REFERATUL Nr.

1
CULTURA PAJIŞTILOR ŞI A PLANTELOR FURAJERE

Cuprins

Introducere..................................................................................................................................................2

Capitolul I – Pajiştile: definiţie, clasificare, importanţă...............................................................................3

Capitolul II – Însuşiri biologice la graminee...............................................................................................6

2.1. Înfrăţirea...........................................................................................................................................9

2.2. Otăvirea..........................................................................................................................................11

Capitolul III – Fertilizarea pajiştilor permanente.......................................................................................13

3.1. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale (N, P, K)..............................................................................13

3.2. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice.............................................................................................17

Capitolul IV – Pajişti temporare................................................................................................................20

4.1. Sămânţa şi semănatul......................................................................................................................20

4.2. Lucrări de îngrijire..........................................................................................................................21

Capitolul V – Aplicaţii practice.................................................................................................................23

Bibliografie...............................................................................................................................................25
 Introducere

Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar producţiile
care se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate scăzută. Suprafeţe
considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt, terenuri foarte slab productive,
care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.
Fânul ocupă un loc important în alimentaţia animalelor, mai ales în perioada de
stabulaţie. În regiunile bogate în precipitaţii, cu suprafeţe mari de pajişti, fânul poate reprezenta
peste 40% din totalul furajelor din raţie.
Importanţa fânului constă, în primul rând, în valoarea nutritive ridicată a acestuia. Astfel,
100 kg fân de calitate superioară, alcătuit din graminee şi leguminoase valoroase, are o valoare
nutritivă de până la 65 U.N. şi 7 kg P.D., iar aceeaşi cantitate de fân de calitate slabă, are valoare
nutritivă redusă la jumătate, apropiată de aceea a paielor de cereale.
Un fân de calitate mijlocie conţine 15-17% apă, 8-9% substanţe proteice, 2-2,5% grăsimi,
23-28% celuloză, 39-43% substanţe extractive neazotate, 6-8% săruri minerale şi cantităţi
apreciabile de vitamine.
Valoarea nutritivă a fânului variază foarte mult în funcţie de compoziţia floristică a
pajiştii, epoca de recoltare, modul de pregătire şi păstrare. Acestea având importanţă egală, în
sensul că în cazul unei compoziţii floristice valoroase a pajiştii, nu se poate obţine un fân bun
dacă recoltarea nu se face la timp sau procesul de uscare nu se efectuează corespunzător. De
asemenea, nu va rezulta un fân de calitate superioară, oricâtă atenţie s-ar acorda momentului de
recoltare şi pregătirii fânului, dacă pajiştea este alcătuită din specii puţin valoroase.
Datorită valorii nutritive ridicate, fânul se foloseşte cu foarte bune rezultate în furajarea
vacilor cu lapte, a tineretului, reproducătorilor ş.a., putând substitui o parte din nutreţurilor
concentrate. Pe de altă parte, fânul este mult mai ieftin în comparaţie cu alte furaje.
Sursa principală de producerea fânului o constituie suprafeţele însemnate de pajişti
permanente şi temporare, dar şi culturile de leguminoase perene, precum şi culturile anuale de
nutreţ.

2
 Capitolul I – Pajiştile: definiţie, clasificare, importanţă

Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar producţiile
care se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate scăzută. Suprafeţe
considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt, terenuri foarte slab productive,
care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.
Astfel, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie
ierboasă alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor familii botanice
şi a cărei producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat sau cosit.
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de multiplele roluri
pe care le pot avea.. In acest context, pajiştile pot reprezenta:
 sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice; în România, se
apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi 25% din fânul necesar
alimentaţiei animalelor;
 habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; în acest fel, alături de păduri, pajiştile
devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;
 mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului; ierburile de pe pajişti au însuşirea de a
reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la oprirea totală
a eroziunii;
 mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului; sub vegetaţia pajiştilor naturale primare
s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular fasciculat al ierburilor care străbat
straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de agregate şi îmbogăţindu-l în
substanţă organică; bacteriile din nodozităţile leguminoaselor contribuie la ridicarea fertilităţii
solului prin fixarea azotului atmosferic şi depozitarea lui în sol;
 sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă locuri de recreere; pajiştile contribuie la
conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea speciilor în pericol, păstrarea
unor frumuseţi naturale.
Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de formare,
modul de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt situate pajiştile etc.
După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.

3
 Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia ierboasă s-a
instalat spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale
secundare.
Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în diferite regiuni
ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor. Acestea sunt reprezentate
de pampa argentiniană stepa rusească savana africană marile câmpii americane cu ierburi scunde,
preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi
unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile
naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile
alpine, suprafaţa lor fiind de aproximativ 100.000 hectare.
Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de om, supuse
în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o mare
diversificare sub aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor naturale. În ţara
nostră pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până în etajul subalpin,
pe o suprafaţă de peste 4,8 milioane hectare.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului în
ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor respective este
determinată de om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în
rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de "pajişti naturale". Ca atare, noţiunea de pajişte
naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte
permanentă care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.
Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti cultivate sau
pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se însămânţează cu specii
furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.
Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau masă
verde) şi mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi fâneţe. Pentru
păşuni, se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar pentru fâneţe, pajiştile
alcătuite din specii cu talie înaltă.
Răspândire. La nivel mondial, arabilul ocupă 1 447 509 mii ha (9,8%), pajiştile
permanente 3 361 733 mii ha (22,7%) iar pădurile 4 179 808 mii ha (28,2%), ceea ce înseamnă
că 60,7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri (Production
Yearbook., 1994).
Ţinând cont de suprafaţa totală a pajiştilor de pe glob, ordinea continentelor după această
suprafaţă este următoarea: Africa circa 24,8%, Oceania şi Australia 24,8%, Asia 23,3%, America
de Sud 14,4%, America de Nord 10,6% şi Europa 2,3%.
4
 În unele ţări din lume, ca Algeria, Mexic, U.S.A., Argentina, Brazilia, Austria, Elveţia şi
Marea Britanie, suprafaţa pajiştilor permanente este mai mare decât suprafaţa ocupată de arabil.
Din punct de vedere al suprafeţei ocupate de pajişti, Romania se situează înaintea altor
state din Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Suedia, Elveţia, dar după alte
state cum ar fi Franţa, Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Potrivit anuarului statistic din
2001, în ţara noastră suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,872 mil. ha (3,378 mil ha păşuni şi
1,494 mil. ha fâneţe).
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal şi
munte (inclusiv depresiunile intramontane), unde deţin 74% din suprafaţa fondului pastoral
(Teaci D. şi col., 1980).
Răspândirea pajiştilor în ţara noastră este influenţată foarte mult de condiţiile ecologice,
înregistrându-se deosebiri marcante pe judeţe ca suprafeţe şi tipuri de pajişti.
Sunt unele judeţe, cum ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureş, Caraş-Severin, Bistriţa-
Năsăud, Sibiu, Braşov, Alba, Cluj, Vîlcea, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiştilor este de
peste 50% din suprafaţa agricolă ceea ce a determinat ca şi creşterea animalelor să fie mult mai
dezvoltată decât în judeţele cu suprafeţe mai mici de pajişti.

