CEREALELE

Fructul (Bobul) la cereale

Recunoaşterea cerealelor după boabe

Boabele de cereale, denumite în mod curent în practica agricolă "seminţe", sunt din
punt de vedere botanic fructe uscate indehiscente denumite cariopse.
La un bob de cereale se pot distinge următoarele părţi (fig. 1):
- baza bobului (denumirea este dată în legătură cu poziţia bobului în interiorul spiculeţului)
- reprezintă capătul bobului la care se găseşte embrionul;
- capătul superior - reprezintă partea opusă bazei bobului, care la unele cereale este
acoperită cu perişori;
- partea dorsală (sau faţa externă), care este de regulă bombată şi la baza căreia se găseşte
embrionul dispus într-o poziţie oblică;
- partea ventrală (sau faţa internă), care este plată şi opusă părţii dorsale.
La unele cereale, pe faţa ventrală se găseşte şănţuleţul ventral dispus longitudinal
(grâul comun, grâul durum, secara, triticale, orzul, orzoaica, ovăzul - cereale originare din
climatul temperat), iar la altele şănţuleţul ventral lipseşte (orezul, porumbul, sorgul, meiul -
cereale originare din climatul cald).

Fig. 1. Bobul de grâu (original)

La unele specii de cereale, boabele sunt "golaşe", adică sunt desprinse după treerat din
învelişurile florale (denumite şi "pleve"), şi anume: grâul comun, grâul durum, secara, triticale,
porumbul, sorgul pentru boabe. La alte specii de cereale, boabele sunt "îmbrăcate", adică
rămân şi după treerat acoperite de pleve, şi anume: orzul, orzoaica, ovăzul, orezul, meiul,
sorgul tehnic.
Boabele de cereale se deosebesc între ele după următoarele caractere mai importante
(fig. 2):
- prezenţa şănţuleţului ventral;
- acoperirea cu pleve;
- forma boabelor;
- mărimea boabelor;
- suprafaţa tegumentului sau a plevelor care îmbracă bobul;
- prezenţa smocului de perişori la capătul superior al bobului.
 Caracteristicile boabelor la diferite cereale:
- grâu comun - bob golaş, prevăzut cu şănţuleţ ventral, de formă oval-alungită mai lăţită
spre bază, cu smoc de perişori la capătul superior;
- grâu durum - bob golaş, prevăzut cu şănţuleţ ventral, asemănător ca formă cu grâul
comun, dar mai alungit, sticlos şi fără smoc de perişori evident la capătul superior;
- secară - bob golaş, prevăzut cu şănţuleţ ventral, de formă oval-alungită, îngust şi ascuţit la
bază, cu zbârcituri fine pe suprafaţă şi de culoare verzuie sau cenuşie;
- triticale - bob asemănător cu cel de secară, dar de culoare galbenă şi cu smoc de perişori
la capătul superior;
- orz - bob îmbrăcat, prevăzut cu şănţuleţ ventral, de formă eliptică, pleve concrescute cu
tegumentul cariopsei şi prevăzute pe suprafaţa lor cu muchii longitudinale;
- ovăz - bob îmbrăcat, prevăzut cu şănţuleţ ventral, de formă fusiformă, pleve neconcrescute
cu tegumentul cariopsei şi netede;
- orez - bob îmbrăcat, fără şănţuleţ ventral, de formă alungit-ovală, pleve neconcrescute cu
tegumentul cariopsei, prezintă muchii longitudinale şi un mucron la capătul superior;
- meiul - bob îmbrăcat, fără şănţuleţ ventral, mic (2-3 mm diametru) şi de formă globuloasă,
pleve netede, lucioase şi neconcrescute cu tegumentul cariopsei;
- porumbul - bob golaş, fără şănţuleţ ventral, mare (6-20 mm lungime), de formă prismatică
sau rotundă şi cu embrionul foarte dezvoltat;
- sorgul pentru boabe - bob golaş, fără şănţuleţ ventral, de formă globuloasă (4-6 mm
lungime);
- sorgul tehnic - bob îmbrăcat, fără şănţuleţ ventral, de formă alungit-globuloasă (4-6 mm
lungime).

