11.

Însilozarea furajelor

11.1 Conservarea furajelor prin însilozare

11.1.1 Căi şi mijloace de conservare

Conservarea furajelor se realizează practic (Demarquilly şi alţii, 1998) pe două căi:
-„calea uscării sau drumul uscat” constă în conservarea furajului la un conţinut în substanţă
uscată (SU) superior sau egal valorii de 85%. La acest conţinut în SU plantele sunt moarte,
enzimele sunt inactive, iar dezvoltarea mucegaiurilor este imposibilă deoarece nu rămâne
suficientă apă pentru multiplicarea lor. La noi în ţară se practică pe scară largă uscarea în
procesul de preparare al fânului dar şi a altor furaje cum ar fi tuleii de porumb sau alte furaje
uscate.
-„calea umedă”, presupune păstrarea furajului la umiditatea de 65-70% prin însilozare.
Însilozarea presupune eliminarea totală a aerului din materialul însilozat şi o acidifiere
suficientă pentru a împiedica fermentaţia butirică sau alte procese nedorite.
Indiferent de calea sau metoda aleasă, obiectivele conservării sunt aceleaşi:
-menţinerea valorii nutritive a materialului conservat cât mai apropiată de cea a produsului
din momentul recoltării (sau chiar îmbunătăţirea valorii nutritive prin diferite adaosuri);
-pierderi minime pe parcursul preparării şi în tot timpul păstrării;
-realizarea unui produs furajer cu grad ridicat de consumabilitate.

11.1.2 Conservarea prin însilozare

Silozul este furajul obţinut prin fermentaţie anaerobă controlată a unui material vegetal
recoltat cu un conţinut ridicat de umiditate. De regulă, materialul vegetal care se însilozează
este constituit dintr-un amestec de tulpini (lăstari), frunze, inflorescenţe şi fructe (seminţe), în
diverse proporţii, în funcţie de specia de cultură şi de stadiul de maturitate la care s-a făcut
recoltarea. Procesul de preparare al silozului este denumit proces de însilozare.
Reuşita însilozării depinde de unele condiţii:
-realizarea rapidă a anaerobiozei pentru a limita pierderile prin respiraţie. Pentru aceasta
silozul trebuie umplut rapid şi acoperit cât mai bine cu putinţă. Aceasta se realizează printr-o
tasare rapidă foarte puternică (de regulă cu un tractor pe şenile) iar apoi acoperirea cu folie de
plastic peste care se aşează cauciucuri uzate sau baloţi de paie.
-coborârea pH-ului cât mai repede posibil sub 4,0 deoarece la un pH mai mare de 4,0
proteinele din materialul însilozat sunt transformate în acid aminic, iar zaharurile în acid
acetic şi CO2 (Demarquilly şi alţii, 1998).
O calitate excelentă a silozului ar putea fi caracterizată prin următoarele:
-pH sub 4,0 şi un conţinut în materie substanţă uscată mai mare de 35%;
-N-NH3 (% din N total): de la 5 la 7%;
-N solubil (% din N total) : 50%;
-acid acetic sub 20-25 g/kg SU;
-acid propionic şi butiric: 0 sau urme.
La acestea mai trebuie adăugat faptul că materialul destinat însilozării trebuie tocat mărunt, în
cazul silozului de dimensiuni între 0,5 şi 1 cm.
Fermentaţiile care se desfăşoară în timpul părocesului de însilozare sunt controlate fie prin
crearea condiţiilor favorabile pentru acumularea acizilor organici, în primul rând a acidului
lactic, fie prin adaosul direct de acizi, în scopul conservării materialului vegetal.
Grupe de silozuri
După conţinutul în apă se pot distinge trei grupe de silozuri:

1
1-silozul (sau silozul umed propriu-zis), care conţine peste 70% apă;
2-semisilozul (sau silozul ofilit), cu conţinut de apă cuprins între 60-70%;
3-semifânul (sau silozul cu umiditate foarte redusă), cu 40-60% apă (fig.11.1.).
Fig.11.1