Capitolul II – Însuşiri biologice la graminee

Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită din specii diferite care formează grupări
complexe, supuse influenţei factorilor naturali şi economici, a căror variabilitate de la o zonă la
5
alta şi chiar de la un an la altul determină o mare diversitate floristică a covorului ierbos. Astfel,
se întâlnesc specii valoroase din punct de vedere furajer, cu o bună compoziţie chimică însă sunt
şi specii nevaloroase, cele mai multe neconsumate de animale sau consumate numai în primele
faze de creştere şi specii dăunătoare, vătămătoare şi toxice.
Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din covorul vegetal al pajiştilor
permanente, întâlnindu-se în cele mai variate condiţii ecologice, de la ecuator până în regiunile
polare, de la ţărmul mărilor până pe piscurile cele mai înalte ale munţilor, pe soluri fertile şi
erodate, alcaline sau acide, cu exces de apă sau insuficient aprovizionate cu apă etc (Săvulescu
Tr., 1933). Ele au cea mai mare dominanţă în pajişti, ajungând frecvent la o acoperire de 30-50%
(uneori chiar 80-90%). Datorită faptului că gramineele acoperă bine terenul, acestea contribuie în
cea mai mare măsură la formarea stratului de ţelină care are un rol important în protecţia solului
împotriva tasării şi în procesul de evoluţie a pajiştilor.
Gramineele au următoarele particularităţi morfologice şi biologice:
Sistemul radicular. După germinaţia seminţelor se formează rădăcinile embrionare
(primare), care au rolul de a aproviziona tinerele plante cu apă şi elemente nutritive, însă după o
scurtă perioadă (de la câteva zile la 3-4 luni), funcţiile de fixare în sol şi absorbţie sunt
îndeplinite de rădăcinile adventive, care se formează în număr mare din nodurile bazale ale
tulpinii şi de la nodurile stolonilor şi rizomilor, creându-se astfel un sistem radicular fasciculat.
La unele graminee, cu înrădăcinare mai adâncă se găsesc rădăcini groase, de regulă neramificate,
cu rolul de a aproviziona planta cu apă din straturile mai profunde ale solului. La gramineele cu
tufă deasă se întâlnesc rădăcini mai groase, albicioase, care sunt prevăzute cu ţesuturi speciale
conducătoare de aer, care fac posibilă creşterea acestor graminee pe soluri mai compacte, slab
aerate, cu strat gros de ţelină. La unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci,
formând micorize (Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta, Festuca ovina), iar la
Alopecurus pratensis, rădăcinile în simbioză cu bacterii formează nodozităţi, însă acestea sunt
diferite de cele ale leguminoaselor, ca formă mărime şi structură. La cea mai mare parte a
gramineelor din pajişti, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de un an şi împreună cu nodul de
înfrăţire asigură perenitatea acestora.
Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai (culm), este formată din noduri şi internoduri,
în general cilindrică mai rar turtită pe toată lungimea (Poa compressa) sau numai la bază
(Dactylis glomerata). La baza tulpinii, la unele specii se găsesc îngroşări bulbiforme (Poa
bulbosa), unde se acumulează substanţe de rezervă.
Stolonii şi rizomii sunt organe metamorfozate subterane sau rar aeriene, formate din
noduri şi internoduri. Stolonii au internodurile mai lungi şi subţiri, sunt supratereştri şi subterani,
iar rizomii au internodurile mai scurte şi groase şi sunt numai subterani.
6
 Stolonii supratereştri se formează din mugurii intravaginali, cresc la început oblic şi apoi
se culcă pe sol (Cynodon dactylon), iar stolonii subterani se formează din mugurii extravaginali,
au frunze reduse la solzi şi acumulează substanţe de rezervă ce ajută la regenerarea gramineelor
perene (Typhoides arundinacea, Glyceria maxima, Bromus inermis). Sunt unele graminee din
pajişti cu stoloni supratereştri şi subterani (Agrostis stolonifera).
Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb (lamină), cu formă
mărime şi culoare diferite, reprezentând caractere de recunoaştere. Teaca este de obicei
cilindrică închisă sau deschisă înconjură internodul pe o anumită porţiune şi poate fi glabră
(Lolium perenne) sau păroasă (Holcus lanatus).
Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii frunzei şi reprezintă
caracter de deosebire a gramineelor în stadiul verde de vegetaţie. Astfel, aceasta poate lipsi
(Festuca pratensis) sau este înlocuită cu perişori (Cynodon dactylon), sau lungă de 5- 6 mm
(Agrostis stolonifera), de 2 mm, retezată şi fin dinţată (Bromus inermis), scurtă şi obtuză
(Festuca rubra), cu 2 lobi (Cynosurus cristatus), sau mai scurtă la frunzele de la baza tulpinii
(Phleum pratense).
Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului şi au rolul de a închide teaca, pe
care o ţine astfel strânsă de tulpină. Urechiuşele, ca şi ligula, reprezintă caractere de deosebire a
gramineelor şi pot fi lungi şi subţiri (Agropyron repens), scurte şi glabre (Agropyron
pectiniforme), mari, înconjurând tulpina (Lolium multiflorum), mici (Arrhenatherum elatius) sau
pot lipsi (Bromus inermis, Alopecurus pratensis).
Inflorescenţa gramineelor reprezintă criterii de recunoaştere a speciilor în faza
generativă. Axa inflorescenţei se formează prin prelungirea axei tulpinale vegetative şi are
întotdeauna o ramificare monopodială. La nodurile axei inflorescenţei se prind spiculeţele,
grupate în spic compus, panicul spiciform şi panicul. Spicul compus este alcătuit dintr-un ax
articulat (rahis), la călcâiele căruia se prind sesil spiculeţele. Când spiculeţele se inseră pe o
singură parte a rahisului, inflorescenţa este un spic unilateral (Nardus stricta); când spiculeţele se
prind pe ambele părţi ale axului, aceasta este un spic bilateral (Lolium perenne); la unele specii
spiculeţele se prind pe ax cu ajutorul unor pedunculi foarte scurţi şi se formează un spic
racemiform (Brachypodium sylvaticum); când spiculeţele se fixează direct pe ramificaţii ale
inflorescenţei, acestea pornind din vârful rahisului, se formează un spic digitat (Cynodon
dactylon); când ramificaţiile inflorescenţei cu spiculeţe pornesc din locuri diferite ale rahisului,
dar apropiate, aceasta este un panicul de spice (Bothriochloa ischaemum), iar când inflorescenţa
este formată din mai multe spice compuse, fixate pe rahis sub forma unui racem, este un racem
de spice (Beckmannia eruciformis). Paniculul spiciform este alcătuit din spiculeţe inserate pe