Fig. 2 Boabe de cereale (original)

 Structura anatomică a bobului la cereale

Un bob de cereale este constituit din trei părţi:

- tegumentul (la exterior);
- endospermul (ocupă cea mai mare parte din interiorul bobului);
- embrionul (aşezat într-o poziţie oblică la baza bobului).
Structura tegumentului. Tegumentul bobului de cereale prezintă 6-14% din masa
bobului, în funcţie de specie, şi este alcătuit din două părţi distincte, concrescute:
- pericarp (învelişul fructului);
- tegumentul seminal (învelişul seminţei).
Examinând la microscop o secţiune transversală prin bobul de grâu se observă, la
exterior, straturile care alcătuiesc pericarpul şi anume:
- epicarpul - format dintr-un rând de celule turtite, acoperite cu o cuticulă groasă;
- mezocarpul - alcătuit din mai multe rânduri de celule cu pereţii îngroşaţi, ultimul rând
fiind format din celule tubulare, prevăzute cu striuri transversale;
- endocarpul - format dintr-un singur rând de celule, rotunde în secţiune şi dispuse
perpendicular pe mezocarp.
Sub endocarp urmează tegumentul seminal sau testa (ca o dungă brună) şi zona
hialină (un strat incolor, îngust, de origine nucelară).
Structura endospermului. Endospermul constituie ţesutul de rezervă în care sunt
depozitate cea mai mare parte din substanţele nutritive ale bobului şi care reprezintă 80-86%
din masa bobului.
Endospermul prezintă la exterior un strat de celule de formă regulată, cu pereţii mai
groşi, citoplasmă şi nucleu şi care conţin grăunciori fini de aleuronă şi picături de substanţe
grase. Acest strat poartă numele de stratul de aleuronă şi este alcătuit, la majoritatea
cerealelor, dintr-un singur rând de celule (excepţie face bobul de orz, la care stratul de
aleuronă este format din 2-3 rânduri de celule).
Restul endospermului este format din celule mari, cu pereţii subţiri, plini cu grăunciori
de amidon. Grăunciorii de amidon sunt deşi, acoperind citoplasma şi nucleii celulelor. Ei se
deosebesc ca formă şi mărime la diferitele boabe de cereale (fig. 3):
- la grâu sunt sferici sau lenticulari, de dimensiuni variabile (mari şi mici) cu hilul central
puţin vizibil;
- la secară sunt mai mari ca la grâu, sferici, cu hilul central în formă de stea;
- la orz sunt mici, poliedrici;
- la porumb sunt mici, poliedrici, cu hilul în formă de stea;
- la ovăz, orez şi hrişcă, pe lângă grăunciorii de amidon simpli, apar grăunciori compuşi.
Cunoaşterea acestor caracteristici permite să se aprecieze provenienţa unei făini sau să
se stabilească prezenţa, în făină, a diferitelor adausuri.
Structura embrionului. Embrionul reprezintă viitoarea plantă într-o formă incipientă,
are o pondere de 1,5-12% din masa bobului, în funcţie de specie, şi este alcătuită din:
- muguraş (gemulă sau plumulă) - se găseşte la partea superioară a embrionului şi se
prezintă ca un vârf rotund (conul de creştere) acoperit de 2-4 frunzişoare;
- coleoptil – este o teacă protectoare ce acoperă muguraşul până în momentul ajungerii la
suprafaţa solului (faza de ace);
- rădăciniţă (radiculă sau radicelă) - se găseşte la partea inferioară a embrionului;
- coleoriză - este o teacă protectoare care acoperă radicula până în momentul străpungerii
tegumentului bobului;
- tulpiniţă (tigelă) - face legătura între muguraş şi rădăciniţă;
- scutişor (scutellum) - reprezintă cotiledonul embrionului şi are formă de disc sau scut; el
acoperă embrionul în partea dinspre endosperm şi este echipat cu o reţea de vase
conducătoare care în timpul germinaţiei explorează endospermul şi aprovizionează
embrionul cu substanţe de rezervă până la răsărire;
- epiblastul - se prezintă ca un apendice aşezat în partea din faţă a embrionului (opus
scutişorului) şi este considerat rudimentul celui de-al doilea cotiledon.

