Metode de pașunat și tehnica pășunatului

În practica folosirii pașunilor se cunosc mai multe metode de pășunat, și anume:

pășunatul liber, pășunatul pe tarlale, pășunatul în front și pășunatul dozat.

Pășunatul liber constă în folosirea neîntreruptă a pășunii pe tot timpul perioadei

de pășunat, animalele fiind lăsate să pască liber pe toată suprafata.

Datorită modului în care se execută, pășunatul liber duce la scăderea producției

și la înrăutățirea conpoziției floristice, ca urmare a efectuării unui pășunat selectiv.
Circulând pe toată suprafata pășunii, animalele consumă, așa cum s-a arătat, numai
plantele bune furajere, graminee, leguminoase, ocolind pe cele cu valoare furajera
scăzută. Datorită acestui pășunat, plantele bune furajere sunt consumate repetat, ori de
cate ori se refac si ajung la înălțimea de pășunat.

Folosirea repetată și într-o fază prea timpurie, duce la dispariția speciilor de

plante valoroase, în special a celor de talie înaltă, care otăvesc puternic.

Înrăutațirea compoziției floristice are loc și datorita speciilor de plante toxice și

a buruienilor care nu sunt consumate de către animale și care cresc, se dezvoltă și
produc sămânță. În felul acesta ele se înmulțesc pe pășune și iau locul gramineelor și
leguminoaselor valoroase. Cu timpul, în vegetația pășuni, ajung să predomine plantele
de talie mică, cu tulpini târâtoare, cu frunze așezate în rozetă, rezistente la pășunat.
Datorită acestor modificari floristice, producția pășunii scade foarte mult.

Pășunatul liber are influență negativă și asupra unora dintre însușirile de bază a
solului.

Prin batătorirea solului se strică structura, se înrautățește regimul de aerație,

condițiile de viață pentru plantele autotrofe devenind nefavorabile.

Datorită deficienţelor menţionate,păşunatul liber reprezintă un sistem

nerațional de folosirea pășunilor.

Pășunatul în front constitue o formă îmbunătățită a pășunatului liber.

În acest caz nu se mai permite pășunatul animalelor pe toată suprafața

pășunii,acesta fiind dirijat.

Denumirea îi vine de la faptul că animalele pășunează mai mult sau mai putin în
linie,sub supravegherea ciobanilor.Această metodă elimină o parte din neajunsurile
pășunatului liber.

Pășunatul pe tarlale consta în impărțirea pășunii în mai multe tarlale,care se

pășunează succesiv.În acest sistem de folosire a pășunii nu se mai produce un pășunat
selectiv,rămân foarte puține părti care nu sunt consumate și se evită totodată
îmburuienarea pășunii.

Folosind această metodă de pășunat,se păstrează compozitia floristică

valoroasă, datorită intervalului de timp existent pentru refacerea speciilor
valoroase.Datorită gradului ridicat de folosință a pășunii,animalele consumă zilnic
cantitați mai mari de iarbă și de calitate mai bună,motiv pentru care producția
animalelor, crește .

Prin folosirea succesiva a tarlalelor,este posibila întreținerea pașunii după

fiecare pașunat, prin:lucrările de împrăștiere a dejecțiilor solide,cositul resturilor de
plante neconsumate,aplicarea îngrășămintelor minerale cu azot,concomitent cu
grăpatul pășunii etc.

Pășunatul dozat reprezintă o formă îmbunătațită a pășunatului pe tarlale și

constă în aceea că se repatizează animalelor,pe baza necesarului de albumine,o
suprafață restrânsă de pășune,suficientă pentru o zi sau chiar pentru mai puțin
timp.Delimitarea acestor suprafețe se face cu ajutorul gardului electric.Pășunatul dozat
a fost impus de faptul că în perioada în care animalele pasc pe o tarla,către sfârșitul
perioadei consumă cantitați mai mici de iarbă.Pășunatul dozat este superior
pășunatului pe tarlale,întrucât durează numai cateva ore și se evită tasarea solului,iar
animalele consumă zilnic cantități mari de nutreț proaspăt, bogat în substanțe nutritive.

Prin practicarea acestui sistem,rămân foarte puține resturi de plante

neconsumate.

