CEREALE

Cerealele fac parte din familia Gramineae, ca urmare prezintă

particularităţi morfologice şi biologice comune. Din grupa cerealelor
fac parte cereale păioase reprezentate de grâu, secară, triticale,
orz, ovăz, orez şi cereale nepăioase, porumb, sorg, mei.

Grâul (Triticum aestium ssp.vulgare)

Grâul aparţine genului Triticum L., din care fac parte cinci specii,
mai importante fiind specia aestivum (grâul comun) şi turgidum,
convarietatea durum (grâul dur). Specia aestivum prezintă atât
forme de toamnă cât şi de primăvară.

Particularităţi morfologice
Rădăcina
Sistemul radicular al grâului este alcătuit din două tipuri de rădăcini
embrionare (3-5) şi coronare sau adventive.
Rădăcina grâului ca la toate gramineele este fasciculată (fibroasă),
rădăcina principală în adâncime pătrunde până la 100 cm, restul
rădăcinilor dezvoltându-se în stratul de sol de până la 20-40 cm.

Tulpina sau paiul este un culm, având înălţimi cuprinse între 60-150
cm. De-a lungul culmului se observă nişte proeminenţe numite
noduri (pline), care împart culmul în 5-7 internoduri (goale). Ultimul
internod este cel mai lung şi poartă în vârf inflorescenţa.

Frunza grâului este sesilă. Teaca este bine dezvoltată şi înconjoară

internodul pe toată lungimea lui. Limbul sau lamina este lată de
culoare verde, de formă lanceolat-liniară având la bază două
urechiuşe.
Prinderea frunzelor este alternă, câte una la fiecare nod, de o parte
şi de alta a tulpinii.

Inflorescenţa este alcătuită dintr-un ax neramificat şi flexibil numit

rahis, pe care la noduri (călcâie) sunt prinse 10-20 de spiculeţe
formate din 2-5 flori sesile. La baza fiecărui spiculeţ se află două
bracte numite glume; spiculeţele prezintă sau nu ariste în funcţie
de soi. Inflorescenţa la grâu se numeşte spic compus .

1/6
Fructul este o cariopsă golaşă, şi face parte din categoria fructelor
uscate indehiscente.
La exterior cariopsa este acoperită cu un înveliş numit pericarp
concrescut intim cu tegumentul sau învelişul seminal. Sub
tegumentul seminal se găseşte endospermul alcătuit din celule pline
cu grăunciori de amidon. Cea mai importantă parte a fructului este
embrionul, alcătuit din trei părţi, radicula, tigela şi gemula
Boabele de grâu sunt de formă eliptică, ovală, rotunjită, de culoare
albă-gălbuie, gălbuie, roşiatică, lungimea este diferită (scurtă,
mijlocie, lungă), iar structura endospermului poate fi sticloasă,
semisticloasă sau făinoasă.
Alte caracteristici ale boabelor de grâu sunt masa sau greutatea a o
mie de boabe (MMB), precum şi masa hectolitrică (MH). MMB are
valori cuprinse între 20-25 g iar MH între 68-84 kg, valori care sunt
în funcţie de soi şi de condiţiile climatice.

Secara (Secale cereale L.)

Sistematică
Secara cultivată aparţine genului Secale, specia Secale cereale L.,
varietatea vulgare. Sunt cultivate atât soiuri româneşti precum
Gloria, Orizont, Suceveana (secara de toamnă), cât şi soiuri de
import ca Rapid, Amanda.

Particularităţi morfologice
Rădăcina
Secara spre deosebire de grâu are un sistem radicular mai bine
dezvoltat şi mai puternic. Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4
până la 6, iar cele coronare apar de la nodurile tulpinii situate mai
superficial decât la grâu.
Rădăcinile coronare pot pătrunde în sol şi până la 150-200 cm (în
funcţie de textură) Această particularitate măreşte rezistenţa plantei
la secetă. Masa principală a rădăcinilor se găseşte însă în primii 25
cm în sol.
Tulpina prezintă 5-6 internoduri, are înălţimi variabile de 140-160
cm în funcţie de soiurile cultivate.
Frunza are limbul mai mare decât la grâu, având lungimi de 15-20
cm, lăţimi de 0,8-1 cm, iar pe partea superioară prezintă perişori
deşi. In faza tânără frunzele au culoare roşiatic-violacee, apoi devin
verde-albăstrui.

2/6
Inflorescenţa este un spic compus, la fiecare călcâi al rahisului
este prins doar un singur spiculeţ, care prezintă o aristă paralelă cu
spicul sau depărtată în lături.
Fructul secarei este o cariopsă golaşă, alungită, cu baza ascuţită şi
vârful retezat, de culoare verzuie sau gălbuie.
Valoarea MMB este de 30-40 g, uneori şi de 50 g în funcţie de soi.

