Tehnologia de cultivare pentru cultura de angelica

(Angelica archangelica L.)

Angelica este o specie medicinală şi aromatică, ale cărei organe, aproape toate, conţin
principii active, în unele ţări acestea utilizându-se concomitent. Cu toate acestea, după cum
prezintă E. Păun şi colab. (1986), cerinţele nu sunt prea mari, cultura necunoscând o amploare
deosebită nici acolo unde folosirea ei are tradiţie şi unde are loc o valorificare completă a
principalelor organe ale plantei.

Studiul efectuat de Viorica Cucu şi colab. (1982) a evidenţiat conţinutul fiecăruia dintre
aceste organe în ulei volatil şi deosebirile dintre ele în ceea ce priveşte prezenţa sau ponderea
componentelor de bază ale acestuia. În România, rizomul şi rădăcinile se utilizează în
afecţiunile stomacale şi ale intestinelor pentru a spori funcţiile secretorii şi a micşora
procesele de fermentaţie.

Locul în asolament - deşi este o plantă perenă, şi în cultură angelica se menţine uneori doi
ani; studiile efectuate au demonstrat că, pentru producţia de rădăcini, păstrarea plantelor şi în
stadiul generativ nu este eficientă. Astfel tratată cultura, problema asolamentului se
simplifică, deoarece seminţele de angelică trebuie să se însămânţeze imediat după recoltare
(luna august). De aceea se impune ca plantele premergătoare să părăsească terenul cât mai
devreme. În cazul folosirii răsadului, această cerinţă nu mai este necesară. Între plantele
premergătoare recomandate se numără borceagurile, culturile pentru masă verde, speciile
leguminoase cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă. Recoltarea timpurie a acestor culturi
creează posibilitatea pregătirii corespunzătoare a terenului, astfel ca la sfârşitul lunii august,
începutul lunii septembrie să se facă însămânţarea. Cerealele, şi în special culturile prăşitoare
(cartof, sfeclă), fertilizate cu îngrăşământ organic sunt premergătoare ideale pentru angelică în
cazul când această cultură se realizează prin răsad. Angelica nu trebuie să revină pe acelaşi
teren mai devreme de 5,5-6 ani.

Fertilizarea - este o specie recunoscătoare faţă de aplicarea îngrăşămintelor. Producţia de

rădăcini sporeşte considerabil în cazul fertilizării cu gunoi de grajd, aplicat, de regulă, plantei
premergătoare în doză de 20-25 t/ha. Fosforul contribuie, de asemenea, la creşterea sistemului
radicular, a vigurozităţii plantelor, doza optimă fiind cuprinsă între 60 şi 70 kg/ha ş.a. Înaintea
arăturii de bază, o dată cu fosforul se aplică şi potasiul, în cantitate de 40-50 kg/ha ş.a. Acesta,
împreună cu celelalte elemente fertilizante, realizează un echilibru favorabil creşterii
plantelor. Azotul se administrează, de asemenea, în doze moderate, 40-50 kg/ha ş.a,
primăvara fiind încorporat cu prilejul primei praşile în culturile semănate în august sau
plantate toamna. În culturile realizate prin răsad produs în paturi semicalde, azotul se aplică
după plantare. O schemă de aplicare a îngrăşămintelor poate cuprinde: azot, 60-70 kg/ha,
fosfor, 100-120 kg/ha, potasiu, în doze şi mai mari, 150-180 kg/ha (Hornok, 1978).