Data începerii și încetarii pășunatului

Vegetația pajiștilor permanente se caracterizează printr-un ritm de creștere mai

lent în primavară,dar care se intensifică treptat,atingând un maximu în a doua parte a
lunii iunie.După acest maximum curba scade treptat,înregistrându-se în anii cu veri si
toamne ploioase o nouă tendință de creștere.

Un factor important,care condiţionează ritmul de refacere al plantelor dupa

păşunat şi menţine producţia mai mult sau mai puţin constantă pe cicluri,îl reprezintă
modul de folosire şi intensitatea folosirii.

În acest sens, o deosebită importanţă are timpul când începe păşunatul.

Luând în considerare numai valoarea nutritivă a erburilor,timpul optim de

păşunat coincide cu perioada în care plantele sunt în fază tânără de creştere; în această
fază păşunatul nu este însă economi ,întrucât producţia de substanţe nutritive la
unitatea de suprafaţăeste mică, deci păşunarea se foloseşte cu un randament scăzut.

Dacă păşunatul începe mai târziu,producţia paşunii creşte,plantele se refac cu

uşurinţă după ce au fost păşunate, iar longevitatea lor sporeşte.

Momentul optim în care poate să înceapă paşunatul este dat de înalţimea

plantelor şi anume: pentru păşunile în vegetaţia cărora predomină ierburile cu talie
mică,înălţimea plantelor trebuie să fie de 12-15 cm;dacă în vegetaţia păşunii
predomină ierburile de talie înaltă, înălţimea va fi 15-20 cm.

Pe păşunile cultivate cu ierburi perene, păşunatul poate sa înceapă când acestea

au înălţimea de 20-30 cm, iar pe păşunile cultivate cu plante de nutreţ anuale, când au
înălţimea de 40-60 cm.

Toamna păşunatul trbuie sa înceteze cu aproximativ 25-30 de zile înainte de

venirea îngheţurilor permanente.Întreruperea din vreme a păşunatului permite
acumularea în organele subterane ale plantelor a unor cantităţi însemnate de substanţe
de rezervă, sporind astfel rezistenţa plantelor la iernare.Totodată,plantele pornesc
primăvara mai devreme în vegetaţie.

Înălţimea de păşunat are o importanţă deosebită asupra refacerii păşunii.

În sistemul de folosire raţională a păşunilor se urmăreşte, ca păşunarea plantelor

să se facă până la înălţimea optimă, care permite atât refacerea plantelor, cât şi sporirea
randamentului păşunii.

Dacă păşunatul se face prea de jos,se întârzie refacerea plantelor şi se reduce în

acest fel numărul ciclurilor de păşunat.Întârzierea refacerii plantelor,este determinată
de distrugerea în cea mai mare parte a organelor pe seama cărora are loc
refacerea.Dacă păşunatul se face mai de sus,refacerea are loc într-un timp mai scurt.În
acest caz, însă, randamentul păşunii scade,întrucât o parte din producţie nu este
folosită.Executarea păşunatului la o anumită înălţime,depinde şi de natura
vegetaţiei.Dacă dominante sunt plantele de talie mică(cea mai mare parte din frunze
fiind dispuse la baza tulpinilor), se poate practica un păşunat mai de jos,la 3-4 cm de la
suprafaţa solului.În cazul păşunilor cultivate sau permanente,în care domină plantele
de talie înaltă,păşunatul poate fi executat mai de sus,la 4-6 cmde la suprafaţa solului.O
înălţime mai mare de păşunat se admite în cazul plantelor anuale care otăvesc(iarba de
Sudan).În schimb,plantele anuale care nu otăvesc,se paşunează cât mai de jos
(porumbul).

Păşunatul raţional pe tarlale

Păşunatul pe tarlale are la bază organizarea paşunii în mai multe

porţiuni,numite tarlale,care se folosesc într-o succesiune anumită.Păşunatul pe tarlale
prezintă următoarele avantaje:asigură o folosire completă şi uniformăa
pajiştei;păşunarea pe rând a tarlalelor asigură o refacere în condiţii bune a
vegetaţiei;animalele folosesc în permanenţă iarba proaspătă,aflată in faza optimă de
creştere şi se pot aplica uşor măsurile de zooigienizarea paşunii.

Calcularea numărului de tarlale.În sistemul păşunatului raţional pe

tarlale,animalele păşunează iarba în mod treptat,trecând de la o tarla la alta.