7
rahis cu ajutorul unor pedunculi scurţi, formând o inflorescenţă cilindrică comprimată densă
(Alopecurus pratensis).
Paniculul este format dintr-un ax cu noduri şi internoduri a căror lungime se micşorează
spre vârf, spiculeţele fixându-se pe ramificaţii de diferite ordine dispuse etajat. Paniculul poate fi
piramidal (Festuca pratensis), ovoidal (Holcus lanatus), glomerulat (Dactylis glomerata), lax
(Stipa sp.) sau dens (Bromus inermis).
Spiculeţul este formaţiunea de bază care intră în componenţa inflorescenţelor descrise
mai sus. Spiculeţul are un ax propriu, format din internoduri scurte, care poartă florile dispuse
alternativ. La baza axului se găsesc 2-4 (mai rar 1) bractee, numite glume, care au rolul de a
proteja spiculeţul. La unele specii, spiculeţul este lipsit de glume (Nardus stricta) sau poate fi
protejat de o singură glumă (genul Lolium), la alte specii prezintă trei glume (genul Setaria) sau
chiar patru glume (Anthoxanthum odoratum).
Florile sunt de obicei hermafrodite, însă la unele specii se află în spiculeţ şi 1-2 flori
sterile (mascule).
Spiculeţul poate avea o singură floare (genurile Phleum, Agrostis, Stipa etc.), două flori
(genurile Arrhenatherum şi Holcus) sau mai multe flori (genurile Lolium, Festuca, Bromus etc.).
La baza unei flori se găsesc două bractee numite palee, care protejează organele reproducătoare
(androceul şi gineceul).
Paleea inferioară (externă) poate fi glabră sau păroasă cu o aristă apicală dorsală sau
bazală cu vârful ascuţit sau rotunjit, uneori bifidat, iar paleea superioară (internă) este, de obicei,
mai mică şi în general nearistată. La subsuoara paleei superioare se găsesc de regulă doi solzişori
numiţi lodicule, care au rolul de a ajuta la deschiderea florii. Sunt graminee la care lodiculele pot
lipsi (genurile Anthoxanthum şi Alopecurus), graminee cu trei lodicule (genul Stipa) sau numai
cu o lodiculă (genul Melica). Androceul florilor este format, de regulă din trei stamine, cu
filamente dorsifixe şi antere în formă de X. Se întâlnesc şi graminee cu o singură stamină (Vulpia
myuros) sau cu două stamine (Anthoxanthum odoratum). Gineceul florii este alcătuit dintr-un
ovar superior, cu 1-2 (3) carpele concrescute, unilocular, cu stil foarte scurt, terminat cu două
stigmate plumoase.
Fructul gramineelor este cariopsă sau pseudocariopsă cu pericarpul concrescut cu
tegumentul seminţei. La unele specii, fructul rămâne îmbrăcat în palee şi în glume (Alopecurus
pratensis), iar la altele este însoţit de o floare sterilă (Arrhenatherum elatius) sau de un spiculeţ
steril (Bothriochloa ischaemum). La speciile cu spiculeţele multiflore, la maturitatea fructelor,
rahisul se fragmentează şi rămân porţiuni din ax fixate la baza paleei superioare, numite pedicel
sau peduncul, care constituie elemente de recunoaştere a fructelor.
Sămânţa este albuminată (cu endosperm), fiind formată din:
8
 un tegument, subţire la exterior, alcătuit din două straturi de celule;
 albumen, care se găseşte sub tegument şi prezintă la exterior un strat de celule cu aleuronă iar
în interior celule parenchimatice pline cu grăunciori de amidon;
 embrion, situat la baza seminţei, care este alcătuit din radiculă protejată de o formaţiune în
formă de manşon (coleoriză), tigelă şi gemulă formată din 3-4 frunzişoare (cea externă numită
coleoptil).
 scutellum, care este un cotiledon prins de tigelă situat lateral şi care separă embrionul de
endosperm;
 epiblast, care este un cotiledon situat pe partea opusă scutellumului şi care se întâlneşte doar la
unele specii de graminee.