Estimarea pierderilor la recoltarea şi prepararea plantelor pentru siloz

Conţinutul în apă al silozului poate fi determinat în laborator sau în câmp cu aparatură

corespunzătoare sau poate fi estimat după următoarele criterii:
-strâns în pumn, bulgărele de material vegetal cedează suc şi îşi menţine forma; conţinutul în
apă peste 75%;
-strâns în pumn, bulgărele îşi menţine forma, curge foarte puţin suc; conţinutul în apă 70-
75%;
-după ce este strâns bulgărele se desface încet, nu curge suc; conţinutul în apă 60-70%;
-după ce este strâns bulgărele se desface repede; conţinutul de apă sub
60%.
Avantajele însilozării
Prepararea şi conservarea furajelor de volum prin însilozare prezintă numeroase avantaje, dar
şi unele limite. Principalele avantaje, în comparaţie cu prepararea fânului prin uscarea pe sol
sunt:
-prin însilozare se menţine o cantitate mai mare de substanţe nutritive. Cele mai mari pierderi,
după cum rezultă din fig.11.1., se înregistrează prin uscarea fânului pe sol, iar cele mai mici
prin prepararea semifânului;
-recoltarea furajului în faza optimă de maturitate se poate respecta cu mai multă stricteţe,
deoacere condiţiile climatice influenţează în mai mică măpsură prepararea silozului în
comparaţie cu cea a fânului;
-păstrarea fânului se poate face un timp mai îndelungat, cu pierderi mici de substanţe
nutritive;
-silozul conţine cantităţi mai mari de vitamine şi mai puţine seminţe de buruieni;
-operaţiile de recoltare, transport, preparare şi utilizare se pot
mecaniza complet.
În cazul preparării silozului de porumb (siloz care în ţara noastră se prepară în cantităţi mari
în toate unităţile de producţie) rezultă şi alte avantaje: prin recoltarea plantei întregi se obţin
mai multe unităţi nutritive la unitatea de suprafaţă decât în cazul recoltării şi utilizării numai a
boabelor; furajul are o palatabilitate ridicată şi o bună valoare energetică.
Însilozarea furajelor poate avea însă şi unele inconveniente. Astfel, volumul furajului
care trebuie manipulat, transportat, preparat şi păstrat este mare, în comparaţie cu valoarea lui
furajeră. Apoi, în cazurile în care însilozarea nu se face corespunzător, pierderile de substanţe
nutritive pot fi foarte mari, consumabilitatea redusă şi efectul productiv scăzut. Utilizarea
unor tehnologii adecvate de preparare, păstrare şi furajare înlătură aceste inconveniente.

11.2 Pierderile care au loc în timpul însilozării

1. Respiraţia plantelor. La recoltare, celulele plantelor sunt vii şi continuă să respire şi după
însilozare, până la epuizarea oxigenului încorporat în masa materialului vegetal. Prin
respiraţie, glucidele solubile sunt oxidate, rezultând apă, bioxid de carbon şi energie
(căldură). Desfăşurarea acestui proces are două consecinţe deosebit de importante:În primul

2
rând, o parte din glucidele solubile sunt consumate, rezultând pierderi de substanţă uscată, şi
în consecinţă, diminuarea cantităţii de acid lactic care se formează prin fermentaţie. În al
doilea rând, căldura care se degajă ridică temperatura masei vegetale însilozate: dacă
temperatura creşte peste 400C, digestibilitatea proteinei scade simţitor (Murdoch, 1980).
Ridicarea temperaturii poate să conducă, în unele cazuri, chiar la autoaprinderea silozurilor.
Este esenţial deci, ca prin tehnici adecvate – mărunţirea fină a materialului vegetal şi tasarea
energică – să se încorporeze cît mai puţin aer în masa vegetală care se însilozează.
2. Pierderi importzante pot avea loc dacă conţinutul în SU a materialului însilozat este mai
mic de 30%. Sucul celular rezultat în uirma tasării se pierde în acest caz. Un litru de suc
rezultat în urma presării are un conţinut în SU cuprins între 60 şi 80 g SU.
3. Alte pierderi pot avea loc ca urmare a unei izolări a materialului însilozat
necorespunzătoare. Astfel, dacă materialul depozitat nu este acoperit cu folie de plastic,
atunci un strat de 1/2 m se mucegăieşte. Mucegaiul poate apărea şi în părţile laterale dacă
silozul nu este etanş.
4. De asemenea, după deschiderea silozului se reiau activitatea bacteriilor aerobe, drojdiilor şi
mucegaiurilor, care dacă silozul nu este furajat cu o anumită regularitate pot produce pagube
importante.