Fig. 3. Grăunciori de amidon la diferite cereale

1 – grâu; 2 – secară; 3 – porumb; 4 – orez;
5 – orz; 6 – ovăz; 7 – mei; 8 – sorg; 9 hrişcă

Inflorescenţa la cereale
La cereale, florile nu sunt dispuse solitar, ci grupate în inflorescenţe simple denumite
spiculeţe, care la rândul lor sunt grupate în inflorescenţe compuse, care pot fi de două tipuri:
spic şi panicul. Ambele inflorescenţe compuse sunt alcătuite dintr-un ax principal, numit
rahis, pe care se prind inflorescenţele elementare (spiculeţele).
La spic, rahisul este alcătuit din segmente scurte, drepte sau uşor curbate, glabre sau
păroase. Fiecare segment formează la extremitatea superioară o îngroşare numită călcâi, pe
care se prind spiculeţele. La unele cereale (orzul de exemplu) rahisul este fragil la maturitate,
ceea ce face ca spicul să se fragmenteze cu uşurinţă. La celelalte cereale cu spic, rahisul este
flexibil.
La inflorescenţa de tip panicul, rahisul este format din noduri şi internoduri. De la
noduri pornesc ramificaţii laterale, mai lungi sau mai scurte, pe care se prind spiculeţele.
Rahisul paniculului, precum şi ramificaţiile acestuia sunt în general flexibile.
Spiculeţele sunt alcătuite din două bractee numite glume, care constituie învelişul
spiculeţului, între care se găsesc una sau mai multe flori dispuse pe un ax al spiculeţului
format din unul sau mai multe segmente, în funcţie de numărul de flori. Fiecare floare
prezintă la rândul ei un înveliş floral format din două palee, dintre care una externă sau
inferioară, uneori aristată şi una internă sau superioară, subţire, uneori transparentă, cu
marginile îndoite, niciodată aristată. În interiorul paleelor se găsesc elementele de reproducere
- androceul şi gineceul, precum şi două formaţiuni membranoase mici, aşezate la baza
gineceului, numite lodicule. Androceul este format la majoritatea cerealele din trei stamine
(cu excepţia orezului care are şase stamine), iar gineceul este format dintr-un ovar, terminat
cu un stigmat bifidat şi penat.
După tipul de inflorescenţă (spic sau panicul) şi după caracteristicile de structură ale
inflorescenţelor (numărul spiculeţelor care se prind la un călcâi al rahisului, numărul florilor
în spiculeţ, mărimea şi forma glumelor şi a paleelor), cerealele se recunosc relativ uşor (fig. 4
și 5).
Fig. 4. Cereale cu inflorescenţe de tip spic (original)
Fig. 5. Cereale cu inflorescenţa de tip panicul (original)
 Determinarea densităţii plantelor după răsărire
Prin densitate, în fitotehnie, se înţelege numărul de plante existente la unitatea de
suptrafaţă (la metru pătrat sau la hectar). Întrucât recolta depinde nemijlocit de producţia
fiecărei plante, determinarea densităţii prezintă o importanţă deosebită pentru aprecierea
calitativă a unei culturi.
Prima determinare a densităţii se face după răsărirea completă a plantelor. În acest
scop se folosesc obişnuit rame de 0,25 m2 (cu laturile de 50 cm), dar se pot folosi şi rame de 1
m2 (cu laturile de 1 m).
O ramă este confecţionată din stinghii de lemn şi are trei laturi fixe, iar a patra mobilă.
Rama se introduce pe rândurile din lan cu partea deschisă în jos, apoi se aşează pe pământ şi
se închide cu latura mobilă. De asemenea, există şi rame cu toate laturile fixe, precum şi rame
confecţionate din bare metalice. Se numără plantele răsărite care se găsesc în interiorul ramei,
numărul lor raportându-se la 1 m2.
Determinarea densităţii plantelor se face în cel puţin patru puncte diferite, dispuse la
distanţe egale pe diagonala lanului. Se recomandă ca locurile unde se fac determinările să fie
marcate vizibil, pentru ca determinările ulterioare ale densităţii să se facă în aceleaşi puncte.
Densitatea plantelor răsărite permite calcularea germinaţiei în câmp, adică procentul
de plante răsărite din numărul de boabe germinabile semănate la m2.
Exemplu de calcul: dacă numărul de boabe germinabile semănate la m2 este de 500,
iar numărul de plante răsărite determinat cu rama metrică de 0,25 m2 în patru puncte diferite
ale lanului, este de 115, 105, 98, 110, densitatea plantelor răsărite va fi:

115 pl./0,25m2 x 4 = 460 pl./m2

105 pl./0,25m2 x 4 = 420 pl./m2
98 pl./0,25m2 x 4 = 392 pl./m2
110 pl./0,25m2 x 4 = 440 pl./m2
___________________________________________
Total = 1712 plante

Densitatea medie a lanului = 1712 : 4 puncte = 428 pl./m2

Germinaţia în câmp (procentul de plante răsărite din numărul de boabe germinabile la

2
m ) va fi:
Dacă 500 b.g./m2....................100%
428 plante/m2………......X%
428  100
X   85, 6%
500

O importanţă deosebită prezintă şi durata perioadei semănat-răsărire. Durata optimă

este de până la 10 zile. Creşterea acestei durate la peste 10 zile indică condiţii de vegetaţie
nefavorabile. Durata de răsărire poate fi exprimată prin note sau calificative (tabelul 1).
Tabelul 1

Aprecierea condiţiilor de vegetaţie în perioada semănat-răsărit

Durata în zile Nota Calificativul

10 zile 5 Foarte bine
11-15 zile 4 Bine
16-20 zile 3 Satisfăcător
21-30 zile 2 Puţin favorabil
31 zile 1 Nefavorabil
Mod de lucru
Se determină în teren densitatea plantelor după răsărire şi germinaţia în câmp la
diferite cereale de toamnă. Rezultatele se vor trece în tabelul 2.

Tabelul 2

Determinarea densităţii plantelor răsărite şi a germinaţiei în câmp la cerealele de toamnă

Cultura
Soiul
Data semănatului
Data răsăririi
Numărul de zile de la semănat la răsărit
Aprecierea condiţiilor de vegetaţie din perioada semănat-răsărit
Numărul de plante răsărite în punctele 1, 2, 3, 4
Densitatea plantelor răsărite la m2
Boabe germinabile semănate la m2
Germinaţia în câmp (%)

Aprecierea stării de vegetaţie a culturilor de cereale de toamnă înainte de

intrarea în iarnă

În timpul perioadei de vegetaţie, starea culturilor de cereale se verifică periodic, de la

răsărit până la intrarea în pârgă, urmărindu-se densitatea şi uniformitatea culturii, dezvoltarea
şi viguarea plantelor, atacul de boli şi dăunători. În funcţie de caracteristicile constatate se
apreciază starea de vegetaţie a culturii şi se aplică măsurile tehnologice corespunzătoare.
Înainte de intrarea în iarnă, la cerealele de toamnă se determină şi gradul de înfrăţire al
plantelor.
Densitatea culturii se determină prin numărarea plantelor în aceleaşi puncte în care s-a
determinat densitatea plantelor răsărite.
Gradul de înfrăţire (coeficientul de înfrăţire) reprezintă numărul mediu de fraţi formaţi
de o plantă de cereale în anumite condiţii. Concomitent cu determinarea gradului de înfrăţire
se poate determina şi adâncimea de formare a nodului de înfrăţire. Aceasta dă informaţii
asupra uniformităţii adâncimii de semănat şi asupra rezistenţei plantelor la ger. Plantele de
grâu şi orz de toamnă care formează nodul de înfrăţire la o adâncime mai mare de 2 cm rezistă
mai bine la temperaturile scăzute din timpul iernii.
Determinarea adâncimii de formare a nodului de înfrăţire se face la aceleaşi plante la
care s-a determinat gradul de înfrăţire, măsurând cu o riglă gradată distanţa în milimetri
cuprinsă între nodul de înfrăţire şi nivelul suprafeţei solului. În acest scop se are grijă ca, la
scoaterea plantelor, să se îndepărteze stratul de sol până la nivelul nodului de înfrăţire.
Pentru alte observaţii asupra stării culturii (uniformitatea culturii, viguarea plantelor,
atacul de boli şi dăunători) se parcurge cultura pe diagonală şi se fac aprecieri vizuale în
detaliu.