2.1. Înfrăţirea
Înfrăţirea este una din cele mai importante însuşiri biologice ale gramineelor şi constă în
formarea de lăstari numiţi fraţi, din nodul de înfrăţire situat la baza lăstarilor mamă. Lăstarii,
apăruţi anual, contribuie la sporirea capacităţii de formare a masei vegetative şi asigură
gramineelor o mare dominanţă în pajişti. Înfrăţirea, care constituie şi un mijloc de înmulţire pe
cale vegetativă a gramineelor perene, deşi pare a fi un proces continuu, se petrece totuşi, cu
intensitate mai mare primăvara şi toamna.
Înfrăţirea este condiţionată şi de modul de folosire a pajiştii, de înălţimea la care se face
prima recoltare, de concurenţa dintre specii. Dacă recoltarea se face deasupra apexului (vârful de
creştere a tulpinii), lăstarii continuă să crească însă numărul lor va fi redus, iar dacă se înlătură
apexul la prima recoltare, se va determina formarea din nodul de înfrăţire de noi lăstari viguroşi.
Păşunatul gramineelor la înălţime mai mare de 5-10 cm nu afectează apexul, înfrăţirea se reduce,
iar producţiile la ciclurile următoare vor fi mai mici; dar şi păşunatul excesiv, la o înălţime mai
mică de 1,5 cm, determină reducerea înfrăţirii. Prin procesul de înfrăţire gramineele perene
formează lăstari scurţi, alcătuiţi numai din frunze şi lăstari alungiţi alcătuiţi din frunze şi tulpini.
Lăstarii alungiţi care formează inflorescenţe se numesc lăstari fertili sau generativi, iar cei
care prezintă numai frunze se numesc lăstari sterili sau vegetativi.
Diferenţierea lăstarilor alungiţi, în lăstari generativi sau vegetativi, este determinată de
specie, condiţiile de mediu şi modul de folosire al pajiştii. Doar unele graminee ca
Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum formează lăstari generativi chiar în
primul an de viaţă în timp ce la majoritatea gramineelor perene, lăstarii generativi se formează
începând cu al doilea an.
După poziţia lăstarilor faţă de teaca frunzei în axila căreia se dezvoltă înfrăţirea poate fi
extravaginală (când lăstarii străbat teaca frunzei) sau intravaginală (când lăstarii rămân între
tulpină şi teaca frunzei).
9
 După modul cum se formează tufa prin înfrăţire, gramineele perene se împart în patru
grupe: graminee stolonifere, graminee cu tufă rară graminee cu tufă mixtă graminee cu tufă
deasă.
Gramineele stolonifere formează ramificaţii bazale (stoloni sau rizomi) orizontale,
subterane, la 5-20 cm adâncime sau supraterestre, sub forma unor tulpini târâtoare. De la
nodurile stolonilor apar rădăcini adventive şi lăstari supratereştri care la rândul lor emit noi
stoloni şi lăstari, asigurând astfel înmulţirea vegetativă a plantelor. Gramineele cu stoloni se
înmulţesc activ şi pe cale vegetativă. Din această grupă fac parte speciile: Bromus inermis,
Agropyron repens, Calamagrostis epigeios, Glyceria maxima, Typhoides arundinacea,
Beckmannia eruciformis, Phragmites communis, Poa compressa, P. trivialis, Brachypodium
pinnatum ş.a. cu stoloni subterani, Cynodon dactylon cu stoloni supratereştri şi Agrostis
stolonifera cu stoloni subterani dar şi supratereştri.
Gramineele cu tufă rară au nodul de înfrăţire situat la 4-5 cm adâncime în sol, din care
pornesc lăstari care cresc oblic până la suprafaţa solului şi apoi paralel cu lăstarul mamă
formându-se astfel o tufă laxă goală în interior, când plantele îmbătrânesc. Înmulţirea are loc
numai pe cale generativă perenitatea plantelor fiind asigurată de nodurile de înfrăţire ale noilor
lăstari.
Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat, majoritatea
sunt plante valoroase din punct de vedere furajer şi se pretează în funcţie de talie şi etajare, la
folosire prin cosit, păşunat sau mixt. Multe din aceste specii sunt cultivate singure sau în amestec
cu leguminoase, pentru înfiinţarea pajiştilor temporare. Dintre gramineele cu tufă rară
menţionăm: Phleum pratense, Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius, Lolium perenne,
Cynosurus cristatus, Agropyron pectiniforme, Trisetum flavescens, Bromus erectus,
Anthoxanthum odoratum etc.
Gramineele cu tufă mixtă se caracterizează prin nodul de înfrăţire situat la adâncimea de
2-4 cm în pământ, din care se formează tulpini scurte, subterane (rizomi). Din mugurii de pe
rizomi apar lăstari ce înfrăţesc după tipul gramineelor cu tufă rară iar în acest fel iau naştere tufe
rare legate între ele prin rizomi scurţi. Aceste graminee acoperă bine solul cu vegetaţie şi
formează o ţelină elastică rezistentă la păşunat. Acest mod de înfrăţire este caracteristic speciilor:
Poa pratensis, Alopecurus pratensis şi Festuca rubra.
Gramineele cu tufă deasă au nodul de înfrăţire foarte aproape sau la suprafaţa solului, din
care pornesc lăstari foarte apropiaţi unii de alţii şi care, de regulă nu străbat totdeauna teaca
frunzei, formând tufe compacte. Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă la condiţii de
viaţă neprielnice altor graminee (compactitatea solului, insuficienţa aerului şi a rezervei de
substanţe nutritive). Aceste specii au vivacitate mare şi nu pot fi concurate de gramineele din
10
celelalte grupe.
Datorită acestor particularităţi, gramineele cu tufă deasă se pot menţine mulţi ani pe
pajiştile cu stratul de ţelină gros şi compact. Gramineele cu tufă deasă dau producţii mici şi de
calitate inferioară iar în cazul când unele specii sunt mai productive, calitatea nutreţului este
slabă. Din această grupă fac parte: Nardus stricta, Festuca pseudovina, F. valesiaca, Stipa
lessingiana, S. capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa etc.
Acumularea biomasei vegetale supraterestre. Procesul de acumulare a biomasei vegetale
supraterestre are loc începând de la desprimăvărare şi continuă până toamna, cu o pauză scurtă în
timpul verii. În primele 10-15 zile după pornirea vegetaţiei, creşterea plantelor se face pe seama
rezervelor de hrană înmagazinate la nivelul nodurilor de înfrăţire, rădăcinilor, bulbilor, rizomilor.
Acumularea biomasei vegetative supraterestre se corelează pozitiv cu fazele de dezvoltare a
plantei până la înflorit, după care urmează o perioadă de descreştere, până la scuturarea
frunzelor.

2.2. Otăvirea
Otăvirea gramineelor este însuşirea specifică gramineelor de a-şi reface masa organelor
aeriene după folosire prin păşunat sau cosit. Regenerarea are loc pe seama formării de noi lăstari,
alungirea în continuare a tulpinilor la care apexul nu a fost tăiat şi prin alungirea frunzelor la care
nu a fost afectat ţesutul meristematic. Otăvirea influenţează producţia şi contribuie la o mai bună
repartizare a acesteia în timpul perioadei de vegetaţie.
Procesul de otăvire se caracterizează prin viteză energie şi capacitate de otăvire:
 viteza de otăvire exprimă timpul necesar plantelor de a se reface pentru o nouă folosire prin
cosit sau păşunat;
 energia de otăvire reprezintă numărul de regenerări în cursul unei perioade de vegetaţie şi se
exprimă prin numărul de coase la fâneţe şi prin numărul ciclurilor de păşunat la păşuni;
 capacitatea de otăvire se referă la cantitatea de masă vegetală (fân sau masă verde) care se
realizează în urma procesului de otăvire.
Otăvirea este influenţată de regimul de apă şi de aer din sol, de cantităţile de substanţă de
rezervă şi mai ales de glucidele solubile de care dispune planta în perioada care urmează după
recoltare, când are loc procesul migrării acestora din organele în care s-au acumulat către părţile
aeriene. Otăvirea mai depinde de însuşirile speciilor, faza de creştere în momentul folosirii şi de
modul de folosire al pajiştii.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor. Ritmul de dezvoltare reprezintă timpul
necesar parcurgerii tuturor fenofazelor, de la răsărire până la coacerea seminţelor. În procesul de
creştere, gramineele perene parcurg următoarele fenofaze: înfrăţirea, alungirea paiului,
înspicarea, înflorirea, fructificarea şi coacerea seminţelor.
11
 Vivacitatea este durata vieţii plantelor de la germinaţie până la moartea celui din urmă
lăstar al tufei, rezultată dintr-o sămânţă. Între ritmul de dezvoltare şi vivacitate există o strânsă
corelaţie, iar pe baza acestor însuşiri, gramineele au fost împărţite în mai multe grupe:
 graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă. Acestea fructifică în anul
semănatului, dau producţii maxime în al doilea sau al treilea an şi trăiesc 2-4 ani: Lolium
multiflorum (trăieşte 1-2 ani), Lolium perenne (2-4 ani), Arrhenatherum elatius (3-4 ani) ş.a. .
 graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie. Acestea fructifică în anul al
doilea de la semănat, dau producţii maxime în cel de al treilea an şi trăiesc 5-8 ani. Din această
grupă fac parte: Dactylis glomerata, Cynosurus cristatus, Festuca pratensis, Phleum pratense ş.a.
 graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare. Aceste specii fructifică în al doilea şi al
treilea an, dau producţii maxime în al treilea şi al patrulea an, trăiesc 10 ani sau mai mult:
Bromus inermis, Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis ş.a. .
 graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare. Aceste graminee formează
mai târziu lăstari generativi, dau producţii maxime în al cincilea – al optulea an şi trăiesc zeci de
ani: Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Festuca rupicola ş.a.
Odată cu vârsta au loc şi modificări importante, ca de exemplu: reducerea înălţimii
lăstarilor, micşorarea inflorescenţelor şi a producţiei de sămânţă scăderea conţinutului de
elemente minerale din frunze, scăderea intensităţii respiraţiei şi a fotosintezei, micşorarea
conţinutului de clorofilă care duc la realizarea unor producţii mai mici şi în cele din urmă la
moartea plantelor.