11.3 Procesul de însilozare

Desfăşurarea procesului de însilozare şi calitatea furajului obţinut depind de interacţiunea a
numeroşi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: compoziţia materialului vegetal care se
însilozează, conţinutul în apă al materialului însilozat, cantitatea de aer înglobată în masa
materialului vegetal însilozat şi bacteriile care se acumulează în timpul procesului de
însilozare.

11.3.1 Silozul propriu-zis (sau silozul umed)

Schimbările care se produc în materialul însilozat sunt determinate de

enzimele plantelor, de fermentaţia bacteriană şi – în condiţii aerobe – de
activitatea bacteriilor aerobe sau facultativ aerobe, a ciupercilor şi
drojdiilor.
Fermentaţiile
La câteva ore după însilozare, prin respiraţia plantelor şi prin activitatea bacteriilor aerobe,
oxigenul este epuizat, în masa însilozată creându-se condiţii de anaerobioză. În aceste noi
condiţii, bacteriile lactice (Streptococus, Leuconostoc, Lactobacillus, Pediococus) şi alte
bacterii anaerobe se înmulţesc rapid, înlocuind flora aerobă. În câteva zile, bacteriile lactice,
care iniţial se aflau în număr mic, ajung la câteva sute de milioane per gram de material
vegetal (Langston şi colab., 1958). Bacteriile lactice acţionează asupra glucidelor solubile
producând acid lactic şi, de regulă, în cantităţi mici, acizi acetic, succinic, formic şi propionic.
Bacteriile care realizează fermentaţia homolactică produc dintr-o moleculă-gram de glucoză
două molecule-gram de acid lactic, cu o pierdere energetică de 3,1% (Donald şi Whittembury,
1973).
C6H12O6 + 2ADP =====> 2(C3H6O3) + 2ATP
Glucoză Acid lactic
674 kcal =====> 625 kcal
Acidul lactic se acumulează progresiv şi poate atinge valori de peste 8% din substanţa uscată.
Paralel, scade pH-ul, până la valori cuprinse în jur de 4 (tabelul 11.1.).
Tabelul 11.1

3
 Relaţia dintre conţinutul în acid lactic, acid butiric şi amoniac al
silozului şi valoarea pH

pH Acid lactic Acid butiric NH3 - N

(procente din SU)
3,9 11,0 0 1,4
4,1 11,8 0 2,2
4,5 6,3 1,6 2,7
5,2 0,3 3,8 5,1
5,7 0,1 5,8 9,8

Acidul lactic care se acumulează, inhibă înmulţirea în continuare a bacteriilor şi

activitatea enzimatică, acţionând ca un conservant al materialului însilozat. Procesul de
fermentaţie se încheie în decurs de 2-3 săptămâni. Un siloz propriu-zis (umed) la care se
atinde un pH în jur de 4,2 poate fi considerat un siloz stabil, ce poate fi păstrat un timp
îndelungat, dacă se împiedică accesul aerului (fig.11.2.).

Fig.11.2.

Silozuri stabile şi instabile

Expunerea îndelungată a materialului recoltat şi mărunţit la aer şi încorporarea unei