Pregătirea solului - lucrarea de bază a solului trebuie să se facă la o adâncime mai

mare, 30-32 cm, şi de preferat imediat după recoltarea plantei premergătoare. În condiţii de
secetă, aceasta se amână, terenul lucrându-se la început cu grapa cu discuri sau chiar cu
plugul, dar superficial. În ambele situaţii, până la semănat terenul se lucrează cu cultivatorul
sau cu grapa cu discuri. Se înţelege că aceste măsuri în sine, precum şi rigurozitatea cu care
trebuie să se execute au în vedere situaţia semănatului direct la sfârşitul verii al acestei specii
şi existenţa premergătoarelor timpurii. În cazul plantării cu răsad, lucrarea de bază a solului se
face după recoltarea plantei premergătoare, la adâncimea precizată. Pregătirea patului
germinativ se execută cu câteva zile înainte de semănat sau de plantat, cu exigenţe mai mari în
situaţia înmulţirii prin semănat direct. Pentru această lucrare se foloseşte combinatorul sau
grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili. Realizarea unui pat germinativ
corespunzător presupune o mărunţire adecvată a stratului de încorporare a seminţelor,
nivelarea şi tasarea acestuia.

Modul de înmulţire - angelica se înmulţeşte prin sămânţă. Specific seminţei acestei

specii este slaba germinaţie constatată chiar imediat după recoltare. Mai mult decât atât,
aceasta se reduce treptat, dar într-un interval destul de scurt. Astfel, s-a determinat că în
decurs de 80 de zile germinaţia a scăzut cu 50%. Problema este insuficient studiată şi până la
stabilirea aspectelor legate de biologia seminţei este necesar a folosi acea epocă de semănat
care asigură o germinaţie maximă. Culturile de angelică se pot realiza atât prin răsad produs
în strat rece sau în paturi semicalde, cât şi prin semănatul direct în câmp. Datele de producţie
obţinute în reţeaua de cercetare evidenţiază faptul că între semănatul direct în câmp şi metoda
producerii răsadului nu sunt diferenţe semnificative. În acelaşi timp, este important a folosi
posibilităţile seminţei şi ale plantei şi a alege epoca adecvată de semănat şi de transplantat.

Epoca de semănat - plantat - din cauza facultăţii germinative slabe, care se reduce o
dată cu trecerea timpului de la recoltare, este oportun să se aleagă ca moment al semănatului
luna august. Aceasta presupune ca, după ce seminţele au fost recoltate şi condiţionate, să se
treacă imediat la semănat. Semănatul se poate face direct în câmp sau în straturi reci. În paturi
semicalde, semănatul are loc la începutul lunii martie. Transplantarea materialului din straturi
reci se face la sfârşitul lunii octombrie, iar a celui din paturi semicalde, la începutul lunii mai.
Deoarece plantele au un ritm mai alert de creştere în fazele timpurii, epoca de semănat în
paturi semicalde şi plantarea în mai nu oferă posibilităţi optime plantelor, ca interval de timp,
să formeze plante viguroase şi un sistem radicular bogat până în toamnă. De aceea apar
diferenţe aşa de mari între producţia de rădăcini a variantelor semănate în august, în
comparaţie cu aceea a variantei semănate şi plantate în primăvară. Alegerea metodei de
semănat în august, direct sau în strat rece, depinde de posibilităţile unităţii cultivatoare,
rezultatele de producţie fiind practic egale.

Distanţa şi adâncimea de semănat - plantat - rezultatele aceloraşi cercetări

(Laza şi Heltmann, 1967) subliniază faptul că o dată cu sporirea numărului de plante pe
unitatea de suprafaţă creşte şi producţia de rădăcini. Plantarea la distanţă de 60/40 cm s-a
dovedit a fi cea mai bună, producţia de rădăcini obţinută de pe această variantă fiind mai mare
cu 11,7 q/ha faţă de cea plantată la 80/60 cm. Mai mult decât atât, şi conţinutul în ulei volatil
al rădăcinilor a fost mai mare în cazul densităţii de 42.000 de plante/hectar (60/40 cm). Pe
baza acestor rezultate, se recomandă plantarea la distanţe de 60 cm între rânduri şi 30-40 cm
între plante pe rând.