Capitolul III – Fertilizarea pajiştilor permanente

Fertilizarea reprezinta una din principalele masuri de sporire a productiei la toate culturile
agricole, insa pe pajisti rolul ingrasamintelor este multiplu.
Prin fertilizare se realizeaza:
 restituirea partiala a elementelor nutritive luate din sol;
 influenta pozitiva asupra microorganismelor;
 modificarea structurii vegetatiei;
 modificarea compozitiei chimice a plantelor;
 cresterea digestibilitatii substantelor nutritive;
 cresterea consumabilitatii plantelor;
 prelungirea duratei de folosire a pajistilor;

12
  mai buna repartizare a productiei.
Pe pajisti se aplica atat ingrasaminte chimice cu macroelemente si microelemente cat si
îngrasaminte organice.

3.1. Fertilizarea cu îngrăşăminte minerale (N, P, K)

Îngrasamintele cu azot.
Azotul reprezinta elementul cu rol preponderent plastic, el intrand in compozitia
protidelor in proportie medie de 16%. Azotul este element de constitutie al aminoacizilor, al
proteinelor protoplasmatice, al nucleelor, acizilor nucleici, al unor vitamine, enzime, al
pigmentilor clorofilieni, al unor substante de origine secundara, cum sunt alcaloizii si al altor
produsi metabolici intermediari. Fiind component al auxinelor, participa la procesele de crestere.
Pentru vegetatia pajistilor azotul este elementul care asigura cresterea si formarea biomasei,
infratirea gramineelor, regenerarea rapida dupa coasa sau pasunat si cresterea continutului in
substante proteice din furaj.
Gramineele isi procura azotul din rezerva existenta in sol pe cand leguminoasele, prin
intermediul bacteriilor fixatoare de azot ( din genul Rhizobium), cu care sunt in simbioza.
Sursele de azot pentru plante sunt:
 rezervele de azot din sol;
 ingrasamintele cu azot aplicate;
 descompunerea materiei organice;
 resturile animalelor;
 activitatea bacteriilor fixatoare de azot.
Desi aportul bacteriilor fixatoare de azot asigura gramineelor o cantitate apreciabila de
azot, totusi folosirea intensiva a pajistilor obliga suplimentarea azotului.
În aplicarea ingrasamintelor cu azot intereseaza in mod deosebit sporurile de productie
care sunt dependente de o serie de factori cum ar fi:
 tipul de pajiste;
 altitudinea la care este situata pajistea;
 gradul de aprovizionare cu celelalte elemente nutritive;
 doza folosita;
 conditiile meteorologice;
 epoca de administrare;
 tipul de ingrasamant.

13
 Pentru a nu avea efecte secundare necorespunzatoare, doza de azot anuala pe pajistile
permanente nu trebuie sa depaseasca 200 kg/ha.
Epoca de aplicare a ingrasamintelor cu azot este diferita, primavara este mai eficient
folosit pe pajistile de munte si cele alpine, aplicarea azotului in ferestrele iernii are avantajul unei
porniri mai rapide in vegetatie. Totusi pe pajistile cu gramineele ce pornesc in vegetatie mai
tarziu azotul trebuie aplicat primavara.
Forma ingrasamantului cu azot aplicat pajistilor trebuie sa fie in functie de reactia solului.
Pe pajistile de pe solurile acide sunt mai indicate nitrocalcarul, ureea sau azotatul de amoniu in
timp ce pe saraturi este indicat sulfatul de amoniu.
Efectul remanent al azotului este redus, totusi, pe unele pajisti efectul se resimte pe o
perioada de 2 ani.
Influenta ingrasamintelor cu azot asupra compozitei chimice a furajului:
 maresc continutul in proteina bruta;
 continutul in proteina bruta a nutretului se coreleaza pozitiv cu norma de ingrasamant cu
azot administrata.
Influenta ingrasamintelor cu azot asupra gradului de consumabilitate al nutretului:
 sporesc gradul de consumabilitate al vegetatiei pajistilor;
 determina o mai buna repartitie a nutretului verde in timpul perioadei de pasunat.
Influenta ingrasamintelor cu azot asupra compozitiei floristice si structurii covorului
vegetal:
 favorizeaza cresterea gramineelor si inhiba cresterea leguminoaselor pe toate tipurile de
pajisti;
 complexarea ingrasamintelor cu azot cu cele cu fosfor si potasiu atenueaza intr-o oarecare
masura acest proces, fara insa a-l lichida;
 pe pajistile de Nardus stricta ingrasamintele cu azot contribuie la imbunatatirea
substantiala a structurii vegetatiei, realizandu-se o puternica reducere a speciei
dominante.
Îngrasamintele cu fosfor.
Fosforul are un rol energetic central in reactiile de sinteza si de oxidare biologica, in
procesul de fotosinteza in metabolismul aminoacizilor, lipidelor etc. Stimuleaza cresterea
sistemului radicular, infratirea la graminee, formarea organelor de reproducere, mareste
rezistenta plantelor la seceta.
Fosforul contribuie la sporirea productiei pe pajisti si contrabalanseaza excesul de azot.
Plantele absorb fosforul din sol numai sub forma de ioni ai acidului ortofosforic, cel mai
accesibil fiind ionul monofosfat ( H2PO4¯¯).
14
Ionii fosforici din sol sau proveniti din ingrasaminte sufera in sol o serie de transformari care duc
la formarea de compusi cu solubilitate mai mica si accesibilitate redusa pentru plante. Astfel,
fosfatii solubili administrati prin ingrasaminte sunt adsorbiti rapid de coloizii solului si in timp
trec in forme stabile, fixate ireversibil.
Fixarea ionilor fosforici din ingrasaminte in forme greu solubile este mai accentuata cu
cat reactia solului este mai acida. Prezenta in cantitate mai mare a sescvioxizilor liberi in solurile
cu reactie acida mareste capacitatea de retinere fosfatica si duce la formarea de fosfati de fieri si
aluminiu. Tot in conditii de reactie acida, intalnite in solurile din regiunile de deal, aluminiul si
manganul schimbabil provoaca distrugerea perisorilor absorbanti si formeaza compusi stabili cu
fosforul la nivelul radacinilor, impiedicand translocarea acestuia in planta.
Fosforul activeaza microorganismele nitrificatoare si pe cele fixatoare de azot,
influentand astfel metabolismul azotului.
Solurile brune luvice, luvice, luvisolurile albice si solurile erodate, care predomina pe
Praxiteles de deal, se caracterizeaza prin capacitate mare de retinere a fosfatilor.
Pe pajisti cerintele plantelor fata de fosfor sunt mult mai reduse in comparatie cu cele fata
de azot si potasiu, cantitatile de ingrasaminte cu fosfor depasesc de 1,5-2 ori consumul cu
recolta, datorita transformarilor care duc la scaderea formelor accesibile plantelor.
Epoca de aplicare a ingrasamintelor cu fosfor este toamna, intrucat solubilitatea mai mica
a acestora face ca ele sa nu fie spalate in decursul iernii, acest lucru face ca remanenta lor sa fie
mai mare, fapt pentru care fosforul se aplica odata la 2-4 ani.