Mod de lucru
Aprecierea stării de vegetaţie a culturilor de cereale se face conform tabelului 3.
 Tabelul 3

Observaţii asupra vegetaţiei cerealelor de toamnă la intrarea în iarnă

Cultura
Soiul
Data determinării
Punctul 1
de plante
Numărul

Punctul 2
Punctul 3
Punctul 4
Densitatea culturii (pl/m2)
Densitatea la răsărire (pl/m2)
Raportul între densitatea culturii la intrarea în iarnă şi
densitatea la răsărire
Gradul de înfrăţire
Limitele adâncimii de formare a nodului de înfrăţire (mm)
Adâncimea nodului de înfrăţire
(media) mm
Atacul de boli
Alte observaţii

Uniformitatea culturii
Aspecte anormale ale plantelor
Insecte dăunătoare
Gradul de îmburuienare
Concluzii
Măsuri recomandate

Controlul culturilor de cereale de toamnă în timpul iernii

Condiţiile nefavorabile din perioada de iarnă (geruri puternice, strat gros de zăpadă)
pot afecta uneori puternic vegetaţia culturilor de toamnă. Pentru a putea lua din timp măsurile
de îngrijire cele mai adecvate, se impune un control periodic al semănăturilor de toamnă în tot
timpul iernii. Acest control se face prin analiza unor probe de sol cu plante din lan, numite
monoliţi.
Monoliţii sunt brazde de sol cu dimensiunile de 25 cm lungime, 25 cm lăţime şi 20 cm
grosime.
Obişnuit, monoliţii se iau după fiecare ger puternic, când temperatura aerului scade
sub –15oC, la culturile de cereale de pe terenuri cu stratul de zăpadă mai mic de 5 cm sau la
scăderile de temperatură sub –25oC, indiferent de grosimea stratului de zăpadă. Este
recomandabil însă ca recoltarea monoliţilor din sol să se facă în fiecare lună de iarnă,
începând cu sfârşitul lunii decembrie.
Probele se iau din fiecare parcelă care prezintă condiţii diferite (sol, relief, stadiu de
vegetaţie). În acest scop, încă din toamnă se vor fixa, pe fiecare tarla, locurile unde vor fi
recoltate probele. Aceste locuri vor fi marcate cu ţăruşi înalţi, pentru a nu fi acoperiţi de
zăpadă. La început probele se vor lua la câţiva paşi de ţăruşi, apoi această distanţă se măreşte.
Pentru o recoltare corectă a monoliţilor, sunt necesare o cazma (hârleţ), o rangă de fier
cu o parte ascuţită sub formă de daltă, un topor şi lădiţe din lemn de dimensiuni
corespunzătoare monolitului.
Pe locurile alese pentru recoltare, se îndepărtează în prealabil zăpada pe o suprafaţă de
1-1,5 m2 mai întâi cu lopata, apoi cu mătura, având grijă să nu se vătămeze plantele.
Se aşează apoi lădiţa în care se va introduce monolitul cu deschiderea în jos, astfel
încât rândurile de plante să cadă în interiorul lăzii, la egală distanţă de marginile ei şi paralel
cu ele.
 Cu ajutorul cazmalei, toporului şi răngii se taie de jur împrejurul lădiţei un şanţ
vertical de 20 cm adâncime. Se taie apoi pământul şi sub monolit, după care cu ajutorul răngii,
se va detaşa monolitul de sol, având grijă să nu se rupă.
După detaşarea de la bază, înainte ca monolitul să fie scos la suprafaţă, se face o
fasonare a părţilor laterale, apoi monolitul se scoate la suprafaţă, se culcă lateral şi se
nivelează la partea bazală, la adâncimea corespunzătoare înălţimii lădiţei. Monolitul se aşează
apoi cu plantele în jos şi se fasonează până când lădiţa intră peste el puţin forţat. Eventualele
goluri dintre pereţii lădiţei şi monolit se umplu cu pământ, care se bătătoreşte în spaţiile
respective.
Recoltarea monoliţilor este o lucrare destul de dificilă în practică. Pentru ca recoltarea
să se facă mai uşor, se recomandă să se utilizeze cutii metalice fără fund, de 25 cm/25 cm/25
cm, confecţionate din tablă groasă (3 mm), care vor fi aşezate în câmp pe locul ales şi
introduse în sol la cca 20 cm prin batere. Se va săpa apoi cu cazmaua împrejurul cutiei, până
când reuşim să desprindem cutia de monolit. O altă metodă este de a delimita monoliţii încă
din toamnă, săpând de jur împrejur un mic şanţ de dislocare, care se acoperă apoi cu nisip.
Aceste puncte se vor marca cu ţăruşi pentru a putea fi găsite uşor în timpul iernii.
Monoliţii recoltaţi şi aşezaţi în lădiţe se acoperă cu saci, paie sau fân, pentru a nu fi
vătămaţi de ger şi sunt apoi transportaţi într-o încăpere neîncălzită (cu o temperatură de 4-
6oC), unde vor fi lăsaţi 2-3 zile, pentru ca solul să se dezgheţe treptat. La sfârşitul acestei
perioade, lădiţele sunt duse într-o cameră cu temperatura de 15-20oC şi aşezate în apropierea
ferestrelor, pentru a avea condiţii de lumină cât mai bune. Udarea plantelor din lădiţe se va
face când va fi necesar cu apă încălzită la temperatura camerei. În aceste condiţii, lădiţele cu
monoliţi sunt ţinute 10-12 zile. După trecerea acestui timp, toate plantele, fără excepţie, se
scot cu atenţie din monolit şi rădăcinile se spală cu apă. Se numără apoi toate plantele din
probă şi se notează numărul de plante vii (plante care au intrat în vegetaţie şi au format
frunzişoare şi rădăcini noi) şi numărul plantelor care s-au uscat (plante moarte).
Pierderile se exprimă în procente după următoarea formulă:

b  100
P 
a

Unde: P - reprezintă procentul de plante pierite;

a - numărul total de plante din probă;
b - numărul de plante moarte.

În situaţia în care, din diferite cauze, există semănături nerăsărite sau răsărite parţial,
se va controla şi viabilitatea seminţelor (determinarea se face prin punerea seminţelor din
probă la germinat). Seminţele viabile vor fi exprimate numeric/m2, ceea ce în cazul
dimensiunilor monoliţilor de 25 cm/25 cm se obţine prin înmulţirea rezultatelor cu 16.

Mod de lucru
Folosind metoda monoliţilor, se vor controla diferite culturi de cereale de toamnă.
Rezultatele se înscriu în tabelul 4.
Tabelul 4
Controlul culturilor de cereale de toamnă în timpul iernii (metoda monoliţilor)
Nr. Nr. plante în probă % de plante Nr. seminţe viabile
Cultura Soiul Data examinării
probei total vii moarte pierite în probă la m2
 Aprecierea stării de vegetaţie a culturilor de cereale de toamnă la
desprimăvărare
În primăvară, după reluarea vegetaţiei (obişnuit în a doua jumătate a lunii martie), se
verifică starea de vegetaţie a culturilor de toamnă, apreciindu-se densitatea culturilor, prezenţa
plantelor dezrădăcinate, starea de umiditate a solului, şi se stabilesc măsurile tehnologice ce
urmează a fi aplicate.
Densitatea culturilor se determină prin numărarea plantelor existente în aceleaşi
puncte în care s-a determinat densitatea în toamnă. Prin compararea cu datele din toamnă se
poate stabili procentul de plante pierite în cursul iernii. Uneori, numărul plantelor găsite în
primăvară depăşeşte pe cel din toamnă, aceasta datorându-se apariţiei de plante noi din
seminţele germinate cu întârziere.
În afara determinărilor menţionate anterior, este necesar să se urmărească şi diferitele
anomalii în dezvoltarea plantelor, în special îngălbeniri şi stagnări în creştere ale plantelor,
manifestări ale unor carenţe de elemente nutritive (de exemplu azot) şi efecte ale excesului de
umiditate în zonele depresionare în cadrul solelor semănate cu cereale de toamnă.