În cazul semănatului direct, se va menţine aceeaşi distanţă între rânduri, rărirea plantelor pe
rând făcându-se astfel ca să se realizeze o desime de 50.000-55.000 de plante/hectar.
Cercetările efectuate în acest domeniu au condus la recomandarea ca în cazul semănatului
direct să nu se păstreze în cultură o desime mai mare de 15 plante/metru liniar. Alte studii au
scos în evidenţă faptul că densitatea mare determină formarea de rădăcini mai subţiri, care
sunt mai bogate în ulei volatil (Van Os şi Van Den Hoek, 1959). În straturi reci, distanţa
dintre rânduri variază între 15 şi 20 cm, iar în paturi semicalde, între 7 şi 10 cm. În loturile
speciale pentru producerea de sămânţă, distanţa dintre plante pe rând se va mări, putând
ajunge la 50-60 cm. Adâncimea de semănat variază după tipul de sol între 2 şi 3 cm.

Norma de sămânţă - răsad - cantitatea de sămânţă necesară pentru un hectar va ţine

cont de facultatea germinativă, având în vedere situaţia specială a seminţei, şi va fi cuprinsă
între 10 şi 12 kg/ha. În straturi reci, cantitatea de sămânţă se va calcula ţinând seama de
distanţa dintre rânduri; în general, norma va creşte, ajungând până la 20-22 kg sămânţa/ha.
Sămânţa de angelică trebuie să aibă germinaţia de minimum 50% pentru clasa I şi 40% pentru
clasa a II-a, iar puritatea trebuie să fie cuprinsă între 95 şi 90% (clasa I, respectiv clasa a II-a).
Pentru plantarea fiecărui hectar de angelică trebuie să se producă cel puţin 60.000 de fire de
răsad. După fasonare, răsadul se plantează manual, la o adâncime mai mare cu 1-2 cm decât
cea la care a crescut în straturi. Pentru semănatul în câmp se folosesc semănătorile SUP-21
sau SUP-29, la care se vor monta distribuitoare cu pinteni cu feţele laterale plane; mecanismul
de distribuţie se reglează orientativ, la poziţia B-16.

Lucrările de întreţinere - o grijă deosebită, mai ales în faze timpurii, trebuie

acordată culturilor realizate prin semănatul direct, unde se intervine prin praşile manuale,
mecanice şi pliviri imediat ce plantele au răsărit. Aceste lucrări se repetă, pentru ca permanent
cultura să fie curată de buruieni. Tot la aceste culturi se execută şi rărirea plantelor, operaţie
care se efectuează toamna sau primăvara, după reluarea vegetaţiei. Este preferabilă însă
rărirea de primăvară, care are în vedere respectarea desimii plantelor după ieşirea lor din
iarnă.

În culturile obţinute prin răsad, prima lucrare care se execută este o praşilă de afânare a
solului tasat cu prilejul plantării. La 8-10 zile după plantare, cultura se controlează şi se
completează eventualele goluri. Praşilele mecanice şi manuale, precum şi plivirile sunt
necesare mai ales în prima parte a perioadei de vegetaţie şi se execută ori de câte ori este
nevoie. O dată cu formarea rozetei de frunze, în a doua parte a perioadei de vegetaţie (iulie-
august) întreţinerea este uşurată datorită numărului de buruieni mai redus, acestea fiind
înăbuşite de foliajul bogat al plantelor. Este posibil ca în unii ani de cultivare să apară un
procent de 1-4% de tije florale. Acestea se vor îndepărta cu secera, imediat după ce s-au
observat, pentru a da posibilitatea plantelor să-şi dezvolte sistemul radicular.

Boli, dăunători - combatere - atacul de boli la această specie este sporadic şi de

intensitate redusă. S-a semnalat totuşi în ultimul timp prezenţa manei, produsă de Plasmopara
nivea (Mart.), şi a ruginii, produsă de Puccinia aggelicae (Fuck). Dintre dăunători, cu o
frecvenţă mai mare se întâlneşte Systole albipennis Nick (viespea angelicăi), care poate
produce pagube care ajung la 40-45% din potenţialul de producţie al angelicăi. Tratamentele
împotriva bolilor şi a dăunătorilor sunt recomandate de către specialiştii fitosanitari, prin
emiterea buletinului fitosanitar, cu indicarea substanţei, a dozei şi a modului de aplicare
pentru o bună combatere.