Îngrasamintele cu potasiu.
Potasiul are rol deosebit in folosirea economica a apei de catre plante. În solurile bine
aprovizionate cu potasiu (K+ ) scade consumul specific de apa al plantelor, ca urmare a
influentei acestui element asupra potentialului osmotic al celulei si asupra deschiderii si
inchiderii stomatelor. Potasiul spre deosebire de azot si fosfor care intra in alcatuirea a
numeroase molecule organice din plante, se gaseste acumulat sub forma de ioni mai ales in
tesuturile cu metabolism intens si cu crestere rapida.
Potasiul are o functie mai mult catalitica, contribuind la sinteza proteinelor, activarea
enzimelor, translocarea produselor fotosintezei din frunze in alte organe etc.
Potasiul mareste rezistenta plantelor la ger si la boli criptogamice, imbunatateste calitatea
furajului si influenteaza pozitiv productia.
Plantele absorb potasiul din solutia solului sub forma de ioni. De regula solurile din
regiunile de deal (brune luvice, luvisoluri albice) sunt slab aprovizionate in potasiu total (0,6-

15
1,87%). Insuficienta potasiului se accentueaza la fertilizarea cu doze ridicate de azot si fosfor,
care determina un consum mai mare de potasiu odata cu cresterea productiei.
Levigarea potasiului in sol este mult diminuata datorita faptului ca potasiul trece prin
schimb din solutia solului in complexul adsorbtiv. Acest fenomen este mai evident cu cat solul
are o capacitate de adsorbtie mai mare. Totusi, dupa cum mentioneaza Cr. Hera si Z. Borlan
(1980), in perioadele cu precipitatii abundente cationii de potasiu pot fi deplasati pe profil
impreuna cu anionii care nu sunt adsorbiti de sol (Cl¯, NO3¯).
Dozele de ingrasamant cu potasiu recomandate pe pajistile permanente se situeaza intre
40-80kg/ha s.a.
Îngrasamintele cu microelemente
Microelementele au un rol insemnat in metabolismul plantelor, fac parte din compozitia
chimica a vitaminelor, a fermentilor, a unor sisteme enzimatice, influenteaza sinteza proteinelor
si hidratilor de carbon.
Unele microelemente contribuie la sporirea productiei si modificarea compozitiei
floristice.
Pe pajisti se aplica cantitati mici de microelemente, putandu-se folosi unele reziduuri
industriale, bogate in aceste elemente sau diferite saruri.

3.2. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice

Îngrasamintele organice reprezinta cele mai complete si mai echilibrate ingrasaminte

folosite pe pajisti. Pe langa efectul fertilizant, prin aportul apreciabil de materie organica, aceste
ingrasaminte influenteaza favorabil insusirile fizice si chimice ale solului.
Fertilizarea cu ingrasaminte organice este cea mai economica fertilizare. Pe pajistile
permanente ingrasamintele organice se administreaza la suprafata solului. Din acest motiv,
eficienta ingrasamintelor solide (gunoi de grajd) este mai scazuta decat la pajistile temporare si
la alte culturi agricole. Gunoiul de grajd aplicat singur, in doze de 20-40 t/ha, este inferior
ingrasamintelor chimice in ceea ce priveste sporirea productiei de substanta uscata.
Astfel, pe pajistile de Agrostis capillaris cu productivitate buna, doza de 40 t/ha realizeaza
un spor mediu de substanta uscata de numai 34%. La celelalte tipuri de pajisti, productia cel mult
se dubleaza, cu exceptia pajistilor degradate, de Botriochloa ischaemum, unde sporul ajunge la
253%.