cantităţi mari de aer în masa materialului vegetal poate conduce la un consum ridicat de
glucide solubile, cantitatea rămasă putând deveni insuficientă pentru formarea acidului lactic
în proporţia în care se prezintă scăderea pH-ului la valoarea de 4,2 sau mai jos. Astfel de
situaţii pot să apară şi în cazurile când materialul de însilozat nu conţine cantităţi suficiente de
glucide solubile. Gramineele perene, recoltate în faza de vegetaţie potrivită pentru însilozare
(la înflorire), în funcţie de specie şi de tehnologia de cultură, au un conţinut de glucide
solubile cuprins între 20 şi 28% din SU, suficient pentru obţinerea concentraţiei necesare de
acid lactic în masa însilozată. În cazul leguminoaselor, proporţia de glucide solubile este, de
regulă, mai scăzută (9-10%din SU), insuficientă pentru obţinerea cantităţii necesare de acid
lactic. De aceea, însilozarea leguminoaselor fără ofilire prealabilă sau fără aditivi
corespunzători poate avea drept urmare înregistrarea de pierderi însemnate şi obţinerea unui
siloz de calitate inferioară.
În ceea ce priveşte bacteriile proteolitice, activitatea lor este inhibată la pH de 4,2 şi mai
scăzut sau atunci când materialul însilozat conţine peste 35% substanţă uscată (vezi tabelul
11.1.).
Când silozul are un conţinut ridicat de apă (peste 70%) şi un pH ridicat se înmulţesc, nedorit,
bacteriile aparţinând genului Clostridium, care oxidează acidul lactic şi alţi acizi organici
(aminoacizi) la acid butiric, amoniac şi diverse amine (putresceină, histamină, cadaverină şi
altele; tabelul 11.2.). ca urmare, silozul se depreciază foarte mult calitativ, iar pierderile
cantitative devin foarte mari.

4
 Tabelul 11.2

Fermentarea aminoacizilor de bacterii din genul Clostridium

1. Reacţii de oxido-reducere
Alanină + 2Glicină =====> 3Acid acetic + 3NH3 + 2CO2
2. Reacţii de dezaminare şi decarboxilare
3Alanină =====> 2Acid propionic + acid acetic NH3 + CO2
Valină =====> Acid izobutiric + NH3 + CO2
Leucină =====> Acid izovaleric + NH3 + CO2
3. Reacţii de decarboxilare
Ariginină =====> Ornitină =====> Putresceină
Acid glutamic =====> Acid gama-aminobutiric
Histidină =====> Histamină
Lizină =====> Cadaverină
Triptofan =====> Triptamină
Tirozină =====> Tiramină
Acid aspartic =====> Beta-alanină

Astfel, dacă se ia în considerare numai oxidarea acidului lactic în acid butiric, pierderea
energetică este de circa 20%:
2(C3H6O3) =====> C4H8O2 + 2CO2 + 2H2
Acid lactic Acid butiric
652 kcal =====> 524 kcal
Activitatea bacteriilor aparţinând genului Clostridium poate fi inhibată
pe două căi: prin reducerea cantităţii de apă a materialului însilozat (sub
70%) sau prin coborârea pH-ului prin adaos de acizi (în cazurile când nu
se formază suficient acid lactic prin fermentaţie).
11.3.2 Semisilozul
Semisilozul se obţine din culturi furajere de graminee sau leguminoase, perene sau
anuale, sau din culturi în amestec de graminee şi leguminoase. Materialul recoltat se lasă să
se ofilească, până la reducerea conţinutului în apă şla 60-70%. Metoda poartă denumirea de
metoda ofilirii. Într-o zi însorită reducerea conţinutului în apă la valorile indicate se realizează
în câteva ore. După ofilire, materialul vegetal se strânge ţi se mărunţeşte prin tocare, apoi se
însilozează presându-se energic.
În materialul însilozat prin metoda ofilirii se petrec aceleaşi procese de fermentaţie ca şi în
cazul silozului obişnuit. De cele mai multe ori, însă, se realizează o concentraţie mai mică de
acid lactic, semisilozul având, deci,un pH mai ridicat (tabelul 11.3.). Un pH de 4,5 (sau mai
scăzut) este considerat satisfăcător, deoarece fermentaţiile clostridiene nu se produc din cauza
conţinului mai scăzut în apă.
Tabelul 11.3