Pentru a realiza o folosire corespunzătoare a nutreţului verde ,produs pe

păşune,este necesar să existe un număr de tarlale,care să facă posibilă o astfel de
folosire.Calcularea numărului de tarlale pe o păşune se face ţinând seama de durata
ciclului de păşunat.

Prin ciclu de păşunat se înţelege timpul necesar pentru a se reface plantele după
ce au fost păşunate.Aceasta coincide cu durata de păşunat pe toate tarlalele,începând
cu prima tarla şi terminând cu ultima.

Durata ciclului de păşunat este foarte diferită,în funcţie de o serie de factori, ca:
structura vegetaţiei, umiditate,regimul de hrană din sol,intensitatea de folosire etc.

Dacă în covorul vegetal predomină plante care au o energie mare de

otăvire,durata ciclului de păşunat se reduce.Cu cît solul este mai aprovizionat cu apa şi
susbtanţe nutritive,cu atît plantele se refac mai repede.În condiţii favorabile de
creştere,plantele ce alcătuiesc vegetaţia unei pajişti se poate reface în decurs de 20-25
zile,rezultând un număr de 6-7 cicluri de păşunat.Practic,acest număr se reduce la 4-5
cicluri deoarece ăn timpul lunilor de vară şi către toamnă,refacerea plantelor este
încetinită, datorită condiţiilor nefavorabile de creştere.

Când condiţiile sunt necorespunzătoare,se obţin cel mult trei cicluri de

păşunat.În acest caz durata unui ciclu de păşunat este 45-50 de zile.

Durata de păşunat pe o tarla,nu trebuie să depăşească 4-6 zile,deoarece o serie

de ierburi, în primul rând gramineele,se refac în timp scurt şi sunt din nou păşunate.În
condiţiile unui păşunat prelungit,ierburile otăvesc mai slab,coeficientul de folosinţă al
păşunii se reduce,scade conţinutul în albumină digestibilă.Prelungirea timpului de
păşunat pe o tarla nu este indicat şi pentru considerentul că se scurtează timpul de
odihnă pentru refacerea plantelor .Împărţind durata ciclului de păşunat la numărul de
zile cât se păşunează pe o tarla,se obţine numărulo de tarlale.La acest număr se mai
adaugă una sau două tarlale,care de fapt nu se folosesc prin păşunat decât în cazuri
extreme,constituind tarlale de rezervă.Pe acestea se execută lucrări curente de
îngrijire.Numărul de tarlale în care se separă o păşune este variabilă,în raport cu
suprafaţa păşunii, specia şi numărul de animale care păşunează,natura şi costul
materialelor folosite la separarea tarlalelor.Cele mai bune rezultate se obţin dacă se
separă păşunea în cel mult 6-8 tarlale.În acest caz,pe fiecare tarla păşunatul nu
depăşeşte durata optimă recomandată,realizând totodată o folosire raţională a tuturor
tarlalelor în cadrul ciclului de păşunat şi o perioadă optima de repaus, necesară
refacerii până la reluarea păşunatului.

Delimitarea tarlalelor.Separarea tarlalelor se face prin garduri sau se folosesc

formele naturale ale reliefului.

Gardurile se construiesc din stâlpi de lemn sau de beton,înalţi de 1,5-1,8m,care

se fixează în pământ la 3-4m distanţă unul de altul.

Pe stâlpi se prind 2-4 rânduri de sârmă netedă sau ghimpată.Împărţirea păşunii

în tarlale prin garduri fixe, este o lucrare costisitoare şi din acest motiv,acestă metodă
nu s-a extins.

Capacitatea de păşunat

Capacitatea de păşunat sau încărcătura păşunii cu animale reprezintă numărul

de animale exprimat în unităţi vită mare(UVM)care pot sa pască pe o unitate de
suprafaţă într-o perioadă de păşunat.

Capacitatea de păşunat este o mărime variabilă, în funcţie de producţia

păşunii,sistemul de păşunat şi modul de folosire.În cazul unor păşuni
valoroase,productive, capacitatea de păşunat poate să ajungă la 4-5 UVM/ha, în timp
ce pe păşunile degradate ,slab productive, norma de încărcare a păşuni cu animale se
reduce la 0,3-0,5 UVM/ha.

Pentru a avea date comparabile cu privire la necesarul de nutreţ verde, se

procedează la transformarea tuturor speciilor şi categoriilor de animale în UVM,
folosind coeficienţi prezentaţi în tabelul 6.