Orzul (Hordeum vulgare L.)

Sistematică
Orzul aparţine genului Hordeum L., care cuprinde două specii
cultivate şi anume hexastichon (orzul comun) şi distichon (orzoaica).
Particularităţi morfologice
Rădăcina
Dintre toate cerealele păioase, orzul are sistemul radicular cel mai
slab dezvoltat, ca urmare şi capacitatea de utilizare a substanţelor
greu solubile în sol este mai redusă.
La germinare orzul formează 5-8 rădăcini embrionare, care rămân
active şi după apariţia celor 6-8 rădăcini coronare. Acestea se
dezvoltă în cea mai mare parte până la 25 cm adâncime, dar pot fi
întâlnite şi la 60-100 cm. Ca şi la grâu sau la secară, fiecare frate
are rădăcini proprii.
Tulpina este un culm format dintr-un număr de 5-7 internoduri, cele
de la bază fiind mai scurte. Inălţimea paiului este de 50-100.
Frunzele orzului spre deosebire de cele ale grâului şi secarei, sunt
mai late (1 -1,2 cm) şi mai lungi (22-35 cm), urechiuşele foarte mari,
iar culoarea este verde-pal.
Inflorescenţa este un spic având rahisul de 5-12 cm lungime. Orzul
prezintă două forme în cultură, cu şase rânduri (hexastichum) şi cu
două rânduri (distichum) de spiculeţe.
La fiecare călcâi se găsesc câte trei spiculeţe, la formele
hexastichum toate spiculeţele sunt fertile, în timp ce la formele
distichum, fertil este numai spiculeţul central. Spicele prezintă ariste.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palee, concrescute cu
sămânţa. Cariopsa este umflată la mijloc şi ascuţită la capete, de
culoare galbenă.
Valoarea MMB este de 25-50 g, fiind mai mare la orzoaica decât la
orz, iar MH atinge valori cuprinse între 55 şi 65 kg, la orzoaica
pentru bere MH este de 66-70 kg.

3/6
Porumbul (Zea mays L. )

Sistematică
Porumbul face parte din genul Zea care cuprinde mai multe specii,
dintre care cea mai importantă este Zea mays (porumbul cultivat).
Specia Zea mays prezintă mai multe forme (convarietăţi)
diferenţiate după structura endospermului şi caracterele ştiuletelui.

Cele mai importante convarietăţi sunt:

• Zea mays convarietatea indentata - porumbul dinte de
cal; boabele sunt mari iar în zona coronară prezintă o adâncitură
(mişună). În secţiune endospermul este format dintr-o zonă tare
situată pe margini şi o zonă amidonoasă amplasată în mijloc şi spre
zona coronară. La maturitate partea amidonoasă îşi reduce volumul
(pierde apa) producând acea adâncitură asemănătoare mişunei de
pe dintele calului.
• Zea mays convarietatea indurata - porumbul tare;
Boabele sunt netede, lucioase, tari iar în secţiune endospermul este
amidonos spre centru şi cărnos spre exterior. Totuşi endospermul
este mai puţin fainos comparativ cu cel al convarietăţii indentata.
• Zea mays convarietatea aorista; Boabele sunt mici,
rotunjite, nu prezintă mişună, are caractere intermediare între
convarietatea indentata şi indurata.
• Zea mays convarietatea amylacea - porumbul amidonos;
Boabele sunt foarte mari, rotundiforme, de culoare albă.
Endospermul este aproape în totalitate amidonos.
• Zea mays convarietatea saccharata - porumbul zaharat;
Boabele sunt dulci, sticloase, transparente şi zbârcite, au culoarea
galben, roz, roşu, violacee, neagră. Endospermul este foarte sărac
în amidon şi bogat în amilodextrină.
• Zea mays convarietatea everta - porumbul pentru
floricele; Boabele mici, alungite, lucioase, de culoare albă-argintie,
galbenă, portocalie, roşie. Endospermul bobului este cărnos, zona
amidonoasă este restrânsă spre mijlocul bobului.
• Zea mays convarietatea ceratina - porumbul ceros;
Boabele au suprafaţa mată sunt de culoare albă sau galbenă, iar
endospermul este opac, cornos cu aspect ceros.