Compoziţia ierburilor proaspete şi ofilite şi a silozurilor

% din SU Ierburi Silozuri

5
 Proaspete Ofilite Propriu-zis Semisiloz
(umed)
Substanţă uscată 15,90 30,34 15,91 28,35
PH 6,10 6,10 3,67 4,18
Glucide solubile 23,8 24,8 1,7 9,3
Glucoză 8,8a 8,2a - 9,2
Fructoză 15,0a 16,6a - 5,3
Xiloză - - - 0,6
Galactoză - - - 0,6
Zaharoză - - - -
Fructozani - - 0,9 0,6
Manitol - - 5,6 6,8
Acid formic - - 0,05 -
Acid acetic - - 3,62 2,10
Acid propionic - - 0,13 -
Acid lactic - - 12,06 5,52
Acid citric 0.65 0,77 - -
Acid malic 1,75 1,71 - -
Alcool etilic - - 1.02 0,33

a
–după hidroliza extractului apos de glucide
În comparaţie cu silozul obişnuit, în cazul semisilozului pierderile prin fermentaţie şi
prin scurgere sunt mai mici, fermentaţie butirică este inhibată, iar consumabilitatea este, de
regulă, mai bună (fig.11.3.).
Fig.11.3.

Efectul conţinutului în substanţă uscată la însilozare asupra pierderilor

de material însilozat prin scurgeri (după Parker şi Bastiman, 1980)

Prepararea semisilozului este legată însă şi de unele greutăţi şi riscuri. Astfel, recoltarea
trebuie efectuată în două faze, ceea ce complică într-o oarecare măsură lucrările. Apoi,
pierderile prin ofilirea în câmp, pe timp nefavorabil, pot să fie însemnate, mai mari decât cele
înregistrate prin recoltarea şi însilozarea directă. Trebuie menţionat apoi faptul că temperatura
în timpul procesului de însilozare este mai greu de controlat. De aceea, în timpul însilozării,
tasarea cu tractoare grele trebuie făcută cât mai energic; silozul trebuie umplut cât mai repede
şi acoperit cu folii de material plastic peste care se pun greutăţi (anvelope uzate, baloţi de
paie, etc).

11.3.3 Semifânul
În ultimele două decenii a crescut interesul pentru însilozarea furajelor cu un conţinut redus
de apă (40-60%), produsul obţinut fiind denumit aşa cum s-a arătat, semifân.
Recoltarea şi prepararea semifânului se realizează asemănător cu tehnologia aplicată la
semisiloz, cu deosebirea că ofilirea în câmp estre mai intensă până la scăderea conţinutului de
apă la 40-60%. Durata de ofilire pe sol fiind mai mare (1-2 zile), riscurile de pierderi legate

6
de mersul vremii sunt mai mari. În procesul de preparare trebuie acordată atenţie sporită
mărunţirii cât mai fine, îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât mai rapide, căptuşirii
silozului cu folii de material plastic şi acoperirii la fel ca şi în cazul semisilozului.
În cazul semifânului, procesul de fermentaţie se petrece la scară redusă. De caeea, semifânul,
poate avea un conţinut scăzut în acid lactic, o valoare pH relativ ridicată, iar acid butiric, de
regulă nu se formază. Conţinutul în glucide solubile este ridicat, iar procesele de proteoliză
sunt inhibate astfel încât conţinutul în azot amoniacal este redus, de cele mai multe ori
neînsemnat. Un exemplu comparativ privind compoziţia silozului, semisilozului şi
semifânului este arătat în tabelul 11.4.
Tabelul 11.4

Compoziţia silozului, semisilozului şi semifânului (din Mc Donald şi

colab., 1968)

Compoziţie Siloz (neofilit) Silozuri ofilite

Semisiloz Semifân
Substanţă uscată (%) 15,9 34,1 47,6
Glucide solubile 1,7 10,6 20,3
N-proteic 2,0 1,2 1,1
PH 3,7 4,2 4,9
Acid lactic 12,1 5,5 0,9
Acid butiric - - -

Spre deosebire de siloz şi semisiloz, unde aciditatea are rolul primordial în conservare, în
cazul semifânului valoarea pH are o semnificaţie redusă. Se pare că păstrarea furajului şi
inhibarea fermentaţiei butirice este un rezultat al presiunii osmotice ridicate şi al reducerii
capacităţii-tampon al furajului însilozat, consecinţe ale ofilirii puternice în câmp al
materialului vegetal.
În procesul de preparare al semifânului, un factor deosebit de important, dar mai greu
de dirijat, este eliminarea aerului din masa materialului vegetal însilozat. Prezenţa aerului are
drept urmare dezvoltarea drojdiilor, mucegaiurilor şi ridicarea temperaturii, cu consecinţe
semnalate în cazul semisilozului: degradarea proteinelor sau, în anumite cazuri, chiar
autoaprinderea materialului.