În cazul păşunatului raţional pe tarlale,se foloseşte noţiunea de ,,densitatea

animalelor la tarla" care se exprimă la unitatea de suprafaţă sau la tarla.Densitatea
animalelor la tarla se stabileşte înmulţind capacitatea de păşunat cu numărul de
tarlale.Dacă admitem o încărcătură de 3 UVM/ha, păşunea fiind împărţită în 8 tarlale,
rezultă o densitate de 24 UVM/ha; dacă tarlaua are o suprafaţă de 5 ha ,densitatea la
tarla va fi de 120 UVM.

Determinarea producţiei păşunilor

Determinarea producţiei păşunilor se face după următoarele metode:

Metoda cosirilor repetate.Metoda constă în cositul ierbii pe mai multe suprafeţe

omogene ca producţie şi compoziţie floristică.

Numărul suprfeţelor şi mărimea acestora diferă în funcţie de uniformitatea

vegetaţiei.Dacă aceasta este uniformă ,se recoltează 4 suprafeţe de câte 2,5 m2,iar dacă
nu este uniformă se recolteză 10 suprafeţe de câte 1m2 fiecare.Cositul se execută de
fiecare dată în momentul în care plantele au 12-15cm, ceea ce corespunde cu
începutul ciclului de păşunat şi se repetă de mai multe ori ,în funcţie de numărul
ciclurilor de păşunat.

De fiecare dată iarba proaspăta, cosită,se cântăreşte şi se raportează apoi la

hectar.Din însumarea producţiilor parţiale pe ciclurile de păşunat se obţine producţia
globală a paşunii, care se exprimă în kg /ha masă verde.

Pentru a determina producţia reală sau efectivă a păşunii, după fiecare ciclu de
păşunat se cosesc resturile de plante neconsumate de animale, care însumate pe cicluri
dau totalul resturilor .Acestea se cântăresc şi se raportează la hectare.Diferenţa între
producţia globală şi resturile de plante neconsumate reprezintă producţia netă a
păşunii.

Metoda zootehnică.După această metodă, producţia păşunii se determină prin

intermediul producţiei animalelor.Pentru aceasta, întreaga suprafaţă se păşunează pe
cicluri, în cadrul păşunatului pe tarlale.

Păşunatul se execută cu un lot uniform de animale.

Animalele se cântăresc la începutul păşunatului şi în momentul când încetează

păşunatul.În acest timp, în cazul vacilor de lapte,se înregistrează zilnic producţia de
lapte.La sfârşitul păşunatului se obţin o serie de produse (carne,lapte etc) ce se
datoresc păşuniii şi care pot să fie transformate pe baza unor coeficienţi,în producţie
echivalentă,exprimată în kg/ha masă verde, unităţi nutritive etc.

Transformarea produselor animaliere în unităţi nutritive se bazează pe o serie de

coeficienţi, care exprimă cantitatea de substanţe nutritive necesare pentru a produce o
cantitate corespunzătoare de lapte,carne, lînă etc.

Pentru a determina producţia unei păşuni cu ajutorul metodei zootehnice,trebuie

sa avem în vedere atat consumul de nutreţ verde, care reprezintă raţia de întreţinere,cât
şi nutreţul folosi ca raţie de producţie(nutreţul consumat pentru realizarea produselor
animaliere:lapte,lâna, carne etc).

Pentru raţia de întreţinere,se ia în considerare faptul că pentru fiecare 100 kg

greutatea vie se consumă o unitate nutritivă.În cazul paţunilor, o unitate nutritivă
echivalează cu 5-6 kg de iarbă.În ceea ce priveşte stabilirea necesarului de nutreţ verde
folosi ca raţie de producţie,trebuie să avem în vedere că pentru un litru de lapte sunt
necesare 0,5 UN şi pentru 1kg spor de creştere în greutate sunt necesare 4-6 UN.

Măsuri de îngrijire a păşunilor

O parte dintre măsurile de îngrijire a păşunilor se aplică înainte de începerea

păşunatului, altele după ce încetează păşunatul.