4/6
Hibrizii de porumb
În ţara noastră se cultivă trei categorii de hibrizi: simpli (HS); dubli
(HD); triliniari (HT). Perioada de vegetaţie variază între 100 şi 145
zile. In funcţie de perioada de vegetaţie hibrizii au fost clasificaţi de
către FAO în nouă grupe. Pentru condiţiile din România cele mai
potrivite grupe de hibrizi sunt codificate astfel:
• hibrizi foarte timpurii - sub 100
• hibrizi timpurii - 100-199
• hibrizi semi timpurii - 200-299
• hibrizi semi târzii - 300-399
• hibrizi târzii - peste 400

Particularităţi morfologice
Rădăcina
Dintre cerealele cultivate pentru boabe, porumbul are cel mai
puternic sistem radicular. Sistemul radicular este fasciculat, prezintă
numeroase ramificaţii şi este alcătuit din trei tipuri de rădăcini:
embrionare, coronare permanente şi adventive aeriene sau de
sprijin.
La germinare apare o singură rădăcină embrionară puternică
(pivotantă) care la partea superioară se ramifică. Concomitent cu
dezvoltarea rădăcinii embrionare la primul internod al tulpinii apar 3-
7 rădăcini seminale formându-se astfel sistemul radicular temporar,
având o viabilitate de 2-3 săptămâni.
În sol la baza tulpinii apar 6-10 noduri foarte apropiate, noduri de la
care pornesc numeroase rădăcini adventive sau coronare, care
formează sistemul radicular permanent ce asigură hrănirea plantei
până la maturitate.
Rădăcinile coronare cresc mai mult lateral, se ramifică foarte mult,
ele rămân în stratul de la suprafaţa solului (30-50 cm), parte dintre
ele pătrund totuşi şi mai adânc în sol, la peste 70 cm.
Rădăcinile adventive aeriene sau de sprijin se formează tot de pe
tulpină de data aceasta de la nodurile bazale situate la suprafaţa
solului. Rădăcinile de sprijin pătrund în sol la adâncime mică
asigurând atât nutriţia plantei cât şi ancorarea acesteia, contribuind
la o mai bună fixare a plantei în sol.
Tulpina este un culm aproape cilindric, prezintă totuşi un jgheab la
internodurile unde se prind ştiuleţii.
Numărul internodurilor este de 7-15 în funcţie de felul hibrizilor.
Tulpina porumbului nu este goală în interior ca la cerealele păioase,
5/6
ci este plină cu un parenchim, medular sau măduvă, înălţimea
tulpinii variază între 150 şi 300 mm.
Frunzele sunt sesile alcătuite din limb şi teacă, late de 4-12 cm şi
lungi de 50-80 cm, prezintă marginile ondulate şi uşor zimţate.
Limbul nu prezintă urechiuşe. În zilele călduroase de vară limbul
frunzelor se răsuceşte în jurul nervurii mediane, reducându-se în
felul acesta suprafaţa de transpiraţie.
Numărul frunzelor, precum şi poziţia lor pe tulpină diferă în funcţie
de felul hibrizilor. Hibrizii extra timpurii şi timpurii prezintă între 13 şi
14 frunze, cei mijlocii 16-18 frunze, iar cei tardivi 20-22 frunze.
Inflorescenţele
Porumbul este o plantă unisexuată monoică deoarece pe aceeaşi
tulpină se găsesc atât flori femele cât şi flori mascule.
Florile femele sunt grupate într-o inflorescenţă numită spic de tip
spadex (ştiulete), alcătuit dintr-un ax îngroşat, rahis sau ciocălău,
protejat cu teci (frunze modificate) sau pănuşi. Ştiuleţii sunt prinşi la
subsuoara frunzelor, la unul din nodurile tulpinii.
Pe rahis sunt aşezate spiculeţele în rânduri orientate de-a lungul lui.
Floarea femelă este alcătuită dintr-un ovar prevăzut cu un stigmat
filiform de culoare roşietică sau verde. Stigmatele cresc în lungime
astfel că în timpul înfloritului ies afară din pănuşi formând un smoc
(mătasea) de 12-25 cm. Stigmatele prezintă pe toată lungimea lor
papile care pot reţine grăunciorii de polen.
Florile mascule se află grupate într-o inflorescenţă situată terminal
la ultimul internod. Această inflorescenţă se numeşte panicul. Pe
aceste ramificaţii sunt situate florile bărbăteşti alcătuite din 3
stamine producătoare de polen.
Polenul apare cu 5-7 zile mai devreme decât stigmatele, decalaj
care în condiţii de temperaturi ridicate şi secetă poate ajunge la 10-
12 zile. Urmare a acestui fapt este apariţia unui număr mare de
plante sterile
Polenizarea este alogamă, anemofilă, grăunciorii de polen sunt
purtaţi de vânt uneori şi până la 1 km.
Fructul este o cariopsă golaşă de formă rotund-comprimată sau
prismatic - comprimată şi divers colorată, galbenă, portocalie, albă,
brună, violacee. Partea coronară a bobului este bombată, concavă
sau plată, în partea bazală (cea cu care se prinde de rahis) este
ascuţită. Suprafaţa bobului poate fi netedă sau zbârcită.
Endospermul este amidonos. Valoarea MMB variază între 40-
1000g, în medie 200- 400g, iar MH 72-88 kg.
6/6