11.3.4 Însilozarea furajelor sub formă de baloţi

Tehnologia a fost studiată la nivelul anilor 80, în unele ţări nordice şi

în Anglia. A fost studiată şi de firmele de prestigiu din SUA, unde firma
“New Holland” a realizat utilaje pentru aplicarea eficientă a tehnologiei
respective.
Tehnologia constă în balotarea furajelor la umiditatea de 35-50%, după o prealabilă recoltare
cu vindroverul, lăsarea în brazdă pentru uscare şi apoi balotarea sub formă de baloţi cilindrici
cu presele de roluit. Tehnologia se continuă cu preluarea individuală de pe sol a balotului cu
un dispozitiv special, acoperirea cu o folie de material plastic cu grosimea de 20-35 microni,
după care baloţii sunt aşezaţi pe o şiră pentru păstrare (fig. 11.4.).
Fig.11.4.

7
 Stivuirea baloţilor cilindrici

Prin acoperirea etanşă a balotului se realizează un proces de fermentaţie complet

anaerob, materialul se păstrează astfel pe durată mai mare în cele mai bune condiţii de
conservare. Experienţele au arătat că plantele astfel conservate îşi păstrează în totalitate
frunzele, ridicând valoarea nutritivă a furajului, în comparaţie cu metoda clasică de însilozare
sub formă de masă verde sau pălită pe câmp (fig.11.5).

Fig.11.5

Tehnologia are o serie de avantaje tenhico-economice, şi anume:

-50-60 t/zi, faţă de 17-20 t/zi în cazul tehnologiei clasice de balotare;
-prin balotare la o umiditate de 35-50% se obţine o calitate superioară a furajului - cu un
conţinut ridicat de proteină şi caroten;
-reducerea pierderilor în procesul de conservare sub 5% faţă de 10-15% în cazul
tehnologiei clasice de însilozare.

11.4 Utilizarea aditivilor

Problema folosirii aditivilor la materialul vegetal care se însilozează a fost şi este mult
studiată, experimentându-se şi recomandându-se numeroase substanţe şi formule.
În condiţii normale, la însilozarea porumbului (şi sorgului) recoltat la maturitate în faza de
ceară, nu apare ca necesară folosirea de aditivi. S-a studiat amplu utilizarea la însilozare a
ureei şi a altor surse de azot neproteic pentru ridicarea valorii proteice a furajului. Rezultatele
obţinute însă în producţia animalieră, în experienţele în care animalele au fost hrănite cu siloz
de porumb preparat cu şi fără adaos de uree, au fost contradictorii. De aceea, de regulă,
porumbul furajer se însilozează fără aditivi.
Utilizarea aditivilor se impune la gramineele şi leguminoasele cu un conţinut de apă al masei
vegetale care se însilozează de peste 70%. Numeroasele produse care se pot utiliza ca aditivi
pot fi categorisite în două grupe mari (Noller, 1975): aditivi furajeri şi aditivi chimici.
Aditivi furajeri
În funcţie de conţinutul de apă al materiaului însilozat, aceştia pot fi:
-uruieli de porumb (ştiuletele fiind măcinat în întregime, boabele şi ciocălăii), orz, ovăz, în
cantităţi de 50-100 kg/tona de material vegetal;
-fân tocat sau paie tocate, adăugate pentru reducerea umidităţii;
-melasă, în cazul însilozării leguminoaselor, pentru aport de glucide fermentescibile. Acolo
unde este posibil, la însilozarea lucernei sau trifoiului se poate adăuga melasă deshidratată, în
cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, nemaifiind necesară ofilirea sau adaosul de alţi
conservanţi, obţinându-se astfel un furaj de o calitzate deosebită.
Aditivi chimici
O gamă largă de aditivi chimici a fost utilizată pentru însilozarea gramineelor şi
leguminoaselor. La început, atenţia a fost atrasă de acizii minerali, care, adăugaţi la masa
însilozată, determină scăderea imediată a pH-ului. S-a practicat pe scară largă amestecul de
acid clorhidric şi acid sulfuric, recomandat de A.I.Virtanen cu circa cinci decenii în urmă. S-a
utilizat apoi metabisulfitul de sodiu, pentru efectul său bactericid. Utilizarea acestor substanţe
se face astăzi la scară foarte redusă (se pare că în ultimul timp se manifestă din nou oarecare
interes pentru utilizarea soluţiilor diluate de acid sulfuric la prepararea semifânului, pentru
prevenirea ridicării temperaturii în masa însilozată).