Măsuri care se aplică înainte de începerea păşunatului.Dintre lucrările care se

execută înainte de începerea păşunatului fac parte următoarele:

-îndepărtarea plantelor uscate,a mărăcinilor etc;

-curăţirea păşunilor de resturile aduse de ape în urma inundaţiilor;

-grăpatul şi împrăştiatul îngrăşămintelor minerale;

-distrugerea buruienilor vatămătoare şi toxice pentru animale;

-executarea lucrărilor de îndepărtare a excesului de apă de pe păşuni;

-repararea şi construirea drumurilor noi de acces;

-repararea şi construirea adăposturilor;

-construirea îngrădirilor, umbrarelor şi a adăposturilor pentru animale;

-repararea şi construirea stânelor,căşăriilor,cantoanelor pastorale etc.

Măsuri ce se aplică după începerea păşunatului.După încetarea păşunatului

sunt,de asemenea,necesare o serie de măsuri.Astfel,pentru menţionarea unei
compoziţii floristice echilibrate,după fiecare ciclu de păşunat se îndepărtează resturile
de plante neconsumate de pe păşune.

Prin această lucrare se asigură o mai bună otăvire a plantelor şi în acelaţi

timp,creşte coeficientul de folosinţă a păşunii.Aşa cum sa mai arătat, în timpul când
păşunează, animalele lasă pe păşune cantităţi apreciabile de îngrăşăminte sub formă de
dejecţii solide şi lichide.

Pentru a folosi efectul bun al acestor îngrăşăminte,având în vedere conţinutul

lor ridicat în substanţe fertilizatoare,este necesar să se execute împrăştierea acestora pe
păşune.În cazul când nu se aplică o astfel de măsură, se produce înrăutaţirea
compoziţiei floristice, paralel cu scăderea gradului de consumabilitate a
ierburilor.Acest lucru se explică prin aceea că în jur dejecţiile rămase pe
păşune,plantele cresc repede şi rămân neconsumate de către animale,din cauza
mirosului specific al bălegarului.Aceste plante produc seminţe şi devin focare de
răspândire a buruienilor.

Cele mai bune rezultate se obţin când după terminarea păşunatului se execută
atât îndepărtarea plantelor neconsumate,cât şi împrăştierea dejecţiilor.

Rotaţia păşunilor.În sistemul rotaţiei, păşunea se separă în mai multe

parcele,care sunt supuse unui anumit regim de folosinţă şi pe care se execută anumite
lucrări de îngrijire.În acest fel,într-un interval de 3-6 ani,în raport cu numărul de
parcele în care se împarte păşunea, se aplică pe întreaga suprafaţă măsurile incluse în
sistemul de rotaţie.

Folosirea pajiştilor ca fâneţe

Fâneţele sunt pajişti care se folosesc pentru producerea fânului, dar se poate
recolta şi masă verde pentru furajarea animalelor în stabulaţie sau pentru
însilozare.Recoltarea producţiei obţinute se face prin cosire.

Pe lângă funcţia esenţială pe care o au pajiştile de a produce fân, fâneţele din

regiunile de deal şi munte au şi funcţia deosebit de importantă de protejare a solului
împotriva eroziunii,care este destul de extinsă în aceste zone.

Chiar şi pe terenurile cele mai înclinate,covorul vegetal folosit numai prin cosit
acoperă bine solurile şi protejează împotriva eroziunii.

Importanţa fânului în hrana animalelor

Fânul reprezintă,alături de nutreţurile concentrate şi nutreţul verde,furajul de

bază folosit în hrana animalelor,fiind un component cu pondere mare în balanţa
furajeră pentru perioada de iarnă.

În perioada de stabulaţie,aproape 50% din necesarul de albumină şi vitamine

sunt asigurate din fân.Importanţă deosebită a fânului constă în primul rând în
conţinutul ridicat de substanţe nutritive(proteine, vitamine, săruri minerale etc.).Ca şi
iarba păşunilor, fânul este un furaj ieftin,influenţând pozitiv costul produselor de
origine animală.

Un fân de calitate mijlocie conţine în medie 15-17% apă,8-9% substanţe

proteice,2-2,5% grăsimi, 39-43% substanţe extractive neazotate,23-28% celuloză,6-
8% săruri minerale etc.

Conţinutul în principii nutritive variază mult, în funcţie de o serie de factori;

compoziţia floristică a fâneţei,epoca de recoltare, modul de pregătire si de păstrare a
fânului.