Recoltarea - epoca de recoltare - în cultură, angelica se tratează ca o specie

anuală, recoltarea rădăcinilor având loc toamna.

Modul de recoltare - într-o cultură reuşită, nu este economic ca plantele să se menţină

2 ani. Până în toamna primului an se pot obţine în mod obişnuit rizomi scurţi, groşi, cărnoşi,
cu numeroase rădăcini, a căror lungime şi grosime corespund cerinţelor, dar în acelaşi timp
plantele vegetează până în apropierea îngheţului, menţinându-se şi un foliaj al rozetei destul
de bogat, ceea ce constituie un impediment pentru recoltare. De aceea, o bună premergătoare
recoltării o reprezintă cosirea părţilor aeriene (mecanic sau cu coasă), lăsarea acestora câteva zile să se
deshidrateze şi adunarea lor, urmând apoi recoltarea propriu-zisă. Operaţia de recoltare a părţilor
subterane este posibil să înceapă şi direct, prin dislocarea acestora, scuturarea de pământ şi adunarea în
grămezi. Lucrarea se poate face cu plugul sau cu dislocatoarele pentru sfeclă. Alte utilaje (maşina de
scos cartofi) acţionează mai superficial şi în sol rămâne un procent mai mare de rădăcini. O lucrare
obligatorie care se efectuează tot în teren este recoltarea rozetei sau a restului de rozetă de frunze.

Recoltarea de fructe (seminţe) se face în anul al II-lea de vegetaţie de pe loturi semincere,

special organizate, sau de pe parcele delimitate dintr-o cultură şi menţinute şi în stadiul
generativ. Pentru a evita scuturarea, recoltarea fructelor se face în două etape: mai întâi se
recoltează umbela principală, prin scuturare în coşuri mici sau în vase de material plastic;
după câteva zile, când fructele celorlalte umbele se află la începutul maturităţii, se taie cu
secera întreaga inflorescenţă şi se aduce la adăpost. Aici, într-un strat subţire sau legate în
mănunchiuri şi atârnate pe sfoară sau de cuie pe pereţi, se lasă să se finalizeze maturarea.
Treierarea se face manual, pentru cantităţi reduse, sau cu batoza ori combina. Pentru
condiţionare se folosesc vânturători şi selectoare, la care se fac reglajele corespunzătoare.

Prelucrarea materiei prime

Condiţionarea - după transportarea rădăcinilor din câmp, urmează spălarea, care trebuie
să se facă într-un timp scurt, în apă permanent proaspătă, beneficiind de utilajele pentru spălat
morcovi sau sfecla furajeră.
Uscarea - după spălare, rădăcinile se lasă un timp să se scurgă de apă, după care se
transportă la locul de uscare. În mod natural, uscarea se poate realiza pe platforme betonate, în
şoproane, magazii sau poduri curate şi bine aerisite. Folosirea uscătoarelor cu aer cald înlătură
neajunsurile uscării naturale pe timpul toamnei cu vreme răcoroasă şi umedă. Temperatura
optimă de uscare în uscătorii este de 35-40 de grade Celisus. De pe un hectar se pot obţine 15-
20 qintale de rădăcini uscate, dar recolta obişnuită variază între 10 şi 12 qintale la hectar.
Raportul de uscare este de 4-5:1.

Ambalarea, depozitarea - după uscare, rădăcinile se lasă câteva zile în depozite în

vrac, după care urmează ambalarea în saci sau baloturi de pânză. Locurile de păstrare vor fi
curate, aerate, lipsite de umezeală.