi a favoriza lignificarea ţesuturilor înainte de
venirea gerurilor.
 Toamna târziu, înainte de îngheţarea solului se face muşuroirea
puieţilor, cu pământ mărunţit, pe o înălţine de 15-20 cm.

Lucrări de îngrijire în câmpul II.

 Primăvara de timpuriu, cu ajutorul unei săpăligi, se face dezmuşuroirea ochilor
altoiţi pentru a preveni putrezirea acestora;
 La începutul lunii martie, înainte ca seva să înceapă să circule, se efectuează
tăierea la cep (suprimarea sălbaticului). Aceasta constă în scurtarea
 portaltoiului la 10-15 cm deasupra punctului de altoire şi odată cu aceasta se
înlătură de la inel eventualele ramificaţii care se află pe cepul rămas. Cepul
serveşte la palisarea lăstarului altoi, pentru a creşte vertical şi a preveni
ruperea pui de către vânturi puternice. Dacă pepiniera este protejată de
împotriva vânturilor (de un adăpost natural sau arificial), pomii se formează
fără cep, scurtând portaltoiul oblic, la 2-3 mm deasupra altoiului iar rana se
acoperă cu mastic.
 După pornirea în creştere a lăstarilor, se face plivitul celor situaţi sub punctul
de altoire, în scopul favorizări creşterii altoiului. Operaţia trebuie făcută cu
mare grijă, identificându-se la început lăstarul altoi, care se recunoaşte uşor
după cicatricea în formă de T de la baza altoiului. Lucrarea se repetă de 1-2
ori.
 Portaltoii neprinşi sau cei cărora le-au degerat ochii altoi în timpul iernii
trebuie realtoiţi în câmpul II prim una din următoarele metode: altoirea în
ochi crescând, în chip budding, în copulaţie, în triangulaţie sau chiar în
despicătură. Pentru aceste metode de altoire se folosesc ramuri altoi recoltate
toamna şi păstrate în camere frigorifice sau stratificate în nisip.
 În cursul perioadei de vegetaţie, acolo unde este cazul se efectuează palisatul
altoilor de 2 ori şi constă în legarea acestora de cep, cu rafie sau cu alte
materiale din gospodărie.
 O lucrare de mare importanţă o reprezintă proiectarea coroanei în câmpul II.
Din lăstarii anticipaţi apăruţi în zona de formare a coroanei se reţin cei
necesari pentru obţinerea şarpantelor (în funcţie de sistemul de coroană
stabilit), eventual şi axul (la coroanele cu ax), iar restul se suprimă complet sau
se ciupesc la 2-3 frunze de la bază (Mihăescu Gr.).
 În cazul în care pomii se formează cu cep, aceştia trebuie înlăturaţi, în
perioada iulie – august, printr-o tăietură oblică (30° faţă de orizontală).
Lucrarea se efectuează astfel : lucrătorul prinde capătul cepului cu mâna
stângă, ăl împinge spre pom şi-l taie cu cosorul, prin tragere de la stânga spre
dreapta şi puţin în sus, astfel încât capătul superior al secţiunii să vină la locul
de unire a cepului cu altoiul. Nu se va efectua niciodată o tăietură orizontală
sau prea oblică. Rănile produse la scosul cepilor se badijonează cu vopsea
pentru cicatrizarea lor.
 Alte lucrări agrotehnice aplicate în cursul perioadei de vegetaţie, sunt : 4-6
praşile mecanice pe intervalele dintre rânduri, completate cu praşile manuale
pe rând; administrarea îngrăşămintelor cu azot (150-200 kg /ha); controlul
periodic al pomilor sub aspect fitosanitar şi aplicarea tratamentelor necesare
pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, scoaterea pomilor neprinşi la altoire
şi arderea lor.
 Defolierea pomilor, chimică sau manuală, scoaterea pomilor, sortarea, legarea
şi stratificarea acestora, sunt ultimle lucrări aplicate în câmpul II şi care se
efectuează în acelaşi mod cu cele din şcoala de puieţi.

ALTOIREA POMILOR