16
 Datorita modului specific de administrare, care determina pierderi de azot amoniacal in
atmosfera pana la 40%, dozele de ingrasaminte se diferentiaza putin in ceea ce priveste efectul
asupra productiei de substanta uscata. De exemplu, pe pajistile de Agrostis capillaris cu
productivitate slab-mijlocie sporul de productie fata de martorul nefertilizat este de 79% la doza
de 20t/ha gunoi de grajd, de 95% la 30 t/ha si de 103% la doza de 40 t/ha.
La pajistile de Festuca rupicola sporurile relative de productie corespunzatoare celor 3
doze de gunoi mentionate sunt de 86%, 117% si 81%. Exceptand pajistile de la Mesesenii de
Jos, care au un potential mare de productie in conditii de nefertilizare, prin aplicarea dozei
maxime experimentate de 40 t/ha gunoi de grajd, nivelul productiei realizate nu depaseste 2-3
t/ha S.U. pe nici un tip de pajiste, ceea ce reprezinta o productie foarte mica. La acest nivel de
productie, efectul gunoiului de grajd este echivalent cu cel realizat prin folosirea dozei de 50-60
kg/ha N.
Gunoiul de grajd este mai bine valorificat cand se foloseste impreuna cu doze mici si
moderate, de ingrasaminte chimice, din care nu trebuie sa lipseasca cele cu fosfor. Astfel,
impreuna cu 60-100 kg/ha N, 30-50 kg/ha P2O5 si 50 kg/ha K2O, gunoiul de grajd in doza de
30-40 t/ha realizeaza, pe pajistile dominate de Agrostis capillaris, productii de 4-5 t/ha S.U. Fara
gunoi de grajd, aceste productii se obtin cu doze de 100-150 kg/ha N, 50 kg/ha P 2O5, 50 kg/ha
K2O.
Ca atare, prin folosirea gunoiului de grajd impreuna cu doze reduse de ingrasaminte
chimice se pot obtine productii mari si se economisesc in fiecare an aproximativ 50-100 kg/ha
azot substanta activa.
Odata cu sporirea productiei, gunoiul de grajd, administrat uniform, influenteaza pozitiv
compozitia floristica, in sensul cresterii procentului de participare in vegetatie a leguminoaselor.
Gunoiul de grajd insuficient fermentat, provenit de la animalele bolnave, reprezinta si o
sursa de imbolnavire a animalelor pe pasune, deoarece contine numerosi agenti patogeni care isi
pot pastra vitalitatea un timp variabil, in functie de multi factori (substratul nutritiv, temperatura,
umiditate, pH etc.) si care produc infectii foarte grave, adesea mortale (antrax, tetanos, carbune
emfizematos etc.).
Este bine ca in timpul verii platformele de gunoi sa fie construite chiar pe pajisti, in
apropierea suprafetelor ce urmeaza a fi fertilizate.
Transportul gunoiului se efectueaza zilnic de la taberele de vara amenajate pe pasuni.
Gunoiul se aseaza in platforma bine indesat, pana la inaltimea de 2-2,5 m.
Epoca optima de administrare pentru suprafetele ce se pasuneaza este toamna, iar pentru
cele folosite prin cosit, toamna sau primavara.
Pe pajistile de deal actiunea gunoiului de grajd dureaza in medie 3-4 ani.
17
 Coeficientul mediu de folosire in primul an a azotului din gunoiul de bovine si ovine
administrat pe pajistile permanente este de 18% cand se aplica toamna sau iarna si de 24% cand
se aplica primavara sau vara.
Un efect deosebit de bun pe pajistile permanente din regiunile de deal il au
ingrasamintele organice semilichide, precum si mustul de grajd.
Îngrasamintele semilichide se obtin de la adaposturile de taurine prevazute cu sistem de
evacuare hidraulica a dejectiilor, precum si de la taberele de vara, special construite cu
pardoseala pentru spalarea dejectiilor cu jet de apa si colectarea lor intr-un bazin acoperit.
Dejectiile semilichide si mustul de grajd sunt ingrasaminte bogate in azot si potasiu.
Spre deosebire de gunoiul de grajd, elementele nutritive din aceste ingrasaminte patrund mai
usor in sol, efectul lor este mai rapid si de durata mai scurta. Cea mai simpla si mai economica
metoda de fertilizare a pasunilor este ingrasarea directa cu animalele, prin dejectiile care raman
de la acestea pe pajiste in timpul pasunatului, dar mai ales prin ingrasarea sistematica a unor
suprafete ingradite, care servesc drept locuri de odihna pentru animale, de regula in timpul
noptii. Metoda este cunoscuta sub denumirea de ingrasarea prin tarlire.
Pentru a executa o ingrasare corespunzatoare, evitand cantitatea prea mare de dejectii ce
determina imburuienarea pajistii, se recomanda ca animalele sa ramana pe aceeasi suprafata un
numar de 1-2 nopti pe pajistile de Agrostis capillaris cu o productivitate buna, 2-3 nopti pe cele
de Agrostis capillaris cu productivitate slab-mijlocie si 3-4 nopti pe celelalte tipuri de pajisti de
deal. Suprafata ce revine unui animal pentru tarlire este de 1-1,5 metri patrati pentru ovine si 2-3
metri patrati pentru bovine.
Desi suprafetele ce se pot imbunatati pe aceasta cale sunt mici,datorita multiplelor
avantaje pe care le prezinta, in primul rand de ordin economic, este necesar ca ingrasarea prin
tarlire sa fie extinsa si combinata cu alte masuri de imbunatatire cum sunt: fertilizarea cu doze
mici de ingrasaminte chimice si suprainsamantarea.

18
 Capitolul IV – Pajişti temporare

Dacă pe pajiştile degradate, prin aplicarea masurilor de suprafaţă nu se obţin producţiile

scontate, se recurge la îmbunătăţirea lor radicală, distrugând vegetaţia existentă şi înlocuind-o cu
o vegetaţie nouă, total diferită de cea iniţială.
Desţelenirea se va face numai în cazul în care există certitudinea că prin lucrările de
suprafaţă, care sunt mai uşor de aplicat, nu este posibilă sporirea producţiilor şi îmbunătăţirea
calităţii. De asemenea, daca exista certitudinea că prin desţelenire nu se declanşează eroziunea
solului.
În general, intră în planul de desţelenire următoarele categorii de pajişti permanente:
-pajiştile care dau producţii foarte mici(sub 4t/ha masa verde), de calitate foarte slabă, în care
sunt predominante plantele lipsitede valoare economica;
-pajiştile care au stratul de ţelină foarte gros, aflate într-un stadiu avansat de îmbătrânire,
caracterizate prin condiţii nefavorabile pentru creşterea plantelor autotrofe valoroase;
-pajiştile cu acoperire slabă, cu multe goluri, situate pe terenuri cu pantă uşoară, fară procese de
19
eroziune a solului;
-pajiştile acoperite cu muşuroaie cu un grad mare de acoperire (peste 25%) sau invadate de
vegetaţia lemnoasă.
Nu intra în planul de desţelenire pajiştile care sunt situate pe terenurile cu pantă mai
mare de 170, pentru a preveni fenomenul de eroziune.

4.1. Sămânţa şi semănatul

Epoca de semanat cea mai utilizată este primăvara, îndată ce se poate iesi în câmp. În
felul acesta, răsărirea are loc într-un timp scurt, iar plantele beneficiază de cantităţile mari de apă
acumulată în sol în timpul iernii.
Amestecurile de graminee şi leguminoase perene se mai pot semăna în regiunile de
dealuri şi la sfârşitul verii-începutul toamnei, pâna cel mai târziu 10 septembrie. Semănatul la
această epocă se poate face numai în anii bogaţi în precipitaţii.
Semănatul se execută cu maşinile de semănat în rânduri dese (SUP-21), prevăzute cu
coşuri de seminţe mici, în agregat cu tractoarele U-445, L-445, SM-445, U-650. Semănatul se
mai poate executa şi cu ajutorul maşinii MCT-2,5 în agregat cu (SM-800) şi U-800.
O lucrare bună de semănat se execută cu maşina ,,Brillon" prevăzută cu tăvălugi .
Distanţa de semănat este în mod obişnuit 12,5-15 cm.
Adâncimea de semănat este de 1-3 cm, ca urmare a faptului că seminţele sunt mici şi au o
putere slabă de străbatere .
Norma de semănat este de 25-50 kg/ha.

4.2. Lucrări de îngrijire

În toată perioada de exploatare, dar mai ales în primul an cand plantele cresc lent si există
pericol de îmburuienare, se execută lucrari de îngrijire, cum sunt:
a. Irigarea de răsărire. Această lucrare este necesară după semănatul de la
sfârşitul verii, dar uneori şi în primăverile secetoase, la pajiştile semănate în această epocă.
Se recomandă o normă de udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi repetată, la nevoie, după 12-15
zile. În acest caz se poate renunţa la tăvălugitul de după semănat.
b. Imediat dupa semănat terenul se lucrează cu tăvălugul neted sau inelar, pentru ca
seminţele, care se gasesc la adâncime mică, să vină în contact cu solul;
c. Daca dupa semanat cad ploi care favorizează formarea crustei, se execută o lucrare cu
grapa de mărăcini, cu grapa cu colti rigizi sau cu un tăvălug de lemn pe care s-a înfaşurat sârmă
ghimbată;