Fânul,alcătuit în mare parte din graminee şi leguminoase valoroase recoltat la

timp şi păstrat în condiţii bune,conţine peste 60%UN şi cca7% proteină
digestibilă.Datorită conţinutului ridicat în pricipii nutritive, fânul este utilizat cu foarte
bune rezultate în alimentaţia vacilor de lapte,a tineretului pentru reproducţie etc.

Sursa principala de producere a fânului o reprezină fâneţele permanente.

Recoltarea fâneţelor

Epoca de recoltare sau momentul optim de recoltare influenţează producţia şi

calitate fânurilor. Alegerea momentului recoltării trebuie să se facă în aşa fel încât sa se
poată obţine producţii mari de fân la coasa respectivă de calitate superioară şi să de
posibilitatea plantelor să se refacă la coasele următoare sau până la venirea
îngheţurilor, pentru a se asigura producţii mari şi în anii următori. Cositul trebuie să se
facă în acel moment în care nu este favorizată înmulţirea buruienilor.

Momentul optim de recoltare a fâneţelor este situat în perioada de la înspicare

până la înflorirea gramineelor dominate, valoroase sau în perioada îmbobocirii-
înfloririi leguminoaselor. În această fază se obţin prioducţii maxime la unitatea de
suprafaţă.

Epoca de recoltare a fâneţelor se stabileşte în raport cu planta dominată de pe

fâneţe.În cazul când aceasta este o graminee, fâneaţa se recoltează în momentul
înfloririi plantelor, iar dacă este leguminoasă, se recoltează la formarea bobocilor
florali.

Recoltarea fâneţelor an de an la aceeaţi epocă duce, cu timpul, la înrăutăţirea

compoziţiei floristice şi la scăderea producţiei.Plantele valoroase recoltate an de an
înainte de formarea seminţelor nu se mai pot înmulţi decât pe cale vegetativă şi cu
timpul, dispar.Pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie, se recomandă schimbarea
epocii de recoltare a fâneţelor într-un ciclu stabilit pe ani.Acest lucru se realizează
efectuând la 3-4 ani o recoltare târzie,după ce gramineele şi leguminoasele au produs
sămînţă.În acest fel se crează posibilitatea autoînsamânţării gramineelor şi
leguminoaselor perene.
 La fâneţele care dau două coase pe an, epocile de recoltare vor fi alese astfel
încât de la ultima coasă până la venire îngheţurilor permanente să tracă o perioadă de
cel puţin 20 de zile. În această perioadă are loc acumularea substanţelor de rezervă în
plante, care contribuie la mărirea rezistenţei plantelor la îngheţ.

Durata optimă de recoltare a fâneţelor este destul de scurtă (circa 10 zile).

Aceasta impune o foarte bună organizare a lucrărilor, pentru care recoltarea să

se poată termina în timp util.

Înălţimea de recoltare a fâneţelor influenţează atât producţia, cât şi calitatea

fânului obţinut. Dacă recoltatul recoltatul se execută prea de sus faţă de suprafaţa
solului, se obţine o producţie mai mică de fân; în acelaşi timp rezultă un fân de calitate
mai slabă, datorită faptului că în părţile rămase necosite ale plantelor se depun
cantităţi însemnate de substanţe de rezervă. Recoltatul la o înălţime mai mare (7-8 cm)
poate fi practicat la prima coasă sau în cazul fâneţelor recoltate în anul înfiinţării
acestora.

Din cauza cositului prea de jos, rezervele de hrană depozitate la baza tulpinilor
sunt diminuoate odată cu recoltarea. Ca urmare a epuizarii acestor rezerve, refacerea
plantelor devine din ce în ce mai anevoioasă, iar cu timpul dispar din covorul vegetal.

Metode de pregătire,depozitare şi păstrare a fânului

Metodele de pregătire a fânului.Pregătirea fânului reprezintă un complex de

lucrări, prin care conţinutul de apă din plantele verzi se reduce de la 78-85% cât au în
momentul recoltării, la 15-17%.La această umiditate fânul se poate păstra peste iarnă,
cu pierderi foarte mici.

Medoda de pregătire a fânului are,de asemenea un rol important.Cu cât folosim

metode prin care apa se pierde mai repede, cu atât faza a doua durează mai puţin şi
astfel se obţine un fân de calitate mai bună.

Pierderile mari de substanţe nutritive sunt sunt cauzate de precipitaţii care cad
de multe ori,în timpul recoltării fâneţelor.Diminuarea valorii nutritive a fânului este în
strânsă legătură cu durata şi intensitatea ploilor şi cu temperatura din această
perioadă.Dacă ploile se prelungesc, se instalează ciupercile şi fânul mucegăieşte.