Observaţii asupra vegetaţiei cerealelor păioase în perioada alungirii paiului

Perioada de alungire a paiului la cerealele păioase se caracterizează printr-o creştere
intensă a organelor vegetative şi prin formarea organelor de reproducere.
Observaţiile care se fac în câmp în această perioadă urmăresc formarea diferitelor
organe ale plantei (în special dezvoltarea organelor de reproducere), ritmul de creştere al
plantelor şi starea fitosanitară a culturii. Dacă este cazul, se vor face şi observaţii asupra
căderii.

Determinarea înălţimii plantelor

Înălţimea plantelor se determină în anumite faze de vegetaţie, începând de la răsărire
şi până la apariţia inflorescenţei. În primele faze de vegetaţie, înălţimea plantelor se determină
de la suprafaţa solului şi până la capătul frunzelor strânse şi întinse în sus (până la vârful
frunzei celei mai lungi). După apariţia inflorescenţei, înălţimea plantelor se măsoară de la
suprafaţa solului până la vârful inflorescenţei tulpinii principale sau a fratelui celui mai
dezvoltat. Înălţimea plantelor se determină prin măsurarea a zece plante normal dezvoltate.

Determinarea suprafeţei foliare

Pentru determinarea suprafeţei foliare, se alege o plantă medie şi se măsoară, la fiecare
frunză, lungimea şi lăţimea limbului. Suprafaţa foliară a unei frunze (S) se calculează după
următoarea formulă:
S = L x l x 0,75
Unde: L = lungimea frunzei;
l = lăţimea frunzei;
0,75 = factor de corecţie.
Suprafaţa foliară a plantei se obţine prin însumarea suprafeţei foliare a fiecărei frunze.
Pe baza suprafeţei foliare a plantei se calculează indicele suprafeţei foliare (ISF), care
reprezintă suprafaţa foliară a plantelor raportată la suprafaţa de teren pe care acestea o ocupă.
Dacă, de exemplu, suprafaţa foliară a plantelor este de 36.000 m2 la hectar, indicele suprafeţei
foliare va fi de 3,6 (adică 36.000 : 10.000 = 3,6).

Determinarea înfrăţirii productive

Din numărul total de fraţi pe care îi formează o plantă, o parte rămân sterili
(constituind ceea ce în practică se numeşte poala lanului) şi nu participă la producţie. Se
deosebeşte, din această cauză, o înfrăţire totală (numărul total de fraţi produşi de o plantă) şi
o înfrăţire productivă (numărul de fraţi care formează inflorescenţe cu boabe). Înfrăţirea
productivă se exprimă în procente din înfrăţirea totală sau în număr mediu de fraţi fertili la o
plantă.
Determinarea înfrăţirii productive se face la sfârşitul fazei de înspicare, prin
numărarea inflorescenţelor şi a fraţilor neproductivi de pe 2 rânduri alăturate pe o lungime de
1 metru, din patru puncte diferite ale lanului, sau prin numărarea inflorescenţelor şi a fraţilor
neproductivi din interiorul ramei metrice.

Observaţii asupra căderii

Lanurile de cereale, în anumite condiţii meteorologice sau de cultură, pot avea zone cu
plante căzute. Determinarea gradului de cădere a cerealelor prezintă o importanţă practică
deosebită, deoarece căderea face dificilă sau chiar imposibilă folosirea maşinilor de recoltat.
Gradul de cădere al culturilor de cereale păioase se apreciază din ochi şi se exprimă în
note de la 1 la 5. Astfel, se acordă:
- nota 5 la o cultură (solă) în care nu a avut loc căderea şi plantele au rămas în “picioare”;
- nota 4 la o cultură care prezintă o cădere slabă şi numai în anumite locuri;
- nota 3 la o cultură care prezintă o cădere mijlocie, tulpinile fiind înclinate la aproximativ
45°;
- nota 2 când căderea este puternică, făcând dificilă recoltarea mecanizată;
- nota 1 când plantele au căzut în întregime şi folosirea maşinilor de recoltat nu mai este
posibilă.
Observaţiile asupra căderii se fac în aceeaşi zi în care aceasta a avut loc sau cel mai
târziu în ziua următoare. De multe ori există posibilitatea redresării plantelor; ca atare,
observaţiile se repetă după 5-10 zile, precum şi înainte de recoltare, pentru a se putea aprecia
posibilitatea folosirii maşinilor la recoltat.