20
 d. Combaterea burienilor se realizează ca în cazut pajiştelor permanente pe cale mecanică
si chimică
Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite
cositori uşoare, înainte ca acestea să fructifice. Cositul se face laînălţimea de 8-10 cm de la sol
încât speciile semănate să fie cât mai puţin afectate. Materialul rezultat se adună şi se scoate de
pe teren într-un timp cât mai scurt, pentru a nu asfixia plantele din noul covor vegetal.
Combaterea chimică reprezintă o metodă care se poate aplica in cazul pajiştilor
temporare, mai ales când gradul de îmburuienare este foarte mare.
-Când pajiştile sunt formate numai din graminee, se foloseşte sarea de dimetil amina în doze de
2-3 l/ha. Momentul cel mai bun de aplicare este atunci cand gramineele au 2-3 frunze, buruienile
se află în plină creştere şi au format primele rozete de frunze iar temperatura aerului este de cel
puţin 15 grade.
-Pe pajiştile formate din graminee şi leguminoase, pentru combaterea buruienilor dicotiledonate
se aplică erbicidul Aretit sau Basagran, in doze de 5-6 l/ha. Rezultate foarte bune se obţin si cu
erbicidul Acetadin, in doza de 6l /ha.
Tratamentele se execută când leguminoasele au 3-5 frunze trifoliate, iar buruienile sunt în
faza de rozetă, cu 4-6 frunze tinere. Pentru combaterea buruienilor graminee anuale din pajiştile
temporare, se obţin rezultate foarte bune cu erbicidul Dual,în doză de 4l/ha.
-Pentru distrugerea cuscutei se recomandă tratamente cu Aretit în concentraţie de 2-4% sau
Reglone în concentraţie de 1%.
Cuscuta din pajiştile temporare poate sa fie distrusă şi prin arderea vetrelor sau cosirea si
răzuirea terenului pe adâncimea de 1-2 cm.
e. O altă lucrare importantă o reprezintă irigarea in timpul vegetaţiei.
Pe pajiştile temporare se aplica norme de udare de 400-600 m 3/ha în lunile de vară, la intervale
de 15-20 zile. Daca seceta este accentuată in vară, sunt necesare doua udări la fiecare ciclu de
exploatare a paşunilor.
Udarile se aplică la cateva zile după cosit sau păşunat, când plantele au început să crească
şi cerinţele de apă se măresc.

21
 Capitolul V – Aplicaţii practice

5.1. – Să se alcătuiască un amestec de graminee şi leguminoase perene pentru înfiinţarea unei

pajişti temporare de 8 ha în zona de silvostepă pe un teren plan, modul de folosire prin păşunat,
durata de exploatare>6 ani; valoarea utilă a seminţelor de graminee 85%, iar a celor de
leguminoase de 87%.

Amestecul de seminţe se va alcătui în următoarea formulă:

 Durata de folosinţă a pajiştii > 6 ani
 Se vor folosi 5 specii în cadrul amestecului: 3 specii de graminee şi 2 de
leguminoase
 Proporţiile de participare vor fi de 70% graminee şi 30% leguminoase
Gramineele folosite în amestec vor fi:
 Dactylis glomerata - 40%
 Poa pratensis - 15%
 Festuca pratensis - 15%
Leguminoasele folosite vor fi:
 Trifolium repens - 15%
 Lotus corniculatus - 15%
Determinarea cantităţii de sămânţă la hectar se regăseşte în următorul tabel:

22
 Nr. Specii N p% SU% Q L Q’ Qt
crt.
1. Dactylis 25 40 85 11,76 1 17,64 141,12
glomerata
2. Poa 15 15 85 2,64 3 3,96 31,68
pratensis
3. Festuca 30 15 85 5,29 3 7,93 63,49
pratensis
4. Trifolium 12 15 87 2,06 3 3,09 24,75
repens
5. Lotus 16 15 87 2,75 3 4,12 33,03
corniculatus

TOTAL 294,07

Q’total = 36,75 kg/ha

La 8 ha vom avea Qt = 294,07 kg amestec de seminţe.

5.2. - Să se alcătuiască un amestec de graminee şi leguminoase perene pentru înfiinţarea unei

pajişti temporare de 8 ha în zona de stepă pe teren plan, modul de folosire prin cosit, durata de
exploatare 3 – 4 ani; valoarea utilă a seminţelor de graminee 85%, iar a celor de leguminoase
de 87%.

Ţinând cont de toate condiţiile pedoclimatice existente vom utiliza următorul amestec
alcătuit din 2 specii 1 de graminee şi 1 de leguminoase: Dactylis glomerata, dintre graminee şi
Medicago sativa, ca leguminoasă.
Deoarece pajiştea noastră va fi folosită prin cosit vom recomanda specii cu talie înaltă şi
cu vivacitate mijlocie, bogată în frunze bazale, care au capacitate mare de regenerare.

Nr.
Crt. Specia N P% S.U. Q Ic Q’ Qt
1 Dactylis glomerata 23 30 85 8,11 1 12,16 97,35
2 Medicago sativa 15 70 87 12,06 1 18,09 144,75

TOTAL 242,10

Q’total = 30,25 kg/ha

Pentru 8 ha vom avea nevoie de 242,10 kg.

23
5.3. - Să se alcătuiască un amestec de graminee şi leguminoase perene pentru înfiinţarea unei
pajişti temporare de 10 ha în zona de pădure pe un teren înclinat, modul de folosire mixt, durata
de exploatare 4 – 5 ani; valoarea utilă a seminţelor de graminee 85%, iar a celor de
leguminoase de 92%.

Amestecul de seminţe se va alcătui în următoarea formulă:

 Durata de folosinţă a pajiştii – 4-5 ani
 Se vor folosi 5 specii în cadrul amestecului: 3 specii de graminee şi 2 de
leguminoase
 Proporţiile de participare vor fi de 60% graminee şi 40% leguminoase
Gramineele folosite în amestec vor fi:
 Dactylis glomerata - 20%
 Phleum pratense - 20%
 Festuca pratensis - 20%

Leguminoasele folosite vor fi:

 Trifolium repens - 20%
 Lotus corniculatus - 20%
Determinarea cantităţii de sămânţă la hectar se regăseşte în următorul tabel:

Nr. Specii N p% SU% Q L Q’ Qt

crt.
1. Dactylis 23 20 85 5,41 1 8,11 81,1
glomerata
2. Phleum 10 20 85 2,35 3 3,52 35,2
pratense
3. Festuca 35 20 85 8,23 3 12,34 123,47
pratensis
4. Trifolium 12 20 92 2,60 3 3,90 39,04
repens
5. Lotus 17 20 92 3,69 3 5,53 55,37
corniculatus
TOTAL 334,18

Q’total = 33,41 kg/ha

La 10 ha vom avea Qt = 334,18 kg amestec de seminţe.

24
 Bibliografie

1. Bărbulescu C., Motcă Gh. - 1987 -“Pajiştele de deal din România” Ed. Ceres, Bucureşti.
2. Irina Vintila şi Colab. - 1984 -“Situaţia agronomică a solurilor din România”
3. Prof. Univ. Dr. Vasile Vintu – 2003 - “Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere” suport curs I.D.

25