În timpul păstrării fânului, dacă umiditatea depăşeşte 17%, temperatura începe

să crească,uneori chiar rapid, se produce mucegăirea sau are loc autoaprinderea
fânului.

Pierderile ce se înregistrează,deci calitatea fânului,depinde mult de procedeul

de uscare folosit.În funcţie de zonă se poate recurge la una din următoarele scheme de
uscare:

1.Pregătirea fânului pe sol.Uscarea pe sol este condiţionată în mare parte,de

regimul de precipitaţii.În regiunile secetoase, unde în perioada de recoltare a fâneţelor
cad ploi puţine,se poate practica uscarea pe sol.În acest caz brazdele care rezultă de la
cosit se lasă pe loc 2 sau mai multe zile,până când se termină procesul de uscare.Dacă
timpul este bun, uscarea se realizează în 1-2 zile În condiţii favorabile, întoarcerea
brazdelor se execută la interval de 6-8 ore de la recoltare.

2.Pregătirea fânului pe suporţi.În regiunile umede,datorită precipitaţiilor

abundente din perioada recoltării,uscarea direct pe sol este însoţită de pierderi
apreciabile de substanţe nutritive. În aceste regiuni,procedeul de pregătire pe sol este
înlocuit cu cel pe suporţi,sub formă de pari,capre sau garduri.

Parii cu braţe numiţi prepelici au 1,5-2m înălţime,iar braţele de lemn lungi de

0,20-0,30m sunt aşezate de la 30-40 cm distanţă unul pe altul.Caprele au formă de
piramidă şi sunt formate din 3-4 pari lungi de 2m.La aproximativ 60cm de nivelul
solului,parii sunt prinşi între ei printr-un rând de şipci,uneori prin 2 sau 3
rânduri.Foarte adesea se folosesc caprele în formă de colibe formate din 2 pereti
demontabili.

3.Pregătirea fânului prin balotare.În vederea pregătirii fânului prin

balotare,după recoltare,cu cositoarea mecanică sau cu vindroverul,se procedează în
întoarcerea brazdelor.

În momentul în care umiditatea scade la 30-35%,se execută balotarea cu presa

de balotat(PPF),care strânge fânul din brazde şi îl preseazăîn baloţi.Baloţii au greutatea
de 50-60 kg.După balotare baloţii rămân pe teren 3-4 zile,după care se adună,se
transportă şi se clădesc în şire.Pentru a preveni mucegăirea fânului,se lasă în şire
canale de aerisire.În cazul în care umiditatea nu a coborât la plafonul minimum
admis,datorită timpului nefavorabil în momentul formării şirelor,se instalează la baza
lor ventilatoare,cu scopul de a desăvârşi uscarea.

4.Pregătirea fânului cu ajutorul curenţilor de aer.Metoda constă din

deshidratarea plantelor într-un timp scurt sub acţiunea curenţilor de aer rece sau cald.În
felul acesta se scurtează mult perioada a doua din procesul de uscarea plantelor şi
pierderile sunt mici.

Pentru pregătirea fânului se folosesc curenţi de aer rece sau cald.

-Uscarea cu ajutorul curenţilor de aer rece, cunoscută şi sub denumirea de

ventilarea plantelor,este un procedeu simplu şi mai puţin costisitor.
 Pentru pregătirea fânului pe această cale,plantele cosite se lasă pe câmp1-2 zile
până când se pălesc şi ajung la umiditatea de 35-45%.În continuare,masa de fân este
transportatăla locul de depozitare.Instalaţia de uscare prin ventilare se montează în
încaperi speciale sau obişnuite,în câmp sau în aer liber.Materialul adus din câmp se
aşează pe un grătar intr-un strat gros de 3-4 m, fără să se preseze şi se începe
ventilarea.După ce iarba din primul strat sa uscat,se aşează al doilea strat de iarbă.Se
suprapun 3-4 straturi,astfel încât grosimea totală a stratului să nu depăşească5
m.Uscarea după acest procedeu durează 3-5 zile.

În prezent se extinde tot mai mult în producţie procedeul de pregătire a fânului

prin ventilarea directă în şiră.