8
 În ultimii ani s-a experimentat pe scară largă în diverse ţări uutilizarea acidului formic
pentru coborârea pH-ului la silozurile (umede) sărace în glucide fermentescibile (în special la
însilozarea leguminoaselor) şi a acidului propionic pentru inhibarea fermentaţiilor
proteolitice. Se pare că perspective mai largi de utilizare are acidului formic (în concentraţii
de 1,5-2,5 l/t de material însilozat), deşi s-au semnalat cazuri în care utilizarea acidului formic
duce la stimularea înmulţirii drojdiilor, în unele cazuri alcoolul etilic fiind principalul produs
al fermentaţiilor din siloz (Donald, 1973), obţinându-se astfel un furaj cu consumabilitate
redusă.

11.5 Tipuri de silozuri

Însilozarea nutreţurilor se face în construcţii speciale, dar şi în spaţii amenajate ce
poartă denumirea de silozuri. Acestea sunt grupate în trei categorii: silozuri de suprafaţă,
siolozuri semiîngropate şi silozuri îngropate, fiecare cu mai multe variante.

11.5.1 Silozurile de suprafaţă

Aceste silozuri pot fi verticale sau orizontale.
1.Silozurile verticale, sub formă de turn, sunt construite din beton, cărămidă, piatră, tablă,
etc. Ele au o capacitate mare, de 100-300 (500) t şi sunt prevăzute în pereţi cu canale
verticale, iar la bază cu guri şi bazin de colectare, pentru evacuarea excesului de umiditate. În
silozurile verticale tasarea nutreţului se face prin greutate proprie, iar operaţiunile de
încărcare şi descărcare sunt complet mecanizate. Asemenea silozuri sunt costisitoare şi pot
deveni inutilizabile prin defecţiunile în sistemul de mecanizare a lucrărilor, fapt pentru care
sunt răspândite numai în marile complexe de creştere a animalelor.
O variantă a acestor silozuri se prezintă sub formă de stog, de capacitate mai mică (60-100 t),
fără pereţi ăprotectori, izolarea de mediu făcându-se cu material plastic pentru reducerea
pierderilor prin degradare. În acestea, presarea nutreţului se face atât prin greutatea proprie,
cât şi prin călcare. Aerul din masa nutreţului poate fi scos şi cu ajutorul pompelor de vacuum.
2.Silozurile orizontale (fig.11.6.) sunt cele mai răspândite şi economice; ele pot avea un
caracter permanent sau temporar, în funcţie de construcţie. Capacitatea silozurilor orizontale
este foarte mare, de 500-1000 t. Unele au pereţii laterali din materiale durabile, beton, piatră,
cărămidă, lemn, altele din panouri, baloţi de paie, etc. Dimensiunile acestora variază după
necesităţi, între 6-12 m lăţime, 2-2,5 m înălţime şi până la 40 m lungime. Pentru presarea
nutreţului se folosesc tractoarele pe şenile. Operaţiunile de încărcare şi descărcare se fac cu
multă uşurinţă.
Fig.11.6.