-Uscarea cu ajutorul curenţilor de aer cald,se face în instalaţii speciale, exemplu

UFV-400, care produce, în timpul funcţionării,temperaturi de 100-110
grade.Capacitatea de producţie este de 4000 kg făinăde fân în 10 ore.

Această instalaţie se poate folosi numai pentru furajele de calitate bună,pentru

a compensa în parte cheltuielile cu energia folosită.Uscarea cu aer foarte cald are loc
în staţia de deshidratare a furajelor verzi(SDFV).Instalaţia pentru uscat şi granulat
furaje verzi usuca plantele verzi tocate şi le transformă în granule şi făină de fân.

Temperatura produsă de instalaţie ajunge la 700-900 grade.Plantele sunt supuse

la aceste temperaturi numai câteva secunde şi astfel deshidratarea se produce aproape
brusc.Furajele granulate sau transformate în făină de fân sunt pastrate în saci de
hârtie.Acest procedeu se foloseşte numai pentru furajele de cea mai bună calitate.

Pregătirea semifânului sau semisilozului

Semifânul şi semisilozul este un furaj intermediar între fân şi siloz, având 40-
45% apă.Tehnologia de pregătire a semifânului este următoarea:

-se recoltează masa verde cu costoarea sau cu vindroverul;

-la interval de 5-8 ore de la recoltare,când umiditatea scade la cca 60% se

execută întoarcerea braydelor cu agregatul format din tractor şi greblă oblică(GO-2,7);

-când umiditatea se reduce la 40-45% masă vegetală, se adună din brazde cu

combina prevăzută cu picup şi aparat de tocat şi se încarcă în remorcă cu ajutorul
căreia se transportă la siloz;

-se asează uniform în siloz şi se presează cu tractorul pe şenile,astfel încât să se

elimine aerul din masa silozului.

Depozitarea şi păstrarea fânului.După uscare fânul se transportă pentru a fi

depozitat la locul de păstrare,în baza furajeră.Această operaţiune nu trebuie să
întârzie,întrucât pot să survină ploi,în urma cărora se produce mucegăirea fânului în
căpiţe,făcândul impropriu pentru consum.Menţinerea pe loc a căpiţelor un timp
îndelungat ,împiedică refacerea plantelor pe locurile ocupate de acestea şi provoacă o
creştere neuniformă a plantelor.

Fânul se poate păstra în şire,stoguri şi fânare.Locul unde se amplasează şirele

sau stogurile trebuie să fie uscat şi mai ridicat,cu nivelul apei freatice în profunzime,
izolat şi situat la oarecare distanţăde ferma de animale.

La baza şirelor şi a stogurilor se asează un strat de paie sau crengi uscate,

având40-50 cm grosime.Şirele au 6-7m înălţime, 3,5-4 m lăţime la bază, 5-5,5 m la
umeri,lungimea de 15-20 m,orientarea făcându-se pe direcţia vântului dominat.

Stogurile au 5-6m înălţime, 3-4m diametrul de bază şi 4-5 m la cca 1,5-2 m de

la nivelul solului.

Fânul se aşează în şire sau stoguri cât mai îndesat şi în straturi uniforme.

Pentru a împiedica pătrunderea apei în interior,laturile şirei se greblează şi se

netezesc.În acelaşi scop şirele sau stogurile se acoperă cu un strat de paie gros de 0,5-
1m.În felul acesta se înlătură deprecierea unei cantităţi însemnate de fân.În cazul când
condiţiile naturale impunca depozitarea fânului să se facă la o umiditate mai
ridicată,se aşează alternativ straturi de paie groase de 0,10-0,20m cu straturi de fânde
0,50-0,60 grosime.

Fânarele au largă utilizare în gospodăriile particulare.Acestea sunt constructii

simple,formate dintr-un acoperiş susţinut pe stâlpi de lemn sau din alte materiale.

Partea de jos poate fi un postament de lemn plasat la o înălţime de cca 50 cm de

la suprafaţa solului, pentru ca fânul să nu vină în contact cu acesta.Fânul se păstrează
foarte bine în fânare,deoarece se evită complet pătrunderea apei provenită din ploi sau
din topirea zăpezilor, în masa fânului.

După depozitare se controlează temperatura din interiorul şirelor,stogurilor şi

fânarelor, folosind termometre speciale de fân.Fânul se poate păstra şi sub formă de
baloţi,cu pierderi minime de 5-7%.