Siloz orizontal umplut parţial (A) şi umplut complet (B)

O variantă a silozului de suprafaţă este silozul “muşuroi”. Silozul “muşuroi” (fig. 11.7.) este
cel mai ieftin tip de siloz. Furajele care urmează să fie însilozate se descarcă pe sol în locul în
care sunt depozitate şi se începe tasarea. Este important ca tasarea să înceapă odată cu prima
autobenă descărcată şi se face cu un tractor pe şenile sau cu tractor pe pneuri echipat cu roţi
duble şi cu greutăţi.

9
 Fig.11.7.

Siloz muşuroi

Pe sol, sub materialul însilozat, se poate aşeza o folie de polietilenă, pentru a diminua
pierderile prin amestecare cu pământ, însă aceasta poate constitui un dezavantaj în perioade
ploioase sau poate “încurca” la încărcarea materialului însilozat.
Însilozarea propriu-zisă, cât şi calitatea materilaului însilozat se îmbunătăţesc foarte mult
dacă silozul “muşuroi” se aşează pe o platformă de beton. Aceasta uşurează tasarea în
perioadele ploiioase, reduce cantitatea de pîmânt introdusă în siloz şi uşurează încărcarea
silozului.
Pierderile sunt în funcţie de construcţia folosită la pereţi, ca şi de acoperire şi mărimea
silozurilor. La silozurile fără pereţi laterali, sub formă de grămadă, se înţelege că pierderile
vor fi mai mari.

11.5.2 Silozurile semiîngropate

Se construiesc pe terenuri unde apa freatică nu constituie o problemă.

Ele au formă de tranşee sau de celule. Pereţii deasupra solului se
confecţionează din panouri de lemn, plăci prefabricate, baloţi de paie, etc.
În cazul celor căptuşite în sol cu piatră sau cărămidă şi partea de la
suprafţă se face din acelaşi material, aşa cum este cazul celor sub formă de
celule.
Dimensiunile acestor silozuri sunt de 20-30 m lungime, 5 m lăţime la bază şi 6 m la suprafaţă,
iar înălţimea de 2-2,5 m, din care 1 m la suprafaţă. Cele sub formă de celule au o capacitate
mai mică (30-50 t), se construiesc numai sub acoperişuri, cu 2/3 din înălţime în sol şi 1/3 la
suprafaţă, utilizându-se pentru nutreţurile valoroase, necesare porcinelor şi păsărilor.

11.5.3 Silozurile îngropate

Acest tip de siloz este frecvent întâlnit la noi, dar numai pe terenuri cu apa freatică la o
adâncime mai mare de 3-4 m. Au o capacitate de 50-500 t şi dimensiuni variabile, în funcţie
de numărul animalelor care trebuie furajate. Pereţii laterali şi podeaua se căptuşesc cu piatră,
cărămidă sau alte materiale, pentru reducerea pierderilor, iar pentru evacuarea excesului de
apă se prevăd guri la bază. Pentru uşurarea accesului vehiculelor, capetele silozului se fac în
pantă de 450.

11.6 Calitatea silozului

Calitatea silozului depinde de numeroşi factori, care ţin de compoziţia şi valoarea nutritivă a
materialului vegetal ce se însilozează, de tipul de siloz şi de tehnologia prin care se realizează
procesul de însilozare. Ca urmare, şi indicii prin care se apreciază calitatea furajului însilozat
sunt variaţi. C.H.Noller (1975), J.C.Murdoch (1980) şi alţi autori includ, printre indicii prin
care se apreciază calitatea silozului, însuşiri legate de culoare, miros, gust, textură.
Principalele caracteristici, asociate cu o calitate bună a silozului, după autorii respectivi, sunt:
-valoarea nutritivă ridicată a materialului vegetal care se utilizează, recoltat în faza optimă de
dezvoltare;
-valoarea pH de 4,2 sau mai scăzută la silozul propriu-zis; pH de 4,5 sau mai scăzută la
semisiloz; în cazul semifânului valoarea pH nu reprezintă un indice de calitate;

10
-conţinut de acid lactic cuprins între 5 şi 9% din substanţa uscată la siloz şi semisiloz şi
conţinut de substanţă uscată sub 60% în cazul semifânului,
-conţinut minim sau lipsa mucegaiurilor, amoniacului şi acidului butiric;
-culoare verde, nu brună sau neagră.

11